Slăvitul și de Dumnezeu-purtătorul Părintele nostru Ioan Casian a fost un sfânt monah din secolele al IV-lea /al V-lea cunoscut pentru scrierile sale despre viața monahală și pentru scrierile corective anti-pelagiene ale Fericitului Augustin.
Prăznuirea sa se ține în 29 februarie (sau 28 februarie în anii nebisecți) iar, la nivel local, în 23 iulie în Marsilia, Franța.
Sfântul Ioan s-a născut în Delta Dunării, în Dobrogea în jurul anului 360 (unele izvoare spun că era din naștere din neamul galilor).
În anul 382 intră într-o mănăstire din Betleem și după câțiva ani primește permisiunea ca, împreună cu prietenul său Sfântul Gherman din Dobrogea, să meargă să-i cerceteze (viziteze) pe Părinții pustiei din Egipt.
Ei au rămas în Egipt până în anul 399, cu excepția unei scurte perioade când s-au reîntors la Betleem și au primit binecuvântarea de plecare definitivă din acea mănăstire.
După ce au plecat din Egipt, au mers la Constantinopol, unde l-au întâlnit pe Sfântul Ioan Gură de Aur, care l-a hirotonit pe Sfântul Ioan Casian ca diacon.
Au trebuit să plece din Constantinopol în anul 403, când Sfântul Ioan Gură de Aur a fost exilat, stabilindu-se ulterior lângă Marsilia (în Franța de azi), unde a fost hirotonit preot și unde a fondat două mănăstiri, una de călugări și una de maici.
Cele mai cunoscute lucrări ale Sfântului Ioan Casian sunt Instituțiile, care detaliază modul de trăire a vieții monahale și Convorbirile duhovnicești, care oferă detalii despre conversațiile dintre Ioan și Gherman și Părinții pustiei.
De asemenea, el avertizează asupra unora din excesele din teologia Fericitului Augustin; evită să-l critice însă numindu-l direct.
Din aceste motive, el este adesea acuzat de semi-pelagianism de către Biserica Romano-Catolică și de către unii comentatori protestanți.
Sfântul Ioan a adormit în Domnul, în pace, în anul 435.
Scrierile Sfântului Ioan Casian
- Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovnicești, ed. IBMBOR, București, f.a.
- Sfântul Ioan Casian, Despre cele opt gânduri ale răutății, în Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii, traducere de Pr. Dumitru Stăniloae, vol. I, Humanitas, București, 1999, pp. 111-154.
- Sfântul Ioan Casian, Virtutea curăției – biruitoare a patimilor desfrânării, Trinitas, Iași, 2003
- Sf. Ioan Casian, Despre rânduiala chinoviilor (De institues coenobiorum), publicat în Rânduiala vieții de obște la Sfântul Ioan Casian, colecție coord. de Ignatie Monahul, Anastasia [Comorile Pustiei], București, 2001.
- „Rânduiala Cuviosului Ioan Casian”, în Rânduielile vieții monahale, colecție alcătuită de Sf. Teofan Zăvorâtul, după traducerea în limba română de la Mănăstirea Dobrușa (1929) diortosită, Sophia, București, 2001, pp. 408-471.
Citate
„Ar trebui să vorbesc în primul rând despre stomac, opusul îmbuibării și despre cum se postește și cât de mult trebuie să mănânci.
Nu trebuie să spun nimic de la mine, ci numai ceea ce am primit de la Părinții deșertului.
Ei nu ne-au dat doar o singură regulă privind postul sau o singură măsură pentru mâncat, pentru că nu toți oamenii au aceeași rezistență; vârsta, boala sau delicatețea trupului fac diferența.
Dar ei ne-au dat tuturor un singur scop: să evităm să mâncăm prea mult și să ne umplem burțile…
O regulă simplă de autocontrol pusă pe tapet de Părinți este aceasta: oprește-te din mâncat cât încă îți este foame și nu continua până te-ai săturat.”
Imnografie
Tropar (glasul al 8-lea):
Cu curgerile lacrimilor tale ai lucrat pustiul cel neroditor și cu suspinurile cele dintru adânc ai făcut ostenelile tale însutit roditoare; și te-ai făcut luminător lumii, strălucind cu minunile, Casiane, Părintele nostru. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.
Tropar (glasul al 8-lea):
Întru tine, părinte, cu osârdie s-a mântuit cel după chip; că, luând crucea, ai urmat lui Hristos; şi lucrând, ai învăţat să nu se uite la trup, căci este trecător; ci, să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta şi cu îngerii împreună se bucură, Preacuvioase Părinte Ioan, duhul tău.
Condac (glasul al 4-lea):
Făcându-te cuvios, te-ai dat lui Dumnezeu și luminându-te cu faptele cele bune, Casiane, ca un soare ai strălucit, cu lumina învățăturilor tale celor dumnezeiești luminând inimile credincioșilor celor ce te cinstesc. Pentru aceasta, cu deadinsul roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru cei ce te laudă pe tine, cu dragoste fierbinte.
Iconografie
După Erminia lui Dionisie din Furna (ed. Sophia, București, 2000, p. 160), Sfântul Ioan Casian trebuie zugrăvit ca un bătrân cuvios, având barba ascuțită, purtând în mâini înscrisul:
„Somnul cel mult se adună împreună cu neînfrânarea; iar vegherea răspândește degrabă neastâmpărarea, precum fumul gonește albinele și, precum un foc, o arde”.
Viața Sfântului Cuvios Ioan Casian Romanul
Sf. Cuv. Ioan Casian (Secolele al IV-lea/al V-lea) – foto preluat de pe doxologia.ro
Acest Cuvios Părinte de neam străromân s-a născut prin anii 365 de la venirea mântuirii prin Hristos-Domnul, în Dobrogea, numită pe atunci Sciția Mică, la un loc ce-i păstrează din vechime până azi numele „podișul Casian” și „peștera lui Casian”. Localitatea Casimcea din județul Tulcea îi poartă, de asemenea, numele. Provenind dintr-o familie distinsă, a urmat la școlile timpului. Dar însuflețit de o arzătoare sete de desăvârșire duhovnicească renunță de tânăr la atracțiile deșarte și înșelătoare ale vieții lumești și pleacă la Locurile Sfinte însoțit de prietenul său Gherman, frate nu prin naștere, ci în duh. Așa au ajuns amândoi călugări într-o mănăstire din Betleem. Întemeindu-se după cuviință în rânduielile vieții chinoviale, adică de obște, după modelul de viață al călugărilor din Palestina, Mesopotamia și Capadocia și simțind în ei dorul de o mai mare desăvârșire, au hotărât să plece în sihăstriile Egiptului, la anahoreții despre a căror îmbunătățită viață duhovnicească auziseră. Așa au ajuns la comunitățile din delta Nilului, adâncindu-se de acolo tot mai mult în pustie. Dar pretutindeni pe unde treceau, căutau cu râvnă pe sfinții însingurați, ca să cinstească în ei strălucirea harului și bogăția roadelor lor și pentru a le cere sfaturi duhovnicești pentru mântuirea sufletului. Aceste întrebări și răspunsuri ne vor fi lăsate ca o moștenire sfântă în cartea Convorbirilor, cu care Cuviosul Casian a înzestrat Biserica.
Dobândind pe cât puteau să adune din învățătura lor cerească, la sfatul Avei Iosif, au mai rămas în Egipt șapte ani și apoi au mers mai departe cercetând din loc în loc pe acești învățători în lucrul duhovnicesc până ce au ajuns în vestita pustie Schitică, unde Sfântul Macarie întemeiase și făcuse „pustia strălucitoare” vrednică de a fi sărbătorită de toți. Aici se nevoiau într-o asceză aspră un mare număr de călugări printre care străluceau îndeosebi, cuvioșii părinți Moise, Serapion, Teona, Isaac și preotul Pafnutie, învățătorul lor. El le spunea că nu este deajuns pentru călugăr să renunțe la lume, părăsind bunurile și măririle lumești pentru a se dedica grijii de suflet în nevoință, în asceză și tăcere. De aici înainte trebuie împlinită o a doua „renunțare” care constă în a te lepăda de obiceiurile, viciile și atracțiile vechi ale sufletului și ale trupului printr-o luptă îndelungată și răbdătoare, plină de ispite, dar care duce la curăția inimii. Căci acesta este scopul călugărului: să stea de vorbă permanent cu Dumnezeu prin neîncetată rugăciune, încât mintea, nerisipită la grijile lumii, să ajungă cu liniște și pace în altarul despătimit, curățit al inimii. Iar capătul lucrului său este viața de veci, unirea cu Dumnezeu, din care se poate dobândi chiar de aici, de jos, o arvună, o pregustare a ei prin sfânta iubire. Căci, într-adevăr, ajuns la un anume sfârșit al celei de a doua „renunțări”, sufletul pe de-antregul tinzând către Hristos Cel dorit, călugărul trebuie să mai împlinească cea de-a treia „renunțare” care cuprinde întreaga desăvârșire. Iar aceasta constă în părăsirea oricărei amintiri a acestei lumi, cu toate cele de față și văzute ale ei, socotite mărețe, deși sunt deșarte și repede trecătoare, pentru a se lăsa condus de Dumnezeu în „pământul făgăduinței” în care nu mai cresc spinii și buruienile viciilor, în locașurile cele veșnice în care vom rămâne pentru totdeauna (Convorbirea a 3-a), în simțirea negrăitei bucurii și a revărsării luminii dumnezeiești.
Acesta este marele dar al rugăciunii curate căci „atunci – precum grăia ava Isaac – acea iubire desăvârșită, prin care El ne-a iubit mai întâi, trece și în adâncul inimii noastre prin virtutea rugăciunii curate”. Aceasta se va face așa când toată dragostea, Toată dorința, toată râvnă, toată strădania, tot cugetul nostru, tot ce trăim, ce vorbim, ce respirăm va fi cu Dumnezeu. Și, când acea unitate care există veșnic între Tatăl cu Fiul și între Fiul cu Tatăl, prin Duhul Sfânt va trece și în simțirea și în mintea noastră. Așa precum El ne iubește cu iubirea cea adevărată și curată care nu se stinge niciodată, să ne dăruim și noi Lui printr-o legătură veșnică, de nedespărțit, pentru ca orice respirăm, orice înțelegem, orice vorbim, să fie cu Dumnezeu. Iar de starea aceasta ne vom putea apropia, atât cât este cu putință pe pământ, plinindu-se cuvântul Apostolului: Dumnezeu este totul în toate. Apoi devenind deplin fii printr-o comuniune atât de desăvârșită cu Tatăl, vom putea zice Celui Care este Fiu și moștenitor prin fire: Toate câte are Tatăl ale Mele sunt (Ioan 16,15). Pentru că El Însuși S-a rugat, grăind despre noi: Părinte, cei pe care Mi i-ai dat, vreau ca unde sunt Eu să fie și ei cu mine. Aceasta trebuie să fie năzuința pustnicului, aceasta toată strădania, pentru ca, după cuviință, să aibă chiar în acest trup chipul fericirii viitoare și să înceapă să guste înainte din începutul vieții și măririi cerești. Acesta este scopul întregii desăvârșiri: ca sufletul eliberat de orice lanțuri trupești să se înalțe zilnic la negrăitele daruri ale vieții duhovnicești, într-atât încât întreaga viață și bătaie a inimii să devină o unică și negrăită rugăciune (din Convorbirea a X-a). Cât de mângâiat și uimit este creștinul, descoperindu-i-se un asemenea suiș al sufletului întru care petreceau străbunii noștri sfinți.
Astfel, îndrumați de pe culmile vieții călugărești și contemplând plinirea vie la acești străluciți anahoreți, cei doi prieteni s-au dedicat cu mare severitate și neclintită statornicie vieții contemplative în timpul anilor petrecuți aici, în pustia Schitică. În liniștea chiliei, Sfântul Casian a izbutit să facă experiența luptei aspre a sufletului îndrăgostit de Dumnezeu, împotriva gândurilor pătimașe și a demonilor pizmași, îndeosebi împotriva ispitei amorțirii sufletului, a plictiselii care-i tulbură pe eremiți și îi silesc să-și părăsească retragerea liniștirii. Din această adâncă experiență adâncă personală și din învățătura altor bărbați învățați, ca Sfântul Evagrie Ponticul pe care l-a cunoscut în Nitria, Cuviosul Casian întocmi o învățătură aleasă de luptă duhovnicească și despre cele opt păcate capitale, anume: al lăcomiei, adică al îmbuibării de mâncare; al doilea, al desfrânării; al treilea, al iubirii de arginți sub care se înțelege zgârcenia; al patrulea, al mâniei; al cincilea, al tristeții; al șaselea, al neliniștii, sau al dezgustului inimii; al șaptelea, al slavei deșarte și al optulea, al trufiei.
După șapte ani, Cuvioșii Ioan și Gherman s-au întors la Betleem, unde au dobândit de la părintele lor duhovnicesc binecuvântarea de a trăi de aici înainte în pustnicie. Și așa plecară cu râvnă și grăbire în Egipt. Dar, cu tot dorul lor nestins, n-au putut regăsi liniștea cuvenită contemplației, din pricina unor învinuiri nedrepte la care erau supuși călugării din Egipt de către arhiepiscopul Teofil al Alexandriei. Atunci, Cuvioșii Ioan și Gherman, urmând un grup de 50 de monahi, hotărâră să-și caute liniștea la Constantinopol, sub ocrotirea Sfântului și marelui Ioan Gură de Aur. Aceasta se petrecea pe la anii 401. De îndată ce îi văzu marele între patriarhi, deslușind cu o tainică privire calitatea sufletelor lor, reuși să-l convingă pe Gherman să primească prin mâinile lui preoția, iar Casian diaconia. Cucerit de curăția și sfințenia Sfântului Ioan Gură de Aur și de negrăita sa măiestrie a cuvântului, Casian se așeză cu un zel fierbinte sub călăuzirea sa spirituală, consimțind să jertfească liniștea pustiei pentru a scoate câștig din petrecerea pe lângă un asemenea învățător.
Dar n-a trecut mult timp că iată, Sfântul Ioan Gură de Aur – victimă a lui Teofil – fiind dus în exil, Cuvioșii Casian și Gherman au fost trimiși în misiune la Roma de cler și popor, însoțindu-l pe episcopul Paladie ca să încunoștiințeze pe episcopul Romei, Inocențiu I, printr-o scrisoare, privind suferințele Sfântului Ioan Gură de Aur. Sfântul Casian petrecu astfel zece ani la Roma și în acest timp a fost hirotonit preot. De aici a mers la Marsilia, în sudul Galiei, unde a întemeiat, pentru bărbați, mănăstirea Sfântului Victor, pe mormântul unui martir din secolul al III-lea; iar pentru fecioare, aceea a Mântuitorului, pe la anul 415. Bărbat mult încercat în viața ascetică și totodată părinte ajuns la o mare înțelepciune pastorală, el a oferit mulțimii călugărilor care se adunau în jurul lui adevărata tradiție monahală pe care o primise de la Părinții din Răsărit, ținând seama însă de condițiile de viață din Galia, de climă și de firea locuitorilor de aici.
La rugămintea Sfântului Castor, episcop de Apt, el întocmai lucrarea sa „Instituții cenobitice” (rânduieli pentru viața în comun), pentru mănăstirile pe care le întemeiase în Provența. În această lucrare el descrie modul de viețuire al călugărilor din Egipt, dar cu oarecare pogorământ în ceea ce era prea aspru pentru călugării din Galia, urmând și aici rânduielile care se obișnuiau în Palestina, în Capadocia, în Mesopotamia. Căci, scrie el: „Dacă se împlinește porunca dumnezeiască cu dreaptă socoteală și după putere, atunci păzirea ei are măsura desăvârșirii, chiar dacă mijloacele nu sunt aceleași”. El descrie apoi leacurile și căile de vindecare de cele opt păcate capitale, spre a conduce sufletul la desăvârșirea virtuții. Mai târziu el a completat această învățătură duhovnicească prin cartea Convorbirilor în care înfățișează, la cererea ermiților care trăiau la Lerins și în insulele Hâeres de lângă Marsilia, treptele mai înalte ale luptei pentru curățirea inimii și contemplație, folosindu-se de învățătura marilor anahoreți, pe care îi întâlnise în Egipt. Sfântul Casian a înzestrat astfel, din începuturile lui, monahismul din Galia cu o temeinică armătură duhovnicească, adăpându-l din izvoarele vii ale Părinților pustiei.
Ca ucenic credincios al marilor învățători Sfinții Capadocieni Vasile cel Mare, Grigore Teologul și Grigore de Nîssa, ca și al Sfântului Ioan Gură de Aur, Cuviosul Ioan Casian s-a ridicat atunci împotriva unei separări adânci între firea omenească și harul divin, pe care Fericitul Augustin o stabilise pentru a lupta împotriva ereziei lui Pelagiu. Într-adevăr, deși tot darul desăvârșit și tot harul de sus coboară, de la Dumnezeu Părintele Luminilor, libertatea noastră omenească, zidită după chipul libertății absolute a lui Dumnezeu și reînnoită în Sfântul Botez, este chemată să răspundă și să conlucreze cu harul dumnezeiesc pentru a produce în suflet roadele mântuitoare ale sfintelor virtuți și, într-o așa măsură, încât se poate spune, cu Sfântul Ioan Gură de Aur, că: „Lucrul lui Dumnezeu este de a ne dărui Harul Său, iar cel al omului este de a-și oferi credință”. Căci, așa cum grăiește același mare învățător al Bisericii în alt loc: „Harul lui Dumnezeu curge atât pe cât este de deschis vasul credinței pus sub șipot”. O asemenea învățătură își avea limpede rădăcina în cuvântul lui Dumnezeu, pentru că Domnul a arătat: Cel care luase cinci talanți de la stăpânul său, a adus alți cinci talanți, iar cel ce a luat doi, a adus de asemenea alți doi (Matei 25, 20-22). Deci cu adevărat, precum spune și Sfântul Apostol Pavel, suntem împreună lucrători cu Hristos (II Corinteni 6, 1).
Față de aceste împotriviri care au mai durat, Cuviosul Ioan Casian a rămas statornic în dreapta credință a Bisericii, departe de zgomot și certuri, învățat cu adâncul contemplării divine, taină a unei păci nesurpate și blânde, și a unei liniști senine. El își încredință în pace sufletul său lui Dumnezeu către anul 435. Cunoscut ca sfânt de cei din vremea lui, el este cinstit de toți călugării Bisericii Apusene ca Părinte al lor și unul dintre cei mai mari învățători. Sfintele sale moaște sunt păstrate până în ziua de astăzi în mănăstirea Sfântului Victor din Marsilia.
(6) Sfântul Sfinţit Mucenic Irineu, Episcop de Sirmium;
(12) Sfântul Mucenic Sava de la Buzău;
(14) Sfântul Ierarh Pahomie de la Gledin, Episcopul Romanului;
(20) Sfântul Ierarh Teotim, Episcopul Tomisului;
(24) Sfinţii Ierarhi Ilie Iorest, Sava Brancovici şi Simion Ştefan, Mitropoliţii Transilvaniei; Sfântul Ierarh Iosif Mărturisitorul din Maramureş; Sfinţii Mucenici Pasicrat şi Valentin;
(25) Sfântul Cuvios Vasile de la Poiana Mărului;
(26) Sfinţii Mucenici din Dobrogea: Chiril, Chindeu şi Tasie;
(28) Sfinţii Mucenici Maxim, Dada şi Cvintilian din Ozovia.
Mai:
(2) Sfântul Ierarh Atanasie al III-lea, Patriarhul Constantinopolului;
(3) Sfântul Cuvios Irodion de la Lainici;
(12) Sfântul Mucenic Ioan Valahul;
(27) Sfântul Mucenic Iuliu Veteranul.
Iunie:
(2)Sfântul Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava;
(4) Sfinţii Mucenici Zotic, Atal, Camasis şi Filip de la Niculiţel;
(15) Sfântul Mucenic Isihie;
(22) Sfântul Ierarh Grigorie Dascălu, Mitropolitul Ţării Româneşti;
(24) Sfântul Ierarh Niceta de Remesiana;
(30) Sfântul Ierarh Ghelasie de la Râmeţ.
Iulie:
(1) Sfântul Ierarh Leontie de la Rădăuţi;
(2) Sfântul Voievod Ştefan cel Mare; (8) Sfinţii Mucenici Epictet şi Astion;
(18) Sfântul Mucenic Emilian de la Durostorum;
(21) Sfinţii Cuvioşi Rafael şi Partenie de la Agapia;
(26) Sfântul Cuvios Ioanichie cel Nou de la Muscel.
August:
(5) Sfântul Cuvios Ioan Iacob de la Neamţ;
(7) Sfânta Cuvioasă Teodora de la Sihla;
(11) Sfântul Ierarh Nifon, Patriarhul Constantinopolului;
(16) Sfinţii Martiri Brâncoveni: Constantin Vodă cu cei patru fii ai săi; Constantin, Ştefan, Radu, Matei, şi sfetnicul Ianache; Sfântul Cuvios Iosif de la Văratic;
(17) Sfântul Gheorghe Pelerinul;
(21) Sfântul Mucenic Donat Diaconul, Romul preotul, Silvan diaconul şi Venust;
(23) Sfântul Mucenic Lup;
(30) Sfinţii Ierarhi Varlaam, Mitropolitul Moldovei, şi Ioan de la Râşca şi Secu, Episcopul Romanului.
Septembrie:
(1) Sfântul Cuvios Dionisie Exiguul;
(7) Sfinţii Cuvioşi Simeon şi Amfilohie de la Pângăraţi;
(9) Sfinţii Cuvioşi Onufrie de la Vorona şi Chiriac de la Tazlău;
(13) Sfântul Cuvios Ioan de la Prislop;
(15) Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoş, Mitropolitul Banatului;
(22) Sfântul Sfinţit Mucenic Teodosie de la Mănăstirea Brazi;
(26) Sfântul Voievod Neagoe Basarab;
(27) Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul, Mitropolitul Ţării Româneşti.
Octombrie:
(1) Sfinţii Cuvioşi Iosif şi Chiriac de la Bisericani;
(14) Sfânta Cuvioasă Parascheva;
(21) Sfinţii Cuvioşi Mărturisitori: Visarion, Sofronie şi Sfântul Mucenic Oprea; Sfinţii Preoţi Mărturisitori: Ioan din Galeş şi Moise Măcinic din Sibiel;
(27) Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureştilor;
(28) Sfântul Ierarh Iachint, Mitropolitul Ţării Româneşti.
Noiembrie:
(9) Sfinţii Mucenici Claudiu, Castor, Sempronian şi Nicostrat;
(12) Sfinţii Martiri şi Mărturisitori Năsăudeni: Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile din Mocod, Grigorie din Zagra şi Vasile din Telciu;
(15) Sfântul Cuvios Paisie de la Neamţ; (20) Sfântul Cuvios Grigorie Decapolitul; Sfântul Mucenic Dasie;
(23) Sfântul Cuvios Antonie de la Iezerul Vâlcii;
(30) Sfântul Ierarh Andrei Şaguna, Mitropolitul Transilvaniei.
Decembrie:
(3) Sfântul Cuvios Gheorghe de la Cernica;
(5) Sfânta Muceniţă Filofteia de la Curtea de Argeş;
(13) Sfântul Ierarh Dosoftei, Mitropolitul Moldovei;
(18) Sfântul Cuvios Daniil Sihastrul;
(22) Sfântul Ierarh Petru Movilă, Mitropolitul Kievului;
Părintele Efrem Katunakiotul s-a născut de ziua Sfântului Nicolae, de 6 decembrie 1912, în satul Ambelohori din Tiva, într-o familie patriarhală.
Cucernicul și severul bunic, preotul Nichita, parohul satului, prezbitera, Ioan, tatăl Starețului, Victoria, mama lui cu copiii lor: Epaminondas, Evanghel (numele de botez al Starețului Efrem), Elena și Haralambie și ceilalți copii ai preotului Nichita, trei fii și două fiice, alcătuiau această familie binecuvântată.
Evanghel s-a născut în timpul când tatăl lui era plecat în războaiele balcanice.
Starețul și-a trăit anii copilăriei la Ambelohori. Atunci când el se afla în primii ani ai școlii primare, părinții lui au părăsit satul și pe bunicii lui și s-au stabilit în Tiva, pentru a ușura studiile copiilor lor.
A terminat gimnaziul în 1930 și a fost un elev bun, un tânăr curat și cinstit, supus părinților lui și răbdător în greutăți.
Învățat să meargă la Biserica Maicii Domnului din apropiere, s-a legat de timpuriu de unii monahi și monahii care treceau prin Tiva.
Tot în acea perioadă a cunoscut și pe viitorii lui stareți, pe bătrânul Efrem și pe preotul Nichifor, care, fiind originari și ei din Tiva, cercetau locul lor de naștere.
A învățat să se mărturisească și să-și facă cu conștiinciozitate canonul dat de duhovnic: metanii, rugăciuni, citirea cărților duhovnicești.
Fratele lui, Haralambie, povestește că adeseori se trezea noaptea din cauza zgomotului făcut de Evanghel, care lovea dușumeaua făcându-și metaniile. Iar acela, liniștindu-l pe micuțul abia trezit, spunea: „La miezul nopții, Liami, cerurile sunt deschise”.
Atmosfera familiei ajuta mult la creșterea duhovnicească a lui Evanghel.
În pustia Katunakia la Chilia „Sfântul Efrem Sirul”
Sfântul Cuvios Efrem Katunakiotul (1912 – 1998) – foto preluat de pe doxologia.ro
Încărcat cu toate aceste provizii duhovnicești și intelectuale, după terminarea gimnaziului, Evanghel a pornit să-și găsească un rost în viață. Dar peste tot a întâmpinat piedici de netrecut. După toate acestea tânărul s-a încredințat că Dumnezeu voia ca el să apuce drumul spre Sfântul Munte. Mama lui, Victoria, a văzut în vis un bătrânel cuvios care îi spunea: „Acolo unde merge acum fiul tău, va reuși”.
Și într-adevăr, pe 14 septembrie 1933, Evanghel Papanichita a fost de praznicul Sfintei Cruci în pustia Katunakia la Chilia „Sfântul Efrem Sirul”. Când a venit la chilie, bătrânul Efrem avea o vârstă înaintată (peste 80 de ani), iar ieromonahul Nichifor și părintele Procopie de vârstă mijlocie. Îi cunoștea deja din Tiva, unde se legase duhovnicește de ei și de aceea a venit în obștea lor.
Bătrânul Efrem era un bun monah, dar tare la cerbice. Tânărul Evanghel, cultivat și obișnuit cu dragostea familiei, a întâmpinat la început greutăți în supunerea față de starețul său. Părintele Efrem își amintește că mult îl odihnea starețul lui atunci când îi mărturisea gândurile, deși la treburile zilnice era aspru și pretențios peste măsură.
Bătrâneii erau oameni simpli. Însă tânărul Evanghel, cu râvna tinereții lui și cu studiile gimnaziale pe care le avea, năzuia spre ceva mai înalt. Pe spatele ușii chiliei sale a schițat cu creionul un mormânt și câteva cuvinte caracteristice: ascultare, răbdare, rugăciune și altele. Fiecare ceas al zilei și fiecare loc din casă își aveau rugăciunile lor, de obicei tropare ale sfinților. Astfel încerca să-și aibă continuu mintea ocupată cu rugăciunea. Mai apoi la aceasta a adăugat și umilința. Întotdeauna, fără a se face simțit, fie la slujbe, fie la rucodelie, fie în altă parte, se silea spre umilință. Mai târziu spunea: „Ajunsesem să plâng când voiam și cât voiam. Odată, în timp ce un alt frate citea în biserică, iar eu eram cuprins de umilință, mi-am văzut sufletul ieșind în fața stâncilor și chemând toată zidirea să slăvească pe Dumnezeu”. „Ce se întâmplă acum? Pe cine să întreb?”, se gândea el. Mai târziu a fost învățat de bătrânul Iosif să se nevoiască cu rugăciunea: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă”.
În anul 1934, în Duminica a patra a Postului Mare, a Sfântului Ioan Scărarul, Evanghel a fost tuns rasofor, cu numele de Longhin.
Bătrânul Efrem era deja bolnav de o puternică răceală, care a evoluat într-o dublă pneumonie. Astfel la două zile după tundere, bătrânul a cedat în fata bolii și a plecat la Domnul.
Noul stareț al chiliei a devenit ieromonahul Nichifor, care la prăznuirea Sfântului Efrem pe 28 ianuarie 1935 l-a tuns schimonah pe rasoforul Longhin și l-a numit Efrem, dându-i numele celui ce adormise cu câteva luni în urmă. Cu părintele Nichifor, starețul lui, părintele Efrem a trăit până în septembrie 1973.
Văzând ascultarea, nevoința și smerenia monahului Efrem, părintele Nichifor a hotărât să-l hirotonească diacon, pentru a-l avea ca ajutor la sfintele slujbe. În vara anului 1936, atunci când după obiceiul său a coborât în Tiva, l-a luat cu el și pe tânărul monah. Părintele Efrem a fost hirotonit diacon de către episcopul Gherman al Cicladelor, care văzându-l pe tânărul monah înalt, serios și cuvios, a insistat să-l hirotonească și preot, în ciuda vârstei sale tinere. Și astfel pe 20 august 1936, Părintele Efrem a devenit ieromonah.
Tu mă căutai pe mine și eu pe tine!”
În primii lui ani de viață monahală, înainte de a deveni preot, urca uneori cu starețul său, părintele Nichifor pentru a sluji Sfânta Liturghie la chilia bătrânului Iosif (Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul), de la Schitul Sfântul Vasile.
Și astfel l-a cunoscut pe bătrânul Iosif Isihastul.
Când Starețul Efrem l-a cunoscut pe bătrânul Iosif, acesta încetase deja marile nevoințe și locuia la Schitul Sfântul Vasile, deasupra Katunakiei, aflat la o altitudine de aproape 600 metri.
Chiliuțele lor, depărtate una de alta pentru a avea mai multă liniște, erau foarte mici, cu pereți făcuți din miliade (Miliadul – arbust din Sfântul Munte cu trunchiul drept și ușor; lemn mlădios.) și lut și cu acoperiș din tablă.
La picioarele lor, foarte jos, se afla o mică suprafață de teren pe malul mării, după care urma Egeea de o culoare albastru-închis.
Iar mica lor sihăstrie părea a fi un cuib atârnat de cer.
Bătrânul Efrem, starețul părintelui Iosif, deja adormise în Domnul, iar acesta a rămas împreună cu părintele Arsenie, cu monahul Ioan și cu monahul Atanasie, care îi era frate după trup.
Sculptau cruciulițe de lemn, pe care părintele Atanasie le vindea prin Sfântul Munte, procurând cele necesare vieții.
Fiind preot, Starețul Efrem Katunakiotul a primit invitația lui Gheron Iosif de a sluji Sfânta Liturghie la chilia lui de la Sfântul Vasile.
După Sfânta Liturghie, Părintele Efrem i-a cerut bătrânului Iosif să-l primească să-și mărturisească gândurile.
Iar pentru aceasta au rânduit o anumită noapte.
În noaptea stabilită, Părintele Efrem a urcat la Sfântul Vasile, s-a așezat pe o mică terasă în afara arhondaricului și având întinsă la picioarele lui taina naturii sălbatice de noapte, s-a rugat până la miezul nopții, așteptând ca bătrânul Iosif să-și termine rugăciunea.
„Cinci ore întregi, spunea apoi Starețul, nu au încetat deloc lacrimile să curgă din ochii mei”.
În același timp bătrânul Iosif se gândea în sine, fiind apăsat de gânduri de dezamăgire:
„Oare de ce vreau să mă ocup de Părintele Efrem? Și acesta trebuie să fie ca și ceilalți!”.
În cele din urmă l-a trimis pe părintele Atanasie, fratele lui, să-l cheme.
Starețul i-a mărturisit trei stări duhovnicești înalte pe care le trăise.
Când a terminat, bătrânul Iosif i-a spus satisfăcut:
„Tu mă căutai pe mine și eu pe tine!”.
Și din acea clipă a început istoria unei adânci legături duhovnicești.
De aici înainte Părintele Efrem avea să-l numească pe bătrânul Iosif, starețul său.
Adeseori mărturisea: „Nu am iubit și nu m-am temut atât de mult de nici un alt om pe lume”.
Și astfel a început să urce regulat la Sfântul Vasile pentru a sluji Sfânta Liturghie acolo.
În fiecare marți, joi, sâmbătă și duminică, pe la miezul nopții își agăța la centură un mic felinar cu ulei, își lua toiagul în mâna dreaptă și metaniile în cea stângă și urca timp de o jumătate de oră până la Sfântul Vasile.
A renunțat la rugăciunile pe care le rostea înainte pentru a se afla într-o continuă trezvie duhovnicească și a început să se ocupe cu rugăciunea lui Iisus:
„Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă”.
Cu această rugăciune făcea toate slujbele, așa cum îl învățase Dascălul (așa îl numeau toți pe bătrânul Iosif din respect și prețuire).
În privința aceasta, părintele Nichifor nu se împotrivea deloc, ci de bună voie îl trimitea la Dascăl.
Programul bătrânului Iosif era următorul: mâncau la ceasul al nouălea și dormeau trei ore până la apusul soarelui, apoi după ce luau o cafea, își începeau privegherea cu Rugăciunea lui Iisus, care ținea până la miezul nopții. La miezul nopții începeau Sfânta Liturghie în bisericuță.
Cât de pline de har erau acele Sfinte Liturghii!
Cât de mult se înduioșa Starețul atunci când și le amintea!
După Sfânta Liturghie se odihneau până se lumina de ziuă, când începeau lucrul de mână pentru a-și agonisi cele necesare traiului.
Bătrânul Iosif ținea la acest tipic ca la ochii din cap.
Nu accepta schimbarea lui cu nimic, deoarece ar fi pricinuit schimbare și în rugăciune.
După masă închidea poarta și nu mai primea niciun vizitator.
Trebuia să se odihnească pentru privegherea de noapte.
Unui musafir întârziat i-a strigat:
„Și înger de-ai fi, la această oră nu te primesc”.
Părintele Efrem s-a predat cu toată inima ascultării față de bătrânul Iosif și primea cu bucurie povățuirea lui.
Îi descoperea gândurile și starea lui duhovnicească cu acrivie.
Bătrânul Iosif îi arăta întotdeauna bunăvoință Părintelui Efrem, îl sfătuia, îl sprijinea cu fapta și cu cuvântul, îl liniștea cu prezența lui plină de har, dar niciodată nu-i arăta drumul duhovnicesc al sufletului său.
Ci îi spunea:
„înaintează și eu te voi supraveghea și voi lua aminte la tine. Cu lacrimi ai aflat harul, cu lacrimi continuă”.
Bătrânul Iosif, ca un lucrător iscusit al rugăciunii minții ce era, nu-i explica în amănunțime Părintelui Efrem cum să lucreze rugăciunea minții, deoarece îl vedea pe ucenicul său foarte înaintat în har.
Despre aceasta Părintele Efrem spunea că nu a ajuns la măsura rugăciunii bătrânului Iosif, deși avusese câteva experiențe înalte de rugăciune.
La scurt timp după aceea, Părintele Efrem a început să trăiască stări duhovnicești înalte.
Harul lui Dumnezeu îl acoperea din belșug și necontenit îl urca acolo unde numai cei ce au gustat pot să înțeleagă.
Nevoința rugăciunii minții avea greutățile ei.
Uneori se întâmpla ca, descurajat fiind din pricina acestor greutăți, să ceară de la dascălul său permisiunea de a se întoarce la cititul slujbei așa cum făceau cei mai mulți monahi.
Atunci și mai mult mângâierea bătrânului Iosif îl întărea, îl liniștea și îl ținea neclintit în nevoința rugăciunii minții.
Pe 15 august 1959, bătrânul Iosif a adormit în Domnul, la Noul Schit, unde se mutase în ultimii ani ai săi împreună cu obștea lui: bătrânul Arsenie, împreună-nevoitorul lui dintotdeauna, monahul Iosif (povățuitorul duhovnicesc al Mănăstirii Vatopedu), ieromonahul Haralambie (starețul Mănăstirii Dionisiu), ieromonahul Efrem (starețul Mănăstirii Filoteu și părintele duhovnicesc al mănăstirilor Karakalu, Xiropotamu și Costamonitu) și fratele lui după trup, părintele Atanasie.
Viața la sihăstrie
La începutul anilor ’60, părintele Nichifor și părintele Procopie ajunseseră la vârsta de șaptezeci de ani, iar Părintele Efrem se apropia de cincizeci.
Împlinea treizeci de ani de ascultare și slujire neobosită.
Părintele Procopie, al doilea în obște după părintele Nichifor, a avut marea binecuvântare să moară ucenic, așa cum a trăit toți anii vieții lui.
Între el și Părintele Efrem exista o mare dragoste și se ajutau unul pe altul la rucodelie, la treburile chiliei, la biserică și la cele duhovnicești.
Părintele Procopie a adormit în 1968 după o scurtă boală. Începând din 1963 a avut un minunat, mult iubit și nedespărțit însoțitor, pe domnul Ioan, tatăl după trup al Părintelui Efrem.
Starețul se ruga și îi ajuta duhovnicește și pe frații lui, precum și pe celelalte rude, care aveau nevoie.
Cu toate acestea, niciodată nu i-a vizitat; au trecut zeci de ani până când s-au văzut la Katunakia.
În toți acești ani, până la moartea părintelui Nichifor, Starețul s-a luptat singur cu greutățile vieții de chilie.
Din când în când mai veneau frați noi, care doreau sa fie primiți în obște, dar care fie nu rămâneau, fie erau nepotriviți pentru acel loc.
Pe deasupra, bătrânul Iosif, prevăzând greutățile pe care Părintele Efrem le avea de înfruntat, l-a sfătuit să nu primească ucenici atât timp cât va trăi părintele Nichifor.
Așa a și făcut, cu toate că în ultimii ani trecuseră mai mult de zece tineri, care doreau să rămână lângă el.
Părintele Efrem fusese înștiințat despre boala Starețului Nichifor cu câțiva ani mai înainte ca aceasta să se manifeste.
Multe rugăciuni a făcut și multe lacrimi a vărsat, dar în cele din urmă nu a putut schimba hotărârea lui Dumnezeu.
Atunci când au început să apară primele simptome ale bolii și bătrânul se simțea din ce în ce mai rău, Părintele Efrem, din multa sa dragoste ce o simțea pentru starețul său, L-a rugat pe Dumnezeu să ia boala de la părintele Nichifor și să i-o dea lui. Într-adevăr, timp de două-trei zile bolnavul a mărturisit că se simte foarte bine.
Dar numai atât l-a ascultat Dumnezeu.
Încet-încet boala a evoluat până la amnezie.
Părintele Nichifor devenise ca un copil și nu mai cunoștea pe nimeni în afară de Părintele Efrem, fără de care nu putea să stea nici o clipă.
Starețul Nichifor a adormit în ziua de 25 septembrie 1973.
Părintele Efrem, după atâția ani trăiți în ascultare, a rămas singur, numai cu amintirile amare.
Singura mângâiere omenească pe care o avea era corespondența cu fratele lui, care îi trimitea o mulțime de lucruri necesare.
Dar se vede că ceea ce l-a răpus trupește și sufletește a fost singurătatea, precum și osteneala și neliniștea sa pentru mântuirea sufletului starețului adormit.
El, care ani de zile se hrănise cu bob, acum după moartea starețului său, după o perioadă de post aspru de vreo jumătate de an, s-a intoxicat atunci când a început să mănânce din nou bob.
Zăcea la pat în chilia lui, slăbit și palid.
Dar Dumnezeu a rânduit să vină în acele zile la el pentru găzduire un monah evlavios, care l-a salvat, înștiințând pe părintele Democlit, medicul de la Noul Schit.
Acesta după ce l-a examinat, a ridicat mâinile în sus, spunând:
„Părinte, în fața Maicii Domnului îți spun că trebuie să ieși la Tesalonic, altfel viața ta este în primejdie!”.
Starețul nu voia, dar părinții insistând, l-au convins și în cele din urmă a fost transportat cu targa la Tesalonic, unde s-a tămăduit.
Nu mai ieșise din Sfântul Munte de treizeci și opt de ani (1936-1974).
În scurt timp s-a însănătoșit și au început să-l viziteze diferiți credincioși.
Starețul se plângea că după patruzeci de ani se găsea în afara Sfântului Munte.
Însă oamenii îi spuneau că le aduce mult folos duhovnicesc.
În iunie 1975, Starețul Efrem a început să adune în jurul său o mică obște, conformându-se astfel poruncii lui Gheron Iosif, care îl îndemnase în acest sens.
Astfel a început ultima perioadă a vieții Starețului, trăită împreună cu obștea lui.
Și a trebuit să învețe și să pătimească cele pe care nu le-a învățat atunci când era tânăr.
Deși era la o vârstă înaintată, a arătat o tărie sufletească și o flexibilitate a duhului vrednice de admirat.
S-a jertfit în adevăratul sens al cuvântului.
Se bucura să-și vadă obștea.
Dinlăuntrul său izvora o veselie mare dar reținută, atunci când îi vedea pe ucenicii săi uniți, având dragoste între ei.
S-a nevoit în felurite chipuri, pe care nici măcar nu și le închipuise, dar mai ales folosindu-se de armele lui preferate: rugăciunea și lacrimile.
S-a ostenit să-i ajute, să-i iconomisească, să-i facă să sporească în virtute și în cele duhovnicești și mai ales să-i învețe ascultarea și rugăciunea.
A trecut prin foarte multe chinuri sufletești, dar niciodată nu a cedat, niciodată nu a părăsit dragostea părintească; nici măcar nu a gândit să îndepărteze pe cineva din obște.
Până la începutul anului 1981 se adunase o obște de cinci tineri.
Neobosit, Starețul îi învăța, îi povățuia, le explica viața monahală, dar mai ales în timpul mesei, când erau toți adunați.
Primele sfaturi pe care au auzit au fost cele practice.
Îi plăcea să folosească pilde, din care cunoștea o mulțime.
Se inspira din Vechiul și Noul Testament, din tradiția ascetică a Bisericii, precum și din istorie și din tradițiile populare contemporane.
Încuraja prin povestiri la dobândirea bunătăților agonisite prin ascultare, dar și punea pe gânduri istorisind despre cele pătimite de cei neascultători.
Părintele Efrem învăța cu cuvântul, dar mai ales cu fapta.
Starețul avea multă noblețe sufletească.
De multe ori, fiind timpul pentru odihnă, el își continua ostenitoarea sa lucrare duhovnicească, așteptând să se întoarcă vreun frate de la ascultarea la care îl trimisese, pentru a se odihni împreună.
Starețul credea că acrivia programului și a rânduielilor vieții monahale – tipicul în mănăstiri este puterea de mișcare a vieții chinoviale – trebuie să fie însoțită de dragoste și discernământ.
Legăturile lui cu alți monahi
Sfântul Cuvios Efrem Katunakiotul (1912 – 1998) – foto preluat de pe doxologia.ro
Care dintre monahii aghioriți nu avea legături duhovnicești Părintele Efrem – „zăvorâtul” de la Katunakia?
Pe ucenicii bătrânului Iosif îi iubea nespus de mult, ca pe adevărații lui frați duhovnicești, cinstindu-i pe fiecare în parte pentru harismele lui.
El însuși, ca preot, le-a săvârșit slujba călugăriei și nu a încetat să se roage pentru sporirea lor duhovnicească.
Starețul Iosif Vatopedinul l-a sprijinit cel mai mult dintre toți cât timp a fost la noul Schit (1975), cercetându-l la Katunakia într-o perioadă grea, cu puțin timp înainte de moartea starețului Nichifor precum și după aceasta.
Tot părintele Iosif este cel care l-a dus la Tesalonic atunci când a fost bolnav.
Starețul spunea:
„La toți ucenicii bătrânului Iosif am îndrăzneală, dar cea mai multă la Iosif Vatopedinul”.
Pe starețul Efrem Filoteitul, care se ostenește pentru Domnul în America, îl iubea cel mai mult.
Și fiindcă era cel mai mic din obștea bătrânului Iosif, Starețul Efrem îl dezmierda numindu-l întotdeauna „boboc”.
Lăuda cu fiecare ocazie ascultarea lui fată de bătrânul Iosif și spunea:
„Părintele Efrem l-a odihnit pe starețul său și de aceea a primit binecuvântarea lui”.
Atunci când auzea că Părintele Efrem va întemeia încă o mănăstire în America, spunea:
„Va reuși, nimic nu-l poate opri, căci a primit binecuvântarea starețului său”.
Starețul Haralambie de la Mănăstirea Dionisiu i-a fost duhovnic în ultimii săi ani de viață.
Se mărturiseau unul la altul. Dintre egumenii mai vechi bătrânul Gavriil Dionisiatul cel mai mult îl iubea pe Stareț.
Pe fericitul părinte Atanasie, egumenul Mănăstirii Marea Lavră, îl respecta mult.
Au venit cam în aceeași perioadă în Sfântul Munte.
Dar nu numai pe el, ci pe toți călugării lavrioți îi respecta și îi iubea.
Cu egumenul Mănăstirii Sfântul Pavel, bătrânul Partenie, se cunoștea de mult, de atunci când lua de la mănăstire scânduri pentru construirea teraselor.
Pe egumenul Mănăstirii Grigoriu, părintele Gheorghe, îl simțea ca pe o rudă a lui, pentru că Starețul a fost găzduit în casa lui părintească din Atena.
Dar și Anastasie, fericitul tată al egumenului, care lucrase în tinerețea lui în Tiva, a stat în chirie în casa Starețului.
Egumenul Gheorghe a arătat multă mărime de suflet în ultimii ani, când Starețul a fost cuprins de boală.
De multe ori a trimis la el pe ucenicii săi, ieromonahii Dimitrie și Luca, medicii mănăstirii.
De fiecare dată aceștia au rămas timp de mai multe zile lângă Stareț.
Au primit o mulțime de binecuvântări; Starețul îi binecuvânta din toată inima.
Pe toți îi iubea și de toți era iubit.
Tinerii luau putere din cuvintele lui pline de vioiciune și din pilda vieții lui.
Cei bătrâni îi cunoșteau firea liniștită și îl cinsteau.
Tuturor le dăruia toată inima sa, îi folosea duhovnicește, dar își păstra cu multă atenție sufletul nepăgubit.
Pentru toți avea un cuvânt bun de spus, și îndeosebi pentru vecini.
Chiar și cu stiliștii era în relații foarte bune și nu îi judeca.
Harismele starețului
Mulți întrebau încă de la început dacă Starețul este văzător cu duhul.
Alții povesteau diferite întâmplări care dovedeau aceasta.
Ucenicii le răspundeau întotdeauna că harisma principală a Starețului era alta, rugăciunea însoțită de lacrimi.
Însă așa cum el însuși lăsa să se înțeleagă, nu-i era necunoscută nici aceasta harismă.
Dar ea nu lucra mereu în sufletul său. Acestea se fac după judecata lui Dumnezeu.
Boli – Osteneli – Bătrâneți
Sfântul Cuvios Efrem Katunakiotul (1912 – 1998) – foto preluat de pe doxologia.ro
În toamna lui 1981 a fost nevoit să fie internat la Spitalul Clericilor din Atena.
Vechile ulcerații de la picior i se deschiseseră iarăși.
Timp de zece ani s-a luptat cu durerea de la picior.
Mânca numai fructe și verdețuri cu foarte puțin untdelemn.
Dacă îndrăznea să pună pește sau brânză în gură, o plătea foarte scump.
În 1992, în chip minunat, a scăpat de această suferință.
Dar începea o altă nevoință.
A apărut un mare dușman al său, necunoscut până atunci: deshidratarea.
Încet-încet, începând de la ochi, mădularele lui au paralizat și s-au netrebnicit.
Privirea lui de vultur și-a pierdut cu totul strălucirea.
Ea a fost înlocuită de doi ochi bătrânești, buni și dulci.
Ne spunea că a rugat-o pe Maica Domnului să îi dea puterea de a se sluji singur până la sfârșit.
Dar a adăugat:
“Maica Domnului, să se facă nu precum vreau eu, ci așa cum vrei tu”.
Fiecare dintre ucenici voia să îl conducă și să-i slujească.
Pentru a nu se isca neînțelegeri, făceau cu rândul, când unul, când altul.
Spuneau că a suferit multe comoții cerebrale.
Cele de pe urmă ale sale
Sfântul Cuvios Efrem Katunakiotul (1912 – 1998) – foto preluat de pe doxologia.ro
În noiembrie 1996, o comoție puternică l-a imobilizat definitiv la pat, având ca urmare nemișcare totală și imposibilitatea de a vorbi și a înghiți.
Părea că nu are nici un contact cu mediul înconjurător.
Nu încerca să spună nimic, nici măcar prin gesturi.
Se părea că nici nu aude ceea ce îl întrebau.
Era o taină. Numai să geamă putea atunci când îl durea tare.
Aflându-se în aceste suferințe, totuși vedea, deși foarte puțin, și auzea foarte bine.
Iar aceasta se vedea din faptul că răspundea cu un zâmbet sau chiar râdea, atunci când îi povesteau iubitele lui istorioare, pe care el însuși obișnuia să le folosească mai demult.
Era singurul mod de a comunica cu el, în starea de boală în care se afla.
Întotdeauna îi plăcuse să glumească, spunând istorioare pline de învățătură din mitologia greacă și din tradiția populară, pentru a se autoironiza sau pentru a-i „înțepa” pe alții, cu multă inteligență și bunătate.
Nu-i plăcea să zacă la pat.
Prefera să stea pe pat cu picioarele pe podea și cu spatele sprijinit de perete. Însă întotdeauna stătea foarte aplecat.
Aceasta fiind poziția lui preferată de rugăciune.
Tot în această poziție se afla și atunci când l-a luat Dumnezeu în liniște la El, pe 14/27 februarie 1998.
În repetate rânduri Starețul dăduse porunci ca înmormântarea lui să se facă în cercul restrâns al vecinilor.
Dar vestea morții lui s-a răspândit repede și mulți părinți au venit să îi dea ultima sărutare.
Proslăvirea
Pe 9 martie 2020, Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice a înscris oficial în calendarul Bisericii Ortodoxă pe părinții Efrem Katunakiotul și Daniil Katunakiotul (împreună cu Sfântul Iosif Isihastul).
Prăznuirea cuviosului Efrem Katunakiotul în Biserica Ortodoxă se face la 27 februarie.
Dreptul Simeon, primitorul de Dumnezeu (numit uneori „purtătorul de Dumnezeu”) a fost prezent când pruncul Iisus a fost adus în templul din Ierusalim la patruzeci de zile după naștere (eveniment prăznuit la sărbătoarea Întâmpinarea Domnului – 2 februarie).
Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă se face pe 3 februarie, împreună cu sfânta Ana proorocița.
Vieţile Sfinţilor, din ziua cinstirii Sfântului şi Dreptului Simeon, primitorul de Dumnezeu, ne relatează că el a fost unul din cei 70 de înţelepţi evrei care, la porunca lui Ptolemeu, faraonul Egiptului, au venit la Alexandria pentru a traduce Sfânta Scriptură din limba ebraică în limba greacă, lucrare care a ajuns să fie cunoscută sub numele de Septuaginta (versiunea Vechiului Testament folosită în Biserica Ortodoxă).
Sfântul Simeon traducea o carte a Proorocului Isaia și citind cuvintele: „Iată, Fecioara va lua în pântece și va naște fiu și vor chema numele lui Emanuel” (Isaia 7, 14), a crezut că textul conținea o inadvertență, drept care a tradus în loc de „Fecioară” – „femeie tânără”.
Vrând să scrie „femeie tânără”, un înger i s-a arătat și i-a spus: „Vei vedea acest cuvânt împlinit. N-ai să vezi moartea până ce Hristos Domnul se va fi născut dintr-o Fecioară curată și neîntinată”.
Potrivit tradiției, Sfântul Simeon a murit la o vârstă foarte înaintată, la 360 de ani.
„„Atunci el, tălmăcind, scria cuvintele lui Isaia prorocul și, ajungând la cuvintele: Iată fecioară în pântece va zămisli și va naște fiu, s-a îndoit, zicând că nu este cu putință ca o fecioară, neștiind de bărbat, să poată naște și, luând cuțitul, a voit să radă cuvintele acelea. Dar îngerul Domnului i s-a arătat și i-a ținut mâna, zicând: «Nu fi necredincios față de cele scrise și a căror împlinire singur o vei vedea. Pentru că nu vei gusta moartea până ce nu vei vedea pe Cel ce Se va naște din Curata Fecioară, Hristos Domnul»”. Bunul Dumnezeu a îngăduit ca el să trăiască pentru a fi martor al realităţii că o fecioară L-a născut pe Hristos Domnul, Fiul lui Dumnezeu. Şi, după ce L-a văzut pe Mesia, „mulțumind lui Dumnezeu, s-a mutat cu pace la adânci bătrâneți, pentru că se scrie despre dânsul că a trăit 360 de ani – Dumnezeu astfel lungindu-i viața – ca să ajungă vremea cea din toți vecii dorită, în care Fiul cel fără de ani S-a născut din Sfânta Fecioară…”
Rugăciunea Dreptului Simeon este un exemplu privind modul cum să-I mulţumim lui Dumnezeu şi mai ales cum să ridicăm cereri de folos pentru mântuirea noastră.
Rugăciunea sfântului Simeon
Sfântul Simeon este descris în Sfânta Scriptură (Luca 2, 29-32) ca un drept care aștepta venirea lui Hristos înainte de moartea sa.
Ținându-L în brațe pe pruncul Iisus, a rostit această rugăciune de laudă, cunoscută sub numele de “Rugăciunea Sfântului Simeon” sau “Acum slobozește” (lat. Nunc dimittis):
“Acum slobozește pe robul Tău, Stăpâne, după cuvânntul Tău, în pace, că văzură ochii mei mântuirea Ta pe care ai vădit-o înaintea feței tuturor popoarelor, lumină spre descoperirea neamurilor și slavă poporului Tău Israel.”
Rugăciunea Sfântului Simeon este inclusă în mai multe slujbe ale Bisericii Ortodoxe.
“Simeon, primitorul de Dumnezeu” de Alexei Yegorov, anii 1830–40 – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Imnografie
Tropar (glasul al 4-lea):
Astăzi bătrânul Simeon se umple de bucurie, primind în brațe în chip de prunc pe Dumnezeu cel Veșnic. Și cerând să fie slobozit din legăturile cărnii, strigă: “Văzură ochii mei mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feței tuturor popoarelor.”
Condac, glasul al 4-lea:
Pe Ziditorul tuturor și Domnul, luându-L Simeon bătrânul pre mâinile sale, s-a rugat a se dezlega de legăturile vieții acesteia stricăcioase, și slobozindu-se, s-a mutat la viața veșnică.
Simeon, bătrânul, după mărturia Sfintei Evanghelii, era un om drept și credincios, așteptând mângâierea lui Israel, iar Duhul Sfânt era peste dânsul. Aceluia i s-a făcut știre de la Dumnezeu despre venirea ce degrabă era să fie în lume, a adevăratului Mesia. Și i s-a făcut știre, precum povestesc istoricii cei vechi, astfel:
Când, după porunca lui Ptolomeu, regele Egiptului, se tălmăcea Legea lui Moise și toate prorociile din limba evreiască în cea elinească, pentru care lucru erau aleși oameni înțelepți din Israel, șaptezeci la număr. Între aceștia era și Sfântul Simeon, ca un înțelept și iscusit întru dumnezeiasca Scriptură. Atunci el, tălmăcind, scria cuvintele lui Isaia prorocul și, ajungând la cuvintele: Iată fecioară în pântece va zămisli și va naște fiu, s-a îndoit, zicând că nu este cu putință ca o fecioară, neștiind de bărbat, să poată naște și, luând cuțitul, a voit să radă cuvintele acelea. Dar îngerul Domnului i s-a arătat și i-a ținut mâna, zicând: „Nu fi necredincios față de cele scrise, și a căror împlinire singur o vei vedea. Pentru că nu vei gusta moartea până ce nu vei vedea pe Cel ce se va naște din Curata Fecioară, Hristos Domnul”.
Deci el, crezând cuvintele îngerești și prorocești, aștepta cu dor venirea lui Hristos în lume. Și era drept cu viața și fără prihană, ferindu-se de tot răul, șezând lângă biserică și rugându-se lui Dumnezeu să miluiască lumea Să și să izbăvească pe oameni de diavolul cel viclean.
Născându-se Domnul nostru Iisus Hristos și împlinindu-se patruzeci de zile, iar după obiceiul legii fiind adus în biserică de mâinile Preacuratei Sale Maici, atunci și Sfântul Simeon îndemnat de Duhul a venit în biserică și, căutând spre Pruncul cel mai înainte de veci cum și la Fecioara cea fără de prihană care Îl născuse, L-a cunoscut că Acela este Mesia cel făgăduit și că aceea este Fecioară prin care avea să se împlinească prorocia lui Isaia. De aceea, i s-a închinat, văzând-o înconjurată de lumină cerească și fiind strălucită cu dumnezeieștile raze.
Deci, cu frică și cu bucurie apropiindu-se de dânsa, a luat în mâinile sale pe Domnul și a zis: Acum slobozește pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace, că văzură ochii mei mântuirea Ta. El a prorocit despre patima lui Hristos și despre răstignirea Lui, spunând că va trece prin sufletul Născătoarei de Dumnezeu sabia mâhnirii și a necazului, când va vedea pe Fiul său răstignit pe Cruce. Și așa, mulțumind lui Dumnezeu, s-a mutat cu pace la adânci bătrâneți, pentru că se scrie despre dânsul că a trăit 360 de ani – Dumnezeu astfel lungindu-i viața – ca să ajungă vremea cea din toți vecii dorită, în care Fiul cel fără de ani S-a născut din Sfânta Fecioară, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.
Despre acest Sfânt Simeon, care a primit în mâinile sale pe pruncul Iisus, cel dus în biserică și care a binecuvântat pe Născătoarea de Dumnezeu, Maria și pe Iosif, mulți înțeleg că a fost preot, precum era preot și Zaharia, cel ce a primit mai înainte pe Maria, fiind dusă atunci pruncă în biserică și care avea să fie maica lui Iisus. Între cei ce înțeleg astfel, este Sfântul Atanasie cel Mare, în cartea sa „Despre aceeași fire a Tatălui și a Fiului”, apoi Sfântul Chiril din Ierusalim, în „Cuvântul de la Întâmpinarea Domnului”, și Sfântul Epifanie, în „Învățătura despre părinții Legii Vechi și ceilalți”. Dar de vreme ce sunt unii care nu se unesc – căci nu se pomenește despre aceasta în Evanghelie –, de aceea nu s-a scris nici în cuvântul acesta.
Cuviosul Arsenie din Paros (1800-1877), numit și Arsenie cel Nou sau Arsenie cel Nou din Paros, a fost un părinte duhovnicesc, călugăr cu daruri duhovnicești deosebite.
A fost cinstit mai întâi ca sfânt local în Mitropolia de Paronaxia din Biserica Ortodoxă a Greciei, pentru ca Patriarhia Constantinopolului să-l proslăvească în 1967, cu datele de prăznuire la 31 ianuarie și 18 august (aflarea moaștelor).
Sfântul Cuvios Arsenie din Paros (1800-1877) – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
Născut la Ioanina, din părinți pioși, în anul 1800, Sfântul Arsenie a rămas orfan la vârsta de nouă ani și a fost luat în grijă de Ieromonahul Grigorie, directorul școlii din Kydonia, în Asia Mică.
În cursul ultimului an de studii, al cincilea, a fost prezentat Părintelui Daniel de Zagora, unul din cei mai renumiți părinți spirituali ai epocii, și se atașă de el.
Cum Daniel hotărâse să se retragă la Muntele Athos, tânărul său ucenic îl rugă să îl ia cu el, în ciuda regulamentului care interzicea intrarea adolescenților la Sfântul Munte.
Înaintând grabnic în virtuțile nevoinței, smereniei și ascultării, i se dădu mantia îngerească sub numele de Arsenie.
După șase ani, cei doi oameni ai lui Dumnezeu au fost constrânși să părăsească Sfântul Munte, din cauza tulburărilor și disensiunilor cauzate de controversa privind colivele și deasa împărtășanie (cf. notelor Sfinților Macarie al Corintului, prăznuit la 17 aprilie, și Nicodim Aghioritul, prăznuit la 14 iulie).
Aceasta persecuție împotriva apărătorilor tradițiilor apostolice se întoarse însă în favoarea lor, deoarece, exilați în diferite regiuni din Grecia, mai ales în insule, „Colivazii” au suscitat trezirea populației la viața spirituală, și ea a rămas sensibilizată până în zilele noastre.
Cei doi Sfinți se instalară mai întâi în Mănăstirea Pendeli în Atica.
Dar Revoluția fiind pe punctul de a izbucni și Daniel având premoniția că mănăstirea avea să fie distrusă de către turci, cei doi găsiră refugiu în arhipelagul Cicladelor.
La Paros ei fură întâmpinați frățește de igumenul Mănăstirii din Longovarda, Filotei, care îi trimise la renumitul predicator Chiril Papadopulos, ce își avea reședința în Mănăstirea Sfântul Antonie împreună cu alți călugări atoniți din partida Colivazilor.
La cererea locuitorilor insulei Folegandros, care doreau să primească instruirea de care nu se puteau lipsi, Arsenie fu hirotonit diacon și numit institutor.
Sarcinile ce-i reveneau nu se limitau la predarea limbii grecești, ci el făcea mai ales efortul de a inspira elevilor săi respectul față de poruncile lui Dumnezeu și dragostea pentru virtute.
Daniel spovedea pe adulți, iar Arsenie îi învăța pe copii; moravurile populației se schimbară astfel repede și atinseră un înalt nivel de calitate morală.
Când la o vreme Daniel își simți sfârșitul aproape, el își sfătui discipolul să îi poarte trupul la Sfântul Munte și să își petreacă restul zilelor în pace și contemplație divină, pentru a se pregăti revederii lor în Ierusalimul celest.
Din nou orfan, dar încrezător în ocrotirea lui Dumnezeu, Arsenie se despărți de credincioșii săi cuprinși de plâns și se îmbarca plecând spre Muntele Athos.
Făcu o haltă la Paros, pentru a saluta pe Părintele Filotei și a preacinsti mormântul Părintelui Chiril, de curând decedat în micuța Mănăstire a Sfântului Gheorghe.
Dar acolo, fu nevoit să cedeze insistentelor discipolilor defunctului și hotărî să rămână în această mănăstire.
Ducea o viață demnă de Arsenie cel Mare, al cărui nume îl purta: mâncând doar cât să se mențină în viață, nedormind decât trei ore pe noapte și rămânând în rugăciune tot restul timpului.
Progresele pe care le făcea în arta ascezei suscitară admirația generală și, contrar voinței lui, fu hirotonit preot și duhovnic de către Mitropolitul Cicladelor.
Chemat de Providența spre a instrui poporul, el prefera întotdeauna că faptele sale să-i devanseze vorbele și se arata drept un model viu al desăvârșirii evanghelice.
Când se ținea în Altar, semăna cu un Înger radiind iar lacrimile sale îi aduceau la pocăință pe toți cei prezenți.
Asemenea virtuți atrăgeau către el, pentru a se spovedi, nu doar creștinii din Paros ci și pe cei din alte insule și din diferite orașe ale Greciei, precum și călugări din Muntele Athos și din alte mănăstiri.
El îi primea pe toți cu dragoste și dădea dovadă de un fin simt de discernământ pentru a le procura remediul care convenea suferințelor lor spirituale.
La moartea Igumenului, călugării îl aleseră în unanimitate pentru a-i succeda.
Dar Sfântul constată la scurt timp ca această sarcină îl împiedică să își îndeplinească așa cum se cuvine datoria de păstor, de aceea demisionă și se dedică în exclusivitate rugăciunii și spovedaniei.
El era părintele spiritual al Manăstirilor din Longovarda, Sfântul Gheorghe și al Schimbării la Față; iar când se ducea de la una la alta, pe spinarea unui catâr, își ascundea fața cu un koukoulion – voal care acoperă capul călugărilor și care simbolizează consacrarea lor întru Dumnezeu -, pentru a nu se lăsa distras din rugăciunea cea neîncetată.
În afară suferințelor de bună voie ale ascezei, Sfântul Arsenie mai suferi și necazuri din partea unor notabili ai insulei și chiar din partea Mitropolitului, care îl suspendă provizoriu din funcțiunile sale sacerdotale.
El se bucura totuși, asemeni Sfântului Pavel (II Corinteni 7, 4), în aceste frământări și se rugă pentru vrăjmașii săi.
Suferi astfel din cauza tulburărilor și dezbinărilor survenite între măicuțele de la Mănăstirea Schimbării la Față, într-atât încât, mustrările sale rămânând fără ecou, se hotărî să le lase în reavoința lor.
Dar pe drum, el întâlni pe Marele Mucenic Gheorghe care îl imploră să mai suporte păcatele și patimile fiilor săi spirituali, așa cum Hristos suporta păcatele tuturor oamenilor, iar Arsenie se întoarse în mănăstire.
Pentru insula Paros el reprezenta cu adevărat prezența lui Dumnezeu, punând capăt secetei prin rugăciunea sa și ocrotind pe locuitori de atacurile demonilor.
După ce a îndeplinit astfel numeroase minuni, dintre care cea mai mare fu convertirea a numeroși păcătoși, el adormi în pace la 31 ianuarie 1877.
Cultul său s-a dezvoltat spontan în rândul populației și a fost recunoscut de Patriarhatul Constantinopolului în 1967, datorită eforturilor Părintelui Filotei Zervakos (trecut în lumea celor adormiți în 1979), igumen al Longovardei și demn succesor al Sfinților Colivadelor.
Viața Sfântului Arsenie din Paros
Sfântul Cuvios Arsenie din Paros (1800-1877) – foto preluat de pe doxologia.ro
Sfântul Arsenie s-a născut pe 31 ianuarie 1800 în Ioánnina, Epir din părinți ortodocși evlavioși. La Sfântul Botez i s-a dat numele de Athanasie. A rămas orfan pe când era încă mic. La vârsta de doar nouă ani a plecat în Kydonía, Asia Mică, unde a fost primit la școala ieromonahului Grigorie Saráfis. Smerenia și evlavia sa au fost îndrăgite de părintele Grigorie și de ceilalți profesori. Băiatul a rămas la școală timp de cinci ani, întrecându-i pe ceilalți elevi în învățătură și virtuți.
Într-o zi, ghéronda Daniil din Zagorá, Thessalia a venit la școală pentru a spovedi elevii. Athanasie a devenit atunci ucenicul părintelui Daniil, rămânând alături de el până la trecerea la Domnul a celui din urmă.
Nu la mult timp după aceasta, părintele Daniil a hotărât să meargă la Sfântul Munte Athos pentru liniștire și nevoință duhovnicească. Athanasie l-a rugat pe povățuitorul său să nu-l părăsească și să-l ia împreună cu el. Și-a arătat dorința de a merge în Muntele Athos, Grădina Maicii Domnului, și să devină călugăr.
Părintele Daniil l-a călăuzit pe Atanasie în viața monahală, care se numește „arta artelor, și știința științelor”. Cuviosul era un dascăl desăvârșit, adâncit în viața duhovnicească, iar Atanasie a fost un ucenic pe măsura sa. După un timp, părintele Daniil l-a tuns monah pe ucenicul său și i-a spus că va trebui să lucreze trei virtuți importante. În primul rând, trebuie să-și taie voia proprie. În al doilea rând, trebuie să dobândească smerenia. În cele din urmă, trebuie să învețe ascultarea desăvârșită. „Dacă îți tai voia ta, dacă ești smerit și dacă faci ascultare desăvârșită, vei face înainte și în celelalte virtuți și Dumnezeu te va proslăvi”.
După o perioadă de cercare, s-a învrednicit a primi schima cea mare și îngerească a monahilor, primind numele de Arsenie. Sfântul a rămas în Sfântul Munte cu bătrânul său timp de șase ani. După șase ani, ei au trebuit să părăsească Sfântul Munte, datorită conflictului celor numiți Colivazi. Acest conflict, care din 1754 a tulburat viața Sfântului Munte – din cauza parastaselor care, din nevoi practice, se săvârșeau duminica în loc de sâmbăta de către monahii de la Sfânta Ana – a jucat și acesta un rol important în istoria duhovnicească a veacului următor. Dincolo de problema, destul de neimportantă, a parastaselor, se înfruntau două tendințe: una ce dorea adaptarea instituțiilor tradiției bisericești la nevoile vieții contemporane, și era însoțită cu idioritmia vieții monahale, cu toate urmările ei; cealaltă, a Colivazilor, având ca întâi stătători pe Neofit Cavsocalivitul (+1784) – director al Academiei Athoniadei, pe Sfântul Macarie Notara (+1805) – episcop al Corintului, și pe Cuviosul Nicodim Aghioritul, lua apărarea respectării și întoarcerii către predaniile patristice, și era legată cu împărtășirea deasă și cu rugăciunea lui Iisus. După izgonirea celor mai activi Colivazi din Munte, mesajul lor s-a împrăștiat, în principal, în insulele Egeei (în special în Schiatos, Hios și Páros), la mănăstiri care au devenit focare ale vieții duhovnicești și ale căror influențe binefăcătoare se întind până astăzi. În Athos a încetat conflictul despre parastase și multor monahi le-a rămas duhul binefăcător pe care l-au cultivat Colivazii – al întoarcerii la viețuirea vechilor Părinți isihaști. [1]
Părintele Daniil și Sfântul Arsenie au plecat din Athos din pricina multor scandaluri iscate de unii monahi neștiutori, care îl învinuiau pentru deasa împărtășanie.
La începutul anului 1821, înainte de războiul de independență din Grecia, s-au dus pentru scurt timp la Mănăstirea Pentélis de lângă Atena. Cei doi au croit drum apoi spre Insulele Ciclade din sudul Mării Egee. Întâia oară s-au oprit în locul unde se așezaseră o parte din colivazi. În cele din urmă, ei au hotărât să trăiască pe insula Folégandros. Locuitorii insulei, cunoscând temeinica educație a Sfântului Arsenie, l-au rugat pe părintele Daniil să-i dea binecuvântare ucenicului său să fie dascălul copiilor. Ghéronda a încuviințat, iar cuviosul Asenie, la scurtă vreme, a fost hirotonit diacon de mitropolitul de Thira, apoi, el a fost numit de către guvern în postul de profesor.
Sfântul a rămas acolo ca profesor din 1829 până în 1840. El a predat disciplinele necesare în școală, dar i-a ajutat pe elevii săi pentru a-și forma un caracter bun și a deveni creștini evlavioși.
În 1840, Sfântul Arsenie a mers în Mănăstirea Sfântului Gheorghe de pe insula Páros. Bătrânul Daniil trecuse la Domnul în anul 1837. Înainte de adormirea sa, el a cerut ucenicului să ia rămășițele sale și să le ducă în Sfântul Munte Athos după doi ani. Sfântul Arsenie a plecat din Folégandros din ascultare față de părintele Daniil, planificându-și să oprească la Páros, apoi să continue drumul spre Sfântul Munte. În Páros, Părintele Elias Georgiadis, starețul Mănăstirii Sf. Gheorghe, i-a spus Sfântului Arsenie că voia lui Dumnezeu este ca el să rămână în Páros. Acest lucru a fost providențial, pentru că în Muntele Athos era mare tulburare datorită războiul grec de independență. 3.000 de soldați turci au ocupat atunci Athosul, alungând 5000 din cele 6000 de călugări.
Cuviosul Arsenie a devenit frate la mănăstirea Sfântul Gheorghe și, împodobindu-se cu toate virtuțile, a fost hirotonit preot și numit stareț al mănăstirii.
După hirotonia întru preot, la vârsta de patruzeci și șapte de ani, Sfântul Arsenie și-a intensificat nevoințele duhovnicești. În fiecare zi el a studiat Sfânta Scriptură și scrierile Sfinților Părinți, dobândind și rugăciunea neîncetată a inimii. A început să dobândească și darul lacrimilor, făcându-se următor ocrotitorului său Sf. Arsenie cel Mare.
Dobândind faima de duhovnic cu darul discernământului, la cuviosul Arsenie au început a veni să se spovedească monahi și mireni din toată Grecia.
Sfântul și-a prevăzut sfârșitul cu o lună înainte. La Sfânta Liturghie de sărbătoarea Sfântului Vasile, le-a anunțat pe maicile din mănăstire și pe ucenici că va pleca în curând de la ei. Cu mare greutate, a reușit să slujească de praznicul Bobotezei. După slujbă, i-a spus unei maici că aceasta a fost ultima sa Liturghie.
Pe 31 ianuarie 1877, Sfântul Arsenie a primit Sfânta Împărtășanie pentru ultima oară și a adormit în Domnul în mănăstirea Schimbării la Față a lui Hristos din Páros. Timp de trei zile, oamenii au venit să-i sărute trupul și să-și iar rămas bun de la povățuitorul lor.
Sfântul Arsenie de Páros a fost canonizat de către Patriarhia de Constantinopol în 1967. Pomenirea sa se săvârșește pe 31 ianuarie și pe 18 august, ziua descoperirii cinstitelor lui moaște.
Cinstitele sale Moaște se află așezate în biserica mare a Mănăstirii Schimbării la Față, din insula Páros. O parte din cinstitele sale Moaște se află așezate în kathonikonul Mănăstirii Dionisiu, din Sfântul Munte Athos.
[1] Antonie Ieromonahul, Cuvioși Părinți Athoniți ai veacului al nouăsprezecelea, trad. din lb. greacă de Ieromonah Evloghie Munteanu, Editura Christiana și Mănăstirea Nera, București, 2000.
Cuviosul Xenofont, soția sa Maria și fiii lor Arcadie și Ioan
Cuviosul Xenofont (+ începutul sec. al VI-lea) era o persoană din rangul nobiliar înalt al Constantinopolului.
Cei doi copii ai săi, Arcadie şi Ioan, au fost trimişi la studii în Berit, Fenicia, însă s-au întors alături de tatăl lor care s-a îmbolnăvit grav, dar a fost vindecat de Dumnezeu printr-o minune.
Sf. Cuv. Xenofont, Maria, Arcadie şi Ioan († începutul sec. al VI-lea) – foto preluat de pe ziarullumina.ro
Întorcându-se la Berit, din cauza unei furtuni corabia lor s-a scufundat; prin rugăciunile înălţate, cei doi au fost salvaţi, astfel Ioan a ajuns în oraşul Melifitan, iar Arcadie în Tetrapirghia.
Drept mulţumire adusă lui Dumnezeu, cei doi au intrat în monahism, împreună cu slujitorii lor, fără să ştie unul de celălalt.
După 2 ani de la plecarea lor, Sfântul Xenofont a aflat de la unul din slujitorii fiilor lui despre scufundarea corabiei crezând că aceştia s-au înecat.
După alţi doi ani, Sfântul Xenofont a mers la Locurile Sfinte să se roage, şi aici s-a întâlnit cu copiii săi, veniţi şi ei să se închine la Ierusalim.
Drept urmare, Sfântul Xenofont împreună cu soţia sa Maria, au intrat în monahism, închinându-şi viaţa lui Dumnezeu.
Imnografie
Troparul Sfântul Cuvios Xenofont (în limba greacă) – preluat de pe doxologia.ro
Troparul Sfântului Cuvios Xenofont, al soţiei sale Maria şi al fiilor lor Arcadie şi Ioan
Glasul al 4-lea:
Dumnezeul părinţilor noştri Care faci pururea cu noi după blândeţile Tale, nu îndepărta mila Ta de la noi; ci, pentru rugăciunile lor, în pace îndreptează viaţa noastră.
Condacul Sfântului Cuvios Xenofont, al soţiei sale Maria şi al fiilor lor Arcadie şi Ioan
Glasul al 4-lea:
Arătatu-Te-ai astăzi lumii…
În curţile Stăpânului ai privegheat împreună cu soţia şi cu fiii tăi, împărţindu-ţi averea ta săracilor, cu veselie, fericite. Pentru aceasta moşteniţi Dumnezeiasca Desfătare.
Condacul Sfântului Cuvios Xenofont, al soţiei sale Maria şi al fiilor lor Arcadie şi Ioan
Glasul al 4-lea:
Arătatu-Te-ai astăzi…
Din marea vieţii scăpând Dreptul Xenofont, cu cinstită soţia sa în ceruri se veselesc împreună cu fiii lor, pe Hristos slăvind.
Viața Sfântului Cuvios Xenofont
Sf. Cuv. Xenofont, Maria, Arcadie şi Ioan († începutul sec. al VI-lea) – foto preluat de pe doxologia.ro
Sfântul Xenofont era unul din cei mai de frunte boieri ai Constantinopolului, bogat cu averile cele din afară, dar mai bogat cu cele dinăuntru, adică cu credința, binecuvântarea și cu paza cea osârdnicăa tuturor poruncilor lui Dumnezeu, slăvit pentru dregătoria și neamul său bun, dar mai slăvit pentru obiceiurile și pentru lucrurile cele bune; pentru că, pe cât era de înalt cu slavă, pe atât era de smerit cu mintea, neînălțîndu-se cu inima, neîndoindu-se pentru vremelnica slavă a lumii acesteia, ci își ascundea lui comoară în cer, trimițând acolo înainte bogățiile sale, prin mâinile săracilor.
Apoi avea ca soție pe Maria, următoare a tuturor faptelor lui celor bune, și în toate de un obicei cu dânsul, cu care viețuind Xenofont cu cinste, plăcea lui Dumnezeu, umblând în toate poruncile și îndreptările Domnului, fără de prihană. Cu ea a născut doi fii, pe Ioan și pe Arcadie. Și i-au crescut în învățături bune, nu numai în înțelegerea cărții, ci și în frica lui Dumnezeu, care este începutul înțelepciunii, învățându-i la toată faptă bună; pentru că doreau, că nu numai averilor lor să-i aibă moștenitori, ci mai ales să fie următori vieții lor celei plăcute lui Dumnezeu. Apoi, i-au trimis în Berit, cetatea Feniciei, ca să învețe elineasca înțelepciune, căci în aceea vreme era acolo o vestită învățătură.
Deci, acolo petrecând la învățătură câtăva vreme, s-a întâmplat că s-a îmbolnăvit Xenofont foarte rău, și aștepta să moară. Iar Maria nenădăjduind ca el să fie mai mult între cei vii, a trimis în Berit la fiii săi, scriindu-le despre boala cea grea a tatălui lor și poruncindu-le ca degrabă să vină acasă până ce tatăl lor nu se duce din cele de aici, și astfel să se învrednicească de părinteasca binecuvântare cea de pe urmă și să fie și ei la îngropare. Ei, silindu-se, au venit degrabă, și văzându-i tatăl lor, s-a veselit și i s-a ușurat boala de bucurie. Apoi, poruncindu-le ca să șadă lângă patul său, a început a-i învăța, zicându-le: „Eu, fiii mei, precum mi se pare, mă apropii de sfârșitul vieții mele, iar voi, dacă mă iubiți pe mine, tatăl vostru, să faceți cele ce vă învăț: întâi să vă temeți de Dumnezeu și viața voastră s-o îndreptați după ale Sale sfinte porunci. Căci cele ce vă grăiesc vouă acum, nu din deșartă slavă vă grăiesc, ci ca să vă îndemn la fapta bună; pentru că de veți avea viața mea ca pildă, socotesc că nu vă va fi de trebuință alt învățător; căci învățătura cea din casă prin cuvinte și închipuită prin fapte mai folositoare este decât învățătura cea din afară.
Deci, știți cum am viețuit până acum, în toată cucernicia și dreptatea inimii mele, cum de toți am fost cinstit și iubit, nu pentru dregătoria cea mare, ci pentru blîndețile și bunele obiceiuri; pentru că pe nimeni n-am năpăstuit cu ceva, nici am ocărât pe cineva, nici am clevetit, nici am urât, nici m-am miniat în zadar, nici am vrăjmășit pe cineva, ci pe toți i-am iubit, cu toți am viețuit în pace, nu am părăsit bisericile lui Dumnezeu seara și dimineața; n-am defăimat pe sărac, nici pe străin, nici pe mâhnit, ci pe fiecare cu cuvântul și cu lucrul l-am mângâiat, pe cei ce sunt în temniță i-am cercetat totdeauna; apoi pe mulți robiți am răscumpărat și liberi i-am lăsat, și precum am pus pază gurii mele ca să nu grăiesc ceva rău și viclean, așa și ochilor mei le-am pus așezământ ca să nu caute la frumusețe străină, nici să o poftească pe dânsa.
Păzindu-mă pe mine Dumnezeu, n-am cunoscut altă femeie, afară de maica voastră; dar și cu dânsa numai atâta am fost împreună până ce v-am născut pe voi, iar după naștere, ne-am sfătuit ca să ne deosebim și ne-am păzit până acum în curăția trupească pentru Domnul.
Deci, urmați, o! fiilor, vieții părinților, urmați credinței, răbdării și blîndeților noastre și așa viețuiți, ca să placeți lui Dumnezeu, căci vă va învrednici pe voi Dumnezeu să trăiți mulți ani. La săraci să dăruiți milostenie, pe văduve și pe sărmani să-i ajutați, pe bolnavi și pe cei din temniță să-i cercetați și pe cei năpăstuiți și cu nedreptate osândiți să-i izbăviți; și să aveți pace cu toți. Prietenilor voștri să fiți credincioși, iar vrăjmașilor bine să le faceți, nerăsplătindu-le rău pentru rău.
Către toți să fiți buni, blânzi, iubitori și smeriți; curăția voastră cea sufletească și trupească s-o feriți neprihănită. Bisericilor lui Dumnezeu și mănăstirilor bine să le faceți, pe preoți și pe monahi să-i cinstiți, că pentru aceia Dumnezeu arată milostivire la toată lumea. Iar mai ales să nu uitați pe cei ce rătăcesc pentru Dumnezeu în pustietăți, prin munți, în peșteri și în prăpăstiile pământului, ci să le dați cele de trebuință. Pe cei săraci să-i hrăniți din destul, că nu vă veți lipsi. Căci știți aceasta: casa mea niciodată nu s-a lipsit de cele trebuincioase, deși multe se puneau înaintea săracilor.
Rugați-vă adeseori și la învățăturile săracilor luați aminte. Maicii voastre să-i dați cuvenita cinste, și s-o ascultați, totdeauna voia făcându-i, și niciodată porunca Domnului să n-o lepădați; cu slugile să fiți milostivi, iubindu-i ca pe fii; pe cei bătrâni în libertate să-i lăsați, dându-le hrană și cele trebuincioase lor până la sfârșit; precum m-ați văzut pe mine făcând, așa și voi să faceți, căci vă veți învrednici cinstei și slavei sfinților. Și să vă aduceți aminte de acestea totdeauna, că degrab va trece lumea aceasta și slava ei întru nimic vă fi. Fiilor, poruncile Domnului și ale mele să le păziți, iar Dumnezeul păcii să fie cu voi”.
Acestea auzindu-le Ioan și Arcadie, au plâns și ziceau: „Să nu ne lași pe noi, tată, ci te roagă lui Dumnezeu ca să-ți facă parte să mai petreci puțin cu noi; căci știm că de-L vei ruga, ca un milostiv te ascultă Dumnezeu. Și de foarte multă trebuință este nouă celor tineri viața aceea, ca desăvârșit să ne povățuiești pe noi la lucruri bune și singur să rânduiești pentru viața noastră, precum se cade”. Iar tatăl suspinând și lăcrimând, a zis: „De când m-a cercetat Dumnezeu cu această boală și m-am culcat pe pat, mult m-am rugat de aceasta și mă rog lui Dumnezeu ca pentru tinerețile voastre să-mi dea mie ca puțin să mai petrec aici, până ce vă voi vedea în toate desăvârșiți”.
În noaptea următoare i s-a făcut lui Xenofont încredințare, prin vis, cum că Dumnezeu îi poruncește ca încă să mai fie în viața aceasta; și a spus despre aceasta soției sale și fiilor, și toți s-au bucurat, slăvind pe Dumnezeu. Apoi, a început bolnavul cu încetul a veni la sănătate, și a zis fiilor săi: „Fiilor, mergeți ca să vă sfârșiți învățătura voastră, și sfârșind-o, degrabă să vă întoarceți ca să vă însoțesc cu nunta cea legiuită”. Punându-i pe ei în corabie, cu toate cele de trebuință, i-au pornit iarăși la Berit (Beirut).
Plecând ei și vântul suflând ușor, deodată s-a ridicat un vânt puternic, care a produs o furtună fără de veste, apoi corăbierii, dând drumul la pânze, se purta corabia de furtună și se afunda cu valurile, încât toți cei din corabie se deznădăjduiau de viață și fiind în primejdie, frica morții îi cuprinsese; și plângeau amândoi frații, Ioan și Arcadie, rugându-se lui Dumnezeu și zicând: „Stăpâne, Preabunule, a toată făptura Ziditorule, să nu treci cu vederea făptura Ta, adu-ți aminte de lucrurile bune ale părinților noștri și pentru aceea nu ne lăsa și nu face ca mai înainte de vreme să murim în anii cei tineri ai înfloritelor frumoase tinereți, să nu ne înece viforul apelor, nici să ne înghită adâncul mării; adu-ți aminte de mila Ta și de îndurările Tale, caută din înălțimea slavei Tale sfinte și vezi primejdia noastră, ascultă suspinul și strigarea noastră; cu inima frântă și cu duh smerit ne rugăm, întinde nouă dreapta Ta cea atotputernică și ne păzește din gheară morții; nu ne da la moarte pentru numele Tău, ci fă cu noi după mila Ta și după mulțimea milostivirii Tale. Izbăvește-ne de înecare, spre slava Ta; pentru că nu morții te vor lăuda, nici toți cei ce se pogoară în iad, ci noi cei vii preamărim numele Tău cel înfricoșat”.
Deci, văzând corăbierii că nu încetează învăluirea cea mare, ci mai mult se ridică și nu puteau să se izbăvească de înecare, au intrat într-o corăbioară mică, (ca și cum ar fi vrut să ajute cu ceva corăbiei ce se primejduia) care era deasupra acoperită; apoi de afundare netemându-se, plutea încotro o purtau valurile, așteptând că undeva la mal să fie aduși. Iar tinerii cei ce rămăseseră în corabie, Ioan și Arcadie cu slugile lor, văzând fuga corăbierilor și pierderea corăbiei, pentru că acum se spărgea și se umplea de apă, se deznădăjduiau cu totul de viață; deci, s-au dezbrăcat de hainele de pe ei, pentru a înota mai cu înlesnire, că nu cumva afundându-se, în noian să piară.
Așteptând desăvârșita despărțire și moarte, cu umilite glasuri strigau cu tânguire către părinții lor cei ce erau departe, acasă, ca și cum ar fi fost acolo, zicând: „Fii sănătos prea iubite tată, fii și tu prea iubită maică; nu ne veți mai vedea pe noi, nici noi pe voi, nu ne vom mai îndulci de pământeștile bunătăți în casă împreună cu voi”. Apoi, ziceau unul către altul: „Vai, iubite frate, vai lumina ochilor mei, cât de cu amar ne despărțim! Unde sunt acum rugăciunile părinților, unde este facerea lor de bine către săraci, unde sunt îndurările și milosteniile lor cele făcute pentru monahi, au doară nici una din rugăciunile acelora nu s-a suit pentru noi la Dumnezeu? Sau suindu-se, nimic n-a putut, biruind-o mulțimea păcatelor noastre, pentru care nu suntem vrednici a trăi.
Vai nouă celor ce nu de mult am plâns pentru tatăl nostru, care era să moară, iar acum avem să fim pricinuitori părinților noștri de plânsul cel nemângâiat și de tânguirea cea nesfârșită. O! tată, cel ce te-ai îngrijit cu dinadinsul de creșterea și de cârmuirea vieții noastre, iată de acum nici morți nu ne vei mai vedea pe noi. O! maică, nădăjduiai ca să vezi nunta fiilor tăi, pregătind cămară frumoasă înainte de vreme, acum nici mormântul fiilor tăi nu vei vedea. Durere este cu adevărat părinților, ca să-și vadă pe fiii lor murind și să-i îngroape. O! dulci părinți ai noștri, mare este durerea voastră, lipsindu-vă de fiii voștri și nevăzând nici moartea lor și nici având înștiințare de sfârșitul lor. Voi nădăjduiați ca în bătrânețe fericite de noi să fiți îngropați, iar acum nici noi nu ne învrednicim îngropării de către voi”.
Apoi, unul pe altul cuprinzându-se și dându-și cea mai de pe urmă sărutare unul altuia, ziceau: „Mântuiește-te, frate și mă iartă”. Iar către Dumnezeu strigând iarăși, ziceau: „O! Împărate și Stăpâne a toate, ce fel de moarte ne-ai dat nouă, – din care de nu se va putea cu negrăitele judecățile Tale, să ne izbăvim, apoi chiar murind noi să nu ne desparți, ci un val să ne acopere pe noi amândoi, și un pântece al fiarei mării să ne fie amândurora mormânt”. Apoi, ziceau și către slugile lor: „Mântuiți-vă, bunilor frați și prieteni, mântuiți-vă și ne iertați și pe noi”.
Deci, spărgându-se corabia cu totul, s-a apucat fiecare dintr-înșii de câte o scândură ce s-a întâmplat și așa i-au dus apele osebiți unul de altul, dar cu darul lui Dumnezeu toți au scăpat de înecare și de moarte, dar în diferite țări au fost duși; slugile de valuri s-au aruncat la uscat în Tir, Ioan la un loc ce se numea Melfitan, iar Arcadie în Tetrapirghia; și fiecare dintr-înșii, neștiind despre izbăvirea de înecare a fratelul său, nu atâta se bucura de a sa viață, pe cât se întrista de moartea fratelui său.
După ieșirea din mare, Ioan gândea întru sine: „Unde mă voi duce acum? Mă rușinez, fiind gol, să mă arăt înaintea oamenilor; mă voi duce într-o mănăstire, unde locuiesc monahi cucernici, și acolo lui Dumnezeu Celui ce m-a mântuit de moarte, voi sluji în sărăcie și în smerenie, mai bine decât în bogăția lumii acesteia, căci socotesc că pentru aceea nu ne-a ascultat Dumnezeu în corabie, când ne-am rugat către Dânsul, de vreme ce părinții noștri voiau să ne unească în căsătorie și să ne lase nouă bogății; și atunci am fi pierit întru deșertăciunea lumii acesteia, decât în mare; deci, cele mai bune rânduindu-ne Atotvăzătorul, a trimis un vifor ca acesta asupra noastră și precum El a voit, așa a și făcut; pentru că El fiind bun, știe toate cele spre folosul nostru, iar noi nimic din cele ce au să fie nu știm, pe când El toate le știe și face precum voiește, pregătind fiecărui suflet mântuire”.
Apoi, ridicându-și mâinile spre Dumnezeu, se ruga, zicând: „Dumnezeul meu, Cel ce m-ai mântuit din valurile mării și din primejdia morții, mântuiește și pe robul tău Arcadie, fratele meu, izbăvește-l de moartea cea amară, precum m-ai izbăvit și pe mine cu mila Ta; și de l-ai păzit viu și la uscat l-ai scos, apoi deschide-i lui mintea ca să gândească și să voiască viața monahicească și-l învrednicește ca să-Ți placă Ție; mântuiește și pe tinerii care au fost cu noi, ca nici unul dintr-înșii să piară în mare, ci pentru mântuirea tuturor să preamărească sfântul Tău nume”. Și iarăși, mergând, se rugă: „Doamne, Iisuse Hristoase, Unule născut, Cuvinte al Tatălui, caută spre rugăciunea robului Tău și îndreptează pașii mei spre lucrarea poruncilor Tale, povățuiește-mă spre a Ta sfânta voie; căci știi, Stăpâne, că alt ajutor afară de Tine nu am în ceasul acesta”.
Deci, mergând destulă cale, a aflat o mănăstire și a bătut la poartă, iar portarul deschizând, l-a văzut pe el gol, și dezbrăcându-se de haină, i-a dat să se îmbrace; apoi ducându-l în chilia sa, a pus pe masă pâine și linte și, după scularea de la masă, i-a zis lui monahul, care era portar: „De unde ești, frate?”. Iar el a răspuns: „Sunt străin și sărac, mântuit de înecare, pentru că pe mare, spărgându-se corabia și pierind, m-am apucat de o scândură și mă purtam pe valuri; dar Dumnezeu cu rugăciunile voastre m-a păzit viu și am fost scos în părțile acestea”.
Monahul portar auzind aceasta, s-a umilit de dânsul și a proslăvit pe Dumnezeu, care a mântuit pe cei ce nădăjduiesc spre El. Și a grăit către Ioan: „Unde voiești să mergi, frate?”. Zis-a Ioan lui: „Unde va voi Dumnezeu; aș voi să fiu monah, de ar trece cu vederea păcatele mele milostivul Stăpân și de m-ar învrednici să iau jugul Lui cel bun”. Grăit-a lui monahul: „Cu adevărat, fiule, bun_lucru dorești și fericit vei fi, de vei sluji Lui Dumnezeu cu toată osârdia”. Zis-a Ioan lui: „Deci, mă rog ție, părinte, să-mi spui, oare aș putea ca să petrec aici cu voi?”. Răspuns-a monahul: „Îngăduiește puțin, până ce voi spune despre tine părintelui nostru, adică egumenului, doar cumva i se va descoperi lui de la Dumnezeu despre tine, și ceea ce îți va porunci, aceea vei face, și te vei mântui”.
Deci, mergând portarul la egumen, i-a spus cu de-amănuntul toate cele despre tânăr, iar egumenul a poruncit ca să-l aducă la sine; și văzând pe tânărul, a cunoscut într-însul dumnezeiasca chemare și viața lui cea bună, apoi i-a zis: „Bine este cuvântat Dumnezeul tatălui și al maicii tale, Cel ce te-a mântuit din mare și te-a adus aici”. Și învățându-l pe el mult despre mântuitoarea viață monahicească, l-a însemnat cu semnul Crucii, și a poruncit ca să rămână în mănăstire; apoi în scurtă vreme l-a tuns în chipul monahicesc cel îngeresc. Și se nevoia fericitul Ioan cu rugăciunea, cu postul și cu toate ostenelile mănăstirești întru ascultări. Dar se mâhnea neîncetat pentru fratele său Arcadie, căci îl socotea mort și afundat în mare.
Iar Arcadie, asemenea, prin rânduiala lui Dumnezeu, păzindu-se viu, a ieșit la pământ în Tetrapirghia și, căzând cu fața la pământ, se ruga lui Dumnezeu, zicând:
„Doamne, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac, Dumnezeul lui Iacov, Dumnezeul tatălui nostru, mulțumesc Ție că m-ai izbăvit de învăluire și de viscol și m-ai scos din moarte la viața cea neașteptată și pe uscat ai pus picioarele mele. Ci precum pe mine m-ai mântuit de înecare, Preamilostivule, astfel mântuiește și pe robul tău, fratele meu Ioan, rogu-mă Ție, păzește-l cu milostivirea Ta, să nu-l înece valurile și viforul și să nu-l înghită adâncul; auzi-mă Doamne, căci bună este mila Ta, și mă învrednicește a vedea fața fratelui meu; adu-ți aminte de faptele tatălui nostru și să nu pogori pe Ioan în cele mai dedesubt adâncuri ale mării, nici să dai pe tânărul copil la moartea cea mai înainte de vreme și neașteptată; dă-mi parte ca să-l văd și să mor”.
Astfel grăind, a plâns mult, încât a și slăbit de plângere. După aceasta, sculându-se, a mers în satul ce se întâmplase aproape, unde, luând de la un iubitor de Hristos, care l-a întâmpinat pe el, o haină veche, s-a acoperit, apoi cerând puțină pâine, a mâncat și și-a întărit trupul cel slăbit. Apoi a mers la biserica ce era acolo, iarăși rugându-se pentru fratele său cu lacrimi, după aceea, s-a culcat pe un scaun ce era lângă biserică și a adormit; atunci, îndată a văzut în vis pe fratele său Ioan, zicând către dânsul: „Frate, Arcadie, de ce plângi astfel cu amar pentru mine și-ți zdrobești inima ta? Iată, eu cu darul lui Hristos sunt viu; deci, nu fi mâhnit pentru mine!”.
Iar Arcadie, deșteptându-se, și, crezând că vedenia cea din vis este adevărată, s-a umplut de bucurie și mulțumea lui Dumnezeu, apoi gândea în sine ce va face, zicând: „Să mă duc la părinți? Dar, nefiind fratele meu cu mine, le voi face mâhnire prin venirea mea, sau iarăși la școală să mă întorc, și sfârșind învățătura filosofiei să mă duc la părinți? Însă nu-i voi înveseli, căci văzându-mă numai pe mine singur, cu amar se vor tângui. Deci, ce voi face, nu știu; îmi aduc aminte că tatăl meu totdeauna fericea foarte mult viața monahicească, care este liniștită și apropiată de Dumnezeu; mă voi duce într-o mănăstire și mă voi face monah”.
Astfel gândind Arcadie în sine și făcând rugăciune, s-a dus la Ierusalim și acolo, la Sfintele Locuri, unde a lucrat Domnul mântuirea lumii, închinându-se, a ieșit de acolo, vrând să intre în orice mănăstire i s-ar întâmpla în cale. Și mergând, a întâmpinat un monah cinstit, împodobit cu căruntețile, cu viața sfântă și înainte-văzător, la acela alergând, i-a căzut la picioare și, sărutându-le, i-a zis: „Roagă-te pentru mine, sfinte părinte, căci de multă mâhnire și necaz sunt plin”. Iar bătrânul i-a zis: „Fiule, să nu te mâhnești, căci fratele tău, pentru care te întristezi, este viu ca și tine, cum și toți cei ce au fost cu voi în corabie, păziți fiind de Dumnezeu, s-au mântuit de înecare și în mănăstire au intrat la călugărie, iar Ioan, fratele tău, acum a primit începătura monahicească și va veni vremea când cu ochii tăi îți vei vedea fratele, pentru că rugăciunea ta este auzită”.
Arcadie, auzind acestea de la marele bătrân, sta uimit, mirându-se de proorocia sfântului. Apoi, iarăși căzând la picioarele lui, zicea: „Precum nu ți-a ascuns Dumnezeu nimic din cele pentru mine, astfel și tu nu mă lepăda din fața ta, rogu-mă ție, ci, precum știi, mântuiește săracul meu suflet și mă du la rânduiala monahicească”. Bătrânul i-a zis: „Bine este cuvântat Dumnezeu; urmează după mine, fiule”. Și l-a dus în lavra Sfântului Hariton, care în limba siriană se numea Suchia; acolo l-a tuns și i-a dat chilie, în care mai înainte, unul din părinții cei mari s-a nevoit 50 de ani.
A petrecut Arcadie cu bătrânul acela, mai înainte-văzător, un an, povățuindu-l în viața monahicească și deprinzându-l la război împotriva nevăzuților vrăjmași. Iar după anul acela, s-a dus în pustie, lăsând în chilie pe Arcadie singur, căruia i-a făgăduit că după trei ani se va vedea cu dânsul. Iar Arcadie luând porunca de la bătrânul, fără de lenevire o săvârșea, ziua și noaptea slujind lui Dumnezeu.
Trecând doi ani după înecarea corăbiei, și Xenofont neștiind ce s-a întâmplat pe mare fiilor lui, a trimis pe una din slugile sale la Berit, să vadă pe Ioan și pe Arcadie și să afle toate cele despre dânșii cu încredințare, dacă sunt sănătoși și dacă vor săvîrși curînd învățătura lor; pentru că se mirau tatăl și mama că fiii lor de atâta vreme niciodată nu i-au înștiințat despre ei, nici au cercetat prin scrisoare pe părinții lor. Iar sluga mergând în Berit și înștiințându-se că n-au venit în cetatea aceea fiii lui Xenofont, stăpânul său, gândea în sine, zicând: „Nu cumva sfătuindu-se s-au dus la Atena?”. Și a mers la Atena spre căutarea lor, dar, neaflându-i nici acolo și nici auzind de dânșii undeva, s-a întors tulburat iarăși spre Bizanț.
Odihnindu-se la o gazdă în cale, a stat acolo și un monah să se odihnească, și întrebându-l pe el, spunea că merge la Ierusalim, ca să se închine la Sfintele Locuri. Iar sluga lui Xenofont privind cu dinadinsul spre monah, a început a-l cunoaște că era unul din cei ce au mers cu fiii stăpânului în Berit, și i-a zis: „Nu cumva ești sluga stăpânului Xenofont, care ai mers cu Ioan și Arcadie la Berit?”. Iar monahul a răspuns: „Eu sunt cu adevărat, și tu îmi ești prieten, de vreme ce suntem slugi ai aceluiași stăpân”. Sluga i-a zis: „Ce ți s-a întâmplat de te-ai îmbrăcat în chipul monahicesc și unde sunt stăpânii noștri, Ioan și Arcadie, spune-mi, te rog? Pentru că multă osteneală am suferit căutându-i și nu i-am aflat”.
Monahul suspinând greu, și ochii de lacrimi umplându-și, a început a-i spune: „Să știi cu adevărat, o! prietene, că stăpânii noștri s-au înecat în mare, ca și toți cei ce erau cu dânșii; iar eu, precum mi se pare, numai singur m-am mântuit de înecare și am voit mai bine să mă tăinuiesc în viața monahicească, decât să mă întorc acasă și să aduc veste rea stăpânului nostru, stăpânei și tuturor casnicilor; și astfel sunt monah și mă duc la Ierusalim, să mă închin”. Iar sluga auzind acestea, și-a ridicat glasul și a început a plânge cu amar și cu jale a striga, bătându-se în piept și zicând:
„O! amar mie, stăpânii mei, ce s-a întâmplat vouă! Ce aud de voi! Cum ați pătimit, cât de cumplit sfârșit v-a ajuns, cine va spune tatălui și maicii voastre acestea, ce fel de ochi vor suferi să pri-vească lacrimile părintești, suspinarea maicii și plângerea, tânguirea și strigarea cea mare să o audă! Vai mie, stăpânii mei cei buni! A pierit nădejdea noastră; pentru că noi nădăjduiam că, mergând pe urma părinților, veți veseli pe frații noștri, veți îndestula cu facerile voastre de bine pe cei ce au trebuință, veți odihni străinii, veți milui săracii, veți împodobi bisericile lui Dumnezeu și veți da mănăstirilor cele trebuincioase. Dar acum, o! vai mie, toate nădejdile acelea sunt nimic și nu știu ce voi face: De mă voi întoarce la stăpânul meu, nu voi îndrăzni să-i spun o veste atât de tristă, căci când voi spune tatălui și maicii că fiii lor s-au înecat în mare, oare auzind acestea, nu vor cădea îndată morți, slăbind de durerea inimii? Deci, nu mă voi mai întoarce, că nu prin o veste rea ca aceasta, adusă de mine, să moară mai înainte de vreme și să fiu stăpânului și stăpânei pricinuitor de moarte”.
Așa plângând sluga aceea și nevrând să se întoarcă la Xeno-font, oamenii care se întâmplaseră acolo, străini și locuitori, l-au rugat să înceteze din plâns; apoi l-au sfătuit să se întoarcă la stăpân și să-i spună; că nu cumva să te blesteme dacă nu vei spune, și vei pieri fără veste, și atunci nu va fi ție mântuire. Ascultând sluga sfatul lor, s-a întors în Bizanț, și intrând în casa stăpânului său, ședea uitându-se în jos, întristat la față; și fiind tulburat, tăcea.
Doamna Maria, auzind că s-a întors sluga lor care fusese trimisă la fii, degrab l-a chemat la dânsa și l-a întrebat: „Cum se află fiii noștri?”. Sluga răspunse: „Sunt sănătoși”. Grăit-a stăpâna: „Unde sunt scrisorile de la dânșii?”. Sluga răspunse: „Le-am pierdut pe drum”. Atunci inima ei a început a se tulbura și a zis către slugă: „Te jur pe frica lui Dumnezeu, să-mi spui adevărul, pentru că mi s-a tulburat foarte mult sufletul și a slăbit tăria mea”. Iar el ridicându-și glasul, plângea cu amar și a început a spune adevărul: „Vai mie, stăpâna mea, amândoi luminătorii noștri au pierit în mare; pentru că s-a spart corabia și toți s-au înecat”. Stăpâna, auzind acestea, s-a arătat mai presus de fire, nădăjduind spre Dumnezeu cu tărie; pentru că în loc să cadă îndată la pământ de jale și să se tânguiască cumplit, tăcând puțin, a zis cu mirare: Bine este cuvântat Dumnezeu, Cel ce a rânduit ca acestea să fie așa; precum I-a plăcut, așa a și făcut; fie numele Domnului binecuvântat de acum și până-n veac. Iar către slugă ce venise a zis: „Să taci, să nu spui nimănui de aceasta, pentru că Domnul a dat, Domnul a și luat, El știe cele ce ne sunt de folos”.
Apoi, trecând trei ceasuri și fiind acum spre seară, a venit Xenofont de la palatele împărătești, cu slavă mare, mergând și urmând mulți înaintea lui, apoi intrând în casă și eliberând pe oamenii care veniseră cu dânsul, a stat să mănânce pâine, căci mânca numai o dată pe zi și aceea spre seară.
Pe când stătea el la masă, Maria, soția lui, a zis către dânsul: „Stăpâne, știi că a venit sluga de la Berit?”. Xenofont a răspuns: „Bine este cuvântat Dumnezeu”. Apoi a zis: „Unde este sluga care a venit?”. Grăit-a soția: „Este obosit și se odihnește”. Xenofont zise: „Mi-a adus scrisoare de la copii?”. Ea a răspuns: „Lasă acum, stăpâne, să mâncăm bucate, iar dimineața vei vedea scrisoarea; căci are să ne spună și din gură multe de la dânșii”. Iar Xenofont a zis către dânsa: „Să mi se aducă îndată scrisoarea ca s-o citesc, să aflu dacă fiii noștri sunt sănătoși, iar cele ce are sluga să grăiască din gură, să le spună dimineață”.
Dar doamna Maria, neputând să-și ție jalea inimii, s-a umplut cu totul de lacrimi, nu putea de plâns să răspundă nimic. Xenofont văzând-o plângând așa, s-a mirat și a întrebat-o: „Ce este aceasta, Marie, doamna mea, de ce plângi așa? Au doară bolesc fiii noștri?”. Iar ea abia a răspuns, zicând: „Mai bine ar fi fost dacă ar fi bolit, dar iubiții noștri fii au pierit în mare”. Xenofont suspinând și lăcrimând, a zis: „Fie binecuvântat numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh, în veci. Amin; nu te mâhni soția mea, căci cred că nu va lăsa să piară cu totul fiii noștri, și nădăjduiesc că milostiva Lui purtare de grijă nu va voi să mâhnească căruntețile; că nici eu n-am îndrăznit vreodată să mâhnesc bunătatea Lui; să ne rugăm toată noaptea aceasta de milostivirea Lui și să nădăjduim că Dumnezeu ne va descoperi pe fiii noștri de sunt vii sau nu”.
Sculându-se îndată, s-au închis în casa lor de rugăciune și toată noaptea aceea au petrecut-o cu multe lacrimi și cu credință neîndoită, rugându-se lui Dumnezeu. Dar începând a se lumina de ziuă, s-au culcat să se odihnească, fiecare deosebit pe așternuturi aspre de păr, apoi li s-a arătat la amândoi o vedenie în vis: li se părea că văd pe amândoi fiii lor stând înaintea Domnului nostru Iisus Hristos, în mare slavă: Ioan avea un scaun pregătit, sceptru și cunună împărătească cu mărgăritare de mare preț și împodobită cu pietre scumpe; iar cununa lui Arcadie era de stele, având o cruce în dreapta și un pat luminat așternut spre odihnă.
Deșteptându-se ei din somn, au spus unul altuia vedenia, și înțelegând că fiii lor sunt între cei vii și acoperiți de mila lui Dumnezeu, s-au mângâiat foarte; și a zis Xenofont către soția sa: „Doamnă Marie, socotesc că la Ierusalim sunt fiii noștri, deci, să mergem acolo și să ne închinăm la Sfintele Locuri, poate cumva vom afla și pe fiii noștri”.
Așa sfătuindu-se dânșii, Xenofont și Maria s-au gătit de drum; și poruncind rînduitorilor casei toate cele pentru casă și pentru averi și făcând multe milostenii, au luat cu dânșii aur destul, pe cât le era de trebuință și pe cât putea să le fie destul, pentru împărțirea milosteniilor și spre facerea de bine la Sfintele Locuri; apoi au luat drumul spre Ierusalim. Ajungând ei acolo, au înconjurat Sfintele Locuri, rugându-se și făcând milostenii, apoi au început a înconjura toate mănăstirile dimprejurul Ierusalimului, căutându-și fiii, dar nu i-au aflat nicăieri.
Deci, s-au întâmplat lor undeva în cale, de au întâmpinat pe unul din slugile lor, care fusese în corabie cu fiii lor, fiind acum monah; cuprinzându-l, l-au sărutat și căzând, i s-au închinat, asemenea și monahul acela cazând înaintea lor, li s-a închinat și zicea: „Mă rog pentru Domnul nu vă plecați mie, că nu se cuvine, fiindu-mi mie stăpâni, ca să vă plecați slugii voastre”. Și Xenofont i-a zis: „Cinstim și ne închinăm chipului celui sfânt monahicesc, iar tu de aceasta să nu te mâhnești; ci te rugăm să ne spui unde sunt fiii noștri, spune-ne pentru Domnul, spune”. Iar monahul lăcrimând, a zis: „Spărgându-se pe mare corabia, fiecare din noi apucând câte o scândură am înotat cum puteam prin vifor, purtându-ne în multe părți; și nu știu după aceea de a scăpat cineva de la înecare, sau nu, ci numai eu cred că am fost scos la uscat în părțile Tirului”.
Acestea auzindu-le Xenofont și Maria, au eliberat pe monah în drumul său, dându-i milostenie, ca să se roage pentru dânșii și pentru fiii lor. Apoi s-au dus în părțile Iordanului, vrând să se roage acolo și să împartă aurul ce rămăsese. Deci, mergând pe drumul care era înaintea lor, după rânduiala lui Dumnezeu, au întâmpinat pe sfântul bătrân mai înainte-văzător, care l-a îmbrăcat pe Arcadie, fiul lor, în chipul monahicesc; și căzând la piciorele sfântului părinte, cereau rugăciuni la Dumnezeu pentru dânsul. Și i se descoperise de la Dumnezeu acelui sfânt bătrân toate cele despre dânșii; apoi făcând rugăciuni, a zis către dânșii: „Cine a adus pe Xenofont și pe Maria? Nimeni, numai dragostea cea către fii, dar nu vă mâhniți, pentru că sunt vii fiii voștri; și Dumnezeu v-a descoperit vouă în vis slava cea pregătită lor în cer; deci, mergeți lucrătorii viei Domnului unde vă duceți acum, săvârșind acolo rugăciunea voastră, când vă veți întoarce în sfânta cetate, veți vedea pe fiii voștri”. Acestea zicând, s-au despărțit; Xenofont cu Maria s-au dus la Iordan, iar mai înainte-văzătorul bătrân a mers la sfânta cetate și în biserica Învierii lui Hristos a stat aproape de Golgota și se odihnea.
Șezând acolo sfântul bătrân, iată că tânărul monah Ioan, fiul lui Xenofont, de la Mănăstirea Melfitanului, a venit la Ierusalim pentru închinăciune și, văzând pe sfântul bătrân, i s-a închinat până la pământ. Iar bătrânul cu dragoste primindu-l și binecuvântându-l, i-a zis: „Unde ai fost până acum, fiule Ioan, că iată tatăl tău și maica te caută și tu ai venit căutând pe fratele tău”. Iar Ioan se mira, că toate le știa acel bătrân și, cunoscându-l că este mai înainte-văzător, a căzut la picioarele lui și i-a zis: „Rogu-mă ție, părinte, spune-mi pentru Domnul, unde este fratele meu, că foarte mult slăbește sufletul meu, dorind ca să-l văd și foarte mult m-am nevoit, rugându-mă lui Dumnezeu, ca să-mi spună despre dânsul, de este viu sau nu, și n-a binevoit Domnul să-mi descopere până acum, fără numai prin tine, voi afla, O! sfinte părinte”.
Răspuns-a lui bătrânul: „Șezi lângă mine și vei vedea degrabă pe fratele tău”. Șezând ei puțin, iată celălalt monah tânăr Arcadie a venit, obosit cu trupul, uscat la față și ochii lui abia se puteau vedea, de postul cel nemăsurat și de înfrânare. Apoi, închinându-se la Sfintele Locuri, a văzut pe bătrânul său șezând și degrabă alergând, a căzut la piciorele lui, zicând: „O! părinte, ai părăsit holda ta, iată acum al treilea an de când n-ai cercetat-o și mulți spini și pălămidă au crescut fără tine, și ai să te ostenești puțin, până ce o vei curăți pe ea”.
Bătrânul i-a zis: „Să știi, fiule, că am cercetat-o din zi în zi, și cred în Domnul, că nici spini nu are, nici pălămidă, ci grâu copt, vrednic de masa Împăratului împăraților; dar șezi lângă mine”. Deci, a șezut Arcadie; iar bătrânul tăcând puțin, a zis către Ioan: „Din ce loc ești, frate?”. Iar Ioan a zis: „Eu, părinte, sunt om sărac și străin, numai cu dorirea inimii mele, cerând mila Domnului și a sfintelor tale rugăciuni”. Iar bătrânul i-a zis lui: „Adevărat, așa este; dar să-mi spui neamul tău, cetatea moștenirii tale și viața ta, ca să se preamărească numele Domnului”. Și a început Ioan să spună toate pe rând: că este de neam din Constantinopol, fiu al unui boier, și a avut un frate, Arcadie, cu care era trimis la învățătură; pe mare făcându-se furtună, s-a spart corabia și toți s-au înecat, afară de el.
Arcadie, ascultând până aici povestirea lui, și cu dinadinsul căutând la el, a cunoscut pe fratele său; și din fireasca dragoste, neputând suferi mai mult povestirea aceea, ce i spunea, a strigat zicând: „Cu adevărat, părinte, acesta este Ioan, fratele meu”. Grăit-a bătrânul: „Știu și eu, dar am tăcut, că singuri să vă cunoașteți”. Atunci au căzut unul la altul pe grumaji, apoi, cuprinzându-se cu bucurie și cu lacrimi, s-au sărutat. Și sculându-se, au preamărit pe Dumnezeu, cel ce i-a învrednicit a se vedea vii unul pe altul, fiind în sfântul chip monahicesc și într-o viață bună ca aceea, după Dumnezeu.
După două zile, au venit Xenofont și Maria de la Iordan, apoi rugându-se la Golgota și închinându-se purtătorului de viață Mormânt al Domnului nostru, mult aur au dăruit la acel sfânt loc, pentru slavă lui Dumnezeu. Văzând acolo și pe sfântul bătrân, mai înainte-văzător, l-au cunoscut pe dânsul, și la picioarele lui căzând, cereau binecuvântare, iar după rugăciune au zis către bătrân: „Pentru Domnul, părinte, împlinește-ți făgăduința ta și ne arată pe fiii noștri”.
Atunci stăteau lângă bătrân amândoi fiii lor, Ioan și Arcadie, dar le poruncise bătrânul să nu grăiască nimic mai înainte, nici în față să nu caute, ci în jos, ca să nu fie cunoscuți. Însă fiii cunoșteau pe părinții lor, bucurându-se cu inima, dar părinții pe fii nu puteau să-i cunoască, pe de o parte că erau în rânduiala monahicească, iar pe de alta, că se veștejise frumusețea feței lor, de înfrânarea cea mare. Și a grăit sfântul bătrân către Xenofont și Maria: „Mergând la gazda voastră, să ne puneți la masă, ca venind cu ucenicii mei, să primim hrană împreună cu voi și după aceea vă voi spune despre fiii voștri unde sunt”.
Bucurându-se foarte mult părinții, căci le-a făgăduit sfântul părinte că le va arăta pe fiii lor, au mers degrab și au gătit masă bună. Deci, a zis bătrânul către ucenici: „Să mergeți unde găzduiesc părinții voștri și să vă țineți, să nu grăiți nimic, până ce nu voi porunci eu”. Deci, i-au zis lui amândoi frații: „Precum poruncești, părinte, așa să fie”. Iar bătrânul le-a zis iarăși: „Să ne împărtășim de ospăț și la vorbă să stăm cu dânșii, că nu va fi spre vătămarea mântuirii voastre, ci spre folos; credeți-mă pe mine că orice fel de osteneală veți suferi pentru fapta bună, la măsura tatălui vostru și a maicii nu veți ajunge”.
Mergând în casa lui Xenofont, au șezut și din masa cea pusă înainte mâncau împreună, vorbind cuvinte folositoare. Deci, ziceau fericitul Xenofont și Maria către bătrânul: „Sfinte părinte, cum viețuiesc copiii noștri?”. Iar bătrânul a răspuns: „Bine se odihnesc, pentru mântuirea lor”. Iar părinții au răspuns: „Dumnezeu, cel ce rânduiește mântuirea tuturor, să le dea și lor ca să fie adevărați lucrători ai viei lui Hristos”. Și iarăși Xenofont a zis către acel bătrân: „O! părinte, cât de buni sunt acești ucenici ai tăi! O! de ar fi și copiii noștri ca aceștia; căci foarte mult au iubit sufletele noastre pe acești monahi tineri, că de când i-am văzut, s-a veselit inima noastră, ca și cum am vedea pe fiii noștri”.
Deci, a grăit bătrânul către Arcadie: „Fiule, să ne spui unde te-ai născut, cum ai trăit, și de unde ai venit în locurile acestea?”. Iar Arcadie a început a spune, zicând: „Eu, părinte, și acest frate al meu suntem de neam din Bizanț, fii ai unui boier din cei mai de frunte din palatul împărătesc; suntem crescuți în dreapta credință și ne-au trimis părinții la Berit, ca să învățăm elineasca înțelepciune, dar plutind noi, s-a spart corabia de învăluire și de vifor, și fiecare dintre noi, apucând câte o scândură din corabia ce s-a sfărâmat, am plutit unde ne ducea repeziciunea valurilor; dar cu dumnezeiasca milostivire, ne-am păzit vii și la uscat ne-a aruncat marea”. Apoi, el încă grăind aceasta, cunoscură părinții că aceștia sunt fiii lor și îndată strigară: „Aceștia sunt fiii noștri, aceștia sunt rodul pântecelui nostru, aceștia sunt luminătorii ochilor noștri”. Și căzând pe grumajii lor, îi sărutau cu dragoste și plângeau de bucurie; atunci au lăcrimat și toți sculându-se, au dat slavă și mulțumire lui Dumnezeu, mărind purtarea de grijă minunată a lui Dumnezeu pentru dânșii.
Apoi, Xenofont cu soția sa au rugat pe sfântul bătrân ca să-i tundă în rânduiala monahicească. Deci, părintele cel mai înainte-văzător a tuns pe Xenofont și pe Maria cu mâna sa și i-a învățat rânduiala monahicească. Apoi le-a poruncit bătrânul, că nu împreună, ci fiecare deosebit să petreacă; și după puțină vreme, s-au despărțit toți, doamna Maria a fost dată într-o mănăstire de fecioare, Ioan și Arcadie, sărutând pe părinții lor, s-au dus cu bătrânul în pustie, iar Xenofont, trimițând oameni în Bizanț, a vândut casa și toate averile și le-a împărțit la cei ce aveau trebuință, iar pe robi i-a eliberat. Apoi în pustie aflând o chilie, se liniștea.
Toți au plăcut lui Dumnezeu desăvârșit și de mari daruri s-au învrednicit de la El; Ioan și Arcadie au strălucit între viețuitorii pustiei ca niște luminători și viețuind ani destui, mai înainte și-au văzut sfârșitul lor și către Domnul au trecut. Cuvioasa Maria a făcut multe minuni: orbi a luminat, diavoli a izgonit și prin fericit sfârșit a trecut de la cele pământești la cele cerești; iar Cuviosul Xenofont, așijderea a luat de la Dumnezeu darul facerii de minuni și al mai înaintei vederi, și proorocind înainte, spunea cele ce vor să fie, și de mari taine era văzător; după aceea, a trecut să vadă cele ce ochiul nu le-a văzut și să se sature cu vederea de fața lui Dumnezeu.
Astfel Cuviosul Xenofont, fericită Maria și sfinții lor fii, Ioan și Arcadie, cei ce cu osârdie au iubit pe Dumnezeu, bine au slujit Domnului prin viață dreaptă și de Dumnezeu plăcută, și în ceata sfinților sunt numărați de preasfântul Stăpân Hristos, Mântuitorul nostru, căruia împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh se cuvine slavă, cinste și închinăciune, în veci. Amin.
Pe Sfântul Ioan, fiul lui Xenofont și al Mariei, fratele lui Arcadie, unii îl socotesc că este Ioan Scărarul, precum în cartea aceluia la început se vede, pentru că cel ce tâlcuiește viața Sfântului Ioan Scărarul, scrisă de Daniil monahul din Răit, zice despre dânsul așa: „Aici nașterea și cetatea sfântului o acopere scriitorul”. Iar unii zic că el este fiul lui Xenofont și că fratele lui este Gheorghe Arselaitul, care s-a numit din naștere Arcadie; însă acesta nu și-a schimbat numele, pentru că se numea Ioan Xenofont era în Constantinopol.
Sfantul Anatolie cel Batran de la Optina este unul dintre Cuviosii care s-au nevoit duhovniceste si au sfintit pamantul Manastirii Optina, din Rusia.
Nascut in data de 24 martie 1824, intr-un sat din regiunea Kaluga, si trecut la cele vesnice in ziua de 25 ianuarie 1894, acest cuvios barbat s-a nevoit in vremea Cuviosilor Macarie si Ambrozie, celui din urma fiindu-i chiar ucenic de chilie.
Manastirea Optina este una dintre cele mai mari si renumite manastiri de calugari din intreg Rasaritul Ortodox. Aceasta se afla in Rusia Centrala, la aproximativ 130 de kilometri de Moscova si la mica distanta de localitatea Kozelsk.
Ea este considerata a fi centrul spiritualitatii Bisericii Ortodoxe Ruse, inca din secolul al XIX-lea. Obstea acestei manastiri a dat lumii multi sfinti cuviosi parinti.
Alexei Moisevici Zertalov, dupa numele sau de mirean, s-a nascut in data de 24 martie 1824, in localitatea Bobali, din regiunea Kaluga.
Tatal sau, care slujea ca diacon, in biserica satului, l-a crescut pe tanarul Alexei in frica de Dumnezeu, invatandu-l sa aibe dreapta credinta si evlavie fata de cele sfinte.
Ajungand la varsta potrivita, tanarul Alexei s-a inscris la Seminarul din Kaluga, pe care l-a si terminat cu bine.
Terminand studiile, el nu a continuat slujirea tatalui sau, ci s-a angajat intr-un loc de munca oarecare.
Imbolnavindu-se de tuberculoza, boala care era foarte grava in acea vreme, el a fagaduit lui Dumnezeu ca, daca se va tamadui, va intra in manastire.
Scapand de boala cea grea, in vara anului 1853, cu binecuvantarea parintilor sai, tanarul Alexei a intrat pe poarta Manastirii Optina.
In acea vreme, sihastria era condusa de Cuviosul Macarie, care, vazand credinta parintilor lui Alexei, i-a fericit pentru binecuvantarea data fiului lor.
Cunoscand ca nu mai are mult de trait, staretul Macarie l-a indreptat pe fratele Alexei spre Cuviosul Ambrozie, care i-a urmat in staretie.
Dupa aproape zece ani de ascultare si nevointe, in data de 17 noiembrie 1862, fratele Alexie a fost tuns in monahism, primind numele de Anatolie.
In primii ani, el a fost randuit sa slujeasca la trapeza, unde, avand atata dragoste si lepadare de sine, slujea pelerinilor pana ce nu mai avea putere nici sa ajunga la chilie, adesea adormind pe lemnele din bucatarie.
Dupa o vreme, el a fost randuit la arhondaric, unde slujea pelerinilor cu aceeasi dragoste.
In anul 1870, dupa opt ani de nevointe monahale, Cuviosul Anatolie a fost hirotonit intru ieromonah, dupa care a fost trimis in manastirea din Orlovsk, ca duhovnic si arhimandrit, insa cuviosul a refuzat, preferand sa ramana in Sihastria Optina.
In scurt timp, el a ajuns ucenic de chilie al Cuviosului Ambrozie, iar din anul 1874 a fost numit conducator duhovnicesc al obstii.
Totodata, el a fost indemnat sa se ingrijeasca si de obstea de maici din Manastirea Samordino.
El era renumit pentru compatimirea de care dadea dovada, in fata suferintei cuiva neputand ramane inert; ajungea, uneori, chiar sa-l doara capul si inima, din prea multa mila si grija.
Cuviosul Anatolie ii indemna pe toti sa citeasca scrieri duhovnicesti si sa participe cu atentie la cantarile liturgice, caci astfel rugaciunea se poate naste mai cu usurinta.
Pe langa dragostea si compatimirea de care dadea dovada, Cuviosul era daruit de Dumnezeu cu mari daruri duhovnicesti, precum discernamantul si cunoasterea inimilor, dar si darul tamaduirii celor afectati de pacat si de boala.
Cuviosul Ambrozie a trecut la cele vesnice in ziua de 10 octombrie 1891, iar ucenicul sau, Cuviosul Anatolie a inceput sa se imbolnaveasca tot mai mult de pe urma durerii suferite din pricina despartirii de parintele sau.
Astfel, patimind cu rabdare si smerenie crucea bolilor, cuviosul a trecut la cele vesnice in data de 25 ianuarie 1894, in timpul citirii rugaciunii pentru iesirea sufletului, dupa ce, mai inainte, in data de 15 decembrie 1893, a fost randuit in schima cea mare.
“O, preaslaviti drepti ai lui Hristos, Cuviosilor Parinti si Stareti, Moise, Antonie, Isaachie, Ilarion, Anatolie; Iosif si al doilea Isaachie, Leon, Macarie, Ambrozie, Varsanufie, al doilea Anatolie, Nectarie si Nicon, ca sapte stalpi si sapte luminatori ati stralucit in Sihastria de la Optina! Auziti aceasta rugaciune a noastra si pogorati-ne de la Hristos dar de smerenie si pomenire a mortii, sa ne izbaveasca cu harul Sau de tot raul si sa ne invredniceasca de sfarsit crestinesc pe toti care ii cantam Lui: Aliluia!“
Sfântul Cuvios Macarie cel Mare (295 – 392 d. Hr.)
Sfântul Macarie cel Mare (295-392 d. Hr.), cunoscut și ca Macarie Egipteanul, a fost unul dintre Părinţii pustiei egiptene cu cea mai mare autoritate, fiind ucenic al sfântului Antonie cel Mare.
Biserica Ortodoxă îl pomeneşte pe 19 ianuarie.
Biserica Coptă îl pomeneşte pe 5 aprilie (Baramhat 27 după calendarul copt) şi pe 25 august (19 Mesra), data întoarcerii moaştelor sale la mănăstirea sa din pustia schetică.
Biserica Romano-Catolică îl pomeneşte pe 15 ianuarie.
El nu trebuie confundat cu Sf. Macarie al Alexandriei sau cu Sf. Sfinţit Mucenic Macarie, episcop de Edkao (lângă Assiut, în Egiptul de Sus).
Moaştele celor trei Sfinţi Macarie se păstrează la Mănăstirea Coptă Ortodoxă a Sf. Macarie cel Mare din Schetia (Wadi Natrun).
Sf. Cuv. Macarie Egipteanul (295-392 d. Hr.) – foto preluat de pe basilica.ro
Sf. Macarie, unul dintre întemeietorii monahismului, s-a născut în satul Şabşir, Menuf, Egypt, aproximativ în anul 300 A.D. (după sinaxarul copt, Sfântul s-a născut în anul 295 d. Hr.), din părinţi drepţi şi credincioşi.
Tatăl său se numea Avraam, iar mama lui Sara şi nu au avut multă vreme copii.
Într-o noapte, tatălui său i s-a arătat un înger al Domnului, care i-a spus că Dumnezeu avea să îi dăruiască un fiu al cărui nume va fi cunoscut pe întreg pământul şi care va avea o mulţime de fii duhovniceşti.
La scurt timp după această vedenie, cei doi au avut un fiu pe care l-au numit Macarie („Fericitul”).
Sf. Macarie era ascultător faţă de părinţii săi, iar harul lui Dumnezeu era cu el încă din tinereţe.
Când tatăl său a încercat să îl silească să se însoare, împotriva voinţei lui, Macarie s-a prefăcut bolnav timp de câteva zile.
Mai apoi l-a rugat pe tatăl său să îi îngăduie să iasă puţin din oraş ca să se liniştească.
A plecat în sălbăticie şi s-a rugat Domnului Iisus Hristos să îl călăuzească pe drumul care Îi era bineplăcut Lui.
Pe când era în sălbăticie, a avut o vedenie: i se părea că un Heruvim înaripat îl lua de mână şi îl urca pe vârful unui munte, arătându-i întreaga pustie, de la răsărit la apus şi de la nord la sud şi zicându-i:
„Dumnezeu ţi-a dat ţie şi fiilor tăi drept moştenire această pustie”.
Când s-a întors din pustie, a aflat că logodnica lui, care era încă fecioară, murise.
Macarie I-a mulţumit Domnului Hristos că îl ferise de o căsătorie pe care nu o dorea.
La scurtă vreme, şi părinţii săi au adormit întru Domnul, iar el a dăruit tot ce avea săracilor şi nevoiaşilor.
Când poporul din Shabsheer a văzut înfrânarea şi inima sa curată, l-au dus la episcopul de Ashmun (Egipt), care l-a hirotonit preot pentru satul lor.
Enoriaşii i-au construit o colibă în afara oraşului şi mergeau la el pentru a se spovedi şi a primi de la el Sfintele Taine.
Într-o vreme, o fată nemăritată care rămăsese grea l-a învinuit pe Sfântul Macarie că el era tatăl copilului ei.
Sfântul nu a răspuns acuzaţiei; şi-a asumat în linişte învinuirea nedreaptă, pentru care a fost şi bătut de săteni şi de familia fetei, care i-au cerut să o susţină financiar pe ea şi pe copil.
Macarie a făcut şi acest lucru, împletind coşuri şi vânzându-le, iar preţul luat pe ele îl dădea părinţilor fetei.
Când a venit vremea ca tânăra femeie să nască, a fost cuprinsă de dureri îngrozitoare.
A strigat atunci că nu Macarie, ci un alt bărbat era tatăl copilului ei.
Auzind acestea, sătenii s-au ruşinat de felul în care se purtaseră cu sfântul şi au alergat să îi ceară iertare, însă când au ajuns la coliba Sfântului, au găsit-o goală.
Sfântul Macarie, prinzând de veste că i se vădise nevinovăţia, fugise de laudele lor.
Sfântul Macarie Egipteanul s-a născut şi a crescut pentru viaţa pustnicească.
Din fragedă copilărie îndeletnicindu-se cu fapta bună şi iubind viaţa virtuoasă şi împodobindu-se cu ea, a ajuns locaş dumnezeiesc al Duhului.
A dobândit atâta răbdare în ostenelile lui pentru fapta bună, încât a primit puterea să gonească duhurile necurate.
El avea deopotrivă şi darul înţelegerii; spunea mai dinainte ce avea să se întâmple şi era făcător de minuni.
Pentru toate acestea după rugămintea îndelungată a arhiereului de atunci, a primit preoţia, căci arhiereul a hotărât să nu stea ascunsă făclia sub obroc, ci a căutat să-şi sfinţească mâna, prin atingerea de el.
După sfinţire Macarie s-a dedat la nevoinţe şi mai grele: a făcut o hrubă pe sub pământ, care începând de la chilia lui, se întindea pe o lungime de o jumătate de stadiu, şi la capătul hrubei şi-a săpat cu mâinile lui o peşteră.
Când veneau mulţi oameni să-l cerceteze, el intra în hrubă şi se ascundea în peşteră şi nimeni nu-l afla.
Cât despre mâncare şi băutură, este de prisos să mai vorbim, de vreme ce trupul prin înfrânarea cea desăvârşită şi dumnezeiască mărturisea aceasta.
Odată, venind la el un eretic, stăpânit de demonul îngâmfării şi zicând că nu există învierea morţilor, ca să-l înfrunte pe acest eretic, cuviosul a înviat pe un mort.
Sf. Macarie era acum (cca. 330 d.Hr.) în drum spre Schetia, unde avea să-şi petreacă aproape toţi cei şaizeci de ani din viaţă rămaşi.
A rămas undeva în adâncul pustiei, în locul unde se afla Mănăstirea Sfinţilor Maxim şi Domadiu (astăzi Mănăstirea Coptă Ortodoxă de la El-Baramous).
S-a dus să îl viziteze pe Sfântul Antonie cel Mare. Văzându-l, Sfântul Antonie a zis despre el:
“Iată israelitean în care nu este vicleşug.”
Sfântul Antonie l-a îmbrăcat cu Marea Schimă, apoi Macarie s-a întors la locul lui de vieţuire.
Când numărul monahilor din jurul său a crescut, a construit o biserică pentru aceştia.
Relaţia Sf. Macarie cu ceilalţi monahi era una deosebită.
Pentru ei, el era „bătrânul tânăr”, căci, deşi era tânăr, având doar treizeci de ani când a venit în Schetia, avea profunzimea şi înţelepciunea unei vârste mult mai avansate.
Faima Sfântului Macarie a crescut şi s-a răspândit în întreaga ţară.
Mulţi regi şi împăraţi au auzit de minunile pe care le Dumnezeu le înfăptuia prin el.
Astfel, el a vindecat-o şi pe fiica regelui Antiohiei, care era posedată de un duh necurat.
Într-o zi, când credea că în lume nu se mai găseau oameni drepţi, un glas a venit la el din cer şi i-a zis:
„În cetatea Alexandriei sunt două femei cu frică de Dumnezeu”. Luând cu el o cârjă şi câteva provizii, a mers până în oraşul Alexandria, căutându-le, până ce a ajuns la casa lor.
Când a intrat, ele l-au întâmpinat cu bucurie şi i-au spălat picioarele cu apă caldă. Apoi, când le-a întrebat despre viaţa lor, una dintre ele i-a răspuns:
„Nu este între noi nici o legătură de rudenie, iar când ne-am măritat cu aceşti doi fraţi, i-am rugat să ne lase să mergem la mănăstire, dar ei n-au primit. Aşa că am hotărât ca întreaga viață să o petrecem postind până seara şi făcând multe rugăciuni.
Când fiecare dintre noi a avut un fiu, când unul dintre ei plângea, oricare dintre noi îl lua în braţe şi îi purta de grijă, fie că era sau nu fiul ei. Avem aceeaşi viaţă, gândim amândouă la fel, iar soţii noştri sunt păstori de oi, suntem săraci şi păstrăm doar cele ce ne trebuie pentru pâinea zilnică, iar ce rămâne dăruim săracilor şi nevoiaşilor.”
Când sfântul a auzit aceste cuvinte, a strigat, zicând: „Cu adevărat Dumnezeu priveşte la aplecarea inimilor şi dăruieşte Harul Sfântului Său Duh tuturor celor ce I se închină Lui!”
Şi-a luat rămas-bun de la ele şi s-a întors în pustie.
S-a întâmplat o dată că un monah i-a rătăcit pe mulţi, zicând că nu este înviere a morţilor.
Episcopul cetăţii Ossim din Egipt a mers la Sf. Macarie, povestindu-i despre acesta.
Avva Macarie a mers la monahul acela şi a rămas cu el până ce monahul s-a îndreptat, părăsind rătăcirea aceea.
Sfântul Macarie ştia şi să fie blând cu cei din afara comunităţii creştine.
Ştia că asupra acestora au mai mare efect cuvintele blânde şi iubitoare decât cele aspre.
Se spune că odată, pe când călătorea împreună cu un monah mai tânăr, trecând pe lângă un preot păgân, ucenicul l-a întâmpinat cu cuvinte foarte aspre.
Însă Sfântul Macarie l-a întâmpinat cu asemenea cuvinte iubitoare încât păgânul a întrebat de ce Macarie fusese atât de grijuliu.
Avva a răspuns că îi părea rău pentru toţi cei care nu ştiau că toate nevoinţele şi toată închinarea lor erau în zadar.
Auzind acestea, păgânul a fost atât de adânc mişcat încât a sfârşit prin a se converti şi a intra şi el în mănăstirea avvei Macarie şi, ducând o viaţă cuvioasă, a adus la credinţă mulţi păgâni, purtându-se cu ei cu aceeaşi dragoste şi grijă pe care le primise de la Sfântul Macarie.
Cuviosul spunea că există două cete de demoni; una se luptă cu oamenii prin patimi înspăimântătoare şi alta, a îngâmfării, împinge pe oameni la rătăcire. Satan rânduieşte ceata din urmă la fermecători şi la eretici.
Sfântul a proorocit urgia Domnului asupra ucenicului său, care ascundea lucrurile săracilor şi nu se pocăia, iar pentru aceasta s-a îmbolnăvit de lepră.
Iar pe un alt ucenic, care împins de demon mânca în fiecare zi câte trei coşuri de pâine şi bea un vas mare de vin, l-a făcut să mănânce numai trei bucăţi mici de pâine.
Cuviosul Macarie l-a văzut şi pe diavol cum îşi purta meşteşugirile şi înşelăciunile în tigvuliţe.
Pe Teopempt monahul, cel înşelat de diavol, l-a îndreptat.
El a auzit glas dintr-o tigvă uscată a unui preot al idolilor, care se găsea în pustiu, zicând ca prin mijlocirea rugăciunilor lui cei din chinurile iadului se uşurează puţin.
A proorocit pustiirea aşezărilor călugăreşti de la Skit.
Pe un mort l-a înviat, ca să spună unde a ascuns averea unor oameni şi iarăşi a poruncit de a adormit.
Acestea şi mai multe minuni şi spuse ale Sfântului le găsim în Patericul egiptean.
Sfântul Macarie cel Mare a luptat şi împotriva Arianismului şi a fost trimis în surghiun într-o insulă din delta Nilului aproximativ în anul 374 d.Hr., pentru că era un susţinător al Sfântului Atanasie cel Mare..
Pe când era acolo împreună cu Sf. Macarie al Alexandriei, fata unui preot păgân a început să aibă tot soiul de crize şi se credea că era posedată de diavol.
Cei doi monahi au reuşit să o vindece, iar locuitorii, în semn de recunoştinţă, au dărâmat templul idolesc, construind în locul său o biserică.
Auzind acestea, autorităţile i-au trimis îndată înapoi la mănăstirile lor pe cei doi monahi.
După acest incident, Sf. Macarie s-a întors în pustia schetică, unde a continuat să lucreze la întemeierea vieţii monastice, lucrare începută de Sfântul Antonie cel Mare şi de Sfântul Pahomie cel Mare.
Mănăstirea sa a crescut şi a înflorit, dimpreună cu întreaga viaţă monastică din regiune.
Actuala Mănăstire Coptă Ortodoxă a Sf. Macarie cel Mare (Ortodoxă Orientală) se află în Wadi Natrun, vechea pustie schetică, la 92 de kilometri de Cairo, pe partea de vest a drumului către Alexandria.
Aceasta a fost întemeiată de Sfântul Macarie în anul 360, care a devenit părintele duhovnicesc a mai mult de patru mii de monahi veniţi din toate părţile lumii – egipteni, greci, etiopieni, armeni, nubieni, asiatici, palestinieni, italici, gali şi iberi.
Adormirea Sfântului şi moaştele sale
Sf. Macarie cel Mare a trecut la Domnul în anul 390 (392 după sinaxarul copt), având 97 de ani. În ziua adormirii sale, el i-a văzut pe Sfinţii Antonie şi Pahomie în ceata sfinţilor.
Un manuscris din Şebin El-Kum (Egipt) aminteşte că Sf. Pafnutie, ucenicul său, a văzut sufletul lui Macarie ridicându-se la cer şi i-a auzit pe diavoli strigând: „Ne-ai învins, Macarie”, la care Sfântul a răspuns „Încă nu v-am biruit”.
Ajungând la porţile raiului, ei au strigat din nou: „O, Macarie, ne-ai biruit”. La care acesta a răspuns: „Binecuvântat fie Domnul Iisus Hristos care m-a scăpat din mâinile voastre”.
Avva Macarie le-a poruncit ucenicilor săi să îi ascundă trupul, însă câţiva locuitori din satul natal al acestuia, Şabşir, au venit şi i-au furat trupul, construind o biserică în cinstea lui şi aşezându-i acolo trupul pentru aproximativ 160 de ani.
Moaştele sale au fost mutate mai apoi mutate într-un alt oraş, unde au rămas timp de 440 de ani, până în vremea Papei-Patriarh al Alexandriei Mihail al V-lea, al 71-lea papă copt al Alexandriei.
Când papa Mihail a plecat în pustie pentru a petrece perioada de post la mănăstire, a suspinat şi a zis: „Cât îmi doresc ca Dumnezeu să ne ajute ca trupul Părintelui nostru avva Macarie să fie în mijlocul nostru!”
Mai târziu, stareţul mănăstirii Sfântului Macarie a plecat pentru treburile mănăstirii împreună cu mai mulţi bătrâni şi au vrut să aducă moaştele Sfântului la mănăstire.
Locuitorii oraşului şi guvernatorul s-au împotrivit, însă peste noapte acestuia i s-a arătat avva Macarie, cerându-i să dea trupul său monahilor.
Acesta a ascultat porunca sfântului şi bătrânii au purtat trupul Sfântului, cu multă bucurie, înapoi la mănăstire, fiind petrecuţi de o mare mulţime de oameni veniţi să îşi ia rămas-bun de la Sfânt.
Pentru amintirea acestei zile minunate, Biserica Coptă a instituit o zi specială de pomenire.
“Acesta este semnul creştinului, că oricât se nevoieşte şi oricât lucrează după dreptate, simte că n-a făcut nimic şi, postind, zice “Acesta nu e post,” iar în rugăciune stând, “Aceasta nu e rugăciune,” şi încă în stăruinţă la rugăciune adaugă, “N-am arătat deloc stăruinţă, ci abia încep să mă străduiesc să lucrez”; şi chiar drept fiind înaintea lui Dumnezeu, el zice “Nu, eu nu sunt drept, eu nu mă nevoiesc, ci doar pun început în fiecare zi.”
“Sufletul care-L iubeşte cu adevărat pe Dumnezeu şi pe Hristos, chiar de ar face şi zece mii de lucruri drepte, se vede pe sine ca şi cum n-ar fi lucrat nimic, din pricina râvnei sale de neostoit după Dumnezeu. Chiar când şi-ar copleşi trupul cu posturi şi cu priveghere, el va privi la virtuţile sale ca şi cum nici măcar nu ar fi început să le lucreze.”
“Sufletele care iubesc adevărul şi pe Dumnezeu, care tânjesc cu multă nădejde şi credinţă să se îmbrace cu totul în Hristos nu au aşa mare nevoie să rămână în amintirea altora, nici nu rabdă, chiar şi pentru puţină vreme, să fie lipsite de râvna după cele cereşti şi de dragostea înflăcărată pentru Domnul; ci fiind în întregime şi pe deplin răstigniţi pe Crucea lui Hristos, capătă în ei înşişi simţirea unei tot mai mari apropieri duhovniceşti de Mirele ceresc .”
“Dumnezeu S-a smerit pentru tine, iar tu nu te vei smeri pentru tine însuţi? Domnul Însuşi, care este Calea şi e Dumnezeu, după ce a venit, nu pentru Sine, ci pentru tine, ca să-ţi fie pildă în toate cele bune, priveşte, a venit întru asemenea smerenie, „chip de rob luând” Filipeni 2,7 ], El care este Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu, Fiul Împăratului… Ci nu dispreţui vrednicia Sa dumnezeiască, atunci când priveşti la El, care în cele din afară S-a smerit ca unul dintre noi. Pentru noi S-a arătat El astfel, nu pentru Sine… Când L-au scuipat peste faţă şi I-au pus pe cap o cunună de spini şi L-au lovit, ce umilinţă mai mare ar fi putut El să îndure?… Dacă Dumnezeu primeşte asemenea insulte şi suferinţe şi umilinţe, tu, care după fire eşti lut şi eşti muritor, oricât de mult ai fi umilit, nu vei ajunge niciodată să faci ceva asemănător cu ce a făcut Stăpânul tău. Dumnezeu S-a smerit pe Sine pentru tine, iar tu nu te vei smeri pentru tine însuţi?!” — Omilia 26, 25-26.
Zis-a avva Macarie : de s-a făcut întru tine defăimarea ca lauda şi sărăcia ca bogăţia şi lipsa ca îndestularea, nu vei muri. Căci cu neputinţă este ca cel ce crede bine şi lucrează cu blagoslovenie să cadă în necurăţia patimilor şi în înşelăciunea diavolilor. (Avva Macarie, Patericul egiptean)
Scopul Întrupării
“Aş vrea să vorbesc despre un lucru mai subtil şi mai adânc pe cât voi putea de bine. De aceea, ascultaţi cu atenţie. Dumnezeu Cel necuprins, de neatins şi necreat a luat trup, şi pentru bunătatea Sa nemăsurată şi de nedescris, dacă pot spune aşa, S-a micşorat pe Sine, împuţinându-şi slava Sa cea de neatins ca să poată fi una cu creaturile Sale, ca ei să poată să ajungă sa ia parte la viaţa dumnezeiască (II Petru 1, 4). Dumnezeu, Care e dincolo de orice limitare şi depăşeşte cu mult cuprinderea înţelegerii omeneşti, prin bunătatea Sa, S-a micşorat pe Sine şi a primit membrele trupului nostru omenesc, pe care El le-a înconjurat cu o slavă de neatins.
Şi prin mila şi iubirea Sa de oameni, luând El Însuşi trup, Se amestecă pe Sine şi se face „un singur Duh” (I Corinteni 6, 17) cu ei, după mărturia lui Pavel. El se face un suflet, dacă pot spune aşa, într-un suflet, fire în fire pentru ca sufletul să poată să trăiască în Dumnezeu şi să simtă viaţa cea fără de moarte şi să devină părtaş la slava cea veşnică.” — Omilia 4, 9-10.
Curând, în jurul chiliei sale s-au adunat foarte mulţi călugări care doreau să ducă o viaţă curată. Cuviosul Macarie era foarte preţuit pentru bunătatea sa şi îşi iubea mult ucenicii. El ducea o viaţă aspră şi era un mare rugător. Iată ce le-a spus când aceştia
l-au întrebat cum trebuie să se roage:
- Nu trebuie să rostiţi vorbe multe, ci întindeţi mâinile şi spuneţi: Doamne, miluieşte-mă cum vrei şi cum ştii! Iar dacă ai vreo încercare: Doamne, ajută-mă! El ştie ce ne este de folos şi Se milostiveşte de noi.
Răspuns înţelept
Pe când era tânăr, Cuviosul Macarie se lupta cu slăbiciunile pe care le avea, dorind să le biruiască.
Într-o zi a pornit prin deşert pentru a culege câteva curmale.
Întâlnind un copil ce păzea animalele, l-a întrebat:
- Ce să fac, copile, că îmi este foame?!
- Mănâncă, i-a răspuns acesta.
Sfântul i-a spus apoi:
- Am mâncat şi tot îmi este foame.
- Poate că eşti ca un măgar, fiindcă vrei să rumegi neîncetat, i-a răspuns băiatul cu seriozitate.
Şi astfel, cuviosul a plecat spre chilie, înţelepţit de răspunsul unui copil.
Dragostea părintească
Într-o zi, unul dintre ucenicii Sfântului Macarie s-a îmbolnăvit. Cuviosul, aflând aceasta, s-a dus degrabă să îl vadă. Aşezându-se lângă el, l-a întrebat cu dragoste:
- Ce ţi-ai dori să mănânci?
- Mi-ar plăcea o prăjitură, a zis zâmbind cel bolnav, ştiind că nu se găsea aşa ceva în mănăstire.
Cuviosul Macarie l-a binecuvântat şi a ieşit din chilie. Şi-a luat toiagul şi a pornit spre oraşul Alexandria, care se afla la 60 de kilometri depărtare. Din puţinii bani pe care îi avea a cumpărat o prăjitură pentru ucenicul bolnav.
Abia către seară s-a întors la mănăstire. Era obosit, dar bucuros că reuşise să îi aducă puţină mângâiere ucenicului său.
Alte citate ale Sfântului Cuvios Macarie cel Mare, Egipteanul
Slava deșartă e alungată de făptuirea într-ascuns; iar mândria, de voința de-a pune pe seama lui Dumnezeu toate isprăvile.
Duhul Sfânt nu e absent din nici o făptură și, mai ales, din cele ce s-au învrednicit de rațiune.
Rugăciunea este singura ce ne poate înălța la cunoașterea lui Dumnezeu.
Nu mâncărurile sunt rele, ci lăcomia pântecelui; nici facerea de prunci, ci curvia; nici banii, ci iubirea de bani; nici slava, ci slava deșartă. Iar dacă-i așa, nimic nu e rău din cele ce sunt, decât reaua întrebuințare.
Hristos suferă cu cel ce suferă.
Cel ce crede, se teme; cel ce se teme, se smerește; cel ce se smerește, se îmblânzește; cel blând, păzește poruncile; cel ce păzește poruncile se luminează; cel luminat se împărtășește de tainele Cuvântului dumnezeiesc.
Trei sunt lucrurile în jurul cărora se învârtește tot ce-i lumesc: mâncarea, avuția și slava.
Omul are două aripi: harul și libertatea.
Nu fi iubitor de sine și vei fi iubitor de Dumnezeu. Nu căuta plăcerea în tine și o vei găsi în ceilalți.
Hristos este simplu cu cei simpli și învățat cu cei învățați.
În Sine, Dumnezeu este Gândire necunoscută, Cuvânt negrăit și Viață necuprinsă.
Precum ochiul este atras de frumusețea celor văzute, la fel și mintea curată este atrasă de cunoașterea celor nevăzute.
Nu se ascunde adevărul credinței de dragul păcii.
Folosirea greșită a gândurilor duce la întrebuințarea greșită a lucrurilor.
După cum amintirea focului nu-ți încălzește trupul, tot astfel credința fără dragoste nu-ți va încălzi sufletul.
Creația întreagă nu ajunge la unire cu Dumnezeu, decât prin om.
Credința este o putere de legătură, care înfăptuiește unirea desăvârșită, nemijlocită și mai presus de fire a celui ce crede cu Dumnezeu Cel crezut.
Misterul Întrupării Cuvântului poartă în sine semnificația întregii creații sensibile și inteligibile.
Iisus ne-a împăcat, prin Sine, cu Tatăl și între noi.
Făcâdu-Se om, Cuvântul lui Dumnezeu a umplut de cunoaștere firea umană golită.
Nu există nimic mai silnic decât o conștiință care te acuză și nimic mai îndrăzneț decât o conștiință care te apară.
Întrucât este iubire, Dumnezeirea se mișcă; iar întrucât este iubită, mișcă spre sine toate lucrurile care sunt capabile de dragoste.
Un om se consideră cu adevărat liber atunci când acceptă să devină robul lui Dumnezeu.
Mândria este dată de necunoașterea lui Dumnezeu.
Cine posedă egoismul, posedă toate patimile.
Mulți sunt prietenii, dar la vreme bună. În vremea încercărilor însă abia de vei afla vreunul.
Pe cruce s-a întâlnit cea mai josnică faptă a păcatului omenesc cu cea mai de mare dovadă de iubire.
Iubirea duce la cunoaștere.
Priceperea duhovnicească fără curățirea inimii este teologia diavolilor.
Când mintea se întinează, se pătează împreună cu ea și activitatea omului.
Gândul lui Hristos îl are cel ce cugetă ca El și, prin toate, Îl cugetă pe El.
Nu ni se va deschide poarta Împărăției Cerurilor dacă n-am bătut la poarta virtuților.
Precum lumina soarelui atrage ochiul cel sănătos, așa și cunoștința lui Dumnezeu atrage spre sine în chip firesc mintea curățită prin dragoste.
Dumnezeu vrea întotdeauna să Se întrupeze în om, în cei care sunt demni de asta.
Nimic nu este rău din cele ce sunt. Numai reaua lor întrebuințare duce la cădere.
Omul crește în ce pornește.
Căutarea fără patimă duce la adevăr.
Nu hrana este păcat, ci lăcomia pântecelui.
Conținutul credinței este Împărăția cerurilor.
Cunoașterea adevărului este mai de preț ca orice.
Adevărata cunoaștere poartă în ea pecetea dragostei.
Răul este abaterea de la locul lor a lucrărilor sădite de Dumnezeu în fire.
Păcatul este întrebuințarea greșită a ideilor, căreia îi urmează reaua întrebuințare a lucrurilor.
De fuge în Egipt, fugi cu El din toată inima, căci bine este să fugi împreună cu Hristos când este prigonit.
Credința este o putere de legătură, care înfăptuiește unirea desăvârșită, nemijlocită și mai presus de fire a celui care crede cu Dumnezeu Cel crezut.
Cel ce crede se teme; cel ce se teme se smerește; cel ce se smerește se îmblânzește; cel blând păzește poruncile; cel ce păzește poruncile se luminează; cel luminat se împărtășește de tainele Cuvântului dumnezeiesc.
Dumnezeu a creat lumea pentru oameni și o conduce spre comuniunea cu El prin dialogul continuu cu omul, pentru că numai omul poate fi partener la dialog. În acest sens, lumea are un caracter antropocentric (toate lucrurile gravitează în jurul omului), pentru că numai prin om își împlinește lumea scopul, destinul, realizându-se și împlinindu-se prin el; în rest, lumea are un caracter teocentric (toate lucrurile gravitează în jurul lui Dumnezeu).
Smerita cugetare este rugăciune neîntreruptă.
Moartea lui Hristos pe cruce a fost judecata judecății.
Harul Noului Testament era ascuns tainic în litera Vechiului.
În Hristos, locuiește după ființă toată plinătatea Dumnezeirii.
Omul trebuie să colaboreze în mod continuu și liber cu harul dumnezeiesc.
Un om este cu adevărat liber atunci când acceptă să devină robul lui Dumnezeu.
Cei care Îl vor îngropa prin smerenie pe Hristos în sufletul lor Îl vor vedea înviind prin slavă.
Multe patimi sunt ascunse în sufletele noastre; ele ies la iveală de-abia când se arată lucrurile (care să ne ispitească pentru a le scoate la iveală).
Dumnezeu caută la scopul tuturor celor săvârșite de noi, ca să vadă de le facem pentru El sau pentru altă pricină(slava deșartă etc).
Lumea este mormântul Domnului. Un om se consideră cu adevărat liber atunci când acceptă să devină robul lui Dumnezeu.
Imnografie
Troparul Sfântului Cuvios Macarie Egipteanul
Glasul I:
Locuitor pustiului şi înger în trup şi de minuni făcător te-ai arătat, de Dumnezeu purtătorule, Părintele nostru Macarie, cu postul, cu privegherea, şi cu rugăciunea cereştile daruri luând, vindeci pe cei bolnavi şi sufletele celor ce aleargă la tine cu credinţă. Mărire Celui ce ţi-a dat putere, mărire Celui ce te-a încununat pe tine, mărire Celui ce lucrează prin tine tuturor tămăduiri.
Condacul Sfântului Cuvios Macarie Egipteanul
Glasul al I:
Ceata îngerească…
Viaţă fericită ducând în lume, te-ai învrednicit a te sălăşlui în pământul celor blânzi, împreună cu cetele fericiţilor, Macarie, purtătorule de Dumnezeu; şi locuind în pustiu, ca într-o cetate, ai primit de la Dumnezeu harul minunilor. Pentru aceasta te cinstim.
Alt condac
Glasul al IV-lea:
În casa înfrânării Domnului cu adevărat te-a pus,ca pe o stea nerătăcitoare, luminând marginile, părinte al părinţilor, Macarie prea cuvioase.
Sf. Cuv. Macarie Egipteanul (295 – 392 d. Hr.) – foto preluat de pe doxologia.ro
Patria acestui cuvios Macarie era Egiptul, iar satul său se numea Ptinapar. Părinții lui erau de un nume cu cei mai vechi dintre sfinți, strămoșii Avraam și Sara, pentru că Avraam era numele tatălui lui Macarie, având treapta de preot, și maica lui se numea Sară. De vreme ce erau neroditori, se depărtaseră de traiul însoțirii, însă cu duhul erau tot uniți.
Ei își înfrumusețau viața cu înfrânarea și cu postul, cu rugăciunile și cu privegherea, cu milosteniile și cu primirea de străini și cu multe alte fapte bune. Dar făcându-se prin voia lui Dumnezeu năvălirea neașteptată a barbarilor asupra Egiptului, și averile lor răpindu-se din mâinile acelora, au sărăcit foarte mult și se gândeau să iasă din patria lor.
Dar într-o noapte, dormind Avraam, i s-a arătat sfântul patriarh Avraam, cinstit la vedere și luminat cu frumusețe, strălucindu-i hainele ca soarele; deci, acela mângâindu-l și zicându-i să aibă nădejde spre Domnul, l-a sfătuit ca să nu se depărteze cu totul de părțile Egiptului, ci să se mute numai în satul ce se numește Ptinapar, care este în hotarele Egiptului, și să nu se lipsească de unirea cu soția lui, de vreme ce, zicea Sfântul Avraam, „Dumnezeu voiește să vă binecuvânteze cu rod fericit, precum m-a binecuvântat și pe mine, care eram străin în pământul Canaan, dându-mi fiu la bătrânețe”.
Preotul Avraam deșteptându-se din somn, a spus soției sale Sara vedenia sa. Și amândoi au dat laudă lui Dumnezeu; apoi nezăbovind, s-au mutat în satul Ptinapar. Nu era departe acel sat de pustia Nitriei, și, precum se vede, dumnezeiasca rânduială a mutat acolo pe părinții lui Macarie, ca astfel fiul lor care avea să se nască, să iubească mai cu înlesnire viața pustnicească.
Petrecând Avraam cu soția sa în satul Ptinapar, s-a întâmplat că s-a îmbolnăvit rău și aștepta să moară. Dar, într-o noapte, zăcând pe patul durerii și adormind puțin, a avut o vedenie în acest fel: I se părea că vede pe îngerul lui Dumnezeu ieșind din altar și, apropiindu-se de dânsul, îi zise: „Avraame, Avraame, scoală-te de pe patul tău”. Iar el i-a răspuns: „Sunt bolnav, Doamne, și nu pot să mă scol”. Iar îngerul luându-l de mână, cu veselie zicea către dânsul, cu glas blând: „Dumnezeu te-a miluit. El a izgonit boala de la tine și-ți dăruiește binecuvântarea Sa, pentru că femeia ta Sara va naște un fiu, numit cu numele „fericirii”, care va fi locașul Sfântului Duh și îngerește pe pământ va viețui și printr-însul mulți se vor duce la Dumnezeu”. Într-aceasta vedenie bolnavul deșteptându-se, îndată a simțit că este cu totul sănătos, și sculându-se, umbla plin de frică și de bucurie; iar toate cele văzute și grăite de înger în vedenie le-a spus soției sale Sara.
Apoi cum că aceea era adevărată, îl încredința schimbarea lui din durerea cea mare întru desăvârșita sănătate, și împreună au mulțumit lui Dumnezeu, preamilostivului și de bine dătătorului său. După aceasta, Sara a zămislit la bătrânețe și venind vremea a născut un fiu de parte bărbătească și i-au pus numele Macarie, care se tâlcuiește „fericit” și l-au luminat pe el cu Sfântul Botez.
Venind copilul în vârstă desăvârșita și dumnezeieștile cărți bine deprinzându-le, părinții lui, ca și cum uitaseră sfătuirea îngerească din vedenia cea despre dânsul, au voit ca să-l însoțească cu femeie chiar și nevrând; dar el cu totul se lepăda, dorind să se însoțească cu neîntinata mireasă, adică cu viața cea fericită; însă fiind silit, s-a supus la părinteasca voie, punând bun sfat în minte.
Și săvârșindu-se ospățul cel de nuntă, tânărul Macarie fiind dus în casă, s-a prefăcut că e bolnav ca și cum îi venise deodată rău, și neatingându-se de a sa mireasă, a ieșit curat din casă, ridicându-și către Dumnezeu ochii inimii și către El punând nădejdea, se rugă cu putere, ca să-i ajute degrabă spre a putea să se dezlege de viața lumească și să se facă monah.
Într-una din zile, s-a întâmplat unora din ai lor ca să meargă la Muntele Nitriei, ca să aducă de acolo nitru (adică silitră); pentru că acolo se află multă de aceasta și de aceea muntele se numește Nitria; deci, a mers cu dânșii și Macarie, după porunca părinților săi, și venind la iezerul Nitriei, s-a abătut puțin din cale, vrând să se odihnească; apoi a adormit, și în vis i se părea că vede un bărbat minunat, strălucind cu lumina și zicând către dânsul: „Vezi, Macarie, aceste locuri pustii, privește-le, pentru că se cade ție ca în aceste pustietăți să te sălășluiești”. După vedenia aceasta, Macarie deșteptându-se, gândea la cele ce i s-au zis de către cel văzut și nu pricepea ce să fie; pentru că într-acea vreme încă nu erau viețuitori în pustie, afară de marele Antonie și în alt loc în pustia cea mai dinăuntru era Pavel Tebeul, neștiut de nimeni.
Deci, a treia zi, întorcându-se din Nitria acasă, a aflat pe mireasă sa bolnavă de friguri, și fiind aproape de sfârșit, a și murit înaintea ochilor lui și întru feciorie curată s-a dus la veșnica viață. Iar Macarie s-a încredințat lui Dumnezeu și se gândea la a sa moarte, zicând în sine: „Macarie, ia aminte și te îngrijește pentru sufletul tău, pentru că se cade și ție ca, după puțină vreme, să lași viața aceasta”.
Macarie neîngrijindu-se de nimic pământesc, era pururea în casa Domnului, nevoindu-se cu citirea dumnezeieștilor cărți. Părinții văzându-i o viață ca aceea, nu mai îndrăzneau să pomenească de nume femeiesc înaintea feței lui, ci se bucurau de curăția vieții lui. Avraam, tatăl lui, îmbătrânind foarte și căzând în boală, era lipsit de vedere, din cauza bătrâneții și a bolii, de aceea îi slujea fericitul Macarie cu osârdie și cu dragoste; apoi s-a mutat din viață bătrânul plin de zile și s-a dus către părinții săi.
Trecând șase luni după mutarea tatălui său Avraam, s-a sfârșit întru Domnul și Sara, maica lui Macarie. El dând pe părinții săi obișnuitei îngropări creștinești, era acum liber de toate; și a împărțit toate cele rămase de la părinți la cei ce aveau nevoie de ajutor. Dar era mâhnit că nu avea cui să-și descopere tainele inimii sale și să afle sfat bun, unde să se ducă și de cine să fie povățuit la viața cea plăcută lui Dumnezeu și se ruga Lui cu osârdie să-i trimită un povățuitor bun, care ar putea să-i arate calea mântuirii.
Sosind pomenirea unuia din sfinți, căruia după obiceiul părinților săi, voia să-i săvârșească praznicul, el a gătit prinz nu numai pentru vecini, dar mai ales pentru cei săraci și scăpătați. Atunci, stând în biserică la cântare, a văzut un monah bătrân intrând în biserică, cărunt la păr, având barbă până la brâu, galben la față de pustnicie, foarte cinstit la vedere și al cărui chip dinăuntru, adică al sufletului, era înfrumusețat cu podoabele faptelor bune.
Monahul nu era departe de satul acela, și își avea chilia sa pustnicească la un loc liniștit, nearătându-se la nimeni; iar într-acea vreme, Dumnezeu rânduind așa, monahul a venit la biserica ce era în sat, pentru împărtășirea cu prea curatele Taine. Pe acest monah l-a rugat Macarie ca, după săvârșirea dumnezeieștii Liturghii, să intre în casa lui, la masa cea de obște; iar după masă și după ospătarea de ajuns a tuturor, ducându-se fiecare la locul său, Macarie a oprit puțin pe monah și luându-l de-o parte a căzut la picioarele lui și i-a zis: „Să nu mă oprești că dimineață să vin la sfinția ta, pentru că voiesc să te am sfetnic bun în viața mea”. Bătrânul i-a răspuns: „Să vii, fiule, când vei voi”. Și a plecat.
A doua zi s-a dus Macarie la bătrân și i-a spus toate tainele inimii sale, cum dorește cu toată osârdia să slujească Domnului; și a rugat pe bătrân să-l povățuiască ce se cade să facă. Bătrânul l-a întreținut în ziua aceea la el cu vorbe folositoare de suflet, și apunând soarele, i-a dat puțină pâine cu sare, apoi i-a zis să se odihnească. Stând singur la rugăciune și avându-și mintea sus, fiind noapte adâncă, s-a făcut o vedenie și a văzut un sobor de monahi cu chipuri albe și având aripi, care înconjurând pe Macarie, ziceau: „Scoală-te, Macarie, și începe slujba cea poruncită de la Dumnezeu; nu aștepta altă vreme, că bărbatul leneș nu se luptă cu istețime, iar cel nesârguitor dobândește prețul celui leneș”.
Văzând acestea dumnezeiescul bătrân, dimineața le-a spus lui Macarie și liberându-l, i-a zis: „Fiule, ceea ce voiești să faci, fă mai degrabă, că te cheamă Dumnezeu pentru mântuirea multora; de aceea, de acum să nu te lenevești la lucrurile cele plăcute lui Dumnezeu”. Deci, învățându-l mult despre rugăciune, priveghere și post, l-a liberat cu pace. Fericitul Macarie întorcându-se acasă, a împărțit la săraci toate ale sale, nelăsând nimic pentru trebuința să.
După puține zile, liberându-se de toate grijile vieții și rămânând singur ca un sărac, s-a dus iarăși la bătrân, dându-se cu totul Domnului pentru slujirea cea bună. Iar bătrânul primind cu dragoste pe dumnezeiescul tânăr Macarie și arătându-i începuturile vieții monahicești cele liniștitoare și învățându-l a împleti coșnițe, lucru cuviincios mâinilor monahilor, i-a făcut chilie în alt loc, nu departe de el; pentru că acel părinte dorea să viețuiască singur în numele lui Dumnezeu și a dus în acea chilie pe ucenic, dându-i cuviincioasele porunci despre rugăciune, despre hrană, și despre lucrul mâinilor.
Astfel fericitul Macarie a început în numele lui Dumnezeu a alerga pe calea cea sfântă a vieții monahicești; și sporind din zi în zi în legea Domnului, s-a întâmplat după câtăva vreme că a venit în satul acela episcopul părinților acelora și aflând despre fericitul Macarie de la locuitorii satului, l-a chemat la el și cu sila l-a făcut cleric la biserica aceea, deși era încă tânăr. Dar nu după multe zile supărându-se Macarie de slujirea aceasta prin care i se tulbura liniștea, a fugit de acolo și s-a sălășluit într-un sat oarecare; și venind la dânsul un om neînvățat, dar cucernic, îi slujea luând lucrul mâinilor lui și vânzându-l, îi aducea hrană. Dar diavolul nesuferind a se vedea învins de monahul cel tânăr, se înarma asupra lui și luptă cu multe feluri de meșteșuguri, aducându-i uneori necuviincioase gânduri, iar alteori năvălind asupra lui prin năluciri și înfricoșări; pentru că priveghind el în rugăciunea de noapte, diavolul cutremura casa din temelie, iar alteori închipuindu-se în șarpe și târându-se pe pământ, se repezea asupra lui. Iar fericitul Macarie îngrădindu-se cu rugăciune și cu semnul Sfintei Cruci, socotea întru nimic meșteșugirile lui, grăind ca David: Nu mă voi teme de frica de noapte, de săgeata ce zboară ziua și nici de lucrul ce umblă în întuneric.
Deci, neputând vicleanul să biruiască pe cel nebiruit, a aflat asupra lui o meșteșugire ca aceasta: Un bărbat din locuitorii satului aceluia avea o fiică, pe care un tânăr i-o cerea spre nelegiuită însoțire; dar fiindcă era sărac și neînvățat, de aceea părinții se mândreau față de tânărul acela, nevrând să dea pe fiica lor după dânsul. Dar fecioara iubea pe tânăr și aprinzându-se de asemenea cu dragoste, s-a unit în taină și s-a aflat fecioara având în pântece; deci întrebând ea pe acel tânăr ce răspuns ar putea să dea părinților, acela, având înlăuntru pe învățătorul răutății, i-a zis: „Spune că sihastrul acela ți-a făcut aceasta”.
Ea ascultând sfatul vicleanului și-a ascuțit limba sa de șarpe asupra nevinovatului monah, căci când au cunoscut părinții că fecioara este însărcinată, bătând-o, au început a o întreba: „Cu cine ai căzut în păcat?”. Ea a răspuns: „Cu sihastrul vostru, pe care-l socotiți că este sfânt; căci odată, aflându-mă afară din sat și apropiindu-mă de locul unde petrece el, m-a întâmpinat în cale și mi-a făcut silă, iar eu de rușine și de frică, nu l-am spus la nimeni până acum”.
Prin aceste cuvinte ca de niște săgeți lovindu-se părinții și rudeniile ei, au pornit cu toții asupra sfântului și au alergat la chilia lui, umplând văzduhul de strigare și de cuvinte dosăditoare; apoi scoțându-l din chilie, l-au bătut mai multă vreme și l-au dus cu dânșii în sat. Aducând multe vase lepădate, ulcele înnegrite, toarte de ulcioare, și legându-le într-o funie, le-au spânzurat de grumajii lui și-l purtau prin sat cu negrăită batjocură, bătându-l, împingându-l, trăgându-l de păr, călcându-l cu picioarele și strigând: „Acest monah a necinstit pe fecioara noastră; apucați-l toți și-l bateți”.
Din întâmplare, trecea pe acolo un cinstit bărbat, care văzând ceea ce se făcea, a zis celor ce-l băteau: „Până când veți bate fără de vină pe străinul monah, neștiind dacă lucrul este adevărat? Pentru că socotesc că este năpastă, iar nu lucru adevărat”. Dar aceia nu-l ascultau și își arătau răutatea lor. Însă iubitorul de Hristos, cel ce pentru Dumnezeu slujea pe Macarie, mergând în urma celui purtat astfel, se rușina, plângea și nu putea să-l apere și să scoată pe Macarie din mâinile lor pe care ca niște câini îl înconjuraseră. Apoi, aceia întorcându-se către slujitorul său, se porneau cu dosădiri și cu ocări, zicându-i: „Sihastrul căruia îi slujești, iată ce a făcut”.
Și l-au bătut pe Macarie cu bețele, până ce și-au săturat mânia și iuțimea, încât se tăvălea pe cale aproape mort. Iar părinții acelei fete ziceau: „Să nu-l lăsăm până ce nu ne va da garant, că va hrăni pe fecioara noastră, pe care a îngreunat-o”. Iar Macarie abia fiind viu, a zis către slujitorul său: „Fii garant pentru mine, omule”.
Acesta gata fiind să moară pentru dânsul, s-a obligat astfel; și luând pe Macarie, abia a putut să-l ducă la chilia lui, neputând să meargă de bătăile cele cumplite. Tămăduindu-se, puțin după această a început a se nevoi la lucru, zicând în sine: „Macarie, ai femeie și copii, deci nevoie îți este ca ziua și noaptea să lucrezi, ca să-i hrănești”. Și lucrând coșnițe, le vindea prin mâna slujitorului și trimitea fecioarei prețul ce lua pentru hrană.
Apoi, venind ziua să nască, a ajuns-o dreapta judecată a lui Dumnezeu, pentru că a grăit fărădelege asupra dreptului și nu putea să nască. Pentru aceea a pătimit multe zile și nopți, cu amar strigând de durerea cea mare, de vreme ce nu putea să iasă dintr-însa pruncul; însă și pe părinții ei îi durea inima văzând-o într-o suferință ca aceea și nepricepându-se, ziceau: „Ce să fie aceasta?”. Iar ea atunci, chiar nevrând, a spus adevărul, strigând; „Amar mie, ticăloasa, care sunt vrednică de mii de morți, căci asupra dreptului acestuia am adus clevetire și am mințit că este vinovatul stricăciunii mele; el este nevinovat, iar tânărul care a voit să mă ia, acela mi-a făcut acestea”.
Deci, auzind părinții aceasta și toți vecinii au rămas uimiți, pentru că a venit asupra lor rușine și frică și pentru că pe robul lui Dumnezeu, monahul cel nevinovat, l-au chinuit atât de rău; apoi au strigat: „Vai nouă!”.
Atunci s-a înștiințat despre aceasta tot satul și toți s-au adunat cu mic cu mare la curtea omului aceluia și auzeau cele ce se spuneau despre fecioară și cum că sihastrul este nevinovat; deci se ocărau singuri, pentru că toți au pus mâinile cu nemilostivire asupra sfântului. Și s-au sfătuit cu părinții fecioarei să meargă la robul lui Dumnezeu și să cadă cu plângere la picioarele lui, cerându-i iertare; că nu cumva să-i ajungă mânia lui Dumnezeu pe toți, pentru chinuirea lui cea fără de vină.
Auzind aceasta slujitorul și garantul lui Macarie, a alergat degrabă la sfânt cu veselie și i-a zis: „Bucură-te, părinte Macarie, pentru că bună și luminoasă ni s-a arătat nouă ziua de astăzi, de vreme ce ocara cea dintâi a prefăcut-o Dumnezeu în slavă și eu de acum voi fi liber de garanție, iar tu te-ai arătat fără patimă, drept și preaslăvit pătimitor; căci acea femeie nedreaptă, care a adus năpastă asupra ta, și fiind tu nevinovat te-a clevetit, a ajuns-o judecata lui Dumnezeu și nu poate să nască.
Acum a spus cum că nu tu ești vinovat, ci un oarecare tânăr; deci, toți locuitorii satului, de la mic până la mare, vor să vină la tine cu pocăință, ca să proslăvească pe Dumnezeu pentru întreaga înțelepciune și răbdarea ta, și să ceară de la tine iertare, ca să nu vină vreo pedeapsă de la Dumnezeu asupra lor, căci te-au chinuit pe tine”.
Auzind acestea smeritul cugetător Macarie, cu greu le-a ascultat, nevrând cinstea și slava omenească; căci mai cu voie îi era lui necinstea decât să primească cinste de la oameni. Și venind noaptea, s-a sculat și a fugit de acolo și s-a dus întâi la Muntele Nitriei, unde cândva dormind, a avut vedenia. Acolo a petrecut trei ani într-o peșteră și s-a dus apoi la Muntele Faran, la marele Antonie, care petrecea pustnicește în nevoință, pentru că auzise de dânsul, pe când era în lume, și dorea să-l vadă.
Și fiind primit de Cuviosul Antonie cu dragoste, Macarie i s-a făcut ucenic de aproape și a petrecut la dânsul vreme îndelungată, povățuindu-se la desăvârșita viață întru fapte bune; deci era următor întru toate părintelui său, care a arătat multe nevoințe și atât de mult a sporit în viața monahicească, încât a întrecut pe ceilalți frați; pentru care era numit de dânșii „tânăr bătrân”. Căci în anii tinerețelor sale, a arătat viață bătrânească și se lupta ziua și noaptea cu diavolii, care uneori se închipuiau în diferite chipuri și năluciri, ca niște ostași înarmați, călare pe cai.
Apoi îndreptându-se spre război, cu sălbăticie năvăleau asupra lui cu chiote, gâlceava și cu tulburări, fiind fără număr, voiau ca să-l ucidă. Iar uneori în chip nevăzut aduceau gânduri necurate asupra lui și cu toate meșteșugirile se sileau să clatine și să dărâme zidul cel întemeiat de Hristos.
Dar nicidecum n-au putut să vatăme pe luptătorul cel care a luat pe Dumnezeu de ajutor, și zicea că David: Aceștia în căruțe și pe cai, iar eu numele Domnului voi chema; că aceia să fie împiedicați și să cadă, iar eu întru Dumnezeu voi avea putere. El va defăima pe vrăjmașii mei, adică pe diavolii cei ce mă supără.
Într-o noapte, dormind fericitul, l-au împresurat o mulțime de diavoli, deșteptându-l și zicându-i: „Scoală-te și cânta cu noi și nu dormi”. Iar cuviosul cunoscând meșteșugirile drăcești, nu se sculă și le răspunse: Duceți-vă de la mine, blestemaților, în focul cel veșnic, cel gătit tatălui vostru și vouă. Iar ei au zis: „Aduci astfel de hulă asupra noastră, și cu dosădire ne răspunzi nouă?”.
Grăit-a sfântul: „Care din diavoli scoală pe cineva la slujba lui Dumnezeu sau îl învață la fapte bune?”. Iar ei grăind multe și nesuferind ca să fie nebăgați în seamă de dânsul, văzând că nu puteau să-l scoale, toți cu mânie s-au pornit asupra lui și au început a-l bate. Iar sfântul a strigat: „Hristoase, ajută-mi și mă izbăvește de aceștia, că m-au înconjurat ca niște câini mulți și au deschis asupra mea gura lor”. Și îndată mulțimea diavolească a pierit cu sunet.
Iar pe când cuviosul aduna din pustie frunze de finic, ducându-le în chilie spre facerea coșnițelor, l-a întâmpinat diavolul în cale cu o seceră și voia să-l lovească, dar n-a putut și i-a zis lui: „Multe nevoi rabd eu de la tine, o! Macarie, căci nu pot să te biruiesc; însă toate cele ce tu le faci, le fac și eu: postești tu și eu nicidecum nu mănânc; priveghezi tu, și eu deloc nu dorm; dar una este cu care mă biruiești pe mine”; deci i-a zis Macarie: „Care este una aceea?”. Răspuns-a diavolul: „Smerenia ta; pentru aceea nu pot să stau împotriva ta”.
Fericitul Macarie, având 40 de ani de la nașterea sa, a luat de la Dumnezeu darul tămăduirilor și al proorociei, cum și stăpânire asupra necuratelor duhuri; apoi s-a învrednicit treptei preoțești și a fost conducător părinților celor ce viețuiau în schit. Iar pentru hrană și băutura lui cum postea, nu se cuvine a grăi multe; de vreme ce nici între cei mai lipsiți de grijă monahi nu se putea afla acolo îmbuibare sau mâncăruri mai bune, pe de o parte pentru lipsa cea mare a celor de trebuință, iar pe de alta pentru râvna cea dumnezeiască a multor părinți care petreceau acolo; căci fiecare urma unul altuia în viața cea pustnicească, iar mai ales se sârguiau a se întrece.
Despre alte nevoințe ale acestui ceresc bărbat se povestea între părinți cum că neîncetat era întru înălțarea minții către Dumnezeu și cea mai multă vreme se lipea de Dumnezeu cu mintea decât de lucrurile lumii aceștia. Apoi cerceta pe părintele și pe învățătorul său, Antonie cel Mare, și de dânsul mult se povățuia, vorbind cu dânsul cuvinte duhovnicești. În urmă, s-a învrednicit după fericitul sfârșit al lui Antonie_a lua de la cei doi ucenici ai aceluia, ca o bogată moștenire, toiagul cu care își sprijinise trupul său neputincios, din cauza bătrânețelor și nevoințelor pustniciei; iar cu toiagul a luat duhul îndoit, precum Elisei l-a luat de la Ilie și făcea minuni mari, pe care acum este vremea a le povesti.
Un egiptean iubitor de păcate, fiind rănit de pofta păcatului spre o femeie străină, frumoasă la chip, dar neputând s-o plece spre desfrânare, pentru curăția ei și pentru cinstea și dragostea pe care o avea pentru bărbatul său, s-a dus la un fermecător, rugându-l ca să facă pe femeia aceea să-l iubească; ori cu farmecele sale să facă pe bărbatul ei ca s-o urască și s-o gonească; fermecătorul acela a luat multe daruri de la egiptean și a făcut obișnuitele sale meșteșu-giri, sîrguindu-se cu multe farmece ca să înșele pe acea femeie curată, spre desfrânare.
Apoi neputând să înduplece mintea ei cea nemișcată spre acea faptă rea, a fermecat ochii celor ce căutau la dânsa; și a făcut așa că tuturor celor ce o vedeau să li se pară că nu este femeie cu față de om, ci animal parte femeiască; deci, intrând bărbatul în casă, când a văzut-o întru asemănare de animal, s-a spăimântat, și nu pricepea ce este, pentru că vedea că pe patul lui se odihnește un animal. Vorbea cu dânsa și nu putea să audă nici un răspuns, decât numai o vedea mâniindu-se. Însă știa că este femeia lui și a cunoscut răutatea pizmașului, cum că era prefăcută de oameni răi întru asemănare de dobitoc, de care lucru era în mare mâhnire și plângea.
Chemând preoți în casa sa, le-a arătat pe femeia lui, dar nici aceia nu puteau cunoaște ce avea: cum și pentru ce s-a prefăcut în animal. Căci și ochii acelora ca niște fermecați vedeau animal; și trecuseră trei zile de când i se făcuse ei aceasta și nici un fel de hrană nu primea, pentru că nici ca animalul nu primea fin, nici ca omul nu putea să mănânce pâine. Apoi, bărbatului ei i-a venit în minte s-o aducă în pustie, la Cuviosul părinte Macarie.
Deci, punând pe dânsa frâul ca pe un animal, s-a dus, luând după sine pe femeia să întru asemănare de animal. Pe când se apropia de chilia cuviosului, frații ce stăteau afară, au început a cârti asupra lui, întrebându-l pentru ce vrea să intre în mânăstire cu acel animal? Iar el a zis către dânșii: „Am venit aici, ca animalul acesta să câștige milă de la Domnul cu rugăciunile Sfântului Macarie”.
Și întrebându-l monahii: „De ce pătimește?”. Omul a zis: „Acest animal pe care îl vedeți este femeia mea și cum s-a prefăcut nu știu; iată acum sunt trei zile de când nici un fel de hrană nu gustă nicidecum”. Iar frații auzind acestea, au mers să spună sfântului, căruia acum i se descoperise și se ruga lui Dumnezeu pentru dânsa.
Frații spunându-i despre acest lucru și arătându-i dobitocul cel adus, sfântul a zis către dânșii: „Voi singuri sunteți dobitoace, de vreme ce aveți ochi răi, iar ea precum este făcută, așa rămâne femeie și nu este schimbată întru altă fire; ci așa se pare ochilor voștri cei înșelați de farmece”. Deci, sfințind apă, a turnat pe capul ei, rugându-se, și îndată a făcut-o să fie în chipul său cel dintâi; încât toți cei ce căutau la dânsa au văzut-o că este femeie, cu față de om.
Apoi, poruncind să-i dea ei să mănânce, a făcut-o femeie sănătoasă. Și au mulțumit lui Dumnezeu, bărbatul și femeia, cum și toți cei ce vedeau această minune. Apoi, sfântul a învățat pe femeie, că adeseori să meargă la sfânta biserică și să se împărtășească cu preacuratele lui Hristos Taine; căci pentru aceea, zicea el, a venit asupra ta acea ispită, fiindcă cinci săptămâni au trecut, de când ai fost părtașă dumnezeieștilor Taine. Astfel învățându-i și sfătuindu-i pe amândoi, i-a liberat în pace. Asemenea și o altă fecioară, prefăcută în animal de vrăjitori, aducând-o părinții ei la sfântul, a tămăduit-o cu rugăciunea. Iar pe o altă fecioară, plină de răni, prin ungerea cu untdelemn sfințit, a făcut-o sănătoasă.
Deci, mulți supărau pe cuviosul, unii pentru rugăciuni și binecuvântări și pentru folosirea de învățătură de la dânsul, iar alții pentru tămăduiri; pentru aceea sfântul și-a săpat o peșteră adâncă în chilie, ca de o jumătate stadie, și se ascundea de cei ce veneau la dânsul fără vreme, când îi întrerupeau gândirea la Dumnezeu și rugăciunea.
Atâta dar avea de la Dumnezeu, încât învia și morți. Un monah oarecare, șezând în preajma Nilului, s-a lipit de el diavolul mândriei. Deci, întâi l-a rătăcit de la adevărata credință și l-a adus la cugetarea celor ce se numeau Ierachteni, care ziceau că Mântuitorul n-a luat trup omenesc, nici că înviază trupul nostru cu care ne-am îmbrăcat și că trei începători sunt: Dumnezeu, materia și răutatea. Astfel a atras la răzvrătirea a 500 de suflete. Și a putut face aceasta căci grăia multe bârfeli de acest fel către mulți. Apoi și diavoli a scos, după cum se spune de Domnul nostru în Sfintele Evanghelii: Căci vor da semne și minuni, încât ar fi fost cu putință să amăgească și pe cei aleși; căci cu domnul diavolilor, într-adevăr, scotea pe diavoli, pentru pierzarea sufletelor.
Deci, episcopul acelui loc a venit cu clerul său la părintele Macarie, robul lui Dumnezeu, și rugându-l, îi zise: „Vino și ajută-ne; căci dacă până trăiești tu nu vom curăți vecinătatea noastră, toți se vor lipi de dânsul și întru pierzare se vor duce”. Iar sfântul a zis către dânsul: „Iată că vin, dar fiind om simplu, ce pot să fac eu?”. Episcopul stăruia, rugându-l: „Eu așa cred că, dacă va veni Dumnezeu, va împăca Biserica Sa; căci eu de multe ori având gând să vin, am fost împiedicat de treburile eparhiei; iar acum, numai suferind pierzarea poporului, și încă temându-mă de osânda lui Dumnezeu, care zice: Sângele lor din mâinile voastre îl voi cere; de aceea am venit la tine, căci Dumnezeu m-a trimis.
Atunci Avva Macarie sculându-se, a mers cu dânsul și a venit la amăgitorul acela, pe care, când l-a văzut bătrânul, a zis episcopului: „Acesta are un diavol din cei stăpânitori și ai cunoscut că acesta nu este locul meu. Împotriva acestor duhuri nu m-am luptat deloc, căci sunt două cete de diavoli, una este care aduce plăcerile și dezmierdările în trupul omului, iar altă care amăgește sufletele, dar care este foarte lesne de biruit. Aceste duhuri le rânduiește satana la vrăjitori și amăgitori, ca și la începătorii de eresuri”. Episcopul a zis: „Este trebuință de rugăciune din adâncul inimii, căci cuvântul nu are nici o putere”.
Deci, i-a poruncit să iasă la dânșii; iar el ieșind, episcopul i-a zis: „Cum de n-ai venit de atâta vreme la noi?”. Iar el a răspuns: „Pentru că nu credeți drept”. Zis-a către dânsul Sfântul Macarie: „Dar tu crezi bine?”. Iar el a zis: „Foarte bine”. Sfântul i-a zis: „Care este aceea pe care noi nu o cugetăm bine?”. El a răspuns: „Fiindcă ziceți că trupul a înviat; și încă mai ziceți că și Dumnezeu a luat asupră-și trup și oase”. Bătrânul i-a zis: „Dacă zicem de la noi, rău zicem, iar dacă astfel a grăit adevărul, tu pentru ce grăiești împotrivă? Cu toate acestea noi vom spune ție cum credem și dacă te vei îndupleca, bine vei face; iar dacă nu, tu însuți vei primi pedeapsa de la Dumnezeu, pe ale cărui dogme le lepezi”. El a zis: „Eu întâi să-ți spun credința mea”. Iar sfântul a zis: „Credința rea nici să nu se numească credință”.
Deci, a poruncit episcopului să zică Simbolul credinței și episcopul a zis: Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl, Atotțiitorul; și celelalte de aici înainte, cum și alte graiuri de la apostolul. Atunci s-a rușinat ereticul și neavând ce să răspundă, a zis către Sfântul Macarie: „Mie nu-mi grăi credința cea din cuvinte, ci să mergem la morminte și tu să înviezi cu trupul pe unul din cei ce zac acolo și voi crede că bine cugetați, ori eu să scot suflet fără de trup, și să vă rușinez pe voi”. Și întorcându-se Sfântul Macarie, a zis episcopului: „Mare este răul, căci și pe Dumnezeu îl ispitim, ca pentru un îndrăcit să se facă atât de mare semn”. Zis-a episcopul: „Ba nu părinte, ci pentru o eparhie întreagă”.
Atunci au mers la morminte și a venit și Ierachtenul să cheme pe diavol. Și mult făcându-și rugăciunea lui cea ereticească, nu putea să scoată nici un suflet fără trup din mormânt. Atunci diavolul n-a ieșit ca mai înainte, căci îi stă împotrivă Duhul cel Sfânt. Și când a văzut că nimic n-a putut face, le-a zis: „Pentru necredința voastră nu poate să iasă”. Episcopul a zis: „Dacă am fi fost rău-credincioși, atunci mai vârtos trebuia să iasă, ca să mustre necredința noastră”.
Iar bătrânul rugându-se în sine, netăgăduind nimic, a plecat genunchii la pământ, după ce a stat un ceas la rugăciune; împreună cu toți care erau de față, s-a ridicat, și lovind cu toiagul cel de finic un mormânt, pentru că toiegele monahilor celor de acolo sunt de finic, a înviat un om din mormânt, nu vreunul care a murit de curînd, ci unul mort de mult.
Această minune văzând-o Ierachteanul, a leșinat și ieșind diavolul dintr-însul, el a căzut la picioarele sfântului, împreună cu tot poporul care era de față, și cerea să-l ucidă; dar nu i-a lăsat sfântul, ci l-a luat cu sine în pustie și l-a izbăvit de rătăcire. Apoi, întrebând pe cel ce a înviat dacă știe pe Hristos, el a zis că n-a auzit despre El nici când trăia. Deci, sfântul botezându-l, l-a avut cu sine trei ani și apoi cu adevărată moarte a răposat, încât se potrivea și la el cuvântul Domnului, că nici acesta n-a greșit, nici părinții lui; ci ca să se arate slava lui Dumnezeu într-însul.
Iar episcopul a întrebat pe Sfântul Macarie dacă s-a suit în inima lui vreun cuget de slavă omenească, când a văzut înaintea lui atâta popor, față de o minune atât de mare? El a răspuns: „O inimă care are îndeletnicire a căta spre slava oamenilor, unul ca acesta pe Dumnezeu încă nu L-a cunoscut, și ceea ce face, ca un om o face; iar cel ce s-a învrednicit de insuflarea lui Dumnezeu, întru multă nevoință se află, temându-se să nu cadă.
Unul ca acesta numai o credință are, de a ieși din trup, iar slava omenească nici în gând nu-i vine. Deci, o pildă că aceasta îți zic: Închipuiește-ți pe cineva că umblă pe mare și privește spre cer în soare; unul ca acesta dacă ar vedea locul pe unde umblă, s-ar scufunda. Astfel cel ce privește la slavă lui Dumnezeu, slava cea de la oameni o nesocotește. Iar dacă împrejurul acesteia s-ar întoarce, cade din aceea și căzând astfel, se biruiește de multe patimi”.
Apoi Cuviosul Macarie a înviat încă și un alt mort, pentru care părintele Sisoe povestea așa: „Am fost în schit cu părintele Macarie și a sosit vremea secerișului; atunci, mergând la seceriș noi șapte, iată o văduvă aduna spice după noi și plângea neîncetat; apoi chemând Macarie pe stăpânul holdei aceleia, l-a întrebat: „Ce are această bătrână de plânge mereu?”. Iar el a spus lui Macarie că bărbatul ei luând de la cineva un zălog, a murit fără veste, nespunându-i ei unde a pus ceea ce a luat și voiește stăpânul zălogului aceluia ca s-o ia pe ea în robie cu copiii ei. Și i-a zis Macarie lui: „Să-i spui ei ca să vină la noi, unde ne odihnim la amiază”. Când a venit văduva aceea, a zis către dânsa bătrânul: „Întotdeauna plângi astfel?”. Ea a spus lui: „Bărbatul meu a murit grabnic; el luase de la cineva niște aur să-l păstreze, dar nu mi-a spus unde l-a ascuns”. Zis-a către dânsa bătrânul: „Vino ca să ne arăți mormântul bărbatului tău”.
Deci luând pe frați, a mers cu dânsa, apoi sosind la mormânt, bătrânul a zis către văduvă: „Du-te la casa ta”. Și rugându-se, a strigat bătrânul pe cel mort, zicând către dânsul: „Unde ai pus vistieria cea străină?”. Iar el a răspuns din mormânt: „În casa mea am ascuns-o, sub picioarele patului meu”. Și a zis lui bătrânul: „Dormi iarăși până la ziua învierii”.
Iar frații văzând aceasta, au căzut de frică la picioarele lui. Și le-a zis lor bătrânul: „Nu pentru mine s-a făcut aceasta, pentru că eu sunt un nimic; ci pentru văduvă și sărăcia ei a făcut Dumnezeu lucrul acesta. Însă să știți aceasta, că Dumnezeu voiește ca sufletul să fie fără păcat, și cel ce va cere de la El, va lua”. Apoi, mergând, a spus văduvei unde se află vistieria. Iar ea luând-o, a dat-o stăpânului ei și s-a mântuit de robie pe sine și pe fiii ei; și toți cei ce auzeau aceasta, au preamărit pe Dumnezeu.
Încă și un al treilea mort a înviat Cuviosul părinte Macarie; despre care scrie Rufin prezbiterul, astfel: „Odinioară, în locurile cele de aproape fiind făptuită o ucidere, se punea vina asupra unui nevinovat și acela a alergat în chilia sfântului, însă au mers în urma lui și cei ce voiau să-l prindă ca pe un ucigaș. Și voiau să-l dea la judecata cea legiuită.
Deci, acela se lepăda și se jura că este nevinovat de sângele celui ucis, iar ei stăruiau făcându-l vinovat. Și făcându-se de amândouă părțile multă vorbă și sfadă, i-a întrebat Macarie unde este îngropat cel ucis. Și sculându-se, a mers cu dânșii la mormânt; apoi plecându-și genunchii, s-a rugat mult și a zis către cei ce stau de față: „Acum va arăta Domnul dacă este acesta cu adevărat vinovat de uciderea despre care ziceți”. Și a strigat cu mare glas, chemând pe nume pe cel ucis, iar el a răspuns din mormânt.
Sfântul a zis către dânsul: „În numele lui Iisus Hristos, zic ție să ne spui nouă dacă ai fost ucis de omul acesta?”. Iar acela cu glas foarte lămurit a răspuns din mormânt, încredințându-i că n-a fost ucis de acela, pe care-l năpăstuiesc fără vină. Atunci, toți mirându-se de o minune ca aceea, au căzut la pământ. Apoi, căzând la picioarele lui, ca iarăși să întrebe pe cel ce zăcea în mormânt, cine l-a ucis. Atunci le-a zis cuviosul: „Despre aceasta nu-l voi întreba, pentru că destul este mie ca să izbăvesc de năpastă pe cel nevinovat; iar a da judecății pe cel vinovat, nu este lucrul meu”.
Odinioară a fost adus la cuviosul un tânăr de care se plângea maică-sa că era îndrăcit; acesta era legat și ținut de doi oameni. El avea în sine pe diavolul îmbuibării, căci mâncă trei pâini mari și bea un vas de apă, nu tocmai mic; însă toate cele mâncate nu erau nimic, căci ca într-un foc se mistuia hrana și băutura într-însul. Deci, acel tânăr, când nu-i da maică-sa atât de mult să mănânce, el strigă la ea; de aceea plângea maica lui și rugă pe Cuviosul Macarie ca să miluiască pe fiul ei și să-l tămăduiască de o boală ca aceea.
Cuviosul a început a face rugăciuni cu dinadinsul către Dumnezeu, pentru dânsul; și după întâia și a doua zi, i-a fost mai ușor tânărului și cerea mai puțin să mănânce. Deci, a zis sfântul către maica lui: „Cât voiești ca să mănânce fiul tău?”. Ea a zis: „Zece litre de pâine”. Iar sfântul ocărând-o, i-a zis: „De ce atât de mult ai cerut, o! femeie?”. Deci, șapte zile postind fericitul și rugându-se pentru acel tânăr, a izgonit pe diavolul dintr-însul, și l-a făcut ca cu trei litre de pâine să se sature; și apoi i-a poruncit ca nu în deșert să stea, ci să se ostenească lucrând cu mâinile. Astfel, cu darul lui Dumnezeu, desăvârșit sănătos a dat pe tânăr maicii lui și i-a liberat cu pace.
Oarecând cuviosul a ieșit din schit la locul Terinut, și inserând, a intrat într-un mormânt elinesc să se culce; deci, erau acolo oase elinești vechi și luând unul, l-a pus căpătâi lui. Diavolii văzând îndrăzneala lui, s-au miniat asupră-i și au vrut să-l îngrozească, strigând cu glas femeiesc: „O! cutare, mergi în baie să te speli?”. Și a răspuns alt demon din oasele cele moarte, care zăcea sub capul bătrânului, zicând: „Un străin am deasupra mea și nu pot să vin”. Bătrânul neînfricoșîndu-se, cu îndrăzneală bătea osul acela, zicându-i: „Scoală-te și te du, dacă poți”. Auzind acestea diavolii, au strigat cu mare glas, zicând: „Ne-ai biruit cu totul”, și au fugit rușinați.
Apoi, umblând prin pustie, părintele Macarie a aflat o căpățână de om uscată zăcând pe pământ, pe care când a întors-o cu toiagul său, se părea că dă oarecare glas căpățâna aceea. Deci, a întrebat-o bătrânul cine este? Și căpățâna a zis: „Eu am fost începător al slujitorilor idolești, care au locuit în acest loc, iar tu ești părintele Macarie, cel plin de Duhul lui Dumnezeu; pentru că tu, când te rogi, milostivindu-te spre cei ce sunt în muncă, ei simt oarecare ușurare”. Și a zis bătrânul: „Care este ușurarea sau munca voastră, spune mie?”. Răspuns-a cu suspinare, zicând: „Pe cât este de departe cerul de la pământ, atât de mare este focul în al cărui mijloc suntem noi de la picioare până la cap, cu totul arzându-ne; și nu este cu putință cuiva din noi ca să vadă fața altuia, iar când te rogi pentru noi, ne vedem puțin unul pe altul și aceasta este pentru noi ușurare”.
Acestea auzindu-le bătrânul, a lăcrimat și a zis: „Vai de ziua în care va fi călcat omul poruncile lui Dumnezeu”. Și iarăși a întrebat pe căpățâna aceea: „Au, este altă muncă mai mare?”. Răspuns-a căpățână: „Sunt altele cu mult mai adânci sub noi”. Și întrebând bătrânul, a zis: „Cine se află întru acele adânci munci?”. Căpățâna a răspuns: „Noi suntem cei ce n-am cunoscut pe Dumnezeu și acum simțim milostivirea Lui, măcar cât de puțin; iar aceia care cunoscând pe Dumnezeu, s-au lepădat de El și n-au păzit poruncile Lui, cu mai grele și mai grozave chinuri sunt chinuiți sub noi”. Iar Sfântul Macarie luând căpățâna aceea, a îngropat-o în pământ și s-a dus.
După aceasta, cuviosul bătrân viețuia deosebit, având chilie în pustia cea mai mare; și era o mânăstire mai jos de el, într-o altă pustie, având monahi mulți. Deci, șezând bătrânul lingă cale, a văzut odinioară pe diavolul mergând în chip de om și având o haină lățoasă; iar la fiecare laț spânzura câte o tigvuliță; apoi a zis către el bătrânul: „Unde mergi, răule?”. Acela a spus: „Mă duc să tulbur pe frați”. Bătrânul l-a întrebat iarăși: „Ce sunt tigvulițele acestea pe care le porți?”. Diavolul răspunse: „Duc gustări fraților”. Bătrânul zise: „În toate acestea sunt gustări?”. El a răspuns: „Da, pentru că de nu-i va fi plăcut cuiva una, îi dau alta și pe toate la rând, ca fiecare să aibă câte una”.
Acestea zicând, s-a dus; iar bătrânul a rămas, păzind calea, până se va întoarce. Atunci, văzându-l întorcându-se, i-a zis: „Ți-a mers bine?”. El a răspuns: „Rău, căci unde mi-e bine mie?”. Bătrânul îi zise: „Pentru ce?”. Acela a răspuns: „Deoarece toți monahii mi s-au făcut potrivnici și nimeni nu m-a primit”. Bătrânul zise: „Dar pe nici unul dintr-înșii nu-l ai prieten?”. Diavolul răspunse: „Am numai pe un monah care mă ascultă și când mă duc la dânsul, se învârtește ca paiața înaintea mea”. Bătrânul l-a întrebat cum este numele monahului aceluia? Diavolul răspunse: „Teopempt”. După aceasta s-a dus.
Sculându-se Avva Macarie, s-a dus în cea mai de jos pustie, la mânăstirea aceea. Frații de acolo auzind, i-au ieșit cu ramuri în întâmpinarea lui și fiecare dintr-înșii își gătea chilia, socotind că bătrânul va găzdui la dânsul. Iar el a întrebat: „Cine este Teopempt?”. Pe acesta văzându-l, a intrat la dânsul în chilie, iar el a primit pe părintele, bucurându-se; și când au început a vorbi singuri, i-a zis bătrânul: „Cum petreci, frate?”. Acela răspunse: „Bine, cu rugăciunile tale”. Bătrânul zise: „Nu te supără pe tine oarecare gânduri rele?”. Fratele răspunse: „Acum îmi este bine”; pentru că se rușina să-și mărturisească gândurile sale de rușine. Atunci i-a zis bătrânul: „De mulți ani postesc, nevoindu-mă, și toți mă cinstesc, dar într-acești ani ai bătrâneței mă supără necuratul duh al desfrânării”. La aceasta Teopempt a răspuns: „Cu adevărat părinte, și eu sunt foarte mult stăpânit de duhul desfrânării”.
Bătrânul cercă și celelalte gânduri pierzătoare ale sufletului aceluia, până ce fratele i le-a spus pe toate. După aceasta, cuviosul a întrebat pe frate: „Cum postești?”. El răspunse: „Până la al nouălea ceas”. Grăit-a sfântul: „Să postești până seara, să flămânzești și să înveți pe de rost părți din Evanghelie și din alte sfinte cărți, ca să te îndeletnicești totdeauna în gândirea lui Dumnezeu; și de-ți va veni gând rău, să nu-l primești și niciodată să nu te coborî cu mintea în jos, ci totdeauna să ai aminte sus, și-ți va ajuta Dumnezeu”.
Așa întărind părintele pe acel frate, s-a dus în pustia sa. Și când ținea calea, a văzut iarăși pe acel diavol mergând, și i-a zis: „Unde mergi?”. Diavolul răspunse: „Mă duc să tulbur pe frați”. Zicând aceasta, a trecut alături. Dar când s-a întors, i-a zis sfântul: „Cum sunt frații?”. Diavolul răspunse: „Toți mi s-au făcut potrivnici și acela pe care mai înainte îl aveam prieten și mă ascultă, nu știu cine l-a răzvrătit și nu mă ascultă nicidecum; căci s-a făcut mai potrivnic decât toți și m-am jurat că nu mă mai duc acolo, decât numai după o lungă vreme”. Zicând acestea, s-a dus, iar sfântul s-a întors la chilia sa.
Odată au venit la Cuviosul Macarie în schit doi tineri străini, unul bărbos, iar la altul abia începea mustața; aceștia l-au întrebat: „Unde este chilia lui Avva Macarie?” El le-a zis: „Ce voiți de la dânsul?”. Ei îi ziseră: „Am auzit despre dânsul și despre viața părinților care sunt în schit; deci am venit să-l vedem”. Bătrânul le-a spus: „Eu sunt”. Ei s-au închinat lui până la pământ și au zis: „Aici voim să petrecem”. Bătrânul văzându-i că sunt dintre tinerii bogați, le-a zis: „Nu veți putea să ședeți aci”. Cel mai tânăr răspunse: „De nu ne vei lăsa să petrecem aici, atunci ne vom duce aiurea”.
Bătrânul a zis în mintea sa: „Pentru ce să-i gonesc, căci se vor sminti? Deci, să-i primesc, pentru că singură osteneala pustiei îi va face ca de voie să fugă de aici”. Și a zis către dânșii: „Veniți și vă faceți chiliuțe, dacă puteți”. Apoi le-a dat o secure și o coșniță plină de pâine și sare, și ducându-i departe, le-a arătat un loc pe o piatră vârtoasă și le-a zis: „Aici să vă zidiți chiliuța, aducând lemne din luncă și să ședeți”; pentru că socotea bătrânul, că vor fugi de osteneală. Apoi au întrebat tinerii aceia pe Macarie: „Ce lucrează monahii?”. Bătrânul le-a răspuns: „Împletituri”. Și luând mlădițe, începea a împleti din capăt, zicându-le: „Așa să faceți coșnițe și să le dați la paznicii bisericești, iar aceia vă vor aduce pâine și sare”. Apoi cuviosul s-a dus la dânșii, iar ei cu răbdare mare făceau toate cele poruncite, și n-au venit la părintele lor trei ani.
Aducându-și aminte Avva Macarie de dânșii, a zis în sine: „Care să fie oare lucrarea lor de nu vin la mine, să mă întrebe nimic?”. Alții de departe vin, iar aceștia care petrec mai aproape n-au venit, căci acei doi frați la nimeni nu mergeau, fără numai la biserică, ca să primească împărtășirea preacuratelor Taine.
Deci, bătrânul s-a rugat lui Dumnezeu, postind o săptămână, ca să-i arate lui lucrarea lor, și după acea săptămână s-a dus la dânșii, să vadă cum locuiesc; și bătând el în ușă, i-au deschis, apoi ei văzând pe omul lui Dumnezeu, i s-au închinat până la pământ, iar bătrânul făcând rugăciune, a șezut. Apoi făcând cel mai mare semn ca să iasă cel mai tânăr, acela a șezut împletind coșnițe; iar în ceasul al nouălea a intrat bătând cel mai mic și făcând puțină fierbătură, a pus înainte masă și trei bucăți de pâine.
Pe urmă, a zis bătrânul: „Veniți să mâncăm”. Și au mâncat, mulțumind Domnului; după aceea, a adus apă cel mai tânăr și au băut, iar după ce a înserat, a zis părintelui: „Te vei duce părinte de aici?”. El le-a răspuns: „Nu, ci aici mă voi odihni”. Ei i-au așternut o rogojină într-un colț sub chilie, iar în celălalt s-a odihnit singur pe rogojină și s-a înnoptat. Sfântul Macarie se ruga lui Dumnezeu să-i arate fapta lui cea bună; deci, s-a desfăcut acoperământul chiliuței; făcându-se lumină, cei doi frați nu vedeau lumina, ci li se părea că doarme bătrânul; și îmboldind cel mai mare pe cel mai mic, s-au sculat amândoi, și, închinându-se, și-au ridicat mâinile spre cer, rugându-se în taină.
Atunci Cuviosul Macarie a văzut pe demoni ca muștele, venind la cel mai mic și unele se așezau pe buzele lui, iar altele pe ochi; dar îngerul lui Dumnezeu, având o armă de foc, gonea de la dânsul pe demoni, iar de cel mai mare nici nu putea să se apropie; apoi despre ziuă iarăși amândoi s-au odihnit.
Iar Cuviosul Macarie s-a făcut ca și cum s-ar fi deșteptat din somn, și toți s-au sculat. Apoi a zis cel mai mare frate: „Părinte, vei voi că să citim cei 12 psalmi?”. Avva a răspuns: „Da”. Și a cântat mai întâi cel mai tânăr și după fiecare stih ieșea lumină de foc din gura lui și se suia la cer. Apoi a început a cânta și cel mai mare, și ieșea din gura lui foc ca o funie ce ajungea până la cer. După sfârșirea psalmilor, bătrânul vrând să se ducă, le-a zis: „Rugați-vă pentru mine”. Iar ei s-au închinat lui până la pământ, tăcând; și așa se depărtă de dânșii. Și a cunoscut că cel mai mare este desăvârșit întru bunătăți, iar cu cel mai mic încă se lupta vrăjmașul. Și nu după multe zile, a adormit întru Domnul cel mai mare, iar după dânsul, a treia zi, a murit și cel mai mic. Și când veneau unii din părinți la Avva Macarie, îi ducea la chiliuța celor doi frați și le zicea: „Veniți de vedeți locul în care s-au nevoit robii cei mari ai lui Hristos”.
Odată, cuviosul rugându-se lui Dumnezeu, s-a auzit un glas, care îi zise: „Macarie, încă n-ai venit la măsura celor două femei, care viețuiesc împreună în cetatea cea de aproape”. Deci, auzind de aceasta bătrânul, și-a luat toiagul și a mers la cetatea zisă, și găsind casa lor, a bătut în ușă. Atunci, odată a ieșit una dintre ele și l-a primit cu mare bucurie.
Apoi, bătrânul pe amândouă chemându-le, le-a zis astfel: „Pentru voi am suferit atâta osteneală, venind din pustia cea depărtată, ca să înțeleg lucrurile voastre, pe care să mi le spuneți, netăinuindu-le”. Femeile i-au răspuns bătrânului: „Crede-ne, sfinte părinte, că noi suntem păcătoase și trăim cu bărbații noștri, deci ce fel de lucruri cauți de la noi?” Iar bătrânul stăruia rugându-le, să-i arate rânduiala vieții lor.
Ele fiind silite, au zis: „Noi nici un fel de rudenie nu avem între noi și s-a întâmplat de s-au însoțit cu noi doi frați, și cu dânșii petrecând împreună 15 ani într-o casă, cuvânt rău sau necurat n-am zis una către alta, nici ne-am sfădit cândva; ci în pace până acum viețuim și ne sfătuim cu un gând, ca lăsând pe soții cei trupești, să mergem în ceata sfinților feciori, care slujesc lui Dumnezeu, dar n-am putut să înduplecăm pe bărbații noștri să ne lase, deși i-am rugat cu foarte multe lacrimi. Drept aceea, necîștigîndu-ne dorirea, am pus așezământ între Dumnezeu și între noi, ca nici un fel de cuvânt deșert să nu zicem deloc până la moartea noastră”.
Acestea auzind Sfântul Macarie, a zis: „Cu adevărat, nici fecioare, nici femei măritate, nici monah, nici mirean, ci hotărârea cea bună o caută Dumnezeu, primind-o ca pe însăși fapta și după alegere, trimite fiecăruia pe Sfântul Duh, care lucrează și îndreptează viața tuturor celor ce vor să se mântuiască”.
În zilele acestui Cuvios Macarie Egipteanul, a strălucit cu fapte bune în aceleași pustietăți și alt cuvios, Macarie Alexandrianul, care era prezbiter în mânăstirea ce se numea Chelie; iar acel loc era în pustie, între Nitria și între schit. Acel fericit Macarie Alexandrianul venea adeseori la Sfântul Macarie Egipteanul și de multe ori umblau împreună prin pustie, pentru că aveau mare dragoste între ei.
În acea vreme, împărățind rău-credinciosul Valens, arianul (364-378), a fost prigonire mare asupra celor dreptcredincioși pentru că a venit în Alexandria un oarecare Luciu, episcop arian, cu oaste multă, și l-a izgonit de pe scaun pe fericitul episcop Petru, care a fost după Sfântul Atanasie cel Mare. Apoi a trimis și în pustie, ca să izgonească pe toți sfinții părinți; dar mai întâi a gonit pe cei doi Macarie, pe care, luându-i ostașii noaptea și punându-i în corabie, i-au dus departe, la un oarecare ostrov, în care era necunoscut numele lui Hristos Dumnezeu, dar unde idolii se cinsteau ca niște zei.
În acel ostrov, la un slujitor idolesc, era o fiică îndrăcită, care simțind venirea Sfântului Macarie și a celorlalți cuvioși părinți, a alergat înaintea lor, strigând: „Pentru ce ați venit aici? Căci acest ostrov este vechea noastră locuință”. Iar ei făcând rugăciune, au izgonit pe diavolul dintr-însa și au făcut-o sănătoasă. Aceasta văzând-o tatăl ei, slujitorul idolilor îndată a crezut în Hristos și s-a botezat; și tot poporul din ostrovul acela a primit sfânta credință și lor le-au făcut o sfântă biserică.
Dar înștiințându-se despre aceasta răucredinciosul episcop Luciu, s-a rușinat că a izgonit din locașurile lor niște sfinți și trimițând în taină, a întors iarăși la locurile lor pe fericiții Macarie și pe toți ceilalți părinți. Deci, iarăși a primit pe Sfântul Macarie Egipteanul în pustia schitului, iar pe alexandrianul în locul cel mai de sus pomenit, ce se numea Chelie, și fiecare din părinți s-a dus la locașul său.
Dar, de vreme ce la Cuviosul părintele nostru Macarie Egipteanul veneau mulți de pretutindeni, unii pentru învățătură, iar alții pentru tămăduiri, și o mulțime de bolnavi se adunau la dânsul, de aceea, a fost de trebuință ca să zidească o casă de oaspeți, că într-însa să se odihnească străinii și bolnavii; pe care casă a și făcut-o. Deci, în toate zilele pe câte unul din bolnavi ungând cu sfântul untdelemn, îl făcea sănătos și-l liberă; de aceea nu-i tămăduia pe toți îndată, ca ceilalți zăbovind la dânsul câteva zile, nu numai trupului, ci și sufletului să-și câștige tămăduire, ascultând cuvintele lui cele de Dumnezeu insuflate.
Atunci a pus pe unul din frați să slujească în casa de oaspeți, dar acela fiind îndemnat de diavol, se biruia de patima iubirii de averi și tăinuia de la săraci o parte; iar Cuviosul Macarie îl învăța, zicându-i: „Frate Ioane, ascultă-mă și primește învățătura mea, care-ți va fi de folos”, iar Ioan nu l-a ascultat pe sfântul, și n-a încetat din obiceiul cel rău; și a fost că după moartea sfântului, la 15 sau la 20 de ani, acel frate tot slujea Iudei, care a pus într-însul iubirea de argint, și partea săracilor la sine o trăgea; deci, tot trupul lui s-a umplut de lepră, și nu numai averea cea adunată, ci și sufletul său în ticăloșie și-a pierdut.
Odată, cuviosul mergând de la schit la Muntele Nitriei, și apropiindu-se, a zis ucenicului său: „Mergi puțin înaintea mea”. Mergând ucenicul, l-a întâmpinat un slujitor idolesc venind și aducând un lemn mare, iar fratele striga către dânsul: „Ascultă, diavole, unde mergi?”. Și întorcându-se sjujitorul, l-a bătut așa de tare, încât abia l-a lăsat viu. Și luându-și lemnul, a fugit.
Pe când fugea el, l-a întâmpinat Avva Macarie, și i-a zis: „Mântuiește-te iubitorule de osteneală, mântuiește-te”. Iar el mirându-se, zise către avva: „Ce lucru vezi la mine, de-mi urezi astfel de cuvinte?”. Răspuns-a bătrânul: „Că te văd ostenindu-te”. Iar sjujitorul răspunse: „M-am uimit părinte de cuvintele tale, că te-am cunoscut că ești omul lui Dumnezeu; iar un alt monah m-a ocărit și eu l-am bătut până la moarte”. Și căzând sjujitorul idolesc la picioarele sfântului, îi zise: „Nu te voi lăsa părinte, până ce nu mă vei face creștin și monah”.
Și mergând cu Sfântul Macarie la fratele ce zăcea abia viu, s-a dus la biserica din Muntele Nitriei și văzând părinții Nitriei pe sjujitorul idolesc cu Cuviosul Macarie, s-au minunat; apoi botezându-l, l-a făcut monah și mulți dintre elini s-au făcut creștini. Avva Macarie zise: „Cuvântul cel rău și pe cei buni îi făcea răi, iar cuvântul cel bun și pe cei răi îi făcea buni”.
Cuviosul fiind în locașul lui Avva Pamvo, i-au zis bătrânii: „Spune un cuvânt fraților, pentru folos”. Iar el a început a grăi: „Iertați-mă, că nu sunt încă monah, însă am văzut monahi, pentru că stând eu în schit în chilia mea, m-a silit gândul să merg în pustia cea dinăuntru, ca să văd ce este acolo; și m-am luptat cu gândul cinci ani, temându-mă că nu cumva să fie ispitire de la diavol și, nelăsându-mă acel gând, m-am dus în pustia cea depărtată și am aflat o baltă cu apă și un ostrov în mijloc.
Apoi au venit fiarele pustiei să bea apă și am văzut printre ele și doi oameni goi, iar eu m-am înfricoșat, pentru că-mi părea că sunt duhuri. Ei însă, dacă m-au văzut că m-am înfricoșat, mi-au zis: „Nu te teme, că și noi suntem oameni”. Apoi i-am întrebat: „De unde ați venit în pustia aceasta?”. Și ei au zis: „Suntem din viața de obște și, sfătuindu-ne, am venit aici; deci acum sunt 30 de ani de când am ieșit din mănăstire. Unul din noi este egiptean, iar altul libian”. Și m-au întrebat și ei, zicându-mi: „Cum este lumea acum? Râul dă apă la vremea lui? Pământul se îndestulează cu obișnuitele roduri?”. Și le-am zis: „Da”. Apoi i-am întrebat, cum pot să fiu monah? Atunci ei mi-au zis: „De nu se va lepăda omul de toate cele ce sunt pe lume, nu poate să fie monah”. Eu le-am zis: „Neputincios sunt și nu pot să fiu ca voi”. Ei mi-au zis: „De nu poți să fii cum suntem noi, șezi în chilie și plânge-ți păcatele”. Și iarăși i-am întrebat: „Când vine iarna, nu înghețați? Iar vara nu se ard de soare trupurile voastre?”. Ei au răspuns: „Dumnezeu ne-a făcut rânduiala aceasta, ca nici iarnă să nu pătimim de ger, nici vara de arșiță”. Pentru aceasta v-am spus vouă fraților, că încă nu m-am făcut monah, ci am văzut monahi.
Fiind întrebat de oarecare părinți Avva Macarie, cum a slăbit – căci nu numai când postea, ci și când mânca, trupul lui totdeauna era uscat –, le răspunse: „Lemnul acela cu care se întorc vreascurile care ard, se aprinde și el de foc; așa și omul, dacă și-ar adânci mintea în frica lui Dumnezeu, și de înfricoșata întrebare și focul gheenei totdeauna și-ar aduce aminte, atunci frica aceea îi mănâncă trupul și îi usucă oasele”.
Iarăși l-au întrebat pe el frații: „Avvo (părinte), cum ne vom ruga?”. Zis-a lor bătrânul: „Nu este trebuință de cuvinte multe, ci numai de a ridica mâinile și a zice așa: „Doamne, precum voiești și precum știi, miluiește-mă”. Și de va năvăli războiul păcatelor, se cade a zice: „Doamne miluiește”. Acela știe cele ce sunt nouă de folos și va face milă cu noi”. Apoi l-a întrebat Avva Isaia, zicând: „Spune-mi un cuvânt de folos, părinte”. Zis-a bătrânul: „Fugi de oameni”. Iar el a zis: „Și ce este dacă voi fugi de oameni?”. Iar bătrânul răspunse: „Șezi în chilia ta și plângi păcatele tale”. Iar lui Pafnutie, ucenicul său, i-a zis: „Să nu asuprești pe nimeni, nici să clevetești pe nimeni; deci, păzindu-le acestea, te vei mântui”. Iarăși a zis: „Să nu te odihnești în chilia fratelui celui ce are minte rea”.
Apoi a venit la dânsul un frate oarecare și i-a zis: „Avvo, spune-mi un cuvânt prin care să mă mântuiesc”. Zis-a lui bătrânul: „Mergi la morminte și grăiește de rău pe cei morți”. Deci, a mers fratele și grăia de rău, apoi și cu pietre a bătut mormintele; după aceea venind, a spus bătrânului; iar acela l-a întrebat: „Nimic nu ți-au spus?”. Zis-a el: „Nu”. Atunci îi zise bătrânul: „Mergi și îi laudă pe ei”.
Deci, a mers și a început cu laude a ferici pe cei morți, zicîndu- le: „Apostoli, sfinți și drepților!”. Apoi întorcându-se, a spus bătrânului că i-a lăudat. Iar bătrânul i-a grăit: „Nimic nu ți-au răspuns?” A zis el: „Nu”. Bătrânul a zis: „Vezi că nici când i-ai grăit de rău nu ți-au spus ceva împotrivă, nici când cu laude i-ai fericit, nu ți-au zis ție ceva; așa și tu, de vei voi să te mântuiești, să fii ca un mort, nici ocărându-te, să nu te mânii, nici cinstindu-te să nu te înalți și atunci te vei mântui”.
Apoi spuneau frații despre acest fericit părinte, că de venea cineva din frați la dânsul, ca la un sfânt și om mare, nimic nu vorbea cu dânsul; iar dacă un frate, ca și cum întru nimic socotindu-l, îi zicea; „Avvo, când ai fost în lume și furai silitră de o vindeai, nu te băteau cei mai mari ai tăi?”. Despre acestea, dacă îi zicea lui cineva, cu acela vorbea cu bucurie, răspunzându-i la toate întrebările lui.
Odată au trimis bătrânii din Muntele Nitriei, în schit, la Avva Macarie, zicând: „Avvo, ca să nu se ostenească toată mulțimea fraților venind la tine, vino tu singur la noi, mai înainte până a nu te duce către Domnul”. Și mergând Cuviosul Macarie la Nitria, s-au adunat la dânsul toți și l-au rugat bătrânii să spună un cuvânt fraților; iar el plângând, a zis către dânșii: „Să plângem fraților și ochii noștri să verse lacrimi, care ne curățesc pe noi mai înainte, până ce nu mergem acolo, unde lacrimile vor arde trupurile în chinuri”. Atunci plângeau toți; apoi, căzând cu fețele la pământ, ziceau: „Roagă-te pentru noi, părinte”.
Acest părinte Macarie, când era în Egipt, a aflat odinioară un tâlhar în chilia sa, apucându-i lucrurile ce avea și era și dobitocul lui legat afară, pe care punea cele ce luase. Iar cuviosul s-a făcut că este străin de casă și ajuta străinului a scoate din casă și a le pune pe dobitoc; apoi l-a petrecut cu pace, zicând întru sine: „Nimic aducând în lumea aceasta, arătat este că nici nu putem duce ceva de aici. Domnul a dat, și precum El bine a voit, așa a și făcut, bine este cuvântat Dumnezeu întru toate”. Despre acest Cuvios Macarie ziceau părinții că s-a făcut ca un fericit, căci Avva Macarie acoperea neputințele omenești pe care le vedea.
S-a dus odată unul din ucenicii Cuviosului Macarie în cetate, ca să vândă lucrul mâinilor sale, coșnițele și rogojinile, și l-a întâmpinat acolo o femeie desfrânată, care văzând frumusețea tânărului, s-a rănit de el și l-a chemat la sine, ca și cum voia să cumpere coșnițele pe care le vindea; iar el necunoscând gândul ei cel viclean, a intrat în casă, iar femeia luând o coșniță, întreba cu cât voiește s-o vândă?
Apoi spunând vorbe desfrânate către dânsul, se ispitea, ca și de demult egipteanca, ca să înșele spre păcat pe Iosif cel curat, iar fratele văzându-se în primejdie, pentru că era aproape de căderea în păcat, și-a întors mintea spre cer, zicând întru sine: „Cel ce ai izbăvit pe proorocul Tău din pântecele chitului, Hristoase Împărate, și pe mine din marginea pierzării și din moartea aceasta sufletească izbăvește-mă, cu rugăciunile plăcutului Tău, ale lui Macarie, părintelui meu”. Și îndată a fost răpit de o mână nevăzută, precum odinioară Avva a fost luat de îngeri, și în chilia sa s-a dus; iar acolo a aflat pe Sfântul Macarie rugându-se lui Dumnezeu pentru dânsul, ca din primejdia ce era de față, să se izbăvească ucenicul său, pentru că știa ceea ce se făcea și pe cele de departe ca și pe cele de aproape le vedea cu ochii minții, deci, văzând pe ucenicul său, a zis: „Mulțumire să dăm, o! fiule, iubitorului de oameni Dumnezeu, căci din gura balaurului și din porțile iadului Te-a izbăvit, răpindu-te cu dumnezeiască Să putere din căderea în păcat și aducându-te în chilie, precum odinioară a adus pe Apostolul Său, Filip”.
Astfel rugăciunile cuviosului acestuia puteau mult spre Dumnezeu. Oarecând, singur fiind răpit prin văzduh, s-a aflat la o mare depărtare; – pentru că ducând coșnițe de la schit, se ostenise -, apoi a șezut și s-a rugat, zicând: „O! Dumnezeule, Tu știi că am slăbit”. Și îndată s-a aflat lângă râul unde voia să meargă.
Dar acum este vremea ca să povestim și despre fericitul sfârșit al fericitului Cuvios Macarie, despre care Serapion, scriitorul vieții lui, povestește în acest chip: Pentru că vremea morții i-a sosit, deci se cădea și acestuia, om fiind, să slujească datoriei firești; căci era gârbovit de bătrânețe, viețuind 97 de ani. Însă nu fără știre i-a fost lui sfârșitul, pentru că de față stându-i doi bărbați preacinstiți, i-au zis: „Bucură-te, o! Macarie!”.
Și unul dintr-înșii era Sfântul Antonie, povățuitorul pustiei, iar altul Sfântul Pahomie, învățătorul vieții monahicești. Aceștia i-au zis lui: „Hristos ne-a trimis, că bine să-ți vestim sfârșitul tău cel de bucurie; pentru că de acum peste nouă zile vei trece la viața cea pururea fiitoare, și vom veni și noi în ziua aceea la tine și cu bucurie te vom lua cu noi, ca înaintea scaunului Stăpânului să stai împreună cu noi și să te îndulcești de hrana cea fără de moarte”. Apoi zicându-i „pace ție”, s-au făcut nevăzuți de la ochii lui. Iar dumnezeiescul Macarie chemând pe ucenicii săi, le-a zis: „Vremea ieșirii mele, o! fiilor, iată a sosit, iar pe voi bunătății Domnului vă încredințez; deci, să păziți rânduielile părintești și predaniile pustniciei”.
Apoi, unora, pe care îi știa că le sunt mai bune faptele, le-a încredințat îngrijirea pentru cei ce intraseră de curînd în viața monahicească, care cu duhovniceasca vârsta erau încă prunci. Și punându-și pe dânșii mâinile și învățându-i din destul, apoi rugându-se pentru dânșii, se pregătea de moarte.
Deci, sosind ziua a noua, un heruvim cu mulțime de îngeri stând înaintea dumnezeiescului părinte, i-a zis: „Scoală-te, urmă-torule al lui Dumnezeu și mergi cu noi la viața veșnică; ridică-ți ochii tăi împrejur și vezi câte cete din cei fără trupuri și de sfinți s-au trimis ție de la Atotțiitorul, ca să te aducă la Sine. Vezi soborul apostolilor, adunarea proorocilor, mulțimea mucenicilor, ceata arhiereilor și a pustnicilor, unirea cuvioșilor și a drepților. Deci, dă-mi sufletul tău, care mi-a fost dat mie de Dumnezeu ca să-l păzesc în trup, iar acum, despărțindu-se din legăturile trupești, ca pe o bogăție să-l iau cu cinste și trecându-l prin puterile cele potrivnice, să-l duc înaintea dumnezeiescului scaun al Stăpânului, ca să se veselească cu toți sfinții cei din veac”.
Acestea grăindu-le acel înfricoșat heruvim, fericitul Macarie sărutând pe toți cei ce erau lingă dânsul și pentru dânșii rugându-se, și-a ridicat ochii și mâinile în sus, zicând cel mai de pe urmă cuvânt: În mâinile Tale, Doamne, îmi dau duhul meu. Și astfel și-a dat fericitul său suflet, lăsând multă plângere ucenicilor. Apoi, adaugă Serapion și aceasta, pe care a auzit-o de la Cuviosul Pafnutie, care era unul din ucenicii lui Macarie: că acel sfânt suflet, fiind ridicat de heruvimi și spre cer suindu-se, unii din părinți priveau cu ochii sufletești spre diavolii cei din văzduh cum stau departe și strigau: „O! de ce slavă te-ai învrednicit, Macarie”.
Iar Sfântul le răspundea: „Nu, căci încă mă tem, pentru că nu mă știu de am făcut vreun lucru bun”. Apoi vrăjmașii cei ce erau în văzduh, strigau: „Cu adevărat ai scăpat de noi, Macarie”. Iar el le zicea: „Ba nu, căci îmi mai trebuie ceva ca să scap”. Și fiind acum înăuntrul porților cerești, diavolii plângând, strigau: „A scăpat de noi, a scăpat!”. Iar el cu mare glas le-a răspuns: „Cu adevărat am scăpat de meșteșugirile voastre, cu puterea Hristosului meu fiind îngrădit”. Astfel a fost viața, sfârșitul și mergerea la veșnica viață a Cuviosului părintelui nostru Macarie.
Dar se mai află despre acest cuvios părinte, cuvinte și povestiri în Pateric și pe aiurea; deci cel ce va voi, poate să caute acolo; slăvim pe Tatăl nostru și pe Fiul și pe Sfântul Duh, unul Dumnezeu cel slăvit întru Sfinții săi, în veci. Amin.
Sfântul Cuvios Macarie Alexandrinul († 395) – foto preluat de pe basilica.ro
Sfântul Cuvios Macarie Alexandrinul († 395) pe care Biserica Ortodoxă îl prăznuieşte astăzi era din Alexandria şi a vieţuit în pustie timp de 60 de ani, ajungând la înalte virtuţi şi făcând minuni mari prin harul ce-l primise de la Dumnezeu.
A trăit mai întâi în pustiul Tebaida, apoi în Egiptul de Jos, în post aspru şi rugăciune curată.
Auzind Sfântul Antonie de viaţa sfântă a Cuviosului Macarie Alexandrinul, i-a trimis cuvânt zicându-i:
Iată, Duhul Sfânt S-a odihnit întru tine şi de acum vei fi moştenitor lucrărilor mele.
Şi astfel, ajungând la adânci bătrâneţi, a adormit întru Domnul, la vârsta de 95 de ani.
Imnografie
Troparul Sfântului Cuvios Macarie Alexandrinul
Glasul 1
Locuitor pustiului, înger în trup şi de minuni făcător te-ai arătat, purtătorule de Dumnezeu, Părintele nostru Macarie. Cu postul, cu privegherea şi prin rugăciune primind daruri cereşti, tămăduieşti pe cei bolnavi şi sufletele celor ce aleargă la tine cu credinţă. Slavă Celui Ce ţi-a dat ţie putere; Slavă Celui Ce te-a încununat pe tine; Slavă Celui Ce lucrează prin tine tuturor tămăduiri.
Glasul al 8-lea:
Întru tine, părinte, cu osârdie s-a mântuit cel după chip; că luând crucea ai urmat lui Hristos; şi lucrând ai învăţat să nu se uite la trup, că este trecător; ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta şi cu îngerii împreună se bucură, Preacuvioase Părinte Macarie, duhul tău.
Condacul Sfântului Cuvios Macarie Alexandrinul
Glasul 4
Arătatu-Te-ai astăzi…
În casa înfrânării Domnul te-a aşezat, cu adevărat, ca pe o stea nerătăcitoare, luminând marginile, părinte al părinţilor, Sfinte Macarie, Preacuvioase.
Viața Sfântului Cuvios Macarie Alexandrinul
Sfântul Cuvios Macarie Alexandrinul – foto preluat de pe doxologia.ro
Sfântul Macarie Alexandrinul a fost preot al așezărilor călugărești numite Chilii.
El a dovedit liniște și răbdare deplină și a săvârșit lucruri mărețe și minuni.
De faptele lui cele bune s-a minunat marele Antonie zicând:
„Iată, Duhul Sfânt S-a odihnit întru tine, și vei fi mai departe moștenitor al faptelor mele bune”.
Acest Macarie, când auzea că cineva a făcut o faptă duhovnicească de seamă, umplându-se de râvnă, o îndeplinea și el.
Astfel, auzind că monahii de la Tabenisi în tot postul mare mâncau bucate negătite la foc, s-a hotărât să nu mai mănânce șapte ani bucate pregătite la foc, ci numai verdețuri crude și legume muiate.
Se lupta să înlăture și somnul: douăzeci de zile și douăzeci de nopți n-a intrat sub vreun acoperământ, ci a stat afară în arșița zilei și în frigul nopții.
Odată, fiind necăjit de demonul desfrânării, s-a dus într-un pustiu îndepărtat, unde a stat gol șase luni și unde țânțarii mari ca viespile l-au înțepat cumplit, încât i-au bășicat tot trupul;
iar după cele șase luni, întorcându-se la chilia lui, numai după glas a fost cunoscut, căci trupul i se schimbase, asemănându-se cu al leproșilor.
Odată, săpând un puț, un șarpe otrăvitor s-a atins de mâna lui; iar el prinzându-l l-a omorât, zicând:
„Nefiind trimis de Dumnezeu, cum ai îndrăznit să te atingi de mine?”.
Altă dată a intrat în Mănăstirea Tabenisioților, îmbrăcat în haine mirenești, vrând să afle cum viețuiește fiecare dintre cei de acolo.
Și sosind Postul cel mare, a văzut la ei purtări felurite: astfel, unul mânca în fiecare seară, altul la două, altul la trei, altul la cinci seri; iar alții, stând toată noaptea în picioare, a doua zi se așezau la lucru.
Macarie însă, udând mlădițe de finic, a stat într-un colț până s-au împlinit patruzeci de zile și a sosit Paștile.
Și în toate aceste zile n-a gustat nici pâine, nici apă, nu a făcut nici îngenuncheri, n-a șezut, nu s-a culcat și nu a gustat nici un fel de hrană, decât numai duminica puțină varză crudă.
Se mai istorisește despre acest sfânt că odată, șezând în ogradă și grăind altora lucruri folositoare, a intrat o hienă, aruncând la picioarele sfântului puiul ei orb.
Iar sfântul dând cu scuipat peste ochii lui l-a făcut să vadă: hiena l-a luat și a ieșit afară.
Și a doua zi dimineața a adus grăbită o piele de oaie fericitului, care a zis către ea:
„Eu nu primesc lucruri nedrepte”, iar ea plecându-și capul a ieșit din ogradă.
Sfântul Macarie era mic de stat, slab și spân, având numai câteva fire de păr pe buză și în vârful bărbii.
Căci din cauza asprimii ostenelilor sihăstrești, nici părul nu i-a crescut.
Trăind astfel în pustnicie și ajungând la adânci bătrâneți, s-a mutat către Domnul.
Sfântul Antonie cel Mare (251-356), „părintele monahilor”, este poate cel mai popular ascet și socotit a fi începătorul vieții călugărești.
Este considerat de tradiția monastică drept întemeietor al monahismului, împreună cu Sfântul Pahomie cel Mare.
Prăznuirea lui se face la data de 17 ianuarie în toate tradițiile creștine.
Sf. Cuv. Antonie cel Mare (251-356) – foto preluat de pe doxologia.ro
Nume
În limbile clasice
- în limba greacă este numit Ο άγιος Αντώνιος ο Μέγας
- în limba latină este numit Antonius Abbas, Antonius Eremita sau Antonius Magnus Eremita
În limbile moderne
- în limba română mai este numit și Marele Antonie (mai ales în vechea literatură religioasă) sau Antonie Egipteanul; uneori este numit, mai ales în tradiția catolică, “Sfântul Anton”, ceea ce pentru unii a dus la confuzia lui Antonie cel Mare cu Anton de Padova
- în limba engleză este numit Anthony the Great, Anthony of Egypt, Anthony of the Desert, sau Anthony the Anchorite
- în limba franceză este numit Antoine le Grand sau Antoine d’Égypte
Viața
Viața lui Antonie a fost povestită de sfântul Atanasie cel Mare (298-373), arhiepiscop al Alexandriei (Egipt), într-o carte rămasă clasică în genul ei (biografia unui călugăr vestit), Vita Antonii – Viața lui Antonie[1] -, scrisă la puțină vreme după moartea lui Antonie (+356), între anii 357 și 359 [2].
Vestitul părinte al monahismului s-a născut în satul Coma din Egiptul de Mijloc în anul 251, ca fiu al unor țărani creștini înstăriți; aici a învățat să practice credința, mergând des la biserică.
După moartea părinților săi – Antonie avea pe atunci vârsta de 20 de ani -, întrebându-se care este calea lui în viață, a auzit în biserică cuvântul Evangheliei, care zice:
„De voiești să fii desăvârșit, mergi, vinde avuțiile tale și, venind, urmează Mie” (Matei 19, 21). Antonie a primit acest cuvânt ca și cum îi era adresat lui direct și, după ce și-a împărțit averea la săraci și a dat-o pe sora lui în grija unei comunități de fecioare, s-a retras în singurătate.
A viețuit la început într-o colibă la marginea satului natal, sub ascultarea unui alt ascet din regiune, mai vârstnic și mai experimentat, iar apoi într-un mormânt idolesc părăsit.
În 286, la vârsta de 35 de ani, se așază într-o fortăreață părăsită situată pe malul drept al Nilului, la marginea deșertului, „muntele dinafară”, în locul numit Pispir, unde rămâne timp de 20 de ani, până în 306, când ucenicii lui îl obligă să părăsească acest loc de asceză, în urma atacurilor diabolice ce l-au lăsat aproape mort.
În acest moment devine părintele spiritual al multor călugări din diferitele „colonii monastice” din deșerturile Egiptului, dintre care cele mai vestite erau cele din Nitria și Schit (Skete).
Către anul 310, întreprinde o călătorie la Alexandria, căutând să îmbărbăteze pe martirii creștini prigoniți de stăpânirea romană în timpul persecuției lui Maximin.
În anul 312 se instalează departe, în deșert, pe muntele Kolzim (sau Kolzum / Qolzum, în apropiere de malul Mării Roșii, unde se găsește astăzi mănăstirea care îi poartă numele).
Aici trăiește până la moartea sa (356) împreună cu doi ucenici, nepărăsind locul decât pentru a-și vizita discipolii sau pentru a face o a doua călătorie la Alexandria, spre a-l susține pe Sfântul Atanasie, persecutat de partida pro-ariană.
Scrieri
Scrisorile
Singurele scrieri care sunt sigur de mâna lui Antonie sunt scrisorile pe care sfântul le-a scris de-a lungul timpului diferitelor comunități monastice aflate pe linia sa duhovnicească, precum cele din Arsinoe (la Fayum – pe care sfântul o vizita destul de des), de la Pispir (70 km sud-est de Cairo, care se afla sub îndrumarea lui Macarie și Amatas [3]), sau de la Nitria (la sud de Alexandria), aflată sub îndrumarea lui Ammun, prieten al lui Antonie.
Din această corespondență s-au păstrat două colecții principale:
- o colecție de 7 (șapte) scrisori, a căror autenticitate nu este pusă la îndoială de nimeni [4]
- o colecție de 20 (douăzeci) de scrisori, integral păstrate doar în arabă (și parțial în siriacă, greacă și georgiană), și a căror autenticitate este contestată [5]
Se mai cunoaște, de asemeni, o scurtă scrisoare adresată de sfântul Antonie lui Teodor, „prea iubitul” său fiu, despre pocăință și iertarea păcatelor, păstrată doar în limba greacă, a cărei autenticitate este în general recunoscută.
Apoftegmele
Cuvintele de duh sau apoftegmele atribuite lui Antonie cel Mare s-au transmis prin mai multe culegeri de apoftegme (sau Paterice), dintre care principalele sunt:
- În greacă, colecția alfabetică – Patericul egiptean, cum o numim noi astăzi – îi atribui 38 de apoftegme.
- În siriacă, îi sunt atribuite 49 de apoftegme, culese în secolul VI la Skete.
- În arabă, o colecție de proveniență coptă îi atribuie 40 de apoftegme.
La acestea se mai pot adăuga diferite apoftegme culese de Paladie sau alții. [6]
Viața lui Antonie
Viața lui Antonie a fost scrisă oarecum în grabă, imediat după moartea sfântului, de către Sfântul Atanasie al Alexandriei, acesta folosindu-se mai ales de propriile-i amintiri și note și mai puțin cu ajutorul apoftegmelor, scrisorilor sau al altor documente ce proveneau direct de la avva Antonie.
Cu toate acestea, Viața lui Antonie a devenit unul din textele fundamentale ale literaturii monastice, atât în Orient cât și în Occident.
Imnografie
Troparul cuviosului Antonie cel Mare, glasul al 4-lea
Asemănându-te obiceiurilor râvnitorului Ilie și urmând Botezătorului pe drepte cărări, Părinte Antonie, te-ai făcut locuitor pustiului și ai întărit lumea cu rugăciunile tale. Pentru aceasta, roagă-te lui Hristos Dumnezeu, să mântuiască sufletele noastre.[7]
Condacul cuviosului Antonie
Lepădând tulburările lumești viața sihăstrească o ai dus până la capăt, Botezătorului urmând îndeaproape, Prea Cuvioase. Deci împreună cu dânsul te cinstim, părinte al părinților, Antonie. [8]
Dionisie din Furna arată că Sf. Cuvios Antonie cel Mare se zugrăvește sub chipul unui bătrân, „cu barba scurtă, puțin despărțită [în două], având bărbia puțin cam golașă”, cu capul acoperit și în veșmânt călugăresc, purtând înscrisul:
„Nu te amăgi, o călugăre, cu îmbuibarea pântecelui, căci supunerea împreună cu înfrânarea îi subjugă pe demoni”.
La icoana Maicii Domnului „De tine se bucură…”, Sf. Antonie e zugrăvit în fruntea cetei cuvioșilor, purtând înscrisul: „Bucură-te, lauda sihaștrilor și strălucirea preacuvioșilor!” Dionisie mai arată cum trebuie zugrăvite și feluritele încercări din viața Sfântului și minunile sale. [9]
Note
1 - Ediții românești: Atanasie cel Mare, Viața cuviosului părintelui nostru Antonie, traducere de Pr. Dumitru Fecioru în colecția PSB (Părinți și scriitori bisericești) 16, E.I.B.M., București, 1988 ; Sfântul Atanasie cel Mare, Viața sfântului Antonie cel Mare urmată de cele mai frumoase predici, traducere și studiu introductiv de Ștefan Bezdechi, Ed. Anastasia, București, 2000
2 - autori despre data scrierii cărții
3 - Macarie și Amatas sunt cei doi discipoli care au trăit 15 ani cu Amtonie în muntele Kolzim (Vita Antonii 91, 1), care au asistat la moartea lui și care l-au îngropat într-un loc de nimeni cunoscut, după cum Antonie însuși le-a cerut (VA 91, 6-7). Acest Macarie este altul decât Macarie cel Mare, zis și Egipteanul (și, desigur, altul decât Macarie Alexandrinul). Aceste informații vin prin avva Cronie, ucenic de-al lui Antonie, devenit mai târziu preot în deșertul Nitriei (cf. Paladie, Istoria lausiacă 21).
4 - Către 392/393 Fericitul Ieronim scrie că a văzut o traducere greacă a acestor scrisori, inițial redactate de Antonie în limba coptă – De viris illustribus, 87-88 (PL 23, 693.711-713)
5 - Părintele Matta el-Maskin vede o unitate de învățătură duhovnicească între aceste 7+13 epistole și Vita Antonii, așa încât conchide: chiar dacă am accepta cu o parte din critici că aceste ultime 13 scrisori nu sunt de mâna lui Antonie, în ele se recunoaște totuși personalitatea lui Antonie, ceea ce duce cu gândul la un ucenic apropiat de-al lui, precum Ammona (cf. Matta el-Maskin, Saint Antoine – Ascète selon l’Evangile, Abbaye de Bellefontaine, 1993, pp.12-14)
6 - Și pe care colecțiile ortodoxe tardive precum cea slavonă și cea română le-au adăugat Patericului egiptean.
7 - Mineiul pe luna ianuarie, ediția 1954.
8 - Mineiul pe luna ianuarie, ediția 1954.
9 - Dionisie din Furna, Erminia picturii bizantine, ed. Sophia, București, 2000, pp. 145, 158, 180-182, 195, 214, 239
Viața Sfântului Antonie cel Mare
Sf. Cuv. Antonie cel Mare (251-356) – foto preluat de pe doxologia.ro
Cuviosul Părintele nostru Antonie era de obârșie egiptean, născut din părinți de bun neam, care aveau avuție multă; și fiind ei creștini, creștinește îl creșteau și pe el. Pe când era mic, se afla la părinții lui, necunoscând pe altcineva mai mult decât pe dânșii și casa lor.
Dar după ce a crescut și s-a făcut mare, sporind cu vârsta, n-a voit a învăța carte și a fi cu ceilalți copii; și ca un adevărat creștin, mergea cu părinții săi la biserică. El nu se lenevea ca un copil, nici după ce a sporit cu vârsta, ci se supunea părinților și luând aminte la citiri, gândea la folosul lor. Dar având nenumărată bogăție, nu supăra pe părinți pentru hrană deosebită și scumpă, nici plăcerile lumii nu le căuta; ci cu cele ce se aflau se îndestula și nimic mai mult nu căuta.
După moartea părinților lui, rămânând singur cu o soră mai mică și fiind de 18 sau 20 de ani, se îngrijea de casă și de sora sa. Dar n-au trecut șase luni de la moartea părinților lui și ducându-se la biserică, după obicei, îndreptându-și mintea, gândea cum apostolii, lăsând toate, au urmat Mântuitorului, iar ceilalți vânzându-și averile lor, le aduceau și le puneau la picioarele apostolilor, spre a le împărți celor care aveau trebuință; apoi gândea la aceasta, câtă răsplată este pregătită acestora în Ceruri.
Acestea gândind el, a intrat în biserică și se întâmplase atunci de se citea Evanghelia, și a auzit că Domnul a zis bogatului: „De voiești să fii desăvârșit, du-te, vinde-ți toate averile tale și le dă săracilor, apoi vino de-Mi urmează Mie și vei avea comoară în Ceruri”. Atunci Antonie, ca și cum de la Dumnezeu i-ar fi venit pomenirea sfinților și pentru dânsul s-ar fi făcut citirea, ieșind din biserică, a dăruit vecinilor din sat averile ce le avea de la strămoși, și care erau trei sute de pământuri bine roditoare; ca astfel în nimic să nu-l supere acestea pe dânsul și pe soră-sa; iar celelalte câte le avea mișcătoare vânzându-le și adunând mult argint, l-a dat săracilor; apoi, oprind puțin pentru sora sa, a intrat iarăși în biserică și auzind în Sfânta Evanghelie pe Domnul zicând: „Nu vă îngrijiți pentru ziua de mâine”, a ieșit din biserică împărțind săracilor și argintul oprit pentru sora sa.
Pe sora sa încredințând-o unor cunoscute și credincioase fecioare ca s-o crească și să petreacă acolo, el se îndeletnicea pe lângă casă în nevoințe și pustnicie; căci încă nu erau în Egipt dese mănăstiri și nici un monah nu știa pustia cea depărtată, ci fiecare dintre cei care voiau viața cea retrasă se nevoia deosebit nu departe de satul său.
Deci era atunci în satul cel mai apropiat de al lui Antonie un bătrân care din tinerețe se nevoia în viața monahicească; pe acesta văzându-l Antonie, i-a râvnit fapta sa bună; deci mai întâi a început și el a petrece în locurile apropiate de satul său. Și nu numai pe acesta l-a râvnit, dar dacă ar fi auzit că se afla cineva dintre cei sârguitori și îmbunătățiți într-un alt loc oarecare, se ducea și îl căuta, ca o albină înțeleaptă ca să soarbă florile, și nu se întorcea la locul său până ce nu-l vedea pe acesta; apoi, ca o merinde luând fapta bună de la dânsul, se întorcea acasă.
Petrecând acolo în acest chip, își iscusea mintea ca să nu se întoarcă lui lucrurile părinților săi, nici pe rudeniile sale să le mai pomenească; ci tot dorul și toată sârguința s-o aibă spre căutarea pustniciei. Auzind că Apostolul zice: „Iar cei care nu lucrează să nu mănânce”, pentru aceea lucra cu mâinile sale, din care o parte cheltuia pentru dânsul, iar cealaltă o da săracilor, și se ruga adeseori, auzind că liniștitorului se cade deseori a se ruga necontenit; căci atât de mult lua aminte la citire, încât nimic din cele scrise să nu rămână neînțelese de dânsul, ci toate să le țină minte; și astfel să i se facă mintea în loc de cărți.
Astfel petrecând Antonie, era iubit de toți; el se supunea celor îmbunătățiți, către care se ducea, și-i iubea pe toți; apoi deprindea în sine sporirea faptei bune și pustnicia fiecăruia, privind pe a unuia cu bucurie, urmând altuia cu rugăciunea, altuia cu nemâncarea, iar altuia cu iubirea de oameni, și învăța de la unul privegherea, iar de la altul cinstirea; după aceea, se minuna de unul pentru răbdare, iar de altul pentru postirea și culcarea pe jos și reaua pătimire, vedea blândețea unuia și îndelunga răbdare a altuia; în sfârșit, urma după a tuturor bună credință întru Hristos și însemna dragostea ce aveau între dânșii unii către ceilalți. Astfel, plin de pildele faptelor bune, se întorcea la locul sihăstriei sale. Deci adunând în sine multe de la fiecare, se sârguia să urmeze pe ale tuturor. El nu voia să se arate că întrece în fapte bune pe cei de o vârstă cu dânsul, ca astfel aceia să se bucure. Deci toți cei din sat iubitori de bine, pe care îi avea întru obișnuință, văzându-l astfel, îl numeau iubitor de Dumnezeu. Și unii ca pe un fiu, iar alții ca pe un frate îl salutau.
Iar urâtorul de bine și pizmașul diavol nu suferea văzând un tânăr cu o nevoință ca aceasta. Ci cele ce a cugetat să facă a început asupra acestuia să le aducă. Mai întâi, îl supăra pe dânsul ca din nevoințe să înceteze, aducându-i aminte de avuții, de purtarea de grijă a surorii sale, de prietenia multora, de iubirea de argint, de iubirea de slavă, de dulceața desfătării și celelalte odihne ale vieții. Și mai pe urmă, arătându-i asprimea faptei bune și cum că este mai mare osteneala ei, îi punea în minte și neputința trupului și lungimea vremii și, în scurt timp, mulțime de gânduri a ridicat în mintea lui, vrând să-l depărteze de la gândirea lui cea dreaptă.
Dar vrăjmașul s-a văzut slăbind în scopul lui, și mai ales biruindu-se de tăria lui Antonie, răsturnându-se de marea lui credință și căzând jos prin rugăciunile acestuia cele dese; dar bizuindu-se pe armele sale cele necurate, adică plăcerile trupești, și cu acestea fălindu-se asupra celor tineri, s-a apropiat de tânărul Antonie. Atunci, noaptea tulburându-l pe el, iar ziua atât de mult supărându-l, chiar cei care-l vedeau simțeau lupta ce era între amândoi. Căci acela îi punea în minte gânduri întinate, iar el cu rugăciunile le răsturna pe acestea; când vrăjmașul îl momea, el, socotind rușinea, cu credința, cu rugăciunile și cu postirile își îngrădea trupul; însă diavolul ca o femeie a voit să se închipuiască noaptea, și în tot chipul să-l urmeze și să-l amăgească pe Antonie. Dar el, de Hristos aducându-și aminte și de bunurile date oamenilor printr-Însul, stingea cărbunii înșelăciunii celui rău.
După aceea, vrăjmașul îi punea în minte plăcerea dezmierdării; iar el (Antonie) asemănându-se celui mânios și scârbit, de îngrozirea focului și de durerea viermelui își aducea aminte și pe acestea punându-le împotrivă, rămânea neatins. Toate acestea se făceau spre rușinarea vrăjmașului, căci cel ce a socotit să se facă asemenea lui Dumnezeu de un tânăr acum se batjocorea; cel ce se fălea asupra trupului și a sângelui de un om ce purta trup se răsturna. Căci îi ajuta Domnul, Care a purtat trup pentru noi și trupului i-a dat biruința asupra diavolului; întrucât fiecare dintre cei care cu adevărat se nevoiesc poate zice cu Apostolul: „Nu eu, ci darul lui Dumnezeu care este cu mine”. Deci mai pe urmă, dacă n-a putut necuratul să biruiască pe Antonie nici prin aceasta, ci încă se vedea împins afară și scos din inima lui, scrâșnind din dinți, cu nălucirea s-a arătat lui, ca un copil negru. Apoi, deși căzut încă prin gânduri mai năvălea asupra lui; în urmă a ieșit afară vicleanul și, glas omenesc scoțând, zicea: „Pe mulți am amăgit și prea mulți am surpat și precum asupra multora am năvălit, astfel și asupra ta, dar în zadar, că am slăbit”.
Antonie l-a întrebat: „Cine ești tu, care grăiești unele ca acestea către mine?”. Acela îndată a răspuns cu glasuri jalnice: „Eu sunt care am primit sarcina prinderii trupului și duhul desfrânării mă numesc: pe câți voiesc să fie înțelepți, i-am amăgit; pe câți i-am momit cu plăceri, i-am plecat mie; eu sunt cel pentru care și prorocul mustră pe cei care au căzut, zicând: de duhul desfrânării v-ați amăgit; căci prin mine aceia s-au împiedicat. Eu sunt care de multe ori te-am supărat și de atâtea ori am fost răsturnat de tine”.
Antonie, mulțumind Domnului și îmbărbătându-se, a zis către dânsul: „Deci prea mult ești defăimat; pentru că dacă ești negru cu mintea și neputincios ca un copil, nici o grijă nu am de tine de aici înainte; căci Domnul îmi este ajutor și eu voi privi asupra vrăjmașilor mei”. Acestea auzind negrul acela, îndată a fugit temându-se de cuvintele lui Antonie și, înfricoșându-se, nu mai îndrăznea să se apropie de bărbatul acesta. Aceasta a fost cea dintâi luptă a lui Antonie asupra diavolului, dar mai vârtos era ajutorul Mântuitorului; și această faptă de Domnul s-a isprăvit, Care a osândit păcatul în trupul Său, ca îndreptarea legii să se împlinească întru noi, care nu umblăm după trup, ci după duh.
Cu toate acestea, nici Antonie, după ce a căzut diavolul și s-a biruit, nu se lenevea și nu se trecea pe sine cu vederea; și nici vrăjmașul, iarăși ca un biruit, nu înceta de a-l bântui, căci înconjura iarăși ca un leu, căutând o pricină asupra lui. Antonie, învățând din Scripturi că sunt multe meșteșugirile vrăjmașului, neîncetat avea nevoință, gândindu-se că, deși n-a putut să-i amăgească inima lui cu dulceața trupului, dar negreșit îl va ispiti momindu-l prin altă meșteșugire, că diavolul este foarte iubitor de păcat.
Deci s-a hotărât ca să se obișnuiască cu mai aspre petreceri. Și mulți se minunau de nevoința lui cea mare pe care o săvârșea; dar el cu înlesnire suferea osteneala, căci având osârdia sufletului, lucra într-însul deprinderea bună, încât cea mai mică pricină de nevoință dacă ar fi avut de la alții, arăta multă sârguință. Căci priveghea atât de mult, încât de multe ori toată noaptea o petrecea fără somn; și aceasta nu o dată, ci de multe ori făcând-o, era de mirare la mulți. Apoi mânca o dată pe zi, după apusul soarelui, uneori și după două zile; ba de multe ori și după patru zile se împărtășea de hrană, iar hrana lui era pâine și sare și băutura era numai apă; căci pentru carne și pentru vin, de prisos este a grăi, când nici la ceilalți sârguitori de acest fel nu se afla.
Pentru somn se îndestula cu o rogojină, apoi mai de multe ori se culca chiar pe pământ. Și se ferea de a se unge cu untdelemn, zicând că se cuvine celor tineri să aibă mai multă sârguință spre pustnicie și să nu caute cele ce trândăvesc trupul, ci să-l obișnuiască cu ostenelile, gândind totdeauna la graiul Apostolului: „Când sunt slab, atunci sunt puternic”. Căci zicea: „Atunci este tare virtutea sufletului, când dulcețile trupului vor slăbi”.
Și era gândul lui acesta cu adevărat preaslăvit, căci nu voia cu vremea să măsoare calea faptei bune, nici sihăstria cea pentru dânsa, ci numai cu dorința și cu voința; căci el nu pomenea vremea trecută, ci în fiecare zi socotea că acum a pus început de pustnicie și mai mare osteneală avea pentru sporire, zicând adeseori în sine graiul Apostolului: „Cele din urmă uitându-le și la cele dinainte întinzându-ne”. Aducându-ne aminte și de cuvântul Prorocului Ilie, care zice: „Viu este Domnul, Căruia I-am stat eu înainte astăzi”. Deci zicând el „astăzi”, nu măsura cea trecută, ci ca și cum ar fi început în fiecare zi, se sârguia în felul acesta, precum se cuvine a se arăta lui Dumnezeu, curat cu inima și gata a se supune voii Lui și nimănui altuia. El zicea în sine: „Se cade sihastrului ca petrecerea marelui Ilie s-o aibă pururea ca oglindă în viața sa”.
Deci așa viețuind Antonie, s-a dus la niște morminte care erau departe de sat și poruncind unuia dintre cunoscuții săi ca după mai multe zile să-i aducă pâine, a intrat într-unul dintre morminte, apoi a închis ușile, rămânând acolo singur. Vrăjmașul nesuferind, ba încă temându-se să nu umple de sihăstrii pustia, venind la dânsul într-o noapte cu mulțime de diavoli atât de mult l-a zdrobit cu bătăile, încât din pricina rănilor zăcea jos fără glas. Astfel că bătăile de la oameni nu puteau să-i pricinuiască cândva vreo muncă asemănătoare.
Însă cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu – căci nu trece cu vederea Domnul pe cei care nădăjduiesc spre El –, a doua zi a venit cunoscutul lui aducându-i pâine și, deschizând ușa, îl văzu zăcând pe pământ jos ca un mort; apoi, ridicându-l, l-a dus în biserica satului și l-a pus la pământ. Mulți dintre rudenii și cei din sat ședeau lângă Antonie, ca lângă un mort. Iar la miezul nopții, Antonie venindu-și în simțire văzu pe toți dormind, numai pe cunoscutul lui priveghind; deci a făcut semn să vină la dânsul, și l-a rugat să-l ridice iarăși și să-l ducă la mormânt nedeșteptând pe nimeni. Atunci a fost dus de bărbatul acela și, după obicei, ușa închizându-se, rămase iarăși singur înăuntru, dar nu putea sta pentru rănile cele de la diavoli. Deci, zăcând, se ruga și după rugăciune zicea cu mare glas: „Aici sunt eu, Antonie, nu fug de bătăile voastre, că măcar de-mi veți face și mai multe, nimic nu mă va despărți de dragostea lui Hristos”. Apoi cânta: „De s-ar rândui asupra mea tabără, nu se va înfricoșa inima mea!”.
Deci nevoitorul lui Hristos astfel cugeta și se ruga. Iar urâtorul de bine și pizmașul vrăjmaș, mirându-se că după bătăi a îndrăznit a veni iarăși în locul său, adunându-și câinii săi, a zis către dânșii: „Dacă nici cu duhul desfrânării, nici cu bătăile nu l-am slăbit pe acesta, ci încă se și semețește împotriva noastră, ia să năvălim într-alt fel asupra lui”, căci cu înlesnire îi este diavolului a afla diferite chipuri de răutate.
Deci atunci noaptea au făcut mare zgomot încât părea că tot locul acela se clătina, iar cei patru pereți ai mormântului păreau că i-ar fi desfăcut diavolii. Apoi s-a părut că au intrat năluciri de fiare și de târâtoare. După aceea s-a umplut locul acela de năluciri de lei, urși, leoparzi, tauri, aspide, scorpii și lupi. Și fiecare dintre acestea se pornea după chipul și năravul său: leul răcnea, vrând a se năpusti asupra lui; taurul părea că îl împunge; șarpele, târându-se, nu ajungea la dânsul și lupul voia a se porni. Și în scurt, vederea tuturor celor arătate era înfricoșătoare, iar mânia lor cumplită.
Antonie, fiind muncit și împins de ele, simțea cumplită durere trupească, dar fără tulburare veghind cu sufletul, suspina pentru durerea trupului, însă trezindu-se cu mintea, ca și cum batjocorindu-i, zicea: „Dacă ar fi fost oarecare putere întru voi, ajungea chiar numai unul dintre voi să vină; iar de vreme ce v-a slăbănogit Domnul, pentru aceasta în zadar vă ispitiți cu mulțimea a mă înfricoșa. Semnul neputinței voastre este că v-ați făcut în chipul fiarelor celor necuvântătoare”. Apoi, îndrăznind, iarăși zicea către dânșii: „Dacă puteți și ați luat stăpânire asupra mea, nu zăboviți, ci năvăliți asupră-mi, iar dacă nu puteți, pentru ce vă trudiți în zadar? Pecetea noastră și zidul de întemeiere este nădejdea cea întru Domnul nostru”. Deci mult ispitindu-l, diavolii scrâșneau asupra lui cu dinții, însă mai vârtos pe ei se batjocoreau, iar nu pe Antonie.
Dar Domnul nici întru această ispită n-a uitat pătimirea lui Antonie, ci a venit spre sprijinirea lui. Căci căutând în sus, a văzut acoperământul desfăcându-se și oarecare raze de lumină pogorându-se către dânsul. Și diavolii numaidecât s-au făcut nevăzuți, iar durerea trupului îndată i-a încetat și locuința iarăși îi era întreagă. Antonie, simțind sprijinirea, răsufla și se ușura de dureri, apoi se ruga vedeniei care se arătase lui, zicând: „Unde ai fost, Preadulce Hristoase? Pentru ce dintru început nu Te-ai arătat ca să ușurezi durerile mele?”. Și glas s-a făcut către dânsul: „Antonie, aici eram și așteptam să văd nevoința ta; deci de vreme ce ai răbdat și nu te-au biruit, de acum îți voi fi ție de-a pururea ajutor și te voi face să fii renumit pretutindeni”.
După ce le-a auzit acestea, sculându-se, s-a rugat și atât de mult s-a întărit, încât simțea că acum are mai multă putere în trupul său ca mai înainte. Și era atunci aproape de 35 de ani, iar de aici înainte sporind, și mai sârguitor s-a făcut întru cinstirea lui Dumnezeu. Și mergând la bătrânul acela, cel mai sus pomenit, îl ruga să meargă împreună cu dânsul, ca să locuiască în pustia cea mai dinăuntru. Dar el n-a voit din pricina bătrâneților și pentru că nu era până atunci un obicei ca acesta.
Deci Antonie îndată a pornit la munte, însă vrăjmașul văzând iarăși osârdia lui și vrând să-l împiedice de la aceasta, i-a aruncat în cale o nălucire, un disc mare de argint; iar Antonie, pricepând meșteșugul urâtorului de bine, a stat și, prin disc văzând pe diavol, l-a mustrat zicând: „De unde s-a aflat în pustie disc? Calea aceasta nu este bătătorită, nici nu este urmă de om care ar fi călcat pe aici, apoi nu putea să se tăinuiască de dânsul, fiind prea mare; și de l-ar fi pierdut cineva, dacă s-ar fi întors și l-ar fi căutat l-ar fi aflat, căci locul era pustiu. Acest meșteșug este al diavolului. Dar nu-mi vei împiedica cu meșteșugul acesta sârguința mea, diavole, ci aceasta fie cu tine întru pierzare”.
Acestea zicând Antonie, a pierit discul ca un fum de la fața focului. Apoi a văzut nu o nălucire, ci aur adevărat aruncat în cale, pe care ori că vrăjmașul l-a arătat, ori că o putere oarecare a Celui Preaînalt, Care iscusea pe nevoitorul și arăta diavolului că nici de banii cei adevărați nu se îngrijește; dar nici el singur nu ne-a vestit, nici noi n-am cunoscut decât că era adevărat aur cel arătat. Iar Antonie s-a mirat de mulțimea aurului, dar sărind ca peste un foc, astfel l-a trecut încât nici nu s-a mai întors; ci cu fuga s-a sârguit să se ascundă și, mai mult sporind sârguința, a pornit către munte.
Și aflând o cetățuie pustie și plină de târâtoare, din cauza vremii îndelungate, de acea parte a râului, acolo s-a mutat și s-a sălășluit într-însa. Deci târâtoarele, ca și cum le-ar fi gonit cineva, îndată s-au dus. Iar el, ascunzând intrarea și primind pâine pentru șase luni – căci acest lucru îl fac tebeii, și de multe ori peste tot anul rămân nevătămați, având înăuntru apă, ca în niște locuri neintrate –, în cetățuie a rămas singur, nici el ieșind, nici pe cineva dintre cei care veneau la dânsul văzând. Deci a viețuit el multă vreme așa, nevoindu-se, peste an numai de două ori pe deasupra locuinței primind pâine. Iar cunoscuții cei care veneau la dânsul, fiindcă îi lăsa pe dinafară, de multe ori zile întregi și nopți, auzeau înăuntru ca și cum ar fi fost niște oameni gâlcevindu-se, făcând zgomot și strigând: „Du-te din locașurile noastre; de ce ai venit în pustie? Până când vei întărâta supărările noastre?”.
La început socoteau cei dinafară că sunt oameni care se sfădesc cu dânsul și că aceștia pe scări au intrat la dânsul. Iar după ce s-au uitat pe o găurică oarecare, n-au văzut pe nimeni; atunci, socotind că aceștia sunt diavoli și înfricoșându-se, au chemat pe Antonie. Iar el pe aceștia i-a auzit, însă nu se îngrijea de ei. Pentru că adesea veneau la dânsul cunoscuții săi, socotind că-l vor găsi mort, dar îl auzeau cântând: „Să învie Dumnezeu și să se risipească vrăjmașii Lui, și să fugă de la Fața Lui cei ce-L urăsc pe Dânsul. Precum se stinge fumul să se stingă ei; și cum se topește ceara de la fața focului, așa să piară păcătoșii de la Fața lui Dumnezeu”. Și iarăși: „Toate neamurile m-au înconjurat și întru numele Domnului i-am biruit pe ei”.
Deci aproape 20 de ani a petrecut așa singur deosebit nevoindu-se, nici ieșind, nici de cineva adeseori fiind văzut. Iar după acestea, fiindcă îl doreau mulți și voiau a se face următori nevoinței și sihăstriei lui, apoi alți cunoscuți venind și cu sila deschizând ușa și stricând-o, a ieșit Antonie ca dintr-o cameră ascunsă, cu taină învățat și de Dumnezeu fiind purtat.
Atunci ieșind din cetățuie, s-a arătat celor care veniseră la dânsul. De aceea, se minunau văzându-i trupul în aceeași stare, nici gras, nici uscat de postiri, ca și cum nu s-a luptat contra diavolilor. Căci într-acest fel era, ca și mai înainte de fuga în pustie, cum îl știau pe dânsul; iar obiceiul sufletului îl avea curat, căci nu era cuprins de sfială, nici doritor de dezmierdare, nici de râs și nici de întristare. El nu s-a tulburat văzând poporul, nici de atâția fiind sărutat nu s-a bucurat, ci era dimpotrivă, ca cela care era ocârmuit de judecată.
Pentru aceea pe mulți dintre cei care erau de față, care pătimeau cu trupurile, i-a tămăduit Domnul printr-însul, iar pe alții de diavoli i-a mântuit. Încă și darul de a grăi i se dăduse lui Antonie și așa pe mulți mâhniți îi mângâia, iar pe alții, care erau învrăjbiți, îi schimba în prietenie, și tuturor le zicea: „Nimic din cele ce sunt în lume să nu se cinstească mai mult decât dragostea lui Hristos”.
Apoi, vorbindu-le și sfătuindu-i să-și aducă aminte de bunătățile ce vor să fie și de iubirea de oameni a lui Dumnezeu, ceea ce s-a arătat spre noi, Care n-a cruțat pe Fiul Său, ci pentru noi toți L-a dat pe El, a plecat pe mulți să aleagă și să poftească viața monahicească. Și de aceea s-au făcut mănăstiri prin munți, iar pustia s-a locuit de monahi, care au ieșit din lume și s-au scris la petrecerea cea din cer.
Într-o vreme, el avea trebuință să treacă Nilul, ca să cerceteze pe frați, însă râul era plin de crocodili; făcând rugăciune, s-a suit pe crocodili, el și frații cei împreună cu dânsul, căci luntre nu aveau, și au trecut nevătămați. Apoi, întorcându-se în mănăstirea sa, se nevoia cu aceleași cinstite și vitejești osteneli. Deci, vorbind el cele de folos sufletului, adeseori creștea sârguința celor care acum erau monahi, iar pe cei mai mulți dintre ceilalți îi pornea către dragostea pustniciei și a sihăstriei; și degrabă atrăgându-i cu cuvântul, multe mănăstiri s-au făcut și pe toate acestea, ca un părinte, le povățuia.
Într-una dintre zile, adunându-se și venind la dânsul toți monahii și rugându-l să audă cuvânt de învățătură de la dânsul, el zicea acestea către dânșii, în limba egipteană:
Scripturile destule sunt spre învățătură, dar este mai bine a ne îndemna și noi unii pe alții întru credință și a ne mângâia prin cuvinte. Deci și voi ca niște fii vorbiți către mine, părintele vostru, cele ce știți, și eu, ca acela care sunt cu vârsta mai bătrân decât voi, cele ce știu, iar cele ce prin iscusință le-am deprins le arăt vouă.
Să fie la toți de obște sârguința aceasta și începând a vă nevoi în faptele bune, să nu slăbiți, nici să vă supărați întru osteneli, nici să ziceți: „Am zăbovit atâta vreme întru pustnicie”; ci mai vârtos, ca și cum abia ați fi început, în fiecare zi sârguința să o creșteți. Căci viața oamenilor este cu totul scurtă față cu veacurile cele ce vor să fie, încât toată vremea vieții noastre este nimic pe lângă viața cea veșnică. Iar lucrul cel din lume se vinde cu prețul cel veșnic și lucrul asemenea cu cel asemenea îl schimbă cineva; dar făgăduința vieții celei veșnice cu puțin preț se cumpără. Căci este scris: „Zilele vieții întru dânșii 70 de ani, iar de vor fi întru puteri, 80 de ani, și ce este mai mult decât acestea va fi osteneală și durere”.
Deci, când toți acești optzeci de ani sau și o sută vom petrece întru pustnicie, nu vom împărăți asemenea o sută de ani, ci în locul celor o sută, în vecii vecilor vom împărăți. Și pe pământ nevoindu-ne, nu pe pământ vom fi moștenitori, ci în Cer avem făgăduințele. Apoi, trup stricăcios lăsând noi, nestricăcios îl luăm pe dânsul; drept aceea, fiilor, să nu mai obosim, nici să socotim că dacă zăbovim întru pustnicie vreun lucru mare facem, că nu sunt vrednice pătimirile vremii de acum, pe lângă slava ce are să se descopere pentru noi, nici căutând la lume să socotim că de mari lucruri ne-am lepădat; pentru că încă și tot pământul este prea mic pe lângă tot Cerul. Deci, chiar dacă peste tot pământul vom fi stăpânitori și ne vom lepăda de el, iarăși nici un lucru vrednic nu este pe lângă Împărăția Cerurilor; că precum dacă cineva ar fi lepădat o drahmă de aramă ca să câștige o sută de galbeni de aur, așa și cel care este stăpânitor a tot pământul și se leapădă de dânsul puțin lasă și însutit primește.
Și dacă nici chiar tot pământul nu este vrednic de Ceruri, apoi cel care lasă puține holde este ca și cum n-ar fi lăsat nimic. Măcar de ar lăsa casă sau aur destul, nu i se cade să se fălească sau să trândăvească; ci într-alt fel suntem datori a judeca, anume că dacă nu le vom lăsa pentru fapta bună, însă mai pe urmă murind noi, de multe ori le lăsăm celor cărora nu voim, precum a pomenit Eclesiastul. Deci, pentru ce nu le lăsăm pentru fapta bună, ca Împărăția Cerurilor s-o moștenim?
Pentru aceasta nimeni dintre noi să nu aibă vreo poftă de a câștiga ceva; căci ce câștig este a dobândi cele pe care nu le luăm cu noi? Deci mai vârtos pe acelea să le câștigăm pe care le putem lua cu noi, care sunt: înțelepciune, dreptate, cumpătare, bărbăție, pricepere, dragoste, iubire de săraci, credință în Hristos, nemâniere, iubire de străini; pe acestea câștigându-le, le vom afla acolo mai înainte de noi, făcându-ne primire în pământul celor blânzi.
Pentru aceea, dintr-acestea fiecare să se încredințeze a nu se împuțina cu sufletul, ci mai ales se va socoti că este ales rob al Domnului și că este dator a sluji Stăpânului; că precum robul nu va îndrăzni să zică: „Fiindcă ieri am lucrat, astăzi nu lucrez”, nici numărând vremea cea trecută el nu va înceta în zilele cele viitoare, ci în fiecare zi, precum este scris în Evanghelie, aceeași sârguință arată, ca domnului său să-i placă și să nu se primejduiască; așa și noi în fiecare zi să stăruim în pustnicie, știind că dacă într-o zi ne vom lenevi, nu ne va ierta pentru vremea cea trecută, ci pentru lenevire se va mânia asupra noastră. Așa și de la Iezechiel am auzit. Astfel și Iuda, vânzătorul, pentru o noapte a pierdut și osteneala vremii trecute.
Deci, să ne ținem, o, fiilor, de pustnicie, și să nu ne trândăvim, că avem într-aceasta pe Domnul ajutător, după cum este scris: „Celui care voiește binele și Dumnezeu îi ajută spre cele bune”. Dar spre a nu ne împuțina cu sufletul, este bine a cugeta la graiul apostolului, care zice: „În fiecare zi pot să mor”. Și dacă noi am fi ca și cum am muri în fiecare zi, așa vom trăi și nu vom păcătui. Iar cuvântul cel zis este înțeles astfel: „Ca sculându-ne în fiecare dimineață să socotim că nu vom ajunge până seara”.
Și iarăși, vrând să adormim, să socotim că nu ne vom scula dimineața, fiindcă după fire este arătată viața noastră și se măsoară în fiecare zi și după purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Așa aflându-ne în fiecare zi și așa trăind, nu vom păcătui, nici nu vom avea poftă de vreun lucru, nici nu ne vom învistieri pe pământ; ci, ca acei care în fiecare zi așteptăm să murim, vom fi lipsiți, și tuturor toate greșelile le vom ierta, iar poftă deșartă sau altă plăcere întinată nicidecum nu vom avea; ci ca de la niște lucruri trecătoare ne vom întoarce, nevoindu-ne de-a pururea și mai înainte văzând ziua Judecății. Căci de-a pururea frica cea mai mare și îngrijirea chinurilor risipește cea mai mare parte a plăcerii și dezmierdării și ridică sufletul care se pleacă spre dânsa.
Deci începând și pășind pe calea faptei bune la cele dinainte, nimeni să nu se întoarcă la cele dinapoi, ca femeia lui Lot; mai ales că Domnul a zis: „Nimeni punând mâna pe plug și întorcându-se înapoi este îndreptat spre Împărăția Cerurilor”. Iar a se întoarce nu este altceva decât că s-a căit și cugetă iarăși la cele lumești. Deci să nu vă temeți auzind de fapta bună, nici să vă mirați de numele ei ca de ceva nou, că nu este departe de noi, nici stă afară de noi; ci lucrul este în noi și lesnicioasă este lucrarea, numai dacă vom voi.
Elinii se duc în depărtate călătorii și trec mări ca să învețe carte, iar noi nu avem trebuință a ne duce pentru Împărăția Cerurilor, nici peste mări a trece pentru fapta bună; căci Domnul a zis: „Împărăția Cerurilor este înăuntrul vostru. Deci fapta cea bună are trebuință de singură voința voastră, fiindcă în noi este și din noi se alcătuiește; pentru că sufletul fiind după fire nematerial, așa se alcătuiește și fapta bună. Ea după cum s-a făcut așa rămâne, dacă s-a făcut bine și drept”.
Pentru aceasta Isus al lui Navi, poruncind poporului, a zis: „Îndreptați-vă inimile voastre către Domnul Dumnezeul lui Israel”. Iar Ioan a zis: „Drepte faceți cărările voastre”. Pentru că a fi drept sufletul, aceasta este nematerialitatea lui după fire, cum s-a zidit; și iarăși, când se abate și în răzvrătire vine, atunci se zice răutatea sufletului.
Deci, nu este greu lucru: că de vom rămâne după cum ne-am făcut, atunci suntem în fapta bună; iar dacă vom gândi cele rele, ca niște răi vom fi judecați. Dacă din afară ar fi trebuit a câștiga lucrul, greu cu adevărat ar fi fost; iar dacă este în noi, să ne păzim pe noi înșine de gândurile cele întinate și luând sufletul ca pe un amanet, să-l păzim Domnului; ca și El să-Și cunoască făptura Sa, fiind așa precum a făcut-o. Apoi așa să ne fie nevoința, ca să nu ne tiranizeze mânia, nici să ne stăpânească pofta, căci scris este: „Mânia bărbatului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu, iar pofta zămislindu-se naște păcatul, și păcatul săvârșindu-se naște moarte”.
Astfel petrecând noi, să ne trezim cu întemeiere și după cum este scris să ne păzim inima noastră cu toată străjuirea; că avem vrăjmași cumpliți și preameșteri, pe răii diavoli, și contra lor ne este lupta, precum zice Apostolul: „Lupta noastră nu este împotriva sângelui și a trupului, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor acestui veac, împotriva duhurilor răutății, care sunt în văzduhuri”.
Deci mare este numărul lor în văzduh, împotriva noastră, și nu sunt departe de noi; apoi între dânșii este mare deosebire, iar pentru firea și deosebirea lor puternic trebuie să fie cuvântul; deci de la alții mai mari decât noi trebuie să căutăm o sfătuire ca aceasta; iar ceea ce acum ne silește pe noi este a cunoaște numai măiestriile lor împotriva noastră.
Mai întâi să cunoaștem aceasta, cum că vrăjmașii nu se numesc „diavoli”, adică răi, pentru că așa au fost făcuți ei; căci Dumnezeu n-a făcut nici un lucru rău, ci i-a făcut buni; dar după ce au căzut din cereasca înțelepciune, tăvălindu-se împrejurul pământului, pe elini i-au amăgit prin năluciri, iar pentru noi creștinii, pizmuindu-ne, toate le mișcă, vrând să ne împiedice de la înălțarea la Ceruri; ca să nu ne suim noi acolo de unde au căzut ei. Pentru care este trebuință de multă rugăciune și pustnicie, ca luând cineva prin Duh darul deosebirii duhurilor, să poată cunoaște cele despre ei, adică anume care dintr-înșii sunt mai puțin răi și care mai răi, cum și pentru ce meșteșugiri are sârguința fiecare dintr-înșii; apoi cum fiecare dintre ei se răstoarnă și se scoate din om, căci multe sunt vicleniile lor și pornirile bântuielilor lor.
Fericitul apostol și cei ca și dânsul, știind unele ca acestea, ziceau pe drept că noi nu știm învățăturile lui; de aceea, din acelea ce ne-am iscusit suntem datori a ne îndrepta unii pe alții. Deci, eu din parte-mi, având cercare și iscusire ca un fiu al lui, zic că diavolii când văd pe creștini, și mai ales pe monahi, fiind iubitori de osteneală și sporind în fapte, întâi îi ispitesc, punându-le sminteli aproape de cărările lor, iar smintelile lor sunt gândurile cele rele. Dar nu se cade să ne temem de îngrozirile lor, căci prin rugăciuni, postiri și prin credința întru Domnul acelea cad îndată; însă și după ce cad nu încetează, ci iarăși se apropie cu măiestriile și vicleniile, căci dacă nu pot să amăgească inima cu înaltă plăcere, năvălesc asupră-ne într-alt fel; de aceea, formând năluciri, caută a ne înfricoșa: se prefac în chip de femei, de fiare, de târâtoare, de mărimi ale trupurilor, de mulțime a ostașilor. Dar nici așa nu se cade a ne teme de nălucirile acestora, căci nimic nu sunt și repede pier; mai ales dacă cineva se îngrădește cu credința și cu semnul Sfintei Cruci.
Apoi sunt îndrăzneți și foarte obraznici, căci dacă o dată se biruiesc, iarăși vin cu alt chip asupră-ne; se prefac în vrăjitori și spun mai înainte cele ce au să se întâmple după câteva zile și se arată înalți, ajungând până la acoperișuri, și înfricoșători cu mărimea, ca astfel pe cei pe care n-au putut să-i amăgească cu gândurile măcar prin niște năluciri ca acestea să-i răpească pe furiș; iar dacă și acum vor afla sufletul întemeiat cu credință și cu nădejdea pocăinței, după aceea aduc cu ei pe domnul lor.
Apoi, Antonie spunea că ei se arată de multe ori în ce fel a descoperit Domnul lui Iov, zicând: „Ochii lui sunt ca un chip de luceafăr, din gura lui ies făclii aprinse și se aruncă precum niște scântei de foc; din nările lui iese fum ca din cuptorul ce arde cu foc de cărbuni și din gura lui iese văpaie”.
În acest fel arătându-se domnul diavolilor înfricoșează, după cum mai înainte am zis, mari lucruri făcând măestrul și vicleanul, precum l-a mustrat și l-a vădit pe el Domnul, când era Iov, zicând: „Fierul îl socotește paie, arama ca pe un lemn putred, marea ca pe un burete, tartarul adâncului ca pe un robit, iar adâncul mării ca pe uscat”. Iar prin proroc, a zis vrăjmașul: „Alergând, îl voi prinde”. Și iarăși prin Apostol: „Toată lumea o voi lua cu mâna, ca pe un cuib, și ca pe niște ouă părăsite”. Cu unele ca acestea se fălește și făgăduiește să amăgească pe cei binecredincioși.
Dar noi, credincioșii, să nu ne temem de nălucirile lui și să nu luăm aminte la glasurile lui, că minte și nicidecum nu grăiește adevărul. Cu adevărat unele ca acestea făcând și îndârjindu-se ca un balaur, s-a prins cu undița de Mântuitorul și ca un dobitoc a luat căpăstru în bot și ca un fugar se leagă cu belciug la nări și i s-au pătruns buzele cu acul; apoi este legat de Domnul ca o pasăre, ca să se batjocorească, deși se așază și el și diavolii cei împreună cu dânsul ca niște scorpii și ca niște șerpi, ca să fie legați de noi creștinii, iar semnul acestui lucru este că noi petrecem viața împotriva lui. Căci cel ce se laudă că va usca marea și lumea o va lua acum nu poate să oprească pustnicia și nevoința noastră, nici pe mine grăind asupra lui.
Deci, să nu luăm aminte la ceea ce el ar grăi, că minte; nici să ne temem de nălucirile lui, căci și acestea sunt mincinoase și nu este lumină adevărată ceea ce se arată într-însele; dar mai vârtos se arată începuturile și chipurile focului pregătit lor, în care au să ardă ei, și cu acestea ispitesc, ca să înfricoșeze pe oameni, dar numaidecât pier. Ei pe nimeni nu vatămă dintre cei credincioși, dar poartă cu dânșii asemănarea focului ce are să-i primească.
Pentru aceea nici așa nu se cuvine a se înfricoșa cineva de dânșii, că toate meșteșugirile lor, prin darul lui Hristos întru nimic sunt și se socotesc. Ei sunt vicleni și gata a se închipui și a se schimba întru toate; de multe ori se prefac a cânta și pomenesc cuvinte din Scripturi, iar uneori citind noi, îndată zic și ei aceleași cuvinte pe care le-am citit noi; de multe ori, dormind noi, ne deșteaptă la rugăciune, și aceasta o fac adeseori, nelăsându-ne să dormim mai deloc; uneori se arată în chipuri de monahi și ca niște cucernici se prefac a grăi, ca prin chipul acesta să amăgească, și de aceea, unde pot, voiesc a trage pe cei amăgiți de dânșii; dar nu se cuvine a lua aminte la dânșii, măcar că ne-ar deștepta la rugăciune, sau ne vor sfătui să nu mâncăm nicidecum și chiar de s-ar preface că ne prihănesc și ne ocărăsc pentru ceva, în care ne-ar găsi vină. Că nu pentru evlavie sau pentru adevăr le fac acestea, ci ca să aducă pe cei proști în deznădăjduire, iar pustnicia s-o facă nefolositoare; apoi, făcând pe oameni să urască viața monahicească, ca fiind prea împovărătoare și prea grea, să împiedice pe cei care petrec într-însa.
Deci, prorocul fiind trimis de Domnul, plângea pentru unii ca aceștia, zicând: „Vai celui care adapă pe aproapele cu amestecare tulbure”. Pentru că niște meșteșugiri ca acestea și gânduri sunt răsturnătoare și împiedică de la calea ce duce la fapta cea bună. Iar Domnul Însuși, măcar că diavolii grăiau cele adevărate, adică acestea: „Tu ești Fiul lui Dumnezeu”, cu toate acestea le poruncea să tacă și-i oprea a grăi; ca nu cumva împreună cu adevărul să semene și răutatea lor și ca pe noi să ne obișnuiască a nu lua aminte niciodată la unele ca acestea, deși s-ar părea că grăiesc adevărul.
Pentru că este necuviincios lucru având Sfintele Scripturi și libertate de la Mântuitorul, să ne învățăm de la diavolul, cel ce nu și-a păzit rânduiala sa, ci altele a cugetat. Pentru aceasta, când grăiește din Scripturi, să-l oprești zicând: „Iară păcătosului i-a zis Dumnezeu: «Pentru ce tu povestești dreptățile Mele și iei testamentul Meu în gura ta?»”. Căci toate le fac diavolii și le tulbură, spre amăgirea celor proști. Deci fac sunete, râd mult și șuieră, iar dacă nu ia aminte nimeni la dânșii, apoi plâng și se bocesc ca niște biruiți.
Domnul Dumnezeu poruncea diavolilor să tacă, iar noi, cei care ne-am învățat de la sfinți, se cuvine să facem ca dânșii și să urmăm bărbăției lor. Pentru că și ei, văzând acestea, ziceau: „Când a stat păcătosul înaintea mea, eu am amuțit și am tăcut din bunătăți”. Și iarăși: „Și eu ca un surd nu auzeam și ca un mut care nu-și deschide gura sa; făcutu-m-am ca un om care nu aude”.
Deci și noi nici să-i auzim pe dânșii, ca pe unii ce sunt străini de noi, nici să-i ascultăm, chiar de ne-ar deștepta la rugăciune și pentru postire ne-ar grăi; ci la pustnicia noastră mai vârtos să luăm aminte și să nu ne amăgim de dânșii, ce pe toate le fac cu vicleșug. Și nu se cade a ne teme de dânșii, chiar de ni s-ar părea că năvălesc asupră-ne și cu moarte ne-ar îngrozi; căci sunt neputincioși și nu pot nimic, decât numai să ne îngrozească. Deci acum venind pentru aceasta în mijloc, am zis: „Și acum mai pe larg a vă spune cele despre dânșii nu se cuvine a pregeta, că întemeiată va fi nouă aducere-aminte”.
După ce a venit Domnul, a căzut vrăjmașul și au slăbit puterile lui. Pentru aceasta, deși nimic nu poate, cu toate acestea tiranul, fiind căzut, nu se liniștește; dar măcar numai cu cuvintele ne îngrozește (iar alt nimic nu poate). Și aceasta fiecare din voi s-o creadă, că numai așa va putea defăima pe diavoli.
Deci, dacă cu niște trupuri ca acestea ar fi fost și ei îmbrăcați, precum suntem noi, cu putință ar fi fost lor să spună: „Că fiind ascunși oamenii, nu-i aflăm, ci numai când îi aflăm îi vătămăm”. Am putea și noi atunci, ascunzându-ne, să ne tăinuim de dânșii, încuind împotriva lor ușile. Dar de vreme ce nu sunt într-acest fel, ci ușile fiind încuiate, ei totuși pot să intre și întru tot aerul sunt ca și diavolul cel întâi al acestora. Ei sunt voitori de rău gata spre a vătăma, după cum a zis Mântuitorul: „Dintru început ucigaș de om este diavolul, tatăl răutății”. Iar noi acum trăim și mai vârtos împotriva lui luptăm; ei sunt fricoși și nimic nu pot, precum am zis: nici un loc nu-i oprește pe dânșii spre a ne bântui, nici prieteni nu ne socotesc pe noi, ca să ne cruțe, nici iubitori de bine nu ne sunt ca să ne îndrepteze; ci mai vârtos sunt răi și ca un nimic le este lor a vătăma pe cei iubitori de fapte bune și cinstitori de Dumnezeu.
Dar pentru că nimic nu pot, pentru aceasta nu fac nimic, decât numai ne îngrozesc. Căci de ar fi putut, n-ar fi întârziat, ci îndată ar fi lucrat răul, având spre aceasta voia, și mai ales împotriva noastră. Deci iată cum, adunându-ne, împotriva lor grăim și știu că sporind noi, ei slăbesc. Dacă ei ar fi avut stăpânire, pe nimeni dintre noi, creștinii, nu ne-ar fi lăsat să trăim; căci urâciune este păcătosului cinstirea de Dumnezeu. Dar de vreme ce nu pot, pentru aceasta mai mult se luptă, căci nimic nu pot să facă dintr-acelea cu care ne îngrozesc.
Apoi și aceea se cuvine a socoti, spre a nu ne teme de dânșii; căci dacă le-ar fi fost lor cu putință, n-ar fi venit cu mulțime, nici năluciri ar fi făcut, nici ar fi meșteșugit a se închipui, ci ar fi ajuns chiar numai unul a veni și a face ceea ce poate și voiește. Mai ales că tot cel care are stăpânire nu ucide cu nălucire, nici cu mulțime înfricoșează; ci îndată, precum voiește, își arată stăpânirea; dar diavolii, neputând nimic, ca într-un circ se joacă, schimbându-și chipurile, ca pe copii înfricoșându-ne prin nălucirea mulțimii și prin închipuiri; pentru care mai mult se cuvine să fie vrednici de defăimare, ca niște neputincioși.
Îngerul cel adevărat care s-a trimis de la Domnul asupra asirienilor nu avea trebuință de popoare și de mulțime, nici de nălucirea cea din afară, nici de ciocănituri și de sunete, ci întrebuințând puțină stăpânire, a ucis îndată o sută optzeci și cinci de mii. Dar diavolii nu pot nimic, ci numai cu nălucirile se ispitesc a înfricoșa. Iar dacă cineva ar gândi la Iov și ar zice: „Pentru ce diavolul toate împotriva lui le-a făcut? Cum l-a lipsit de averi, pe fiii lui i-a ucis, iar pe Iov l-a lovit cu bubă rea?”, să cunoască iarăși unul ca acesta cum că nu era diavolul cel ce putea, ci Dumnezeu Cel Care i-a dat lui putere spre a ispiti pe Iov. Căci el, neputând face nimic, l-a cerut pe Iov și l-a luat. Încât și de aceea este mai mult defăimat vrăjmașul. Că deși voiește, nu poate ceva să facă asupra unui om drept, căci de-ar fi putut, nu ar fi cerut. Iar cerându-l, nu o dată, ci de două ori, se arată că este neputincios și că nimic nu poate.
Și nu este minune dacă pe Iov n-a putut să-l biruie, când nici asupra dobitoacelor lui n-ar fi fost pierzător, de nu i-ar fi îngăduit Dumnezeu. Ba încă nici asupra porcilor n-are stăpânire; căci el ruga pe Domnul, precum este scris în Evanghelie, zicând: „Dă-ne nouă voie să ne ducem în turma de porci”. Și dacă nici asupra porcilor nu au stăpânire, apoi cu mult mai vârtos nu domnesc peste oamenii cei făcuți după chipul lui Dumnezeu. Deci de Dumnezeu se cuvine a ne teme, iar pe diavoli a-i defăima ca pe niște neputincioși, și nicidecum a ne teme de dânșii. Ci cu cât mai vârtos fac ei acestea, cu atât mai mult să ne întindem și noi spre pustnicie; căci mare armă împotriva lor este viața cea dreaptă și credința în Dumnezeu.
Deci ei se tem de postul sihaștrilor, de priveghere, de rugăciuni, de blândețe, de liniște, de neiubirea de argint și de neslăvirea deșartă, de milostenii, de nemâniere și, ca urmare, de buna cinstire cea întru Hristos. Căci pentru aceasta toate le fac, ca să nu fie cei care îi calcă pe dânșii; că știu ei darul cel dat credincioșilor asupra lor de la Mântuitorul, Cel Care zice: „Iată, v-am dat vouă putere a călca peste șerpi și peste scorpii și peste toată puterea vrăjmașului”. Deci, chiar dacă ar spune ei ceva mai mult, să nu creadă cineva, nici să ia aminte. Căci de multe ori spun înaintea noastră despre frații care după multe zile vor să vie la noi; și aceasta o fac ei, nu purtând grijă de cei care-i aud, ci ca să-i înduplece pe dânșii să creadă lor, și atunci de aici înainte avându-i supuși, să-i piardă.
De aceea, nu se cade a lua aminte la dânșii, ci și când nu ne spun ceva mai înainte, se cuvine a-i răsturna, căci nu avem trebuință de dânșii; și ce minune este dacă cei ce au trupuri mai subțiri decât oamenii și pe cei care au început a călători ei i-au văzut, apoi aleargă mai înainte să vestească venirea acelora? Aceasta poate s-o facă cineva mergând pe cal și să alerge ca să spună mai înainte.
Drept aceea, nici pentru aceasta nu se cuvine a ne minuna de dânșii; căci nimic din cele ce se fac ei nu cunosc, decât numai singur Dumnezeu este Cel Care pe toate le cunoaște mai înainte de facerea lor. Aceștia vestesc acelea pe care le văd, ca niște furi, mai înainte alergând la toți, ca să spună cele ce se lucrează și se grăiesc de noi; apoi ei însemnează că ne-am adunat și că vorbim împotriva lor. Aceasta fiecare iute alergător poate s-o facă, întrecând pe cel zăbavnic; și ceea ce zic astfel este. Dacă cineva ar începe să călătorească din Tebaida sau din altă oarecare țară, mai înainte de a ști să călătorească, nu știu de va călători; dar văzând pe unul călătorind, aleargă mai repede și, mai înainte de a sosi acela, ei vestesc venirea lui și astfel se întâmplă de vine după câteva zile. Însă de multe ori cei care călătoresc întorcându-se înapoi, ei atunci au mințit. Astfel se întâmplă și când vorbesc despre apa râului Nil; căci cei care au văzut că au fost ploi multe în părțile Etiopiei și știu că dintr-acelea se face revărsarea râului mai înainte de a veni apa în Egipt, ei aleargă și spun. Aceasta și oamenii ar fi putut s-o spună, dacă atât de iute ar fi putut să alerge ca aceia.
Precum străjerul lui David, suindu-se la loc înalt, mai înainte decât cel care rămăsese jos vedea pe cel care vine și încă mai repede alergând, spunea înaintea decât altora cele ce încă nu se făcuseră; astfel și aceștia (adică diavolii) zic, se ostenesc și însemnează unele întâmplări numai ca să amăgească. Însă dacă purtarea de grijă a lui Dumnezeu într-acea vreme ar voi ceva pentru ape sau pentru cei care călătoresc, căci este cu putință lui Dumnezeu, atunci diavolii mint și se amăgesc cei care au luat aminte la dânșii.
Într-acest chip s-au întărit vrăjirile elinilor și astfel s-au rătăcit dânșii mai înainte de către diavol. Dar acum a încetat rătăcirea; căci a venit Domnul Care, cu toată viclenia lor, chiar și pe diavoli i-a făcut deșerți și nelucrători; căci nimic nu cunosc de la ei înșiși, ci ca niște furi pe cele ce le văd la alții pe acelea le prihănesc, și mai ales sunt văzători ai faptelor, decât mai înainte-cunoscători. De aceea, deși uneori numesc adevărate unele ca acestea, să nu se minuneze cineva de dânșii. Pentru că și doctorii, având iscusința bolilor, când ar vedea într-alții aceeași boală, de multe ori din obișnuință mai înainte spun leacul. Încă și cârmacii și lucrătorii de pământ iarăși, din obișnuință văzând întocmirea aerului, mai înainte spun că va fi o furtună ori aer liniștit și pentru aceasta nu poate să zică cineva că din dumnezeiasca pronie spun ei mai înainte, ci din observare și din obișnuință.
De aceea și diavolii, dacă cândva aceleași socotindu-le le spun, pentru aceasta să nu se minuneze cineva de dânșii, nici să ia aminte la ei. Căci ce folosește celor care-i aud ca să știe de la ei cele ce au să fie? Sau de ce să aibă sârguință a cunoaște unele ca acestea, deși cu adevărat diavolul le cunoaște, căci acest lucru nu este făcător al faptei bune, nici al obiceiului celui bun nu este cu adevărat cunoștință.
Nimeni dintre noi nu se va judeca pentru că nu le-a știut, nici se fericește că le-a învățat și le-a cunoscut; ci într-acestea fiecare va avea judecată, dacă a păzit credința și dacă a împlinit poruncile lui Dumnezeu curat. De aceea, nu se cade mult a le socoti acestea, ci a ne nevoi și a ne osteni, nu ca să cunoaștem mai înainte, ci ca bine petrecând, să plăcem lui Dumnezeu.
Și trebuie a ne ruga nu să cunoaștem mai înainte, nici să cerem plată pentru nevoință, ci ca ajutător să ne fie nouă Domnul spre biruință împotriva diavolului. Iar dacă vreodată este nevoie de a cunoaște mai înainte, să ne curățim la minte; căci eu cred că sufletul care s-a curățit de toate păcatele după fire poate să se facă văzător și chiar mai multe și mai departe să vadă decât diavolii; căci are pe Domnul în sine, Care descoperă lui. În felul acesta, Elisei vedea pe Gheezi și puterile îngerilor stând lângă dânsul.
Deci, când vin la noi noaptea și voiesc să ne grăiască de cele ce au să fie, sau să zică: „Noi suntem îngeri”, să nu luați aminte, căci mint. Iar dacă vor lăuda pustnicia voastră și vă vor ferici, să nu-i ascultați și nicidecum să vă supuneți lor. Mai vârtos să vă pecetluiți cu semnul cinstitei Cruci, pe voi și casa voastră, și să vă rugați; atunci îi veți vedea făcându-se nevăzuți, căci se înfricoșează foarte mult de semnul Crucii Domnului; fiindcă prin ea i-a biruit Mântuitorul. Iar dacă și mai cu obrăznicie vor sta, săltând și prefăcându-se cu nălucirile, să nu vă temeți, nici să vă speriați, nici ca la niște ființe bune să luați aminte la dânșii.
Pentru că venirea de față a celor buni și a celor răi cu înlesnire și cu putință este a o cunoaște, fiindcă Dumnezeu a făcut astfel. Pentru că arătarea sfinților îngeri nu este tulburată; căci nu va certa, nici va striga, nici va auzi cineva glasul lor. Ci atât de cu liniște și cu blândețe se face, încât se aduce bucurie, veselie și îndrăzneală în suflet; căci Domnul este cu dânșii, El este bucuria noastră și a lui Dumnezeu-Tatăl este puterea. Iar gândurile sufletului rămân netulburate și neînvăluite, încât el, făcându-se strălucit de ea, vede pe cei care i se arată; acesta este un dar al luminilor celor dumnezeiești și al celor care au să fie într-Însul. Iar dacă s-ar înfricoșa, ca niște oameni, de vederea celor buni care se arată, numaidecât iau frica de la dânșii prin dragoste, precum a făcut Gavriil pentru Zaharia. Asemenea și îngerul care s-a arătat femeilor la Sfântul Mormânt și cel care s-a arătat păstorilor, precum s-a zis în Evanghelie: „Nu vă temeți”; căci frica acelora nu este cu spaima sufletului, ci cu cunoștința venirii de față a celor buni.
Deci în acest fel este arătarea sfinților. Năvălirea celor răi este tulburătoare, cu sunet, vuiet și strigare, ca și când s-ar fi făcut vreo pornire a unor tineri nepedepsiți și a unor tâlhari, de la care se face frica sufletului, tulburarea și neorânduiala gândurilor, mâhnire, urâciune către pustnici, trândăvie, întristare, pomenirea rudeniilor și frica de moarte; și de aici pofta celor rele, împuținarea de suflet către fapte bune și nestatornicia obiceiurilor.
Deci, când cineva dintre voi va vedea așa ceva, vă veți teme; dacă însă frica se va lua de la voi și în locul ei s-ar face bucurie negrăită și voie bună, cutezare, îmbărbătare, netulburarea gândurilor și celelalte, cum mai înainte am zis, adică bărbăție și dragoste către Dumnezeu, atunci îndrăzniți și vă rugați, căci bucuria și liniștea sufletului arată sfințenia celui care vine de față. Așa Avraam, când a văzut pe Domnul, s-a bucurat; Ioan când s-a făcut glasul închinării din partea Născătoarei de Dumnezeu, Maria, s-a bucurat.
Iar dacă s-ar face tulburare și sunet din afară, nălucire lumească, îngrozire de moarte, să cunoașteți că este năvălirea celor răi. Și aceasta să vă fie vouă semn. Când sufletul unora s-ar teme, să știți că este de față venirea vrăjmașilor; căci diavolii nu izgonesc temerea unora ca aceștia, precum a făcut marele Arhanghel Gavriil către Maria și Zaharia, și Acela Care S-a arătat la mormânt femeilor; ci mai cu seamă, când îi vor vedea temându-se, ei sporesc nălucirile, ca mai mult să-i înfricoșeze, și de aceea sărind asupra lor îi batjocoresc, zicând: „Închinați-vă nouă!”.
Iată, pe elini așa i-au amăgit că așa s-au socotit de dânșii zeii, cei cu nume mincinos. Iar pe noi nu ne-a lăsat Domnul să ne amăgim de diavol, căci El prin niște năluciri ca acestea făcute înaintea Lui l-a certat și i-a zis: „Mergi înapoia Mea, satano; căci scris este: Domnului Dumnezeului tău te vei închina și Lui Unuia vei sluji”. Deci vicleanul mai mult se defăimează de noi; căci Domnul pentru noi a făcut acestea, ca diavolii, de la noi auzind niște glasuri ca acestea, să se răstoarne pentru Domnul, Care pentru aceasta i-a certat. Apoi, nu se cade a ne făli pentru că scoatem diavolii, nici a ne înălța pentru tămăduiri, nici să ne minunăm de cel care scoate pe diavoli ori pe cel care nu-i scoate să-l defăimăm; ci pustnicia fiecăruia s-o învețe cineva și ori s-o râvnească și s-o urmeze, ori s-o îndrepteze. Pentru că a face semne nu este al nostru, ci al Mântuitorului.
Pentru aceea El zicea ucenicilor: „Nu vă bucurați că diavolii se supun vouă, ci pentru că numele vostru s-a scris în Ceruri”. A se scrie numele în Ceruri este mărturia faptei bune și a vieții voastre. A scoate pe diavoli este darul Mântuitorului, Celui Care l-a dat. Pentru aceea, celor care nu în fapte bune, ci în semne se făleau și ziceau: „Doamne, au nu cu numele Tău am scos diavoli și întru numele Tău am făcut multe puteri?”, Domnul le-a răspuns: „Amin zic vouă, nu vă știu pe voi”. Căci cunoaște Domnul căile necredincioșilor. Dar se cade a ne ruga pentru a lua darul alegerii duhurilor, căci, după cum este scris, să nu credem la tot duhul.
Deci voiam să tac și nimic din cele pentru mine să nu zic și să vă îndestulați numai cu acestea. Dar să nu socotiți că acestea le zic în zadar, ci să credeți că acestea le povestesc cu iscusință și adevăr; pentru aceasta, deși ca un om fără de minte m-am făcut, dar știe Domnul Cel Care mă aude curățenia inimii mele, cum că nu pentru sine-mi, ci pentru dragostea și sporirea voastră spun vouă meșteșugirile diavolilor, pe care le-am văzut.
De câte ori m-au fericit pe mine diavolii și eu i-am blestemat pe dânșii în numele Domnului? De câte ori mi-au spus despre apa Nilului și eu le-am zis: „Și ce vă pasă vouă pentru aceasta?”. Odată au venit îngrozindu-mă și m-au înconjurat ca niște ostași cu toată înarmarea și cu cai; iar altădată mi-au umplut casa de fiare și de târâtoare, și eu cântam: „Aceștia în căruțe și aceștia pe cai, iar noi întru numele Domnului Dumnezeului nostru ne vom mări”; apoi, prin rugăciune, aceia s-au răsturnat.
Au venit odată pe întuneric, având năluciri de lumină, și-mi ziceau: „Am venit să-ți aducem lumină, Antonie”. Iar eu, închizându-mi ochii, mă rugam și îndată s-a stins lumina necredincioșilor. După câteva luni, au venit grăind și cântând din Scripturi, iar eu ca un surd nu-i auzeam. Au cutremurat odată mănăstirea, iar eu mă rugam a rămâne nemișcat cu cugetul.
După aceasta, iarăși venind, băteau din palme, fluierau și jucau, iar eu mă rugam și stăruiam cântând, ei îndată au început a plânge și a se tângui, ca și cum ar fi obosit cu totul. Eu atunci slăveam pe Dumnezeu, Cel Care a surpat și a risipit îndrăzneala și nebunia lor. Iar altă dată s-a arătat diavolul foarte înalt, cu nălucire, și a îndrăznit a zice: „Eu sunt puterea lui Dumnezeu, eu sunt pronia; ce voiești să-ți dăruiesc ție?”. Eu atunci l-am scuipat pe diavol, pomenind pe Hristos; apoi am voit a-l bate. Și mi se părea chiar că l-am bătut. Deci îndată cel atât de mare s-a făcut nevăzut împreună cu toți ai săi, pentru numele lui Hristos.
Odată, postind eu, vicleanul a venit ca un monah, având cu sine năluciri de pâini, și mă sfătuia, zicând: „Mănâncă și încetează multele osteneli; om ești și vei slăbi”. Iar eu, înțelegând meșteșugul lui, m-am sculat să mă rog și el, nesuferind, a pierit; apoi ca un fum a ieșit pe ușă, făcându-se nevăzut. De câte ori în pustie mi-a arătat năluciri de aur numai ca să mă ating și să-l caut pe dânsul! Iar eu cântam împotriva lui și acela pierea. De multe ori mă zdrobea cu bătăi, și eu ziceam: „Nimic nu mă va despărți de dragostea lui Hristos”; și după aceasta mai mult se risipeau unii după alții. Și nu eram eu acela care i-a surpat pe ei, ci Domnul, Cel Care zice: „Am văzut pe satana ca un fulger căzând din cer”.
Iar eu, fiilor, pomenind graiul apostolului, am întipărit acestea în sine-mi ca să vă învățați a nu vă supăra în pustnicie, nici a vă teme de nălucirile diavolului și ale slugilor lui. Fiindcă m-am făcut fără minte, povestindu-vă, primiți și aceasta spre întemeiere și neînfricoșare și credeți-mă că nu mint.
Odată a bătut oarecine în mănăstire la ușa mea și ieșind am văzut pe cineva arătându-se lung și foarte înalt. Apoi întrebându-l: „Cine ești tu?”, el răspunse: „Eu sunt satana”. Eu îi zisei: „Dar ce cauți aici?”. Zis-a acela: „Pentru ce mă prihănesc în zadar monahii și toți ceilalți creștini? Pentru ce mă blestemă în tot ceasul?”. Eu zicându-i: „Pentru ce și tu îi superi pe dânșii?”, el a zis: „Nu sunt eu care îi supăr pe dânșii, ci ei se tulbură pe sineși; căci eu am slăbit. Au n-ai citit că săbiile vrăjmașului au lipsit până în sfârșit și cetățile lui i-au surpat? Nu mai am loc, nici în pustie, nici în cetate, pretutindeni au venit creștini; chiar și pustia asta s-a umplut de monahi. Deci ei pe sine păzească-se, și să nu mă mai blesteme în zadar”.
Atunci, minunându-mă eu de darul Domnului, am zis către dânsul: „De-a pururea fiind mincinos și niciodată spunând adevărul, acum chiar nevrând ai spus adevărat; căci Hristos după ce a venit te-a făcut neputincios și surpându-te te-a gonit”. Iar acela, auzind numele Mântuitorului și nesuferind aceasta, s-a făcut nevăzut; deci, dacă diavolul însuși mărturisește că nimic nu poate, noi suntem datori a-l defăima și pe dânsul, și pe slugile lui.
Iată cum vrăjmașul, împreună cu câinii săi, are atâtea viclenii, iar noi, învățându-ne neputința lor, putem a-i defăima cu chipul acesta. Să nu cădem cu cugetul, nici să gândim la temere, nici să închipuim întru noi frica, zicând: ca nu cumva venind diavolul să ne răstoarne; ca nu cumva fără veste sosind să ne tulbure. Nicidecum să nu gândim unele ca acestea, nici să ne întristăm, ca și cum am pieri; ci mai vârtos să îndrăznim și să ne bucurăm de-a pururea ca niște mântuiți și să socotim cu sufletul că Domnul este cu noi și că El i-a biruit și i-a rușinat pe dânșii. Să gândim de-a pururea că, fiind cu noi Domnul, vrăjmașii nimic nu ne vor face. Căci venind ei, cum ne vor afla, în același fel se fac și ei către noi și după cugetele ce se află întru noi, așa și ei aduc nălucirile.
Deci, dacă ne vor afla temându-ne și tulburându-ne, îndată și ei ca niște tâlhari, aflând loc nestrăjuit, intră la noi și ne înfricoșează. Dacă ne văd înfricoșându-ne, mai mare fac temerea întru năluciri și întru îngroziri; atunci printr-acestea se muncește ticălosul suflet. Dacă ne vom afla bucurându-ne și gândind ale Domnului și socotind că toate sunt în mâna Lui și că nu poate nimic diavolul asupra creștinilor, știind că nicidecum n-are stăpânire asupra cuiva, atunci văzând ei sufletul întemeiat cu niște gânduri ca acestea, se întorc rușinați. Astfel vrăjmașul, văzându-l pe Iov îngrădit, s-a dus de la dânsul; iar pe Iuda vânzătorul, aflându-l lipsit de acestea, l-a robit.
Drept aceea, dacă voim a defăima pe vrăjmașul de-a pururea, să gândim la cele ale Domnului, ca să se bucure de-a pururea sufletul cu nădejdea; atunci vom vedea ca niște fum jucăriile diavolilor și mai ales îi vom vedea pe ei fugind, decât gonind pe alții. Căci ei sunt, după cum am zis mai înainte, foarte fricoși, așteptând de-a pururea focul cel pregătit lor. Încă și acest semn să aveți spre neînfricoșare împotriva lor, anume, când vreo nălucire vi s-ar face, să nu cădeți mai înainte în frică, ci îndrăznind, întrebați întâi: „Ce este? Cine ești tu și de unde vii?”.
Și dacă va fi arătarea sfinților, deplin te va adeveri pe tine, iar frica ta întru bucurie se va preface; iar dacă va fi diavolească, îndată se va slăbi, văzând cugetul întărit. Căci este semn al netulburării a întreba așa: „Cine ești și de unde vii?”. Așa întrebând Isus al lui Navi s-a învățat; iar vrăjmașul nu s-a tăinuit de Daniil cel care l-a întrebat.
Acestea vorbind Antonie, toți se bucurau. Și într-unii creștea darul faptei bune, iar dintr-alții ieșea împuținarea la suflet și părerea înceta. Deci toți se plecau a defăima bântuirea cea diavolească, minunându-se de darul cel dat lui Antonie de la Domnul, spre deslușirea duhurilor.
Atunci în munți erau multe mănăstiri, ca niște corturi pline de cete dumnezeiești: ale celor care cântau, ale celor care citeau, posteau, se rugau, se bucurau de nădejdea celor ce vor să fie și ale celor care lucrau ca să facă milostenie; ale celor care aveau dragoste și împreună-glăsuire între dânșii. Deci se vedea cu adevărat ca o țară care de sine era împodobită cu cinstirea de Dumnezeu și cu dreptatea. Căci nu era acolo cel care nedreptățea sau cel nedreptățit ori prihănit; ci mulțimea de pustnici avea un cuget către fapta bună, încât văzând cineva mănăstirile și o rânduială ca aceasta a monahilor, ar fi putut să zică: „Cât sunt de bune casele tale, Iacobe, corturile tale, Israele, ca niște văi umbroase și ca niște raiuri, ca niște corturi pe care le-a înfipt Domnul și ca niște cedri lângă ape”.
Antonie, după obicei, ducându-se întru a sa mănăstire, își întindea nevoința și pustnicia și în fiecare zi suspina aducându-și aminte de locașurile cerești; apoi, tot dorul său îl avea către dânsele, văzând viața oamenilor în fiecare zi. Pentru că vrând să mănânce și să doarmă, apoi să vină către celelalte nevoi ale trupului, se rușina, socotind sufletul cel nematerial.
De multe ori, vrând a mânca împreună cu mulți monahi și aducându-și aminte de hrana cea duhovnicească, se ducea departe de dânșii, socotind că rușine îi va fi dacă ar fi fost văzut de alții mâncând. Însă mânca pentru nevoia trupului, de multe ori încă și cu frații, cucernicindu-se de aceștia; dar îndrăznind pentru cuvintele cele de folos, zicea că se cuvine a da toată îndeletnicirea sufletului, mai mult decât trupului.
Apoi se odihnea pentru nevoia trupului puțină vreme, iar toată cealaltă vreme se îndeletnicea mai mult cu lucrurile sufletului și folosul acestuia îl căuta; ca să nu se atragă el jos prin dezmierdările trupului, ci mai vârtos trupul să se robească de suflet. Căci aceasta este ceea ce a zis Mântuitorul: „Nu vă îngrijiți cu sufletul vostru ce veți mânca, nici cu trupul cu ce vă veți îmbrăca. Și voi nu căutați ce veți mânca sau ce veți bea și nu vă înălțați. Căci acestea toate le caută neamurile și Tatăl vostru știe că aveți trebuință de toate acestea. Însă căutați mai întâi Împărăția Lui și toate acestea se vor adăuga vouă”.
După acestea, prigoanele au ajuns Biserica lui Dumnezeu, care au venit atunci pe vremea lui Maximian (305-313). Și adunându-se sfinții mărturisitori în Alexandria, lăsând mănăstirea, le-a urmat și el, zicând: „Să ne ducem și noi ca să ne nevoim, de vom fi chemați, sau să privim pe cei care se nevoiesc”. Deci avea dorire să mărturisească pe Hristos; de aceea slujea mărturisitorilor și, în chinuri și în temnițe, el avea multă sârguință spre divan; adică îndemna către sârguință pe ceilalți chemați, care se nevoiau; iar pe cei care mărturiseau, a-i primi și a-i petrece până ce se vor săvârși.
Judecătorul, văzând netemerea lui și a celor împreună cu dânsul, cum și sârguința către mărturisire, a poruncit ca nici unul dintre monahi să nu se arate în divan, nici să petreacă în cetate nicidecum. Deci toți ceilalți au socotit să se ascundă în ziua aceea, iar Antonie atât de mult a ținut în seamă porunca, încât chiar și-a spălat haina pe deasupra și a doua zi a stat la un loc înalt și s-a arătat strălucit înaintea ighemonului. Toți se minunau de aceasta, iar ighemonul văzându-l, pe când trecea cu rânduiala lui, că el sta fără frică arătând sârguința creștinilor, se ruga să mărturisească și el, precum am zis mai înainte. Iar după ce a scăpat de scopul lui, s-a mâhnit căci n-a mărturisit și el; fiindcă Domnul îl păzea, spre folosul nostru și al altora, ca prin pustnicia pe care o învățase din Scripturi să se facă multora dascăl; pentru că numai văzându-i petrecerea lui mulți se sârguiau în a se face râvnitori ai petrecerii sale.
Deci, slujea mărturisitorilor după obicei și era legat ca împreună cu dânșii să se ostenească în slujbele lor; iar după ce a încetat prigoana și fericitul Petru a mărturisit credința, Antonie s-a întors iarăși la mănăstirea sa. Și era acolo în fiecare zi, mărturisind cu știință și nevoindu-se cu pătimirile credinței, căci se nevoia cu multă pustnicie mai întinsă și postea de-a pururea; iar îmbrăcămintea o avea pe dinăuntru de păr și pe deasupra un cojoc pe care l-a păstrat până la sfârșitul său. Trupul niciodată nu l-a spălat cu apă, nici picioarele n-a suferit a le băga în apă fără de nevoie; încă nici dezgolindu-se nu l-a văzut cineva, nici trupul său nu l-a văzut gol nimeni, fără numai acela care l-a spălat după ce s-a săvârșit.
Liniștindu-se în chilia lui și punându-și în gând ca să nu iasă din ea multă vreme, nici să primească pe cineva, a venit un oarecare conducător de ostași, cu numele Martinian, și a supărat mult pe Antonie, căci avea pe fiica sa bântuită de diavol; iar după ce a așteptat mult bătând în ușă și i-a zis să se ducă să se roage lui Dumnezeu pentru fiica sa, el n-a voit a deschide, dar arătându-se pe deasupra, a zis: „Omule, ce mă tot strigi, sunt om și eu ca și tine; dacă crezi, roagă-te lui Dumnezeu și fiica ta se va tămădui”. Acela crezând și chemând pe Hristos, s-a dus și a găsit pe fiica sa izbăvită de diavol. Încă multe ca acestea a făcut Domnul printr-însul, căci zice: „Cereți și vi se va da”. Apoi mulți dintre cei care pătimeau, nedeschizându-le ușa, ședeau afară din mănăstire, dar crezând și rugându-se, se vindecau de boli.
După ce s-a văzut supărat de mulți care veneau la dânsul și nelăsându-l a se duce după socoteala lui, precum voia, temându-se ca nu cumva din minunile pe care le făcea Domnul printr-însul ori el să se mândrească, ori altceva mai mult decât ceea ce este să socotească pentru dânsul, a chibzuit și a pornit spre Tebaida de sus la cei care nu-l cunoșteau; și luând pâini de la frați, a șezut lângă țărmurile râului, privind dacă ar trece vreun caic (n.r. – luntre ușoară, lungă și îngustă, încovoiată la capete, folosită în Orient), ca intrând într-însul, să se ducă cu dânșii.
Socotind el acestea, un glas oarecare de sus s-a auzit către dânsul, zicându-i: „Antonie, unde te duci și pentru ce?”. Iar el, netulburându-se și așteptând ca după obicei să-l cheme de multe ori, a răspuns zicând: „Fiindcă oamenii nu mă lasă să mă liniștesc, pentru aceasta voiesc a mă sui la Tebaida de sus, căci supărări multe mi se fac aici și mai ales că mi se cer de unii lucruri mai presus de puterea mea”. Iar glasul a zis către dânsul: „Chiar în Tebaida de te vei duce sau la văcării te vei coborî, mai multă și îndoită osteneală ai să primești; iar dacă voiești să te liniștești cu adevărat du-te în pustia cea mai dinăuntru”. Antonie a zis: „Cine îmi va arăta calea, că sunt neștiutor de aceasta?”.
Atunci îndată i-au arătat-o niște saracini, care voiau să călătorească în partea aceea și apropiindu-se de dânșii Antonie, îi ruga să-l primească a merge cu ei în pustie; iar aceștia, ca fiind îndemnați dintr-o poruncă a purtării de grijă a lui Dumnezeu, l-au primit cu osârdie. Călătorind cu dânșii trei zile și trei nopți, au ajuns la un munte foarte înalt având sub el apă limpede dulce și foarte rece, câmpii din afară și puțini finici, neîngrijiți.
Deci Antonie, fiind purtat de Dumnezeu, a iubit locul acela, că Acesta era Care îl însemnase și Care i-a grăit lângă țărmurile râului; deci la început primind pâini de la saracinii aceia cu care călătorise împreună, a rămas singur în munte, nefiind nimeni altul împreună cu dânsul; și îndată a și cunoscut locul acela ca pe casa sa. Saracinii aceia, văzând sârguința lui Antonie, treceau înadins totdeauna pe calea aceea și, bucurându-se, îi aduceau pâine; apoi avea și puțină mângâiere cu finicii aceia.
După acestea, înștiințându-se frații de locul acela, aducându-și aminte ca niște fii de părintele lor, purtau grijă a-i trimite cele de nevoie. Văzând Antonie că din pricina pâinii se ostenesc unii până acolo la dânsul și pătimesc multă trudă, fiindu-i milă de monahi, s-a gândit în sine și a rugat pe unii dintre cei care veneau la dânsul să-i aducă o sapă și puțin grâu.
Și după ce i s-au adus acestea, înconjurând pământul dimprejurul muntelui și aflând puțin loc potrivit, l-a lucrat; apoi, având cu îndestulare din apa aceea de sub munte, a semănat grâul. Făcând în fiecare an aceasta, își scotea pâinea de acolo, bucurându-se că nu face supărare nimănui pentru aceasta și că în toate se păzește pe sine neîngreunător. După acestea, văzând iarăși pe unii venind la dânsul, a semănat și puține verdețuri, pentru ca acei care veneau la dânsul să aibă puțină mâncare după osteneala acelui drum greu.
La început fiarele din pustia aceea, venind din pricina apei, îi vătămau de multe ori semănătura și lucrarea de pământ. Iar el, apucând cam în glumă pe una dintre fiare, a zis tuturor: „Pentru ce mă păgubiți pe mine, care cu nimic nu v-am păgubit pe voi? Duceți-vă, și de acum, în numele Domnului, să nu vă mai apropiați de cele de aici!”. Deci dintr-acea vreme, ca și cum temându-se de poruncă, nu s-au mai apropiat de acel loc. El petrecea singur înăuntrul muntelui aceluia, îndeletnicindu-se în rugăciuni; iar frații care îi slujeau lui l-au rugat ca, venind după multe luni, să-i aducă măsline, legume și untdelemn, căci acum era bătrân.
Deci el petrecând acolo, multe lupte a pătimit potrivit cu cele scrise, nu împotriva sângelui și a trupului, ci a celor potrivnici. Căci acolo auzea gâlcevi, glasuri multe și sunete ca niște arme, iar muntele era plin de fiare. Apoi mulți îl vedeau pe el luptându-se și rugându-se împotriva lor. Pe cei care veneau la dânsul îi îmbărbăta, însă el se nevoia plecându-și genunchii și rugându-se Domnului.
Era cu adevărat vrednic de minune, căci singur fiind într-o pustie ca aceea, nici de diavolii care năvăleau asupra lui nu se temea, nici de atâtea fiare, de cele cu patru picioare și de târâtoare, care erau acolo, nu se înfricoșa de sălbăticia lor; ci cu adevărat potrivit cu cele scrise nădăjduia spre Domnul, având mintea neclintită și neînvăluită. Dar diavolii fugeau și fiarele cele sălbatice, precum este scris, se împăcau cu dânsul.
Deci diavolul, precum cântă David, pândea pe Antonie și scrâșnea la el din dinți, iar Antonie se ruga Mântuitorului ca să-l păzească nevătămat de viclenia aceluia, și de multa lui meșteșugire. Deci priveghind într-o noapte, diavolul a pornit fiarele, și mai toate hienele care se aflau în pustia aceea ieșind din cuiburile lor l-au înconjurat și era singur în mijlocul lor. Căscând gurile, fiecare îngrozindu-l a-l mușca, el pricepând meșteșugul vrăjmașului, a zis către ele: „Dacă ați luat stăpânire asupra mea, sunt gata a fi mâncat de voi, iar dacă ați fost îndemnate de diavoli, nu mai zăboviți, ci duceți-vă, căci eu sunt rob al lui Hristos”.
Acestea zicând Antonie, acelea îndată au fugit ca de un bici fiind gonite prin cuvântul lui Antonie. Apoi după puține zile, el lucrând, căci voia să se ostenească, venind cineva la ușă trăgea lucrurile pe care le da celor care veneau la dânsul, pentru cele ce îi aduceau. Iar Antonie, sculându-se și ieșind, a văzut o fiară care se asemăna omului până la coapse, iar pulpele și picioarele avându-le asemenea asinului. Atunci Antonie s-a pecetluit cu semnul Sfintei Cruci și a zis: „Sunt rob al lui Hristos. Dacă ești trimis asupra mea, iată, de față sunt”. Iar fiara împreună cu diavolii ei a fugit, încât de iuțeala fugii a căzut și a murit; iar moartea fiarei era căderea diavolilor, căci ei se sârguiau a le face acestea toate ca să-l scoată din pustie, însă n-au putut.
Iar odată fiind rugat de monahi ca să se pogoare la dânșii a-i cerceta după atâta multă vreme, cum și locuințele lor, el a mers împreună cu monahii care veniseră la dânsul și aveau cu dânșii o cămilă care le ducea pâinea și apa de departe, căci era lipsită de apă toată pustia aceea și nu era deloc apă de băut decât numai în muntele acela în care se afla mănăstirea lui. Deci sfârșindu-li-se (apa) pe cale și arșița fiind prea cumplită, toți erau să se primejduiască. Pentru că, înconjurând ei locurile și neaflând apă, nu puteau nici să mai umble înainte, ci zăceau jos și pe cămilă au lăsat-o să se ducă, deznădăjduindu-se mult. Bătrânul văzând că toți se primejduiesc, mâhnindu-se foarte mult a suspinat și, despărțindu-se puțin de dânșii, și-a plecat genunchii și întinzând mâinile la cer s-a rugat, și îndată Domnul a făcut a ieși apă în locul unde a stat să se roage. Astfel bând toți, s-au înviorat și umplând burdufurile au căutat cămila și au găsit-o; căci se întâmplase de se legase funia de o piatră și astfel era ținută. Deci, prinzând-o și adăpând-o, au pus pe ea burdufurile cu apă și astfel au călătorit nevătămați.
Iar după ce au venit la mănăstirile cele din afară, toți monahii văzându-l, ca pe un părinte îl sărutau. Și el ca niște merinde aducându-le din munte, îi ospăta cu cuvintele sale și-i împărtășea de folos sufletesc. Iarăși atunci s-a făcut bucurie în munți, râvnă de sporire și îndemânare prin credință între dânșii. Se bucura și el văzând sârguința monahiilor, cum că și soră-sa, care îmbătrânise în feciorie, și ea era egumenă a altor fecioare.
După câteva zile, iarăși s-a întors în muntele său și mulți veneau la dânsul, iar alții care pătimeau au îndrăznit a merge la el. Deci el către toți monahii care veneau la dânsul da această poruncă, adică a crede întru Domnul, a-L iubi și a se păzi de gânduri întinate și de dezmierdări trupești, precum în Pilde este scris; a nu se amăgi cu săturarea pântecelui, ci a fugi de slava deșartă, a se ruga adeseori, a cânta psalmi înainte de culcare și a învăța pe de rost poruncile din dumnezeieștile Scripturi; apoi a pomeni faptele sfinților, ca urmând râvnei acestora să se pună la rânduială sufletul, aducându-i-se aminte de poruncile lui Dumnezeu. Și mai ales îi sfătuia să cugete adeseori la graiul Apostolului: „Soarele să nu apună întru mânia voastră. Și de obște s-o socotească aceasta, că nu numai întru mânie, ci nici într-un alt păcat al nostru soarele să nu apună. Căci este lucru bun și de nevoie, ca nici soarele pentru răutatea zilei, nici luna pentru păcatul de noapte, sau chiar de aducerea aminte să ne pârască pe noi”. Deci ca să se facă de noi binele acesta, drept este a auzi pe Apostolul care zice: „Pe voi judecați-vă și ispitiți-vă”.
Deci, în fiecare zi să ia seama fiecare la faptele sale, cele de zi și cele de noapte. Și dacă au păcătuit, să înceteze, iar dacă n-au păcătuit, să nu se fălească, ci să petreacă întru bunătate; și să nu se lenevească, nici să osândească pe aproapele său, nici să se laude pe sine, precum a zis fericitul Apostol Pavel: „Până când va veni Domnul, Care vede toate cele ascunse”. Căci de multe ori cele ce greșim uităm și noi nu știm, iar Domnul cunoaște toate. Lui dând judecata, unii împreună cu alții să pătimim și unii altora sarcinile să le purtăm; pe noi înșine să ne judecăm și acelea de care suntem lipsiți să ne sârguim a le împlini. Și să vă fie și aceasta spre întemeiere, de a nu păcătui, ca fiecare să însemnăm și să scriem faptele și mișcările sufletului nostru, ca și cum am vrea să le vestim unii altora. Căci negreșit rușinându-ne a fi cunoscute, vom înceta a păcătui și chiar de a ne aduce aminte de vreun lucru rău. Cine voiește a se vătăma păcătuind? Sau cine, după ce a păcătuit, nu minte, voind a se tăinui? Deci dacă ne-am vedea unii pe alții, n-am putea să păcătuim. Așa, dacă am vrea să vestim unii altora gândurile și le-am scrie, mai mult ne-am păzi de gândurile cele întinate, rușinându-ne a fi cunoscute. Deci fie-ne nouă, pustnicilor, scrisoarea în loc de ochi, ca rușinându-ne de a le scrie și de a fi văzuți, nici să nu gândim cele rele. Și așa închinându-ne, vom putea robi trupul și a plăcea lui Dumnezeu, iar meșteșugirile vrăjmașului a le călca.
Acestea le poruncea Antonie celor care veneau la dânsul; iar cu cei care pătimeau, împreună pătimea și împreună se ruga și de multe ori îl ascultau pe dânsul. Dar nici fiind ascultat nu se fălea, nici neascultându-se nu cârtea, ci de-a pururea mulțumea Domnului; pe cei care pătimeau îi îndemna să fie îndelung răbdători și să știe că tămăduirea nu este a lui, nici a vreunuia din oameni, decât numai a lui Dumnezeu, Cel Care face când voiește și câte voiește. Deci cei care pătimeau primeau sfătuirea lui ca o tămăduire, iar cuvintele bătrânului deprinzându-le, se îndemnau a nu se împuțina cu sufletul, ci mai vârtos răbdau îndelung; apoi cei tămăduiți învățau a mulțumi, nu lui Antonie, ci lui Dumnezeu.
Deci, un oarecare cu numele Fronton, care era din palat, având boală grea, încât și limba i se mâncase și ochii erau aproape să i se strice, venind în munte, a rugat pe Antonie ca să se roage pentru dânsul; iar el, rugându-se, a zis lui Fronton: „Du-te și te vei tămădui”. Iar el, stăruind, rămase câteva zile la Antonie, care îi zicea: „Rămânând aici, nu te vei putea tămădui; ieși de aici și ducându-te în Egipt vei vedea semnul ce se va face cu tine”. Deci, crezând acela, a ieșit și nu numai că a văzut Egiptul, dar a încetat boala, și s-a făcut omul sănătos după cuvântul lui Antonie, pe care l-a auzit de la Mântuitorul.
Încă și o fecioară oarecare din Vusira Tripoliei avea o patimă grea și foarte urâtă. Era apoi și la trup slăbănoagă, iar ochii nu-i avea după fire. Părinții acesteia înștiințându-se că oarecari monahi merg la Antonie, și crezând Domnului Care a tămăduit pe aceea căreia îi curgea sânge, i-a rugat să meargă cu dânșii și ei împreună cu fiica lor. Iar aceia primindu-i, părinții bolnavei au rămas cu copila mai jos de munte, la monahul Pafnutie mărturisitorul; iar monahii au intrat la Antonie și i-au povestit despre fecioară, cum i-a întâmpinat; apoi i-au povestit patima fecioarei și cum a călătorit împreună cu dânșii. Apoi l-au rugat ca să dea voie și aceleia să intre, dar el n-a primit, ci le-a zis: „Duceți-vă și o veți afla pe dânsa tămăduită; căci nu este a mea isprava aceasta, ca om păcătos ce sunt, ci tămăduirea este a Mântuitorului, Cel Care face în tot locul milă cu cei care-L cheamă; deci a căutat Domnul spre aceea care se ruga și mie mi-a arătat iubirea Sa de oameni; căci acolo fiind fecioara, îi va tămădui patima”. Și s-a făcut minunea, după cum a zis Antonie. Ieșind monahii, au văzut pe părinți bucurându-se și pe copilă sănătoasă.
Într-o vreme, doi frați oarecare venind la Antonie pentru sfat și lipsindu-le apa pe cale, unul dintre ei a murit, iar celălalt era aproape de moarte; deci nemaiputând călători, zăcea la pământ gata să moară. Iar Antonie șezând în munte, chemă pe doi monahi care se întâmplaseră să fie acolo, și-i ruga, zicându-le: „Luați un vas de lut cu apă și alergați pe calea aceea ce vine dinspre Egipt căci, venind doi frați, unul a murit, iar altul trage să moară, dacă nu vă sârguiți; că aceasta mi s-a arătat mie, rugându-mă”.
Deci mergând monahii, l-au aflat pe unul zăcând mort și l-au îngropat, iar pe celălalt l-au înviat cu apa și l-au dus la bătrânul, fiind departe cale de o zi. Dacă cineva va întreba: „Pentru ce mai înainte de a se săvârși fratele nu a spus Antonie aceasta?”, unul ca acesta zicând așa nu judecă drept, că nu era a lui Antonie judecata morții, ci a lui Dumnezeu, Cel Care pentru aceasta i-a descoperit. Iar lui Antonie numai aceasta îi era partea minunii, că șezând în munte avea mintea către Dumnezeu, Care i-a descoperit de departe cele viitoare.
Altădată, șezând el iarăși în munte și căutând în sus, a văzut pe un oarecare ducându-se la cer și multă bucurie aveau cei care-l duceau. Apoi, minunându-se și fericind pe unul ca acesta, se ruga să se înștiințeze cine ar fi. Și îndată i-a venit lui un glas că acesta este sufletul lui Amun, monahul din muntele Nitriei, care ca sihastru a petrecut până la bătrânețe în pustnicie. Iar lungimea căii de la muntele Nitriei până la muntele unde petrecea Antonie era de treisprezece zile. Deci cei care erau cu Antonie, văzându-l minunându-se, l-au rugat să le spună pricina minunării lui. Și au auzit că acum s-a săvârșit Amun, pustnicul și iubitul său, căci era cunoscut lui, pentru că adeseori venea acolo și multe semne printr-însul se făceau; dintre care unul este și acesta:
Odată, fiind trebuință a trece el râul ce se numește Licon, care era plin de apă, a rugat pe un oarecare Teodor, care era cu dânsul, să se depărteze de dânsul, ca să nu se vadă goi unul pe altul când vor trece apa. Apoi, dezbrăcându-se Teodor, se rușina de sineși, văzându-se gol. Deci numaidecât fără veste a fost dus pe partea cealaltă. Astfel Teodor, fiind și el bărbat cucernic, și apropiindu-se de dânsul și văzând că l-a întrecut și că nu s-a udat de apă, se ruga să-l înștiințeze cum a făcut aceasta. După ce a văzut că nu voiește să-i spună, îi cuprinse picioarele și îi zise că nu-l va lăsa până ce nu îi va spune. Deci văzând Amun sârguința lui Teodor, mai ales și pentru cuvântul acesta, pe care vrea să i-l spună, a cerut și el ca nimănui să nu-i spună până la moarte. Și așa i l-a vestit: că a fost purtat de oarecine și dus pe cealaltă parte, căci nu a umblat pe deasupra apei și că nu este cu putință asemenea lucru la oameni, fără numai Domnului, și celor cărora El le va porunci, precum i-a făcut marelui Apostol Petru.
După moartea lui Amun, Teodor a povestit aceasta. Iar monahii aceia cărora le-a spus Antonie despre moartea lui Amun au însemnat ziua. Apoi, venind niște frați de la muntele Nitriei, după 30 de zile, i-au întrebat și au cunoscut că în aceeași zi și în același ceas a adormit Amun, întru care a văzut Antonie ducându-se la cer sufletul bătrânului. Deci foarte mult s-au minunat și aceștia, și aceia de curățenia sufletului lui Antonie, cum într-atâta depărtare de cale de treisprezece zile fiind, îndată s-a înștiințat și a văzut sufletul lui suindu-se la cer.
Și nu numai acesta, ci și un oarecare comite cu numele Arhelau venind odată și aflând pe Antonie singur rugându-se, l-a rugat pe el pentru o fecioară cu numele Policratia, din Laodiceea, minunată și de Hristos purtătoare; căci aceea pătimea de stomac și de o coastă din nevoința cea aspră și era cu totul slăbănoagă cu trupul. Deci Antonie s-a rugat, iar comitele a însemnat ziua în care s-a făcut rugăciunea. Și ducându-se în Laodiceea, a aflat pe fecioară sănătoasă. Apoi a întrebat în care zi i-a încetat boala. A adus hârtia în care a scris vremea rugăciunii și, înștiințându-se, a arătat și el îndată scrisoarea. Toți au cunoscut că atunci a izbăvit-o pe dânsa Domnul de dureri când Antonie se ruga, înduplecând bunătatea Mântuitorului pentru dânsa.
Încă și pentru cei care veneau la dânsul, de multe ori spunea cu multe zile mai înainte, uneori încă și cu o lună mai înainte, cum și pricina pentru care veneau. Unii veneau numai pentru ca să-l vadă, alții pentru boale, iar alții care se munceau de diavoli. Și toți nu socoteau ca trudă, nici ca pagubă osteneala căii. Căci se întorcea fiecare simțind folos. Deci unele ca acestea zicându-le și văzându-le, se ruga ca nimeni să nu se minuneze de el pentru aceasta, ci mai vârtos de Domnul să se minuneze; căci ne-a dăruit nouă, celor care suntem oameni neputincioși, a-L cunoaște după putere.
Într-o vreme, pogorându-se iarăși la mănăstirile cele de afară, a fost rugat ca să intre în corabie și să se roage împreună cu monahii; atunci el a simțit un miros foarte greu. Iar cei din corabie zicând: „Este pește ori pastramă stricată în corabie și acestea poate miros greu”. El zicea că altă pricină este. Pe când el vorbea, un tânăr oarecare, având diavol, intrase mai înainte și se ascunsese în corabie, îndată a strigat; atunci diavolul fiind certat de Antonie în numele Domnului nostru Iisus Hristos a ieșit. Și omul s-a făcut sănătos, iar toți cei care erau în corabie au cunoscut că diavolul era reaua mirosire. Încă și altul oarecare dintre cei străluciți, având diavol, a venit la dânsul; și era diavolul acela atât de cumplit, încât cel îndrăcit nu cunoștea că venea către Antonie. Cei care l-au adus îl rugau pe Antonie să se roage pentru dânsul; iar lui Antonie făcându-i-se milă de tânăr, se ruga și toată noaptea împreună cu dânsul a privegheat. Iar tânărul, dimineața deodată sărind asupra lui Antonie, l-a lovit pe el. Iar cei care l-au adus mâniindu-se asupra lui, certându-l și bătându-l, Antonie a zis către dânșii: „Nu vă mâniați asupra tânărului, că nu este el cel care face acestea, ci diavolul dintr-însul”. Deci, certându-l, i-a poruncit să iasă dintr-însul și să se ducă în locuri fără de apă. Antonie slăvea pe Domnul și I-a zis: „Dacă el s-a pornit asupra mea, era semn al ieșirii diavolului”. Acestea zicând Antonie, îndată tânărul s-a făcut sănătos și de aceea înțelepțindu-se, a cunoscut unde era, iar pe bătrânul îl săruta, mulțumind lui Dumnezeu.
Încă multe de acestea care s-au făcut printr-însul cu un glas ne-au spus despre dânsul cei mai mulți dintre monahi. Dar încă acestea nu sunt atât de minunate pe cât celelalte de aici înainte, care se arată mult mai minunate. Căci odată vrând el să mănânce și sculându-se să se roage întru al nouălea ceas, s-a simțit rănit cu mintea. Și lucrul era preaslăvit, căci se vedea ca și cum ar fi fost în aer. După aceea se vedeau oarecare vrăjmași cumpliți, stând în aer și vrând a-l opri ca să nu treacă. Iar cei care-l conduceau se luptau împotriva lor și-i întrebau: „Nu cumva ar fi vinovat cu ceva?”. Deci, vrând ei să spună că a avut păcate din nașterea lui, cei care-l duceau pe Antonie ziceau către vrăjmași: „Pe cele de la nașterea lui i le-a șters Domnul, iar de când s-a făcut monah și s-a făgăduit lui Dumnezeu, se cade să-și dea seama singur”. Atunci cei care-l pârau și nu puteau să-l biruiască i-au făcut neoprită calea. Și îndată s-a văzut Antonie liber cu totul. Atunci el s-a oprit să mănânce și a petrecut cealaltă parte a zilei și toată noaptea suspinând și rugându-se. Căci se minuna văzând că împotriva multora ne este nouă lupta și cu câte osteneli are cineva să treacă văzduhul acesta. Și spunea că aceasta este ceea ce zice Apostolul: „Suntem supărați de domnul stăpânirii văzduhului”. Căci întru aceasta vrăjmașul are stăpânire pentru a se lupta și a se ispiti, ca să oprească pe cei care trec; pentru care mai ales sfătuia pe Efeseni, zicând: „Luați toată înarmarea lui Dumnezeu, ca nimic rău în ea având pentru noi vrăjmașul, să se rușineze”. Apoi aceasta învățându-ne, ne aducem aminte de Apostolul care zice: „Ori în trup nu știu, ori afară de trup nu știu, Dumnezeu știe”. Pavel până la al treilea cer s-a răpit și după ce a auzit graiuri negrăite, s-a pogorât. Iar Antonie s-a văzut că a ajuns în aer și s-a nevoit până s-a arătat liber. Avea încă și acest dar: căci șezând deosebit în munte, dacă vreodată nu s-ar fi dumirit pentru vreun cuvânt, aceasta făcându-se lui de la Pronie, i se descoperea. Deci fericitul era de Dumnezeu învățat și înțelepțit.
După acestea, făcând el odată vorbire către cineva care venise la dânsul, despre petrecerea sufletului și despre locul ce va avea după petrecerea de aici în noaptea cea viitoare, l-a chemat de sus oarecine, zicând: „Antonie, sculându-te, ieși, că ai să vezi ceva”. Deci ieșind, căci știa pe Cine este dator să asculte, a văzut pe cineva grozav și înfricoșător stând și ajungând până la nori; iar pe unii suindu-se ca niște înarmați, și pe acela întinzându-și mâinile; pe unii oprindu-se de acela, iar pe alții mai presus de dânsul zburând și fără de primejdie trecând; de aceea fără de grijă se suia. Și pentru unii ca aceștia cel înfricoșător scrâșnea din dinți, iar pentru cei care se agățau de dânsul el se bucura. S-a făcut apoi glas către Antonie, zicându-i: „Înțelege lucrul cel văzut”. Și deschizându-se mintea lui, a înțeles că cel înfricoșător este vrăjmașul sufletelor, care pizmuiește pe credincioși; iar pe cei vinovați îi apuca și îi oprea să treacă, dar pe cei care nu s-au plecat lui nu putea să-i țină, ca pe unii care mai presus decât el se înălțau. Aceasta după ce a văzut-o, ca și cum întru pomenire aducând-o, și mai mult se nevoia a spori către cele dinainte, în fiecare zi. Acestea nu de voie le vestea, ci fiindcă zăbovea în rugăciuni și în sine se minuna fiind întrebat și supărat de cei care erau împreună cu dânsul; deci era silit să le spună, ca un părinte, neputând să ascundă învățăturile de fiii săi, mai vârtos fiindu-le și povățuitor, căci știința lui era curată, iar povestirea le era spre folos; învățând că rodul pustniciei este bun și vedeniile de multe ori se fac mângâiere a ostenelilor.
El era de obicei suferitor de rele, iar cu sufletul smerit cugetător, căci pe cei bisericești foarte mult îi cinstea și tot clerul voia a fi cinstit mai mult decât sine. Înaintea episcopilor și a preoților nu se rușina a-și pleca capul și a se smeri; cum și diaconilor, dacă cândva ar fi venit la dânsul vreunul, spre a vorbi pentru folosul sufletului, iar întru rugăciune îi da protia (blagoslovenia) lui, nerușinându-se a se învăța și el de la dânsul. Căci de multe ori îi întreba și ruga pe toți care erau împreună cu dânsul să asculte învățătură de la dânsul, și mărturisea că se folosește de orice cuvânt bun ar fi zis cineva. Fața lui avea mult și preaslăvit dar de la Mântuitorul; căci dacă ar fi fost de față împreună cu mulțimea de monahi și dacă ar fi voit cineva să-l vadă, chiar nefiindu-i cunoscut mai înainte, îndată acela, întrecând pe ceilalți, alerga la dânsul, ca și cum de vederea lui era atras. Și nu se deosebea cu înălțimea de ceilalți, ci numai cu rânduiala obiceiurilor și cu curăția sufletului.
Netulburat fiindu-i sufletul, netulburate avea și simțirile cele din afară, încât după suflet avea veselă și fața; iar din mișcarea trupului simțea și înțelegea așezarea sufletului, după cum se scrie: „Inima veselindu-se, fața înflorește; iar fiind întru mâhnire, se posomorăște”. Așa Iacob a cunoscut pe Laban, căci cugetă vrăjmășia, și a zis către femeile sale: „Nu este fața tatălui vostru ca ieri și alaltăieri”. Tot așa Samuel a cunoscut pe David, căci aducători de bucurie erau ochii săi și dinții ca laptele de albi; tot astfel și Antonie se cunoștea. Căci niciodată nu se tulbura, fiind alinat sufletul lui; niciodată nu se mâhnea, fiind vesel cugetul lui. Încă și în credință era statornic și drept-credincios; căci nici cu schismaticii melețiani nu s-a împărtășit vreodată, știind viclenia și depărtarea lor de credința cea dreaptă, din început; nici cu monahii sau cu alți eretici nu a vorbit cândva prietenește, decât numai cu gândul de întoarcere către buna credință, vorbind tuturor să nu se amăgească cu prietenia și cu vorbirea lor; căci vătămare și pierzare pricinuiește sufletului.
Deci, astfel ura eresul arienilor și poruncea tuturor ca nici să nu se apropie de ei, nici reaua lor credință s-o aibă. Odată, venind la dânsul unii dintre cei ce înnebuneau cu eresul lui Arie, el cercetându-i și cunoscând că sunt rău-credincioși, i-a gonit din munte, zicând că mai rele decât otrava șarpelui sunt cuvintele lor. Iar odată, mințind arienii că tot aceleași le cugetă și el, precum le cugetă și ei, el s-a tulburat și s-a mâniat asupra lor.
După acestea, fiind rugat și de episcop, și de toți frații, s-a pogorât din munte și intrând în Alexandria i-a ocărât pe arieni, zicând că eresul lor este cel mai de pe urmă și că acesta este mergător înaintea lui Antihrist. Și învăța pe popor că Fiul lui Dumnezeu nu este zidire, nici că S-a făcut din cele ce nu sunt, ci că este de-a pururea vecuitor Cuvânt și Înțelepciune a Ființei Tatălui. Pentru care și păgânesc lucru este a zice că a fost vreme când nu a fost; căci de-a pururea Cuvântul a fost și este împreună cu Tatăl.
De aceea, zicea el, „să nu aveți nici o împărtășire cu prea răiicredincioși arieni, că nu are nici o împărtășire lumina cu întunericul. Voi, crezând bine, sunteți creștini, iar aceia numind «zidire» pe Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu, Care S-a născut din eternitate din Tatăl, cu nimic nu se deosebesc de păgâni, slujind zidirii mai vârtos decât lui Dumnezeu Ziditorul. Și să credeți că chiar toată zidirea se mânie asupra lor, căci pe Ziditorul și Domnul tuturor, prin Care toate s-au făcut, pe Acesta Îl numără împreună cu făpturile”. Deci toate popoarele se bucurau auzind pe un bărbat ca acesta anatematizând eresul cel luptător de Hristos al arienilor.
Și toți cei din cetate alergau să vadă pe Antonie, și elinii, și chiar cei care se numesc popi ai lor veneau la biserica creștinească, zicând: „Ne rugăm să vedem pe omul lui Dumnezeu”. Căci toți îl numeau astfel pe dânsul și acolo pe mulți i-a curățit Domnul de diavoli printr-însul și pe cei vătămați la minte i-a vindecat. Mulți încă dintre elini se rugau ca măcar să se atingă de bătrânul, crezând că se vor folosi. Deci atâția creștini s-au făcut în acele puține zile, cât a zăbovit el acolo, câți ar fi văzut cineva într-un an făcându-se. Apoi unii din popor, socotind că se tulbură, pentru aceasta depărtau de la dânsul pe toți păgânii; el, netulburându-se, zicea că aceștia nu sunt mai mult decât acei diavoli cu care ne luptăm în munte.
Iar când a pornit să meargă în munte la chilia sa, noi îl petreceam, și când am ajuns la poartă, o femeie din urmă striga: „Așteaptă-mă, omule al lui Dumnezeu, căci fiica mea cumplit se muncește de diavol, așteaptă, mă rog, ca să nu mă primejduiesc și eu alergând”. Bătrânul, auzind și fiind rugat de noi, a așteptat. Când s-a apropiat femeia, copila a fost pusă jos, iar Antonie rugându-se și pe Hristos numindu-L, a ieșit necuratul diavol, iar copila s-a sculat sănătoasă, iar mama ei binecuvânta pe Dumnezeu și toți îi mulțumeau; și el încă se bucura ducându-se la casa sa în munte. El era încă foarte înțelept și lucrul cel minunat era că, neînvățând carte, era om isteț la minte și priceput.
Deci, odată doi filozofi elini au venit la dânsul, socotind că vor putea să ispitească pe Antonie, care era în muntele cel mai de jos. El pricepând pe oameni după chipurile lor, ieșind către dânșii, a zis către tălmaciul acestora: „Pentru ce v-ați ostenit atâta, o, filozofilor, să veniți la un om simplu?”. Iar ei zicând că nu este așa, ca un foarte înțelept le-a zis: „Dacă ați venit către un nebun, deșartă este osteneala voastră, iar dacă mă socotiți pe mine un înțelept, faceți-vă ca mine, căci se cade cele bune să fie urmate. Căci și eu, dacă aș fi venit la voi, v-aș fi urmat pe voi, iar dacă voi veniți la mine, apoi faceți-vă precum sunt eu, că eu sunt creștin”. Iar ei, minunându-se, s-au dus, că vedeau și pe diavoli temându-se de Antonie. Și alții ca aceștia, venind iarăși la dânsul în muntele de jos, socotind că îl vor batjocori că n-a învățat carte, Antonie a zis către dânșii: „Voi ce ziceți, ce este mai întâi, mintea ori cartea? Și care este pricină a celeilalte: mintea, a cărții, ori cartea, a minții?”. Ei răspundeau: „Că întâi este mintea, ea este aflătoare a cărții”. Antonie a zis: „Căruia mintea îi este sănătoasă, nu-i este nevoie de carte”. Acest răspuns spăimântând pe filozofi și pe cei care erau de față, s-au dus minunându-se că vedeau atâta înțelepciune într-un om simplu; că nu era ca un crescut în munte și îmbătrânit acolo, având obicei sălbatic, ci era vesel, blând și prietenos și avea cuvântul îndulcit cu sarea cea dumnezeiască, încât nimeni nu-l pizmuia și se bucurau toți care veneau la el.
După aceasta, venind unii care se socotesc la elini că sunt înțelepți și cerând de la dânsul cuvânt despre credința noastră în Hristos și ispitindu-se cu silogisme să biruiască propovăduirea dumnezeieștii Cruci, vrând s-o batjocorească, Antonie, îngăduind puțin și iertându-i pentru necunoștință, le-a zis prin tălmaci, care știa bine limba lor: „Ce este mai bine, a mărturisi Crucea ori a sluji la zei? Mărturisirea noastră este semn de bărbăție și dovadă a defăimării morții, iar zeii voștri sunt plini de patimi. Apoi ce este mai bun, a zice că Cuvântul lui Dumnezeu nu S-a schimbat, ci același fiind a luat trup omenesc, pentru mântuirea și facerea de bine a oamenilor; ca apoi, făcându-Se părtaș nașterii omenești, să facă pe oameni a se împărtăși firii dumnezeiești celei gândite? Ori a asemăna în cele necuvântătoare pe Dumnezeu și pentru aceasta a cinsti pe cele cu câte patru picioare și pe târâtoare, precum și închipuiri de oameni? Acestea sunt cinstirile voastre, ale celor înțelepți. Cum îndrăzniți a ne batjocori pe noi, care zicem că Hristos S-a arătat om? Când voi dintr-aceasta, adică din minte hotărând pe suflet, ziceți că S-a rătăcit și a căzut din înălțimea cerurilor în trup. Apoi ziceți că ar fi nu numai în trup omenesc, ci și în cele cu câte patru picioare și chiar în cele târâtoare Se mută; pe când credința noastră zice că pentru mântuirea oamenilor a fost venirea lui Hristos. Dar voi vă rătăciți, vorbind despre sufletul nenăscut și noi credem în puterea și în iubirea de oameni a lui Dumnezeu.
Iar voi ziceți despre suflet că este schimbăcios și de aceea și mintea însăși o numiți schimbăcioasă; cum este icoana, așa trebuie să fie și acela a căruia este icoana. Și când despre minte socotiți unele ca acestea, aduceți-vă aminte că și împotriva Tatălui huliți cu mintea. Iar vorbind despre Cruce, voi aduceți vrăjmășia de la cei răi; dar noi răbdăm crucea și nu ne temem de moarte, în orice chip ar fi adusă asupra noastră. Voi băsmuiți rătăcirile lui Osiris și ale Isidei, bântuielile lui Tifon și fugirea lui Cronos, înghițirea de fii și uciderea de părinți. Acestea sunt cele înțelepte ale voastre și batjocorind Crucea, nu vă minunați de Înviere. Vorbind de Cruce, aduceți-vă aminte de morții care s-au sculat și de orbii care au văzut, de slăbănogii care s-au tămăduit, de leproșii care s-au curățit, de umblarea pe mare ca pe uscat și despre celelalte semne și minuni care arată pe Hristos nu numai om, ci și Dumnezeu; dar mi se pare că vă nedreptățiți pe voi și nu citiți cu dinadinsul Scripturile noastre; citiți însă și vedeți că cele ce a făcut Hristos Îl arată Dumnezeu, Care a venit pentru mântuirea oamenilor, și voi nu credeți.
Dar spuneți-ne și nouă pe ale voastre și ce ați putea zice despre cei necuvântători și despre necuvântarea și sălbăticia lor? Căci dacă, precum aud, ziceți că Persefona este pământ, că Hefaistos a ologit în foc, că Hera este în aer, Apolon în soare, Artemida în lună, iar Poseidon în mare, cu acestea nu cinstiți pe Dumnezeu, ci slujiți zidirii mai vârtos decât Celui Care a zidit pe toate. Dacă – după cum ziceți – este bună zidirea, le socotiți împreună cu noi acelea, dar se cădea să nu socotiți făptura ca zei și să nu dați făpturilor cinstea ce se cuvine Ziditorului; ci vedeți-vă pe voi înșivă, că cinstea mai-marelui meșter o dați casei cea făcută de dânsul, și pe a voievodului, la ostaș. Dar ce răspundeți la acestea? Ca să cunoaștem dacă Crucea are ceva vrednic de batjocorire”.
Iar ei nedumerind-se și întorcându-se încoace și încolo, Antonie zâmbind a zis: „Acestea au mustrare de la sine; dar de vreme ce voi vă rezemați mai mult pe cuvintele cele doveditoare și, având acest meșteșug, nu voiți a crede fără dovada cea din cuvinte, spuneți-mi mai întâi lucrurile și mai ales cunoștința cea despre Dumnezeu cu de-amănuntul. Cum o putem dobândi? Prin dovada cuvintelor, ori prin lucrarea credinței? Ce este mai veche: credința prin lucrare ori dovada prin cuvinte?”.
Ei au răspuns: „Că mai veche este credința prin lucrare și că aceasta este cunoștința cea cu dinadinsul”. Antonie a zis: „Bine ați zis că credința iese din așezământul sufletului, iar dialectica iese din meșteșugul celor alcătuite; deci, celor cărora le stă de față lucrarea prin credință, acestora nu le este de nevoie sau poate de prisos dovada prin cuvinte; pentru că ceea ce noi din credință înțelegem, aceasta voi prin cuvinte vă sârguiți a o întări și de multe ori nu puteți nici a grăi acelea pe care noi le înțelegem. Pentru aceea este mai bună și mai tare lucrarea prin credință, decât silogismele voastre sofisticești; deci noi, creștinii, nu facem taină din înțelepciunea cuvintelor elinești, ci în puterea credinței ce ni se dă de la Dumnezeu, prin Iisus Hristos. Și cum că adevărat este cuvântul, iată acum noi, neînvățându-ne carte, credem în Dumnezeu și cunoaștem prin făpturile Sale purtarea Sa de grijă pentru toate; și cum că credința noastră este lucrătoare, iată acum noi ne rezemăm pe credința în Hristos; iar lupta cu cuvinte sofisticești și nălucirile idolilor, ce sunt la voi, se surpă și se strică, dar credința noastră se întinde pretutindeni. Voi, făcând silogisme și sofisticind, nu întoarceți pe oameni de la creștinism la elinism; iar noi, învățând credința lui Hristos, vă arătăm slăbiciunea voastră, pentru că toți cunosc pe Hristos și că este Dumnezeu și Fiul lui Dumnezeu. Voi, prin basmele voastre, nu împiedicați învățătura lui Hristos; noi, numind pe Hristos Cel răstignit, pe toți diavolii îi gonim, de care voi vă temeți ca de niște dumnezei. Și unde se face semnul Crucii, slăbesc vrăjitoriile și încetează farmecele.
Deci spuneți-mi, unde este acum vrăjitoria voastră? Unde sunt descântecele egiptenilor? Unde sunt nălucirile magilor? Toate acestea au încetat și neputincioase s-au făcut de când s-a ivit Crucea lui Hristos. Oare aceasta este vrednică de batjocorire? Ori mai ales ale voastre, cele surpate și dovedite ca nelucrătoare, sunt neputincioase? Pentru că și acesta este lucru minunat, că ale voastre niciodată nu au fost prigonite, ci și de oameni prin cetăți se cinstesc, iar ai lui Hristos sunt prigoniți. Totuși, mai mult ale noastre decât ale voastre înfloresc și se înmulțesc; și ale voastre, lăudate fiind și încuiate, se strică. Credința și învățătura lui Hristos, care este batjocorită de voi și prigonită de împărați, a umplut lumea. Căci, când a strălucit cunoștința de Dumnezeu? Sau când întreaga înțelepciune și fapta bună a fecioriei s-a arătat? Când s-a defăimat moartea? Negreșit numai când Crucea lui Hristos a venit. Nimeni nu se îndoiește de aceasta văzând pe mucenici defăimând moartea pentru Hristos sau văzând pe fecioarele Bisericii păzindu-și trupurile pentru Hristos curate și neîntinate.
Sunt destule semnele acestea ca să se arate cum singură credința cea întru Hristos este adevărată, pentru cinstirea lui Dumnezeu. Dar voi încă nu credeți, ci căutați adevărul prin silogismele cele din cuvinte, iar noi biruim nu prin cuvintele elinești ale înțelepciunii, precum a zis învățătorul vostru, ci ne plecăm credinței, luând din ea dovada cuvintelor și a silogismelor. Iată, sunt de față aici cei care pătimesc de la diavoli – căci erau unii care veniseră la dânsul și erau supărați de diavoli; pe aceia aducându-i în mijloc, a zis: „Ori voi, cu silogismele voastre sau cu orice meșteșug voiți și cu orice vrăjitorie, chemați pe idolii voștri și curățiți-i pe dânșii, iar dacă nu puteți, conteniți lupta împotriva noastră și veți vedea puterea Crucii lui Hristos”.
Zicând acestea, a chemat Numele lui Hristos și a pecetluit pe cei care pătimeau cu semnul Sfintei Cruci de două și de trei ori și îndată au stat oamenii întregi la minte, sănătoși, fiind întregi cu sufletul și mulțumind Domnului. Iar cei care se numeau filosofi se minunau și cu adevărat se înspăimântau de priceperea bărbatului aceluia și de semnul ce a făcut. Iar Antonie a zis: „Ce vă minunați de aceasta, nu suntem noi cei care facem unele ca acestea, ci Hristos este Cel Care le face, întru cei care cred în El. Deci credeți și voi și veți vedea că nu avem meșteșug de vorbe, ci de credință, care prin dragostea cea către Hristos se lucrează; pe care dacă o veți avea și voi, nu veți mai căuta prin dovezile cuvintelor, ci veți socoti că este destulă credința cea întru Hristos”.
Acestea a spus Antonie către filozofii care voiau să batjocorească propovăduirea Crucii. Iar ei minunându-se de acestea, s-au dus sărutându-l și mărturisind că s-au folosit de la dânsul. Deci a ajuns până la împărați vestea despre Antonie. Căci înștiințându-se de acestea Constantin Augustul (306-337), cum și fiii lui, Constanțiu (337-361) și Constans (337-350), se rugau a primi răspunsuri de la dânsul. Dar nici scrisorile nu le ținea în seamă dânsul, nici se bucura de trimiteri. Ci același era, precum fusese mai înainte de a-i scrie împărații. Și după ce i s-au adus scrisorile, a chemat pe monahi și a zis către dânșii: „Nu vă minunați că vă scrie împăratul, că este om și el, ci mai cu seamă că Dumnezeu a scris Lege oamenilor și prin Fiul Său a grăit nouă”. Deci voia să nu primească scrisorile, spunând: „Eu nu știu să scriu răspunsuri către niște fețe ca acestea”. Dar fiind îndemnat de monahi și zicând că împărații sunt creștini și nu se cuvine să fie defăimați, a poruncit să se citească scrisorile. Apoi a scris și răspunsuri, lăudându-i că ei cred și se închină lui Hristos; deci îi sfătuia cele către mântuire și să nu socotească a fi lucruri mari cele de față, și mai cu seamă a-și aduce aminte de Judecata ce va să fie. Și să știe că numai Hristos este Împărat adevărat și veșnic. Apoi îi ruga pe dânșii să fie iubitori de oameni și să aibă grijă de dreptate și de săraci. Iar împărații, primindu-i răspunsurile, se bucurară.
El era iubit de toți și toți se rugau să-l aibă pe dânsul părinte. În felul acesta fiind cunoscut, s-a întors iarăși în muntele cel dinăuntru, ținându-se de pustnicia și nevoința cea obișnuită; și de multe ori șezând împreună cu cei care veneau la dânsul, avea vedenii, precum în profeția lui Daniil este scris. Apoi și după un ceas vorbea tot aceleași cu frații cei care erau cu dânsul. Iar ei îl cunoșteau pe dânsul că avusese vedenii. Pentru că și cele ce se întâmplau în Egipt de multe ori, fiind în munte, le-a povestit lui Serapion episcopul, care vedea pe Antonie îndeletnicindu-se în vedenie.
Deci într-o vreme, fiind în vedenie, suspina, apoi după câtva timp, întorcându-se către cei care erau împreună cu dânsul și cutremurându-se, s-a sculat și s-a rugat; apoi, plecându-și genunchii, a rămas așa mult timp, iar după aceea s-a sculat bătrânul plângând. Înfricoșându-se cei care erau cu dânsul, îl rugau să le arate cele văzute de dânsul, supărându-l și silindu-l să le spună; atunci el, suspinând tare, a spus către dânșii: „O, fiilor, ar fi fost să mor mai înainte de a mi se face vedenia aceasta”. Iar ei, iarăși rugându-l să le spună cele ce a văzut el, lăcrimând, a zis: „O urgie are să cuprindă Biserica și are să fie dată oamenilor celor ca dobitoacele necuvântătoare. Am văzut Sfânta Masă a Bisericii și împrejurul ei stând catâri pretutindeni, dând cu picioarele celor dinăuntru ca și cum s-ar fi făcut niște azvârlituri de picioare ale dobitoacelor ce umblă fără de rânduială”. Deci atunci suspinam că am auzit un glas zicând: „Se va defăima altarul Meu”. Acestea le-a văzut bătrânul și după doi ani s-a și întâmplat năvălirea arienilor și răpirea Bisericilor, când și vasele cu sila răpindu-le făceau să fie purtate de mâini păgânești; când și pe păgânii de la prăvălii îi sileau să-i aducă cu dânșii și, fiind ei de față, jucau deasupra Mesei precum voiau.
Atunci toți am cunoscut că azvârliturile de picioare ale catârilor, vestite lui Antonie înainte, acum arienii le lucrau ca dobitoacele. După ce a văzut această vedenie, a mângâiat pe cei care erau cu dânsul, zicându-le: „Nu vă mâhniți, fiilor, că precum S-a mâniat Domnul, așa Se va milostivi iarăși și degrabă își va lua Biserica podoaba sa, va străluci după obicei și veți vedea pe cei izgoniți așezați iarăși la locurile lor, iar păgânătatea ducându-se și ascunzându-se în cuiburile sale; apoi dreapta credință, biruind, va avea toată libertatea pretutindeni; numai să nu vă uniți cu arienii, că nu este a apostolilor învățătura aceasta, ci a diavolilor și a tatălui lor, învățătură care este stearpă, dobitocească și a minții celei nedrepte, precum este necuvântarea catârilor”.
Deci acestea sunt lucrurile, minunile și vederile lui Antonie; și se cade a le crede, căci dacă printr-un om s-au făcut atâtea minuni, a Mântuitorului este făgăduința care zice: Dacă veți avea credință cât un grăunte de muștar, veți zice muntelui acesta „Mută-te de aici!”, și se va muta; și nimic nu va fi cu neputință vouă, și iarăși: Amin, amin zic vouă, dacă veți cere ceva de la Tatăl în Numele Meu, se va da. Apoi El este Cel Care a zis ucenicilor Săi și tuturor celor care cred într-Însul: „Pe cei bolnavi vindecați-i, pe diavoli scoateți-i, în dar ați luat, în dar să dați”.
Deci Antonie a tămăduit pe cei bolnavi nu poruncind, ci rugându-se și amintind Numele Domnului, încât tuturor s-a arătat că nu el era cel care făcea, ci Domnul, Care prin Antonie Se milostivea și tămăduia pe cei care pătimeau. Ale lui erau numai rugăciunea, pustnicia și nevoința, pentru care, șezând în munte, se bucura prin vedeniile cele dumnezeiești, dar se mâhnea fiind supărat și tras afară în muntele cel de jos.
Chiar judecătorii îl rugau să se pogoare din munte, fiindcă nu era cu putință să se suie ei acolo, pentru că le urmau mulți dintre cei care se judecau. Astfel îl rugau să vină numai să-l vadă, dar el se abătea de la căile ce duc către aceștia. Ei însă trimiteau pe cei care erau vinovați, ca măcar pentru mila acestora să se pogoare. Deci, pătimind necazuri și văzându-i pe dânșii tânguindu-se, venea în muntele cel mai de jos. Și nu era nefolositoare osteneala și supărarea lui, că venirea lui se făcea multora spre folos și facere de bine; căci și judecătorilor le folosea, sfătuindu-i să aleagă dreptatea mai mult decât toate, să se teamă de Dumnezeu și să știe că judecata cu care vor judeca, cu aceea se vor judeca. Cu toate acestea, iubea viețuirea din munte mai mult decât toate acestea.
Deci, într-o vreme o supărare ca aceasta pătimind de la cei care aveau nevoie de el, chiar voievodul l-a rugat să se pogoare; apoi venind și vorbind de ajuns cele despre mântuire, el zicea că nu poate să întârzie cu dânșii, spunându-le: „Precum peștii stând pe pământ uscat mor, așa și monahii, stând împreună cu voi și petrecând, se slăbănogesc; deci se cade a merge, precum pornește peștele spre mare, așa și noi spre munte, ca nu cumva, stând, să uităm cele dinlăuntru”. Voievodul auzind acestea de la dânsul și încă multe altele, apoi minunându-se, a zis: „Cu adevărat este robul lui Dumnezeu, că de unde are atâta minte, de nu ar fi fost iubit de Dumnezeu?”.
Un alt împărat, cu numele Valens (364-378), prigonea pe creștini pentru iubirea ce avea față de arienii cei cu nume rău. Și era atât de crud, încât bătea și pe fecioare și pe monahi îi dezgolea și îi chinuia; Antonie, auzind acestea, a trimis la dânsul o scrisoare, care avea cuprinsul acesta: „Văd o urgie venind asupra ta; încetează de a prigoni pe creștini, ca nu cumva să te ajungă urgia, care acum are să vină peste tine”.
Valens, primind scrisoarea și citind-o, a râs și scuipând-o, a lepădat-o jos, iar pe cei care au adus-o i-a ocărât, poruncindu-le să vestească lui Antonie acestea: „Fiindcă te îngrijești de monahi, te voi izgoni acum și pe tine”. Dar n-au trecut cinci zile și l-a ajuns urgia, că în întâia latură a Alexandriei, care se numește Hereia, au ieșit însuși Valens și Nestorie, eparhul Egiptului, amândoi fiind pe cai, care erau ai lui Valens și mai blânzi decât toți cei ce se hrăneau la dânsul; deci neajungând ei la locul pomenit, au început caii a se juca unul cu altul, după cum erau obișnuiți, și numaidecât cel mai blând, pe care era Nestorie, apucând cu gura pe Valens și dându-l jos de pe calul lui, a căzut peste el și cu dinții i-a zdrobit coapsele, încât când a fost adus în cetate, după trei zile a murit.
Atunci toți s-au minunat că ceea ce a spus Antonie mai înainte s-a împlinit. Deci așa dojenind pe cei răi, iar pe cei buni care erau la dânsul atât îi sfătuia, încât uita îndată a judeca și fericea pe cei care se leapădă și se depărtează de viața aceasta și de grijile lumești. Astfel, pe cei nedreptățiți îi părtinea, încât socotea că nu alții, ci el însuși era cel care pătimea. Deci el era de folos tuturor, încât mulți dintre ostași și dintre cei care aveau averi multe se lepădau de greutățile vieții și se făceau monahi.
Cu adevărat era ca un doctor dat Egiptului de Dumnezeu; căci cine se ducea mâhnit la dânsul și nu se întorcea bucurându-se? Cine venea la dânsul plângând pe cei morți și nu părăsea îndată plânsul? Cine venea mâniat și nu se schimba îndată în prietenie și iubire? Care sărac necăjit alerga la dânsul și, văzându-l, nu defăima îndată bogăția? Care monah, împuținându-se cu sufletul și alergând la dânsul, nu se făcea cu mult mai tare și mai sârguitor? Care tânăr venind în munte și privind la Antonie nu se lepăda îndată de dezmierdări și nu iubea înțelepciunea? Cine venea la dânsul ispitit de diavoli și nu se izbăvea? Cine era supărat de gânduri și nu se alina cu cugetul? Iscusirea aceasta a lui Antonie era mare, că după cum am zis mai înainte avea darul deslușirii duhurilor, cunoștea mișcările lor și după sârguința și pornirea pe care o avea cineva îl cunoștea pe dânsul.
Nu numai că nu-l batjocoreau, ci și pe cei supărați de ei prin gânduri îi învăța cum să poată răsturna bântuielile acelora, povestindu-ne neputințele și vicleniile diavolilor. Deci fiecare, ca și cum s-ar fi pregătit de luptă, se pogora de la el îndrăznind asupra diavolului și a slugilor lui. Iar fecioarele care aveau logodnici, văzând pe Antonie, pe acea parte de râu rămâneau fecioare lui Hristos. Apoi veneau la dânsul și de prin părțile din afară, iar aceștia împreună cu toți, folosindu-se, se întorceau ca de la un părinte; dar după ce a adormit el, toți rămânând sărmani de părintele lor, se mângâiau prin pomenirea lui, știind sfătuirile și dojenile lui.
Iar în ce fel a fost sfârșitul vieții lui cu cuviință este și mie a rosti, și vouă celor care doriți a auzi, că și acest lucru al lui s-a făcut iubit.
După obiceiul său, cerceta pe monahii din muntele de jos și înștiințându-se prin descoperire dumnezeiască despre sfârșitul său, a grăit fraților: „Aceasta este cercetarea cea mai de pe urmă, făcută de mine vouă și mă îndoiesc de vă voi mai vedea iarăși în viața aceasta. Că vremea a sosit ca să mă dezleg de aici, că sunt de aproape o sută și cinci ani”. Deci auzind ei acestea, plângeau, îmbrățișau și sărutau pe bătrân. Iar el bucurându-se, ca și cum dintr-o țară străină ar merge la cetatea sa, le vorbea și le poruncea:
„Să nu vă leneviți întru osteneală, nici să vă necăjiți întru pustnicie, ci să trăiți ca și cum în fiecare zi ați fi gata de moarte; apoi să vă sârguiți, după cum am zis mai înainte, a păzi sufletul de gândurile cele întinate; să aveți râvnă către sfinți și să nu vă apropiați de schismaticii meletieni; știți viclenia, răutatea și voința lor cea rea. Nici să aveți vreun prieteșug cu arienii, că și păgânătatea acestora tuturor este arătată. Nici căutând la judecătorii cei care părtinesc lor să vă tulburați, că va înceta nălucirea lor cea stricăcioasă în puțină vreme. Deci păziți-vă curați, și mai cu seamă de aceștia păziți predania părinților, și prin urmare credința cea dreaptă întru Domnul nostru Iisus Hristos, pe care din Scripturi ați învățat-o și de la mine v-ați adus aminte”.
Dar frații silindu-l să rămână la dânșii și acolo să se săvârșească, el n-a vrut. Pentru că egiptenii aveau obiceiul ca trupurile bărbaților celor îmbunătățiți, mai ales ale sfinților mucenici, a le învălui și înfășura în giulgiuri, dar nu a le acoperi sub pământ, ci a le pune pe paturi și a le păstra înăuntru la dânșii, socotind că prin aceasta cinstesc pe cei răposați. Iar Antonie de multe ori ruga pentru aceasta și pe episcopi, să poruncească poporului, așijderea și pe femei le sfătuia, zicând: „Lucrul acesta nu este legiuit, ci cu totul necuvios; pentru că și trupurile patriarhilor, ale prorocilor, până acum se păzesc în morminte; și încă și Trupul Domnului în mormânt s-a pus și punând piatră peste ușa mormântului, L-a ascuns până când a înviat a treia zi”. Și acestea zicându-le, le spuse că păcătuiesc cei care după moarte nu ascund trupurile celor care se săvârșesc; chiar de ar fi și sfânt; căci ce este mai mare și mai sfânt ca Trupul Domnului și Care totuși s-a pus în mormânt?
Deci mulți, ascultându-l, puneau trupurile sub pământ și mulțumeau Domnului, căci bine au fost învățați de dânsul. Aceasta cunoscând-o și temându-se ca nu cumva să nu facă și cu trupul lui astfel, s-a grăbit a ieși, sfătuind și învățând cele cuviincioase pe monahii cei din muntele acela. Și suindu-se în muntele unde se obișnuise a petrece, după puțină vreme s-a îmbolnăvit. Chemând pe cei doi monahi care fuseseră împreună cu el cincisprezece ani, nevoindu-se și slujindu-i la bătrânețe, ale căror nume erau Macarie și Plotin, a zis către dânșii:
„Eu, o, fiilor, precum este scris mă duc pe calea părinților, căci mă văd singur chemat de Domnul; iar voi treziți-vă, ca pustnicia voastră cea veche să nu o pierdeți, ci ca și cum ați face început de pustnicie, așa sârguiți-vă să păziți osârdia voastră întreagă. Că știți pe diavolii cei ce vă bântuiesc, știți cum sunt de sălbatici, dar neputincioși cu puterea; deci nu vă temeți de dânșii, ci mai vârtos să credeți în Hristos de-a pururea. Apoi, ca și cum fiecare ați muri, așa să viețuiți, luând aminte și pomenind sfătuirile pe care le-ați auzit de la mine. Nici o împărtășire să nu aveți cu schismaticii, nici cu ereticii arieni, că știți că și eu mă abăteam și mă feream de aceștia pentru eresul lor cel de Hristos urâtor și rău credincios; ci sârguiți-vă mai cu seamă de-a pururea a vă împreuna mai întâi cu Domnul, apoi cu sfinții; ca astfel, după moarte, întru veșnicele locașuri ca pe niște prieteni cunoscuți să vă primească și sfinții pe voi. Acestea gândiți-le, acestea cugetați-le și de aveți vreo purtare de grijă pentru mine, mă veți avea ca pe un părinte al vostru; dar să nu lăsați pe nimeni să ia trupul meu și să-l ducă în Egipt, ca nu cumva să-l pună în casele lor, după cum au obicei, căci pentru aceasta am venit aici în munte.
Știți cum de-a pururea opream pe cei care fac aceasta și le porunceam să înceteze un obicei ca acesta; deci, voi îngropați trupul meu și sub pământ ascundeți-l. Apoi să păziți taina între voi, ca nimeni să nu știe locul, afară de voi singuri. Iar eu la învierea morților îl voi lua nestricăcios de la Mântuitorul. Împărțiți hainele mele și dați lui Atanasie episcopul un cojoc și haina pe care o așterneam, pe care el mi-a dat-o nefolosită, iar la mine s-a învechit. Celălalt cojoc dați-l lui Serapion, episcopul; voi țineți haina cea de păr, și mântuiți-vă, fiilor, fiți sănătoși; că Antonie acum se mută și nu mai este împreună cu voi”.
După ce zise acestea și pe aceia i-a sărutat ca pe niște prieteni, au văzut îngerii care veniră la dânsul și, bucurându-se de dânșii, el și-a întins picioarele și zăcând cu fața în sus se arăta vesel; după aceea și-a dat sufletul și s-a dus la Sfinții Părinți. Iar ucenicii lui, precum le dăduse poruncă, înfășurându-l și îngropându-l, au ascuns trupul lui sub pământ. Și nimeni nu știe până acum unde este ascuns, afară de cei doi ucenici ai lui. Deci luând ei cojocul fericitului Antonie și haina cea purtată de dânsul, ca pe un mare odor o păstrau. Căci văzându-le cineva, ca pe însuși Antonie le vedea. Apoi îmbrăcându-se cu ele, ca și sfătuirile lui le purtau cu bucurie.
Acesta este începutul pustniciei și al nevoințelor lui Antonie, acesta este și sfârșitul vieții lui trupești. Acestea sunt încă mici pe lângă fapta cea bună a aceluia, dar dintre acestea puteți socoti și voi cum era omul lui Dumnezeu, Antonie, din tinerețe până la atâta vârstă, mereu păzindu-și sârguința pustniciei și a nevoinței.
El nici de bătrânețe nu se biruia, ca să mănânce bucate mai grase, nici pentru slăbiciunea trupului său nu și-a schimbat chipul îmbrăcămintei sau măcar să-și spele picioarele cu apă. Și cu toate acestea, cu trupul său a rămas nevătămat. Pentru că ochii îi avea nevătămați și întregi, văzând bine, și din dinți nici unul nu i-a căzut, decât numai unii s-au tocit până la gingii pentru multa vârstă; apoi cu picioarele și cu mâinile a rămas sănătos; și, pe scurt zicând, se arăta mai bine și mai sârguitor decât toți cei care întrebuințau multe feluri de hrană și multe feluri de haine. Deci pretutindeni era vestit și de toți era lăudat și încă dorit de cei care nu-l văzuseră.
Acesta este semnul faptei bune și al sufletului său iubitor de Dumnezeu. Căci nu din scripturile lui, nici din înțelepciunea cea din afară, nici pentru oarecare meșteșug, ci pentru singură cinstirea de Dumnezeu, nu poate tăgădui nimeni. Căci s-a auzit de el în Spania, în Galia, la Roma, în Africa, el care era ascuns și ședea în munți. Cine, dar, dacă nu Dumnezeu, a fost Acela Care pretutindeni face cunoscuți pe oamenii Săi și Care de la început a făgăduit aceasta lui Antonie? Căci deși ei pe ascuns și în taină lucrează fapte bune, deși ei voiesc a se tăinui, Domnul ca pe niște luminători îi arată tuturor. Ca astfel să cunoască cei care aud că este cu putință a se împlini poruncile lui Dumnezeu și a avea râvnă către fapta cea bună.
Deci citiți-le acestea și celorlalți frați, ca să învețe cum trebuie să fie viața monahilor și să se încredințeze că Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos va proslăvi pe cei care-L proslăvesc, și pe cei care slujesc Lui până la sfârșit; apoi nu numai întru Împărăția Cerului îi duce, ci și aici fiind ascunși și sârguindu-se a se lepăda și de cele dintr-însa, îi face arătați și vestiți, atât pentru fapta bună a lor, cum și pentru folosul tuturor celorlalți.
Iar dacă va fi trebuință, chiar și păgânilor citiți-le, că măcar așa să cunoască cum că nu numai Domnul nostru Iisus Hristos – Care este Fiul lui Dumnezeu –, ci și cei care-I slujesc Lui curat și adevărat și cred cu bună cinstire în El gonesc pe diavoli, pe care elinii îi socotesc că sunt zei; deci pe aceștia creștinii îi vădesc nu numai că nu sunt zei, dar îi gonesc ca pe cei ce sunt amăgitori și stricători ai oamenilor. Lui Hristos Iisus Domnul nostru I se cuvine slavă în vecii vecilor. Amin.
ÎNSEMNARE
Afară de această viaţă, scrisă de marele Atanasie, se află şi lucrările Cuviosului Antonie (Socrate, în Istoria sa bisericească, cartea a IV-a, cap. 23, iată ce spune: A venit cineva dintre cei înţelepţi la dreptul Antonie şi a zis către dânsul: „Cum rabzi, o, părinte, fiind lipsit de mângâierea cea din cărţi?”. Antonie i-a răspuns: „Cartea mea, o, filozofule, este firea celor văzute, şi de faţă îmi este, când voiesc a citi cuvintele lui Dumnezeu”), cum şi folositoare povestiri despre dânsul; cum a aflat în pustie pe Cuviosul Pavel Tebeul, cum pe alt Pavel, care se numea smeritul, l-a primit şi la calea mântuirii l-a povăţuit. Cum a văzut pe înger în chip de monah, împletind coşniţe, şi sculându-se la rugăciune, şi iarăşi lucrând, şi iarăşi rugându-se. Cum a văzut pe diavolul întinzându-şi cursele sale prin lume şi a auzit glas spunând că numai smerenia ne scapă de cursele acelea; şi altele vei afla în Pateric despre cuviosul acesta. La sfârşit şi în această povestire se află despre dânsul, cum diavolul, în chip de om, a venit la dânsul, vrând să se pocăiască; pentru care pricină se scrie astfel:
Marele între părinţii cei desăvârşiţi, Cuviosul Antonie, era înainte-văzător şi trecând prin ispitele diavoleşti, de nimic socotea meşteşugirile lor, nici nu se supăra de dânşii, ci de multe ori vedea cu ochii cei simţitori chiar îngeri şi diavoli cum se îngrijesc, îndeletnicindu-se pentru viaţa omenească, fiecare dintre dânşii nevoindu-se ca să întoarcă pe oameni la a sa parte. Apoi atât de mare şi înalt era întru fapte bune, încât dosădea şi batjocorea duhurile cele necurate. De multe ori le şi depărta, aducându-le aminte de surparea lor cea din cer şi de chinul ce va să fie lor în focul cel veşnic.
Deci, s-a întâmplat odată un lucru ca acesta: Doi diavoli s-au sfătuit ca să vină la el, zicând între ei că nimeni nu îndrăzneşte să se apropie, căci se temea ca nu cumva să fie rănit de dânsul; pentru că venise bătrânul în mare nepătimire şi în viaţa cea desăvârşită şi se întărise cu Sfântul Duh. Deci, unul dintre diavoli a zis către celălalt prieten al său: „Frate Zerefere, aşa era numele acelui diavol, oare de s-ar pocăi cineva dintre noi l-ar primi Dumnezeu întru pocăinţă? Oare se poate să fie aşa sau nu?”. Răspuns-a celălalt: „Cine poate să ştie aceasta?”. Iar Zerefer i-a zis: „Mi se va da voie să merg la Antonie, bătrânul care nu se teme de noi, şi de la dânsul să mă încredinţez de aceasta?”.
Celălalt a răspuns: „Mergi, dar te fereşte cu dinadinsul, fiindcă bătrânul este înainte-văzător şi va cunoaşte ispitirea ta şi nu va voi să întrebe de aceasta pe Dumnezeu; însă mergi, doar cumva vei câştiga dorirea”. Atunci, mergând Zerefer la Antonie, s-a închipuit în om şi a început a plânge şi a se tângui înaintea lui. Iar Dumnezeu vrând să arate cum că nu se întoarce dinspre cei care voiesc să se pocăiască, ci pe toţi cei care aleargă la El îi primeşte – prin aceasta dând chip omului celui păcătos, că diavolul începătorul răutăţii, de s-ar pocăi cu adevărat, nu l-ar întoarce –, a tăinuit aceasta o vreme de bătrânul, ca să nu cunoască sfatul diavolesc. Drept aceea, vedea cuviosul pe cel ce venise la dânsul ca pe un om, iar nu ca pe un diavol, şi i-a zis: „Ce plângi aşa, tânguindu-te din inimă, omule, sfărâmându-mi şi al meu suflet cu lacrimile tale cele multe?”.
Iar diavolul cel viclean a răspuns: „Eu, sfinte părinte, nu sunt om, ci diavol, pentru mulţimea fărădelegilor mele”. Iar bătrânul l-a întrebat: „Şi ce voieşti ca să-ţi fac ţie, frate?”. Şi i-a zis diavolul: „De nimic altceva nu mă rog ţie, sfinte părinte, fără numai să te rogi lui Dumnezeu cu dinadinsul ca adică să-ţi arate ţie de va primi pe diavolul întru pocăinţă sau cu totul nu-i trebuieşte Lui? Pentru că de va primi pe acela, apoi şi pe mine, cel care am făcut lucruri asemenea ca acela, mă va primi”. Bătrânul i-a răspuns: „Precum voieşti voi face, încă să te duci astăzi la casa ta, iar dimineaţă să vii aici şi-ţi voi spune ce va porunci Domnul despre aceasta”.
Ducându-se diavolul, şi sosind noaptea, şi-a ridicat bătrânul cuvioasele sale mâini spre cer şi s-a rugat lui Dumnezeu, Iubitorul de oameni, ca să-i arate lui de va primi pe diavolul întorcându-se la pocăinţă. Şi îndată îngerul Domnului stând înaintea lui, i-a zis: „Aşa grăieşte Domnul, Dumnezeul nostru: Pentru ce rogi a Mea stăpânire pentru diavol? Pentru că acela a venit cu vicleşug să te ispitească”. Şi a zis bătrânul către înger: „De ce nu mi-a descoperit Domnul Dumnezeu, ci a ascuns aceasta de către mine, ca să nu cunosc vicleşugul diavolesc?”.
Îngerul i-a zis: „Să nu te tulburi de lucrul acesta, căci este o minune a lui Dumnezeu, spre folosul celor care greşesc; ca adică să nu deznădăjduiască păcătoşii care fac multe fărădelegi, ci să vină întru pocăinţă, ştiind că de către nici unul nu Se întoarce Preabunul Dumnezeu, când vine la El, chiar când acel diavol vrăjmaş ar veni cu adevărat; drept aceea, când va veni la tine să te ispitească şi te va întreba, să nu te sminteşti de el, ci să-i zici astfel: «Vezi că Iubitorul de oameni Dumnezeu niciodată nu Se întoarce de către cel care vine la El, chiar dacă diavolul ar veni; iată, făgăduieşte a te primi şi pe tine, numai de vei păzi cele poruncite de El».
Iar când te va întreba: «Care sunt cele poruncite de El?», să-i zici că astfel grăieşte Domnul Dumnezeu: «Te ştiu pe tine cine eşti şi de unde ai venit ispitindu-mă, căci tu ai răutatea cea veche şi nu poţi să fii bunătate nouă, fiind începător de mult al răului şi acum nu vei începe a face binele. Ci deprinzându-te cu mândria, cum vei putea a te smeri cu pocăinţă şi a face milă? Dar ca să nu ai acest răspuns în ziua Judecăţii, căci voiai să te pocăieşti şi nu te-a primit Dumnezeu, iată şi ţie îţi pune pocăinţă Bunul şi Milostivul Dumnezeu, numai dacă vei voi, pentru că zice să săvârşeşti trei ani stând la un loc, şi întorcându-te spre răsărit, ziua şi noaptea, să strigi cu glas mare, şi să zici astfel: Dumnezeule, miluieşte-mă pe mine, răutatea cea veche! Iar aceasta să o zici de 100 de ori. Şi iarăşi altă rugăciune: Dumnezeule, miluieşte-mă pe mine, care sunt înşelăciunea cea întunecată; la fel de 100 de ori să o zici. Şi iarăşi: Dumnezeule, miluieşte-mă pe mine, uriciunea pustiirii, să o zici de 100 de ori, şi astfel să strigi către Domnul neîncetat; căci nu ai alcătuire trupească, ca să te osteneşti sau să slăbeşti. Şi după ce vei săvîrşi aceasta cu gând smerit, atunci vei fi primit în rânduiala ta cea dintâi, şi te vei număra cu îngerii lui Dumnezeu».
Şi de va făgădui demonul a face aceasta, să-l primeşti întru pocăinţă; dar ştiu că răutatea cea veche nu poate fi bunătate. Să se scrie aceasta neamurilor celor mai de pe urmă, ca adică să nu se deznădăjduiască păcătoşii care voiesc să vină întru pocăinţă, pentru că foarte cu înlesnire se vor încredinţa oamenii dintr-această pricină a nu se deznădăjdui de a lor mântuire”. Aceasta zicând îngerul către Cuviosul Antonie, s-a suit la cer. A doua zi a venit diavolul şi a început de departe a se tângui, ca şi cum plângea în chip de om, şi venind la bătrânul, s-a înclinat. Bătrânul dinţii nu i-a văzut, ci în mintea să îi zicea: „Rău ai venit, mincinosule diavole, scorpie, începătorule al răutăţilor, răutate veche, şarpe prea viclean”.
Apoi sfântul i-a zis: „M-am rugat Domnului Dumnezeului meu, precum ţi-am făgăduit, şi te primeşte întru pocăinţă, de vei primi cele ce prin mine îţi porunceşte Stăpânul şi Atotputernicul”. Diavolul a zis: „Şi care sunt cele ce a poruncit Dumnezeu să le fac?”. Bătrânul a răspuns: „Ţi-a poruncit Dumnezeu astfel: Să stai la un loc trei ani nemişcat, privind spre răsărit şi strigând ziua şi noaptea: Dumnezeule, miluieşte-mă pe mine, răutatea cea veche; zicând aceasta de 100 de ori. Şi iarăşi de 100 de ori să zici: Dumnezeule, miluieşte-mă pe mine, uriciunea pustiirii; şi iarăşi de acelaşi număr de ori: Dumnezeule, miluieşte-mă pe mine, înşelăciunea cea întunecată. Şi când le vei face acestea, atunci te vei număra a fi cu îngerii lui Dumnezeu în aceeaşi slujbă, în care ai fost şi mai înainte”.
Iar Zerefer îndată lepădând acel înşelător chip al pocăinţei, a râs tare şi a zis bătrânului: „O! călugăre, eu de-aş fi voit a mă numi însumi răutatea veche, uriciunea pustiirii şi înşelăciune întunecată, apoi din început aş fi făcut aceasta, ca să mă fi tămăduit. Acum să mă numesc răutate veche? Să nu fie aceea; şi cine zice aceasta? Pentru că eu până acum sunt minunat întru isprăvi şi toţi temându-se, se supun mie; şi oare aş putea ca eu singur să mă numesc uriciunea pustiirii sau înşelăciune întunecată? Nicidecum, călugăre, căci încă stăpânesc pe cei păcătoşi şi ei mă iubesc; eu în inimile lor sunt şi ei umblă după voia mea; iar ca să fiu rob netrebnic şi prost prin pocăinţă nu voiesc, răule bătrân, nu, nu, să nu fie aceea: ca adică din cinstea cea mare să mă duc într-o necinste ca aceea”.
Acestea zicând şi strigând, diavolul s-a făcut nevăzut. Iar bătrânul, sculându-se la rugăciune, a mulţumit lui Dumnezeu, zicând: „Cu adevărat ai zis, Doamne, că răutatea veche nu poate fi bunătate nouă; începătorul răutăţilor făcător de bunătăţi noi nu se preface. Acestea, fraţilor, nu în deşert le-am sârguit a le spune vouă, ci ca să ştiţi bunătatea Stăpânului şi milostivirea Sa; căci dacă este gata ca şi pe diavol să-l primească prin pocăinţă, apoi cu cât mai ales pe om, pentru care Şi-a vărsat sângele. Eşti păcătos? Pocăieşte-te; iar de nu, apoi mai amar decât diavolii în veci te vei chinui în gheenă; nu că ai greşit, pentru că toţi greşim şi nimeni nu este fără de păcat decât numai Unul Dumnezeu, ci de vreme ce n-ai voit să te pocăieşti şi să te rogi Judecătorului mai înainte de sfârşitul tău; căci precum va afla moartea pe fiecare dintre noi, astfel ne va şi trimite acolo.
De vei muri fără pocăinţă, slujind diavolului în multe feluri de păcate, cu adevărat te vei osândi cu dânsul în focul cel veşnic, cel pregătit diavolului şi slugilor lui; iar dacă mai înainte de sfârşit, fugind de păcat, vei plăcea Domnului prin pocăinţă şi prin mărturisire, o, de câte bunătăţi te vei îndulci după sfârşit!; pentru că vei afla pe Judecătorul Milostiv şi te vei învrednici fericirii, cu îngerii cei luminaţi te vei sălăşlui, unde este frumuseţea cea negrăită a tuturor plăcuţilor, veselia şi bucuria cea pururea fiitoare; pe care fie nouă, tuturor, a le dobândi, întru Iisus Hristos, Domnul nostru, Căruia Se cuvine slava, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
(Alcătuită de Sfântul Atanasie cel Mare, Arhiepiscopul Alexandriei, în limba greacă.)
Sfântul Cuvios Teodosie cel Mare, începătorul vieții de obște din Palestina (423 – 529)
Cuviosul Teodosie cel Mare (în greacă Θεοδόσιος ὁ Μέγας; în slavonă Феодосий Киновиарх), supranumit Chinoviarhul (adică „începătorul vieții de obște”), a trăit în perioada secolelor V-VI, în Asia Mică și în Palestina.
Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă se face pe 11 ianuarie.
Sf. Teodosie Chinoviarhul – mozaic din Mănăstirea Nea Moni (Grecia), secolul al XI-lea – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
Teodosie s-a născut către anul 423 în satul Mogarisos din ținutul Capadociei, în estul Turciei de astăzi. Tatăl său se numea Proeresie și mama sa Evloghia, și erau amândoi credincioși și cucernici.
Teodosie a intrat de tânăr în monahism și, din râvnă pentru Locurile Sfinte și din dorința de înstrăinare, a pornit spre Ierusalim, pe vremea când se adunase la Calcedon Sinodul IV Ecumenic, la anii 451.
Trecând prin Antiohia, s-a dus la marele Simeon Stâlpnicul (prăznuit la 1 septembrie), de la care a deprins înclinarea spre viața cea îmbunătățită și care i-a proorocit că va fi păstor peste multe oi cuvântătoare pe care le va scoate din gura lupului.
Ajuns la Ierusalim, Teodosie s-a închinat la toate locurile sfinte pomenite în evanghelii.
Apoi a viețuit un timp într-o mică comunitate monastică la jumătatea drumului dintre Ierusalim și Betleem, sub ascultarea și cu sfătuirea unui mare bătrân, pustnicul Longhin, care el însuși trăia lângă turnul lui David în apropiere de poarta dintre Jaffa a cetății sfinte.
Mai apoi, Teodosie s-a retras într-o peșteră din apropierea Betleemului, despre care tradiția spune că era peștera în care cei trei Magi au petrecut noaptea după ce s-au închinat Mântuitorului Iisus Hristos. Aici, timp de 30 de ani, Teodosie s-a hrănit doar cu ierburi și roade de finic, nemâncând deloc pâine.
Rugăciunea lui era neîncetată și lacrimile de pe obraz nu i se uscau niciodată.
Datorită vieții sale de ascet, în jurul său s-a adunat mulți ucenici, care îi ascultau povețele și-i urmau viața. Când peștera unde trăiau ei a devenit cu totul neîncăpătoare, sfântul a decis să ridice în apropiere o mănăstire.
Sfântul Teodosie a pus bazele acestei mănăstiri în anul 479 în deșertul lui Iuda. Împreună cu ucenicii săi, Teodosie ridică, la 7 km de Betleem, o adevărată cetate evanghelică cu mai multe anexe: un arhondaric pentru călugării străini, un altul pentru primirea săracilor și a localnicilor, un spital pentru bolnavi, un ospiciu pentru călugării bătrâni și un azil pentru alienați.
Așezămintele erau atât de mari pentru acea vreme (peste 400 de membri de naționalități diferite și patru biserici: într-una Dumnezeu era lăudat în grecește, în alta în siriacă, în alta în armeană și a patra era rezervată alienaților și posedaților) încât, pentru a împlini toate nevoile, Domnul intervenea adesea prin minuni și înmulțind pâinea și celelalte necesare vieții.
Viață lor călugărească era inspirată de regulile monahale ale Sfântului Vasile cel Mare, frații adunându-se de șapte ori pe zi la biserică pentru laude.
În jurul anului 513, la moartea lui Gherontie, superiorul mănăstirii sfintei Melania Romana (prăznuită la 31 decembrie), Teodosie a fost ales de patriarhul Salustius al Ierusalimului ca superior și conducător al tuturor monahilor ce viețuiau în comunități în Palestina și Țara Sfântă, în timp ce sfântul Sava cel Sfințit (prăznuit la 5 decembrie) era în fruntea eremiților și a celor ce trăiau în lavre.
Cei doi sfinți erau uniți de o mare dragoste, întâlnindu-se adesea pentru a discuta probleme duhovnicești și pentru a lupta împreună împotriva ereticilor.
Sfântul Teodosie a fost un înflăcărat oponent al ereziei monofizite.
După ce a predicat de la amvonul Bisericii Sfântului Mormânt, la cererea călugărilor palestinieni, despre importanța învățăturii Sinodului Ecumenic de la Calcedon și că cei care nu-l primesc sunt anatema, împăratul Anastasius I (430–518; împărat între 491 și 518) – un miofizit moderat – l-a suspendat temporar.
Dar Teodosie era susținut de importante personalități ale vieții bisericești de atunci, cum ar fi papa Felix IV al Romei și patriarhul Efrem al Antiohiei.
Atins, către sfârșitul zilelor, de o lungă și dureroasă boală, a suportat totul ca Iov, dând slavă lui Dumnezeu. Înainte de moartea sa, Cuviosul Teodosie cel Mare a chemat la sine trei episcopi apropiați lui și lor le-a descoperit că o să moară curând.
A trecut la cele veșnice după trei zile, la vârsta venerabilă de 105 ani, în anul 529. Trupul său a fost îngropat în peștera în care și-a început ostenelile ascetice, iar mai târziu mormântul său a fost transferat în mănăstirea sa.
La slujba cuviosul Teodosie de la Utrenie, Biserica îi cântă sfântului această sedealnă:
Împodobindu-ți sufletul tău cu înfrânare, cu dureri și cu rugăciuni, cu dumnezeiasca cuviință te-ai făcut părtaș cuvioșilor, pururea slăvite, și daruri de minuni cu adevărat ai primit, spre a tămădui neputințele celor ce te cinstesc pe tine cu credință. Drept aceea și mulțimile demonilor gonind, dai tămăduiri oamenilor prin har (dar), de Dumnezeu purtătorule Teodosie. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu să dăruiască iertare de greșeli, celor ce prăznuiesc cu dragoste sfântă pomenirea ta.
Această alcătuire este – privind viața cuviosului – un foarte complet și de esență rezumat al vieții sale.
Pentru că „dintre toate virtuțile sfântului Teodosie, trei vor rămâne ucenicilor săi ca o moștenire vie (imortalizate cu precizie în această sedealnă): o severă (aspră) asceză („Împodobindu-ți sufletul tău cu înfrânare…”), până la moarte, însoțită de o credință nestrămutată, („…cu dureri…” – punctează pe scurt sedealna, compusă fără îndoială de ucenicii săi: căci
„atins, către sfârșitul zilelor, de o lungă și dureroasă boală, el suportă totul, precum Iov, dând slavă lui Dumnezeu, refuză să-L roage pe Dumnezeu să-l dezlege și nu slăbește întru nimic regula sa de asceză și rugăciune”), mila față de săraci și bolnavi (că pentru aceasta „…daruri de minuni cu adevărat ai primit spre a tămădui neputințele celor ce te cinstesc pe tine cu credință. Drept aceea și mulțimile demonilor gonind, dai tămăduiri oamenilor prin har, de Dumnezeu purtătorule Teodosie”), și sârguința neîncetată către rugăciune și către lauda lui Dumnezeu (…„și cu rugăciune”).
Dar acestor « podoabe » el a adăugat „cuviința cea dumnezeiască”, desăvârșita pază a celor dinăuntru (acesta fiind sensul maximalist, monahal al « fecioriei, curăției »), după cum zice avva Agathon; că fiind întrebat acest avvă: „Ce este mai mare: osteneala cea trupească sau paza celor dinăuntru?”, a răspuns:
„Omul este asemenea unui pom; deci, osteneala cea trupească este frunza, iar păzirea celor dinăuntru este roada. Şi fiindcă, după ceea ce este scris: tot pomul care nu face roadă bună se taie și în foc se aruncă (Mt. 7, 19), arătat este că pentru roadă este toată osârdia noastră, adică pentru păzirea minții. Dar este trebuință și de acoperământul și de podoaba cea de frunze, care sunt ostenelile cele trupești.”
Și, rămânând în cadrul analogiei bătrânului, aș adăuga că frunzele, adică ostenelile cele trupești, sunt încă și mai mult decât acoperământ („zid” – cum ziceam la alcătuirea cuviosului Gheorghe Hozevitul) și podoabă (deși „podoabă” are un înțeles foarte puternic, cum ne arată viersul „Domnul a împărățit, întru podoabă S-a îmbrăcat” – Ps. 92, 1 – , prochimenul vecerniilor de sâmbăta seara): ostenelile trupești, ca și frunzele pomului, sunt indispensabile pentru roadă; ele sunt cele care atrag și absorb lumina (Lumina!). De aici marea prețuire a ostenitorilor, dusă uneori până la extrem.
Pentru această desăvârșire a sfântului putem să-i cerem rugăciunile: „Roagă-te lui Hristos Dumnezeu să dăruiască iertare de greșeli celor ce prăznuiesc cu dragoste sfântă pomenirea ta.”
E aici și o particularitate demnă de remarcat. Se zice: Roagă-te! – dar cu precizarea: mai ales pentru cei ce-ți prăznuiesc pomenirea.
Înainte de moarte, cuviosul Teodosie, ca de altfel toți marii conducători de oameni (și urmând modelul Mântuitorului), făgăduiește o mijlocire specială pentru mănăstirea sa[8].
Aceste ultime cuvinte ale alcătuirii noastre ne integrează în fapt pe toți cei ce-l prăznuim cu dragoste în comunitatea sa, în comuniunea de iubire cu el.
Cum ziceam și în Introducere, sfântul care în viață a fost în fruntea unei comunități pe care a îndrumat-o, este acum în capul adunării euharistice – a sinaxei liturgice – ca prim-slujitor (chiar de n-ar fi fost preot în viață), ca protos, conducându-ne tainic viața, dacă pricepem să ne lăsăm pătrunși de duhul său.
Stihoavna vecerniei mari
Cuviosului Teodosie „purtătorul de Dumnezeu” (teoforul) îi cântăm și o altă alcătuire, la stihoavna Vecerniei („Slava…” stihoavnei vecerniei, alcătuită de Teodor Studitul), însă o alcătuire cu un oarecare caracter de generalitate: pentru „îndreptătorii călugărilor”. De aceea o și întâlnim și în slujbele altor cuvioși. Iată cuprinsul acestei cântări:
Mulțimile călugărilor, te cinstim pe tine, îndreptătorule Teodosie, părintele nostru, că prin tine am cunoscut a umbla, cu adevărat, pe cărarea cea dreaptă. Fericit ești că lui Hristos ai slujit și ai biruit puterea vrăjmașului. Cela ce ești împreună vorbitor cu îngerii, și cu drepții și cu cuvioșii împreună-locuitor, cu care roagă-te Domnului să miluiască sufletele noastre.
E o cântare de laudă, de cinstire, de slavă (nu degeaba e pusă ca „Slavă…” a stihoavnei) a cuviosului, mai ales – cum ziceam – ca „îndreptător” al călugărilor.
E o cântare scrisă de un călugăr (Sfântul Teodor Studitul) pentru un călugăr sfânt (Sfântul Teodosie) și pentru călugări, cântată (sau făcută să fie cântată) de călugări:
„Mulțimile călugărilor (până la urmă, iarăși, în obștea cuviosului s-au «încadrat» toți călugării) te cinstim pe tine, îndreptătorule Teodosie, părintele nostru, («Părinte unic, Teodosie, luase grija fiecăruia și arăta tuturor, prin purtarea și învățăturile sale, un chip viu al lui Hristos»), că prin tine am cunoscut a umbla, cu adevărat, pe cărarea cea dreaptă (explicarea a ceea ce tocmai am spus: „cărarea cea dreaptă” e cărarea călugăriei, cel mai abrupt și mai scurt drum, dar desigur și cel mai greu – la viteze mari cea mai mică greșeală poate fi fatală… De „cărarea cea dreaptă” vorbea și troparul cuviosului Antonie cel Mare, punând-o în legătură cu Sfântul Ioan Botezătorul – adică cu cel ce striga:
„În pustie gătiți calea Domnului!” –, cu sfântul prooroc Ilie, care și el a trăit monahicește și prin pustie , sau cu patriarhul Avraam, la a cărui poveste lui Teodosie îi plăcea atât de mult să mediteze în copilărie, socotindu-l „modelul tuturor celor ce s-au exilat prin dragostea Domnului” – Gen. 12)…”
Și cinstirea, lauda continuă: „…Fericit ești că lui Hristos ai slujit și ai biruit puterea vrăjmașului. Cela ce ești împreună-vorbitor cu îngerii (poate era aici mai fericită traducerea: «împreună-cuvântător», și-atunci era mai clar că-i vorba nu de « iscuțiile» cu îngerii, ci de slăvirea lui Dumnezeu împreună cu îngerii, și mai ales cu îngerii din prima ierarhie, care, cum zice dumnezeiescul Dionisie, “fiind așezată ierarhic în mod nemijlocit lângă obârșia a toată sfințenia, pentru o înălțare directă spre El, fiind plină de cea mai sfântă curăție a luminii celei nemăsurate ce se răspândește din lucrarea de sfințire cea mai presus de desăvârșire – este curată, luminată și desăvârșită. Ea e netulburată de vreo aplecare spre cele de jos…”), și cu drepții și cuvioșii împreună-locuitor (cuvioșii au fost împreună-locuitori pustiului în viață și sunt acum împreună-locuitori în cetatea cea cerească), cu care, roagă-te Domnului să miluiască sufletele noastre”.
Canonul
Canonul cuviosului Teodosie cel Mare de la utrenie stă în strânsă legătură cu Botezul Domnului, căci praznicul cuviosului cade în perioada de după-prăznuire a Botezului.
Astfel, în stihira a treia a cântării a 3-a (ed. 1954) „părăsirea lumii și a celor din lume” e pusă în legătură cu “goliciunea Stăpânului, celei ce s-a făcut în Iordan”.
În cuvinte puține imnograful cuprinde un univers foarte larg de înțelesuri. Când zice „urmarea Stăpânului”, el nu se poate gândi acum decât la Stăpânul Cel ce S-a botezat în Iordan de către Ioan. Urmarea Stăpânului este deci urmarea kenozei (= goliciunii, golirii, deșertării) Stăpânului, a smereniei, a smeririi Sale: El, Cel fără de prihană, a acceptat să se boteze cu botezul pocăinței.
Chemările fiecăruia sunt unice, pentru că persoana este unică și irepetabilă, și pentru că Hristos Însuși e Cel ce face chemarea. Nu importă situația, nu importă momentul (poate să fie banal), ceea ce importă e că Hristos Însuși se înfățișează de o anume manieră (pentru noi, cei exteriori, banală sau ridicolă, dar pentru cel în cauză unică, revelatoare, ș.a.m.d.) celui pe care l-a ales, fără ca el să aibă nici un dubiu asupra întâlnirii, asupra chemării.
Pentru că nu cuvântul lui Dumnezeu atinge propriu-zis sufletul, ci Cuvântul lui Dumnezeu, pe care nu-L interesează formele, ci persoanele.
Asemenea, stihira întâi a cântării a 5-a:
Lipindu-ți mintea de Cel ce ne-a înnoit pe noi în rugăciuni, înțelepțește ți-ai întărit trupul tău cel slăbit cu pustnicia și cu chinuirea, prea fericite Teodosie.
Tot ce a lucrat Mântuitorul în trup a avut rezonanță deplină în trupul, în firea umană, care în El nu era fragmentată, despărțită și împărțită de păcat.
Astfel, El ne-a recapitulat pe toți (câți am fost, suntem și vom fi) întru Sine, și tot ce a făcut întru Sine a făcut și întru noi.
Și pentru că tot ce a lucrat El a fost „bun foarte” (Fac. 1, 31), totul, a produs înnoire în noi. O înnoire pe care o socotim mai degrabă tainică, având, cuprinzând « rezerve de lucrare », ce nouă ne scapă.
Așa și aici. Putem spune unele lucruri, care pot fi adevărate, dar taina rămâne taină și „nu suferă ispitire”, cum cântăm la Întruparea Domnului.
Putem aici să luăm expresia „Cel ce ne-a înnoit pe noi în rugăciuni” ca referindu-se la botezul nostru (ceea ce, dogmatic, e improbabil, pentru că teologia ortodoxă distinge clar între botezul lui Ioan – cu care S-a botezat și Domnul – și botezul Mântuitorului, cu care ne botezăm noi) sau ca referindu-se la înnoirea smereniei, pe care Mântuitorul a întărit-o cu Botezul Său în Iordan, cum arătam și în comentariul la stihira precedentă.
Optând pentru această din urmă variantă, „lipirea minții de Domnul” este acea alipire de Dumnezeu prin golirea, lepădarea de sine (și de lume și de cele ale lumii, cum zicea stihira precedentă) și hrănirea din El – hrănirea din (cu) Trupul și Sângele Său „adevărată mâncare” și „adevărată băutură”:
“Trupul Meu este adevărată mâncare și Sângele Meu, adevărată băutură” – In. 6, 55. Căci hrănirea cu Pâinea Vieții – „Eu sunt pâinea vieții. Părinții voștri au mâncat mană în pustie și au murit /…/ Cel ce mănâncă această pâine va trăi în veac.” (In. 6, 48-49, 58) – e cea care întărește trupul „cel slăbit cu pustnicia și cu chinurile”.
Imnografie
Troparul Sfântului Cuvios Teodosie cel Mare, începătorul vieţii călugăreşti de obşte
Glasul al 8-lea:
Cu curgerile lacrimilor tale ai lucrat pustiul cel neroditor și cu suspinurile cele dintru adânc ai făcut ostenelile tale însutit roditoare; și te-ai făcut luminător lumii, strălucind cu minunile, Teodosie, Părintele nostru. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.
Condacul Sfântului Cuvios Teodosie cel Mare, începătorul vieţii călugăreşti de obşte
Glasul al 8-lea:
Apărătoare Doamnă…
Sădit fiind în locașurile Domnului tău, cu preastrălucitele tale fapte bune ai înflorit și ai înmulțit fiii tăi în pustiu, cu ploile lacrimilor tale udându-i, păstorule al turmelor lui Dumnezeu. Pentru aceasta strigăm ție: Bucură-te, Părinte Teodosie!
Iconografie
Dionisie din Furna arată că Sfântul Cuvios Teodosie Chinoviarhul se zugrăvește bătrân, cu barba despărțită în două, purtând în mână înscrisul: „De nu veți părăsi toate cele ale lumii, nu veți putea fi călugări.” (Erminia picturii bizantine, Sophia, București, 2000, pp. 158, 195).
Sfântul Teodosie cel Mare „Chinoviarhul” – icoană rusească din secolul al XVII-lea cu scene din viața sfântului – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
Posteritatea
„Dintre toate virtuțile sfântului Teodosie, trei vor rămâne ucenicilor săi ca o moștenire vie: o severă asceză până la moarte, însoțită de o credință nestrămutată; mila fată de săraci și bolnavi, și sârguința neîncetată către rugăciune și către lauda lui Dumnezeu.”
Pentru lucrarea de organizare a mănăstirii sale (cea mai mare a vremii), precum și pentru lucrarea de organizare a monahismului de obște din Palestina și Țara Sfântă, Sfântului Teodosie i s-a dat supranumele de Chinoviarhul, adică „începător al vieții de obște”.
Sfântul Teodosie, conducătorul și îndrumătorul celor ce duceau viața comunitară în Palestina și Țara Sfântă, numit „dascălul pustiei”, a rămas în memoria Bisericii ca o stea pentru eternitate strălucitoare pe firmamentul spiritual.
În mănăstirea Sfântului Teodosie (distrusă de perși la marea invazie din anul 614) au trăit o mulțime de sfinți, între care Ioan Moshu și Sofronie, viitor patriarh al Ierusalimului.
Fragmente din moaștele Sf. Teodosie se găsesc și în România, la mănăstirea Râncăciov, județul Argeș.
cititi mai mult despre Sf. Cuv. Teodosie, începătorul vieții călugăreşti de obşte din Palestina si pe: basilica.ro; doxologia.ro
Datini, tradiții și obiceiuri populare românești
Ca majoritatea sfinților Bisericii, Teodosie apare ca un protector al copiilor.
Încălcarea prescripțiilor impuse de sărbătoarea lui atrăgea după sine în principal dezechilibrul sănătății.
Susținând parcă mila sfântului, exprimată implicit în legenda referitoare la încercarea sa inițiatică, având însă echivalent și în viața sfântului, așa cum este ea narată în cărțile de specialitate, sprijinul necondiționat acordat copiilor, venirii pe lume a acestora este completat de o largă implicare în viața oamenilor, pe care îi poate proteja în cele mai variate situații.
O ipostază aparte a sfântului, aceea de protector împotriva cutremurelor, este o dovadă grăitoare a influenței realității istorice asupra fondului mitologic.
Un mare cutremur de pământ, reținut de memoria populară sub numele de „Cutremurul cel mare de la Teodosie“, care a avut loc la 11 ianuarie 1838, adică în ziua patronată de Sfântul Teodosie, a făcut posibilă generarea lanțului de tradiții în care sfântul apare astfel și ca un protector împotriva cutremurelor, extinzându-și astfel sfera de activitate.
Pe Cuviosul Teodosie l-a odrăslit satul Mogarion, care se află în părțile Capadochiei, din părinți binecredincioși; tatăl său se numea Proeresie, iar mama sa Evloghia, care l-au crescut cu bunele obiceiuri și cu învățătura. Ajungând la înțelepciunea cea desăvârșită și învățând dumnezeiasca Scriptură bine, i s-a poruncit ca să citească din sfintele cărți în biserică, către popor; pentru că era dulce grăitor și iscusit cititor, ca nimeni altul.
Deci, citind cuvintele învățătoare spre folosul celor ce ascultau, el singur a tras mari foloase pentru că, luând aminte la ceea ce a poruncit Domnul lui Avraam, ca să iasă din pământul și din neamul său; iar altă dată, gândind la cele pe care le sfătuiește Evanghelia, adică să lase tată, mamă și frați, pentru viața veșnică, el se aprindea cu inima și ardea cu duhul, ca pe toate să le părăsească și să urmeze lui Hristos pe calea strâmtă și anevoioasă.
La acestea totdeauna gândind, se ruga, zicând: „Povățuiește-mă, Doamne, în calea Ta și voi merge întru adevărul Tău”. Apoi, încredințându-se lui Dumnezeu, a luat calea către Ierusalim, pe vremea împărăției lui Marchian, care era aproape de sfârșitul vieții lui, și pe când se adunase în Calcedon Sinodul al patrulea, a toată lumea al Sfinților Părinți, contra lui Dioscor și a lui Eutihie.
Mergând prin Antiohia, Fericitul Teodosie a dorit să vadă pe Cuviosul Simeon, cel ce stătea pe stâlp, voind să se învrednicească de binecuvântarea lui. Deci, a mers acolo, și când era aproape de stâlp, a auzit pe cuviosul strigând: „Bine ai venit, omule al lui Dumnezeu, Teodosie”. El, cum a auzit că acela îl cheamă pe nume, s-a mirat, căci niciodată nu-l văzuse și nu-l știa, și, căzând în genunchi, s-a închinat părintelui cel înaintevăzător. Apoi s-a suit la sfânt, din porunca lui și a căzut la cinstitele lui picioare. Iar el, cuprinzând pe tânărul cel insuflat de Dumnezeu, l-a sărutat și i-a proorocit că va fi păstor al oilor cuvântătoare și pe mulți va răpi de la lupul cel vrăjmaș și i-a spus mai înainte multe altele ce aveau să se întâmple; apoi, binecuvântându-l, l-a slobozit.
Teodosie, întărindu-se cu binecuvântarea cuviosului și sfintele lui rugăciuni avându-le la călătorie, ca ale unui povățuitor și păzitor, a mers pe calea ce-i era înainte și a ajuns în Sfânta Cetate a Ierusalimului, pe vremea patriarhiei lui Iuvenalie.
Străbătând toate locurile de acolo și închinându-se sfintelor biserici, se gândea pe care din două vieți să înceapă: pe cea singuratică, sau pe a celor ce se mântuiesc de obște; și a socotit că în singurătate se va liniști, neștiind însă că și acolo se va lupta cu duhurile vicleșugului și că nu este fără de primejdie. „Dacă cei ce ostășesc în lume nu sunt atât de pricepuți încât la începutul luptelor să se arunce în foc, fiind încă neiscusiți și nedeprinși, cu atât mai mult eu – zicea sfântul întru sine –, neînvățând încă mâinile mele spre luptă și degetele mele la război, nici de sus fiind încins cu putere, cum voi îndrăzni să aleg singurătatea împotriva începătoriilor, puterilor și stăpânitorilor lumii întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății celor de sub cer? Se cade, mai întâi să mă împărtășesc cu sfinții nevoitori și să învăț de la părinți cum mă voi lupta cu vrăjmașii cei nevăzuți; apoi, după o vreme, să adun roadele cele ce cresc în singurătate și liniște”.
Socotind acestea cu înțelepciune, pentru că avea într-însul pe lângă alte fapte bune, și înțelegerea cea desăvârșită, care știe pe toate să le socotească bine, îndată și-a căutat un povățuitor. În acea vreme era mai iscusit între părinții ce viețuiau împrejurul Ierusalimului, un stareț oarecare, anume Longhin, care avea chilia să lingă turnul ce se numea de cei vechi „al lui David”, unde, închizându-se, lucra cu iubire de osteneală, mierea cea dulce a bunătăților.
Mergând fericitul Teodosie la acest stareț a făcut începutul ostenelilor monahicești și, lipindu-se de acel stareț cu tot sufletul, se povățuia de dânsul la toată faptă bună; pentru că acel cuvios era mare cu cuvântul și cu fapta. După multă vreme, a fost mutat de către stareț, chiar fără voia sa, la locul ce se numea vechea ședere; și aceasta pentru următoarea pricină: o femeie dreptcredincioasă și văduvă cinstită, anume Glicheria, fiind slujitoare a lui Hristos, a zidit în acel loc o biserică Preacuratei Stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu, și stăruia cu dinadinsul, cu multă rugăciune, pe lângă Cuviosul Longhin, ca să dea voie lui Teodosie să locuiască lângă biserica cea din nou zidită; dar mucenicul nu voia la început a se despărți de părintele său, însă fiind ascultător, s-a sălășluit acolo, după porunca părintelui; de aici a străbătut pretutindeni vestea de bunătățile lui, pentru că fapta bună face arătat pe cel ce o săvârșește, precum și luminarea aprinsă arată noaptea, pe cel ce o poartă. Au început a veni la dânsul cei ce căutau folos și se adunau cei ce voiau ca să fie următori ai vieții lui.
Viețuind fericitul acolo câtăva vreme, s-a supărat de neodihnă, pentru că nu suferea să fie slăvit de oameni; deci s-a dus de acolo la un munte, unde era o peșteră, în care până astăzi se află sfintele lui moaște; aici, precum se povestește de cei vechi, s-au odihnit de cale și au dormit acei trei magi, care au mers la Hristos, în Betleem, cu daruri, și s-au întors pe altă cale la țara lor. Deci, în acea peșteră s-a mutat Cuviosul Teodosie.
Această mutare a lui acolo a fost cu dumnezeiască rânduială, ca astfel în acel loc să se ridice acea mărită lavră și să se adune pentru Hristos Dumnezeu cete de oști duhovnicești. Fericitul, schimbându-și locul petrecerii sale, și-a schimbat totodată și viața, începând a călători pe o cale mai strâmtă. Dorința lui era să împlinească totdeauna poruncile Domnului, iar mai vârtos era atât de cuprins de dragostea dumnezeiască, încât toate sufleteștile puteri spre nimic din cele ale lumii nu le încorda, fără numai spre Unul Dumnezeu, ca să-L iubească din tot sufletul, din toată inima și cu tot cugetul.
O asemenea dragoste avea în osteneli și nevoințe, încât nu va putea nimeni să o spună cu amănuntul. Rugăciunea lui era neîncetată, privegherea de toată noaptea, lacrimile din ochi totdeauna curgeau ca din niște izvoare; apoi ținea postul fără măsură, pentru că 30 de ani n-a gustat nici pâine, ci mânca numai fructe de finic, sau linte, sau ierburi și rădăcini de pustie, și de acelea foarte puține, numai să nu moară de foame. Când nu se găsea acea hrană prin pustie, hrana lui erau sâmburi de curmale, muiați în apă; iar sufletul neîncetat își hrănea cu cuvântul lui Dumnezeu, săturându-l cu dumnezeiasca râvnă dinăuntru.
Cu viața aceasta a strălucit ca o stea luminoasă și a fost știut de cei ce locuiau în Palestina, căci este cu neputință a se ascunde cetatea stând deasupra muntelui; și veneau la dânsul unii dintre cei iubitori de bunătăți, voind mai mult să aibă împreună cu dânsul acea pustnicească și liniștită viață în peșteră, decât cea luminată din cetăți. Deci, la început avea șapte ucenici; știind că celor ce încep a viețui după Dumnezeu nu le este mai de folos altceva decât pomenirea morții, care este adevărata filosofie, le-a poruncit să sape un mormânt, ca, privind spre dânsul, să-și aducă aminte de moarte, ca și cum ar avea-o înaintea ochilor; iar după ce s-a gătit mormântul, s-a dus părintele să-l vadă și, stând deasupra mormântului, a zis către ucenicii săi ca și cum ar glumi, iar cu ochii sufletești văzând mai înainte cele ce aveau să fie: „Iată, fiilor, mormântul este gata, dar oare este cineva din voi găta de moarte, ca să-l primească mormântul acesta?”.
Acestea zicând sfântul, un ucenic din cei ce erau de față, anume Vasile, cu rânduiala de preot, apucând înaintea altora, a căzut în genunchi înaintea starețului, și plecându-și fața la pământ, cerea binecuvântarea ca să moară și să fie pus în acel mormânt, zicând: „Binecuvântează-mă, părinte, ca eu să înnoiesc mormântul, eu să fiu mort mai înainte de frații care se gândesc la moarte”. Atunci starețul s-a învoit.
Vasile intrând în mormânt, sfântul a poruncit a se face pomenire pentru Vasile, ca pentru un mort, împlinind câte poruncește legea pentru cei răposați, la trei zile, la patru zile, la nouă zile și la patruzeci de zile. Sfârșindu-se pomenirea toată, s-a sfârșit și fericitul Vasile, neavând nici o boală trupească, ci adormind și odihnindu-se ca întru-un somn dulce, a trecut către Domnul.
Trecând 40 de zile de la îngroparea lui, starețul a văzut pe Vasile la pravilă, arătându-se între frați și cântând cu cântăreții; apoi s-a rugat lui Dumnezeu ca să li se deschidă ochii și celorlalți, să vadă pe cel ce se arătase, și, văzându-l unul din frați, anume Aetie, de bucurie s-a repezit să-l cuprindă cu mâinile, dar cel ce s-a arătat era de necuprins și îndată s-a făcut nevăzut. Apoi, ducându-se, zicea în auzul tuturor: „Mântuiți-vă, părinților și fraților, mântuiți-vă, zic; iar pe mine nu mă veți mai vedea aici”.
Aceasta a fost întâia mărturie a bunătăților Cuviosului Teodosie, căci avea un astfel de ucenic gata de moarte, cu a lui povățuire, și după moartea cea trupească arătându-se viu cu sufletul, după cuvântul Domnului din Evanghelie: Cel ce crede în Mine, de va și muri, viu va fi. Despre celelalte daruri minunate ale starețului, ce i s-au dat de la Dumnezeu, cuvântul de față le va arăta.
Sosind praznicul Învierii lui Hristos, ucenicii sfântului, care erau în acea vreme 12, se mâhneau că nu aveau ce să mănânce la praznic, nici pâine, nici unt și nimic altceva din cele de mâncare; iar ceea ce era mai de întristare, era că nici dumnezeiasca Liturghie nu putea să se săvârșească, la un praznic ca acela luminat, nefiind prescuri, nici vin de slujbă, încât rămâneau lipsiți și de împărtășirea Sfintelor Taine; deci, cârteau puțin între dânșii asupra cuviosului, în taină. El, având neîndoită nădejde spre Dumnezeu, a poruncit fraților să împodobească bine dumnezeiescul Altar și să fie fără de grijă, apoi le-a zis: „Cel ce a hrănit pe Israil de demult în pustie și mai pe urmă cu puține pâini a săturat multe mii de oameni, Acela se va îngriji și de noi; pentru că și acum ca și înainte, atât cu puterea, cât și cu purtarea de grijă, același Dumnezeu este în veci”.
Acestea le-a grăit cuviosul cu nădejde și îndată s-au împlinit cuvintele lui; precum de demult lui Avraam i-a stat de față – în Muntele Horeb -, berbecele gata spre jertfă, așa și acestui fericit stareț, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu i s-au gătit toate cele de trebuință. Căci, apunând soarele, a venit un iubitor de Dumnezeu la peștera lor, aducând de la casa lui, pustnicilor din pustie, doi catâri încărcați cu fel de fel de hrană și cu prescuri și vin, spre săvârșirea dumnezeieștilor Taine.
Văzând acestea, ucenicii fericitului, s-au bucurat și au cunoscut de ce dar s-a învrednicit de la Dumnezeu starețul lor. Deci, au prăznuit cu veselie Paștele, iar hrana adusă le-a fost destulă în cele cincizeci de zile. După aceea, fiind iarăși lipsă de hrană, frații se mâhneau, chinuindu-se de foame.
Un oarecare bărbat bogat făcea într-acea vreme milostenii multe tuturor mănăstirilor celor din Palestina, iar locașul lui Teodosie, care era în peșteră, îl trecea cu vederea, neștiindu-l, și prin acesta Dumnezeu îi încerca credința; deci, supărau frații pe părintele că și pe sine și pe dânșii să se facă cunoscuți înduratului bogat, ca să ia și ei, ca și celelalte mănăstiri, milostenie spre hrană.
Cuviosul Teodosie, nevoind nicidecum să fie cunoscut de cineva din mireni și nădăjduind nu spre oameni, ci spre Dumnezeu, care deschide mâna Sa și satură pe tot cel viu de bunăvoie, mângâia pe ucenicii săi și-i învăța că în răbdare să aștepte mila lui Dumnezeu, nădăjduind spre Acela Care satură tot sufletul cel flămând; pentru că, dacă dă hrană dobitoacelor celor necuvântătoare și puilor corbilor, celor ce-l cheamă pe El, cu atât mai vârtos făptura Sa cea înțelegătoare și cuvântătoare nu o va lipsi de hrana cea trebuincioasă.
Astfel, mângâind sfântul pe frații cei împuținați cu sufletul, a venit cineva la el, aducând un dobitoc încărcat cu multe bucate, și acela mergea nu la peștera lui Teodosie, ci aiurea, ca să dea bucatele ce aducea; iar când era aproape de peșteră și voia să treacă de ea, dobitocul a stat și nu mergea mai departe din loc; deși era bătut de stăpânul său, totuși stătea nemișcat în loc, ca piatra; deci, cunoscând omul acela că voia lui Dumnezeu și puterea nevăzută țineau dobitocul de stătea nemișcat, i-a slăbit frâul și l-a lăsat ca să meargă unde va voi. Dobitocul, ca și cum ar fi fost tras cu mâna, a mers drept la locașul Cuviosului Teodosie, care era în peșteră. Deci, cunoscând omul bunăvoire a Domnului și purtarea de grijă pentru robii Săi, a dat toate bucatele cuviosului stareț și ucenicilor lui. Într-acea vreme au încetat ucenicii sfântului a se mai împuțina cu sufletul și se sârguiau să fie râvnitori nădejdii și credinței celei tari către Dumnezeu, precum și către părintele lor.
Înmulțindu-se frații în toate zilele, pentru că izvoarele darurilor de care era plin Sfântul Părinte chema la sine multe suflete care iubeau fapta bună, pe care ar putea cineva să-i numească cerbi înțelegători și doritori de izvoarele cele duhovnicești; căci mulți senatori și bogați au venit să locuiască cu dânsul. Însă peștera fiind strimta pentru a încăpea atât de mulți, frații rugau pe cuviosul ca să lărgească mănăstirea afară de peșteră și să facă loc mai mare oilor celor cuvântătoare. Ei ziceau: „Nu te îngriji, părinte, de cele pentru zidirea mănăstirii, ci numai poruncește, căci mâinile noastre sunt de ajuns”.
Atunci văzând sfântul că este silit să fie păstor la o turmă mai mare și se tulbură liniștea, se muncea de felurite gânduri, pe de o parte nevrând să lase liniștea, ca pe o adevărată maică, iar pe de alta îngrijirea pentru frați o socotea a fi mai mare lucru; pentru că omul este dator să viețuiască nu numai pentru el însuși, ci mai mult pentru aproapele, pentru care lucru însuși Hristos Domnul a fost pildă, adunând ucenici și apoi, fiind păstor oilor celor cuvântătoare, Și-a pus chiar sufletul pentru dânsele.
Acestea gândind Cuviosul Teodosie, nu pricepea de ce să se țină? De liniște, ori de grijă pentru mântuirea fraților; deci, uneori se ducea cu gândul la una, iar alteori spre cealaltă. Atunci, ce a făcut fericitul? Toate le-a îndreptat spre Dumnezeu, Care poate pe amândouă să le aducă spre folos; pentru ca și de roadele liniștii să nu se păgubească, și nici plata pentru mântuirea și îngrijirea fraților să n-o lase. De vreme ce nu în singurătatea trupului, ci în bunăstare și în alinarea inimii, se săvârșește viața monahicească.
Cuviosul avea în minte și proorocia Sfântului Simeon Stîlp-nicul, care îi proorocise despre păstorirea oilor celor cuvântătoare.
Însă el încredința voii lui Dumnezeu lucrul ce avea să înceapă și Lui se rugă ca să-i arate cu încredințare, de îi va fi plăcută zidirea mănăstirii, și cu semn de minune să-i arate locul pe care să se pună temeliile locașului.
Luând o cădelniță și umplând-o de cărbuni stinși, a pus tămâie și umbla prin pustie, rugându-se astfel:
„Dumnezeule, Cel ce prin multe și mari minuni ai încredințat pe Israel și pe plăcutul Tău Moise, prin felurite semne, ca să primească începătoria peste poporul Tău; după aceea toiagul l-ai prefăcut în șarpe, iar mâna ai umplut-o de lepră și apoi ai însănătoșit-o; Cel ce ai schimbat apa în sânge și sângele iarăși în apă cu înlesnire l-ai prefăcut; Cel ce ai dat lui Ghedeon prin lina semnul biruinței, Făcătorule al tuturor și Atotțiitorule; Cel ce lui Iezechia, prin umbra cea întoarsă înapoi pe trepte, i-ai încredințat adăugire de viață; Cel ce rugăciunile lui Ilie le-ai ascultat și foc din cer ai trimis, pentru întoarcerea necredincioșilor și ai ars lemnele, jertfele și pietrele; Tu și acum același Dumnezeu ești, ascultă-mă pe mine, robul Tău, și-mi arată locul unde va fi plăcut Stăpânirii Tale, ca să se ridice sfânta biserică și să se facă locaș robilor Tăi și ucenicilor mei. Vei arăta aceasta cu adevărat, în locul unde se vor aprinde acești cărbuni de la sine, în slava Ta, spre cunoștința multora și spre încredințarea adevărului”.
Acestea și altele asemenea grăindu-le în rugăciune, înconjura locurile pe care le vedea, unele mai cuviincioase decât altele pentru mănăstire; și a ocolit mult pământ pustiu până la locul ce se numea Cutil și până la malurile iezerului celui cu smoală, având acei cărbuni stinși în cădelniță. Când a văzut că nu se aprind, nici dorirea lui nu se împlinea, a gândit să se întoarcă la peșteră.
Deci, întorcându-se și nefiind departe de peșteră – o! cine va lăuda după vrednicie puterea Ta, Nemuritorule Împărate! -, îndată a ieșit din cădelniță fum binemirositor, căci cărbunii s-au aprins. Atunci a cunoscut sfântul că acela este locul unde binevoiește Dumnezeu să zidească locașul, arătând nu cu graiul, ci prin minune. Îndată ucenicii sfântului s-au apucat de lucru, punând temelia; apoi au zidit biserica, chiliile, ograda și locaș larg degrabă au făcut, cu ajutorul Celui Preaînalt; deci, lavra Cuviosului Teodosie s-a făcut vestită și slăvită și într-însa s-a început viață de obște.
A dat Domnul în lavra aceea toată îndestularea, încât cei ce locuiau într-însa se îmbogățeau nu numai cu duhovnicești bogății de lucruri bune, ci și de cele trupești nu se simțea trebuință; și era acolo odihna nu numai a monahilor, ci și a mirenilor, străinilor, călătorilor, săracilor, scăpătaților, bolnavilor și neputincioșilor. Deoarece Cuviosul Teodosie era milostiv, iubitor de oameni și îndurat, arătând că este din inimă tuturor părinte, tuturor prieten iubit, tuturor rob și slujitor osârdnic, curățind rănile bolnavilor, mângâind pe cei leproși, adăpându-i și făcându-le toată slujirea.
Apoi arăta mare dragoste spre cei ce veneau de pretutindeni, ospătându-i, odihnindu-i și cu toate trebuințele îndestulîndu-i; astfel, cuviosul era adăpostire de obște a tuturor, de obște primitor, de obște casă, de obște ospăț, de obște vistierie a neputincioșilor, flămânzilor, săracilor și a străinilor; pentru că toți se îndulceau de dragostea aceluia, de milă și de îndurările sale și nu era nimeni trecut cu vederea de dânsul. Aceasta au văzut-o cei ce slujeau la mese în mănăstire, căci uneori se întâmplă a se pune 100 de mese într-o zi, pentru toți cei ce veneau, străini și săraci; atât era de iubitor de străini Cuviosul părinte Teodosie.
Dar Dumnezeu Însuși, fiind dragoste și văzând atâta dragoste către aproapele în plăcutul Său, i-a binecuvântat mănăstirea lui; căci într-însa, fiind puțină hrană, se înmulțea nevăzut și sătura multe mii de oameni.
Odinioară, fiind foamete în Palestina și mulțime de săraci și scăpătați adunându-se de pretutindeni la porțile mănăstirii, ca să-și ia obișnuita milostenie, ucenicii s-au întristat și au spus fericitului că n-au atâta hrană ca să dea tuturor care cereau; iar el, căutând cu mâhnire asupra lor, le-a defăimat necredința și le-a zis: „Îndată să deschideți porțile, ca toți să intre”. Deci, intrând săracii și scăpătații, au șezut la rând. Cuviosul a poruncit ucenicilor ca să pună pâine înaintea lor și, mergând ucenicii mâhniți la cămara cu pâine, crezând că nu vor afla nimic: o! minune, deschizând cămara, au găsit-o plină de pâini, pentru că mâna lui Dumnezeu, purtătorul de grijă al tuturor, a umplut-o pentru credința robului Său.
Atunci frații au lăudat pe Dumnezeu pentru o minune ca aceasta și s-au minunat de nădejdea cea mare a părintelui lor. Făcându-se praznic în mănăstirea lor, în ziua Adormirii Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, și la praznic venind mult popor și nefiind bucate îndeajuns pentru toată mulțimea, Cuviosul Teodosie căutând spre cer și puține pâini binecuvântând, a poruncit să le pună înaintea mulțimilor; înmulțindu-le Dumnezeu, a săturat poporul, precum s-a săturat odinioară din cele cinci pâini, ba încă și pentru cale și-au luat merinde.
Frații, adunând prisosul rămas, multe coșnițe au umplut, pe care păstrându-le, au mâncat din ele mult timp. De multe ori, mii de oameni fiind adunați la mănăstire, încât se părea că nici fântânile nu vor fi destule spre adăparea atâtor suflete, toți erau hrăniți cu mâinile hrănitorului celui milostiv. Apoi a zidit cuviosul multe case pentru străini și multe bolnițe, pentru monahi și deosebite pentru mireni, precum și pentru cei prea îmbătrâniți în osteneli. Ba încă cerceta și pe cei ce erau în munți și în peșteri și se îngrijea de dânșii ca un tată de copiii săi, miluindu-i cu îndurările. Drept aceea, le purta de grijă de toate câte trebuiau corpului și sufletului, învățându-i și dojenindu-i și pe mulți izbăvindu-i de înșelăciunea satanei.
Dar în locașul cuviosului erau frați nu numai de un neam și de o limbă, de aceea a făcut și alte biserici în care fiecare neam să binecuvânteze pe Dumnezeu în graiul său. Drept aceea, în biserica cea mare a Preacuratei Născătoare de Dumnezeu erau grecii, într-a două erau iviriții, iar într-a treia armenii, care cântau în limbile lor rânduiala bisericească, de șapte ori pe zi, după cum zice David: De șapte ori în zi Te-am lăudat, Doamne.
Însă pentru cei bolnavi biserică era deosebită. În vremea împărtășirii cu Preacuratele Taine, toți frații din toate bisericile se adunau în biserica cea mare, în care cântau grecii, și împreună se împărtășeau.
Deci, toți frații petrecători aici, fiii cuviosului părinte, pe care duhovnicește i-a născut și în învățătură păstorește i-a crescut și la faptă bună i-a povățuit, erau în număr de 693, din care mulți erau conducători de la alte mănăstiri, învățându-se aici ocârmuirea cea bună de la Sfântul Teodosie, cel plin de duhovnicească înțelepciune, care își păștea turma, nu certând-o cu toiagul, ci cu cuvântul păstorind-o; adică cu cuvântul cel dres cu sare, care mișca sufletul și străbătea până la adâncul minții; căci cu cuvântul și cu fapta învăța singur, făcându-se pildă a turmei. Pentru aceea, când sfătuia cu dragoste sau certă pe cineva, era înfricoșător. Cu toate acestea era iubit de toți și dulce la vorbă.
La dânsul era minunat și lucrul acesta, că fiind neînvățat în înțelepciunea cea din afară, nici iscusit în cărțile elinești, dădea învățătură cu atâta îndestulare de cuvinte, încât nici dacă ar fi îmbătrânit cineva în cărți și ar fi străbătut desăvârșit învățătura retoricească cu vorbire frumoasă, nu putea să se asemene lui. Pentru că învăța nu din înțelepciunea cea omenească, ci din darul lui Dumnezeu, care grăia către dânsul precum către proorocul Ieremia în taină: Iată, am dat cuvintele Mele în gura ta.
Apoi, fericitul grăia de la dânsul multe cuvinte alese, iar altele din cuvintele apostolești, din așezămintele Sfinților Părinți și din cuvintele cele pustnicești ale Marelui Vasile, al cărui urmaș era cu viața, și râvnitor al Scripturilor celor de Dumnezeu înțelepțite, ale acestui sfânt. Este bine și de folos să pomenim o învățătură a lui, din cele multe și mari; adică această:
„Rogu-mă vouă, fraților, zicea el, pentru dragostea Domnului nostru Iisus Hristos, care S-a dat pe Sine pentru păcatele noastre, să ne îngrijim de sufletele noastre, să ne întristăm pentru deșertăciunea acestei vieți trecătoare, să ne îndreptăm spre cele viitoare, în mărirea lui Dumnezeu și a Fiului Său; să nu petrecem în lenevire și slăbănogire, trecându-ne vremea de astăzi în trândăvie și amânând începerea lucrului celui bun până mâine, că nu cumva să fim aflați fără fapte bune, de către Cel Care cere sufletele noastre și ne vom lipsi din cămara cea de bucurie; atunci în deșert vom plânge pentru vremea vieții cea trecută rău, tânguindu-ne, când nici un folos nu va fi celor ce se căiesc. Acum este vremea bine primită; acum este ziua mântuirii, acesta este veacul pocăinței, iar cel viitor al răsplătirii. Acesta este al lucrării, iar acela al răsplătirii. Acesta este al răbdării, iar acela al mângâierii.
Acum Dumnezeu este ajutător al celor ce se întorc din calea cea rea, iar atunci va fi înfricoșător întrebător al faptelor omenești, al cuvintelor și al gândurilor, înaintea Căruia nu este cu putință a se tăinui. Acum să ne îndulcim de îndelunga Lui răbdare, iar atunci vom cunoaște dreapta Lui judecată, când vom învia, unii spre muncă veșnică, iar alții spre viața veșnică; și vom lua fiecare după faptele noastre. De ce întârziem dar să ne supunem lui Hristos, Celui ce ne-a chemat în cereasca Lui împărăție? Oare să nu ne trezim? Oare să nu ne întoarcem de la viața cea deșartă, spre evangheliceasca desăvârșire?
Va veni ziua Domnului cea înfricoșată și de spaimă, în care cei ce vor fi de-a dreapta lui Dumnezeu și prin fapte bune se vor apropia de El, vor fi primiți în Împărăția cerească, iar pe cei de-a stânga, care vor fi lepădați pentru lipsa faptelor bune, îi va acoperi focul gheenei, întunericul cel veșnic și scrâșnirea dinților.
Noi zicem că suntem doritori de cereasca împărăție, iar pentru ca s-o câștigăm nu ne îngrijim; și neostenindu-ne câtuși de puțin la împlinirea poruncilor Domnului, în deșertăciunea minții noastre nădăjduim să câștigăm cinstea cea întocmai ca a acelora care până la moarte s-au nevoit împotriva păcatului”.
Așa învățând cuviosul pe ucenicii săi, îi povățuia să aibă multă sârguința spre mântuire. Însă acum este vremea să pomenim și de râvna lui pentru dreapta credință; pentru că, deși era blând cu obiceiul către toți, însă unde se făcea nedreptate dreptei credințe, acolo el era ca un foc arzător sau ca o sabie tăietoare, armă nebiruită asupra celui potrivnic.
În acea vreme împărățea Anastasie (491-518), cel ce luase sceptrul după Leon cel Mare (457-474) și după Zenon (474-491); împărăția aceluia se părea ca un răi de plăcere, dar mai pe urmă s-a arătat ca un câmp pustiu, pentru că se făcuse ca unii din păstorii care risipesc și pierd turma lor și cu apă tulbure își adapă oile, fiindcă s-a vătămat cu eresul lui Eutihie și al lui Sever cel fără de minte; astfel, tulbura Biserica lui Dumnezeu, lepădând al patrulea Sinod sobornicesc al Sfinților Părinți, cel din Calcedon (451); apoi izgonea pe episcopii cei dreptcredincioși de pe scaunele lor, iar pe cei rău slăvitori îi punea în locurile acelora; precum și pe mulți din cei dreptcredincioși plecându-i spre a sa rătăcire, pe unii cu îngroziri, iar pe alții cu cinste și cu daruri.
Acela a îndrăznit cu meșteșugul lui cel înșelător a se atinge și de acest stâlp nemișcat întru credință, de Cuviosul părintele nostru Teodosie. Vicleșugul era astfel: Anastasie a trimis 30 de litre de aur cuviosului, ca și cum ar fi spre hrană și îmbrăcămintea săracilor și spre trebuința bolnavilor, iar în fapt el vina voința cuviosului pe care toată Palestina îl ascultă și sfatul său îl urmă; iar marele părinte, cunoscând vicleșugul împăratului, s-a făcut ca un vultur zburător în nori, neajuns de nimeni, căci cuviosul mai ales vina pe împărat, care voia să-l prindă pe el.
Deci, aurul cel trimis nu l-a lepădat, ca să nu arate că defaimă credința împăratului și să nu dea pricină mâniei lui; ba încă prin milostenia făcută din aurul acela să-i mijlocească de la Dumnezeu milă, povățuindu-l pe calea cea dreaptă. Dar întru nimic n-a sporit milostenia, de vreme ce nu cu dreptate, ci cu vicleșug a fost trimis aurul. Însă împăratul nădăjduia să aibă pe Teodosie la un gând cu sine, de vreme ce luase aurul, dar deșartă i-a fost nădejdea lui.
Pentru că venind vremea în care împăratul, prin scrisorile sale, cerea de la cuviosul mărturisirea credinței – însă o mărturisire cum el nădăjduia, unită cu a lui Eutihie și a lui Sever -, atunci cuviosul, adunând pe toți cetățenii pustiului, ca un bărbat puternic și povățuitor de oaste duhovnicească, a stat cu tărie împotriva păgânătății eretice.
Împăratului i-a răspuns prin scrisoare astfel: „Când aceste două ne stau în față, împărate, adică, ori cu urâciune voind a viețui fără minte, ori a muri cu cinste, urmând dogmelor celor drepte ale sfinților, să știi că moartea mai mult o cinstim, pentru că nu primim dogmele cele noi, ci urmăm așezămintele părinților celor care au fost mai înainte; iar pe cei care voiesc a născoci altele, pe aceia cu dreaptă credință îi lepădăm și îi dăm blestemului și din cei hirotoniți de cei fără de minte, nu primim pe nici unul. Să nu ne fie nouă aceasta, Hristoase, Împărate!
Iar de s-ar întâmpla ceva într-aceasta, punând martor al adevărului pe Dumnezeul cel hulit de dânșii, împotrivă vom sta până la sânge; și precum pentru patrie, astfel și pentru dreapta credință ne vom pune cu plăcere sufletele noastre, chiar de am vedea Sfintele Locuri pierdute prin foc. Pentru că, ce trebuință este numai de nume, adică să se numească locuri sfinte, când acea sfințenie suferă de la eretici ocară cu fapta. Drept aceea, noi nicidecum nu voim, nu numai să grăim, dar nici să gândim ceva împotriva sfintelor soboare a toată lumea. Dintre care cel dintâi a fost împodobit cu trei sute optsprezece părinți, care s-au adunat la Niceea, contra lui Arie și anatemei dându-l pe ticălosul acela, l-au înlăturat de la trupul Bisericii, de vreme ce necredinciosul dogmatiza pe Fiul lui Dumnezeu străin de ființa Tatălui și aducea dogmele nedreptei credințe.
Al doilea sinod, prin îndemnarea dumnezeiască s-a adunat la Constantinopol, contra lui Macedonie, care grăia hule asupra Duhului Sfânt. Al treilea s-a adunat la Efes, contra lui Nestorie cel cu limba necurată, care hulea trupul lui Hristos cel luat din Preacurata Fecioară. După aceasta s-a adunat în Calcedon soborul celor trei sute trei zeci de purtători de Dumnezeu părinți, care au grăit întocmai cu sinoadele cele dintâi, iar pe cele grăite de cei de mai înainte le-au întărit; apoi, pe ticălosul și hulitorul Eutihie, împreună cu Dioscor, l-a înlăturat de la sfințitul și bisericescul trup și apostoleasca credință au întărit-o; iar pe tot cel ce gândea cele potrivnice l-a socotit străin de Biserica lui Hristos.
În fața acestor sinoade să se aprindă asupra noastră foc, să se ascută sabie și moartea cea mai amară să ne pună nouă în față, iar mai ales, de se poate, nenumărate morți să fie, noi nicidecum nu ne vom lepăda de dreapta credință adevărată, nici prin eres nu vom necinsti cele ce părinții bine le-au primit. Martori să ne fie sudorile și nevoințele cele multe, pe care le-au suferit Sfinții Părinți pentru credință. Ci acelea vor rămâne tari și nemișcate pentru noi, ca și pentru aceia cărora cu cuviință este a urma pe Dumnezeu, iar pacea lui Dumnezeu, care covârșește toată mintea, să fie povățuitoare și păzitoare stăpânirii tale”.
Cu această scrisoare cuviosul a arătat râvna sa pentru dreapta credință. Citind această împăratul, s-a rușinat și s-a mai potolit puțin; apoi și războiul cel dinăuntru asupra celor dreptcredincioși a încetat o vreme. După aceea, a scris cuviosului cu smerenie, aruncând asupra altora pricina tulburării bisericești, zicând: „La acest lucru nou nu suntem noi pricinuitori, omule al lui Dumnezeu, pentru care cu îndrăzneală chemăm ca martor ochiul lui Dumnezeu cel atotvăzător; ci de la aceia iese atâta tulburare, care mai mult decât alții se cădea să cinstească dogmele. Căci ei, dorind fiecare ca să se arate și cu cuvântul și cu vrednicia mai întâi, unul pe altul se întrec și caută să ne atragă și pe noi către ei. Înștiințat lucru să fie cuvioșiei tale, că unii din monahi și din clerici, părându-li-se a înțelege drept niște sminteli ca acestea, au pornit sârguindu-se, precum am zis, ca să se arate pe ei mai întâi”.
După aceasta, trecând puțină vreme, iarăși s-a întărâtat împăratul, având nestatornicie, și s-a ridicat asupra dreptei credințe. Deci, iarăși s-au dat în toate părțile, cum și în sfânta cetate a Ierusalimului, porunci împărătești, care lepădau sfintele soboare, dar mai ales pe cel din Calcedon. Atunci, iarăși s-a arătat duhovnicescul ostaș, Cuviosul Teodosie, care era acum bătrân cu anii, însă avea putere de tânăr. Căci toți de frică tăcând și cei mai mulți învoindu-se cu împăratul, cuviosul venind din locașul său, a intrat în sfânta biserică cea mare a Ierusalimului; apoi, urcându-se acolo unde este obiceiul preoților a face citire către popor și cu mâna făcând semn de tăcere, cu mare glas a strigat: „Dacă nu socotește cineva pe cele patru sfinte sinoade a toată lumea, întocmai ca și pe cele patru Evanghelii, anatema să fie”.
Acestea zicându-le, ca un înger a înspăimântat pe popor și nici unul din potrivnici n-a îndrăznit să zică vreun cuvânt. Apoi, chemând pe ucenicii săi cei mai aprinși în credință, umbla prin cetăți și prin sate, pierzând eresul și întărind bună credință. Aflând împăratul despre acest lucru, l-a pedepsit cu izgonire, neștiind ticălosul că se apropia sfârșitul său. Deci, cuviosul a fost trimis în surghiun, iar împăratul Anastasie în curînd s-a lipsit de viața cea pământească, vremelnică. Atunci, îndată mărturisitorul lui Hristos, Teodosie, s-a întors în locașul său, împreună cu toți ceilalți care au pătimit izgoniri pentru dreapta credință. Agapit, episcopul Romei vechi și Efrem, episcopul Antiohiei, au scris către dânsul, fericindu-l cu multe laude pentru răbdarea ce a arătat și pentru izgonirea ce a suferit pentru adevărata credință, încât era gata să sufere și moarte.
Acum este vremea să trecem la povestirea minunilor Sfântului Teodosie.
În timpul acela, când porunca pagină a împăratului Anastasie se punea de față, în cetatea Ierusalimului erau adunați toți părinții din locașurile Palestinei. Cuviosul Teodosie, precum am zis, venind acolo cu ucenicii săi, și tot soborul acesta fiind în locul ce se cheamă Ierotion. În acel loc este un scaun mare, zidit de marele Constantin, unde în toți anii se făcea înălțarea cinstitei Cruci a Domnului.
Atunci, o femeie oarecare, având în sinurile sale o durere pe care doctorii o numeau carchin (cancer), pătimind de multă vreme și neavând nici o ușurare de la ei, a venit acolo și stătea întristată aproape de ceata sfinților; apoi, apropiindu-se de unul din ei (acesta era Cuviosul Isidor, care mai pe urmă a fost egumen al locașului Suchiei), i-a arătat, plângând, boala să și l-a întrebat dacă este în acel sobor Cuviosul Teodosie și cum este el la chip. Isidor i-a arătat cu degetul pe sfânt; deci, ea mergând către dânsul, nu într-alt chip, ci ca și femeia aceea căreia îi curgea sânge și care s-a atins de marginea hainei Domnului, așa și dânsa și-a descoperit pieptul și s-a atins în taină de haina monahicească ce era pe cuviosul și îndată a câștigat tămăduire.
Aceasta nu s-a tăinuit de cuviosul, căci întorcându-se către femeie, i-a zis: „Îndrăznește fiică, căci Stăpânul meu a zis: Credința ta te-a mântuit”. Fericitul Isidor cu sârguință a alergat la femeie, vrând să vadă minunea ce se făcuse; și a văzut că nici un semn nu se mai afla în acel loc, unde erau rănile netămăduite.
După moartea împăratului Anastasie și după întoarcerea din surghiun a cuviosului părinte, obiceiul lui era ca să meargă în Betleem pentru rugăciuni. Odinioară, vrând să se odihnească de oboseală, s-a abătut din cale la locașul Cuviosului Marchian; iar el, cu dragoste primind pe doritul oaspete, nu avea cu ce să-l ospăteze – pentru că într-acea vreme nu avea nici pâine, nici grâu, și după îndestulată vorbă duhovnicească, când a fost vremea mesei, Marchian a poruncit ucenicilor săi ca, fierbând linte, s-o pună înaintea lor.
Teodosie, înțelegând sărăcia cea mare în care se afla Marchian, a poruncit ucenicilor săi să aducă pâinile ce le adusese de acasă în traistă pentru călătorie și să le pună înainte. Plecând ucenicii, Cuviosul Marchian a zis către Cuviosul Teodosie: „Să nu te superi pentru aceasta părinte, că ți-am făcut ospăț sărac, nici să te mâhnești că n-am pus pâine înainte, pentru că suntem foarte mult lipsiți și n-avem grâu nicidecum”.
Zicând el aceasta, minunatul Teodosie a căutat spre barba lui Marchian și a văzut un grăunte de grâu, care nu se știe de unde căzuse în barbă, pe care luându-l încetișor cu dreapta și cu fața veselă zâmbind, i-a zis: „Iată grâul; deci cum ziceți că grâu nu aveți?”. Fericitul Marchian luând cu bucurie grăuntele din mâinile lui Teodosie, ca pe o sămânță bine roditoare, a poruncit să-l ducă în jitniță, crezând că binecuvântarea Sfântului Teodosie, fără osteneală, va aduce rod mai mult decât holdele cele lucrate.
Aceasta s-a și întâmplat, pentru că a doua zi după plecarea lui Teodosie, ucenicii vrând să deschidă ușile jitniței, au găsit-o plină cu grâu, încât nici ușile nu se puteau deschide. Deci, Marchian a trimis la Cuviosul Teodosie, înștiințându-l despre minunea ce se făcuse, mulțumindu-i pentru înmulțirea grâului. Cuviosul i-a răspuns: „Nu eu, ci tu, părinte, ai înmulțit grâul, căci din barbă ta s-a luat acel grăunte”.
Altă dată o femeie cinstită din Alexandria a venit la locașul Cuviosului Teodosie, cu micul său fiu, care văzând pe sfântul părinte de departe, a strigat către mama sa, arătând cu degetul spre fericitul: „Acesta m-a izbăvit de înecare în puț, ținându-mă de mână ca să nu mă afund în apă”. Iar mama, căzând la picioarele cuviosului, a zis: „Pruncul acesta, jucându-se cu alții, a căzut din nebăgare de seamă în puțul cel mai adânc și socoteam că s-a înecat acolo și a murit.
Deci, tânguindu-ne pentru dânsul ca după un mort, am slobozit un om în puț, ca să scoatem din apă trupul pruncului, iar el s-a aflat viu, șezând deasupra apei. Mirându-ne, și întrebându-l cum de nu s-a afundat în apă, el ne-a spus că un monah bătrân, arătându-se, l-a apucat de mână și-l ținea deasupra apei. Deci, eu de atunci luându-mi pruncul, înconjor cetățile, satele, munții și pustiile, până ce voi afla pe acel părinte; și iată te-am aflat pe cuvioșia ta, pe care te-a cunoscut pruncul meu, cel mântuit de înecare prin tine”.
O altă femeie, pătimind grele dureri în toți anii după nașterea copiilor pe care îi năștea morți, deși mult roditoare, tot nu avea fii; ea era mult roditoare, căci năștea adeseori, dar fără fii, căci rodul era mort mai înainte de a ieși din pântece. Deci, a rugat cu lacrimi pe Cuviosul părinte Teodosie, ca și el să se roage pentru dânsa, să înceteze pierzarea fiilor care se nasc dintr-însa și să i se ușureze durerile cele grele.
L-a mai rugat pe cuviosul, că de va naște vreun prunc de parte bărbătească, să-i dea voie, să-i pună numele Teodosie. Că zicea: „De vei porunci ca acela care are să se nască din mine să se cheme cu numele tău, nădăjduiesc că va fi viu pruncul”.
Cuviosul s-a învoit la cererea ei și a făcut rugăciune către Dumnezeu cu dinadinsul pentru dânsa; când era să nască, n-a avut durerile de mai înainte, ci a născut mai ușor, și cel născut era viu și de parte bărbătească; apoi l-a numit cu numele cuviosului; iar înțărcîndu-l și mai crescând puțin, l-a dus în locașul cuviosului părinte și l-a dat lui Dumnezeu spre călugărie.
Asemenea și altă femeie din Betleem, întristându-se pentru copiii săi, care mureau, când a numit pe pruncul născut după numele cuviosului, l-a avut viu și a crescut sănătos cu trupul, făcându-se om iscusit, fiind un zidar ales.
Odată supărau pe oameni în Palestina omizile și lăcustele, dar cuviosul era foarte bătrân în acea vreme, neputând nici a umbla; însă a poruncit ucenicilor să-l aducă în câmp, unde se făcea pierzarea roadelor pământului; acolo a certat lăcustele și omizile, zicând: „Așa vă poruncește vouă Stăpânul vostru cel de obște al tuturor, să nu pierdeți ostenelile omenești și să nu mâncați hrana săracilor”. Îndată lăcustele s-au dus ca un nor, iar omizile au pierit.
Altă dată frații aveau trebuință de haine, încât erau foarte lipsiți și dezbrăcați și-l supărau pe cuviosul, venind la el; iar el nu avea ce să le dea, ca să-și cumpere haine și-i era milă. Însă după făgăduința Stăpânului a toate, grăia către dânșii: Nu vă îngrijiți de ziua de mâine, ci căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui, căci toate celelalte se vor adăuga vouă; pentru că Tatăl vostru cel ceresc știe de ce aveți trebuință mai înainte de cererea voastră.
Așa mângâind sfântul pe frați, a venit un bărbat necunoscut de nimeni, care nici n-a spus cine-i și de unde este. Acesta a dat cuviosului o sută de galbeni pentru trebuința mănăstirească și s-a dus. Cuviosul, mulțumind lui Dumnezeu pentru o purtare de grijă ca aceea, a dat galbenii pentru îmbrăcămintea fraților și s-au îndestulat toți cu haine multă vreme.
Iulian, păstorul Bisericii Vostriei, care la începutul vârstei sale învățase de la cuvios citirea cărților, a spus despre dânsul: „Am venit odată – zice el –, cu cuviosul părinte în Vostria; și iată o femeie vestită cu răutatea, întâmpinându-ne, a căutat spre cuvios cu mânie și l-a numit înșelător și mincinos; dar îndată a ajuns-o pedeapsa lui Dumnezeu, căci, deodată căzând, a murit”.
Mi s-a întâmplat, spunea același Iulian, a merge pe lângă o mănăstire în care erau monahi cuprinși de eresul lui Sever, care, văzându-ne, au început a da în toaca bisericii spre adunarea fraților, mai înainte de obișnuita vreme a cântării; iar cuviosul, înțelegând că vrea să ne facă oarecare asupreală, s-a aprins cu dreaptă mânie și proorocește a zis cuvântul Stăpânului nostru Hristos: Nu va rămâne aici piatră pe piatră, care să nu se risipească. N-a zăbovit împlinirea cuvintelor sale, căci, puțină vreme trecând, au năvălit agarenii (arabii) noaptea la mănăstirea aceea, și, luând toate ce se aflau într-însa și robind pe toți monahii, au ars mănăstirea și s-a risipit acel loc, după proorocia sfântului.
Un comite al ostașilor greci de la răsărit, care se numea Chiric, îndrăzneț la războaie și cucernic spre Dumnezeu, mergând asupra perșilor, s-a dus mai întâi în Ierusalim să se închine la Sfintele Locuri și să câștige ajutorul lui Dumnezeu asupra vrăjmașilor; el a venit și în locașul lui Teodosie, de vreme ce, străbătând pretutindeni slavă pentru sfințenia cuviosului părinte, îi atrăgea pe toți la dânsul. Drept aceea, vorbind mult cu sfântul, s-a folosit de la dânsul; pentru că a auzit din sfințita lui limbă ca să nu nădăjduiască numai spre arcul său, nici să se bizuiască pe zecile de mii de ostași, ci pe unul Dumnezeu să-L știe de ajutător și să nădăjduiască spre puterea Lui nebiruită, căruia și este cu înlesnire să facă aceasta: adică, unul să gonească o mie, iar doi să biruiască zeci de mii.
Dintr-o învățătură că aceasta, comitele acela a câștigat mare dragoste către sfânt și a cerut de la dânsul rasă pe care o purta, s-o aibă ca pe o pavăză în războaie. Deci, când oastea grecească a luptat cu perșii și se făcea mare măcel, comitele fiind îmbrăcat în rasa Cuviosului Teodosie, era nevătămat de săgeți, de sulițe și de săbii și a arătat multă vitejie.
După sfârșitul războiului, a venit iarăși la cuviosul și i-a spus: „Pe tine însuți, părinte, te-am văzut ajutându-mi în război și făcându-mă înfricoșat vrăjmașilor, până ce am biruit puterea persană”. Nu numai comitelui aceluia s-a arătat marele nostru părinte, fiind departe, ci și la alți mulți se arăta în multe locuri, aducându-le grabnic ajutor; unora în corăbii, primejduindu-se în mijlocul valurilor și al furtunilor, altora prin pustietăți rătăcind și altora, scoțându-i din gurile fiarelor sălbatice. Drept aceea, unora în vis, iar altora în vederea ochilor le stă în față, scoțându-i din primejdii.
Dar nu numai oamenilor le era grabnic ajutător, ci și dobitoacelor celor necuvântătoare; astfel, odată un străin mergea cu catârul și întâmpinându-l în cale un leu, s-a repezit la catâr, neuitându-se spre om, vrând să rupă și să mănânce catârul; deci, omul tremurând, a chemat cu mare glas numele cuviosului, zicând: „Ajută-mi, omule al lui Dumnezeu, Teodosie”. Atunci leul, auzind de numele sfântului, s-a întors și a fugit în pustie.
Să pomenim ceva și despre înainte-vederea cuviosului. El a poruncit odată, nu cu mult înainte de sfârșitul său, ca să lovească în toacă spre adunarea fraților. Adunându-se frații la dânsul, a suspinat, a lăcrimat și le-a zis: „Este trebuință a ne ruga, părinților și fraților, este trebuință a ne ruga, căci văd că mânia lui Dumnezeu s-a pornit spre partea Răsăritului”.
După aceasta, trecând șase sau șapte zile, s-a auzit că a căzut Antiohia în urma unui mare cutremur al pământului și a căzut chiar în vremea aceea când cuviosul, văzând mânia Domnului, poruncea fraților să se roage.
Apoi, Cuviosul părintele nostru Teodosie s-a apropiat de fericitul sfârșit, zăcând pe patul durerii un an întreg. Era rugăciunea neîncetată în gura lui, încât, chiar dormind, buzele lui se mișcau și grăiau psalmii și rugăciunile cu care se obișnuise. Când sfântul voia să se deștepte, afla psalmul în gura sa, încât se împlinea cu dânsul cuvântul lui David: Noaptea se înalță cântărea de la mine. Apoi necontenit învăța și pe frați la fapte bune.
Mai înainte cu trei zile de sfârșitul său, a chemat trei episcopi iubiți ai săi și, spunându-le ducerea sa către Dumnezeu, le-a dat sărutarea cea de pe urmă; iar ei plângeau și se tânguiau pentru despărțirea de el. După aceasta, a treia zi, rugându-se lui Dumnezeu, și-a dat duhul, viețuind peste 105 ani. Iar mutarea lui a cinstit-o Dumnezeu cu minunea aceasta: un om, anume Ștefan, de neam din Alexandria, era îndrăcit de multă vreme; acela, după mutarea cuviosului, atingându-se de patul lui, s-a izbăvit de chinuitorul său și s-a făcut sănătos.
Auzindu-se pretutindeni despre sfârșitul Sfântului Teodosie, s-a adunat din toate părțile mulțime de popor, precum și monahi din mănăstiri.
Apoi a venit și Preasfințitul Petru, întâiul stătător al Ierusalimului, cu episcopii săi, și au îngropat cu cinste sfântul trup al Cuviosului, în peștera în care viețuise de la început, întru slava Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine închinăciune, împreună cu Tatăl și Sfântul Duh, în veci. Amin.
