Articole

Sfânta Teodora de la Sihla (secol al XVII-lea)

Sfânta Teodora de la Sihla

foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Sfânta Cuvioasă Teodora de la Sihla (n. în jurul anului 1650, Vânători-Neamț, Neamț – d. începutul secolului al XVIII-lea) este o sfântă din calendarul ortodox român, pomenită în ziua de 7 august.

 

Viața

Teodora de la Sihla s-a născut în vremea domniei lui Vasile Lupu și a mitropolitului cărturar Varlaam Moțoc; a fost fiica armașului cetății Neamț Ștefan Joldea – boier cu rang de comis. A fost căsătorită contra voinței sale. Nevând copii, soții hotărăsc împreună să se călugărească, el retrăgându-se la Mănăstirea Poiana Mărului și ea – la vârsta de aproape 30 de ani – la Vărzărești.

Năvălirile străine o determină să se retragă în Munții Buzăului (se pare că a trecut și pe la Schitul rupestru Fundătura), unde viețuiește aproape un deceniu (numele ei este pomenit și într-un pomelnic inscripționat în piatră pe altarul schitului rupestru din Munții Buzăului – de la Agatonul Nou). De aici se îndreaptă mai întâi spre Mănăstirea Neamț, de unde este îndrumată spre Munții Neamțului la schitul Sihăstria (la acea vreme recent înființat în 1655). Cu îndrumarea starețului de aici și cu binecuvântarea egumenului schitului, a suit munții pentru a sihăstri în pustia Sihlei. Cuvântul „sihlă” înseamnă pădure deasă de copaci tineri; hățiș. Cu peste un un secol mai târziu, Calistrat Hogaș descrie astfel acest sălaș de pustnici:

Dacă Sihla nu pășește dincolo de marginile firești, apoi are cel puțin însușirea de a atinge aproape culmea de asprime, singurătate și sălbăticie a celei mai puternice închipuiri.”

Inițial Teodora a locuit într-o chilie aflată sub stâncile Sihlei, cedată de un sihastru bătrân. Tradiția orală spune că în vremea altor năvăliri străine, călugărițe refugiate au ajuns și la chilia cuvioasei, aceasta cedându-le locul pentru a se muta într-o peșteră, unde era și mai greu de ajuns. Aici ar fi supraviețuit în cea mai mare parte a timpului.

 

După moarte

După moartea sa, trupul celei supranumite Floare duhovnicească a Moldovei a rămas în peștera unde își petrecuse mare parte din sihăstrie. Știrea vieții și morții ei ar fi ajuns și la soțul ei, călugărit sub numele de Elefterie, astfel că acesta a plecat de la Poiana Mărului și a venit să-și petreacă cel din urmă deceniu al vieții la Sihăstria, aproape de locul de odihnă soției sale. Pe la 1725 s-a întemeiat schitul Sihla în amintirea ei.

Rămasă înmormântată aici până prin anii 1828-1834, în timpul ocupației rusești a Principatelor Române a fost dusă la Lavra Pecerska din Kiev.

Despre ea Calistrat Hogaș scria în cartea sa Pe drumuri de munte:

„”Frumoasa Sfânta Teodora, legendara anahoretă a locurilor acestora, se înfățișa închipuirii mele ca o a doua Marie din Egipt, cu viața bântuită de aceleași nenorociri, tot ca și ea. Sfânta Teodora se lepădase, poate, de plăcerile îmbătătoare ale lumii acesteia, mulțumindu-se, în cele din urmă, cu crăpatura umedă a unei stânci, în locul palatelor aurite unde luxul și desfrâul domneau cu răsfățare…

Sinodul Bisericii Ortodoxe Romane a proclamat canonizarea Cuvioasei Teodora de la Sihla pe 20 iunie 1992, stabilind ca zi de prăznuire data de 7 august.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi mai mult despre Sfânta Teodora de la Sihla si pe: ro.orthodoxwiki.org; basilica.ro; doxologia.ro

Teodor cel Sfințit (+367)

Sfântul Cuvios Teodor cel Sfințit 

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Preacuviosul Părinte Teodor Sfințitul (+367) a fost ucenicul marelui Pahomie iar după moartea acestuia, în anul 347 a fost ales stareț al mănăstirilor din Tabena Egiptului. S-a născut în Tebaida de Sus, din părinți creștini.

Sfântul Cuvios Teodor cel Sfințit (16 mai) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Cuvios Teodor cel Sfințit - foto preluat de pe doxologia.ro

Când avea 14 ani, cu binecuvântarea mamei sale, a mers să locuiască la o manastire de monahi. Auzind însă de Sfântul Pahomie s-a dus la Tabena pentru a-i fi ucenic. Când a împlinit 25 de ani, fericitul Teodor a fost ales, de dascălul său, ca însoțitor în drumurile pe care acesta le făcea mănăstirilor puse sub autoritatea sa. La 30 de ani, a fost sfințit preot din porunca marelui stareț. Curând, după aceasta, Sfântul a fost numit stareț al mănăstirii din Tabena, Cuviosul Pahomie locuind în continuare în mănăstirea Pamvo.

S-a stins din viață la 16 mai 367.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi mai mult despre Sfântul Cuvios Teodor cel Sfințit pe: doxologia.roen.wikipedia.org

 

Chiril de Salonic (826 e.n. – 869 e.n.)

Sfântul Chiril  de Salonic (826 e.n. – 869 e.n.)

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; ro.orthodoxwiki.org

 

Sfântul Chiril (Ciril) (n. 826, Salonic – d. 14 februarie 869, Roma) a fost călugăr și misionar de origine grecească.

 

Viața

Sfântul Chiril s-a născut la Salonic, a făcut studii temeinice la Constantinopol. Împreună cu fratele său, sfântul Metodie, s-a dus în Moravia pentru a propovădui credința. Împreună au editat textele liturgice în limba slavonă, scrise în alfabetul care mai târziu a fost numit «chirilic». Introducerea limbii slavone în cult a întâmpinat rezistență din partea episcopilor apuseni, dar papa Adrian al II-lea a intervenit în favoarea lui Chiril și a lui Metodie. Fiind chemați la Roma, Chiril a murit acolo la 14 februarie 869, iar Metodie a fost sfințit episcop, apoi s-a dus în Panonia pe care a evanghelizat-o cu neobosită râvnă. Sfântul Metodie a avut mult de suferit din partea adversarilor, dar a fost sprijinit de pontifii romani.

Biblioteca Națională „Sfinții Chiril și Metodiu” de la Sofia a fost denumită în cinstea celor doi frați. Tot pentru a onora personalitățile lui Chiril și Metodiu, asteroidul descoperit pe 9 august 1978 de către astronomii sovietici L.I. Cernîh și N.C. Cernîh la Observatorul Astronomic Naucinîi din Crimeea a fost numit 2609 Kiril-Metodi.

 

Sărbători

- 14 februarie: în calendarul romano-catolic
- 11 mai: în calendarul ortodox

 

Chiril și Metodie

Părinții noștri în rând cu sfinții Chiril și Metodie au fost doi frați care au dus credința ortodoxă popoarelor slave din centrul Europei în secolul al IX-lea. Pregătindu-și propovăduirea printre slavi, ei au inventat alfabetul glagolitic pentru a putea traduce Sfânta Scriptură și alte lucrări creștine în ceea ce în prezent se numește slavona veche. Mai târziu, alfabetul glagolitic s-a dezvoltat în alfabetul chirilic care este folosit și în prezent în unele limbi slave. Cei doi frați au fost canonizați și li s-a recunoscut rangul de Întocmai cu Apostolii pentru munca lor misionară. Numeroase detalii ale vieții lor au fost însă deformate de legendele care au apărut pe seama lor.
Prăznuirea lor în Biserica Ortodoxă este pe 11 mai.

Sfinţii Chiril (dreapta) şi Metodiu (stânga) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Sfinţii Chiril (dreapta) şi Metodiu (stânga) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Viețile

Constantin (mai târziu Chiril) și Mihail (mai târziu Metodie) s-au născut la începutul secolului al IX-lea în Tesalonic într-o familie senatorială. Anii exacți ai nașterii sunt necunoscuți. Constantin, cel mare, se crede că s-a născut în 826, în timp ce Metodie se crede că s-a născut în 827. Tatăl lor, Leon, era drungarios, adică guvernator al themei (regiune militar-administrativă a Imperiului Bizantin) din Tesalonic, a cărei jurisdicție cuprindea și slavii din Macedonia. Se crede că mama lor a fost de origine slavă. Fiind crescuți într-o zonă bilingvă, cu vorbitori de slavonă și greacă, cei doi frați au ajuns la o cunoaștere aprofundată a ambelor limbi. Ca urmare a poziției familiei lor, cei doi frați au beneficiat de o educație aleasă.

Cei doi frați și-au pierdut tatăl la o vârstă fragedă și au fost crescuți sub protecția unchiului lor, Teoctist, care era un demnitar de rang înalt al guvernului bizantin, responsabil cu comunicațiile poștale și cu relațiile diplomatice ale imperiului. În 843, el l-a chemat pe Constantin la Constantinopol pentru a-și continua studiile la universitatea de acolo. În Constantinopol, el a fost hirotonit diacon. Deoarece Constantin era un bun cunoscător al teologiei și se putea exprima cu ușurință în arabă și ebraică, prima sa misiune pe lângă Califul Abbasid Al-Mutawakkil a fost să discute principiile Sfintei Treimi cu teologii arabi și astfel să îmbunătățească relațiile diplomatice ale imperiului cu Califatul Abbasid.

De asemenea, Teoctist a aranjat ca Mihail să primească o poziție în administrația slavă a imperiului. Curând, el s-a retras la mănăstirea din Muntele Olimp unde a fost tuns cu numele de Metodie.

În 860, Împăratul Mihail al III-lea și Fotie, Patriarhul Constantinopolului, i-au trimis pe cei doi frați la hanul khazarilor într-o expediție misionară menită să zădărnicească planurile hanului de convertire la iudaism. Misiunea a eșuat iar hanul a ales iudaismul pentru poporul său, cu toate că mulți au ales creștinismul. La întoarcerea lor, Constantin a fost numit profesor de filozofie la universitate.

Apoi în 862, cei doi frați au fost invitați de Prințul Rastislav al Moraviei Mari să propovăduiască creștinismul pe meleagurile de sub tutela sa. Această solicitare a fost cauzată de eforturile prinților slavi din Europa Centrală care căutau să-și mențină independența de vecinii germanici. Rastislav căuta misionari creștini care să îi înlocuiască pe cei germani. Până la urmă această misiune s-a prelungit toată viața celor doi frați, deoarece ei erau adepții ideii prezentării creștinismului în limba celor cărora se propovăduia, așa cum era obiceiul în Răsărit. Pentru a-și îndeplini misiunea, ei au născocit alfabetul glagolitic, un precursor al alfabetului chirilic și au început să traducă Scripturile și literatura creștină în limba slavonă.

Clerul german folosea latina ca limbă liturgică pentru a-și menține influența în Moravia și, astfel, nu au fost deloc încântați de activitatea lui Constantin și Metodie, folosind această deosebire pentru a-i ataca pe cei doi frați. După ce au lucrat câțiva ani, cei doi frați au fost chemați de Papa Nicolae I să vină în fața Bisericii din Roma și să-și apere activitatea, zona în care își desfășurau ei activitatea fiind în jurisdicția Romei. Cu toate acestea, înainte de sosirea lor la Roma, Nicolae a murit în 869 și a fost succedat de Adrian al II-lea. După ce Adrian a fost convins de ortodoxia celor doi frați, el a aprobat folosirea limbii slavone în cultul bisericii și le-a cerut să-și continue activitatea. El l-a hirotonit atunci pe Metodie ca episcop. Constantin a îmbrăcat rasa monahală într-o biserică greacă din Roma. El a primit numele de Chiril, nume sub care este cunoscut de obicei. Chiril nu s-a mai întors în Moravia deoarece a murit la scurt timp după acestea. Data morții lui Chiril nu este cunoscută, dar se pare că a avut loc curând după hirotonirea sa, amândouă petrecute probabil în februarie 869, iar decesul său a survenit, cel mai probabil, în 14 februarie.

Episcopul Romei, Papa Adrian al II-lea, a reînființat vechea eparhie de Panonia, ca prima eparhie slavă de Moravia și Panonia, independentă de germani, la solicitarea prinților slavi Rastislav, Sviatopluk și Kocel. Aici, Metodie a fost numit arhiepiscop al noii eparhii. Cu toate acestea, la reîntoarcerea în Moravia în 870, regele german Ludovic și episcopii germani l-au convocat pe Metodie la un sinod în Ratisbona, unde l-au demis și întemnițat. După ce germanii au fost înfrânți militar în Moravia, Papa Ioan al VII-lea l-a eliberat trei ani mai târziu și l-a reinstalat ca Arhiepiscop de Moravia. În curând, ortodoxia sa a fost din nou pusă sub semnul întrebării de către germani, în special din cauza folosirii slavonei. Încă o dată Ioan al VII-lea a aprobat folosirea slavonei la Sfânta Liturghie dar cu amendamentul că întâi se citea Evanghelia în latină și apoi în slavă. De asemenea, acuzatorul lui Metodie, Wiching, a fost numit episcop vicar al lui Metodie, și din această poziție el a continuat să i se opună lui Metodie. Cu sănătatea șubrezită în urma îndelungatei lupte cu oponenții săi, Metodie a murit în 6 aprilie 885, după ce a recomandat ca succesor al său să fie numit ucenicul său, slavul din Moravia, Gorazd. Cei doi frați sunt prăznuiți în 11 mai.

 

Lucrările

Frații Chiril și Metodie sunt cunoscuți mai ales pentru dezvoltarea alfabetului glagolitic care a fost folosit ca să ducă cultura și literatura creștină printre slavi în propria lor limbă. Cu unele adăugiri ale ucenicilor lor, acesta a devenit alfabetul chirilic, și este folosit în prezent de majoritatea popoarelor slave. În orice caz, munca celor doi frați de a traduce Sfintele Scripturi, cultul bisericesc, nomocanonul și alte cărți creștine în slavonă constituie cel mai de seamă exemplu al misionarismului ortodox care a dus creștinismul popoarelor lumii.

Cu toate că la numai câțiva zeci de ani după moartea lui Metodie evenimentele aproape au distrus munca acestora în Moravia, munca lor a devenit piatra de temelie a civilizației slave din Europa de Est și de Sud-Est și a furnizat limba principală a eforturilor misionare din secolele următoare. În faptul continuării obiceiului Sfinților Apostoli de a propovădui creștinismul în limba tuturor popoarelor stă considerarea Sfinților Chiril și Metodie ca fiind întocmai cu apostolii. În această moștenire își caută originile reînviata Biserică Ortodoxă a Teritoriilor Cehiei (Moravia).

 

articole preluate de pe: ro.wikipedia.orgro.orthodoxwiki.org
cititi mai mult despre Chiril și Metodie pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro; doxologia.ro
cititi si Metodiu de Salonic (815 e.n. – 885 e.n.)

Metodiu de Salonic (815 e.n. – 885 e.n.)

Metodiu de Salonic 

foto preluat de pe doxologia.ro
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; ro.orthodoxwiki.org

 

Metodiu de Salonic

Metodiu de Salonic (n. ca. 815 în Salonic – d. 6 aprilie 885 în Moravia), a fost un misionar creștin, originar din Salonic.

Împreună cu fratele său, Chiril, a creat alfabetul chirilic și a răspândit creștinismul (începând din 863) în Moravia și Panonia. Împreună au tradus Biblia și textele liturgice în limba slavonă, scrise în alfabetul care mai târziu a fost numit “chirilic”.

Biblioteca Națională „Sfinții Chiril și Metodiu” de la Sofia a fost denumită în cinstea celor doi frați. Tot pentru a onora personalitățile lui Chiril și Metodiu, asteroidul descoperit pe 9 august 1978 de către astronomii sovietici L.I. Cernîh și N.C. Cernîh la Observatorul Astronomic Naucinîi din Crimeea a fost numit 2609 Kiril-Metodi.

 

Chiril și Metodie

Părinții noștri în rând cu sfinții Chiril și Metodie au fost doi frați care au dus credința ortodoxă popoarelor slave din centrul Europei în secolul al IX-lea. Pregătindu-și propovăduirea printre slavi, ei au inventat alfabetul glagolitic pentru a putea traduce Sfânta Scriptură și alte lucrări creștine în ceea ce în prezent se numește slavona veche. Mai târziu, alfabetul glagolitic s-a dezvoltat în alfabetul chirilic care este folosit și în prezent în unele limbi slave. Cei doi frați au fost canonizați și li s-a recunoscut rangul de Întocmai cu Apostolii pentru munca lor misionară. Numeroase detalii ale vieții lor au fost însă deformate de legendele care au apărut pe seama lor.
Prăznuirea lor în Biserica Ortodoxă este pe 11 mai.

Sfinţii Chiril (dreapta) şi Metodiu (stânga) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Sfinţii Chiril (dreapta) şi Metodiu (stânga) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Viețile

Constantin (mai târziu Chiril) și Mihail (mai târziu Metodie) s-au născut la începutul secolului al IX-lea în Tesalonic într-o familie senatorială. Anii exacți ai nașterii sunt necunoscuți. Constantin, cel mare, se crede că s-a născut în 826, în timp ce Metodie se crede că s-a născut în 827. Tatăl lor, Leon, era drungarios, adică guvernator al themei (regiune militar-administrativă a Imperiului Bizantin) din Tesalonic, a cărei jurisdicție cuprindea și slavii din Macedonia. Se crede că mama lor a fost de origine slavă. Fiind crescuți într-o zonă bilingvă, cu vorbitori de slavonă și greacă, cei doi frați au ajuns la o cunoaștere aprofundată a ambelor limbi. Ca urmare a poziției familiei lor, cei doi frați au beneficiat de o educație aleasă.

Cei doi frați și-au pierdut tatăl la o vârstă fragedă și au fost crescuți sub protecția unchiului lor, Teoctist, care era un demnitar de rang înalt al guvernului bizantin, responsabil cu comunicațiile poștale și cu relațiile diplomatice ale imperiului. În 843, el l-a chemat pe Constantin la Constantinopol pentru a-și continua studiile la universitatea de acolo. În Constantinopol, el a fost hirotonit diacon. Deoarece Constantin era un bun cunoscător al teologiei și se putea exprima cu ușurință în arabă și ebraică, prima sa misiune pe lângă Califul Abbasid Al-Mutawakkil a fost să discute principiile Sfintei Treimi cu teologii arabi și astfel să îmbunătățească relațiile diplomatice ale imperiului cu Califatul Abbasid.

De asemenea, Teoctist a aranjat ca Mihail să primească o poziție în administrația slavă a imperiului. Curând, el s-a retras la mănăstirea din Muntele Olimp unde a fost tuns cu numele de Metodie.

În 860, Împăratul Mihail al III-lea și Fotie, Patriarhul Constantinopolului, i-au trimis pe cei doi frați la hanul khazarilor într-o expediție misionară menită să zădărnicească planurile hanului de convertire la iudaism. Misiunea a eșuat iar hanul a ales iudaismul pentru poporul său, cu toate că mulți au ales creștinismul. La întoarcerea lor, Constantin a fost numit profesor de filozofie la universitate.

Apoi în 862, cei doi frați au fost invitați de Prințul Rastislav al Moraviei Mari să propovăduiască creștinismul pe meleagurile de sub tutela sa. Această solicitare a fost cauzată de eforturile prinților slavi din Europa Centrală care căutau să-și mențină independența de vecinii germanici. Rastislav căuta misionari creștini care să îi înlocuiască pe cei germani. Până la urmă această misiune s-a prelungit toată viața celor doi frați, deoarece ei erau adepții ideii prezentării creștinismului în limba celor cărora se propovăduia, așa cum era obiceiul în Răsărit. Pentru a-și îndeplini misiunea, ei au născocit alfabetul glagolitic, un precursor al alfabetului chirilic și au început să traducă Scripturile și literatura creștină în limba slavonă.

Clerul german folosea latina ca limbă liturgică pentru a-și menține influența în Moravia și, astfel, nu au fost deloc încântați de activitatea lui Constantin și Metodie, folosind această deosebire pentru a-i ataca pe cei doi frați. După ce au lucrat câțiva ani, cei doi frați au fost chemați de Papa Nicolae I să vină în fața Bisericii din Roma și să-și apere activitatea, zona în care își desfășurau ei activitatea fiind în jurisdicția Romei. Cu toate acestea, înainte de sosirea lor la Roma, Nicolae a murit în 869 și a fost succedat de Adrian al II-lea. După ce Adrian a fost convins de ortodoxia celor doi frați, el a aprobat folosirea limbii slavone în cultul bisericii și le-a cerut să-și continue activitatea. El l-a hirotonit atunci pe Metodie ca episcop. Constantin a îmbrăcat rasa monahală într-o biserică greacă din Roma. El a primit numele de Chiril, nume sub care este cunoscut de obicei. Chiril nu s-a mai întors în Moravia deoarece a murit la scurt timp după acestea. Data morții lui Chiril nu este cunoscută, dar se pare că a avut loc curând după hirotonirea sa, amândouă petrecute probabil în februarie 869, iar decesul său a survenit, cel mai probabil, în 14 februarie.

Episcopul Romei, Papa Adrian al II-lea, a reînființat vechea eparhie de Panonia, ca prima eparhie slavă de Moravia și Panonia, independentă de germani, la solicitarea prinților slavi Rastislav, Sviatopluk și Kocel. Aici, Metodie a fost numit arhiepiscop al noii eparhii. Cu toate acestea, la reîntoarcerea în Moravia în 870, regele german Ludovic și episcopii germani l-au convocat pe Metodie la un sinod în Ratisbona, unde l-au demis și întemnițat. După ce germanii au fost înfrânți militar în Moravia, Papa Ioan al VII-lea l-a eliberat trei ani mai târziu și l-a reinstalat ca Arhiepiscop de Moravia. În curând, ortodoxia sa a fost din nou pusă sub semnul întrebării de către germani, în special din cauza folosirii slavonei. Încă o dată Ioan al VII-lea a aprobat folosirea slavonei la Sfânta Liturghie dar cu amendamentul că întâi se citea Evanghelia în latină și apoi în slavă. De asemenea, acuzatorul lui Metodie, Wiching, a fost numit episcop vicar al lui Metodie, și din această poziție el a continuat să i se opună lui Metodie. Cu sănătatea șubrezită în urma îndelungatei lupte cu oponenții săi, Metodie a murit în 6 aprilie 885, după ce a recomandat ca succesor al său să fie numit ucenicul său, slavul din Moravia, Gorazd. Cei doi frați sunt prăznuiți în 11 mai.

 

Lucrările

Frații Chiril și Metodie sunt cunoscuți mai ales pentru dezvoltarea alfabetului glagolitic care a fost folosit ca să ducă cultura și literatura creștină printre slavi în propria lor limbă. Cu unele adăugiri ale ucenicilor lor, acesta a devenit alfabetul chirilic, și este folosit în prezent de majoritatea popoarelor slave. În orice caz, munca celor doi frați de a traduce Sfintele Scripturi, cultul bisericesc, nomocanonul și alte cărți creștine în slavonă constituie cel mai de seamă exemplu al misionarismului ortodox care a dus creștinismul popoarelor lumii.

Cu toate că la numai câțiva zeci de ani după moartea lui Metodie evenimentele aproape au distrus munca acestora în Moravia, munca lor a devenit piatra de temelie a civilizației slave din Europa de Est și de Sud-Est și a furnizat limba principală a eforturilor misionare din secolele următoare. În faptul continuării obiceiului Sfinților Apostoli de a propovădui creștinismul în limba tuturor popoarelor stă considerarea Sfinților Chiril și Metodie ca fiind întocmai cu apostolii. În această moștenire își caută originile reînviata Biserică Ortodoxă a Teritoriilor Cehiei (Moravia).

 

articole preluate de pe: ro.wikipedia.orgro.orthodoxwiki.org
cititi mai mult despre Chiril și Metodie pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro; doxologia.ro
cititi si Chiril de Salonic (826 e.n. – 869 e.n.)

Efrem din Nea Makri (1384 – 1426)

Efrem din Nea Makri (1384 – 1426)

foto si articol preluate de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Sfântul Efrem cel Nou, Sfântul Efrem din Nea Makri sau Sf. Efrem din Muntele Amomon (gr. Άγιος Εφραίμ Νέας Μάκρης / του Όρους των Αμωμών), despre care se crede că a trăit între anii 1384 și 1426, este cinstit ca sfânt mucenic și făcător de minuni de mulți creștini ortodocși. Deși nu există date istorice despre el, credincioșii îl consideră un sfânt “nou-arătat” (gr. “νεοφανείς”) prin descoperire dumnezeiască. Sfântul Efrem a devenit în ultimii ani unul din cei mai cinstiți sfinți din Grecia, și o mulțime de pelerinaje se fac la moaștele și locul pătimirii lui, Mănăstirea Buna Vestire din Muntele Amomon. Mucenicia sa este prăznuită la data de 5 mai, iar descoperirea moaștelor sale la 3 ianuarie. Moaștele sfântului au fost descoperite prin voia lui Dumnezeu în 1950, 524 ani după moartea sa martirică. Patriarhia Constantinopolului l-a canonizat în martie 2011.

 

Istoric

Numele Sfântului Efrem și biografia sa cu detalii și date exacte au fost revelate monahiei Makaria Desypris (1911-1999) într-o serie de vise de inspirație divină în anul 1950. În urma acestor vise, ea s-a încredințat că voia lui Dumnezeu era ca ea să reconstruiască Mănăstirea Buna Vestire din Nea Makri, mănăstire ce a fost distrusă în secolul al XV-lea de către pirați. Cu permisiunea episcopului locului, monahia Macaria a luat în grijă ruinele capelei, și în timp ce lucra la îndepărtarea molozului, se ruga să afle mai multe despre călugărul care a trăit cândva acolo. Răspunsul la rugăciune a fost un gând puternic care-i spunea „Sapă pământul aici și vei găsi ceea ce cauți”. Ajutată de un tânăr muncitor, au descoperit o fostă vatră, cu trei ferestre mici, și un perete parțial distrus, indicii că acel loc fusese cândva o chilie. În pământul din vecinătatea schitului, au fost găsite sfinte moaște despre care s-a presupus că aparțin Sf. Efrem. După descoperirea Sfintelor sale Moaște, Sfântul Efrem cel Nou s-a arătat de mai multe ori monahiei Makaria, altor maici și multor creștini fie sub chipul unui nevoitor cu fața brăzdată de multe osteneli, fie purtând veșminte preoțești, fie ca un călugăr, mărturisind: „Mă numesc Efrem!” și relatându-le viața, chinurile și torturile la care a fost supus. Moaștele Sfântului au devenit rapid un loc popular de închinăciune, iar Sfântul a devenit cunoscut ca un grabnic ajutător și mare făcător de minuni. Pe locul unde a trăit și a murit ca martir, a fost reconstruită mănăstirea cu hramul Buneivestiri a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Mănăstirea este astăzi un loc de pelerinaj foarte frecventat ce atrage vizitatori din toată lumea, în special oameni care se roagă pentru vindecarea de boli.

 

Viața

Potrivit viselor revelate monahiei Macaria, Sf. Efrem s-a născut pe 14 septembrie 1384 în Trikala, Thessalia, primind la botez numele de Constantin. A rămas orfan de tată încă de când era mic și evlavioasa lui mamă s-a îngrijit de creșterea lui și a celorlalți șase frați. La vârsta de 14 ani s-a îndreptat spre mănăstire, a depus votul monahal primind numele de Efrem și s-a mutat în Attica să viețuiască în Mănăstirea Buna Vestire din Muntele Amomon. După ce a trăit 27 de ani în nevoință călugărească aspră, în anul 1424, mănăstirea fost cotropită de otomani. Turcii au ucis monahii prin decapitare, dar Sf. Efrem a scăpat și timp de un an a viețuit ca pustnic printre ruinele mănăstirii. În 14 septembrie 1425 a fost luat în robie de turcii veniți într-un nou raid, așa începând mucenicia lui. A fost ținut captiv și torturat mai bine de opt luni, iar în ziua de 5 mai 1426 a fost torturat până la moarte. Sfântul Mare Mucenic Efrem avea atunci 42 de ani. Dudul de care se presupune că sfântul a fost spânzurat, este astăzi un loc de închinare în interiorul mănăstirii reconstruite.

 

Proslăvirea

La data de 4 martie 2011, Sf. Efrem a fost trecut în rândul Sfinților de către Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului. Sfântul este prăznuit pe 3 ianuarie în amintirea descoperirii sfintelor sale moaște și pe 5 mai în amintirea martiriului său.

La șaizeci de ani de la descoperirea moaștelor Sf. Efrem, Sfântul Sinod al Greciei a cerut printr-o scrisoare trimisă Patriarhului Ecumenic ca Sf. Efrem să fie trecut în rândul sfinților. Scrisoarea preciza faptul că Sf. Efrem este recunoscut ca și sfânt de către ortodocșii din întreaga lume, menționând următoarele: “afluxul de pelerini este masiv, aproape zilnic, iar în duminici și în sărbători mănăstirea este invadată de pelerinii veniți din toată Grecia… Cinstirea Sf. Efrem cel Nou se face atât în Grecia cât și în afara ei… Există biserici dedicate Sfântului în Sitia și Tinos… Icoane ale Sfântului sunt cinstite în întreaga lume ortodoxă.”

Încercări anterioare de proslăvire a Sf. Efrem au avut loc în anul 1997 de către arhiepiscopul Christodoulos al Atenei și a toată Grecia, în timpul Mitropolitului Panteleimon (Bezeniti) de Attica. Mitropolitul a scris într-o scrisoare următoarele: “în conformitate cu Tradiția Ortodoxă, Biserica Ortodoxă proclamă sfinți în conformitate cu conștiința lumii ecleziastice, iar autoritatea administrativă a Bisericii confirmă credința poporului printr-o decizie care este doar declarativă.” Mitropolitul Panteleimon se referea la minunile săvârșite de Sfânt și la miile de pelerini care vin anual la mănăstire. Un an mai târziu, în timp ce Sfântul Sinod a cerut Patriarhului Ecumenic să-l treacă pe Efrem în rândul sfinților, un conflict a izbucnit între Mitropolitul de Attica și Mănăstirea ce adăpostea moaștele Sf. Efrem, iar subiectul proslăvirii a fost închis, fiind finalizat abia în 2011.

 

cititi mai mult pe: ro.orthodoxwiki.orgdoxologia.ro

Sfânta Monica, mama Fericitului Augustin de Hipona (322 – 378)

Saint Monica by Benozzo Gozzoli, 1464 – 1465

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Sfânta Monica, mama Fericitului Augustin de Hipona (prăznuit la 15 iunie), s-a născut în anul 322 în Tagaste, Africa de Nord. Părinții ei erau creștini dar nu există prea multe date despre copilăria ei. Mai multe se pot afla din Cartea a IX-a a Confesiunilor scrise de fiul ei. Prăznuirea ei se face la data de 4 mai.

Sfânta Monica, mama Fericitului Augustin de Hipona (prăznuit la 15 iunie), s-a născut în anul 322 în Tagaste, Africa de Nord. Părinții ei erau creștini dar nu există prea multe date despre copilăria ei. Mai multe se pot afla din Cartea a IX-a a Confesiunilor scrise de fiul ei. Prăznuirea ei se face la data de 4 mai - foto preluat de pe doxologia.ro

Sfânta Monica, mama Fericitului Augustin de Hipona – foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Monica a fost căsătorită cu un funcționar păgân numit Patritius, aprins din fire și cam imoral. La început, soacra sa nu o plăcea, dar Monica s-a făcut plăcută prin firea ei blândă. Spre deosebire de multele femei care erau bătute de soți în acele vremuri, ea nu era bătută pentru că știa să tacă, „punând strajă gurii ei” în preajma lui. (Ps. 38/39:1).

Sf. Monica și Patritius au avut trei copii: Fericitul Augustin, Navigius și Perpetua. Dar faptul că soțul ei nu a lăsat-o să-i boteze i-a cauzat multă durere. Ea și-a făcut probleme pentru Augustin, care trăia cu o tânără în Cartagina și avea un fiu nelegitim cu aceasta. Rugăciunile sale stăruitoare și lacrimile nesfârșite pentru fiul ei l-au înduplecat în cele din urmă pe soțul ei să se convertească la creștinism înainte de a se stinge din viață. Însă Augustin continua prin viața pe care o ducea, să se îndepărteze de Hristos.

Augustin de Hipona (Sfântul Augustin la catolici, lat. Sanctus Augustinus, Fericitul Augustin la ortodocși, n. 13 noiembrie 354, Thagaste, Numidia - d. 28 august 430, Hippo Regius, pe teritoriul Algeriei de azi) a fost un episcop, filozof, teolog și doctor al Bisericii. În scrierile sale, utilizează argumente logice încercând să demonstreze veridicitatea religiei creștine - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Augustin de Hipona (Sfântul Augustin la catolici, lat. Sanctus Augustinus, Fericitul Augustin la ortodocși, n. 13 noiembrie 354, Thagaste, Numidia – d. 28 august 430, Hippo Regius, pe teritoriul Algeriei de azi) a fost un episcop, filozof, teolog și doctor al Bisericii. În scrierile sale, utilizează argumente logice încercând să demonstreze veridicitatea religiei creștine, cititi mai mult pe www.unitischimbam.ro – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Aflându-se în Cartagina, Augustin s-a lăsat prins în secta maniheiană. Mama sa era îngrozită și a făcut tot posibilul să-l întoarcă pe drumul bun. În vis i s-a arătat că trebuie să fie blândă și să aibă răbdare cu fiul ei. Dar Augustin nu a ascultat-o și a rămas în rătăcirea sa timp de 9 ani. Sf. Monica a fost foarte dezamăgită dar nu a renunțat să spere că-l poate ajuta pe fiul ei. Chiar a încercat să ceară ajutorul unui episcop care a fost el însuși maniheian, dar acesta a refuzat să se contrazică cu Augustin spunând că nu îl poate ilumina pe tânăr deoarece acesta este încă atras de noutatea ideologiei sale. Dar a liniștit-o pe mamă spunându-i: „Du-te pe drumul tău că nu se poate ca fiul unor astfel de lacrimi să rămână pierdut.”

Saint Augustine and his mother, Saint Monica by Ary Scheffer (painting from 1846) - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Saint Augustine and his mother, Saint Monica by Ary Scheffer (painting from 1846) – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Sf. Monica s-a dus la Roma cu Augustin când acesta a ținut cursuri acolo în 383. Mai târziu, a avut o întâlnire la Milano unde l-a întâlnit pe Sf. Ambrozie (prăznuit în 7 decembrie) rămânând foarte impresionat de predica acestuia. Episcopul Ambrozie a ajuns să o prețuiască foarte mult pe Sf. Monica și de multe ori l-a felicitat pe Augustin pentru că avea așa o mamă virtuoasă.

Ambrozie al Milanului (* ca. 339/340, Colonia Augusta Trevorum, azi Trier - † 4 aprilie 397, Mediolanum, azi Milano), a fost unul dintre marii Sfinți Părinți ai Bisericii, episcop de Mediolanum (Milano) (374-397), teolog, autor al unui mare număr de scrieri apologetice, omiletice, de teologie morală etc., apărător al dreptei credințe împotriva arianismului, sabelianismului și a ereziei lui Eunomie. A fost foarte cunoscut pentru predicile sale, care au l-au influențat foarte mult și pe Fericitul Augustin de Hippona, ducând la convertirea acestuia la creștinism. Biserica Ortodoxă îl prăznuiește în ziua de 7 decembrie - (Aurelius Ambrosius, „Ambrosius episcopus Mediolanensis”, mozaic din biserica Sant'Ambrogio, Milano) foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Ambrozie al Milanului (* ca. 339/340, Colonia Augusta Trevorum, azi Trier – † 4 aprilie 397, Mediolanum, azi Milano), a fost unul dintre marii Sfinți Părinți ai Bisericii, episcop de Mediolanum (Milano) (374-397), teolog, autor al unui mare număr de scrieri apologetice, omiletice, de teologie morală etc., apărător al dreptei credințe împotriva arianismului, sabelianismului și a ereziei lui Eunomie. A fost foarte cunoscut pentru predicile sale, care au l-au influențat foarte mult și pe Fericitul Augustin de Hippona, ducând la convertirea acestuia la creștinism. Biserica Ortodoxă îl prăznuiește în ziua de 7 decembrie, cititi mai mult pe ro.wikipedia.org – (Aurelius Ambrosius, „Ambrosius episcopus Mediolanensis”, mozaic din biserica Sant’Ambrogio, Milano) foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Într-o zi, Augustin citea Noul Testament într-o grădină și a ajuns la Romani 13:12-14. Atunci s-a hotărât să lase în urmă „lucrurile celui rău” și „să se îmbrace în Domnul Iisus Hristos”. A fost botezat în ajunul Paștilor în anul 387.

După ce a fost botezat, Augustin și mama lui au plănuit să meargă în Africa. S-au oprit să se odihnească în Ostia unde Sf. Monica s-a dus la Domnul la vârsta de 56 de ani. Ea a fost îngropată în Ostia și sfintele ei moaște au fost transferate în cripta unei biserici în secolul al VI-lea. Nouă secole mai târziu, moaștele Sf. Monica au fost duse la Roma. În Occident, Sf. Monica este considerată patroana soțiilor și mamelor ale căror bărbați sau copii sunt rătăciți.

 

articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
cititi mai mult despre Sfânta Monica si pe en.wikipedia.org

Sfântul Cuvios Vasile de la Poiana Mărului (1692 – 1767)

Sfântul Cuvios Vasile de la Poiana Mărului (1692 – 1767)

foto preluat de pe doxologia.ro
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; ro.orthodoxwiki.org

 

Sfântul Cuvios Vasile de la Poiana Mărului a fost un călugăr valah de origine slavă, îndrumător duhovnicesc al lui Paisie Velicicovschi, care a contribuit la înnoirea monahismului ortodox din Țările Române. S-a născut în anul 1692 la Poltava, în Țaratul Rusiei, dar activitatea sa în slujba bisericii și-a desfășurat-o în Ţara Românească. După ce a adunat în jurul său o obște de peste 40 de călugări sihaștri la Mănăstirea Dălhăuți, pe care i-a îndrumat pe căile Domnului, Cuviosul Vasile s-a mutat la Mănăstirea Poiana Mărului, unde a continuat lucrarea sa de întemeiere a isihasmului românesc, adică practicarea rugăciunii minții. A trecut la cele veșnice la 25 aprilie 1767, la Mănăstirea Poiana Mărului, Țara Românească. A fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română pe 5 martie 2003.

 

Biografie

S-a născut la Poltava, pe atunci în Țaratul Rusiei, la sfârșitul secolului al XVII-lea. A fost atras de tânăr de viața monahală și, potrivit lui Paisie Velicicovschi, „a viețuit din tinerețe cu dumnezeiască râvnă în pustietăți cu mari râvnitori spre viața cea monahicească”. A trăit în sihăstriile din Rusia și Ucraina, ajungând în Țările Române și așezându-se, împreună cu alți călugări, în schitul Dălhăuți. A fost hirotonit ca preot și a condus ca stareț aproape douăzeci de ani schitul Dălhăuți. A adunat în jurul său o obște de peste 40 de călugări sihaștri moldoveni, munteni, ardeleni și ruși, formând o școală duhovnicească renumită.

Prin anii 1730-1733 s-a retras împreună cu 12 ucenici la Schitul Poiana Mărului din Munții Buzăului, ce fusese ctitorit de domnul Constantin Mavrocordat într-o pădure de foioase și conifere de la poalele muntelui Ulmușoru (943 m). Acolo a construit o biserică și chilii. A condus schitul în calitate de stareț și a introdus rânduieli monahale isihaste de proveniență athonită – după învățăturile Sf. Vasile cel Mare, Nil de la Sorska, Dimitrie al Rostovului -, punând accent pe ascultare, smerenie și rugăciune. În perioada stăreției sale, Schitul Poiana Mărului a avut influență directă asupra următoarelor așezări monahale din munții Buzăului: Dălhăuți, Bonțești, Trăisteni, Pometul Borșatanului, Rogozu, Cotești și Valea Neagră (toate aflate astăzi în județul Vrancea), precum și Rătești, Ciolanu, Cârnu și Găvanu (în județul Buzău).

Reînnoirea vieții monahale de la Poiana Mărului a atras numeroși călugări și credincioși din ținuturile Buzăului și Vrancei și chiar din alte țări. La sfatul călugărului Ignatii, care i-a povestit de fervoarea isihastă pe care a găsit-o în mănăstirile din Țările Române, rasoforul Platon Velicicovschi (viitorul stareț Paisie de la Neamț) a poposit în timpul Postului Mare din anul 1743 la schiturile Dălhăuți, Trăisteni și Cârnu, ce se aflau sub îngrijirea spirituală a starețului Vasile de la Poiana Mărului; starețul a avut o influență formativă importantă asupra vieții spirituale a lui Platon, învățându-l despre rugăciunea inimii. Platon a plecat în vara anului 1746 către Muntele Athos în scopul de a-și desăvârși experiența monahală. În anul 1750, aflat în pelerinaj la Muntele Athos, starețul Vasile l-a tuns în monahism sub numele de Paisie.

De numele Cuviosului Vasile de la Poiana Mărului se leagă existența isihasmului românesc, adică practicarea rugăciunii minții. Ca dascăl al rugăciunii, marele stareț a scris și câteva “Cuvinte despre paza minții“, despre rugăciune și creștere duhovnicească, care sunt scurte introduceri la scrierile filocalice ale Sfinților Nil de Soesca, Filotei, Isihie și Grigorie Sinaitul.

Starețul Vasile de la Poiana Mărului a murit la 25 aprilie 1767, fără a se cunoaște astăzi locul unde a fost înmormântat. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât în ședința sa din 4-5 martie 2003 canonizarea Cuviosului Vasile, cu data de prăznuire la 25 aprilie.

 

Scrieri

Sf. Vasile de la Poiana Mărului a copiat o serie de manuscrise din limba slavonă, dar a și scris câteva lucrări originale în slavona bisericească, dintre care cele mai remarcabile sunt:

- Cuvânt înainte (sau “Înainte călătorie“) la cartea lui Grigorie Sinaitul (“Înainte-călătorie celor ce vor să cetească această carte a Sfântului Grigorie Sinaitul și să nu greșească înțelegerea ce iaste într-însa”)

- Înainte cuvântare la “Capetele” fericitului Filotei Sinaitul (“Înainte cuvântare spre capetele fericitului Filotei Sinaitul”)

- Cuvânt înainte la cartea Cuviosului Nil de la Sora („Cuvânt înainte la cartea fericitului Nil de la Sorsca”)

- Adăugire (sau “Cuvânt pre urmă“) la cartea Sfântului Cuvios Nil de la Sora

și scrieri păstrate în copii

- „Închipuire cum să cade nouă celor ce suntem pătimași și călcăm poruncile … să ne îndreptăm prin pocăință și să ne învățăm lucrării cei cu mintea viețuind întru supunere

- „Întrebătoare răspunsuri adunate din Sfânta Scriptură pentru depărtarea de bucatele cele oprite făgăduinței călugărești cei de bună voie” (tipărită la Mănăstirea Neamț în 1816 cu binecuvântarea mitropolitului Veniamin Costachi)

A realizat o versiune slavonă a scrierii alegorice-religioase spaniole „Desiderie”. Au fost identificate 58 de manuscrise scrise de el.

Opera sa a fost tradusă în limba română și copiată în zeci de manuscrise ce au circulat în centrele bisericești și monahale din Țările Române.

 

Proslăvirea

Pentru viața sa curată, pusă în întregime în slujba Domnului, și pentru faptele sale sfinte, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, întrunit pe data de 5 martie 2003, a hotărât ca Vasile de la Poiana Mărului să fie trecut în rândul sfinților, cu data de prăznuire la 25 aprilie. Proclamarea oficială a canonizării acestuia a avut loc la 5 octombrie 2003.

 

Imnografie

Tropar (glas 8)

Învățătorule al bunei-cinstiri, povățuitorule al călugărilor, propovăduitorule al harului, dascălul rugăciunii celei cu trezvie lucrate, părinte cuvioase Vasilie, roagă pururea pe Hristos Dumnezeu, să se mântuiască sufletele noastre.

 

Condac (glas 8)

Pre minunatul călăuzitoriu al monahilor, pe învățătorul rugăciunii cel preaîncercat și omul cel ceresc, pre pământescul înger, pre povățuitorul duhovnicesc cel multvestit cu bucurie să-l cinstim și să îi cântăm : Bucură-te sfinte părinte Vasile, propovăduitorule al harului.

 

articol preluat de pe: ro.wikipedia.orgro.orthodoxwiki.org

Maria Egipteanca (1 aprilie)

Sfânta Cuvioasă Maria Egipteanca (344-422)

foto preluat de pe doxologia.ro
articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Sfântă Maica Noastră Maria Egipteanca (344-422) a fost o pustnică din deșert care s-a pocăit după o viață de prostituată. Ea a devenit un exemplu de pocăință, asemenea lui Manase, Zaheu, David, răufăcătorul de pe cruce sau fiul risipitor. Maria Egipteanca a adormit în anul 422 într-un mod vrednic de remarcat. Biserica o prăznuiește în ziua adormirii, adică pe 1 aprilie; pe lângă aceasta, ea este pomenită în Duminica Sfintei Maria Egipteanca, adică în a cincea duminică din Postul Mare.

 

Viața

La vărsta de 12 ani, urmându-și pasiunile trupești, a fugit la Alexandria, departe de părinții ei. Acolo a trăit o viață de prostituată timp de 17 ani. Adesea, refuza banii bărbaților cu care mergea, trăind mai degrabă din cerșit și din torsul inului.

Într-o zi, a întâlnit un grup de bărbați care voiau să călătorească pe mare, spre Ierusalim, ca să se închine Sfintei Cruci. Maria a mers cu ei în această călătorie, seducându-i, pe rând, de dragul distracției. Dar când grupul a ajuns la Ierusalim și au mers la biserică, Maria a fost oprită la intrare de o forță nevăzută. După trei încercări nereușite, rămasă afară, în curtea bisericii, a văzut o icoană a Maici Domnului. A început să plângă și să se roage din toate puterile către Maica Domnului ca să îi dea voie să vadă Sfânta Cruce, promițând ea că va renunța la dorințele lumești și că va merge oriunde îi va spune Maica Domnului.

După această convertire din inimă la porțile bisericii, Maria Egipteanca a mers în deșertul de lângă Iordan unde a început o viață de pustnică. A trăit mulți ani doar cu trei pâini și mai apoi cu rarele verdețuri ale pământului. Timp de 17 ani a fost chinuită de „fiare sălbatice” – pasiuni și dorințe nebunești. După toți acești ani de tentații, și pe toate depășindu-le, a devenit ucenica Maicii Domnului.

După 47 de ani de pustnicie în singurătate, l-a întâlnit pe preotul Sfântul Zosima în deșert, care a convins-o să-i povestească viața sa. Ea i-a povestit cu multă smerenie povestea ei, în timpul acesta arătându-i preotului că are darul înainte vederii: ea știind cine a fost și cine era Zosima, cu toate că niciodată nu se mai întâlniseră. La sfârșit, ea i-a cerut lui Zosima să se întâlnească iarăși, anul următor, la apusul soarelui, în Joia Mare din Săptămâna Patimilor, pe malurile Iordanului, pentru a se împărtăși.

Sinții Zosima și Maria Egipteanca - foto: crestinortodox.ro

Sinții Zosima și Maria Egipteanca – foto: crestinortodox.ro

Zosima a făcut așa cum i s-a propus, cu toate că avea dubii legate de această experiență – mai ales că soarele apusese deja. În fapt, Maria a apărut pe malul opus al Iordanului și, trecând singură, a mers pe apă în mod miraculos pentru a-l întâlni pe Zosima. Când el a încercat să-i facă o metanie, ea s-a tras înapoi spunându-i că un preot este mult superior și că, pe lângă aceasta, el are cu el Sfintele Taine. Așadar Maria a primit Sfânta Împărtășanie și a trecut înapoi Iordanul, după ce l-a instruit pe Zosima cu privire la mănăstirea acestuia și i-a dat întâlnire iarăși după un an, în locul în care se văzuseră întâia oară. Când el a ajuns acolo, a găsit trupul neînsuflețit al Mariei împreună cu un mesaj scris pe nisip care îi cerea să o înmormânteze și îi spunea că murise imediat după Împărtășanie în anul anterior (iar trupul îi fusese adus în mod miraculos acolo unde era așezat). Astfel Zosima, uimit, a început să sape, dar a obosit curând. Atunci s-a apropiat un leu care a început să îl ajute după ce lui Zosima i-a trecut frica de această creatură. Astfel, Sfânta Maria Egipteanca a fost înmormântată. Zosima s-a reîntors la mănăstire, le-a povestit tuturor ceea ce văzuse și le-a dat multe sfaturi bune călugărilor și starețului de acolo. El a murit la aproape o sută de ani în aceeași mănăstire.

Ulterior, povestea vieții Mariei Egipteanca a fost pusă pe hârtie de Sfântul Sofronie, Patriarh al Ierusalimului.

Viața Sfintei Maria Egipteanca este citită în Postul Mare împreună cu Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul.

 

Imnografie

Tropar (Glasul 8)

Întru tine maică, cu osârdie s-a mântuit cel după chip;
că luând crucea ai urmat lui Hristos;
și lucrând ai învățat sa nu se uite la trup, că este trecător;
ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor.
Pentru aceasta și cu îngerii împreună se bucură, cuvioasă maică Marie, duhul tău.

 

Condac (Glasul 3)

De toate felurile de întinări fiind mai înainte plină,
astăzi te-ai arătat mireasă lui Hristos prin pocăință,
urmând vieții îngerești, și cu arma Crucii pierzi pe draci.
Pentru aceasta te-ai arătat mireasă Împărăției Ceriurilor, Marie preamărită.

articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
cititi mai mult despre Viața Sfintei Maria Egipteanca pe doxologia.ro

Sfânta Muceniță Anisia fecioara; Sfânta Cuvioasă Teodora; Sfântul Cuvios Leon (30 decembrie)

Sfânta Muceniță Anisia

foto si articole preluate de pe doxologia.ro

 

Viaţa Sfintei Mucenițe Anisia

În vremea prigonitorului Maximian era o fecioară cu numele Anisia, născută în vestita cetate a Tesalonicului. Era născută din părinţi bogaţi şi credincioşi, învăţându-se frica Domnului, dar mai mult sporind în fapte bune, decât cu anii, pentru că părinţii ei o hrăneau mai mult cu dogmele bunei credinţe decât cu laptele. Trecând anii săi cei prunceşti, se vedea buna ei cuviinţă mai presus de nădejde şi o învăţa cu citirea de cărţi mai deosebite; iar ea, fiind înţeleaptă, cu înlesnire toate le înţelegea, arătând roduri vrednice de învăţătură.

Fiind plină de duhul lui Dumnezeu şi de obiceiurile cele îngereşti, cu adevărat strălucea faţa ei de o frumuseţe aleasă, neieşind din casa sa şi ascunzându-şi frumuseţea tinereţilor sale în cămara sa. De multe ori grăia către sine cu mâhnire: “O! înşelătoare viaţă a tinereţii, care, sau vatămi pe alţii, sau singură te vatămi de alţii; bune sunt bătrâneţele, dar vai mie! că lungimea vremii mă umple de mâhnire, căci multă vreme mă desparte de cele cereşti”. Niciodată nu înceta această fecioară a chema pe Hristos întru ajutor, plecându-şi genunchii şi udând pământul cu lacrimi.

Trecând părinţii ei la Domnul, s-a făcut moştenitoarea averii părinteşti şi cugetă ce va face cu acea bogăţie pe care o moştenise. Căci avea adunată o visterie mare de aur şi de argint şi case prea măreţe, multe turme de dobitoace, robi şi roabe, mulţime nenumărată de haine de mare preţ, de mătase ţesute cu fir, podoabe de aur şi tot felul de mărgăritare şi de pietre scumpe şi stălucea cu mărimea bogăţiei.

Acestea văzându-le, Sfânta Anisia zicea: “Cum ne vom mântui întru atâtea bogăţii pământeşti? Cum vom călca capul balaurului şi cum ne vom dezbrăca de înşelăciunea lui ca de haină? Însă ştiu ce voi face. Împotriva balaurului voi face meşteşug de balaur; că el, în toţi anii, dezbrăcându-se de pielea lui cea veche, se înnoieşte; deci să ne dezbrăcăm şi noi de felurile bogăţiei, pentru că acestea mai vârtos vatămă pe cei ce le cheltuiesc, iar pe cei ce le strâng îi omoară cu otravă nevindecată, apoi pe cei lacomi şi nedarnici îi leagă cu funiile şi cu cursele lor. Câştigarea moşiilor îndeamnă spre mânie şi aduce vicleană strângere şi mincinoase măsuri. Hainele cele de mult preţ învaţă umblarea cu mărire deşartă şi ne vânează spre păcat. Salbele cele de aur şi ghirlandele deprind grumajii cu mândrie şi poftesc să fie văzuţi şi slăviţi.

Deci, aşa să facem cu dânsele: să fim stăpâni ale lor după fire, mai înainte până a nu ne stăpâni ele pe noi mai presus de fire. Voi fi dar cu adevărat doamnă, bine cheltuindu-le pe ele şi abătându-mă de la ispitele cele ce se nasc printr-însele. Le voi da spre îndestularea văduvelor şi săracilor şi ca într-o comoară le voi pune pe ele. Căci credincios este Domnul, Cel ce pe toate le primeşte în mâna Sa şi nu numai îndoit, ci însutit va răsplăti, cu adăugirea vieţii celei veşnice.

cititi continuarea pe doxologia.ro

 

Viața Sfintei Cuvioase Teodora din Cezareea

Cuvioasa Teodora a schimnicit în Mănăstirea Sfintei Ana, ce se cheamă Reghidion. A trăit pe vremea împăratului Leon, tatăl lui Constantin Copronim. Era de neam strălucit şi cinstit. Pe tatăl ei îl chema Teofil, cu dregătoria patrician, iar pe mama ei Teodora. Mama ei, vreme de mulţi ani, şi-a plâns sterpăciunea şi ruga pe Dumnezeu şi pe Preasfânta Născătoarea de Dumnezeu să-i dăruiască un copil. Şi a primit har din cer. Iar harul l-a primit prin mijlocirea Sfintei şi dreptei Ana, maica Născătoarei de Dumnezeu. După ce s-a născut copila şi s-a făcut mai mare, a fost dusă în biserica Sfintei Ana şi primită în mănăstire ca un dar dumnezeiesc. Stareţa mănăstirii a crescut-o în frică de Dumnezeu şi a învăţat-o Sfintele Scripturi. Şi vieţuia bine, cinstita copilă. Dar vicleanul demon n-a suferit să fie călcat în picioare de o copilă. A îndemnat pe Leon împăratul, luptătorul împotriva lui Dumnezeu, să o dea de soţie fiului sau Hristofor, pe care-l făcuse cezar. A smuls-o deci cu sila şi cu tiranie din mănăstire şi a silit-o să vină la Constantinopol, s-a făcut nunta şi i s-a gătit camera de nuntă. Acesta a fost gândul lui Leon. Dar Dumnezeu, ca altădată, a spăimântat pe egipteanul ce se pornise ca un turbat asupra Sarei, Dumnezeu, Care a făcut să fie biruit Tiridat de fecioara Ripsimia, Dumnezeu a păzit-o nepângărită şi pe aceasta de legătura cu logodnicul. Pe neaşteptate sciţii au pornit cu război împotriva imperiului în partea de apus a împărăţiei şi în grabă a fost trimis mirele să se împotrivească barbarilor. Mirele a căzut în cea dintâi bătălie.

cititi continuarea pe doxologia.ro

cititi despre Sfânta Muceniță Anisia fecioara; Sfânta Cuvioasă Teodora; Sfântul Cuvios Leon si pe basilica.ro

Sfântul Nicodim cel Sfinţit de la Tismana (1310 – 1406)

Sfântul Nicodim cel Sfinţit de la Tismana (1310 – 1406)

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Sfântul Nicodim de la Tismana (n. circa 1320?, Prilep, d. 26 decembrie 1406, Tismana) a fost un arhimandrit, întemeietorul mănăstirilor Vodița și Tismana din Oltenia și a mănăstirii Vișina pe valea Jiului. Pentru tot ce a făcut pentru ortodoxism și neamul românesc este considerat ocrotitorul Olteniei.

Nicodim și-a primit numele de monah la Mănăstirea Hilandar de la Muntele Athos, unde a ajuns în fruntea obștei. A făcut parte din delegația care în anul 1375 a mediat la Constantinopol ridicarea anatemei asupra Patriarhiei sârbești, misiune îndeplinită cu un succes așa de mare, că a fost numit arhimandrit de către Patriarhul Filotei.

Filotei Kokinos s-a nascut in Tesalonic in jurul anului 1300. In 1353 a fost numit Patriarh al Constantinopolului insa, dupa numi un an a fost depus din functie. In 1346 a fost reinstalat in scaunul patriarhal constantinopolitan. Este praznuit de doua ori in timpul anului bisericesc: pe 11 octombrie si in duminica a cincea din Postul Mare - foto: crestinortodox.ro

Filotei Kokinos s-a nascut in Tesalonic in jurul anului 1300. In 1353 a fost numit Patriarh al Constantinopolului insa, dupa numi un an a fost depus din functie. In 1346 a fost reinstalat in scaunul patriarhal constantinopolitan. Este praznuit de doua ori in timpul anului bisericesc: pe 11 octombrie si in duminica a cincea din Postul Mare – foto: crestinortodox.ro

Urmându-și chemarea, în anul 1369 a traversat Dunărea înot în dreptul orașului Ursa (azi Orșova), și a întemeiat prima sa mănăstire, Vodița (“Apița”, sau “Apoasa”). Totuși, consideră că nu și-a îndeplinit chemarea, ca urmare continuă căutările și găsește un loc pe care îl consideră ideal, unde în 1377 începe zidirea mănăstirii Tismana.

Spre sfârșitul vieții s-a retras la Mănăstirea Prislop, unde a caligrafiat un Tetravanghel, considerat cea mai veche carte datată din Țara Românească.

Tetraevanghelul lui Nicodim - foto: capodopere2019.ro

Tetraevanghelul lui Nicodim – foto: capodopere2019.ro

„Numeroase amănunte din viața și activitatea sfântului Nicodim nu ne sunt cunoscute, dar măreția persoanei lui l-a impus în conștiința și dragostea poporului român, nu numai ca reorganizator al vieții monahale după modelul de la sfântul Munte Athos, ctitor de biserici și mănăstiri, talentat miniaturist, ci și ca sfânt, mare făcător de minuni.”
Prof. dr. Emilian Popescu

Europa dupǎ Marea Schismă (16 iulie 1054), împǎrțitǎ între ortodocși (albastru) și catolici (portocaliu) - foto: ro.wikipedia.org

Europa dupǎ Marea Schismă (16 iulie 1054), împǎrțitǎ între ortodocși (albastru) și catolici (portocaliu) – foto: ro.wikipedia.org

 

Contextul istoric

Marea Schismă din 1054 a marcat momentul dureroasei sciziuni din interiorul creștinism, care ulterior (c. 1500) a condus la constituirea a două mari ramuri — vestică (catolică) și estică (ortodoxă). În secolele următoare între Biserici a urmat o luptă pentru supremație, întreținută de unii dintre conducătorii din amble tabere, marcată nu arareori de excese. În secolul al XIV-lea în Banatul de Severin, adică la frontiera dintre Ungaria, Serbia și Țara Românească, aveau loc lupte susținute și de cele două Biserici. Neagu Djuvara, afirmă că spre deosebire de majoritatea populației din Țara Românească, de credință ortodoxă, domnitorii Basarab I și fiul său, Nicolae Alexandru, erau catolici, afirmație combătută în cartea “Neamul întemeietor al lui Basarabă” precum și în Anexa 1 a cărții,. Împiedicarea expansiunii spre est a influenței Bisericii Romano-Catolice necesita reafirmarea credinței ortodoxe, inclusiv prin întemeierea de mănăstiri. Acestea erau totodată și locul unde se formau funcționarii cancelariilor domnești și locuri de refugiu.

Basarab I (numit în documentele medievale de asemenea Ivanco Basarab, Bassaraba şi Bazarad), supranumit în epoca modernă Basarab Întemeietorul, este considerat fondatorul Ţării Româneşti. A domnit între anii ~1310 - 1352. A fost fiul lui Tihomir sau Thocomerius, potrivit unui document oficial emis în 1332 de regele Ungariei Carol Robert d'Anjou care, după Bătălia de la Posada din noiembrie 1330, îl răsplătea pe comitele Laurentius din Zarand pentru vitejia sa din acea bătălie. Textul respectivei diplome conţine menţiunea „Basarab, filium Thocomerii, scismaticum, infidelis Olahus Nostris” („pe Basarab, fiul lui Thocomerius...”). O traducere mai completă oferă Cornel Bîrsan, în Istorie Furată. Cronica Românească de Istorie Veche: „Basarab era fiul lui Tatomir (Thocomeri), de religie ortodox (schismatic), infidel, dar Olah (Român)” - frescă din Biserica Domnească din Curtea de Argeş - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Basarab I (numit în documentele medievale de asemenea Ivanco Basarab, Bassaraba şi Bazarad), supranumit în epoca modernă Basarab Întemeietorul, este considerat fondatorul Ţării Româneşti. A domnit între anii ~1310 – 1352. A fost fiul lui Tihomir sau Thocomerius, potrivit unui document oficial emis în 1332 de regele Ungariei Carol Robert d’Anjou care, după Bătălia de la Posada din noiembrie 1330, îl răsplătea pe comitele Laurentius din Zarand pentru vitejia sa din acea bătălie. Textul respectivei diplome conţine menţiunea „Basarab, filium Thocomerii, scismaticum, infidelis Olahus Nostris” („pe Basarab, fiul lui Thocomerius…”). O traducere mai completă oferă Cornel Bîrsan, în Istorie Furată. Cronica Românească de Istorie Veche: „Basarab era fiul lui Tatomir (Thocomeri), de religie ortodox (schismatic), infidel, dar Olah (Român)” – frescă din Biserica Domnească din Curtea de Argeş - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

Biografie

Ca orice sfânt, Nicodim a avut parte de o istorisire a vieții sale scrisă în slavonă „chiar de ucenicii sfântului”. Păstrată la Tismana, aceasta s-a pierdut în cursul secolului al XVIII-lea. La începutul secolului al XIX-lea, Ștefan Ieromonahul  a rescris-o în limba română, bazându-se pe tradițiile orale din mănăstire. P. P. Panaitescu remarcă faptul că acei călugări știau unele pasaje din istoria slavonă pe de rost, fapt care se reflectă în exactitatea unor nume și fapte, precum și în existența unor etimologii populare (de exemplu Ștefan, fiul cneazului Lazăr al Serbiei, este numit „Silnic” — cuvânt provenit din slavonul „Sil’nîi”, „cel tare”). De asemenea, elemente din viața călugărului Nicodim se regăsesc și în viața lui Isaia, precum și în cea a patriarhului sârb Sava II, ambele datând din secolul al XV-lea.

Ștefan Lazăr Hrebeljanovici (1329 - 28 iunie 1389), cunoscut de asemenea cu numele Țarul Lazăr, a fost un cneaz sârb din Evul Mediu, domnitor al Serbiei morave, o parte din fostul puternic Țarat Sârb sub domnia lui Ștefan cel Puternic. Lazăr a luptat în Bătălia de la Kosovo Polje cu o oaste de două ori mai mică din punct de vedere numeric decât cea a Imperiului Otoman și a murit, împreună cu cea mai mare parte din boierimea sârbească și Murad care în cele din urmă a dus la căderea Serbiei ca stat suveran.[1] Evenimentele sunt considerate de o mare importanță pentru națiunea sârbă, iar cneazul este venerat ca un sfânt de Biserica Ortodoxă Sârbă și un erou în poezia epică sârbă - foto ("Knez Lazar Hrebeljanović", oil painting by Vladislav Titelbah): ro.wikipedia.org

Ștefan Lazăr Hrebeljanovici (1329 – 28 iunie 1389), cunoscut de asemenea cu numele Țarul Lazăr, a fost un cneaz sârb din Evul Mediu, domnitor al Serbiei morave, o parte din fostul puternic Țarat Sârb sub domnia lui Ștefan cel Puternic. Lazăr a luptat în Bătălia de la Kosovo Polje cu o oaste de două ori mai mică din punct de vedere numeric decât cea a Imperiului Otoman și a murit, împreună cu cea mai mare parte din boierimea sârbească și Murad care în cele din urmă a dus la căderea Serbiei ca stat suveran.[1] Evenimentele sunt considerate de o mare importanță pentru națiunea sârbă, iar cneazul este venerat ca un sfânt de Biserica Ortodoxă Sârbă și un erou în poezia epică sârbă – foto (“Knez Lazar Hrebeljanović”, oil painting by Vladislav Titelbah): ro.wikipedia.org

Istoricul Nicolae Iorga presupunea că Nicodim s-a născut în Macedonia, la Prilep, ca aromân, dar această ipoteză n-a fost confirmată de niciun istoric macedonean. Istoricii sârbi și recentele cercetări biografice, vorbesc însă de Nikodim Gârcic, alias Nikodim Tismanski, născut in mica localitate Prilep din Kosovo, aflată doar la 5 km de ctitoria lui Ștefan Dușan, „Visoki Dečani”, biserica principală a Mănăstirii Deciani, inclusă astăzi în patrimoniul UNESCO. Mama sa era una dintre fiicele domnitorului Basarab I, prin intermediul căruia Nicodim se înrudea cu cnejii sârbi, voievozii transalpini și țarii bulgari. O înrudire mai apropiată o avea Nicodim, cunoscut ca Nikodim Grâcic în Serbia, cu (Ștefan) Lazăr fiul lui Pribaț, făcând parte din curtea lui Ștefan Dușan. Când (Ștefan) Lazăr va ajunge cneaz, va dona Mânăstirii Tismana sate sârbești din regiunea Branicevo, la vest de Golubaț, vezi, satele Man. Tismana pe harta regiunii Branicevo. Nu se cunoaște exact anul nașterii, se presupune că s-ar fi născut în 1310, dar mai plauzibil este anul 1320.

Fiind de os domnesc, se va bucura de instruire în mediul bisericesc. La Deciani, lângă Prilep tocmai se construia biserica „Visoki Dečani”. „Iar sântul Botezat fiind dupre obiceiul creștinesc, și crescut întru buna pedepsire, și temere de D-deu și a iubirei în tânără vârstă a prunciei sale, dat a fost de părinții lui la învățătura cărței. Și isteț fiind la minte, sântul în scurtă vreme a învățat toată dumnezeeasca Scriptură, care duce întru mântuire, și gramatica cea slovenească, foarte bine și desăvârșit”. În viața lui Isaia este prezentat ca un „adânc cunoscător al Sfintei Scripturi și bun orator”.

În 1335 Nicodim întâlnește monahii de la Muntele Athos care vizitau Mănăstirea Deciani, cu ocazia inaugurării ei. Această întâlnire îi va releva drumul pe care îl va urma în viață. Pleacă la Muntele Athos pentru a-și desăvârși instruirea. Este primit ca frate la Lavra Hilandar. În 1338 primește numele de Nicodim. În 1341 este hirotonisit ierodiacon, iar în 1343 ieromonah. Mai târziu ajunge protrosinghel. După moartea egumenului mănăstirii este ales în fruntea obștii călugărești de la Hilandar.

Mănăstirea Hilandar - foto: ro.wikipedia.org

Mănăstirea Hilandar – foto: ro.wikipedia.org

Prin 1369 Nicodim ajunge în Țara Românească, trecând Dunărea înot (sau plutind pe rasa călugărească, după cum este istorisită una dintre minunile sale), unde întemeiază în 1371, ca urmare a unei viziuni, Mănăstirea Vodița.

În 1375 Nicodim este solicitat să facă parte din delegația care urma să mijlocească pentru Serbia la Constantinopol ridicarea anatemei, datorată conflictului dintre aceste două Biserici din anul 1346, ca urmare a declarării unilaterale a Patriarhiei Sârbești. Deși Nicodim îndeplinea formal doar rolul de „tălmaci de cuvinte”, Patriarhul Filotei al Constantinopolului l-a apreciat foarte mult pe Sfântul Nicodim, i-a dăruit cârja sa, trei părticele din sfintele moaște ale Sfântului Ioan Gură de Aur, ale Sfântului Ignatie Teoforul și ale sfântului Mucenic Teofil, moaște care se află și astăzi la Mănăstirea Tismana, și l-a făcut arhimandrit. Misiunea delegației sârbe a fost încununată de succes, întrucât patriarhul a ridicat anatema aruncată asupra bisericii sârbe.
Se întoarce în Țara Românească unde va întemeia Mănăstirea Tismana, la 1378.

Mănăstirea Prislop este o mănăstire din România situată în apropierea satului Silvașu de Sus din județul Hunedoara. De aproape șapte secole, ea reprezintă unul din cele mai importante așezăminte religioase ortodoxe din Transilvania,[1] biserica sa, ce datează din secolul al XVI-lea, fiind declarată monument istoric - foto: ro.wikipedia.org

Mănăstirea Prislop este o mănăstire din România situată în apropierea satului Silvașu de Sus din județul Hunedoara. De aproape șapte secole, ea reprezintă unul din cele mai importante așezăminte religioase ortodoxe din Transilvania,[1] biserica sa, ce datează din secolul al XVI-lea, fiind declarată monument istoric – foto: ro.wikipedia.org

Între 1399 și 1405 se va retrage la mănăstirea Prislop din Transilvania ca urmare a unui posibil conflict cu Mircea cel Bătrân. Pe Evangheliarul său, există o adnotare a lui Nicodim, care, dacă este intrepretată așa: „Această Evanghelie a scris-o Nicodim în Țara Ungurească, în anul al șaselea al prigonirii lui, 6913 (1405)”, P. P. Panaitescu nu exclude ipoteza ca Nicodim să se fi amestecat în treburile politice, devenind incomod pentru voievodul muntean.

Mircea cel Bătrân (n. 1355 – d. 31 ianuarie 1418), domnul Țării Românești între 23 septembrie 1386 - noiembrie 1394 (sau mai 1395) și între ianuarie 1397 - 31 ianuarie 1418. A fost fiul lui Radu I și fratele lui Dan I (dar numai după tată), căruia i-a urmat la tron. În actele oficiale apare ca „În Hristos Dumnezeu, binecredinciosul și de Hristos iubitorul și singur stăpânitorul, Io Mircea mare voievod și domn...”. În istoriografia română apare și sub numele Mircea cel Mare. În timpul lui Mircea cel Bătrân, Țara Românească a ajuns la cea mai mare întindere teritorială din istoria sa. Acest fapt a adus cu sine și o întărire a autorității sale, exprimată în titulatura pompoasă (care încludea și titlul de despot „al țărilor lui Dobrotici”) și în reprezentarea numismatică - pictură din biserica Episcopiei de Argeș - foto preluat de pe: ro.wikipedia.org

Mircea cel Bătrân (n. 1355 – d. 31 ianuarie 1418), domnul Țării Românești între 23 septembrie 1386 – noiembrie 1394 (sau mai 1395) și între ianuarie 1397 – 31 ianuarie 1418. A fost fiul lui Radu I și fratele lui Dan I (dar numai după tată), căruia i-a urmat la tron. În actele oficiale apare ca „În Hristos Dumnezeu, binecredinciosul și de Hristos iubitorul și singur stăpânitorul, Io Mircea mare voievod și domn…”. În istoriografia română apare și sub numele Mircea cel Mare. În timpul lui Mircea cel Bătrân, Țara Românească a ajuns la cea mai mare întindere teritorială din istoria sa. Acest fapt a adus cu sine și o întărire a autorității sale, exprimată în titulatura pompoasă (care încludea și titlul de despot „al țărilor lui Dobrotici”) și în reprezentarea numismatică – pictură din biserica Episcopiei de Argeș - cititi mai mult pe: ro.wikipedia.org

Însă în 1406 are loc împăcarea, iar starețul se întoarce în Țara Românească. La puțin timp după aceea, Nicodim se întâlnește la Tismana cu Mircea, care-l numește „rugătorul domniei mele, popa Nicodim”, iar în noiembrie, la Turnu Severin, a participat la întâlnirea cu regele Sigismund. Se spune că în aceste împrejurări a mai săvârșit trei minuni, în urma cărora regele a rămas profund impresionat și a trecut la credința ortodoxă. Dincolo de legendă, o cădelniță de argint ce încă se mai afla în 1654 la Tismana reprezenta un dar al lui Sigismund pentru Nicodim. De asemenea, regele ungur a acordat în mai multe rânduri privilegii speciale pentru călugării de la mănăstirile Vodița și Tismana și le-a întărit acestora daniile din Serbia.

Sigismund de Luxemburg (n. 14 februarie 1368, Nürnberg - d. 9 decembrie 1437, Znaim, Moravia, azi Republica Cehă) a fost principe elector de Brandenburg din 1378 până în 1388 şi din 1411 până în 1415, rege al Ungariei şi Croaţiei din 1387, rege al Boemiei din 1419, rege al Germaniei din 1411 şi împărat romano-german din 1433 până la moartea sa în 1437 - (Sigismund, la aproximativ 50 de ani, portret atribuit lui Pisanello) foto preluat de pe ro.wikipedia.org-

Sigismund de Luxemburg (n. 14 februarie 1368, Nürnberg – d. 9 decembrie 1437, Znaim, Moravia, azi Republica Cehă) a fost principe elector de Brandenburg din 1378 până în 1388 şi din 1411 până în 1415, rege al Ungariei şi Croaţiei din 1387, rege al Boemiei din 1419, rege al Germaniei din 1411 şi împărat romano-german din 1433 până la moartea sa în 1437 – (Sigismund, la aproximativ 50 de ani, portret atribuit lui Pisanello) cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Nicodim se stinge din viață în 26 decembrie 1406 și este înmormântat în pridvorul mănăstirii Tismana. Moaștele sale s-au păstrat un timp la Tismana, iar apoi au dispărut fără urmă. Se presupune că acum sunt la Mitropolia din Muntenegru, la Tismana rămânând doar un deget, cel arătător de la mâna dreaptă, alături de crucea sa de plumb.

Mormântul Sfântului Nicodim de la Tismana - foto: ro.wikipedia.org

Mormântul Sfântului Nicodim de la Tismana – foto: ro.wikipedia.org

 

Activitate

Înainte de venirea în Țara Românească

La Multele Athos își face ucenicia în atelierele unde se scriau și se traduceau producții literare, însușind limbile greacă și slavonă. Se inițiază în arta de la Muntele Athos, caligrafie, pictură (miniatură), și câteva meșteșuguri (arhitectură, zidărie, tâmplărie, argintărie).

În timp ce era la Muntele Athos are o viziune divină în care i se cerea să construiască o mănăstire lângă o cădere de apă. Ca urmare se întoarce în Serbia, unde, după legendă, întemeiază mănăstirile Manastirica (Mănăstirița), la granița dintre Macedonia și Kosovo și Vratna din Negotinul covârșitor românesc ca populație. Tot lui i se atribuie și clădirea unei biserici la Șaina, ținutul Cladova de pe Valea Timocului, regiune cu sate aproape exclusiv românești până în zilele noastre.

Despre așezământul monastic Mănăstirița, existent și azi, legendele spun că a fost întemeiat de Nicodim și de „Radul beg”, al cărui nume se mai distingea în vechime pe porțile altarului. În acele timpuri zona era parte a Țaratului de Vidin.

 

În Țara Românească

În 1369 Nicodim este chemat în Țara Românească, pentru a întemeia o mănăstire. Răspunde solicitării cu entuziasm, urmându-și viziunea. Se spune ca a traversat singur Dunărea înot în zona Porților de Fier între localitățile Techia (de pe malul drept al Dunării), actual acoperită de apele unui lac de acumulare, și Ursa, zisă azi Orșova (pe malul stâng).

Cneazul Lazăr al Serbiei a făcut unele donații prin 1380–1382 lui Nicodim, pentru mănăstirile Vodița și Tismana, pe care le-au ajutat și în momentul zidirii, zece sate românești din Serbia. Acestea erau: Trei Poduri, zis Tri Brodi, Hanovți, Drajevți, Crușevița cu Duhovți, Isvorți, Barici, Bichini, Ponicva și Poporate, cele evidențiate existând și astăzi între cetatea dunăreană Golubăț și râul Pek. Dania este reînnoită de fiul cneazului sârb, Ștefan Lazarevici, în 1406, și mai apoi de către Sigismund de Luxemburg al Ungariei, în 1428. Însă în cel din urmă caz, regele întărește alte cinci sate (în loc de zece), aflate mai la apus, din cauză că pierduse în fața expansiunii otomane controlul asupra zonei cetății Golubăț.

 

Întemeierea Mănăstirii Vodița

Vodița este o mănăstire situată pe valea râului Vodița (la aproximativ 1 km în amonte de gura de vărsare în Dunăre), la circa 15 km vest de Drobeta-Turnu Severin, județul Mehedinți. Este printre primele mănăstiri atestate documentar din Țara Românească, fiind ridicată pe cheltuiala voievodului Vladislav I (Vlaicu Vodă), la sugestia și prin efortul călugărului Nicodim. Cel mai probabil a fost ridicată în perioada 1369 (când Nicodim a ajuns în Țara Românească) și 1374, când este menționat pentru prima dată acest locaș de cult într-un document emis de Vladislav I - foto: ro.wikipedia.org

Vodița este o mănăstire situată pe valea râului Vodița (la aproximativ 1 km în amonte de gura de vărsare în Dunăre), la circa 15 km vest de Drobeta-Turnu Severin, județul Mehedinți. Este printre primele mănăstiri atestate documentar din Țara Românească, fiind ridicată pe cheltuiala voievodului Vladislav I (Vlaicu Vodă), la sugestia și prin efortul călugărului Nicodim. Cel mai probabil a fost ridicată în perioada 1369 (când Nicodim a ajuns în Țara Românească) și 1374, când este menționat pentru prima dată acest locaș de cult într-un document emis de Vladislav I – foto: ro.wikipedia.org

Conform viziunii sale, imediat ce ajunge în Țara Românească, Nicodim începe demersurile pentru întemeierea unei mănăstiri. Este sprijinit de domnitorul Vlaicu Vodă (1364–1377), al cărui unchi era. În anul 1370 începe, împreună cu călugării pe care i-a raliat cauzei sale, ridicarea mănăstirii Vodița, lângă satul Vârciorova, proces care a continuat până în 1375. Această biserică era clădită după modelul bisericii Crușevița din Serbia. Vladislav îi va dărui sate și tain de hrană din casa domnească.

Vladislav I (n. 1325, d. 1377), domn al Țării Românești între 1364 și cca. 1377. A fost fiul lui Nicolae Alexandru și al Klárei Dobokay (care provenea dintr-o familie de nobili maghiari) și frate al voievodului Radu I. Vladislav I este cunoscut și sub numele de Vlaicu Vodă. A acceptat suzeranitatea maghiară, fapt pentru care a primit ca feude Amlașul, Severinul și Făgărașul - foto (Vladislav I, portret mural): ro.wikipedia.org

Vladislav I (n. 1325, d. 1377), domn al Țării Românești între 1364 și cca. 1377. A fost fiul lui Nicolae Alexandru și al Klárei Dobokay (care provenea dintr-o familie de nobili maghiari) și frate al voievodului Radu I. Vladislav I este cunoscut și sub numele de Vlaicu Vodă. A acceptat suzeranitatea maghiară, fapt pentru care a primit ca feude Amlașul, Severinul și Făgărașul – foto (Vladislav I, portret mural): ro.wikipedia.org

Pentru că eu, cel întru Hristos Dumnezeu, binecredinciosul voievod Vladislav, din mila lui Dumnezeu, domn a toată Ungrovlahia, am binevoit, după îndemnul lui Dumnezeu, să ridic o mănăstire la Vodița în numele marelui și purtătorului de Dumnezeu Andonie, ascultând pe cinstitul între călugări Nicodim, de asemenea și cu cheltuiala și cu daruri de la domnia mea, iar cu munca lui kir Nicodim, și a fraților lui, am zidit și am zugrăvit.

Întemeierea Mănăstirii Tismana

Mănăstirea Tismana - foto: ro.wikipedia.org

Mănăstirea Tismana – foto: ro.wikipedia.org

Sub protecția Doamnei Clara (de religie catolică), a doua soție a lui Nicolae Alexandru și mama vitregă a lui Vlaicu Vodă, acționau misionari papali. Ajutat de sfaturile Cuviosului Nicodim, Vlaicu Vodă va reuși să blocheze planurile acestora. În acest scop ei hotărăsc întărirea frontierei religioase prin înființarea mănăstirilor ortodoxe. Coordonarea înființării acestora nu se putea face de la Mănăstirea Vodița, al cărei amplasament nu era potrivit pentru acoperirea necesităților comunității ortodoxe. În plus, unii istorici sunt de părere că la începutul domniei lui Radu I Banatul de Severin (cu tot cu mănăstirea Vodița, deci) se afla în mâinile ungurilor. În documentele lui Dan I și cele timpurii semnate de Mircea cel Bătrân este pomenită doar Tismana, iar din vechile ei danii de la Vladislav Vlaicu lipsesc „gălețile de grâu de la satul lui Costea”. Acestea vor reapărea după ce Mircea își extinde controlul asupra Banatului de Severin.

Așadar, Nicodim începe să caute un loc pentru a întemeia o nouă mănăstire. În acest scop vizitează Oltenia subcarpatică, căutările sale ducând la inițierea ridicării mai multor mănăstiri și biserici, cum au fost mănăstirile de la Gura Motrului și Vișina (la Gura Sadului), bisericile de la Coșuștea, Jidoștița și cea de pe malul râului Topolnița și schitul de pe Valea Aninoasei.

Plecând din Aninoasa, ajunge la Gropșani (astăzi Vânăta), lângă ceea ce astăzi se cheamă Tismana. Mergând pe valea apei în sus ajunge la o mică cascadă ce izvorăște dintr-o peșteră, unde constată că ar fi un loc bun pentru înființarea unei mănăstiri. Legenda spune că sfântul a fost adus aici de un vis, iar când a ajuns pe locul viitoarei mănăstiri, din peșteră a ieșit un balaur pe care a reușit să-l răpună numai după ce i-a arătat crucea sa de plumb. Se întoarce la Mănăstirea Vodița, unde lasă în locul său ca stareț (abate) pe ieromonahul Agaton, iar el, împreună cu ucenicii săi, se duce la Tismana și în 1377 începe construcția bisericii din zid, sfințită în 1378. În paralel cu construcția se ocupă de organizarea vieții monahale, conform regulilor însușite la Muntele Athos. Mănăstirea înființată de el avea rang de arhimandrie, Nicodim fiind deja arhimandrit, și era „Mare Lavră” și prima arhimandrie din țară.

De-a lungul timpului, Mănăstirea Tismana s-a bucurat de sprijinul domnitorilor Radu I (1377–1383), Dan I (1383–1386) și Mircea cel Bătrân (1386–1418) al căror consilier a fost Cuviosul Nicodim.

 

Activitate teologică și culturală

Prima pagină a evangheliarului scris de Nicodim - foto: ro.wikipedia.org

Prima pagină a evangheliarului scris de Nicodim – foto: ro.wikipedia.org

Nicodim a avut calități de bun cărturar, isihast și teolog. A corespondat cu mai mulți teologi, iar din această corespondență s-au păstrat două scrisori cu Patriarhul Eftimie al Târnovei, în chestiuni dogmatice.

Cel întru sfinți părintele nostru Eftimie de Târnovo (1327-1402), ultimul patriarh al Bisericii Ortodoxe Bulgare înainte de căderea sub turci la 1393. Teolog de renume al vremii, sfântul Eftimie a fost patriarh al Bulgariei între anii 1375 și 1393. Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 20 ianuarie - foto: ro.orthodoxwiki.org

Cel întru sfinți părintele nostru Eftimie de Târnovo (1327-1402), ultimul patriarh al Bisericii Ortodoxe Bulgare înainte de căderea sub turci la 1393. Teolog de renume al vremii, sfântul Eftimie a fost patriarh al Bulgariei între anii 1375 și 1393. Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 20 ianuarie – foto: ro.orthodoxwiki.org

În ultimii ani ai vieții, între 1399-1405, s-a mutat la Mănăstirea Prislop, unde între anii 1404-1405 a caligrafiat și miniat un Tetraevanghel pe pergament pe care l-a ferecat cu coperte de argint aurit, măiestrit lucrate, considerat o capodoperă a epocii. Este cea mai veche carte datată din Țara Românească, cu cea mai veche ferecătură și se află la Muzeul Național de Istorie din București. Datarea este pe spatele ultimei pagini, al cărui text în interpretarea Mitropolitului Tit Simedrea este: „Această Sfântă Evanghelie a scris-o popa Nicodim în Țara Ungurească în anul al șaselea al acestei goane după isihie. Socotim de la facerea lumii anul 6913 (1405)”.

Tetraevanghelul lui Nicodim - foto: capodopere2019.ro

Tetraevanghelul lui Nicodim – foto: capodopere2019.ro

 

Minuni

Sunt considerate minuni ale Sfântului Nicodim:

- Viziunile care le-a avut privind înființarea mănăstirilor;
- Trecerea miraculoasă a Dunării plutind pe rasa călugărească;
- Întâmplarea de la Ponoare, în care blestemul lui Nicodim aruncat asupra localnicilor reluctanți s-a împlinit;
- Darul tămăduirii, de care a beneficiat și o fiică suferindă de epilepsie a regelui Sigismund de Luxemburg al Ungariei;
- Transformarea fripturii de purcel în păstrăv cu ocazia praznicului în onoarea lui Sigismund și a lui Mircea cel Bătrân;
- Mersul prin foc, ce a condus la convertirea la ortodoxism a regelui Sigismund de Luxemburg al Ungariei, care a primit prin botez numele de Matei.

Sfințenia vieții sale și minunile săvârșite atât în timpul vieții, cât și după moarte, prin moaștele sale, l-au eternizat. Deși a fost considerat un sfânt încă în timpul vieții, a fost canonizat prin tomosul Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române abia după aproape 600 ani, în 1955, fiind pomenit sub numele de Sfântul Nicodim cel Sfințit de la Tismana, fiind cinstit în calendarul ortodox pe 26 decembrie.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi mai mult despre Sfântul Nicodim cel Sfinţit de la Tismana (1310 – 1406) si pe ro.orthodoxwiki.org si doxologia.ro