Articole

Sfântul și Dreptul Iov, mult răbdătorul (î.Hr.)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.orgdoxologia.ro

 

Sfântul și Dreptul Iov, mult răbdătorul

Sfântul și Dreptul Iov îndelung-răbdătorul a fost unul dintre drepții Vechiului Testament. Biserica Ortodoxă îl prăznuiește pe 6 mai.

Sfântul și Dreptul Iov, mult răbdătorul (î.d.Hr.) - foto preluat de pe www.facebook.com

Sfântul și Dreptul Iov, mult răbdătorul (î.d.Hr.) – foto preluat de pe www.facebook.com

Iov a trăit în Arabia aproape 2000 de ani înainte de Hristos; numele tatălui său a fost Zareth și numele mamei lui era Bosora.

În conformitate cu Cartea lui Iov (1) din Vechiul Testament, el a trăit în țara Uz (a cărei localizare nu este cunoscută).

Iov a fost un om extrem de bogat pentru timpul său și a fost declarat a fi cel mai mare om printre oamenii din Orient.

De asemenea, el a fost neprihănit, prosper, și a avut o familie mare.

Iov a pierdut brusc familia și bogăția sa, însă și-a păstrat integritatea lui și credința în Dumnezeu, și a fost în cele din urmă răsplătit cu prosperitate, chiar mai mare decât înainte.

Iov a trăit 248 ani, suficient de mult pentru a-și vedea strănepoții.

Din toată viața sa, 140 de ani i-a trăit după încercările la care l-a supus Dumnezeu, care au început atunci când avea 79 de ani.

Iov este considerat un model de răbdare de fiecare suferință pe care Dumnezeu îngăduie peste noi, și o imagine profetică a suferinței a Domnului Iisus Hristos.” - Prologul de la Ohrida

Iov este menționat și în Cartea lui Ezechiel (14, 14 și 20), împreună cu Noe și Daniel, ca fiind cel care, asemenea acestora, și-ar mântui sufletul prin neprihănirea lui.


Cartea lui Iov (1)

Cartea lui Iov este împărțită în cinci părți, cu un prolog și un epilog scrise în proză, și cu trei părți de mijloc scrise în poezie.

Cartea lui Iov vorbește despre o temă dificilă: „suferința dreptului”.

Cartea lui Iov este pomenită în Noul Testament în Epistola către Evrei 12, 5, în și I Corinteni 3, 19.

 

Imnografie

Tropar, glasul 1:

Bogăția virtuților lui Iov văzând-o vrăjmașul drepților, a uneltit a o fura, și rupând turnul trupului, vistieria duhului nu a furat; căci a aflat întrarmat sufletul cel fără prihană, iară pe mine și golindu-mă m-a robit. Deci mai înainte de sfârșit întâmpinându-mă, izbăvește-mă de cel viclean, Mântuitorule, și mă mânuiește.

Condac, glasul al 8-lea:

Ca un adevărat și drept de Dumnezeu cinstitor și fără prihană, și sfințit arătându-te, preamărite, sluga lui Dumnezeu cea adevărată, ai luminat lumea cu răbdarea ta, prearăbdătorule și preaviteazule. Pentru aceasta toți, de Dumnezeu înțelepțite Iov, lăudăm pomenirea ta.

 

Iconografie

Dionisie din Furna arată că sfântul și dreptul Iov se zugrăvește în chipul unui bătrân, cu barba rotundă, purtând pe cap o coroană și în mâini având un înscris pe care zice: „Fie numele Domnului binecuvântat!

Dionisie arată si cum se zugrăvesc câteva scene din viața lui Iov – cum rămâne acesta fără de averi, când se găsea în suferință și când este din nou dăruit cu averi și cu alți feciori și fete.

Job and His Friends by Ilya Repin (1869) - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Job and His Friends by Ilya Repin (1869) – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Iar când se zugrăvește suferința lui Iov, Dionisie arată că acesta e înfățișat plin de răni, zăcând pe un morman de gunoi, în afara unei cetăți, iar în jurul lui soția și cei trei prieteni ai lui, vorbind cu el. Iar soția îi spune: „Blesteamă-L pe Dumnezeu și mori!”.

Iov primeşte înapoi toate bogăţiile sale - pictură de Laurent de la Hyre - foto preluat de ro.wikipedia.org

Iov primeşte înapoi toate bogăţiile sale – pictură de Laurent de la Hyre – foto preluat de ro.wikipedia.org

Iar Iov, privind spre ea mânios, zice: „Vorbești cum ar vorbi una din femeile nebune! Ce? Dacă am primit de la Dumnezeu cele bune, nu vom primi oare și pe cele rele? …Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat!” (1)

 

Note

1 – Cartea lui Iov (gr. Ιώβ) este una din cele 49 de cărți ale Vechiului Testament. În canonul scrierilor sacre iudaice, Cartea lui Iov este socotită printre scrierile „aghiografice”, dar în canonul creștin al Bibliei ea este inclusă printre cărțile poetice (sau de învățătură).

2 – Dionisie din Furna, Erminia picturii bizantine, Sophia, București, 2000, pp. 84, 85, 88, 204, 235.

 

cititi mai mult despre Sfântul și Dreptul Iov, mult răbdătorul si pe: doxologia.roro.wikipedia.orgen.wikipedia.org

 

Viața Sfântului și Dreptului Iov

Sfântul și Dreptul Iov, mult răbdătorul (î.d.Hr.) - foto preluat de pe basilica.ro

Sfântul și Dreptul Iov, mult răbdătorul (î.d.Hr.) – foto preluat de pe basilica.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

„Iov, Eu pe tine te-am turnat ca laptele în pântecele maicii tale, te-am închegat ca brânza, te-am țesut ca pânza, ți-am făcut inimă și oase și te-am făcut făptura Mea în pântecele maicii tale și Eu am zidit inima ta și am știut că nu-ți vei pierde răbdarea. Eu am întemeiat inima ta întru tine și credința și răbdarea ta.”

Sfântul și dreptul Iov se trăgea din seminția lui Avraam, fiu din fiii lui Isav, care era al cincilea de la Avraam. El își avea petrecerea sa în pământul Hus, într-una din laturile Arabiei, și era cel mai bogat om de la răsăritul soarelui, fiind foarte temător de Dumnezeu. Dintre dobitoace avea șapte mii de oi, trei mii de cămile, cinci sute perechi de boi; asinele ce se pășteau erau cinci sute și slugi foarte multe, având el lucruri mari pe pământ, pentru că era bărbatul acesta de bun neam și cu cinste mare între toți cei ce viețuiau la răsărit.

Acesta era om adevărat, fără prihană, drept și credincios, depărtându-se de la tot lucrul rău. El avea șapte feciori și trei fete. Și feciorii, văzând pe tatăl lor că face milostenie veșnic la mii de săraci, au început să facă la fel ca tatăl lor; și mulți oameni erau chemați la masă și ei slujeau la masa celor necăjiți acolo. Deci, într-o zi, se ospătau toți împreună la cel dintâi frate, într-altă zi la celălalt frate și așa până la cel din urmă, când începeau iarăși de la cel dintâi. Iar după ce se sfârșeau cele șapte zile ale ospețelor lor, Iov trimitea la dânșii, sfătuindu-i și învățându-i, ca fiecare să-și cerceteze conștiința sa cu de-amănuntul, dacă n-a greșit ceva cu cuvântul sau cu gândul împotriva Domnului; pentru că se temea dreptul Iov de Dumnezeu foarte mult, nu cu temerea firii celei de rob, ci cu temerea dragostei celei de fiu și cu dinadinsul se păzea pe dânsul și pe toată casa sa, ca să nu facă vreo supărare Domnului Dumnezeu.

Și acest om al lui Dumnezeu, aducea jertfă de curățire, cum se aduceau jertfe sângeroase atunci, socotind în sine: ca nu cumva copiii mei, fiind tineri, să fi greșit ceva cu gândul lui Dumnezeu. Așa făcea dreptul Iov în toate zilele.

Și a fost ca în ziua de astăzi: Fost-a întru una din zile și au venit îngerii Domnului înaintea Domnului. Îngerii lui Dumnezeu cei puși ca să păzească neamul omenesc, au venit înaintea lui Dumnezeu, ca să-i aducă Lui rugăciunile oamenilor și nevoile lor cele de multe feluri. Cu dânșii a venit și diavolul, ispititorul și clevetitorul oamenilor; nu că putea să stea împreună cu îngerii înaintea lui Dumnezeu la cer, de unde s-a lepădat, ci a stat departe, afară din cer, înaintea ochiului Celui Atotvăzător al lui Dumnezeu. Și atunci a venit și satana, iar Dumnezeu L-a întrebat: „Dar tu de unde vii?”. Dar Dumnezeu i-a pus întrebarea, ca să ne răspundă nouă cum a fost istoria lui Iov.

Și, răspunzând diavolul către Domnul, a zis: „Înconjurând pământul și străbătând partea cea de sub cer, și iată sunt de față”. Și i-a zis lui Domnul: „Oare socotit-ai în gândul tău de robul Meu Iov, că nu este asemenea lui, cineva din oamenii cei ce sunt pe pământ, fiind fără de prihană, drept și credincios, depărtându-se de toate lucrurile cele rele?”. Și asta o spunea Dumnezeu, nu pentru că era sărac sau necăjit, ci foarte bogat.

Răspuns-a diavolul și a zis Domnului: Oare Iov în deșert cinstește pe Dumnezeu? Oare nu ai îngrădit Tu pe cele dinlăuntru și pe cele din afară ale casei lui și pe toate cele ce sunt împrejurul lui; lucrurile mâinilor lui nu le-ai binecuvântat și dobitoacele lui nu le-ai înmulțit pe pământ? Dar trimite mâna Ta și Te atinge de toate cele ce are și să vedem dacă nu Te va blestema pe Tine în față! Ca și cum ar fi zis: „Cum nu s-ar teme, dacă i-ai dat atâta avere și cinste? Dar, dă-l pe mâna mea, să vedem nu Te va blestema în față?”.

Atunci Domnul a zis diavolului: Toate câte sunt ale lui, le dau în mâinile tale; dar de el să nu te atingi! Vedem că diavolul nu poate face nimic fără voia lui Dumnezeu și fără îngăduința Lui. Putea el să se ducă peste Iov și mai înainte, că avea mare ură pe el, că era drept; însă, până n-a luat blagoslovenia lui Dumnezeu, nu s-a dus. Pentru că numai unde îi îngăduie Dumnezeu se duce; căci puterea drăcească este îngrădită de puterea Atotțiitorului Dumnezeu și nu-i îngăduie să facă mai mult decât vrea El.

Și a venit diavolul la Iov. Și prima dată, când a ajuns asupra gospodăriei lui Iov, a pogorât foc din cer. Atunci un vestitor a venit la Iov și i-a spus: „Foc a căzut din cer pe pământ și a ars oile tale, asemenea și pe păstori i-a mistuit, iar eu am rămas singur și am venit să-ți spun”. Pe când acesta grăia, a venit un alt vestitor și a zis către Iov: „Perechile de boi arau și asinele pășteau aproape de dânșii, când, venind hoții, le-au furat pe ele, iar pe slugi le-au omorât cu sabia; și, rămânând eu singur, am venit ca să-ți spun despre acestea”. În același timp un alt vestitor a venit la Iov și i-a grăit lui: „Haldeii, făcând trei tabere, au năvălit asupra noastră și au înjugat cămilele și le-au robit, și slugile le-au ucis cu sabia; iar eu am rămas singur și am venit să-ți spun”.

La urmă a venit alt vestitor, grăind către Iov: „Feciorii tăi și fetele, mâncând și bând la fratele lor cel mai mare, deodată a năvălit dinspre pustie un vânt mare cu vifor și s-a atins de cele patru unghiuri ale casei și a căzut casa peste copiii tăi și toți au murit; iar eu am rămas singur și am venit să-ți spun”.

Acesta i-a rupt inima, dar tot n-a îndrăznit să zică cuvânt de rău împotriva lui Dumnezeu. Atunci Iov s-a sculat, și-a rupt hainele sale, și-a tuns perii capului, și-a presărat țărână peste capul și, căzând cu fața pe pământ, s-a închinat Domnului și a zis:Gol am ieșit din pântecele maicii mele, gol mă voi duce în groapă; Domnul a dat, Domnul a luat! Precum a voit Domnul, așa a făcut. Fie numele Domnului binecuvântat de acum și până-n veac! De toate acestea câte i s-au întâmplat, Iov n-a greșit înaintea Domnului nici cu inima, nici cu gura; pentru că n-a zis nimic fără de minte împotriva Domnului. Atât de tare se temea Iov de Dumnezeu.

Atunci satana, văzând că i-a luat totul și nu l-a biruit, s-a dus iar la Dumnezeu. Și a fost că în ziua aceasta, îngerii lui Dumnezeu au venit, ca să stea înaintea Domnului și împreună cu ei a venit și diavolul. Și a zis Domnul către diavol: „Dar tu de unde vii?”. Iar el a zis: „Străbătând partea cea de sub cer și înconjurând tot pământul am venit”. Atunci Domnul a zis către dânsul: „Oare gândit-ai la robul Meu Iov? Că nu este nici un om ca acesta din cei de pe pământ, care i-ar fi fost lui asemenea: fără de prihană, drept, credincios, ferindu-se de tot răul și neținându-se de răutate; iar tu în zadar i-ai cerut averile, slugile și fiii lui, ca să le pierzi”.

Răspunzând diavolul, a zis către Domnul: „Piele pentru piele; toate câte le are omul, le va da pentru sufletul său! Deci, nu așa! Ci trimite mâna Ta și Te atinge de trupul și de oasele lui; atunci vei vedea, de nu Te va blestema în față!”. Iar Domnul a zis către diavol: „Iată, ți-l dau ție, dar să nu te atingi de sufletul lui”. Iată ce este mai scump la om! Sufletul. Că sufletul este mai scump decât tot ce există în lumea aceasta. De aceea îi atâta luptă pentru mântuirea sufletului.

Și a venit diavolul, cu voia și cu îngăduința lui Dumnezeu, și l-a lovit pe Iov, de la cap până la picioare cu lepră. Atunci Iov, când s-a văzut lepros din creștet până-n talpă, a căzut la pământ de durere; și, a ieșit afară din cetate, unde ședea pe gunoi, curățindu-și rănile cu un hârb. Și n-a fost bătaia lui Iov o zi, o lună sau un an, ci șapte ani și jumătate l-au mâncat viermii de viu pe Iov! Așa a răbdat. Iar soția lui, rămânând sănătoasă, pentru că pe ea n-a lovit-o diavolul, că era mai slabă în credință, se ducea cu traista prin sat, la cerut; și îi aducea câte ceva de hrană. Singurul ajutor îi era soția lui; singura mângâiere, ca să nu moară de foame.

Trecând multă vreme și văzând diavolul că nu l-a biruit pe Iov, a încercat prin femeie, cu care biruise în rai pe Adam. Știa că femeia e mai slabă. Și a zis către dânsul femeia lui: „Iată, acum te mănâncă viermii de viu în gunoi, ți-a luat toată averea și copiii de atâția ani și tu nu zici nici un cuvânt de hulă împotriva lui Dumnezeu și nu-ți pierzi răbdarea! Până când vei răbda acestea? Iată, voi mai îngădui încă puțin timp, așteptând nădejdea mântuirii mele; că s-a pierdut pe pământ pomenirea ta, fiii și fetele tale; durerile și ostenelile pântecelui meu, pe care în zadar i-am născut cu chinuire; iar tu singur șezi afară, fără acoperământ, pe gunoi și plin de viermi, iar eu rătăcesc slujind și trecând din loc în loc și alergând din casă în casă, așteptând apusul soarelui, ca să mă odihnesc de ostenelile mele și de durerile cele ce acum mă cuprind. Deci, zi vreun cuvânt de hulă împotriva lui Dumnezeu și mori”.

Iar Iov îi spunea cu blândețe, că vedea că diavolul vorbește prin gura ei: „Pentru ce grăiești așa, ca o femeie din cele nebune? Nu sunt eu Iov care eram ca împărații de bogat și cinstit în lume? Nu-ți aduci aminte ce cinste am avut noi pe pământ și câtă avere și câte slugi aveam? Apoi, cum am primit cele bune din mâna Domnului, oare pe cele rele să nu le suferim?”.

Auzind trei prieteni ai lui de toate răutățile care au venit asupra lui, au mers la dânsul fiecare din țara sa: Elifaz, împăratul Temanului, Bildad, stăpânitorul Savheilor și Țofar, împăratul Mineilor. Aceștia erau ca niște împărați de bogați, boieri mari din alte țări, care cumpărau mii de vite de la Iov, miei și lână. Ei auziseră de bătaia lui Iov, dar nu credeau că-i chiar așa; și se sfătuiseră între dânșii, ca să-l cerceteze pe Iov și să-l mângâie.

Văzându-l de departe, cum îl știau ce om cinstit era, ce palate și ce slugi avea, nu l-au cunoscut și au strigat cu glas mare și au plâns, rupându-și hainele și presărându-și țărână peste capetele lor. Ei au stat la dânsul șapte zile și șapte nopți și nimeni dintre dânșii n-a vorbit către dânsul vreun cuvânt, pentru că vedeau rănile lui cumplite și foarte mari. Și gândeau, ce va fi asta? Ce fel de bătaie a lui Dumnezeu este asta?

Și la șapte zile a deschis cuvântul Elifaz și, în loc să-l mângâie pe Iov în rănile și în durerea lui, în loc să-l îmbărbăteze, că erau prieteni de altădată, au început să-l rănească cu cuvântul: „Iov, mi se pare că te-a retezat Dumnezeu ca pe un copac tomnatic, care nu face roadă. De ce-ai ajuns tu așa? Ai oprit plata văduvelor și simbria lucrătorilor! Ai fost nemilostiv și aspru! Ai fost mândru! Ai uitat de Dumnezeu! Ai făcut fărădelegi înaintea Lui!”. Și așa mereu l-a mustrat. La fel și al doilea prieten și al treilea.

Iar Iov a început a le spune lor cu blândețe: „Dragii mei; prietenii mei, spre dosadă ați venit aici și spre rană mie. Mai bine ziceam eu gropii, „muma mea”, și viermilor, „voi sunteți frații și surorile mele”, decât să vină prietenii mei și să mă rănească cu cuvinte”. Adică, mai bine mă mângâiam cu viermii și cu gândul la groapă, decât să aud din gura voastră acestea.

Și le-a spus Iov: „Voi mă învinuiți că am oprit plata slugilor și că am făcut nedreptate. Eu nu mă laud, dar adevărul voi vorbi. Eu am fost tatăl sărmanilor și maica văduvelor; eu am fost ochiul orbilor și urechea surzilor; piciorul șchiopilor și mâna ciungilor. Tunsura mieilor mei a încălzit umerii săracilor. Ușa mea nu s-a închis la tot străinul și toată averea mea am socotit cu putere s-o împart la cei necăjiți. Deci, nu-i adevărat ce vorbiți voi. Adevărat că mâna Domnului mă ceartă pentru păcatele mele, dar ceea ce mă învinuiți voi nu este adevărat”.

Văzând Dumnezeu răbdarea lui Iov, după ce-au plecat cei trei prieteni, a apărut Dumnezeu în nori și în vifor deasupra lui. Iov zăcea acolo de șapte ani jumătate, numai oasele și inima rămăsese – căci carnea lui era mâncată de viermi. Și când a venit Ziditorul cerului și al pământului, Iov era acum rănit și de prietenii lui, ocărât și defăimat și de soția lui și de toți. Deodată aude glasul lui Dumnezeu din nori: „Iov, scoală-te ca un bărbat, ia veșmântul tău – că i-a trimis un veșmânt din cel mai alb ca zăpada -, încinge-te și să stăm de vorbă amândoi!”.

S-a sculat Iov, sănătos ca la 30 de ani și frumos și vesel, s-a îmbrăcat cu veșmântul dat de Dumnezeu. Și a spus Dumnezeu către el: „Iov, unde erai tu când am întemeiat pământul? Spune-mi Mie care-i lățimea cea de sub cer? În ce loc locuiește întunericul și ce loc are lumina? Unde erai tu când am măsurat Eu munții cu așezământul cunoștinței, văile cu cumpăna și dealurile; când am pus mării hotar nisipul și am îngrădit marea cu nisip și I-am spus: „Până aici să stai și întru tine să se sfărâme valurile tale”? Eu am întins crivățul pe uscat. Eu am făcut cuvântători pe pământ. Eu am măsurat greutatea vânturilor. Eu am însemnat calea fulgerelor sub cer. Eu am rânduit nașterile fiarelor din codri, nașterea dobitoacelor pământului și a oamenilor. Eu am făcut orionul și rarița cea de miazănoapte și am împodobit cerul cu stele, cu soare și lună, și lumină am dăruit zidirii Mele. Spune-Mi, unde erai tu atunci? Iov, Eu pe tine Te-am turnat ca laptele în pântecele maicii tale, te-am închegat ca brânza, te-am țesut ca pânza, ți-am făcut inimă și oase și te-am făcut făptura Mea în pântecele maicii tale și Eu am zidit inima ta și am știut că nu-ți vei pierde răbdarea. Eu am întemeiat inima ta întru tine și credința și răbdarea ta.

Și acum, Iov, fiindcă ai așteptat cu răbdare venirea Mea și n-ai zis vreun cuvânt rău în atâtea scârbe și necazuri și boale, iată, Eu îți dăruiesc ție de acum înainte încă 140 de ani de viață; și vor fi averile tale îndoite. Și vei ajunge să trăiești până la al cincilea strănepot și vei adormi plin de zile și vei veni la Mine să te veselești cu Mine în veci”.

După ce l-a vindecat Domnul de bube, a binecuvântat și cele de pe urmă ale lui Iov, mai mult decât pe cele dintâi; și erau dobitoacele lui paisprezece mii de oi, șase mii de cămile, o mie de perechi de boi și o mie asini de herghelie. I s-au născut lui iarăși șapte fii și trei fete, precum avea și mai înainte. Deci, Domnul a îndoit dobitoacele lui Iov, iar copiii nu i-a îndoit, ca să nu socotească cineva, cum că copiii lui cei dintâi au pierit ca și dobitoacele; pentru că dobitoacele au pierit cu totul, iar copiii cei morți n-au pierit, ci se vor afla la învierea drepților. Fetele lui erau atât de frumoase, încât nu se aflau sub cer alte fecioare mai frumoase ca fetele lui Iov, cărora le-a dat moștenire între frații lor.

Iov a trăit de toți anii, 248, văzând pe fiii fiilor săi, până la a patra seminție; și s-a sfârșit întru adânci bătrâneți. Iar acum petrece în viața cea neîmbătrânitoare unde anii nu se împuținează, în Împărăția Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh, a Unuia Dumnezeu în Treime, Căruia se cuvine slava, cinstea și închinăciunea, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Sfântul Cuvios Mucenic Efrem cel Nou (din Nea Makri) (1384 – 1426)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.orgdoxologia.ro

 

Sfântul Cuvios Mucenic Efrem cel Nou din Nea Makri

Sfântul Efrem cel Nou, Sfântul Efrem din Nea Makri sau Sf. Efrem din Muntele Amomon (gr. Άγιος Εφραίμ Νέας Μάκρης / του Όρους των Αμωμών), despre care se crede că a trăit între anii 1384 și 1426, este cinstit ca sfânt mucenic și făcător de minuni de mulți creștini ortodocși. Deși nu există date istorice despre el, credincioșii îl consideră un sfânt “nou-arătat” (gr. “νεοφανείς”) prin descoperire dumnezeiască.

Sfântul Efrem a devenit în ultimii ani unul din cei mai cinstiți sfinți din Grecia, și o mulțime de pelerinaje se fac la moaștele și locul pătimirii lui, Mănăstirea Buna Vestire din Muntele Amomon. Mucenicia sa este prăznuită la data de 5 mai, iar descoperirea moaștelor sale la 3 ianuarie. Moaștele sfântului au fost descoperite prin voia lui Dumnezeu în 1950, 524 ani după moartea sa martirică. Patriarhia Constantinopolului l-a canonizat în martie 2011.

 

Istoric

Numele Sfântului Efrem și biografia sa cu detalii și date exacte au fost revelate monahiei Makaria Desypris (1911-1999) într-o serie de vise de inspirație divină în anul 1950. În urma acestor vise, ea s-a încredințat că voia lui Dumnezeu era ca ea să reconstruiască Mănăstirea Buna Vestire din Nea Makri, mănăstire ce a fost distrusă în secolul al XV-lea de către pirați.

Cu permisiunea episcopului locului, monahia Macaria a luat în grijă ruinele capelei, și în timp ce lucra la îndepărtarea molozului, se ruga să afle mai multe despre călugărul care a trăit cândva acolo. Răspunsul la rugăciune a fost un gând puternic care-i spunea „Sapă pământul aici și vei găsi ceea ce cauți”.

Ajutată de un tânăr muncitor, au descoperit o fostă vatră, cu trei ferestre mici, și un perete parțial distrus, indicii că acel loc fusese cândva o chilie. În pământul din vecinătatea schitului, au fost găsite sfinte moaște despre care s-a presupus că aparțin Sf. Efrem.

După descoperirea Sfintelor sale Moaște, Sfântul Efrem cel Nou s-a arătat de mai multe ori monahiei Makaria, altor maici și multor creștini fie sub chipul unui nevoitor cu fața brăzdată de multe osteneli, fie purtând veșminte preoțești, fie ca un călugăr, mărturisind: „Mă numesc Efrem!” și relatându-le viața, chinurile și torturile la care a fost supus.

Moaștele Sfântului au devenit rapid un loc popular de închinăciune, iar Sfântul a devenit cunoscut ca un grabnic ajutător și mare făcător de minuni. Pe locul unde a trăit și a murit ca martir, a fost reconstruită mănăstirea cu hramul Buneivestiri a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.

Mănăstirea este astăzi un loc de pelerinaj foarte frecventat ce atrage vizitatori din toată lumea, în special oameni care se roagă pentru vindecarea de boli.

 

Viața

Potrivit viselor revelate monahiei Macaria, Sf. Efrem s-a născut pe 14 septembrie 1384 în Trikala, Thessalia, primind la botez numele de Constantin. A rămas orfan de tată încă de când era mic și evlavioasa lui mamă s-a îngrijit de creșterea lui și a celorlalți șase frați.

La vârsta de 14 ani s-a îndreptat spre mănăstire, a depus votul monahal primind numele de Efrem și s-a mutat în Attica să viețuiască în Mănăstirea Buna Vestire din Muntele Amomon. După ce a trăit 27 de ani în nevoință călugărească aspră, în anul 1424, mănăstirea fost cotropită de otomani.

Turcii au ucis monahii prin decapitare, dar Sf. Efrem a scăpat și timp de un an a viețuit ca pustnic printre ruinele mănăstirii. În 14 septembrie 1425 a fost luat în robie de turcii veniți într-un nou raid, așa începând mucenicia lui. A fost ținut captiv și torturat mai bine de opt luni, iar în ziua de 5 mai 1426 a fost torturat până la moarte.

Sfântul Mare Mucenic Efrem avea atunci 42 de ani. Dudul de care se presupune că sfântul a fost spânzurat, este astăzi un loc de închinare în interiorul mănăstirii reconstruite.

 

Imnografie

Troparul și condacul

Ai strălucit ca soarele pe Colina Neprihăniților și ai urcat la Domnul pe calea martiriului, dându-ți sufletul sub loviturile necredincioșilor, Sfinte Părinte Efrem, Mare Mucenic al lui Christos. Pentru aceasta, ai făcut ca dumnezeiescul har să se reverse neîncetat spre cei ce cu evlavie îți strigă ție: slavă Celui Ce ți-a dăruit putere, slavă Celui Ce ți-a dăruit harul tămăduirilor, slavă Celui Ce dă tuturor tămăduiri prin tine.

Pe Colina Neprihăniților te-ai întărit viețuind întru nevoință, Părinte de Dumnezeu înțelepțite, și de acolo ai purces pe calea muceniciei. Pentru aceasta, Cel Ce dăruiește lumii viață cu îndoită cunună te-a încununat, Mare Mucenice al lui Christos Efrem, și te-a dăruit nouă ca în tot locul să avem ajutător și să ne rugăm cu stăruință: Miluiește-ne pe noi cei ce te cinstim pe tine!

Fragment din Acatistul Sf. Efrem cel Nou:

Condacul 1

Strălucitu-ne-ai tuturor, ca o nouă stea, când s-au descoperit sfintele tale moaște, Părinte, iar cu strălucirea minunilor tale luminezi întreaga lume. Prin mila și smerenia ta, plinește cererile celor care se apropie cu credință și care îți strigă ție:

Bucură-te, Sfinte Părinte Efrem, de-a pururi fericite!

Icosul 1

Ca un Înger nemaivăzut ai fost trimis din Cer și ne-ai arătat nouă harul Preasfântului Duh, cu care îi mângâi pe toți credincioșii, Sfinte Mucenice Efrem. Pentru aceasta, ,,Preafericit’’ te numim și îți strigăm ție:

Bucură-te, căci odinioară lupta cea bună ai purtat;
Bucură-te, căci acum tu strălucești prealuminat;
Bucură-te, cela ce ne dăruiești nouă veselie;
Bucură-te, căci pricinuiești în Ceruri bucurie;
Bucură-te, stea cu totul nouă a Bisericii lui Christos–Dumnezeu;
Bucură-te, sabie cu două tăișuri împotriva nebuniei celui rău;
Bucură-te, căci tuturor te-ai făcut pildă de sfântă nevoință;
Bucură-te, căci în ale tale lupte ai dobândit cununi de biruință;
Bucură-te, întărirea cea nouă a credinței;
Bucură-te, rana și surparea necredinței;
Bucură-te, că ești putere dăruită celor credincioși;
Bucură-te, că preschimbi inimile celor necredincioși;
Bucură-te, Sfinte Părinte Efrem, de-a pururi fericite!

 

Iconografie

Sf. Efrem cel Nou apare în iconografie având o înfățișare ascetică și slabă, cu părul negru și barbă, îmbrăcat în rasa neagră de călugăr și având în mână o limbă de foc.

 

Proslăvirea

La data de 4 martie 2011, Sf. Efrem a fost trecut în rândul Sfinților de către Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului. Sfântul este prăznuit pe 3 ianuarie în amintirea descoperirii sfintelor sale moaște și pe 5 mai în amintirea martiriului său.

La șaizeci de ani de la descoperirea moaștelor Sf. Efrem, Sfântul Sinod al Greciei a cerut printr-o scrisoare trimisă Patriarhului Ecumenic ca Sf. Efrem să fie trecut în rândul sfinților. Scrisoarea preciza faptul că Sf. Efrem este recunoscut ca și sfânt de către ortodocșii din întreaga lume, menționând următoarele: “afluxul de pelerini este masiv, aproape zilnic, iar în duminici și în sărbători mănăstirea este invadată de pelerinii veniți din toată Grecia… Cinstirea Sf. Efrem cel Nou se face atât în Grecia cât și în afara ei… Există biserici dedicate Sfântului în Sitia și Tinos… Icoane ale Sfântului sunt cinstite în întreaga lume ortodoxă.”

Încercări anterioare de proslăvire a Sf. Efrem au avut loc în anul 1997 de către arhiepiscopul Christodoulos al Atenei și a toată Grecia, în timpul Mitropolitului Panteleimon (Bezeniti) de Attica. Mitropolitul a scris într-o scrisoare următoarele: “în conformitate cu Tradiția Ortodoxă, Biserica Ortodoxă proclamă sfinți în conformitate cu conștiința lumii ecleziastice, iar autoritatea administrativă a Bisericii confirmă credința poporului printr-o decizie care este doar declarativă.”

Mitropolitul Panteleimon se referea la minunile săvârșite de Sfânt și la miile de pelerini care vin anual la mănăstire. Un an mai târziu, în timp ce Sfântul Sinod a cerut Patriarhului Ecumenic să-l treacă pe Efrem în rândul sfinților, un conflict a izbucnit între Mitropolitul de Attica și Mănăstirea ce adăpostea moaștele Sf. Efrem, iar subiectul proslăvirii a fost închis, fiind finalizat abia în 2011.

 

cititi mai mult deaspre Sf. Cuv. Mc. Efrem cel Nou si pe: doxologia.roro.wikipedia.orgen.wikipedia.org

 

Viața Sfântului Cuvios Mucenic Efrem cel Nou

Sf. Cuv. Mc. Efrem cel Nou (1384 - 1426) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Cuv. Mc. Efrem cel Nou (1384 – 1426) – foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

Martiriul Sfântului Efrem cel Nou a durat 8 luni. În toată această perioadă, turcii l-au chinuit zi de zi pe Sfântul Mare Mucenic Efrem cel Nou, pentru a-l determina să-și lepede credința ortodoxă și să se facă musulman.

Sfântul Efrem cel Nou – Marele Mucenic, Marele Tămăduitor, Grabnicul Ajutător întru toate nevoile și Marele Făcător de minuni – s-a născut în Grecia pe data de 14 septembrie 1384 (de ziua Sfintei Cruci). Sfântul Efrem cel Nou a rămas orfan de tată încă de mic copil, astfel că el împreună cu ceilalți 6 frați ai săi au fost îngrijiți numai de mama sa evlavioasă. La vârsta de 14 ani, Sfântul Efrem cel Nou a intrat ca monah in Mănăstirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu de pe Colina Neprihăniților, din regiunea grecească Attica (de lângă localitatea Nea Makri).

Pe data de 14 septembrie 1425 (tot de ziua Sfintei Cruci, când Sfântul Efrem cel Nou împlinea 41 de ani de viață și 27 de ani de aspră nevoință călugărească), Sfântul Efrem cel Nou a fost luat în robie de către turcii care au atacat mănăstirea de pe Colina Neprihăniților, iar ceilalți călugări din obștea sa au fost decapitați.

Martiriul Sfântului Efrem cel Nou – Marele Mucenic din Nea Makri – a durat 8 luni: a început pe data de 14 septembrie 1425 (de ziua Sfintei Cruci, care este și ziua de naștere a Sfântului Efrem cel Nou), când turcii au cotropit Mănăstirea aflată pe Colina Neprihăniților (Nea Makri – Grecia) și au ucis pe ceilalți monahi prin decapitare, iar pe Sfântul Efrem l-au luat în robie; s-a sfârșit pe data de 5 mai 1426, într-o zi de marți, la ora 9 dimineața, când Sfantul Efrem cel Nou și-a dat sufletul în mâinile Domnului, în urma chinurilor cumplite la care fusese supus (a fost spânzurat cu capul în jos, în pantece i-au înfipt un tăciune aprins și i-au sfâșiat carnea). În toată această perioadă de 8 luni de robie, turcii l-au chinuit zi de zi pe Sfântul Mare Mucenic Efrem cel Nou, pentru a-l determina să-și lepede credința ortodoxă și să se facă musulman.

Pătimirile suferite de Sfântul Efrem cel Nou, Marele Mucenic din Nea Makri, au fost descoperite prima dată Monahiei Macaria, apoi și altor credincioși din Grecia. Sfântul Efrem cel Nou li s-a arăat acestor oameni uneori aievea (în realitate), iar alte ori s-a arătat în vis, pentru a-i îmbărbăta și a le promite ajutorul său (pe care oamenii l-au primit neîntârziat), apoi Sfântul Efrem le-a dezvăluit o parte din chinurile cumplite pe care le-a suferit pentru că și-a păstrat credința ortodoxă. Un credincios din Atena a văzut într-o vedenie înspăimântătorul martiriu al Marelui Mucenic și Tămăduitor Efrem. Iată cum descrie acesta pătimirile Marelui Mucenic Efrem cel Nou:

„I-am văzut pe sălbaticii și turbații necredincioși coborând de pe coasta muntelui, însetați de sânge și de răzbunare împotriva monahilor creștini. Țelul lor era de a-i ucide pe călugări, după ce îi vor fi supus la chinuri cumplite. Toți strigă și își rotesc săbiile deasupra capului, dând naștere unei atmosfere pline de sălbăticie și brutalitate. Ei sosesc la mănăstire, în această mică oază cu chiliile ei albe și cu bisericuța lor: loc nevinovat și neprihănit, deschis către Dumnezeu și dăruit oamenilor, cu ușurință cotropit de cei sălbăticiți. Încep să-i supună la aspre chinuri pe monahi. Dintre toți, Sfântul Efrem este cel mai pașnic și cel mai netulburat. Acest lucru îi scoate din minți. Astfel, în vreme ce altora le taie capul cu săbiile, pe Sfânt îl pun în lanțuri pentru a-l căzni și pentru a-i înfrânge voința cea către Dumnezeu, pentru a-l sili să se lepede de credința sa. Îl închid într-o mică celulă, fără mâncare și fără apă. Îl bat zi de zi, îl chinuiesc, îl umilesc, îi cer să-și lepede credința. Zilele trec fără ca ei să dobândească ceea ce râvnesc. Sfântul rămâne nestrămutat în credința față de Dumnezeul Cel adevărat, astfel că ei decid să pună capăt vieții lui, după ce mai întâi îl chinuiseră în chip înspăimântător. Atunci îl scot pe Sfânt din mica închisoare și îl duc la copacul muceniciei sale, dudul care în aceste zile este plin de frunze, toate verzi. Îl atârnă cu capul în jos și încep să-l bată cu turbare. Îl lovesc, îl înjură, își bat joc de el, Îl iau în râs pe Dumnezeul lui:

– Unde este Dumnezeul tău ca să te ajute acum?

Sfântul nu-și pierde bărbăția. Se roagă:

– Doamne, nu ține seama de vorbele acestor oameni, însă facă-se voia Ta.

Îi smulg barba, îl tiranizează. Puterile lui se sleiesc. Unul, cu o bucată de fier, îl lovește în cap cu turbare, în partea stângă, lângă sprânceană. Veșmintele sale sunt zdrențuite, trupul îi este aproape dezgolit, rănile fără de număr. Dar ei încă nu sunt sătui de sânge. Ar vrea să-l mai chinuiască. Atunci, unul din cei care îl martirizează ia o bucată de lemn aprins și i-l înfundă cu putere în pântece (în buric). Urletele sale sunt sfâșietoare, durerea lui nemăsurată. Ochii îi sunt sângerii. Sângele îi curge din pântece cu îmbelșugare, dar ei nici acum nu se opresc. Iau de la capăt aceleași cazne dureroase, de mai multe ori. Trupul său se zbate ca și cel al unui pește când îl scoți din apă. Toate mădularele sale sunt cuprinse de spasme. Și, curând, Sfântul nu mai are putere să vorbească. Puterile îl părăsesc, mai poate doar să se roage întru sine și să-I ceară iertare lui Dumnezeu. Din gura îi curg sânge și salivă, în același timp. Pământul de sub el s-a adăpat cu sângele său, care curge din belșug. Își pierde cunoștința. Păgânii îl socotesc mort. Cu o sabie taie frânghia care îl ține agățat în copac și trupul lui cade la pământ. Dar nebunia care îi mâna nu se oprește. Îl lovesc cu picioarele, îl bat, chiar și acum, cand îl cred mort… După câtăva vreme Sfântul își vine puțin în fire. Cu puținele puteri care i-au mai rămas, își întredeschide pleoapele. Se roagă și îi aud glasul inimii:

– Doamne, în mainile Tale încredințez duhul meu.

Degetele sale se înfing de durere în pământ și, în această clipă, sufletul său se desparte de trupul lui de Mucenic. Atunci Îngerul Domnului se pogoară din Cer. În mâini ține o pernă roșie, din catifea. Deasupra așază sufletul Sfântului și se suie spre Cer. Atunci văd Îngeri înșirați la dreapta și la stânga, alcătuind o mare cărare cerească, iar îngerul Domnului trece prin mijlocul lor, însoțindu-l pe Sfântul Efrem către Domnul.

Iar Domnul îl intâmpină, zicându-i: „Vrednic ești, Efrem, Căci pe Hristos L-ai mărturisit!”

Ceea ce s-a întamplat în continuare cu Sfântul Mare Mucenic Efrem cel Nou a fost descoperit într-o vedenie unei călugărițe de la Sfânta Mănăstire Bunavestire din Nea Makri, Grecia. Măicuța a văzut cum un câine din mănăstirea din acele vremuri, alb cu pete negre, care trăise în vremea Sfântului, se ținea pe aproape de copacul scorburos (este vorba despre dudul de care a fost spânzurat Sfântul Efrem cel Nou, dud care există și astăzi, în jurul căruia s-a construit în zilele noastre un paraclis). Câinele era foarte nefericit și lacrimile îi curgeau din ochi. Atunci, trei țărani intrară în mănăstire; pe dată câinele începu un du-te-vino între țărani și copacul cel scorburos, lătrând. Unul din bărbați a înțeles că se întâmpla ceva. Se apropiară și văzură trupul însângerat și ciopârțit al Sfântului. Au săpat o groapă și au așezat trupul în ea. După ce ei au luat trupul Sfântului, câinele alergă la scorbură și luă o bucată din trup, căzută în urma numeroaselor chinuri la care fusese supus, și, ținând-o cu delicatețe între dinți, o puse în mormânt laolaltă cu trupul Sfântului. Apoi oamenii acoperiră mormântul și plecară.

În iunie 1971, Sfântul Efrem cel Nou – Marele Mucenic din Nea Makri – i s-a arătat în vis unei măicuțe de la Mănăstirea sa de pe Colina Neprihăniților, și i-a dezvăluit o parte din chinurile la care a fost supus de acei otomani necredincioși. Sfântul Efrem i-a spus cu glasul său blând:

– Dacă ai ști cât am pătimit, chiar și la cap…

Și i-a arătat cu mâna:

– Mi-au înfipt cuie mari și mi-au pironit capul de un copac.

Sfântul și-a făcut Semnul Sfintei Cruci și a continuat:

– Cu multe, foarte multe cuie.

Vreme de peste 500 de ani, nimeni nu a știut nimic despre acest Mare Mucenic, iar în data de 3 ianuarie 1950, monahia Macaria a descoperit, prin revelație dumnezeiască, Sfintele Moaște ale Marelui Mucenic Efrem cel Nou, precum și viața și patimirile sale.

De aceea, Sfântul Efrem cel Nou, Marele Mucenic din Nea Makri (Grecia), este sărbătorit de două ori pe an: pe 3 ianuarie (ziua aflării Sfintelor sale Moaște) și pe 5 mai (ziua adormirii sale întru Domnul, în urma chinurilor cumplite suferite ca Mare Mucenic).

Sfântul Cuvios Irodion de la Lainici (1821 – 1900)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.orgdoxologia.ro

 

Sfântul Cuvios Irodion de la Lainici

Sfântul Cuvios Irodion de la Lainici, (n. 1821 – d. 3 mai 1900), a trăit în secolul al XIX-lea, fiind monah la mănăstirea Cernica, apoi stareţ vreme de 41 de ani (1854-1900) al Mănăstirii Lainici. Prăznuirea sa se face pe 3 mai.

Cuviosul Irodion Ionescu s-a născut la Bucureşti în anul 1821, primind la botez numele de Ioan. La vârsta de 20 de ani, simţind chemarea spre viaţa monahală, a intrat ca vieţuitor la Mănăstirea Cernica, unde era pe atunci stareţ Sfântul Calinic. A fost tuns în monahism în anul 1846, primind numele de Irodion.

Era iubitor de fraţi, nevorbind pe nimeni de rău şi era nevoitor, chinuindu-şi trupul cu posturi, privegheri îndelungi şi sute de metanii zilnice. A ajuns să fie iubit şi respectat de toată obştea şi mai ales de stareţul său, Sfântul Calinic.

Când acesta devine episcop de Râmnic, îşi ia cu el câţiva ucenici pentru a-l ajuta. Între aceştia se afla şi cuviosul Irodion, pe care episcopul îl trimite la schitul Lainici în anul 1851.

În 1853, este hirotonit diacon, apoi preot, având ascultarea de ecleziarh, apoi de stareţ, însărcinare pe care şi-o păstrează, cu scurte întreruperi, vreme de 41 de ani.

Mănăstirea Lainici - foto: manastirealainici.ro

Mănăstirea Lainici – foto: manastirealainici.ro

Când duhovnicul Sfântului Calinic a trecut la Domnul, acesta şi l-a ales pe cuviosul Irodion, fostul său ucenic, ca duhovnic şi povăţuitor. Cucerit de darurile duhovniceşti ale stareţului Irodion, Sfântul Calinic avea să-l numească „Luceafărul de la Lainici”.

Cuviosul Irodion a avut multe de îndurat din partea celor din jurul său, care-l pizmuiau pentru viaţa lui curată şi pentru darurile de care îl învrednicise Dumnezeu, însă el a răbdat toate cu smerenie.

Faima lui s-a întins repede atât în Regatul României cât şi dincolo de munţi, în Transilvania, căci se învrednicise de darul facerii de minuni, alungând şi duhurile necurate.

Era şi văzător cu duhul, astfel încât mulţi dintre cei care alergau la el primeau vindecare sufletească şi trupească. A prevestit şi pustiirea schitului, care avea să se şi petreacă nu după multă vreme de la adormirea sa.

Cuviosul Irodion a trecut la Domnul pe în ziua de 3 mai 1900, fiind îngropat la schitul Lainici.

La şapte ani după adormirea sa, la stăruinţele ucenicului său şi prin grija stareţului de atunci, trupul său a fost dezgropat pentru a i se face iarăşi rânduiala înmormântării, potrivit unei vechi rânduieli monahale, însă, dezgropându-l, i-au aflat trupul neputrezit.

Întrucât schitul nu avea un osuar sau o gropniţă, trupul cuviosului Irodion a fost îngropat din nou, cu slujba cuviincioasă. La mormântul cuviosului veneau mulţi credincioşi să se roage, căutând şi primind alinare şi vindecare, căci sfântul avea şi după moarte darul facerii de minuni.

Din prea mare evlavie, mai mulţi au încercat să sape mormântul ca să ia părticele din moaştele Sfântului Irodion, spre cinstire.

După ce obştea monahală s-a reînnoit cu monahi de la mănăstirea Frăsinei (1929), în anul 1930, stareţul Visarion a pus să se dezgroape moaştele cuviosului din nou şi le-a aşezat într-un sicriu mai mic, iar sicriul a fost pus într-o groapă dublă, foarte adâncă, aşezând mai apoi deasupra, pe ascuns, osemintele altui părinte, ca să ferească moaştele cuviosului de eventualii hoţi.

Taina s-a păstrat atât de bine încât stareţul următor, Caliopie, care a încercat să afle moaştele sfântului, făcând săpături între anii 1975-1985, a găsit doar osemintele aşezate deasupra acestora şi, ştiind că nu aflase ceea ce căuta, a oprit după o vreme cercetările, văzând că nu reuşea să afle sfintele moaşte. Credincioşii care aveau evlavie la cuviosul Irodion au rămas tulburaţi.

După căderea comunismului, odată cu reînceperea, în libertate, a canonizării sfinţilor români, s-a ridicat şi problema proslăvirii cuviosului Irodion de la Lainici.

Dovezi despre viaţa sfântă a cuviosului s-au strâns încă de la începutul anilor 1990, însă acesta a început cu sfinţii din perioade mai timpurii.

Sub îndrumarea mitropolitului Irineu al Olteniei, s-a încheiat cercetarea istorică asupra vieţii sfântului şi s-a trecut, după zile de post şi rugăciune, la dezgroparea mormântului pentru aflarea sfintelor moaşte.

După câteva încercări nereuşite, acestea au fost găsite în sfârşit pe 10 aprilie 2009: erau foarte uşoare, maronii-portocalii la culoare şi răspândeau o mireasmă plăcută.

Au fost aşezate într-o raclă, spre închinare, în biserica mănăstirii Lainici.

 

Proslăvirea

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a proslăvit pe cuviosul Irodion de la Lainici prin Temei nr. 6370 din 29 octombrie 2010, rânduindu-i ca zi de prăznuire data de 3 mai (ziua trecerii lui la Domnul).

Proclamarea solemnă a canonizării sfântului Irodion s-a făcut la mănăstirea Lainici în ziua de 1 mai 2011.

 

Imnografie

Tropar, glas 1:

Părinte duhovnicesc al Sfântului Ierarh Calinic, povățuitor al călugărilor și luceafăr al Olteniei, Sfinte Cuvioase Părinte Irodioane, ajutătorul celor din nevoi; pentru aceasta cu îngerii din ceruri te veselești, cu care roagă-L pe milostivul Dumnezeu să ne dăruiască pace și mare milă.

Condac, glasul al 7-lea :

Cel ce ai fost vrednic cinstitor al Preacuratei Maicii Domnului, încrezându-te ei ca un fiu, în lăcașurile Domnului ai ajuns jertfelnic sfânt al Dumnezeirii; că aprins fiind de focul Duhului Sfânt, ai întărit în rugăciune pe ucenicii tăi, cu care te bucuri în veci, părinte Irodioane.

 

cititi mai mult despre Sfântul Cuvios Irodion de la Lainici si pe: doxologia.ro; ziarullumina.ro; theologhia.wordpress.com

 

Viața Sfântului Cuvios Irodion de la Lainici

Sf. Cuv. Irodion de la Lainici  (1821 - 1900) - foto preluat de pe theologhia.wordpress.com

Sf. Cuv. Irodion de la Lainici (1821 – 1900) – foto preluat de pe theologhia.wordpress.com

articol preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Cuvios Irodion devenise făcător de minuni din viață. Avea puterea de a alunga duhurile necurate din oameni, îi radiografia la prima vedere, spunându-le păcatele lor și cele ale înaintașilor lor.

S-a născut în 1821 la București primind numele la botez de Ioan. Pe la vârsta de 20 de ani intră ca viețuitor la Mănăstirea Cernica, atras fiind de viața isihastă ce se trăia aici, sub oblăduirea starețului Calinic. În 1846 este tuns în monahism, primind numele de Irodion. Odată tuns în monahism, tânărul monah Irodion conștientizează marea vocație la care a fost chemat adăugând nevoință peste nevoință. Era foarte iubitor de frați, nu discredita pe nimeni niciodată, se ferea de orice vorbire de rău, postea foarte mult, dormea doar 3-4 ceasuri pe noapte și făcea sute de metanii pe zi. Prin aceste nevoințe devine foarte iubit de toata obștea, impunând mult respect și apreciere chiar și față de starețul său.

În septembrie 1850 starețul său Calinic este hirotonit episcop la Râmnicu Vâlcea unde și-a luat cu el mai mulți ucenici pentru a-i fi spre ajutor în refacerea episcopiei amintite ce era într-o vizibilă decădere.

Printre ucenicii luați este și monahul Irodion pe care-l va detașa pe la sfârșitul anului 1851 la Schitul Lainici de pe Valea Jiului și pe care-l va hirotoni în diacon și apoi în preot în anul 1853, numindu-l ecleziarh. Iar în 1854 îl numește stareț la schitul Lainici. Între 1854-1900 starețul Irodion a păstorit 41 de ani acest schit cu mici intermitențe. A fost cel mai longeviv stareț al schitului Lainici din toate timpurile.

După moartea duhovnicului său, Sfântul Calinic, episcopul, își ia ca duhovnic pe ucenicul său Irodion, starețul de la Lainici. Astfel ucenicul îi devine duhovnic avei. Nu după mult timp, cucerindu-se de evlavia sa, Sfântul Calinic îl va numi „Luceafărul de la Lainici”. Simțea o mare ușurare, avea o aleasă încredere și deosebită apreciere la adresa starețului Irodion.

Venea foarte des la Lainici Sfântul Calinic la povață și spovadă. Se cunoaște faptul că spre sfarșitul vieții avea la sufletul său acea triadă de mănăstiri – Cernica, Frăsinei și Lainici, la care ținea foarte mult și pe care le susținea în rugăciunile sale.

Cuviosul Irodion, ca toți marii sfinți, a avut foarte multe ispite din partea confraților săi, dar el, formându-se în duhul isihast cernican, le biruia cu smerenie și cu răbdare. Cu cât înainta în virtute, cu atât i se înmulțeau ispitele, călindu-se în ele precum aurul în foc. Acesta fiind paradoxul sfințeniei – suferința.

Foarte repede își duce faima atât în Oltenia cât și dincolo de Carpați, în Transilvania Imperiului Austo-Ungar. Devenise făcător de minuni din viață. Avea puterea de a alunga duhurile necurate din oameni, îi radiografia la prima vedere, spunându-le păcatele lor și cele ale înaintașilor lor.

La un moment dat îi aduce îi aduce în dar, o femeie ce locuia în acești munți, un vas cu lapte. Cuviosul îi refuză categoric vasul cu lapte spunându-i ca nu-l primește deoarece nu-i de la capra ei.

– Ba nu, părinte, de la capra mea este. L-am muls acum, este proaspăt.

– Nu, femeie, nu-l primesc pentru că nu mai este cu adevărat de la capra ta. Aseară ai dat-o diavolului și foarte des ai acest obicei rău. De aceea pentru ca ai dat diavolului capra, laptele nu mai este al ei, ci al diavolului. Te rog iartă-mă, dar nu-l primesc!

Vădită femeia fiind de păcat s-a întors acasă cu laptele cerându-și iertare și făgăduindu-i că nu va mai drăcui niciodată.

Deci observăm cum starețul Irodion era văzător cu duhul. Foarte multă lume se vindeca și afla alinare de la el.

Pe 3 mai 1900 Cuviosul Irodion se mută la Domnul. La 7 ani de la mutarea sa la Domnul, starețul Teodosie Popescu, la insistențele ucenicului Cuviosului Irodion – ieromonahul Iulian Draghicioiu, cere epsicopului Râmnicului blagoslovenia pentru a-l dezgropa. Aceasta fiind o foarte veche tradiție monahală, care se păstrează mai ales în Muntele Athos până azi ca la 7 ani de la moartea monahului se dezgroapă și i se face din nou slujba înmormântării.

Așa s-a petrecut și cu trupul Cuviosului Irodion. Este dezgropat, însă cu toții au rămas surprinși deoarece trupul era întreg și neputrezit. Au raportat episcopului faptul acesta, la care episcopul ar fi exclamat: „Aista mi-ai fost, Irodioane” (adica chiar așa sfânt cu adevărat mi-ai fost, Irodioane).

Însă, i-au făcut slujba înmormântării și l-au pus în mormânt, deoarece Lainiciul nu avea osuar sau gropniță, cum aveau alte mănăstiri mai mari, pentru a fi puse acolo. Cuviosul Irodion fiind în viață, a profețit că la câțiva ani de la mutarea sa la Domnul Lainiciul va fi pustiit. Ceea ce s-a și întâmplat în Primul Război Mondial. „Fiii mei, să știți că puțin după ducerea mea, schitul acesta va rămâne mulți ani pustiu. Voi, însă, îngropați trupul și nu uitați legămintele călugărești ce le-ați dat lui Hristos”
( Patericul românesc, pag. 472, Ioanichie Bălan).

În acest război mondial ucenicul cuviosului Irodion, ieromonahul Iulian Drăghicioiu este luat prizonier de către armatele germane, deportat în Germania, unde a și murit în lagăr ca martir. Fotografia părintelui Iulian ne-a fost dăruită în anul 2008 de către o strănepoată de-a dumnealui, socotind această descoperire ca o mare taină ce se vrea deslușită.

La mormântul Părintelui Irodion se făceau minuni, se vindecau demonizații și se alungau duhurile necurate. Veneau oamenii atât din Regat cât și din Transilvania să-și aline durerile și suferințele la mormântul Cuviosului Irodion, unde se și întâmplau.

În 1929 este numit stareț la Lainici părintele Visarion Toia împreună cu un grup de 6 monahi de la Frăsinei. Printre monahii veniți cu Părintele Visarion erau Calinic Cărăvan, următorul stareț isihast 1952-1975, Părintele Nicodim Sachelarie, Gherontie Ghenoiu și alții.

La mormântul Cuviosului Irodion făcându-se multe minuni, vrăjmașul diavol sub masca evlaviei a îndemnat pe diverse persoane (probabil și monahale) să dezgroape mormântul și să sustragă părticele din moaștele cuviosului. De aceea părintele Visarion găsind această situație ingrată, a dezgropat pentru a doua oară moaștele prin anii 1930 (prima fiind în 1907). Am putea numi aceasta ca o a doua aflare a moaștelor Cuviosului Irodion. A pus moaștele într-un alt sicriu mai mic și le-a îngropat la o adâncime de 2,5 metri. La fundul gropii de 2 metri adâncime a săpat altă gropniță mai mică de 1,2/0,7 metri, a pus sfintele moaște în acel sicriu mai mic, le-a îngropat, a pus pământ normal peste ele iar la adâncimea normală a unei gropi de 1,8 – 2 metri a presărat alte oseminte de la alt părinte pentru a deruta pe toți potențialii viitori căutători de sfinte moaște. Toate acestea le-a făcut foarte tainic. Nu știm dacă următorul stareț Calinic Cărăvan a știut această taină. Cert este că celălalt stareț de după părintele Calinic, părintele Caliopie 1975 – 1985 a făcut săpături ca să dezgroape sfintele moaște prin 1985. A săpat la 2 metri adâncimea unei gropi normale, a găsit acele oase puse la derută, a astupat groapa și a închis subiectul.

După 1990, cei care au rămas au fost învinuiți, acuzați de diferite persoane evlavioase că nu vor să dezgroape sfintele moaște. Se știa că s-a încercat de către Părintele Caliopie în 1983 dar nu se putea spune deoarece s-ar fi produs confuzie și necredință. S-au răbdat toate acele insulte și s-a așteptat momentul.

Mitropoliții Olteniei de după 1990; IPS Nestor si IPS Teofan au dorit să canonizeze pe Cuviosul Irodion cercetându-i viața plină de sfințenie, însă probabil nu se împlinise numărul de rugăciuni.

Noul mitropolit al Olteniei IPS Irineu având evlavie specială la Sfântul Calinic și implicit la duhovnicul său Cuviosul Irodion a purces la demararea procesului de canonizare (cercetare istorică și dezgroparea mormântului).

În ajunul Sfântului Calinic, pe 10 aprilie 2009, cu post de câteva zile și cu rugaciune asiduă, însuși mitropolitul Irineu împreună cu obștea mănăstirii au participat la dezgropare. Ajungând la 2 metri adâncime s-a dat de acele oseminte străine.

A fost un examen foarte greu, îi cuprinsese pe toți deznădejdea că nu s-a găsit ceea ce se căuta. IPS Mitropolit a poruncit să se sape în continuarea mormântului, cu toate că era iarbă, însă spre surprinderea tuturor s-a dat de un schelet întreg. Inițial s-a crezut că acesta este dar deznădejde. Era alt viețuitor, așa cum scria pe cărămida de sub cap: „Mitrofan schimonahul 1864”.

IPS Mitropolit Irineu a poruncit să se sape în partea opusă la celălalt capăt al mormântului. La 2 metri adâncime s-a dat de alte oseminte mai vechi la care se pare că se mai umblase.

Deznădejde și dezamăgire i-a cuprins pe toți. Deja se săpaseră 3 morminte la rând unul în capul celuilalt. Se făcuseră o groapă imensă de 6 metri lungime, 2 metri adâncime și 1,5 metri lățime. Toți se rugau cum puteau și cum știau. Se pare că se năruia orice speranță. La fundul gropii centrale era pământul mai moale, s-a început evacuarea lui și spre surprindere, se întrezărea conturul unei alte gropi mai mici. Au inceput să apară semne. S-a găsit la 2,1 metri adâncime un toc de bocanc după care au început să apară cuie ce erau aproape descompuse de rugină.

Primul impact vizual pozitiv a fost în momentul când a apărut prima parte din sfintele moaște. Aveau o culoare maronie-portocalie. În al doilea rând erau nefirești de ușoare, ca un pai, ca o hârtie. Iar în al treilea rând au început să emane un miros plăcut.

În cele din urmă s-a găsit și cărămida cuviosului Irodion ce i-a fost pusă sub cap.

Astfel s-a descoperit marea comoară ascunsă intenționat a doua oară prin anii 1930 la 2,5 metri adâncime. S-a descoperit în parte marea taină a Luceafărului de la Lainici. După 109 ani Sfântul Irodion se lasă a fi descoperit pentru a treia oară. O putem numi a treia aflare a moaștelor Sfântului Irodion de pe data de 10 aprilie 2009. De data aceasta au fost puse într-o raclă la închinare în biserică spre folosul duhovnicesc al tuturor doritorilor și al cinstitorilor sfinților din ceruri.

Sfântul Calinic l-a numit pe cuviosul Irodion „Luceafărul de la Lainici” deoarece cu adevărat a fost un mare luceafăr, un mare luminător și rugător. Sfântul Irodion este ultima verigă a lanțului neo isihast românesc din sec. XIX.

Neo isihasmul românesc începe la sfârșitul secolului al XVIII-lea prin Vasile de la Poiana Mărului, Sfântul Paisie Velicikovschi Starețul de la Neamț, Sfântul Cuvios Gheorghe de la Cernica, Sfântul Grigorie Dascălul, Sfântul Calinic de la Cernica și continuă cu Sfântul Cuvios Irodion, Starețul de la Lainici.

Îi mulțumim Sfântului Preacuviosului Părintelui nostru Irodion pentru că a acceptat a fi dezgropat de nevredniciile noastre și-l rugăm fierbinte să mijlocească și pentru noi înaintea Prea Sfintei Treimi. Amin!

Sfântul Cuvios Memnon, făcătorul de minuni (Secolul al II-lea d.HR.)

foto preluat de pe doxologia.ro
articole preluate de pe: basilica.rodoxologia.ro

 

Sfântul Cuvios Memnon, făcătorul de minuni

Sf. Cuv. Memnon, făcătorul de minuni (secolul al II-lea d.HR.) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Cuv. Memnon, făcătorul de minuni (secolul al II-lea d.HR.) – foto preluat de pe doxologia.ro

Cuviosul Părintele nostru Memnon s-a dat din tinerețe lui Dumnezeu și s-a făcut locaș curat al Sfântului Duh; pentru că a supus pe trup duhului, omorându-și patimile cu petrecerea cea aspră în multe osteneli și a fost mai mare al călugărilor.

Iar pentru viața sa asemenea cu îngerii, a luat de la Dumnezeu dar îndestulat de faceri de minuni; căci tămăduia boli netămăduite și făcea multe minuni.

Pentru că în loc uscat a scos izvor de apă cu rugăciunea sa; o corabie, înviforîndu-se și afundându-se în învăluirile mării, prin arătarea sa, a izbăvit-o de la înnecare de multe ori; lăcustele ce năvăliseră și prăpădeau tot felul de roduri și iarbă, le-a izgonit, și altele preaslăvite minuni făcea.

De aceea s-a numit făcător de minuni și, nevoindu-se în pustnicie mulți ani și plăcând lui Dumnezeu prin viața lui cea îmbunătățită, s-a dus bucurându-se la Domnul, pe Care L-a iubit.

Dar nu numai în viața sa, ci și după mutare făcea minuni. Pentru că de la mormântul lui se dădeau tămăduiri de toate bolile și prin chemarea numelui cuviosului se goneau lăcustele și toată vătămarea diavolească, preamărind pe alesul Său, Dumnezeu Cel slăvit între sfinții Săi.

Amin.

 

Troparul Sfântului Cuvios Memnon, făcătorul de minuni

Glasul 8

Cu curgerile lacrimilor tale ai lucrat pustiul cel neroditor şi cu suspinurile cele dintru adânc ai făcut ostenelile tale însutit roditoare; şi te-ai făcut luminător lumii, strălucind cu minunile, Memnon, părintele nostru. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.

Glasul 1

Locuitor pustiului, înger în trup şi de minuni făcător te-ai arătat, purtătorule de Dumnezeu, Părintele nostru Memnon. Cu postul, cu privegherea şi prin rugăciune primind daruri cereşti, tămăduieşti pe cei bolnavi şi sufletele celor ce aleargă la tine cu credinţă. Slavă Celui Ce ţi-a dat ţie putere; Slavă Celui Ce te-a încununat pe tine; Slavă Celui Ce lucrează prin tine tuturor tămăduiri.

Canon de rugăciune către Sfântul Cuvios Memnon, făcătorul de minuni

 

cititi mai mult despre Sf. Cuv. Memnon, făcătorul de minuni si pe en.wikipedia.org

Sfântul Cuvios Vasile de la Poiana Mărului (1692 – 1767)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.wikipedia.orgro.orthodoxwiki.orgdoxologia.ro

 

Sfântul Cuvios Vasile de la Poiana Mărului

Sfântul Cuvios Vasile de la Poiana Mărului a fost un călugăr valah de origine slavă, îndrumător duhovnicesc al lui Paisie Velicicovschi, care a contribuit la înnoirea monahismului ortodox din Țările Române.

S-a născut în anul 1692 la Poltava, în Țaratul Rusiei, dar activitatea sa în slujba bisericii și-a desfășurat-o în Ţara Românească.

După ce a adunat în jurul său o obște de peste 40 de călugări sihaștri la Mănăstirea Dălhăuți, pe care i-a îndrumat pe căile Domnului, Cuviosul Vasile s-a mutat la Mănăstirea Poiana Mărului, unde a continuat lucrarea sa de întemeiere a isihasmului românesc, adică practicarea rugăciunii minții.

A trecut la cele veșnice la 25 aprilie 1767, la Mănăstirea Poiana Mărului, Țara Românească. A fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română pe 5 martie 2003.

 

Biografie

S-a născut la Poltava, pe atunci în Țaratul Rusiei, la sfârșitul secolului al XVII-lea. A fost atras de tânăr de viața monahală și, potrivit lui Paisie Velicicovschi, „a viețuit din tinerețe cu dumnezeiască râvnă în pustietăți cu mari râvnitori spre viața cea monahicească”.

A trăit în sihăstriile din Rusia și Ucraina, ajungând în Țările Române și așezându-se, împreună cu alți călugări, în schitul Dălhăuți. A fost hirotonit ca preot și a condus ca stareț aproape douăzeci de ani schitul Dălhăuți. A adunat în jurul său o obște de peste 40 de călugări sihaștri moldoveni, munteni, ardeleni și ruși, formând o școală duhovnicească renumită.

Prin anii 1730-1733 s-a retras împreună cu 12 ucenici la Schitul Poiana Mărului din Munții Buzăului, ce fusese ctitorit de domnul Constantin Mavrocordat într-o pădure de foioase și conifere de la poalele muntelui Ulmușoru (943 m).

Acolo a construit o biserică și chilii. A condus schitul în calitate de stareț și a introdus rânduieli monahale isihaste de proveniență athonită – după învățăturile Sf. Vasile cel Mare, Nil de la Sorska, Dimitrie al Rostovului, punând accent pe ascultare, smerenie și rugăciune.

În perioada stăreției sale, Schitul Poiana Mărului a avut influență directă asupra următoarelor așezări monahale din munții Buzăului: Dălhăuți, Bonțești, Trăisteni, Pometul Borșatanului, Rogozu, Cotești și Valea Neagră (toate aflate astăzi în județul Vrancea), precum și Rătești, Ciolanu, Cârnu și Găvanu (în județul Buzău).

Reînnoirea vieții monahale de la Poiana Mărului a atras numeroși călugări și credincioși din ținuturile Buzăului și Vrancei și chiar din alte țări.

La sfatul călugărului Ignatii, care i-a povestit de fervoarea isihastă pe care a găsit-o în mănăstirile din Țările Române, rasoforul Platon Velicicovschi (viitorul stareț Paisie de la Neamț) a poposit în timpul Postului Mare din anul 1743 la schiturile Dălhăuți, Trăisteni și Cârnu, ce se aflau sub îngrijirea spirituală a starețului Vasile de la Poiana Mărului; starețul a avut o influență formativă importantă asupra vieții spirituale a lui Platon, învățându-l despre rugăciunea inimii.

Platon a plecat în vara anului 1746 către Muntele Athos în scopul de a-și desăvârși experiența monahală. În anul 1750, aflat în pelerinaj la Muntele Athos, starețul Vasile l-a tuns în monahism sub numele de Paisie.

De numele Cuviosului Vasile de la Poiana Mărului se leagă existența isihasmului românesc, adică practicarea rugăciunii minții. Ca dascăl al rugăciunii, marele stareț a scris și câteva “Cuvinte despre paza minții“, despre rugăciune și creștere duhovnicească, care sunt scurte introduceri la scrierile filocalice ale Sfinților Nil de Soesca, Filotei, Isihie și Grigorie Sinaitul.

Starețul Vasile de la Poiana Mărului a murit la 25 aprilie 1767, fără a se cunoaște astăzi locul unde a fost înmormântat. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât în ședința sa din 4-5 martie 2003 canonizarea Cuviosului Vasile, cu data de prăznuire la 25 aprilie.

 

Scrieri

Sf. Vasile de la Poiana Mărului a copiat o serie de manuscrise din limba slavonă, dar a și scris câteva lucrări originale în slavona bisericească, dintre care cele mai remarcabile sunt:

- Cuvânt înainte (sau “Înainte călătorie“) la cartea lui Grigorie Sinaitul (“Înainte-călătorie celor ce vor să cetească această carte a Sfântului Grigorie Sinaitul și să nu greșească înțelegerea ce iaste într-însa”)

- Înainte cuvântare la “Capetele” fericitului Filotei Sinaitul (“Înainte cuvântare spre capetele fericitului Filotei Sinaitul”)

- Cuvânt înainte la cartea Cuviosului Nil de la Sora („Cuvânt înainte la cartea fericitului Nil de la Sorsca”)

- Adăugire (sau “Cuvânt pre urmă“) la cartea Sfântului Cuvios Nil de la Sora

și scrieri păstrate în copii

- „Închipuire cum să cade nouă celor ce suntem pătimași și călcăm poruncile … să ne îndreptăm prin pocăință și să ne învățăm lucrării cei cu mintea viețuind întru supunere

- „Întrebătoare răspunsuri adunate din Sfânta Scriptură pentru depărtarea de bucatele cele oprite făgăduinței călugărești cei de bună voie” (tipărită la Mănăstirea Neamț în 1816 cu binecuvântarea mitropolitului Veniamin Costachi)

A realizat o versiune slavonă a scrierii alegorice-religioase spaniole „Desiderie”. Au fost identificate 58 de manuscrise scrise de el.

Opera sa a fost tradusă în limba română și copiată în zeci de manuscrise ce au circulat în centrele bisericești și monahale din Țările Române.

 

Proslăvirea

Pentru viața sa curată, pusă în întregime în slujba Domnului, și pentru faptele sale sfinte, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, întrunit pe data de 5 martie 2003, a hotărât ca Vasile de la Poiana Mărului să fie trecut în rândul sfinților, cu data de prăznuire la 25 aprilie. Proclamarea oficială a canonizării acestuia a avut loc la 5 octombrie 2003.

 

Imnografie

Tropar (glas 8)

Învățătorule al bunei-cinstiri, povățuitorule al călugărilor, propăvăduitorule al harului, dascălul rugăciunii celei cu trezvie lucrate, părinte cuvioase Vasilie, roagă pururea pe Hristos Dumnezeu, să se mântuiască sufletele noastre.

Condac (glas 8)

Pre minunatul călăuzitoriu al monahilor, pe învățătorul rugăciunii cel preaîncercat și omul cel ceresc, pre pământescul înger, pre povățuitorul duhovnicesc cel multvestit cu bucurie să-l cinstim și să îi cântăm : Bucură-te sfinte părinte Vasile, propovăduitorule al harului.

 

Viața Sfântului Cuvios Vasile de la Poiana Mărului

Sf. Cuv. Vasile de la Poiana Mărului (1692 - 1767) - foto preluat de pe www.crestinortodox.ro

Sf. Cuv. Vasile de la Poiana Mărului (1692 – 1767) – foto preluat de pe www.crestinortodox.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

Acesta s-a născut din părinți dreptcredincioși, la anul 1692, în părțile Rusiei. Iubind din tinerețe viața virtuoasă, a părăsit lumea și a petrecut destulă vreme în pustnicie, în sihăstriile din Rusia, apoi în Munții Mosenschi din preajma Kievului, cu dumnezeiască râvnă viețuind și cercetând adesea, pentru folos sufletesc, pe monahii rugători și pe alți pustnici încercați în lucrarea lăuntrică.

Făcându-se în locurile acelea prigoană asupra credinței ortodoxe și, mai ales, împotriva monahilor, a părăsit patria sa, împreună cu fericitul său ucenic, Mihail ieroschimonahul, venind în Țara Românească și așezându-se la Mănăstirea Dălhăuți, unde nu peste mult timp a fost ales întaistătător, povățuind cu înțelepciune și blândețe acel sfânt locaș vreme de aproape 20 de ani. Dorind apoi să se retragă la un loc mai liniștit, a plecat cu o parte dintre ucenicii săi, 12 la număr, la Mănăstirea Poiana Mărului, în Munții Buzăului, și a fost povațuitor vieții monahicești din această parte de țară, căci sub îndrumarea lui au venit monahii de la schiturile Trăișteni, Cârnu, Rătești, Ciolanu, Bontești, Pometul, Rogozu, Cotești, Gavanu și Valea Neagră, așezate în Munții Buzăului și ai Vrancei.

Acest bărbat plăcut lui Dumnezeu, cu neasemănare pe toți părinții care viețuiau în vremea aceea, îi covârșea întru înțelegerea dumnezeieștii Scripturi, și întru învățătura de Dumnezeu purtătorilor Părinți, și întru înțelepciunea duhovnicească, și întru desăvârșita cunoaștere a dogmelor Sfintei Biserici a Răsăritului și a Sfintelor ei Canoane și a dreptei lor tâlcuiri. Acest Cuvios Părinte a fost duhovnic și povățuitor al Sfântului Paisie de la Neamț, pe care l-a și tuns în rânduiala călugăriei în anul 1750, pe când se aflau în Sfântul Munte al Athosului.

Cuviosul Stareț Vasile a alcătuit și câteva scrieri foarte folositoare pentru cei ce doresc să citească și să înțeleagă corect operele Sfinților Părinți care vorbesc despre rugăciunea inimii și despre trezvie. El a adunat mărturii din viețile și învățăturile sfinților monahi, din pravilele călugărești și din tipicul bisericesc, dovedind că nu se cuvine a dezlega monahii niciodată la mâncarea de carne. A scris, de asemenea, un prea frumos cuvânt despre pocăință. Fiind cercetat de patriarhii Alexandriei, Antiohiei și Ierusalimului, aflați atunci la București, a fost binecuvântat de aceștia, iar învățătura lui a fost socotită întru totul ortodoxă și folositoare de suflet.

Spre sfârșitul vieții sale pământești, fiind cuprins de boală, a răbdat cu mulțumire și petrecea în continuă rugăciune a inimii. În această fericită stare, s-a împărtășit cu Sfintele Taine și a trecut cu pace la Domnul, la 25 aprilie, în anul mântuirii 1767, fiind cinstit de toți ca un dascăl încercat al sfintelor nevoințe și ca un ales povățuitor duhovnicesc.

Cu ale lui sfinte rugăciuni. Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.

Teodor Trihina (Secolele IV – V)

foto preluat de pe doxologia.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.orgbasilica.ro

 

Sfântul Cuvios Teodor Trihina

Sfântul Teodor Trihina (Trihin sau Trihinul, gr. trichinas — „purtătorul de îmbrăcăminte de păr aspră”) s-a născut într-o familie bogată dar pioasă din Constantinopol.

Acest fericit supunându-se din tinerețe la toată reaua pătimire și petrecere în opoziție cu modul de viață al societății familiei sale, înghețat de frig și de ger, își acoperea trupul cu îmbrăcăminte de păr aspră, pentru care s-a și numit Trihina.

Drept aceea a dat de gol și înșelăciunea demonilor.

Și mormântul său este izvorâtor de mir, tuturor celor care cu dragoste năzuiesc la dânsul, și își iau sufleteasca și trupeasca tămăduire.

A adormit în Domnul la sfârșitul celui de-al IV-lea sau începutul celui de-al V-lea secol.

Prăznuirea sa se face în Biserica Ortodoxă la data de 20 aprilie.

 

Imnografie

Troparul Sfântului Cuvios Teodor Trihina

Glasul 8

Cu curgerile lacrimilor tale ai lucrat pustiul cel neroditor și cu suspinurile cele dintru adânc ai făcut ostenelile tale însutit roditoare; și te-ai făcut luminător lumii, strălucind cu minunile, Teodore, Părintele nostru. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.

Glasul 1

Locuitor pustiului, înger în trup şi de minuni făcător te-ai arătat, purtătorule de Dumnezeu, Părintele nostru Teodor. Cu postul, cu privegherea şi prin rugăciune primind daruri cereşti, tămăduieşti pe cei bolnavi şi sufletele celor ce aleargă la tine cu credinţă. Slavă Celui Ce ţi-a dat ţie putere; Slavă Celui Ce te-a încununat pe tine; Slavă Celui Ce lucrează prin tine tuturor tămăduiri.

Condacul Sfântului Cuvios Teodor Trihina

Glasul 4

Arătatu-Te-ai astăzi…

Arătatu-te-ai prealuminat cu viaţa, Înţelepte Părinte Teodor, socotind zdrenţele cele de păr mai mult decât vistieriile cele împărăteşti de pe pământ. Pentru aceasta ai şi dobândit haina cea cerească; roagă-te pururea pentru noi, preacuvioase.

Alt condac, glasul al 3-lea [1]:

Ca un car de foc pogorâtu-te-ai asupra virtuților, purtătorule de Dumnezeu, urcând spre lăcașurile cele cerești; și te-ai aflat ca un înger viețuind între oameni și ca un om dănțuind de bucurie împreună cu îngerii. De aceea arătatu-te-ai vas sfințit al minunilor și semnelor celor minunate, Teodore.

Canon de rugăciune către Sfântul Cuvios Teodor Trihina şi către Sfântul Ierarh Teotim, Episcopul Tomisului

 

Notă:

[1] Acest condac este tradus după o versiune din limba engleză.

cititi mai mult despre Sf. Cuv. Teodor Trihina si pe en.orthodoxwiki.org

 

Viața Sfântului Cuvios Teodor Trihina

Sf. Cuv. Teodor Trihina (Secolele IV - V) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Cuv. Teodor Trihina (Secolele IV – V) – foto preluat de pe doxologia.ro

Cuviosul Părintele nostru Teodor, cel numit „Trihina”, adică „Părosul”, a fost născut și crescut în cetatea Sfântului Constantin, fiind fiu de părinți bogați.

Și lăsându-și părinții, bogăția și slava pentru Dumnezeu, s-a dus într-o mănăstire pustnicească și s-a făcut monah.

Și avea o viață atât de aspră și atât și-a slăbit trupul, încât la față era asemenea unui mort, pentru că în toate nopțile se lupta cu gerul, stând la rugăciune, neacoperindu-și capul niciodată.

Și purta numai o haină aspră de păr, de aceea s-a numit „păros”.

Încă și mănăstirea aceea pustnicească, în care cuviosul petrecea viață aspră, după aceea a luat numele de „Trihina”, adică s-a numit „păroasă”.

Iar Sfântul Teodor a luat de la Dumnezeu putere asupra diavo­lilor și, făcând multe minuni, s-a dus către Domnul.

Și nu numai în viața sa, ci și după mutarea sa făcea minuni.

Pentru că izvora din sfintele lui moaște mir de tămăduire binemirositor, cu care se tămăduiau toate bolile și se goneau diavolii, spre slava lui Hristos Dumnezeul nostru.

Amin.

Sfântul Cuvios Ioan de la Lavra Veche

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: doxologia.ro

 

Sfântul Cuvios Ioan de la Lavra Veche

articol de: Pr. Ştefan Sfarghie – 19 Aprilie 2024 – preluat de pe ziarullumina.ro

În Pustia Palestinei, aproape de Ierusalim, se afla o frumoasă aşezare călugărească întemeiată de Sfântul Hariton şi se numea Lavra Veche, întrucât sfântul o zidise înainte de alte lavre.

I se mai spunea şi Peştera Veche, deoarece, la început, mănăstirea fusese aşezată într-o peşteră de tâlhari, unde Sfântul Hariton scăpase în chip minunat din mâna acestora.

În această peşteră a vieţuit şi Sfântul Ioan, cel pomenit astăzi.

Crescut de mic în dreapta credinţă şi având mare şi dumnezeiască dragoste faţă de Biserica lui Hristos, Sfântul Cuvios Ioan se străduia în fiecare zi să se lipească de Dumnezeu, după cuvântul cel scris în Psalmi:

Iar mie a mă lipi de Dumnezeu bine este, a pune în Domnul nădejdea mea” (Ps. 72, 27).

Trecând cu vederea deşartele plăceri şi mândria lumii, a părăsit patria sa şi, plecând la Ierusalim, s-a închinat Cinstitei Cruci şi la Sfântul Mormânt al Domnului Iisus Hristos, apoi a intrat în cinul monahal.

Sfântul Cuvios Ioan s-a aşezat în vestita lavră a Sfântului Hariton, ducând acolo o viaţă curată de muncă, de post, de rugăciune şi de adâncire în Sfintele Scripturi.

Pentru viaţa sa curată s-a învrednicit şi de darul preoţiei.

Şi multă vreme a săvârşit sfintele slujbe în biserica mănăstirii.

Deci, după o viaţă îndelungată şi desăvârşită, plăcută lui Dumnezeu, fericitul Ioan s-a făcut ca un înger în trup şi tuturor pildă de viaţă fără prihană.

La adânci bătrâneţi s-a mutat în pace la Domnul, în lăcaşul cel ceresc, purtat fiind sufletul său de îngerii cei fără de trupuri.

 

Troparul Sfântului Cuvios Ioan de la Lavra Veche

Glasul 8

Cu curgerile lacrimilor tale ai lucrat pustiul cel neroditor şi cu suspinurile cele dintru adânc ai făcut ostenelile tale însutit roditoare; şi te-ai făcut luminător lumii, strălucind cu minunile, Ioan, părintele nostru. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.

Glasul 1

Locuitor pustiului, înger în trup şi de minuni făcător te-ai arătat, purtătorule de Dumnezeu, Părintele nostru Ioan. Cu postul, cu privegherea şi prin rugăciune primind daruri cereşti, tămăduieşti pe cei bolnavi şi sufletele celor ce aleargă la tine cu credinţă. Slavă Celui Ce ţi-a dat ţie putere; Slavă Celui Ce te-a încununat pe tine; Slavă Celui Ce lucrează prin tine tuturor tămăduiri.

 

Viața Sfântului Cuvios Ioan de la Lavra Veche

Sf. Cuv. Ioan de la Lavra Veche - foto preluat de pe ziarullumina.ro

Sf. Cuv. Ioan de la Lavra Veche - foto preluat de pe ziarullumina.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

Lavra Veche se numea locașul Cuviosului Hariton, care și era aproape de Ierusalim în pustiul Palestinei, deoarece se zidise înaintea altor lavre de Sfântul Hariton, precum se scrie despre ea pe larg în viața lui. Deci, în acea veche lavră a lui Hariton s-a nevoit pustnicește acest Cuvios Ioan, care, din tinerețe rănindu-se de dumnezeiasca dragoste, s-a lipit de Dumnezeu, după cele scrise: „Iar mie a mă lipi de Dumnezeu bine este”.

Și trecând cu vederea plăcerile lumii deșarte și mândria, și înstrăinându-se de patrie, a luat crucea vieții monahicești și s-a dus în țară străină, pentru Domnul, Cel ce a fost străin pe pământ, încât de la nașterea Sa și până la moarte nu avea unde să-Și plece capul. Și ajungând la sfintele locuri ale Ierusalimului, închinându-se Cinstitei Cruci și Mormântului lui Hristos Cel de viață primitor, a mers la lavra cea zisă mai sus, a Sfântului Hariton, și s-a învrednicit într-însa de dregătoria preoțească, pentru viața lui îmbunătățită, căci s-a arătat următor pustnicilor celor de demult, înfrânându-și patimile cele trupești cu mare înfrânare, cu stările la rugăciune cele de toată noaptea, cu pomenirea morții, cu nevoințele cele de multe feluri, cu care și-a subțiat trupul foarte, încât s-a făcut înger pământesc în trup.

Apoi, după viața cea îndelungată și desăvârșită spre plăcerea lui Dumnezeu, s-a mutat către Domnul, dus fiind sufletul lui de mâinile sfinților îngeri cei fără de trup în locașul ceresc cel neînvechit. El este numit de alții „al peșterii celei vechi”, în loc de „al lavrei celei vechi”, deoarece lavra cea veche a Cuviosului Hariton a fost la început o peșteră tâlhărească, în care, Cuviosul Hariton fiind legat de niște tâlhari, s-a dezlegat prin minune, fiindcă au murit deodată tâlharii aceia, bând niște vin otrăvit de veninul unui șarpe. Iar după ce s-a dezlegat, a aflat în peșteră mult aur și â făcut mai întâi o biserică în aceeași peșteră și a adunat frații, iar după aceea a zidit mănăstirea deasupra peșterii. Iar de vreme ce Cuviosul Ioan a viețuit în acea peșteră veche, slujind în biserică, de aceea a fost numit și „al peșterii celei vechi”.

Sfântul Cuvios Ioan ucenicul Sfântului Grigorie Decapolitul (Secolul al IX-lea)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: basilica.ro; doxologia.ro

 

Sfântul Cuvios Ioan ucenicul Sfântului Grigorie Decapolitul

Sfântul Cuvios Ioan şi-a dorit din tinereţe să urmeze calea pustiei.

Într-o zi, el şi-a părăsit părinţii şi a plecat la Sfântul Grigorie Decapolitul, care l-a şi călugărit.

În timpul luptei împăratului Leon Armeanul (813-820) împotriva sfintelor icoane, au plecat în Bizanţ alături de un alt ucenic, şi anume, Iosif, făcătorul de cântări, şi mergeau prin cetăţi îndemnând poporul să cinstească în continuare sfintele icoane.

Sfântul Grigorie a voit să înştiinţeze şi pe creştinii din Roma despre cele ce se întâmplă în partea de Răsărit şi l-a trimis pe Iosif, dar pe drum a fost prins şi închis într-o temniţă în insula Creta.

Între timp, Sfântul Grigorie a trecut la Domnul (†842) şi a fost îngropat de Sfântul Cuvios Ioan.

La scurt timp a trecut la cele veşnice şi Ioan, veghetor fiindu-i Iosif, care se eliberase din temniţa din Creta.

Iosif a zidit o biserică aproape de Bizanţ în cinstea Sfântului Nicolae şi a adus aici moaştele celor doi sfinţi.

 

Troparul Sfântului Cuvios Ioan, ucenicul Sfântului Grigorie Decapolitul

Glasul 8

Cu curgerile lacrimilor tale ai lucrat pustiul cel neroditor şi cu suspinurile cele dintru adânc ai făcut ostenelile tale însutit roditoare; şi te-ai făcut luminător lumii, strălucind cu minunile, Ioan, părintele nostru. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.

Glasul 1

Locuitor pustiului, înger în trup şi de minuni făcător te-ai arătat, purtătorule de Dumnezeu, Părintele nostru Ioan. Cu postul, cu privegherea şi prin rugăciune primind daruri cereşti, tămăduieşti pe cei bolnavi şi sufletele celor ce aleargă la tine cu credinţă. Slavă Celui Ce ţi-a dat ţie putere; Slavă Celui Ce te-a încununat pe tine; Slavă Celui Ce lucrează prin tine tuturor tămăduiri.

 

Condacul Sfântului Cuvios Ioan, ucenicul Sfântului Grigorie Decapolitul

Glasul 4

Cel Ce Te-ai Înălţat…

Împodobindu-ţi viaţa cu înfrânarea şi omorându-ţi trupul, ai biruit asuprelile vrăjmaşilor, preafericite părinte şi ca un vrednic ai ajuns către Viaţa cea fără de întristare şi veşnică, pentru care roagă-te, Preacuvioase Părinte Ioan, să ne mântuim noi.

Canon de rugăciune către Sfântul Cuvios Ioan, ucenicul Sfântului Grigorie Decapolitul

 

Viața Sfântului Cuvios Ioan ucenicul Sfântului Grigorie Decapolitul

Sfântul Cuvios Ioan, ucenicul Sfântului Grigorie Decapolitul - foto preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Cuvios Ioan ucenicul Sfântului Grigorie Decapolitul – foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Cuvios Ioan a ajuns în atât de mare smerenie și ascultare și în așa sârguință spre tot lucrul bun, încât singur învățătorul lui, Sfântul Grigorie, se bucura de el și slăvea pe Dumnezeu.

Latura Decapoliei altădată era împărțită în două. Cea aproape de Galileea, în Palestina, care se pomenește de Sfântul Evanghelist Matei, zicând: „După Dânsul au mers multe popoare din Galileea și din cele zece cetăți”; iar alta, cea mai de pe urmă, o mică latură în pământul Isauriei, care se numea tot Decapolia. Dintr-acea Decapolie a Isauriei a fost Cuviosul Grigorie, învățătorul acestui Cuvios Ioan, a cărui pomenire se face acum.

Acest sfânt Ioan, din tinerețe lăsând lumea și iubind pe Hristos, a mers la cel mai sus pomenit învățător Grigorie Decapolitul și de dânsul a fost tuns în rânduiala monahicească. Și petrecea cu el, nevoindu-se în toate și bineplăcând lui Dumnezeu. Și a ajuns în atât de mare smerenie și ascultare și în așa sârguință spre tot lucrul bun, încât singur învățătorul lui, Sfântul Grigorie, se bucura de el și slăvea pe Dumnezeu. Iar când răucredinciosul împărat Leon Armeanul, a înnoit eresul luptării de icoane și a ridicat prigonire asupra Bisericii lui Hristos, în acea vreme acest cuvios Ioan a mers în Bizanț, pe lângă Sfântul Grigorie învățătorul său, împreună și cu Sfântul Iosif, scriitorul de cântări. Și umblând prin cetate, întărea pe cei dreptcredincioși ca să stea în dreptcredincioasa mărturisire. După aceea Iosif a fost trimis la Roma, la care n-a ajuns, pentru că a căzut în mâna ereticilor și a fost ținut în legături în Creta. Iar Cuviosul Grigorie Decapolitul, după trimiterea lui Iosif s-a mutat către Domnul. Iar Cuviosul Ioan, rămânând în Bizanț, se nevoia în ostenelile cele obișnuite, îngrijindu-se nu numai pentru a sa mântuire, ci și pentru a celorlalți.

După câtăva vreme, liberându-se fericitul Iosif din legături și întorcându-se în Bizanț, Cuviosul Ioan s-a dus către Domnul, ca să-și ia plata pentru ostenelile sale, și a fost îngropat de mâinile lui Iosif, lângă mormântul Sfântului Grigorie, părintele său. După aceea, s-a mutat în alt loc, despre care în viața Sfântului Iosif scriitorul de cântări, se scrie astfel: „Iosif, intrând în cetate, n-a găsit între cei vii pe iubitul său părinte, pe Sfântul Grigorie Decapolitul, căci se dusese către Domnul. A văzut numai pe fericitul Ioan, ucenicul lui, și a plâns mult după părintele său Grigorie, căci nu s-a învrednicit să-l vadă iarăși viu. Și a petrecut lângă mormântul aceluia, împreună cu părintele Ioan, dar nu după multă vreme s-a dus și Ioan către Domnul și l-a îngropat Iosif aproape de Sfântul Grigorie. După aceea, Cuviosul Iosif s-a mutat în alt loc. Și era acel loc afară din cetate, deosebit și liniștit, nu departe de biserica Sfântului Ioan Gură de Aur, unde sălășluindu-se, a zidit o biserică în numele arhiereului lui Hristos, Nicolae, și a mutat acolo moaștele amânduror părinților, ale lui Grigorie și ale lui Ioan”.

Sfântul Cuvios Ioan ucenicul Sfântului Grigorie Decapolitul (Secolul al IX-lea) - foto preluat de pe ziarullumina.ro

Sfântul Cuvios Ioan ucenicul Sfântului Grigorie Decapolitul (Secolul al IX-lea) – foto preluat de pe ziarullumina.ro

Sfântul Macarie Notara, episcopul Corintului (1731-1805)

foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro

 

Sfântul Macarie Notara, episcopul Corintului

Macarie (Notara) al Corintului (gr. Μακάριος Νοταράς Επίσκοπος Κορίνθου) a fost un sfânt episcop al Corintului (1764 – 1767, precedat de Partenie al Corintului) care a trăit în secolul al XVIII-lea (1731-1805).

Călugăr și cărturar care a participat la curentul de înnoire monastică și duhovnicească în lumea greacă prin redescoperirea și publicarea scrierilor Sfinților Părinți, a autorilor duhovnicești (părinții neptici sau filocalici) și a isihasmului în particular, el este cunoscut mai ales pentru editarea și tipărirea, împreună cu sfântul Nicodim Aghioritul, a unor importante compilații de spiritualitate ortodoxă, cum sunt Filocalia și Everghetinosul.

Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la data de 17 aprilie.

Sfântul Macarie Notara, episcopul Corintului (1731-1805) - foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Sfântul Macarie Notara, episcopul Corintului (1731-1805) – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Viața și activitatea

Sfântul Macarie (Mihail în lume) s-a născut la Trikala, în Corint, în anul 1731, într-o familie aparținând aristocrației bizantine: Notaras (familie care a dat de-a lungul timpului multe personalități, ecleziastice, culturale și politice).

Şi-a făcut primele studii la Mănăstirea Maicii Domnului din Cefalonia, crescând în atmosfera sfintelor slujbe mănăstirești. În 1759, la vârsta de 28 de ani preia conducerea școlii din Corint și se face repede iubit de toți.

În 1764, a fost ales episcop al Corintului.

În timpul războiului ruso-turc din anii 1768-1774, Macarie a trebuit să se exileze împreună cu familia sa în insula Zakynthos și apoi în insula Hydra.

Prin anul 1774, pe când trăia în exil la Hydra, primește vizita mai tânărului Nicolae (viitorul Nicodim Aghioritul) căruia Macarie îi fusese recomandat de niște călugări de la Muntele Athos ca fiind un om de o mare virtute și versat în doctrina Părinților Bisericii.

După contactul cu episcopul Macarie și cu renumitul sihastru Silvestru din Cezareea, Nicolae pleacă la Muntele Athos în 1775, devenind călugăr.

După încheierea războiului, în 1774, turcii l-au obligat pe patriarhul din Constantinopol să-i înlocuiască pe toți episcopii din Peloponez, bănuiți de susținere a rușilor.

Macarie s-a văzut obligat să trimită o scrisoare de demisie.

Devenit episcop fără scaun, Macarie a plecat la Sfântul Munte Athos în anul 1777, pentru a trăi călugărește.

S-a stabilit la chilia Sfântul Antonie cel Mare de lângă Mănăstirea Vatopedi.

În 1777, Macarie îl caută pe Nicodim și îl însărcinează cu revizuirea și pregătirea pentru editare a Filocaliei (după un manuscris găsit de el în biblioteca Mănăstirii Vatopedi – Codicele Vatopedin nr. 605 din secolul al XIII-lea), această enciclopedie ortodoxă a rugăciunii și a vieții spirituale, a culegerii Everghetinos și a Tratatul despre deasa împărtășire, redactat chiar de sfântul Macarie, dar pe care Sf. Nicodim îl îmbogățește considerabil.

Aceste lucrări vor fi tipărite aproape în același timp la Veneția, Filocalia în 1782 iar Everghetinosul în 1783.

La puțină vreme de la sosirea sa la Muntele Athos, Sfântul Macarie a participat și a luat poziție și în așa-numita “controversă a colivelor” și în discuțiile legate de deasa împărtășire cu Trupul și Sângele lui Hristos, dispute care s-au declanșat pe la jumătatea secolului al XVIII-lea în Sfântul Munte Athos.

„Controversa colivelor” se referea la săvârșirea sau nesăvârșirea parastaselor (a pomenirilor pentru cei morți) în ziua de duminică, cum începuse să se facă în anumite locuri din Muntele Athos.

Liderii “colivarilor” (numiți ironic în felul acesta) erau cuvioșii Atanasie din Paros (prăznuit la 24 iunie), Iacov din Peloponez, Neofit Kavsokalivitul și Hristofor Prodromitul, care se arătaseră foarte stricți față de cei care începuseră să săvârșească parastasele Duminica, și le aduceau acuzații grave, Neofit Kavsokalivitul numindu-i: “defăimători ai Învierii”, “vorbitori de morți în zi de duminică”, “idolatri”, “lipsiți sau căzuți de har” și chiar “eretici”.

După 1777, sfântul Macarie al Corintului și sfântul Nicodim Aghioritul, „colivari” de a doua generație, vor lua și ei poziții concrete în aceste dispute, susținând însă o poziție mai moderată, și anume că mai potrivit este ca parastasele să se săvârșească sâmbăta, conform tradiției Bisericii, dar fără să-i condamne pe cei care, din motive de ordin practic, săvârșesc pomenirile morților duminica.

În paralel, sfântul Macarie redactează tratatul ”Despre deasa împărtășanie”.

În acest volum el face apel la canoanele Bisericii și la scrierile Sfinților Părinți pentru a susține și a sublinia importanța desei împărtășiri cu Trupul și Sângele lui Hristos.

O a doua ediție a acestui tratat, revăzută și completată, a făcută de sfântul Nicodim Aghioritul (1783).

Dar refuzul său de a sluji un parastas pentru patriarhul Alexandriei la Mănăstirea Cutlumuș într-o zi de duminică, îl costă un nou exil.

Fiind obligat să părăsească Muntele Athos, pleacă la Chios și Patmos, unde se aflau și alți „colivari” athoniți exilați.

Cu ocazia unei noi șederi în Sfântul Munte, sfântul Macarie îi încredințează lui Nicodim editarea traducerii operelor complete ale Sfântului Simeon Noul Teolog.

În introducerea la această lucrare, care conține învățături atât de profunde despre contemplație,

Sfântul Nicodim precizează că asemenea cărți nu sunt făcute doar pentru călugări, ci și pentru mireni, căci toți creștinii au fost chemați să trăiască desăvârșirea Evangheliei.

Lucrarea va fi publicată la Veneția în 1790.

Exilul la Chios i-a permis să se ocupe de publicarea altor lucrări de spiritualitate ortodoxă, între care Catehismul de învățătură ortodoxă al mitropolitului Platon al II-lea al Moscovei și Noul Limonariu, o culegere de vieți de noi mucenici publicată după moartea sa (completat mai târziu de Noul Martirologiu al sfântului Nicodim Aghioritul).

Sfântul Macarie a murit cu pace la Chios, la 17 aprilie 1805, fiind înmormântat în partea de sud a Bisericii Sfinții Petru și Pavel, unde moaștele sale se află și acum.

 

Cuvinte duhovnicești

Nimeni nu vine să se împărtășească…

Sfântul Macarie Notara, episcopul Corintului (1731-1805) - foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Sfântul Macarie Notara, episcopul Corintului (1731-1805) – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Sfântul Macarie Notara, episcopul Corintului

articol preluat de pe doxologia.ro

 

Stăm în fața altarului și nimeni nu vine să se împărtășească…

O, omule, ești nevrednic să te împărtășești, prin urmare nu ești vrednic să asculți nici celelalte rugăciuni ale Sfintei Liturghii.

Îl auzi pe diacon care stă și strigă, toți cei câți sunteți în pocăință, toți L-ați rugat pe Dumnezeu să vă ierte.

Toți cei care nu se împărtășesc se află încă în pocăință pentru păcatele lor, dar tu, pentru ce stai?

Dacă ești dintre cei ce se pocăiesc nu poți să te împărtășești…

Dar tu stai cu îndrăzneală de barbar, nu de om care se pocăiește.

Iar dacă nu ești printre cei ce se pocăiesc, ci dintre cei ce au îngăduință de la duhovnic să se împărtășească, pentru ce stai și nu te îngrijești să te împărtășești?

Pentru ce nu consideri împărtășania un mare dar, ci o disprețuiești?

Hristos vine la fiecare Liturghie să-i vadă pe cei ce șed la masă și le zice fiecăruia în conștiința lui:

„Prieteni, cum de stați aici în Biserică și nu aveți haine de nuntă?

Nu a zis pentru ce ați stat la masă, ci că nu este vrednic nici măcar să intre în biserică.

Nu i-a spus pentru ce ai șezut?

Ci pentru ce ai intrat?

Aceleași lucruri le strigă Hristos și acum către noi toți, fiindcă stăm fără de rușine și cu îndrăzneală, fiindcă oricine nu se împărtășește stă fără rușine.

Dar spui că ești nevrednic?

Atunci ești nevrednic și să asculți sfintele acelea rugăciuni, fiindcă Duhul Sfânt coboară nu numai la taine, ci și la psalmodierile acelea.

(Sfântul Macarie al Corintului, Despre deasa împărtășanie, ed. 1961, p. 52-53)

Grigorie Sinaitul (Secolele XIII – XIV)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; basilica.ro

 

Grigorie Sinaitul

Cel între sfinți părintele nostru Grigorie Sinaitul a fost un călugăr isihast, duhovnic și teolog care a trăit la sfârșitul secolului al XIII-lea și în prima jumătate a secolului al XIV-lea.

A fost unul din practicanții și teoreticienii isihasmului și ai rugăciunii lui Iisus în lumea monahismului atonit.

A fost duhovnicul sfântului Grigorie Palama începând cu perioada retragerii acestuia în schitul Glossia (către 1320).

Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă (după data adormirii sale) se face la 27 noiembrie; în Biserica Greciei şi în Biserica Ortodoxă Română este prăznuit la 6 aprilie, iar în Biserica Rusă la 8 august.

 

Viața

Grigorie s-a născut în jurul anului 1265 la Kukulos, lângă Clazomene, în vestul Asiei Mici. A fost capturat de turci în jurul anului 1292 şi dus la Laodiceea.

După ce a fost răscumpărat, Grigorie a călătorit în insula Cipru, unde a fost tuns în monahism ca rasofor.

Mai târziu, Grigorie a călătorit până la Mănăstirea Sfânta Ecaterina din Sinai, unde ajunge să primească Marea Schimă.

După o perioadă petrecută în Sinai, unde a îndeplinit mai multe ascultări, între care cele de bucătar, brutar şi copist, Grigorie a plecat la Ierusalim.

De acolo, a plecat mai departe în Creta, unde a învăţat practica isihastă a rugăciunii inimii de la un monah pe nume Arsenie.

Pe la începutul secolului al XIV-lea, Grigorie s-a mutat din nou la Muntele Athos, unde s-a aşezat la schitul Magula, în apropiere de Mănăstirea Filotheu.

Timpul petrecut în toate aceste mănăstiri i-a permis să asimileze îndelungata experienţă duhovnicească păstrată în aceste locuri, astfel încât Grigorie s-a aşezat în cele din urmă într-o chilie singuratică, un loc de isihie (de „liniştire” duhovinească), petrecând timpul în tăcere, muncă şi în rostirea neîncetată a rugăciunii lui Iisus.

Împreună cu contemporanul său, Sf. Grigorie Palama, a ajutat la consacrarea Muntelui Athos ca centru al isihasmului.

Îngrijindu-se de răspândirea monahismului, Sf. Grigorie a întemeiat mai multe chilii la Muntele Athos şi patru mănăstiri în Tracia (în nordul Greciei).

Despre ultimii ani de viaţă ai Sf. Grigorie nu avem informaţii sigure. Unele surse afirmă că ar fi trecut la Domnul la Muntele Athos în anul 1310.

Potrivit altor surse, ar fi rămas în Sfântul Munte până când turcii otomani şi-au început raidurile în zonă, în deceniul al treilea al sec. al XIV-lea, după care se spune că s-ar fi refugiat mai întâi la Salonic, iar de acolo în Bulgaria, unde ar fi întemeiat o mănăstire în ţinuturile sălbatice din Paroria, în munţii Stranţa, pe coasta occidentală a Mării Negre, unde ar fi trecut la Domnul pe 27 noiembrie 1346.

 

Scrieri

Filocalia greacă editată de Sf. Nicodim Aghioritul cuprinde, în vol. IV, cinci lucrări ale Sf. Grigorie:

- 137 Capete foarte folositoare, după acrostih

- Alte capete, cu totul şapte

- Învăţătură cu de-amănuntul despre liniştire şi despre rugăciune, în 10 capete, scrise pentru duhovnicul Longhin

- Despre liniştire şi despre cele două feluri de rugăciune, în 15 capete

- Despre felul cum trebuie să şadă la rugăciune, şapte capete.

În Filocalia românească editată de Pr. Dumitru Stăniloae, scrierile Sf. Grigorie Sinaitul sunt publicate în vol. VII, împreună cu scrierile lui Nichifor din Singurătate, ale lui Teolipt al Filadelfiei şi ale Sf. Grigorie Palama (Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii, vol VII, Humanitas, Bucureşti, 1999).

Pe baza textelor din Filocalia greacă, Patrologia Greacă (Migne) şi a mai multor manuscrise aflate în patrimoniul Bibliotecii Patriarhiei Române, bibliotecii Mănăstirii Neamţ şi ale bibliotecii Academiei Române, Pr. Stăniloae publică o ediţie revizuită a textelor, care cuprinde:

- Capete foarte folositoare, după acrostih, al căror acrostih este acesta: Cuvinte felurite despre porunci, dogme, ameninţări şi făgăduinţe, ba şi despre gânduri, patimi şi virtuţi; apoi despre liniştire şi rugăciune (137 de capete)

- Alte capete, ale aceluiaşi (5 capete)

- Învăţătură cu de-amănuntul despre liniştire şi despre rugăciune, despre semnele harului şi ale amăgirii; apoi, despre deosebirea dintre căldură şi lucrare; şi că fără povăţuitor uşor vine amăgirea (14 capete)

- Despre liniştire şi despre cele două feluri de rugăciune, în 15 capete

- Despre felul cum trebuie să şadă la rugăciune cel ce se linişteşte şi să nu se ridice repede, şapte capete.

Sf. Grigorie Sinaitul a fost şi un recunoscut imnograf. Îi sunt atribuite, între altele, troparul închinat Maicii Domnului “Cuvine-se cu adevărat”, un canon închinat Sfintei Treimi care se citește la privegherea de duminică, precum şi un canon închinat Sfintei Cruci. În culegerea de canoane a Sf. Chiril de Belozersk (de la Lacul Alb) din anul 1407 mai apare şi un „Canon de rugăciune către Domnul Iisus Hristos, atribuit Sf. Grigorie Sinaitul”.

 

Citate

Pământul făgăduinţei este nepătimirea. Din ea izvorăşte veselia Duhului, asemenea laptelui şi mierii. (Capete după acrostih, 48)

Dacă nu ne cunoaştem cum ne-a făcut Dumnezeu, nu ne vom cunoaşte cum ne-a făcut păcatul. (Capete după acrostih, 50)

 

Acatistul Sfântului Cuvios Grigorie Sinaitul

Troparul, glasul al 8-lea:

Biserică şi preot al Duhului, rai al harului şi de minuni făcătoare smerenie te-ai arătat, Sfinte Grigorie. Căci nedespărţit de dragostea lui Hristos, cu apostolească râvnă Sfintei Treimi ai liturghisit şi ai aprins în inimi focul ceresc al isihiei. Pentru aceasta, ca unui grabnic ajutător şi luminător, cu credinţă îţi strigăm: Roagă-te, Părinte, să aflăm iertare şi har de la Dumnezeu şi sufletelor noastre mare milă!

Condacul 1

Prin dumnezeiasca judecată, pentru păcatele creştinilor, s-au ridicat asupra lor agarenii robindu-i şi chinuindu-i. Aşa şi tu, Părinte, răpit împreună cu fraţii şi părinţii tăi pe vremea lui Andronic Paleologul, ai fost dus din cinste şi bogăţie, departe în Laodiceea, în robie. Însă intrând prin bunăvoirea de sus în biserica acelui loc, aţi fost răscumpăraţi de creştini şi cu dumnezeiască râvnă aţi cântat: Aliluia!

cititi mai mult pe ziarullumina.ro

 

Sfântul Grigorie Sinaitul despre liniștire și rugăciune

Articol publicat în săptămânalul Lumina de Duminică din data de 1 septembrie 2013, semnat de Marius Nedelcu, preluat de pe basilica.ro

Începutul anului bisericesc la 1 septembrie ne aduce prilejul să vorbim despre urcușul spre desăvârșirea duhovnicească, despre lupta pentru dobândirea harului și unirea cu Dumnezeu. În spiritualitatea răsăriteană se afirmă o legătură specială între timp și virtute, între timp și făptuire. Suntem chemați să punem mereu început bun lucrării duhovnicești, având în minte adevărul că timpul nu este al nostru, ci este prin excelență al lui Dumnezeu și suntem chemați să-l petrecem împreună cu Dânsul.

În tradiția ortodoxă sunt numeroase manuale și îndrumare care sfătuiesc și reglementează viața duhovnicească a creștinilor. Cea mai cunoscută este colecția de scrieri denumită „Filocalia” sau „Sfintele nevoințe ale desăvârșirii”.

Însă în cadrul acestei colecții, precum și în alte lucrări de acest gen, există mai multe tradiții ascetice răsăritene ce au generat scrieri folositoare pentru cei care doresc să înceapă urcușul duhovnicesc prin practicarea rugăciunii neîncetate.

În scurta noastră cercetare am dorit să prezentăm, atât cât ne permite spațiul, câteva îndrumări practice pentru lucrarea rugăciunii inimii de la Sfântul Grigorie Sinaitul, ale cărui sfaturi se găsesc în volumul 7 al „Filocaliei”.

Spre deosebire de tradiția isihastă athonită sau palamită, Părinții sinaitici, dintre care amintim, alături de Sfântul Grigorie, și pe Sfântul Isihie Sinaitul și Sfântul Ioan Scărarul, sunt caracterizați prin pragmatism duhovnicesc și luciditate, fiind aplecați mai mult asupra aspectelor practice ale rugăciunii mistice.

De aceea, în spațiul românesc monahal, tradiția sinaită a fost foarte bine receptată, mai ales prin intermediul Sfinților Vasile de la Poiana Mărului și Paisie Velicicovschi de la Neamț.

 

Când și cum se face rugăciunea

Sfântul Grigorie Sinaitul spune că vremea cea mai bună pentru practicarea rugăciunii inimii este dimineața sau seara, după cuvintele înțeleptului Solomon:

„Dimineața să semeni sămânța ta, iar seara să nu înceteze mâna ta” (Eccl. 11, 6). Monahul este sfătuit să își înceapă rugăciunea stând pe un scaun lat cât o palmă. „Șezând deci de dimineață pe un scaun ca de-o palmă, adună-ți mintea din partea conducătoare în inimă și ține-o în ea.

Aplecându-te apoi cu încordare, ca să simți durerea în piept, în umeri și în grumaz, strigă stăruitor cu mintea sau cu sufletul: «Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă!»

Pe urmă pentru îngustimea, osteneala și greutatea lucrului, ca unul ce e făcut continuu, mută-ți mintea la cealaltă jumătate și zi: «Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă!»”

Părintele isihast sfătuiește ca începătorul să nu se miște foarte repede de la o formulă a rugăciunii la cealaltă, ci să aibă osteneală foarte mare numai cu una din ele, și apoi să o schimbe când se simte biruit de oboseală.

 

Despre suflare sau respirație

În practica rugăciunii, Sinaitul spune că respirația nu trebuie să fie lăsată liberă, ci controlată. „Înfrânează-ți și mișcarea plămânilor ca să nu sufli în voie, căci suflarea plămânilor, care pornește de la inimă, întunecă mintea și risipește cugetarea, răpind-o de acolo.

Ca urmare, sau o predă roabă uitării, sau o face să cugete unele în locul altora, îndreptându-se, fără să simtă, spre cele ce nu trebuie.” Legarea rugăciunii inimii de ritmul respirației este crucială pentru Sfântul Grigorie Sinaitul.

El arată că răsuflarea este o formă de manifestare a duhului omului, care datorită patimilor, în practica rugăciunii inimii, dacă nu este controlată, poate aduce căscat, lenevie și plictiseală.

Dar nepurtând grijă de porunci, ca păstrătoare ale harului, am căzut iarăși în patimi, și în loc de răsuflarea Duhului Sfânt, ne-am umplut de răsuflarea duhurilor rele. Și e vădit că de la acestea vin căscatul și lenea, cum zic Părinții.”

Din aceasta înțelegem cât de importantă este păstrarea controlului asupra respirației în timpul rugăciunii inimii.

 

Despre citirea rugăciunilor de toată ziua

Mulți începători în lucrarea duhovnicească nu știu dacă să alterneze rugăciunea neîncetată cu rostirea psalmilor sau a rugăciunilor din canonul zilnic, lucrarea pe care Sinaitul o numește „cântarea de psalmi”.

Pentru isihaști, rugăciunea neîncetată și paza gândurilor prin adunarea inimii sunt o lucrare superioară rugăciunii de toată ziua. Grigorie reia un cuvânt al Sfântului Varsanufie, care zice despre cântarea psalmilor următoarele:

Ceasurile și canoanele sunt predanii bisericești și înțelepțește s-au dat pentru frumusețea lor. Iar cei de la schituri nu cântă ceasurile și nu au canoanele, ci lucrul mâinilor și cugetarea în singurătate, și rugăciunea câte puțin”.

Tot acesta sfătuiește: „Stând la rugăciune ești dator să zici «Sfinte Dumnezeule» și «Tatăl nostru» și să rogi pe Dumnezeu să te izbăvească de omul cel vechi.

Dar să nu zăbovești în ea. Căci toată ziua mintea ta este în rugăciune”. În alt loc, Sfântul Grigorie Sinaitul spune că rugăciunea inimii este mult mai cuprinzătoare și lucrătoare decât rugăciunea zilnică.

„Rugăciunea inimii însă este largă și cuprinzătoare, ca una ce este izvor al virtuților, cum zice Scărarul. Prin ea se află tot binele.

Nu este, spune Sfântul Maxim, lucru mai înfricoșător ca gândul morții, dar nici mai măreț ca pomenirea lui Dumnezeu, arătând prin aceasta însemnătatea covârșitoare a ei”, arată părintele. Se pare că rugăciunea „înțelegătoare” sau neîncetată trebuie alternată în practică cu rugăciunea de toată ziua și cu citirea psalmilor, dar nu foarte mult, ca mintea să nu zăbovească în citire sau cântare.

Dar se întâmplă uneori că mintea, obosind de strigarea cea înțelegătoare continuă și de ațintirea stăruitoare, să trebuiască să-și ia puțină odihnă. Atunci slobozește-o în largul cântării de la strâmtoarea liniștii. Aceasta este cea mai bună rânduială și învățătură a bărbaților înțelepți.”

Măsura desăvârșirii se găsește însă la cei care nu părăsesc în nici un chip rugăciunea neîncetată. „Iar cei care nu cântă deloc, bine fac, dacă sunt în sporire. Căci aceștia nu au trebuință să zică psalmi, ci de tăcere, de rugăciune neîncetată și de vedere, dacă au ajuns la luminare.

Ei fiind uniți cu Dumnezeu nu au nevoie să-și desfacă mintea de la El și să o arunce în tulburare”, spune Sfântul Grigorie. Pentru începători există ispita de a renunța la rugăciunea neîncetată și la liniștire pentru a se întoarce la pravilă și la canonul zilnic, dar Sinaitul spune că aceasta este o cădere.

Căderea celui care se află în ascultare, zice Scărarul, stă în împlinirea voii sale; iar celui ce se liniștește, în depărtarea de la rugăciune. Mintea unora ca aceștia preacurvește când se desparte de pomenirea lui Dumnezeu ca de Mirele ei și-și îndreaptă dragostea spre lucruri neînsemnate.”

 

Despre amăgiri

În practica rugăciunii neîncetate, Sfântul Grigorie atrage atenția asupra nălucirilor și ispitelor care pot veni din afară. „Dacă împlinindu-ți lucrul vei vedea o lumină sau un foc din afară sau dinăuntru, sau vreun chip, zice-se al lui Hristos, sau al vreunui înger, sau al altcuiva să nu le primești, ca să nu suferi vreo vătămare.”

Semnul începutului rugăciunii lucrătoare este o căldură care apare în inima isihastului și alungă orice gând rău sau patimă. „Căci începutul adevărat al rugăciunii este căldura inimii, care arde patimile și naște în suflet pace și bucurie, asigurând inima printr-un dor și printr-o încredințare lipsită de îndoială.”

Rugătorul trebuie să fie foarte atent la mișcarea inimii în rugăciune pentru a cunoaște gândurile și duhurile care îi dau semnale sau imbolduri.

Căci orice vine în suflet, zic Părinții, fie din cele supuse simțurilor, fie din cele gândite cu mintea, dacă se îndoiește inima în privința lui, să nu-l primești, fiindcă nu este de la Dumnezeu, ci e trimis de la potrivnicul.”

Sunt însă multe sfaturile Sfântului Grigorie Sinaitul despre urcușul duhovnicesc, pe care cei doritori să le cunoască și să le încerce sunt invitați să le cerceteze cu de-amănuntul.

Amintim la final îndemnul dânsului de a nu amâna această lucrare:

Căci nu trebuie să petrecem totdeauna în odihnă, nici să stăruim totdeauna numai șezând înainte de vreme sau de bătrânețe, sau de neputințe.

Pentru că «osteneala virtuților tale vei mânca» zice Scriptura, sau «Împărăția cerurilor este a celor ce o silesc».

Drept aceea, cel ce se sârguiește în fiecare zi să împlinească cu osteneală lucrările mai sus amintite va secera la vreme, cu Dumnezeu, și roada lor.”