Sfântul Cuvios Macarie cel Mare (295 – 392 d. Hr.)
foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro
Sfântul Cuvios Macarie cel Mare (295 – 392 d. Hr.)
Sfântul Macarie cel Mare (295-392 d. Hr.), cunoscut și ca Macarie Egipteanul, a fost unul dintre Părinţii pustiei egiptene cu cea mai mare autoritate, fiind ucenic al sfântului Antonie cel Mare.
Biserica Ortodoxă îl pomeneşte pe 19 ianuarie.
Biserica Coptă îl pomeneşte pe 5 aprilie (Baramhat 27 după calendarul copt) şi pe 25 august (19 Mesra), data întoarcerii moaştelor sale la mănăstirea sa din pustia schetică.
Biserica Romano-Catolică îl pomeneşte pe 15 ianuarie.
El nu trebuie confundat cu Sf. Macarie al Alexandriei sau cu Sf. Sfinţit Mucenic Macarie, episcop de Edkao (lângă Assiut, în Egiptul de Sus).
Moaştele celor trei Sfinţi Macarie se păstrează la Mănăstirea Coptă Ortodoxă a Sf. Macarie cel Mare din Schetia (Wadi Natrun).
Sf. Cuv. Macarie Egipteanul (295-392 d. Hr.) – foto preluat de pe basilica.ro
Sf. Macarie, unul dintre întemeietorii monahismului, s-a născut în satul Şabşir, Menuf, Egypt, aproximativ în anul 300 A.D. (după sinaxarul copt, Sfântul s-a născut în anul 295 d. Hr.), din părinţi drepţi şi credincioşi.
Tatăl său se numea Avraam, iar mama lui Sara şi nu au avut multă vreme copii.
Într-o noapte, tatălui său i s-a arătat un înger al Domnului, care i-a spus că Dumnezeu avea să îi dăruiască un fiu al cărui nume va fi cunoscut pe întreg pământul şi care va avea o mulţime de fii duhovniceşti.
La scurt timp după această vedenie, cei doi au avut un fiu pe care l-au numit Macarie („Fericitul”).
Sf. Macarie era ascultător faţă de părinţii săi, iar harul lui Dumnezeu era cu el încă din tinereţe.
Când tatăl său a încercat să îl silească să se însoare, împotriva voinţei lui, Macarie s-a prefăcut bolnav timp de câteva zile.
Mai apoi l-a rugat pe tatăl său să îi îngăduie să iasă puţin din oraş ca să se liniştească.
A plecat în sălbăticie şi s-a rugat Domnului Iisus Hristos să îl călăuzească pe drumul care Îi era bineplăcut Lui.
Pe când era în sălbăticie, a avut o vedenie: i se părea că un Heruvim înaripat îl lua de mână şi îl urca pe vârful unui munte, arătându-i întreaga pustie, de la răsărit la apus şi de la nord la sud şi zicându-i:
„Dumnezeu ţi-a dat ţie şi fiilor tăi drept moştenire această pustie”.
Când s-a întors din pustie, a aflat că logodnica lui, care era încă fecioară, murise.
Macarie I-a mulţumit Domnului Hristos că îl ferise de o căsătorie pe care nu o dorea.
La scurtă vreme, şi părinţii săi au adormit întru Domnul, iar el a dăruit tot ce avea săracilor şi nevoiaşilor.
Când poporul din Shabsheer a văzut înfrânarea şi inima sa curată, l-au dus la episcopul de Ashmun (Egipt), care l-a hirotonit preot pentru satul lor.
Enoriaşii i-au construit o colibă în afara oraşului şi mergeau la el pentru a se spovedi şi a primi de la el Sfintele Taine.
Într-o vreme, o fată nemăritată care rămăsese grea l-a învinuit pe Sfântul Macarie că el era tatăl copilului ei.
Sfântul nu a răspuns acuzaţiei; şi-a asumat în linişte învinuirea nedreaptă, pentru care a fost şi bătut de săteni şi de familia fetei, care i-au cerut să o susţină financiar pe ea şi pe copil.
Macarie a făcut şi acest lucru, împletind coşuri şi vânzându-le, iar preţul luat pe ele îl dădea părinţilor fetei.
Când a venit vremea ca tânăra femeie să nască, a fost cuprinsă de dureri îngrozitoare.
A strigat atunci că nu Macarie, ci un alt bărbat era tatăl copilului ei.
Auzind acestea, sătenii s-au ruşinat de felul în care se purtaseră cu sfântul şi au alergat să îi ceară iertare, însă când au ajuns la coliba Sfântului, au găsit-o goală.
Sfântul Macarie, prinzând de veste că i se vădise nevinovăţia, fugise de laudele lor.
Sfântul Macarie Egipteanul s-a născut şi a crescut pentru viaţa pustnicească.
Din fragedă copilărie îndeletnicindu-se cu fapta bună şi iubind viaţa virtuoasă şi împodobindu-se cu ea, a ajuns locaş dumnezeiesc al Duhului.
A dobândit atâta răbdare în ostenelile lui pentru fapta bună, încât a primit puterea să gonească duhurile necurate.
El avea deopotrivă şi darul înţelegerii; spunea mai dinainte ce avea să se întâmple şi era făcător de minuni.
Pentru toate acestea după rugămintea îndelungată a arhiereului de atunci, a primit preoţia, căci arhiereul a hotărât să nu stea ascunsă făclia sub obroc, ci a căutat să-şi sfinţească mâna, prin atingerea de el.
După sfinţire Macarie s-a dedat la nevoinţe şi mai grele: a făcut o hrubă pe sub pământ, care începând de la chilia lui, se întindea pe o lungime de o jumătate de stadiu, şi la capătul hrubei şi-a săpat cu mâinile lui o peşteră.
Când veneau mulţi oameni să-l cerceteze, el intra în hrubă şi se ascundea în peşteră şi nimeni nu-l afla.
Cât despre mâncare şi băutură, este de prisos să mai vorbim, de vreme ce trupul prin înfrânarea cea desăvârşită şi dumnezeiască mărturisea aceasta.
Odată, venind la el un eretic, stăpânit de demonul îngâmfării şi zicând că nu există învierea morţilor, ca să-l înfrunte pe acest eretic, cuviosul a înviat pe un mort.
Sf. Macarie era acum (cca. 330 d.Hr.) în drum spre Schetia, unde avea să-şi petreacă aproape toţi cei şaizeci de ani din viaţă rămaşi.
A rămas undeva în adâncul pustiei, în locul unde se afla Mănăstirea Sfinţilor Maxim şi Domadiu (astăzi Mănăstirea Coptă Ortodoxă de la El-Baramous).
S-a dus să îl viziteze pe Sfântul Antonie cel Mare. Văzându-l, Sfântul Antonie a zis despre el:
“Iată israelitean în care nu este vicleşug.”
Sfântul Antonie l-a îmbrăcat cu Marea Schimă, apoi Macarie s-a întors la locul lui de vieţuire.
Când numărul monahilor din jurul său a crescut, a construit o biserică pentru aceştia.
Relaţia Sf. Macarie cu ceilalţi monahi era una deosebită.
Pentru ei, el era „bătrânul tânăr”, căci, deşi era tânăr, având doar treizeci de ani când a venit în Schetia, avea profunzimea şi înţelepciunea unei vârste mult mai avansate.
Faima Sfântului Macarie a crescut şi s-a răspândit în întreaga ţară.
Mulţi regi şi împăraţi au auzit de minunile pe care le Dumnezeu le înfăptuia prin el.
Astfel, el a vindecat-o şi pe fiica regelui Antiohiei, care era posedată de un duh necurat.
Într-o zi, când credea că în lume nu se mai găseau oameni drepţi, un glas a venit la el din cer şi i-a zis:
„În cetatea Alexandriei sunt două femei cu frică de Dumnezeu”. Luând cu el o cârjă şi câteva provizii, a mers până în oraşul Alexandria, căutându-le, până ce a ajuns la casa lor.
Când a intrat, ele l-au întâmpinat cu bucurie şi i-au spălat picioarele cu apă caldă. Apoi, când le-a întrebat despre viaţa lor, una dintre ele i-a răspuns:
„Nu este între noi nici o legătură de rudenie, iar când ne-am măritat cu aceşti doi fraţi, i-am rugat să ne lase să mergem la mănăstire, dar ei n-au primit. Aşa că am hotărât ca întreaga viață să o petrecem postind până seara şi făcând multe rugăciuni.
Când fiecare dintre noi a avut un fiu, când unul dintre ei plângea, oricare dintre noi îl lua în braţe şi îi purta de grijă, fie că era sau nu fiul ei. Avem aceeaşi viaţă, gândim amândouă la fel, iar soţii noştri sunt păstori de oi, suntem săraci şi păstrăm doar cele ce ne trebuie pentru pâinea zilnică, iar ce rămâne dăruim săracilor şi nevoiaşilor.”
Când sfântul a auzit aceste cuvinte, a strigat, zicând: „Cu adevărat Dumnezeu priveşte la aplecarea inimilor şi dăruieşte Harul Sfântului Său Duh tuturor celor ce I se închină Lui!”
Şi-a luat rămas-bun de la ele şi s-a întors în pustie.
S-a întâmplat o dată că un monah i-a rătăcit pe mulţi, zicând că nu este înviere a morţilor.
Episcopul cetăţii Ossim din Egipt a mers la Sf. Macarie, povestindu-i despre acesta.
Avva Macarie a mers la monahul acela şi a rămas cu el până ce monahul s-a îndreptat, părăsind rătăcirea aceea.
Sfântul Macarie ştia şi să fie blând cu cei din afara comunităţii creştine.
Ştia că asupra acestora au mai mare efect cuvintele blânde şi iubitoare decât cele aspre.
Se spune că odată, pe când călătorea împreună cu un monah mai tânăr, trecând pe lângă un preot păgân, ucenicul l-a întâmpinat cu cuvinte foarte aspre.
Însă Sfântul Macarie l-a întâmpinat cu asemenea cuvinte iubitoare încât păgânul a întrebat de ce Macarie fusese atât de grijuliu.
Avva a răspuns că îi părea rău pentru toţi cei care nu ştiau că toate nevoinţele şi toată închinarea lor erau în zadar.
Auzind acestea, păgânul a fost atât de adânc mişcat încât a sfârşit prin a se converti şi a intra şi el în mănăstirea avvei Macarie şi, ducând o viaţă cuvioasă, a adus la credinţă mulţi păgâni, purtându-se cu ei cu aceeaşi dragoste şi grijă pe care le primise de la Sfântul Macarie.
Cuviosul spunea că există două cete de demoni; una se luptă cu oamenii prin patimi înspăimântătoare şi alta, a îngâmfării, împinge pe oameni la rătăcire. Satan rânduieşte ceata din urmă la fermecători şi la eretici.
Sfântul a proorocit urgia Domnului asupra ucenicului său, care ascundea lucrurile săracilor şi nu se pocăia, iar pentru aceasta s-a îmbolnăvit de lepră.
Iar pe un alt ucenic, care împins de demon mânca în fiecare zi câte trei coşuri de pâine şi bea un vas mare de vin, l-a făcut să mănânce numai trei bucăţi mici de pâine.
Cuviosul Macarie l-a văzut şi pe diavol cum îşi purta meşteşugirile şi înşelăciunile în tigvuliţe.
Pe Teopempt monahul, cel înşelat de diavol, l-a îndreptat.
El a auzit glas dintr-o tigvă uscată a unui preot al idolilor, care se găsea în pustiu, zicând ca prin mijlocirea rugăciunilor lui cei din chinurile iadului se uşurează puţin.
A proorocit pustiirea aşezărilor călugăreşti de la Skit.
Pe un mort l-a înviat, ca să spună unde a ascuns averea unor oameni şi iarăşi a poruncit de a adormit.
Acestea şi mai multe minuni şi spuse ale Sfântului le găsim în Patericul egiptean.
Sfântul Macarie cel Mare a luptat şi împotriva Arianismului şi a fost trimis în surghiun într-o insulă din delta Nilului aproximativ în anul 374 d.Hr., pentru că era un susţinător al Sfântului Atanasie cel Mare..
Pe când era acolo împreună cu Sf. Macarie al Alexandriei, fata unui preot păgân a început să aibă tot soiul de crize şi se credea că era posedată de diavol.
Cei doi monahi au reuşit să o vindece, iar locuitorii, în semn de recunoştinţă, au dărâmat templul idolesc, construind în locul său o biserică.
Auzind acestea, autorităţile i-au trimis îndată înapoi la mănăstirile lor pe cei doi monahi.
După acest incident, Sf. Macarie s-a întors în pustia schetică, unde a continuat să lucreze la întemeierea vieţii monastice, lucrare începută de Sfântul Antonie cel Mare şi de Sfântul Pahomie cel Mare.
Mănăstirea sa a crescut şi a înflorit, dimpreună cu întreaga viaţă monastică din regiune.
Actuala Mănăstire Coptă Ortodoxă a Sf. Macarie cel Mare (Ortodoxă Orientală) se află în Wadi Natrun, vechea pustie schetică, la 92 de kilometri de Cairo, pe partea de vest a drumului către Alexandria.
Aceasta a fost întemeiată de Sfântul Macarie în anul 360, care a devenit părintele duhovnicesc a mai mult de patru mii de monahi veniţi din toate părţile lumii – egipteni, greci, etiopieni, armeni, nubieni, asiatici, palestinieni, italici, gali şi iberi.
Adormirea Sfântului şi moaştele sale
Sf. Macarie cel Mare a trecut la Domnul în anul 390 (392 după sinaxarul copt), având 97 de ani. În ziua adormirii sale, el i-a văzut pe Sfinţii Antonie şi Pahomie în ceata sfinţilor.
Un manuscris din Şebin El-Kum (Egipt) aminteşte că Sf. Pafnutie, ucenicul său, a văzut sufletul lui Macarie ridicându-se la cer şi i-a auzit pe diavoli strigând: „Ne-ai învins, Macarie”, la care Sfântul a răspuns „Încă nu v-am biruit”.
Ajungând la porţile raiului, ei au strigat din nou: „O, Macarie, ne-ai biruit”. La care acesta a răspuns: „Binecuvântat fie Domnul Iisus Hristos care m-a scăpat din mâinile voastre”.
Avva Macarie le-a poruncit ucenicilor săi să îi ascundă trupul, însă câţiva locuitori din satul natal al acestuia, Şabşir, au venit şi i-au furat trupul, construind o biserică în cinstea lui şi aşezându-i acolo trupul pentru aproximativ 160 de ani.
Moaştele sale au fost mutate mai apoi mutate într-un alt oraş, unde au rămas timp de 440 de ani, până în vremea Papei-Patriarh al Alexandriei Mihail al V-lea, al 71-lea papă copt al Alexandriei.
Când papa Mihail a plecat în pustie pentru a petrece perioada de post la mănăstire, a suspinat şi a zis: „Cât îmi doresc ca Dumnezeu să ne ajute ca trupul Părintelui nostru avva Macarie să fie în mijlocul nostru!”
Mai târziu, stareţul mănăstirii Sfântului Macarie a plecat pentru treburile mănăstirii împreună cu mai mulţi bătrâni şi au vrut să aducă moaştele Sfântului la mănăstire.
Locuitorii oraşului şi guvernatorul s-au împotrivit, însă peste noapte acestuia i s-a arătat avva Macarie, cerându-i să dea trupul său monahilor.
Acesta a ascultat porunca sfântului şi bătrânii au purtat trupul Sfântului, cu multă bucurie, înapoi la mănăstire, fiind petrecuţi de o mare mulţime de oameni veniţi să îşi ia rămas-bun de la Sfânt.
Pentru amintirea acestei zile minunate, Biserica Coptă a instituit o zi specială de pomenire.
Sf. Macarie cel Mare cu un heruvim – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
Cuvinte ale avvei Macarie
“Acesta este semnul creştinului, că oricât se nevoieşte şi oricât lucrează după dreptate, simte că n-a făcut nimic şi, postind, zice “Acesta nu e post,” iar în rugăciune stând, “Aceasta nu e rugăciune,” şi încă în stăruinţă la rugăciune adaugă, “N-am arătat deloc stăruinţă, ci abia încep să mă străduiesc să lucrez”; şi chiar drept fiind înaintea lui Dumnezeu, el zice “Nu, eu nu sunt drept, eu nu mă nevoiesc, ci doar pun început în fiecare zi.”
“Sufletul care-L iubeşte cu adevărat pe Dumnezeu şi pe Hristos, chiar de ar face şi zece mii de lucruri drepte, se vede pe sine ca şi cum n-ar fi lucrat nimic, din pricina râvnei sale de neostoit după Dumnezeu. Chiar când şi-ar copleşi trupul cu posturi şi cu priveghere, el va privi la virtuţile sale ca şi cum nici măcar nu ar fi început să le lucreze.”
“Sufletele care iubesc adevărul şi pe Dumnezeu, care tânjesc cu multă nădejde şi credinţă să se îmbrace cu totul în Hristos nu au aşa mare nevoie să rămână în amintirea altora, nici nu rabdă, chiar şi pentru puţină vreme, să fie lipsite de râvna după cele cereşti şi de dragostea înflăcărată pentru Domnul; ci fiind în întregime şi pe deplin răstigniţi pe Crucea lui Hristos, capătă în ei înşişi simţirea unei tot mai mari apropieri duhovniceşti de Mirele ceresc .”
“Dumnezeu S-a smerit pentru tine, iar tu nu te vei smeri pentru tine însuţi? Domnul Însuşi, care este Calea şi e Dumnezeu, după ce a venit, nu pentru Sine, ci pentru tine, ca să-ţi fie pildă în toate cele bune, priveşte, a venit întru asemenea smerenie, „chip de rob luând” Filipeni 2,7 ], El care este Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu, Fiul Împăratului… Ci nu dispreţui vrednicia Sa dumnezeiască, atunci când priveşti la El, care în cele din afară S-a smerit ca unul dintre noi. Pentru noi S-a arătat El astfel, nu pentru Sine… Când L-au scuipat peste faţă şi I-au pus pe cap o cunună de spini şi L-au lovit, ce umilinţă mai mare ar fi putut El să îndure?… Dacă Dumnezeu primeşte asemenea insulte şi suferinţe şi umilinţe, tu, care după fire eşti lut şi eşti muritor, oricât de mult ai fi umilit, nu vei ajunge niciodată să faci ceva asemănător cu ce a făcut Stăpânul tău. Dumnezeu S-a smerit pe Sine pentru tine, iar tu nu te vei smeri pentru tine însuţi?!” — Omilia 26, 25-26.
Zis-a avva Macarie : de s-a făcut întru tine defăimarea ca lauda şi sărăcia ca bogăţia şi lipsa ca îndestularea, nu vei muri. Căci cu neputinţă este ca cel ce crede bine şi lucrează cu blagoslovenie să cadă în necurăţia patimilor şi în înşelăciunea diavolilor. (Avva Macarie, Patericul egiptean)
Scopul Întrupării
“Aş vrea să vorbesc despre un lucru mai subtil şi mai adânc pe cât voi putea de bine. De aceea, ascultaţi cu atenţie. Dumnezeu Cel necuprins, de neatins şi necreat a luat trup, şi pentru bunătatea Sa nemăsurată şi de nedescris, dacă pot spune aşa, S-a micşorat pe Sine, împuţinându-şi slava Sa cea de neatins ca să poată fi una cu creaturile Sale, ca ei să poată să ajungă sa ia parte la viaţa dumnezeiască (II Petru 1, 4). Dumnezeu, Care e dincolo de orice limitare şi depăşeşte cu mult cuprinderea înţelegerii omeneşti, prin bunătatea Sa, S-a micşorat pe Sine şi a primit membrele trupului nostru omenesc, pe care El le-a înconjurat cu o slavă de neatins.
Şi prin mila şi iubirea Sa de oameni, luând El Însuşi trup, Se amestecă pe Sine şi se face „un singur Duh” (I Corinteni 6, 17) cu ei, după mărturia lui Pavel. El se face un suflet, dacă pot spune aşa, într-un suflet, fire în fire pentru ca sufletul să poată să trăiască în Dumnezeu şi să simtă viaţa cea fără de moarte şi să devină părtaş la slava cea veşnică.” — Omilia 4, 9-10.
Înţelepciunea Sfântului Macarie
articol preluat de pe ziarullumina.ro
Curând, în jurul chiliei sale s-au adunat foarte mulţi călugări care doreau să ducă o viaţă curată. Cuviosul Macarie era foarte preţuit pentru bunătatea sa şi îşi iubea mult ucenicii. El ducea o viaţă aspră şi era un mare rugător. Iată ce le-a spus când aceştia
l-au întrebat cum trebuie să se roage:
- Nu trebuie să rostiţi vorbe multe, ci întindeţi mâinile şi spuneţi: Doamne, miluieşte-mă cum vrei şi cum ştii! Iar dacă ai vreo încercare: Doamne, ajută-mă! El ştie ce ne este de folos şi Se milostiveşte de noi.
Răspuns înţelept
Pe când era tânăr, Cuviosul Macarie se lupta cu slăbiciunile pe care le avea, dorind să le biruiască.
Într-o zi a pornit prin deşert pentru a culege câteva curmale.
Întâlnind un copil ce păzea animalele, l-a întrebat:
- Ce să fac, copile, că îmi este foame?!
- Mănâncă, i-a răspuns acesta.
Sfântul i-a spus apoi:
- Am mâncat şi tot îmi este foame.
- Poate că eşti ca un măgar, fiindcă vrei să rumegi neîncetat, i-a răspuns băiatul cu seriozitate.
Şi astfel, cuviosul a plecat spre chilie, înţelepţit de răspunsul unui copil.
Dragostea părintească
Într-o zi, unul dintre ucenicii Sfântului Macarie s-a îmbolnăvit. Cuviosul, aflând aceasta, s-a dus degrabă să îl vadă. Aşezându-se lângă el, l-a întrebat cu dragoste:
- Ce ţi-ai dori să mănânci?
- Mi-ar plăcea o prăjitură, a zis zâmbind cel bolnav, ştiind că nu se găsea aşa ceva în mănăstire.
Cuviosul Macarie l-a binecuvântat şi a ieşit din chilie. Şi-a luat toiagul şi a pornit spre oraşul Alexandria, care se afla la 60 de kilometri depărtare. Din puţinii bani pe care îi avea a cumpărat o prăjitură pentru ucenicul bolnav.
Abia către seară s-a întors la mănăstire. Era obosit, dar bucuros că reuşise să îi aducă puţină mângâiere ucenicului său.
Alte citate ale Sfântului Cuvios Macarie cel Mare, Egipteanul
Slava deșartă e alungată de făptuirea într-ascuns; iar mândria, de voința de-a pune pe seama lui Dumnezeu toate isprăvile.
Duhul Sfânt nu e absent din nici o făptură și, mai ales, din cele ce s-au învrednicit de rațiune.
Rugăciunea este singura ce ne poate înălța la cunoașterea lui Dumnezeu.
Nu mâncărurile sunt rele, ci lăcomia pântecelui; nici facerea de prunci, ci curvia; nici banii, ci iubirea de bani; nici slava, ci slava deșartă. Iar dacă-i așa, nimic nu e rău din cele ce sunt, decât reaua întrebuințare.
Hristos suferă cu cel ce suferă.
Cel ce crede, se teme; cel ce se teme, se smerește; cel ce se smerește, se îmblânzește; cel blând, păzește poruncile; cel ce păzește poruncile se luminează; cel luminat se împărtășește de tainele Cuvântului dumnezeiesc.
Trei sunt lucrurile în jurul cărora se învârtește tot ce-i lumesc: mâncarea, avuția și slava.
Omul are două aripi: harul și libertatea.
Nu fi iubitor de sine și vei fi iubitor de Dumnezeu. Nu căuta plăcerea în tine și o vei găsi în ceilalți.
Hristos este simplu cu cei simpli și învățat cu cei învățați.
În Sine, Dumnezeu este Gândire necunoscută, Cuvânt negrăit și Viață necuprinsă.
Precum ochiul este atras de frumusețea celor văzute, la fel și mintea curată este atrasă de cunoașterea celor nevăzute.
Nu se ascunde adevărul credinței de dragul păcii.
Folosirea greșită a gândurilor duce la întrebuințarea greșită a lucrurilor.
După cum amintirea focului nu-ți încălzește trupul, tot astfel credința fără dragoste nu-ți va încălzi sufletul.
Creația întreagă nu ajunge la unire cu Dumnezeu, decât prin om.
Credința este o putere de legătură, care înfăptuiește unirea desăvârșită, nemijlocită și mai presus de fire a celui ce crede cu Dumnezeu Cel crezut.
Misterul Întrupării Cuvântului poartă în sine semnificația întregii creații sensibile și inteligibile.
Iisus ne-a împăcat, prin Sine, cu Tatăl și între noi.
Făcâdu-Se om, Cuvântul lui Dumnezeu a umplut de cunoaștere firea umană golită.
Nu există nimic mai silnic decât o conștiință care te acuză și nimic mai îndrăzneț decât o conștiință care te apară.
Întrucât este iubire, Dumnezeirea se mișcă; iar întrucât este iubită, mișcă spre sine toate lucrurile care sunt capabile de dragoste.
Un om se consideră cu adevărat liber atunci când acceptă să devină robul lui Dumnezeu.
Mândria este dată de necunoașterea lui Dumnezeu.
Cine posedă egoismul, posedă toate patimile.
Mulți sunt prietenii, dar la vreme bună. În vremea încercărilor însă abia de vei afla vreunul.
Pe cruce s-a întâlnit cea mai josnică faptă a păcatului omenesc cu cea mai de mare dovadă de iubire.
Iubirea duce la cunoaștere.
Priceperea duhovnicească fără curățirea inimii este teologia diavolilor.
Când mintea se întinează, se pătează împreună cu ea și activitatea omului.
Gândul lui Hristos îl are cel ce cugetă ca El și, prin toate, Îl cugetă pe El.
Nu ni se va deschide poarta Împărăției Cerurilor dacă n-am bătut la poarta virtuților.
Precum lumina soarelui atrage ochiul cel sănătos, așa și cunoștința lui Dumnezeu atrage spre sine în chip firesc mintea curățită prin dragoste.
Dumnezeu vrea întotdeauna să Se întrupeze în om, în cei care sunt demni de asta.
Nimic nu este rău din cele ce sunt. Numai reaua lor întrebuințare duce la cădere.
Omul crește în ce pornește.
Căutarea fără patimă duce la adevăr.
Nu hrana este păcat, ci lăcomia pântecelui.
Conținutul credinței este Împărăția cerurilor.
Cunoașterea adevărului este mai de preț ca orice.
Adevărata cunoaștere poartă în ea pecetea dragostei.
Răul este abaterea de la locul lor a lucrărilor sădite de Dumnezeu în fire.
Păcatul este întrebuințarea greșită a ideilor, căreia îi urmează reaua întrebuințare a lucrurilor.
De fuge în Egipt, fugi cu El din toată inima, căci bine este să fugi împreună cu Hristos când este prigonit.
Credința este o putere de legătură, care înfăptuiește unirea desăvârșită, nemijlocită și mai presus de fire a celui care crede cu Dumnezeu Cel crezut.
Cel ce crede se teme; cel ce se teme se smerește; cel ce se smerește se îmblânzește; cel blând păzește poruncile; cel ce păzește poruncile se luminează; cel luminat se împărtășește de tainele Cuvântului dumnezeiesc.
Dumnezeu a creat lumea pentru oameni și o conduce spre comuniunea cu El prin dialogul continuu cu omul, pentru că numai omul poate fi partener la dialog. În acest sens, lumea are un caracter antropocentric (toate lucrurile gravitează în jurul omului), pentru că numai prin om își împlinește lumea scopul, destinul, realizându-se și împlinindu-se prin el; în rest, lumea are un caracter teocentric (toate lucrurile gravitează în jurul lui Dumnezeu).
Smerita cugetare este rugăciune neîntreruptă.
Moartea lui Hristos pe cruce a fost judecata judecății.
Harul Noului Testament era ascuns tainic în litera Vechiului.
În Hristos, locuiește după ființă toată plinătatea Dumnezeirii.
Omul trebuie să colaboreze în mod continuu și liber cu harul dumnezeiesc.
Un om este cu adevărat liber atunci când acceptă să devină robul lui Dumnezeu.
Cei care Îl vor îngropa prin smerenie pe Hristos în sufletul lor Îl vor vedea înviind prin slavă.
Multe patimi sunt ascunse în sufletele noastre; ele ies la iveală de-abia când se arată lucrurile (care să ne ispitească pentru a le scoate la iveală).
Dumnezeu caută la scopul tuturor celor săvârșite de noi, ca să vadă de le facem pentru El sau pentru altă pricină(slava deșartă etc).
Lumea este mormântul Domnului. Un om se consideră cu adevărat liber atunci când acceptă să devină robul lui Dumnezeu.
Imnografie
Troparul Sfântului Cuvios Macarie Egipteanul
Glasul I:
Locuitor pustiului şi înger în trup şi de minuni făcător te-ai arătat, de Dumnezeu purtătorule, Părintele nostru Macarie, cu postul, cu privegherea, şi cu rugăciunea cereştile daruri luând, vindeci pe cei bolnavi şi sufletele celor ce aleargă la tine cu credinţă. Mărire Celui ce ţi-a dat putere, mărire Celui ce te-a încununat pe tine, mărire Celui ce lucrează prin tine tuturor tămăduiri.
Condacul Sfântului Cuvios Macarie Egipteanul
Glasul al I:
Ceata îngerească…
Viaţă fericită ducând în lume, te-ai învrednicit a te sălăşlui în pământul celor blânzi, împreună cu cetele fericiţilor, Macarie, purtătorule de Dumnezeu; şi locuind în pustiu, ca într-o cetate, ai primit de la Dumnezeu harul minunilor. Pentru aceasta te cinstim.
Alt condac
Glasul al IV-lea:
În casa înfrânării Domnului cu adevărat te-a pus,ca pe o stea nerătăcitoare, luminând marginile, părinte al părinţilor, Macarie prea cuvioase.
cititi si Acatistul Sfântului Cuvios Macarie Egipteanul (19 Ianuarie)
cititi mai mult despre Macarie cel Mare si pe: doxologia.ro; en.wikipedia.org
Viața Sfântului Cuvios Macarie Egipteanul
articol preluat de pe doxologia.ro
Sf. Cuv. Macarie Egipteanul (295 – 392 d. Hr.) – foto preluat de pe doxologia.ro
Patria acestui cuvios Macarie era Egiptul, iar satul său se numea Ptinapar. Părinții lui erau de un nume cu cei mai vechi dintre sfinți, strămoșii Avraam și Sara, pentru că Avraam era numele tatălui lui Macarie, având treapta de preot, și maica lui se numea Sară. De vreme ce erau neroditori, se depărtaseră de traiul însoțirii, însă cu duhul erau tot uniți.
Ei își înfrumusețau viața cu înfrânarea și cu postul, cu rugăciunile și cu privegherea, cu milosteniile și cu primirea de străini și cu multe alte fapte bune. Dar făcându-se prin voia lui Dumnezeu năvălirea neașteptată a barbarilor asupra Egiptului, și averile lor răpindu-se din mâinile acelora, au sărăcit foarte mult și se gândeau să iasă din patria lor.
Dar într-o noapte, dormind Avraam, i s-a arătat sfântul patriarh Avraam, cinstit la vedere și luminat cu frumusețe, strălucindu-i hainele ca soarele; deci, acela mângâindu-l și zicându-i să aibă nădejde spre Domnul, l-a sfătuit ca să nu se depărteze cu totul de părțile Egiptului, ci să se mute numai în satul ce se numește Ptinapar, care este în hotarele Egiptului, și să nu se lipsească de unirea cu soția lui, de vreme ce, zicea Sfântul Avraam, „Dumnezeu voiește să vă binecuvânteze cu rod fericit, precum m-a binecuvântat și pe mine, care eram străin în pământul Canaan, dându-mi fiu la bătrânețe”.
Preotul Avraam deșteptându-se din somn, a spus soției sale Sara vedenia sa. Și amândoi au dat laudă lui Dumnezeu; apoi nezăbovind, s-au mutat în satul Ptinapar. Nu era departe acel sat de pustia Nitriei, și, precum se vede, dumnezeiasca rânduială a mutat acolo pe părinții lui Macarie, ca astfel fiul lor care avea să se nască, să iubească mai cu înlesnire viața pustnicească.
Petrecând Avraam cu soția sa în satul Ptinapar, s-a întâmplat că s-a îmbolnăvit rău și aștepta să moară. Dar, într-o noapte, zăcând pe patul durerii și adormind puțin, a avut o vedenie în acest fel: I se părea că vede pe îngerul lui Dumnezeu ieșind din altar și, apropiindu-se de dânsul, îi zise: „Avraame, Avraame, scoală-te de pe patul tău”. Iar el i-a răspuns: „Sunt bolnav, Doamne, și nu pot să mă scol”. Iar îngerul luându-l de mână, cu veselie zicea către dânsul, cu glas blând: „Dumnezeu te-a miluit. El a izgonit boala de la tine și-ți dăruiește binecuvântarea Sa, pentru că femeia ta Sara va naște un fiu, numit cu numele „fericirii”, care va fi locașul Sfântului Duh și îngerește pe pământ va viețui și printr-însul mulți se vor duce la Dumnezeu”. Într-aceasta vedenie bolnavul deșteptându-se, îndată a simțit că este cu totul sănătos, și sculându-se, umbla plin de frică și de bucurie; iar toate cele văzute și grăite de înger în vedenie le-a spus soției sale Sara.
Apoi cum că aceea era adevărată, îl încredința schimbarea lui din durerea cea mare întru desăvârșita sănătate, și împreună au mulțumit lui Dumnezeu, preamilostivului și de bine dătătorului său. După aceasta, Sara a zămislit la bătrânețe și venind vremea a născut un fiu de parte bărbătească și i-au pus numele Macarie, care se tâlcuiește „fericit” și l-au luminat pe el cu Sfântul Botez.
Venind copilul în vârstă desăvârșita și dumnezeieștile cărți bine deprinzându-le, părinții lui, ca și cum uitaseră sfătuirea îngerească din vedenia cea despre dânsul, au voit ca să-l însoțească cu femeie chiar și nevrând; dar el cu totul se lepăda, dorind să se însoțească cu neîntinata mireasă, adică cu viața cea fericită; însă fiind silit, s-a supus la părinteasca voie, punând bun sfat în minte.
Și săvârșindu-se ospățul cel de nuntă, tânărul Macarie fiind dus în casă, s-a prefăcut că e bolnav ca și cum îi venise deodată rău, și neatingându-se de a sa mireasă, a ieșit curat din casă, ridicându-și către Dumnezeu ochii inimii și către El punând nădejdea, se rugă cu putere, ca să-i ajute degrabă spre a putea să se dezlege de viața lumească și să se facă monah.
Într-una din zile, s-a întâmplat unora din ai lor ca să meargă la Muntele Nitriei, ca să aducă de acolo nitru (adică silitră); pentru că acolo se află multă de aceasta și de aceea muntele se numește Nitria; deci, a mers cu dânșii și Macarie, după porunca părinților săi, și venind la iezerul Nitriei, s-a abătut puțin din cale, vrând să se odihnească; apoi a adormit, și în vis i se părea că vede un bărbat minunat, strălucind cu lumina și zicând către dânsul: „Vezi, Macarie, aceste locuri pustii, privește-le, pentru că se cade ție ca în aceste pustietăți să te sălășluiești”. După vedenia aceasta, Macarie deșteptându-se, gândea la cele ce i s-au zis de către cel văzut și nu pricepea ce să fie; pentru că într-acea vreme încă nu erau viețuitori în pustie, afară de marele Antonie și în alt loc în pustia cea mai dinăuntru era Pavel Tebeul, neștiut de nimeni.
Deci, a treia zi, întorcându-se din Nitria acasă, a aflat pe mireasă sa bolnavă de friguri, și fiind aproape de sfârșit, a și murit înaintea ochilor lui și întru feciorie curată s-a dus la veșnica viață. Iar Macarie s-a încredințat lui Dumnezeu și se gândea la a sa moarte, zicând în sine: „Macarie, ia aminte și te îngrijește pentru sufletul tău, pentru că se cade și ție ca, după puțină vreme, să lași viața aceasta”.
Macarie neîngrijindu-se de nimic pământesc, era pururea în casa Domnului, nevoindu-se cu citirea dumnezeieștilor cărți. Părinții văzându-i o viață ca aceea, nu mai îndrăzneau să pomenească de nume femeiesc înaintea feței lui, ci se bucurau de curăția vieții lui. Avraam, tatăl lui, îmbătrânind foarte și căzând în boală, era lipsit de vedere, din cauza bătrâneții și a bolii, de aceea îi slujea fericitul Macarie cu osârdie și cu dragoste; apoi s-a mutat din viață bătrânul plin de zile și s-a dus către părinții săi.
Trecând șase luni după mutarea tatălui său Avraam, s-a sfârșit întru Domnul și Sara, maica lui Macarie. El dând pe părinții săi obișnuitei îngropări creștinești, era acum liber de toate; și a împărțit toate cele rămase de la părinți la cei ce aveau nevoie de ajutor. Dar era mâhnit că nu avea cui să-și descopere tainele inimii sale și să afle sfat bun, unde să se ducă și de cine să fie povățuit la viața cea plăcută lui Dumnezeu și se ruga Lui cu osârdie să-i trimită un povățuitor bun, care ar putea să-i arate calea mântuirii.
Sosind pomenirea unuia din sfinți, căruia după obiceiul părinților săi, voia să-i săvârșească praznicul, el a gătit prinz nu numai pentru vecini, dar mai ales pentru cei săraci și scăpătați. Atunci, stând în biserică la cântare, a văzut un monah bătrân intrând în biserică, cărunt la păr, având barbă până la brâu, galben la față de pustnicie, foarte cinstit la vedere și al cărui chip dinăuntru, adică al sufletului, era înfrumusețat cu podoabele faptelor bune.
Monahul nu era departe de satul acela, și își avea chilia sa pustnicească la un loc liniștit, nearătându-se la nimeni; iar într-acea vreme, Dumnezeu rânduind așa, monahul a venit la biserica ce era în sat, pentru împărtășirea cu prea curatele Taine. Pe acest monah l-a rugat Macarie ca, după săvârșirea dumnezeieștii Liturghii, să intre în casa lui, la masa cea de obște; iar după masă și după ospătarea de ajuns a tuturor, ducându-se fiecare la locul său, Macarie a oprit puțin pe monah și luându-l de-o parte a căzut la picioarele lui și i-a zis: „Să nu mă oprești că dimineață să vin la sfinția ta, pentru că voiesc să te am sfetnic bun în viața mea”. Bătrânul i-a răspuns: „Să vii, fiule, când vei voi”. Și a plecat.
A doua zi s-a dus Macarie la bătrân și i-a spus toate tainele inimii sale, cum dorește cu toată osârdia să slujească Domnului; și a rugat pe bătrân să-l povățuiască ce se cade să facă. Bătrânul l-a întreținut în ziua aceea la el cu vorbe folositoare de suflet, și apunând soarele, i-a dat puțină pâine cu sare, apoi i-a zis să se odihnească. Stând singur la rugăciune și avându-și mintea sus, fiind noapte adâncă, s-a făcut o vedenie și a văzut un sobor de monahi cu chipuri albe și având aripi, care înconjurând pe Macarie, ziceau: „Scoală-te, Macarie, și începe slujba cea poruncită de la Dumnezeu; nu aștepta altă vreme, că bărbatul leneș nu se luptă cu istețime, iar cel nesârguitor dobândește prețul celui leneș”.
Văzând acestea dumnezeiescul bătrân, dimineața le-a spus lui Macarie și liberându-l, i-a zis: „Fiule, ceea ce voiești să faci, fă mai degrabă, că te cheamă Dumnezeu pentru mântuirea multora; de aceea, de acum să nu te lenevești la lucrurile cele plăcute lui Dumnezeu”. Deci, învățându-l mult despre rugăciune, priveghere și post, l-a liberat cu pace. Fericitul Macarie întorcându-se acasă, a împărțit la săraci toate ale sale, nelăsând nimic pentru trebuința să.
După puține zile, liberându-se de toate grijile vieții și rămânând singur ca un sărac, s-a dus iarăși la bătrân, dându-se cu totul Domnului pentru slujirea cea bună. Iar bătrânul primind cu dragoste pe dumnezeiescul tânăr Macarie și arătându-i începuturile vieții monahicești cele liniștitoare și învățându-l a împleti coșnițe, lucru cuviincios mâinilor monahilor, i-a făcut chilie în alt loc, nu departe de el; pentru că acel părinte dorea să viețuiască singur în numele lui Dumnezeu și a dus în acea chilie pe ucenic, dându-i cuviincioasele porunci despre rugăciune, despre hrană, și despre lucrul mâinilor.
Astfel fericitul Macarie a început în numele lui Dumnezeu a alerga pe calea cea sfântă a vieții monahicești; și sporind din zi în zi în legea Domnului, s-a întâmplat după câtăva vreme că a venit în satul acela episcopul părinților acelora și aflând despre fericitul Macarie de la locuitorii satului, l-a chemat la el și cu sila l-a făcut cleric la biserica aceea, deși era încă tânăr. Dar nu după multe zile supărându-se Macarie de slujirea aceasta prin care i se tulbura liniștea, a fugit de acolo și s-a sălășluit într-un sat oarecare; și venind la dânsul un om neînvățat, dar cucernic, îi slujea luând lucrul mâinilor lui și vânzându-l, îi aducea hrană. Dar diavolul nesuferind a se vedea învins de monahul cel tânăr, se înarma asupra lui și luptă cu multe feluri de meșteșuguri, aducându-i uneori necuviincioase gânduri, iar alteori năvălind asupra lui prin năluciri și înfricoșări; pentru că priveghind el în rugăciunea de noapte, diavolul cutremura casa din temelie, iar alteori închipuindu-se în șarpe și târându-se pe pământ, se repezea asupra lui. Iar fericitul Macarie îngrădindu-se cu rugăciune și cu semnul Sfintei Cruci, socotea întru nimic meșteșugirile lui, grăind ca David: Nu mă voi teme de frica de noapte, de săgeata ce zboară ziua și nici de lucrul ce umblă în întuneric.
Deci, neputând vicleanul să biruiască pe cel nebiruit, a aflat asupra lui o meșteșugire ca aceasta: Un bărbat din locuitorii satului aceluia avea o fiică, pe care un tânăr i-o cerea spre nelegiuită însoțire; dar fiindcă era sărac și neînvățat, de aceea părinții se mândreau față de tânărul acela, nevrând să dea pe fiica lor după dânsul. Dar fecioara iubea pe tânăr și aprinzându-se de asemenea cu dragoste, s-a unit în taină și s-a aflat fecioara având în pântece; deci întrebând ea pe acel tânăr ce răspuns ar putea să dea părinților, acela, având înlăuntru pe învățătorul răutății, i-a zis: „Spune că sihastrul acela ți-a făcut aceasta”.
Ea ascultând sfatul vicleanului și-a ascuțit limba sa de șarpe asupra nevinovatului monah, căci când au cunoscut părinții că fecioara este însărcinată, bătând-o, au început a o întreba: „Cu cine ai căzut în păcat?”. Ea a răspuns: „Cu sihastrul vostru, pe care-l socotiți că este sfânt; căci odată, aflându-mă afară din sat și apropiindu-mă de locul unde petrece el, m-a întâmpinat în cale și mi-a făcut silă, iar eu de rușine și de frică, nu l-am spus la nimeni până acum”.
Prin aceste cuvinte ca de niște săgeți lovindu-se părinții și rudeniile ei, au pornit cu toții asupra sfântului și au alergat la chilia lui, umplând văzduhul de strigare și de cuvinte dosăditoare; apoi scoțându-l din chilie, l-au bătut mai multă vreme și l-au dus cu dânșii în sat. Aducând multe vase lepădate, ulcele înnegrite, toarte de ulcioare, și legându-le într-o funie, le-au spânzurat de grumajii lui și-l purtau prin sat cu negrăită batjocură, bătându-l, împingându-l, trăgându-l de păr, călcându-l cu picioarele și strigând: „Acest monah a necinstit pe fecioara noastră; apucați-l toți și-l bateți”.
Din întâmplare, trecea pe acolo un cinstit bărbat, care văzând ceea ce se făcea, a zis celor ce-l băteau: „Până când veți bate fără de vină pe străinul monah, neștiind dacă lucrul este adevărat? Pentru că socotesc că este năpastă, iar nu lucru adevărat”. Dar aceia nu-l ascultau și își arătau răutatea lor. Însă iubitorul de Hristos, cel ce pentru Dumnezeu slujea pe Macarie, mergând în urma celui purtat astfel, se rușina, plângea și nu putea să-l apere și să scoată pe Macarie din mâinile lor pe care ca niște câini îl înconjuraseră. Apoi, aceia întorcându-se către slujitorul său, se porneau cu dosădiri și cu ocări, zicându-i: „Sihastrul căruia îi slujești, iată ce a făcut”.
Și l-au bătut pe Macarie cu bețele, până ce și-au săturat mânia și iuțimea, încât se tăvălea pe cale aproape mort. Iar părinții acelei fete ziceau: „Să nu-l lăsăm până ce nu ne va da garant, că va hrăni pe fecioara noastră, pe care a îngreunat-o”. Iar Macarie abia fiind viu, a zis către slujitorul său: „Fii garant pentru mine, omule”.
Acesta gata fiind să moară pentru dânsul, s-a obligat astfel; și luând pe Macarie, abia a putut să-l ducă la chilia lui, neputând să meargă de bătăile cele cumplite. Tămăduindu-se, puțin după această a început a se nevoi la lucru, zicând în sine: „Macarie, ai femeie și copii, deci nevoie îți este ca ziua și noaptea să lucrezi, ca să-i hrănești”. Și lucrând coșnițe, le vindea prin mâna slujitorului și trimitea fecioarei prețul ce lua pentru hrană.
Apoi, venind ziua să nască, a ajuns-o dreapta judecată a lui Dumnezeu, pentru că a grăit fărădelege asupra dreptului și nu putea să nască. Pentru aceea a pătimit multe zile și nopți, cu amar strigând de durerea cea mare, de vreme ce nu putea să iasă dintr-însa pruncul; însă și pe părinții ei îi durea inima văzând-o într-o suferință ca aceea și nepricepându-se, ziceau: „Ce să fie aceasta?”. Iar ea atunci, chiar nevrând, a spus adevărul, strigând; „Amar mie, ticăloasa, care sunt vrednică de mii de morți, căci asupra dreptului acestuia am adus clevetire și am mințit că este vinovatul stricăciunii mele; el este nevinovat, iar tânărul care a voit să mă ia, acela mi-a făcut acestea”.
Deci, auzind părinții aceasta și toți vecinii au rămas uimiți, pentru că a venit asupra lor rușine și frică și pentru că pe robul lui Dumnezeu, monahul cel nevinovat, l-au chinuit atât de rău; apoi au strigat: „Vai nouă!”.
Atunci s-a înștiințat despre aceasta tot satul și toți s-au adunat cu mic cu mare la curtea omului aceluia și auzeau cele ce se spuneau despre fecioară și cum că sihastrul este nevinovat; deci se ocărau singuri, pentru că toți au pus mâinile cu nemilostivire asupra sfântului. Și s-au sfătuit cu părinții fecioarei să meargă la robul lui Dumnezeu și să cadă cu plângere la picioarele lui, cerându-i iertare; că nu cumva să-i ajungă mânia lui Dumnezeu pe toți, pentru chinuirea lui cea fără de vină.
Auzind aceasta slujitorul și garantul lui Macarie, a alergat degrabă la sfânt cu veselie și i-a zis: „Bucură-te, părinte Macarie, pentru că bună și luminoasă ni s-a arătat nouă ziua de astăzi, de vreme ce ocara cea dintâi a prefăcut-o Dumnezeu în slavă și eu de acum voi fi liber de garanție, iar tu te-ai arătat fără patimă, drept și preaslăvit pătimitor; căci acea femeie nedreaptă, care a adus năpastă asupra ta, și fiind tu nevinovat te-a clevetit, a ajuns-o judecata lui Dumnezeu și nu poate să nască.
Acum a spus cum că nu tu ești vinovat, ci un oarecare tânăr; deci, toți locuitorii satului, de la mic până la mare, vor să vină la tine cu pocăință, ca să proslăvească pe Dumnezeu pentru întreaga înțelepciune și răbdarea ta, și să ceară de la tine iertare, ca să nu vină vreo pedeapsă de la Dumnezeu asupra lor, căci te-au chinuit pe tine”.
Auzind acestea smeritul cugetător Macarie, cu greu le-a ascultat, nevrând cinstea și slava omenească; căci mai cu voie îi era lui necinstea decât să primească cinste de la oameni. Și venind noaptea, s-a sculat și a fugit de acolo și s-a dus întâi la Muntele Nitriei, unde cândva dormind, a avut vedenia. Acolo a petrecut trei ani într-o peșteră și s-a dus apoi la Muntele Faran, la marele Antonie, care petrecea pustnicește în nevoință, pentru că auzise de dânsul, pe când era în lume, și dorea să-l vadă.
Și fiind primit de Cuviosul Antonie cu dragoste, Macarie i s-a făcut ucenic de aproape și a petrecut la dânsul vreme îndelungată, povățuindu-se la desăvârșita viață întru fapte bune; deci era următor întru toate părintelui său, care a arătat multe nevoințe și atât de mult a sporit în viața monahicească, încât a întrecut pe ceilalți frați; pentru care era numit de dânșii „tânăr bătrân”. Căci în anii tinerețelor sale, a arătat viață bătrânească și se lupta ziua și noaptea cu diavolii, care uneori se închipuiau în diferite chipuri și năluciri, ca niște ostași înarmați, călare pe cai.
Apoi îndreptându-se spre război, cu sălbăticie năvăleau asupra lui cu chiote, gâlceava și cu tulburări, fiind fără număr, voiau ca să-l ucidă. Iar uneori în chip nevăzut aduceau gânduri necurate asupra lui și cu toate meșteșugirile se sileau să clatine și să dărâme zidul cel întemeiat de Hristos.
Dar nicidecum n-au putut să vatăme pe luptătorul cel care a luat pe Dumnezeu de ajutor, și zicea că David: Aceștia în căruțe și pe cai, iar eu numele Domnului voi chema; că aceia să fie împiedicați și să cadă, iar eu întru Dumnezeu voi avea putere. El va defăima pe vrăjmașii mei, adică pe diavolii cei ce mă supără.
Într-o noapte, dormind fericitul, l-au împresurat o mulțime de diavoli, deșteptându-l și zicându-i: „Scoală-te și cânta cu noi și nu dormi”. Iar cuviosul cunoscând meșteșugirile drăcești, nu se sculă și le răspunse: Duceți-vă de la mine, blestemaților, în focul cel veșnic, cel gătit tatălui vostru și vouă. Iar ei au zis: „Aduci astfel de hulă asupra noastră, și cu dosădire ne răspunzi nouă?”.
Grăit-a sfântul: „Care din diavoli scoală pe cineva la slujba lui Dumnezeu sau îl învață la fapte bune?”. Iar ei grăind multe și nesuferind ca să fie nebăgați în seamă de dânsul, văzând că nu puteau să-l scoale, toți cu mânie s-au pornit asupra lui și au început a-l bate. Iar sfântul a strigat: „Hristoase, ajută-mi și mă izbăvește de aceștia, că m-au înconjurat ca niște câini mulți și au deschis asupra mea gura lor”. Și îndată mulțimea diavolească a pierit cu sunet.
Iar pe când cuviosul aduna din pustie frunze de finic, ducându-le în chilie spre facerea coșnițelor, l-a întâmpinat diavolul în cale cu o seceră și voia să-l lovească, dar n-a putut și i-a zis lui: „Multe nevoi rabd eu de la tine, o! Macarie, căci nu pot să te biruiesc; însă toate cele ce tu le faci, le fac și eu: postești tu și eu nicidecum nu mănânc; priveghezi tu, și eu deloc nu dorm; dar una este cu care mă biruiești pe mine”; deci i-a zis Macarie: „Care este una aceea?”. Răspuns-a diavolul: „Smerenia ta; pentru aceea nu pot să stau împotriva ta”.
Fericitul Macarie, având 40 de ani de la nașterea sa, a luat de la Dumnezeu darul tămăduirilor și al proorociei, cum și stăpânire asupra necuratelor duhuri; apoi s-a învrednicit treptei preoțești și a fost conducător părinților celor ce viețuiau în schit. Iar pentru hrană și băutura lui cum postea, nu se cuvine a grăi multe; de vreme ce nici între cei mai lipsiți de grijă monahi nu se putea afla acolo îmbuibare sau mâncăruri mai bune, pe de o parte pentru lipsa cea mare a celor de trebuință, iar pe de alta pentru râvna cea dumnezeiască a multor părinți care petreceau acolo; căci fiecare urma unul altuia în viața cea pustnicească, iar mai ales se sârguiau a se întrece.
Despre alte nevoințe ale acestui ceresc bărbat se povestea între părinți cum că neîncetat era întru înălțarea minții către Dumnezeu și cea mai multă vreme se lipea de Dumnezeu cu mintea decât de lucrurile lumii aceștia. Apoi cerceta pe părintele și pe învățătorul său, Antonie cel Mare, și de dânsul mult se povățuia, vorbind cu dânsul cuvinte duhovnicești. În urmă, s-a învrednicit după fericitul sfârșit al lui Antonie_a lua de la cei doi ucenici ai aceluia, ca o bogată moștenire, toiagul cu care își sprijinise trupul său neputincios, din cauza bătrânețelor și nevoințelor pustniciei; iar cu toiagul a luat duhul îndoit, precum Elisei l-a luat de la Ilie și făcea minuni mari, pe care acum este vremea a le povesti.
Un egiptean iubitor de păcate, fiind rănit de pofta păcatului spre o femeie străină, frumoasă la chip, dar neputând s-o plece spre desfrânare, pentru curăția ei și pentru cinstea și dragostea pe care o avea pentru bărbatul său, s-a dus la un fermecător, rugându-l ca să facă pe femeia aceea să-l iubească; ori cu farmecele sale să facă pe bărbatul ei ca s-o urască și s-o gonească; fermecătorul acela a luat multe daruri de la egiptean și a făcut obișnuitele sale meșteșu-giri, sîrguindu-se cu multe farmece ca să înșele pe acea femeie curată, spre desfrânare.
Apoi neputând să înduplece mintea ei cea nemișcată spre acea faptă rea, a fermecat ochii celor ce căutau la dânsa; și a făcut așa că tuturor celor ce o vedeau să li se pară că nu este femeie cu față de om, ci animal parte femeiască; deci, intrând bărbatul în casă, când a văzut-o întru asemănare de animal, s-a spăimântat, și nu pricepea ce este, pentru că vedea că pe patul lui se odihnește un animal. Vorbea cu dânsa și nu putea să audă nici un răspuns, decât numai o vedea mâniindu-se. Însă știa că este femeia lui și a cunoscut răutatea pizmașului, cum că era prefăcută de oameni răi întru asemănare de dobitoc, de care lucru era în mare mâhnire și plângea.
Chemând preoți în casa sa, le-a arătat pe femeia lui, dar nici aceia nu puteau cunoaște ce avea: cum și pentru ce s-a prefăcut în animal. Căci și ochii acelora ca niște fermecați vedeau animal; și trecuseră trei zile de când i se făcuse ei aceasta și nici un fel de hrană nu primea, pentru că nici ca animalul nu primea fin, nici ca omul nu putea să mănânce pâine. Apoi, bărbatului ei i-a venit în minte s-o aducă în pustie, la Cuviosul părinte Macarie.
Deci, punând pe dânsa frâul ca pe un animal, s-a dus, luând după sine pe femeia să întru asemănare de animal. Pe când se apropia de chilia cuviosului, frații ce stăteau afară, au început a cârti asupra lui, întrebându-l pentru ce vrea să intre în mânăstire cu acel animal? Iar el a zis către dânșii: „Am venit aici, ca animalul acesta să câștige milă de la Domnul cu rugăciunile Sfântului Macarie”.
Și întrebându-l monahii: „De ce pătimește?”. Omul a zis: „Acest animal pe care îl vedeți este femeia mea și cum s-a prefăcut nu știu; iată acum sunt trei zile de când nici un fel de hrană nu gustă nicidecum”. Iar frații auzind acestea, au mers să spună sfântului, căruia acum i se descoperise și se ruga lui Dumnezeu pentru dânsa.
Frații spunându-i despre acest lucru și arătându-i dobitocul cel adus, sfântul a zis către dânșii: „Voi singuri sunteți dobitoace, de vreme ce aveți ochi răi, iar ea precum este făcută, așa rămâne femeie și nu este schimbată întru altă fire; ci așa se pare ochilor voștri cei înșelați de farmece”. Deci, sfințind apă, a turnat pe capul ei, rugându-se, și îndată a făcut-o să fie în chipul său cel dintâi; încât toți cei ce căutau la dânsa au văzut-o că este femeie, cu față de om.
Apoi, poruncind să-i dea ei să mănânce, a făcut-o femeie sănătoasă. Și au mulțumit lui Dumnezeu, bărbatul și femeia, cum și toți cei ce vedeau această minune. Apoi, sfântul a învățat pe femeie, că adeseori să meargă la sfânta biserică și să se împărtășească cu preacuratele lui Hristos Taine; căci pentru aceea, zicea el, a venit asupra ta acea ispită, fiindcă cinci săptămâni au trecut, de când ai fost părtașă dumnezeieștilor Taine. Astfel învățându-i și sfătuindu-i pe amândoi, i-a liberat în pace. Asemenea și o altă fecioară, prefăcută în animal de vrăjitori, aducând-o părinții ei la sfântul, a tămăduit-o cu rugăciunea. Iar pe o altă fecioară, plină de răni, prin ungerea cu untdelemn sfințit, a făcut-o sănătoasă.
Deci, mulți supărau pe cuviosul, unii pentru rugăciuni și binecuvântări și pentru folosirea de învățătură de la dânsul, iar alții pentru tămăduiri; pentru aceea sfântul și-a săpat o peșteră adâncă în chilie, ca de o jumătate stadie, și se ascundea de cei ce veneau la dânsul fără vreme, când îi întrerupeau gândirea la Dumnezeu și rugăciunea.
Atâta dar avea de la Dumnezeu, încât învia și morți. Un monah oarecare, șezând în preajma Nilului, s-a lipit de el diavolul mândriei. Deci, întâi l-a rătăcit de la adevărata credință și l-a adus la cugetarea celor ce se numeau Ierachteni, care ziceau că Mântuitorul n-a luat trup omenesc, nici că înviază trupul nostru cu care ne-am îmbrăcat și că trei începători sunt: Dumnezeu, materia și răutatea. Astfel a atras la răzvrătirea a 500 de suflete. Și a putut face aceasta căci grăia multe bârfeli de acest fel către mulți. Apoi și diavoli a scos, după cum se spune de Domnul nostru în Sfintele Evanghelii: Căci vor da semne și minuni, încât ar fi fost cu putință să amăgească și pe cei aleși; căci cu domnul diavolilor, într-adevăr, scotea pe diavoli, pentru pierzarea sufletelor.
Deci, episcopul acelui loc a venit cu clerul său la părintele Macarie, robul lui Dumnezeu, și rugându-l, îi zise: „Vino și ajută-ne; căci dacă până trăiești tu nu vom curăți vecinătatea noastră, toți se vor lipi de dânsul și întru pierzare se vor duce”. Iar sfântul a zis către dânsul: „Iată că vin, dar fiind om simplu, ce pot să fac eu?”. Episcopul stăruia, rugându-l: „Eu așa cred că, dacă va veni Dumnezeu, va împăca Biserica Sa; căci eu de multe ori având gând să vin, am fost împiedicat de treburile eparhiei; iar acum, numai suferind pierzarea poporului, și încă temându-mă de osânda lui Dumnezeu, care zice: Sângele lor din mâinile voastre îl voi cere; de aceea am venit la tine, căci Dumnezeu m-a trimis.
Atunci Avva Macarie sculându-se, a mers cu dânsul și a venit la amăgitorul acela, pe care, când l-a văzut bătrânul, a zis episcopului: „Acesta are un diavol din cei stăpânitori și ai cunoscut că acesta nu este locul meu. Împotriva acestor duhuri nu m-am luptat deloc, căci sunt două cete de diavoli, una este care aduce plăcerile și dezmierdările în trupul omului, iar altă care amăgește sufletele, dar care este foarte lesne de biruit. Aceste duhuri le rânduiește satana la vrăjitori și amăgitori, ca și la începătorii de eresuri”. Episcopul a zis: „Este trebuință de rugăciune din adâncul inimii, căci cuvântul nu are nici o putere”.
Deci, i-a poruncit să iasă la dânșii; iar el ieșind, episcopul i-a zis: „Cum de n-ai venit de atâta vreme la noi?”. Iar el a răspuns: „Pentru că nu credeți drept”. Zis-a către dânsul Sfântul Macarie: „Dar tu crezi bine?”. Iar el a zis: „Foarte bine”. Sfântul i-a zis: „Care este aceea pe care noi nu o cugetăm bine?”. El a răspuns: „Fiindcă ziceți că trupul a înviat; și încă mai ziceți că și Dumnezeu a luat asupră-și trup și oase”. Bătrânul i-a zis: „Dacă zicem de la noi, rău zicem, iar dacă astfel a grăit adevărul, tu pentru ce grăiești împotrivă? Cu toate acestea noi vom spune ție cum credem și dacă te vei îndupleca, bine vei face; iar dacă nu, tu însuți vei primi pedeapsa de la Dumnezeu, pe ale cărui dogme le lepezi”. El a zis: „Eu întâi să-ți spun credința mea”. Iar sfântul a zis: „Credința rea nici să nu se numească credință”.
Deci, a poruncit episcopului să zică Simbolul credinței și episcopul a zis: Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl, Atotțiitorul; și celelalte de aici înainte, cum și alte graiuri de la apostolul. Atunci s-a rușinat ereticul și neavând ce să răspundă, a zis către Sfântul Macarie: „Mie nu-mi grăi credința cea din cuvinte, ci să mergem la morminte și tu să înviezi cu trupul pe unul din cei ce zac acolo și voi crede că bine cugetați, ori eu să scot suflet fără de trup, și să vă rușinez pe voi”. Și întorcându-se Sfântul Macarie, a zis episcopului: „Mare este răul, căci și pe Dumnezeu îl ispitim, ca pentru un îndrăcit să se facă atât de mare semn”. Zis-a episcopul: „Ba nu părinte, ci pentru o eparhie întreagă”.
Atunci au mers la morminte și a venit și Ierachtenul să cheme pe diavol. Și mult făcându-și rugăciunea lui cea ereticească, nu putea să scoată nici un suflet fără trup din mormânt. Atunci diavolul n-a ieșit ca mai înainte, căci îi stă împotrivă Duhul cel Sfânt. Și când a văzut că nimic n-a putut face, le-a zis: „Pentru necredința voastră nu poate să iasă”. Episcopul a zis: „Dacă am fi fost rău-credincioși, atunci mai vârtos trebuia să iasă, ca să mustre necredința noastră”.
Iar bătrânul rugându-se în sine, netăgăduind nimic, a plecat genunchii la pământ, după ce a stat un ceas la rugăciune; împreună cu toți care erau de față, s-a ridicat, și lovind cu toiagul cel de finic un mormânt, pentru că toiegele monahilor celor de acolo sunt de finic, a înviat un om din mormânt, nu vreunul care a murit de curînd, ci unul mort de mult.
Această minune văzând-o Ierachteanul, a leșinat și ieșind diavolul dintr-însul, el a căzut la picioarele sfântului, împreună cu tot poporul care era de față, și cerea să-l ucidă; dar nu i-a lăsat sfântul, ci l-a luat cu sine în pustie și l-a izbăvit de rătăcire. Apoi, întrebând pe cel ce a înviat dacă știe pe Hristos, el a zis că n-a auzit despre El nici când trăia. Deci, sfântul botezându-l, l-a avut cu sine trei ani și apoi cu adevărată moarte a răposat, încât se potrivea și la el cuvântul Domnului, că nici acesta n-a greșit, nici părinții lui; ci ca să se arate slava lui Dumnezeu într-însul.
Iar episcopul a întrebat pe Sfântul Macarie dacă s-a suit în inima lui vreun cuget de slavă omenească, când a văzut înaintea lui atâta popor, față de o minune atât de mare? El a răspuns: „O inimă care are îndeletnicire a căta spre slava oamenilor, unul ca acesta pe Dumnezeu încă nu L-a cunoscut, și ceea ce face, ca un om o face; iar cel ce s-a învrednicit de insuflarea lui Dumnezeu, întru multă nevoință se află, temându-se să nu cadă.
Unul ca acesta numai o credință are, de a ieși din trup, iar slava omenească nici în gând nu-i vine. Deci, o pildă că aceasta îți zic: Închipuiește-ți pe cineva că umblă pe mare și privește spre cer în soare; unul ca acesta dacă ar vedea locul pe unde umblă, s-ar scufunda. Astfel cel ce privește la slavă lui Dumnezeu, slava cea de la oameni o nesocotește. Iar dacă împrejurul acesteia s-ar întoarce, cade din aceea și căzând astfel, se biruiește de multe patimi”.
Apoi Cuviosul Macarie a înviat încă și un alt mort, pentru care părintele Sisoe povestea așa: „Am fost în schit cu părintele Macarie și a sosit vremea secerișului; atunci, mergând la seceriș noi șapte, iată o văduvă aduna spice după noi și plângea neîncetat; apoi chemând Macarie pe stăpânul holdei aceleia, l-a întrebat: „Ce are această bătrână de plânge mereu?”. Iar el a spus lui Macarie că bărbatul ei luând de la cineva un zălog, a murit fără veste, nespunându-i ei unde a pus ceea ce a luat și voiește stăpânul zălogului aceluia ca s-o ia pe ea în robie cu copiii ei. Și i-a zis Macarie lui: „Să-i spui ei ca să vină la noi, unde ne odihnim la amiază”. Când a venit văduva aceea, a zis către dânsa bătrânul: „Întotdeauna plângi astfel?”. Ea a spus lui: „Bărbatul meu a murit grabnic; el luase de la cineva niște aur să-l păstreze, dar nu mi-a spus unde l-a ascuns”. Zis-a către dânsa bătrânul: „Vino ca să ne arăți mormântul bărbatului tău”.
Deci luând pe frați, a mers cu dânsa, apoi sosind la mormânt, bătrânul a zis către văduvă: „Du-te la casa ta”. Și rugându-se, a strigat bătrânul pe cel mort, zicând către dânsul: „Unde ai pus vistieria cea străină?”. Iar el a răspuns din mormânt: „În casa mea am ascuns-o, sub picioarele patului meu”. Și a zis lui bătrânul: „Dormi iarăși până la ziua învierii”.
Iar frații văzând aceasta, au căzut de frică la picioarele lui. Și le-a zis lor bătrânul: „Nu pentru mine s-a făcut aceasta, pentru că eu sunt un nimic; ci pentru văduvă și sărăcia ei a făcut Dumnezeu lucrul acesta. Însă să știți aceasta, că Dumnezeu voiește ca sufletul să fie fără păcat, și cel ce va cere de la El, va lua”. Apoi, mergând, a spus văduvei unde se află vistieria. Iar ea luând-o, a dat-o stăpânului ei și s-a mântuit de robie pe sine și pe fiii ei; și toți cei ce auzeau aceasta, au preamărit pe Dumnezeu.
Încă și un al treilea mort a înviat Cuviosul părinte Macarie; despre care scrie Rufin prezbiterul, astfel: „Odinioară, în locurile cele de aproape fiind făptuită o ucidere, se punea vina asupra unui nevinovat și acela a alergat în chilia sfântului, însă au mers în urma lui și cei ce voiau să-l prindă ca pe un ucigaș. Și voiau să-l dea la judecata cea legiuită.
Deci, acela se lepăda și se jura că este nevinovat de sângele celui ucis, iar ei stăruiau făcându-l vinovat. Și făcându-se de amândouă părțile multă vorbă și sfadă, i-a întrebat Macarie unde este îngropat cel ucis. Și sculându-se, a mers cu dânșii la mormânt; apoi plecându-și genunchii, s-a rugat mult și a zis către cei ce stau de față: „Acum va arăta Domnul dacă este acesta cu adevărat vinovat de uciderea despre care ziceți”. Și a strigat cu mare glas, chemând pe nume pe cel ucis, iar el a răspuns din mormânt.
Sfântul a zis către dânsul: „În numele lui Iisus Hristos, zic ție să ne spui nouă dacă ai fost ucis de omul acesta?”. Iar acela cu glas foarte lămurit a răspuns din mormânt, încredințându-i că n-a fost ucis de acela, pe care-l năpăstuiesc fără vină. Atunci, toți mirându-se de o minune ca aceea, au căzut la pământ. Apoi, căzând la picioarele lui, ca iarăși să întrebe pe cel ce zăcea în mormânt, cine l-a ucis. Atunci le-a zis cuviosul: „Despre aceasta nu-l voi întreba, pentru că destul este mie ca să izbăvesc de năpastă pe cel nevinovat; iar a da judecății pe cel vinovat, nu este lucrul meu”.
Odinioară a fost adus la cuviosul un tânăr de care se plângea maică-sa că era îndrăcit; acesta era legat și ținut de doi oameni. El avea în sine pe diavolul îmbuibării, căci mâncă trei pâini mari și bea un vas de apă, nu tocmai mic; însă toate cele mâncate nu erau nimic, căci ca într-un foc se mistuia hrana și băutura într-însul. Deci, acel tânăr, când nu-i da maică-sa atât de mult să mănânce, el strigă la ea; de aceea plângea maica lui și rugă pe Cuviosul Macarie ca să miluiască pe fiul ei și să-l tămăduiască de o boală ca aceea.
Cuviosul a început a face rugăciuni cu dinadinsul către Dumnezeu, pentru dânsul; și după întâia și a doua zi, i-a fost mai ușor tânărului și cerea mai puțin să mănânce. Deci, a zis sfântul către maica lui: „Cât voiești ca să mănânce fiul tău?”. Ea a zis: „Zece litre de pâine”. Iar sfântul ocărând-o, i-a zis: „De ce atât de mult ai cerut, o! femeie?”. Deci, șapte zile postind fericitul și rugându-se pentru acel tânăr, a izgonit pe diavolul dintr-însul, și l-a făcut ca cu trei litre de pâine să se sature; și apoi i-a poruncit ca nu în deșert să stea, ci să se ostenească lucrând cu mâinile. Astfel, cu darul lui Dumnezeu, desăvârșit sănătos a dat pe tânăr maicii lui și i-a liberat cu pace.
Oarecând cuviosul a ieșit din schit la locul Terinut, și inserând, a intrat într-un mormânt elinesc să se culce; deci, erau acolo oase elinești vechi și luând unul, l-a pus căpătâi lui. Diavolii văzând îndrăzneala lui, s-au miniat asupră-i și au vrut să-l îngrozească, strigând cu glas femeiesc: „O! cutare, mergi în baie să te speli?”. Și a răspuns alt demon din oasele cele moarte, care zăcea sub capul bătrânului, zicând: „Un străin am deasupra mea și nu pot să vin”. Bătrânul neînfricoșîndu-se, cu îndrăzneală bătea osul acela, zicându-i: „Scoală-te și te du, dacă poți”. Auzind acestea diavolii, au strigat cu mare glas, zicând: „Ne-ai biruit cu totul”, și au fugit rușinați.
Apoi, umblând prin pustie, părintele Macarie a aflat o căpățână de om uscată zăcând pe pământ, pe care când a întors-o cu toiagul său, se părea că dă oarecare glas căpățâna aceea. Deci, a întrebat-o bătrânul cine este? Și căpățâna a zis: „Eu am fost începător al slujitorilor idolești, care au locuit în acest loc, iar tu ești părintele Macarie, cel plin de Duhul lui Dumnezeu; pentru că tu, când te rogi, milostivindu-te spre cei ce sunt în muncă, ei simt oarecare ușurare”. Și a zis bătrânul: „Care este ușurarea sau munca voastră, spune mie?”. Răspuns-a cu suspinare, zicând: „Pe cât este de departe cerul de la pământ, atât de mare este focul în al cărui mijloc suntem noi de la picioare până la cap, cu totul arzându-ne; și nu este cu putință cuiva din noi ca să vadă fața altuia, iar când te rogi pentru noi, ne vedem puțin unul pe altul și aceasta este pentru noi ușurare”.
Acestea auzindu-le bătrânul, a lăcrimat și a zis: „Vai de ziua în care va fi călcat omul poruncile lui Dumnezeu”. Și iarăși a întrebat pe căpățâna aceea: „Au, este altă muncă mai mare?”. Răspuns-a căpățână: „Sunt altele cu mult mai adânci sub noi”. Și întrebând bătrânul, a zis: „Cine se află întru acele adânci munci?”. Căpățâna a răspuns: „Noi suntem cei ce n-am cunoscut pe Dumnezeu și acum simțim milostivirea Lui, măcar cât de puțin; iar aceia care cunoscând pe Dumnezeu, s-au lepădat de El și n-au păzit poruncile Lui, cu mai grele și mai grozave chinuri sunt chinuiți sub noi”. Iar Sfântul Macarie luând căpățâna aceea, a îngropat-o în pământ și s-a dus.
După aceasta, cuviosul bătrân viețuia deosebit, având chilie în pustia cea mai mare; și era o mânăstire mai jos de el, într-o altă pustie, având monahi mulți. Deci, șezând bătrânul lingă cale, a văzut odinioară pe diavolul mergând în chip de om și având o haină lățoasă; iar la fiecare laț spânzura câte o tigvuliță; apoi a zis către el bătrânul: „Unde mergi, răule?”. Acela a spus: „Mă duc să tulbur pe frați”. Bătrânul l-a întrebat iarăși: „Ce sunt tigvulițele acestea pe care le porți?”. Diavolul răspunse: „Duc gustări fraților”. Bătrânul zise: „În toate acestea sunt gustări?”. El a răspuns: „Da, pentru că de nu-i va fi plăcut cuiva una, îi dau alta și pe toate la rând, ca fiecare să aibă câte una”.
Acestea zicând, s-a dus; iar bătrânul a rămas, păzind calea, până se va întoarce. Atunci, văzându-l întorcându-se, i-a zis: „Ți-a mers bine?”. El a răspuns: „Rău, căci unde mi-e bine mie?”. Bătrânul îi zise: „Pentru ce?”. Acela a răspuns: „Deoarece toți monahii mi s-au făcut potrivnici și nimeni nu m-a primit”. Bătrânul zise: „Dar pe nici unul dintr-înșii nu-l ai prieten?”. Diavolul răspunse: „Am numai pe un monah care mă ascultă și când mă duc la dânsul, se învârtește ca paiața înaintea mea”. Bătrânul l-a întrebat cum este numele monahului aceluia? Diavolul răspunse: „Teopempt”. După aceasta s-a dus.
Sculându-se Avva Macarie, s-a dus în cea mai de jos pustie, la mânăstirea aceea. Frații de acolo auzind, i-au ieșit cu ramuri în întâmpinarea lui și fiecare dintr-înșii își gătea chilia, socotind că bătrânul va găzdui la dânsul. Iar el a întrebat: „Cine este Teopempt?”. Pe acesta văzându-l, a intrat la dânsul în chilie, iar el a primit pe părintele, bucurându-se; și când au început a vorbi singuri, i-a zis bătrânul: „Cum petreci, frate?”. Acela răspunse: „Bine, cu rugăciunile tale”. Bătrânul zise: „Nu te supără pe tine oarecare gânduri rele?”. Fratele răspunse: „Acum îmi este bine”; pentru că se rușina să-și mărturisească gândurile sale de rușine. Atunci i-a zis bătrânul: „De mulți ani postesc, nevoindu-mă, și toți mă cinstesc, dar într-acești ani ai bătrâneței mă supără necuratul duh al desfrânării”. La aceasta Teopempt a răspuns: „Cu adevărat părinte, și eu sunt foarte mult stăpânit de duhul desfrânării”.
Bătrânul cercă și celelalte gânduri pierzătoare ale sufletului aceluia, până ce fratele i le-a spus pe toate. După aceasta, cuviosul a întrebat pe frate: „Cum postești?”. El răspunse: „Până la al nouălea ceas”. Grăit-a sfântul: „Să postești până seara, să flămânzești și să înveți pe de rost părți din Evanghelie și din alte sfinte cărți, ca să te îndeletnicești totdeauna în gândirea lui Dumnezeu; și de-ți va veni gând rău, să nu-l primești și niciodată să nu te coborî cu mintea în jos, ci totdeauna să ai aminte sus, și-ți va ajuta Dumnezeu”.
Așa întărind părintele pe acel frate, s-a dus în pustia sa. Și când ținea calea, a văzut iarăși pe acel diavol mergând, și i-a zis: „Unde mergi?”. Diavolul răspunse: „Mă duc să tulbur pe frați”. Zicând aceasta, a trecut alături. Dar când s-a întors, i-a zis sfântul: „Cum sunt frații?”. Diavolul răspunse: „Toți mi s-au făcut potrivnici și acela pe care mai înainte îl aveam prieten și mă ascultă, nu știu cine l-a răzvrătit și nu mă ascultă nicidecum; căci s-a făcut mai potrivnic decât toți și m-am jurat că nu mă mai duc acolo, decât numai după o lungă vreme”. Zicând acestea, s-a dus, iar sfântul s-a întors la chilia sa.
Odată au venit la Cuviosul Macarie în schit doi tineri străini, unul bărbos, iar la altul abia începea mustața; aceștia l-au întrebat: „Unde este chilia lui Avva Macarie?” El le-a zis: „Ce voiți de la dânsul?”. Ei îi ziseră: „Am auzit despre dânsul și despre viața părinților care sunt în schit; deci am venit să-l vedem”. Bătrânul le-a spus: „Eu sunt”. Ei s-au închinat lui până la pământ și au zis: „Aici voim să petrecem”. Bătrânul văzându-i că sunt dintre tinerii bogați, le-a zis: „Nu veți putea să ședeți aci”. Cel mai tânăr răspunse: „De nu ne vei lăsa să petrecem aici, atunci ne vom duce aiurea”.
Bătrânul a zis în mintea sa: „Pentru ce să-i gonesc, căci se vor sminti? Deci, să-i primesc, pentru că singură osteneala pustiei îi va face ca de voie să fugă de aici”. Și a zis către dânșii: „Veniți și vă faceți chiliuțe, dacă puteți”. Apoi le-a dat o secure și o coșniță plină de pâine și sare, și ducându-i departe, le-a arătat un loc pe o piatră vârtoasă și le-a zis: „Aici să vă zidiți chiliuța, aducând lemne din luncă și să ședeți”; pentru că socotea bătrânul, că vor fugi de osteneală. Apoi au întrebat tinerii aceia pe Macarie: „Ce lucrează monahii?”. Bătrânul le-a răspuns: „Împletituri”. Și luând mlădițe, începea a împleti din capăt, zicându-le: „Așa să faceți coșnițe și să le dați la paznicii bisericești, iar aceia vă vor aduce pâine și sare”. Apoi cuviosul s-a dus la dânșii, iar ei cu răbdare mare făceau toate cele poruncite, și n-au venit la părintele lor trei ani.
Aducându-și aminte Avva Macarie de dânșii, a zis în sine: „Care să fie oare lucrarea lor de nu vin la mine, să mă întrebe nimic?”. Alții de departe vin, iar aceștia care petrec mai aproape n-au venit, căci acei doi frați la nimeni nu mergeau, fără numai la biserică, ca să primească împărtășirea preacuratelor Taine.
Deci, bătrânul s-a rugat lui Dumnezeu, postind o săptămână, ca să-i arate lui lucrarea lor, și după acea săptămână s-a dus la dânșii, să vadă cum locuiesc; și bătând el în ușă, i-au deschis, apoi ei văzând pe omul lui Dumnezeu, i s-au închinat până la pământ, iar bătrânul făcând rugăciune, a șezut. Apoi făcând cel mai mare semn ca să iasă cel mai tânăr, acela a șezut împletind coșnițe; iar în ceasul al nouălea a intrat bătând cel mai mic și făcând puțină fierbătură, a pus înainte masă și trei bucăți de pâine.
Pe urmă, a zis bătrânul: „Veniți să mâncăm”. Și au mâncat, mulțumind Domnului; după aceea, a adus apă cel mai tânăr și au băut, iar după ce a înserat, a zis părintelui: „Te vei duce părinte de aici?”. El le-a răspuns: „Nu, ci aici mă voi odihni”. Ei i-au așternut o rogojină într-un colț sub chilie, iar în celălalt s-a odihnit singur pe rogojină și s-a înnoptat. Sfântul Macarie se ruga lui Dumnezeu să-i arate fapta lui cea bună; deci, s-a desfăcut acoperământul chiliuței; făcându-se lumină, cei doi frați nu vedeau lumina, ci li se părea că doarme bătrânul; și îmboldind cel mai mare pe cel mai mic, s-au sculat amândoi, și, închinându-se, și-au ridicat mâinile spre cer, rugându-se în taină.
Atunci Cuviosul Macarie a văzut pe demoni ca muștele, venind la cel mai mic și unele se așezau pe buzele lui, iar altele pe ochi; dar îngerul lui Dumnezeu, având o armă de foc, gonea de la dânsul pe demoni, iar de cel mai mare nici nu putea să se apropie; apoi despre ziuă iarăși amândoi s-au odihnit.
Iar Cuviosul Macarie s-a făcut ca și cum s-ar fi deșteptat din somn, și toți s-au sculat. Apoi a zis cel mai mare frate: „Părinte, vei voi că să citim cei 12 psalmi?”. Avva a răspuns: „Da”. Și a cântat mai întâi cel mai tânăr și după fiecare stih ieșea lumină de foc din gura lui și se suia la cer. Apoi a început a cânta și cel mai mare, și ieșea din gura lui foc ca o funie ce ajungea până la cer. După sfârșirea psalmilor, bătrânul vrând să se ducă, le-a zis: „Rugați-vă pentru mine”. Iar ei s-au închinat lui până la pământ, tăcând; și așa se depărtă de dânșii. Și a cunoscut că cel mai mare este desăvârșit întru bunătăți, iar cu cel mai mic încă se lupta vrăjmașul. Și nu după multe zile, a adormit întru Domnul cel mai mare, iar după dânsul, a treia zi, a murit și cel mai mic. Și când veneau unii din părinți la Avva Macarie, îi ducea la chiliuța celor doi frați și le zicea: „Veniți de vedeți locul în care s-au nevoit robii cei mari ai lui Hristos”.
Odată, cuviosul rugându-se lui Dumnezeu, s-a auzit un glas, care îi zise: „Macarie, încă n-ai venit la măsura celor două femei, care viețuiesc împreună în cetatea cea de aproape”. Deci, auzind de aceasta bătrânul, și-a luat toiagul și a mers la cetatea zisă, și găsind casa lor, a bătut în ușă. Atunci, odată a ieșit una dintre ele și l-a primit cu mare bucurie.
Apoi, bătrânul pe amândouă chemându-le, le-a zis astfel: „Pentru voi am suferit atâta osteneală, venind din pustia cea depărtată, ca să înțeleg lucrurile voastre, pe care să mi le spuneți, netăinuindu-le”. Femeile i-au răspuns bătrânului: „Crede-ne, sfinte părinte, că noi suntem păcătoase și trăim cu bărbații noștri, deci ce fel de lucruri cauți de la noi?” Iar bătrânul stăruia rugându-le, să-i arate rânduiala vieții lor.
Ele fiind silite, au zis: „Noi nici un fel de rudenie nu avem între noi și s-a întâmplat de s-au însoțit cu noi doi frați, și cu dânșii petrecând împreună 15 ani într-o casă, cuvânt rău sau necurat n-am zis una către alta, nici ne-am sfădit cândva; ci în pace până acum viețuim și ne sfătuim cu un gând, ca lăsând pe soții cei trupești, să mergem în ceata sfinților feciori, care slujesc lui Dumnezeu, dar n-am putut să înduplecăm pe bărbații noștri să ne lase, deși i-am rugat cu foarte multe lacrimi. Drept aceea, necîștigîndu-ne dorirea, am pus așezământ între Dumnezeu și între noi, ca nici un fel de cuvânt deșert să nu zicem deloc până la moartea noastră”.
Acestea auzind Sfântul Macarie, a zis: „Cu adevărat, nici fecioare, nici femei măritate, nici monah, nici mirean, ci hotărârea cea bună o caută Dumnezeu, primind-o ca pe însăși fapta și după alegere, trimite fiecăruia pe Sfântul Duh, care lucrează și îndreptează viața tuturor celor ce vor să se mântuiască”.
În zilele acestui Cuvios Macarie Egipteanul, a strălucit cu fapte bune în aceleași pustietăți și alt cuvios, Macarie Alexandrianul, care era prezbiter în mânăstirea ce se numea Chelie; iar acel loc era în pustie, între Nitria și între schit. Acel fericit Macarie Alexandrianul venea adeseori la Sfântul Macarie Egipteanul și de multe ori umblau împreună prin pustie, pentru că aveau mare dragoste între ei.
În acea vreme, împărățind rău-credinciosul Valens, arianul (364-378), a fost prigonire mare asupra celor dreptcredincioși pentru că a venit în Alexandria un oarecare Luciu, episcop arian, cu oaste multă, și l-a izgonit de pe scaun pe fericitul episcop Petru, care a fost după Sfântul Atanasie cel Mare. Apoi a trimis și în pustie, ca să izgonească pe toți sfinții părinți; dar mai întâi a gonit pe cei doi Macarie, pe care, luându-i ostașii noaptea și punându-i în corabie, i-au dus departe, la un oarecare ostrov, în care era necunoscut numele lui Hristos Dumnezeu, dar unde idolii se cinsteau ca niște zei.
În acel ostrov, la un slujitor idolesc, era o fiică îndrăcită, care simțind venirea Sfântului Macarie și a celorlalți cuvioși părinți, a alergat înaintea lor, strigând: „Pentru ce ați venit aici? Căci acest ostrov este vechea noastră locuință”. Iar ei făcând rugăciune, au izgonit pe diavolul dintr-însa și au făcut-o sănătoasă. Aceasta văzând-o tatăl ei, slujitorul idolilor îndată a crezut în Hristos și s-a botezat; și tot poporul din ostrovul acela a primit sfânta credință și lor le-au făcut o sfântă biserică.
Dar înștiințându-se despre aceasta răucredinciosul episcop Luciu, s-a rușinat că a izgonit din locașurile lor niște sfinți și trimițând în taină, a întors iarăși la locurile lor pe fericiții Macarie și pe toți ceilalți părinți. Deci, iarăși a primit pe Sfântul Macarie Egipteanul în pustia schitului, iar pe alexandrianul în locul cel mai de sus pomenit, ce se numea Chelie, și fiecare din părinți s-a dus la locașul său.
Dar, de vreme ce la Cuviosul părintele nostru Macarie Egipteanul veneau mulți de pretutindeni, unii pentru învățătură, iar alții pentru tămăduiri, și o mulțime de bolnavi se adunau la dânsul, de aceea, a fost de trebuință ca să zidească o casă de oaspeți, că într-însa să se odihnească străinii și bolnavii; pe care casă a și făcut-o. Deci, în toate zilele pe câte unul din bolnavi ungând cu sfântul untdelemn, îl făcea sănătos și-l liberă; de aceea nu-i tămăduia pe toți îndată, ca ceilalți zăbovind la dânsul câteva zile, nu numai trupului, ci și sufletului să-și câștige tămăduire, ascultând cuvintele lui cele de Dumnezeu insuflate.
Atunci a pus pe unul din frați să slujească în casa de oaspeți, dar acela fiind îndemnat de diavol, se biruia de patima iubirii de averi și tăinuia de la săraci o parte; iar Cuviosul Macarie îl învăța, zicându-i: „Frate Ioane, ascultă-mă și primește învățătura mea, care-ți va fi de folos”, iar Ioan nu l-a ascultat pe sfântul, și n-a încetat din obiceiul cel rău; și a fost că după moartea sfântului, la 15 sau la 20 de ani, acel frate tot slujea Iudei, care a pus într-însul iubirea de argint, și partea săracilor la sine o trăgea; deci, tot trupul lui s-a umplut de lepră, și nu numai averea cea adunată, ci și sufletul său în ticăloșie și-a pierdut.
Odată, cuviosul mergând de la schit la Muntele Nitriei, și apropiindu-se, a zis ucenicului său: „Mergi puțin înaintea mea”. Mergând ucenicul, l-a întâmpinat un slujitor idolesc venind și aducând un lemn mare, iar fratele striga către dânsul: „Ascultă, diavole, unde mergi?”. Și întorcându-se sjujitorul, l-a bătut așa de tare, încât abia l-a lăsat viu. Și luându-și lemnul, a fugit.
Pe când fugea el, l-a întâmpinat Avva Macarie, și i-a zis: „Mântuiește-te iubitorule de osteneală, mântuiește-te”. Iar el mirându-se, zise către avva: „Ce lucru vezi la mine, de-mi urezi astfel de cuvinte?”. Răspuns-a bătrânul: „Că te văd ostenindu-te”. Iar sjujitorul răspunse: „M-am uimit părinte de cuvintele tale, că te-am cunoscut că ești omul lui Dumnezeu; iar un alt monah m-a ocărit și eu l-am bătut până la moarte”. Și căzând sjujitorul idolesc la picioarele sfântului, îi zise: „Nu te voi lăsa părinte, până ce nu mă vei face creștin și monah”.
Și mergând cu Sfântul Macarie la fratele ce zăcea abia viu, s-a dus la biserica din Muntele Nitriei și văzând părinții Nitriei pe sjujitorul idolesc cu Cuviosul Macarie, s-au minunat; apoi botezându-l, l-a făcut monah și mulți dintre elini s-au făcut creștini. Avva Macarie zise: „Cuvântul cel rău și pe cei buni îi făcea răi, iar cuvântul cel bun și pe cei răi îi făcea buni”.
Cuviosul fiind în locașul lui Avva Pamvo, i-au zis bătrânii: „Spune un cuvânt fraților, pentru folos”. Iar el a început a grăi: „Iertați-mă, că nu sunt încă monah, însă am văzut monahi, pentru că stând eu în schit în chilia mea, m-a silit gândul să merg în pustia cea dinăuntru, ca să văd ce este acolo; și m-am luptat cu gândul cinci ani, temându-mă că nu cumva să fie ispitire de la diavol și, nelăsându-mă acel gând, m-am dus în pustia cea depărtată și am aflat o baltă cu apă și un ostrov în mijloc.
Apoi au venit fiarele pustiei să bea apă și am văzut printre ele și doi oameni goi, iar eu m-am înfricoșat, pentru că-mi părea că sunt duhuri. Ei însă, dacă m-au văzut că m-am înfricoșat, mi-au zis: „Nu te teme, că și noi suntem oameni”. Apoi i-am întrebat: „De unde ați venit în pustia aceasta?”. Și ei au zis: „Suntem din viața de obște și, sfătuindu-ne, am venit aici; deci acum sunt 30 de ani de când am ieșit din mănăstire. Unul din noi este egiptean, iar altul libian”. Și m-au întrebat și ei, zicându-mi: „Cum este lumea acum? Râul dă apă la vremea lui? Pământul se îndestulează cu obișnuitele roduri?”. Și le-am zis: „Da”. Apoi i-am întrebat, cum pot să fiu monah? Atunci ei mi-au zis: „De nu se va lepăda omul de toate cele ce sunt pe lume, nu poate să fie monah”. Eu le-am zis: „Neputincios sunt și nu pot să fiu ca voi”. Ei mi-au zis: „De nu poți să fii cum suntem noi, șezi în chilie și plânge-ți păcatele”. Și iarăși i-am întrebat: „Când vine iarna, nu înghețați? Iar vara nu se ard de soare trupurile voastre?”. Ei au răspuns: „Dumnezeu ne-a făcut rânduiala aceasta, ca nici iarnă să nu pătimim de ger, nici vara de arșiță”. Pentru aceasta v-am spus vouă fraților, că încă nu m-am făcut monah, ci am văzut monahi.
Fiind întrebat de oarecare părinți Avva Macarie, cum a slăbit – căci nu numai când postea, ci și când mânca, trupul lui totdeauna era uscat –, le răspunse: „Lemnul acela cu care se întorc vreascurile care ard, se aprinde și el de foc; așa și omul, dacă și-ar adânci mintea în frica lui Dumnezeu, și de înfricoșata întrebare și focul gheenei totdeauna și-ar aduce aminte, atunci frica aceea îi mănâncă trupul și îi usucă oasele”.
Iarăși l-au întrebat pe el frații: „Avvo (părinte), cum ne vom ruga?”. Zis-a lor bătrânul: „Nu este trebuință de cuvinte multe, ci numai de a ridica mâinile și a zice așa: „Doamne, precum voiești și precum știi, miluiește-mă”. Și de va năvăli războiul păcatelor, se cade a zice: „Doamne miluiește”. Acela știe cele ce sunt nouă de folos și va face milă cu noi”. Apoi l-a întrebat Avva Isaia, zicând: „Spune-mi un cuvânt de folos, părinte”. Zis-a bătrânul: „Fugi de oameni”. Iar el a zis: „Și ce este dacă voi fugi de oameni?”. Iar bătrânul răspunse: „Șezi în chilia ta și plângi păcatele tale”. Iar lui Pafnutie, ucenicul său, i-a zis: „Să nu asuprești pe nimeni, nici să clevetești pe nimeni; deci, păzindu-le acestea, te vei mântui”. Iarăși a zis: „Să nu te odihnești în chilia fratelui celui ce are minte rea”.
Apoi a venit la dânsul un frate oarecare și i-a zis: „Avvo, spune-mi un cuvânt prin care să mă mântuiesc”. Zis-a lui bătrânul: „Mergi la morminte și grăiește de rău pe cei morți”. Deci, a mers fratele și grăia de rău, apoi și cu pietre a bătut mormintele; după aceea venind, a spus bătrânului; iar acela l-a întrebat: „Nimic nu ți-au spus?”. Zis-a el: „Nu”. Atunci îi zise bătrânul: „Mergi și îi laudă pe ei”.
Deci, a mers și a început cu laude a ferici pe cei morți, zicîndu- le: „Apostoli, sfinți și drepților!”. Apoi întorcându-se, a spus bătrânului că i-a lăudat. Iar bătrânul i-a grăit: „Nimic nu ți-au răspuns?” A zis el: „Nu”. Bătrânul a zis: „Vezi că nici când i-ai grăit de rău nu ți-au spus ceva împotrivă, nici când cu laude i-ai fericit, nu ți-au zis ție ceva; așa și tu, de vei voi să te mântuiești, să fii ca un mort, nici ocărându-te, să nu te mânii, nici cinstindu-te să nu te înalți și atunci te vei mântui”.
Apoi spuneau frații despre acest fericit părinte, că de venea cineva din frați la dânsul, ca la un sfânt și om mare, nimic nu vorbea cu dânsul; iar dacă un frate, ca și cum întru nimic socotindu-l, îi zicea; „Avvo, când ai fost în lume și furai silitră de o vindeai, nu te băteau cei mai mari ai tăi?”. Despre acestea, dacă îi zicea lui cineva, cu acela vorbea cu bucurie, răspunzându-i la toate întrebările lui.
Odată au trimis bătrânii din Muntele Nitriei, în schit, la Avva Macarie, zicând: „Avvo, ca să nu se ostenească toată mulțimea fraților venind la tine, vino tu singur la noi, mai înainte până a nu te duce către Domnul”. Și mergând Cuviosul Macarie la Nitria, s-au adunat la dânsul toți și l-au rugat bătrânii să spună un cuvânt fraților; iar el plângând, a zis către dânșii: „Să plângem fraților și ochii noștri să verse lacrimi, care ne curățesc pe noi mai înainte, până ce nu mergem acolo, unde lacrimile vor arde trupurile în chinuri”. Atunci plângeau toți; apoi, căzând cu fețele la pământ, ziceau: „Roagă-te pentru noi, părinte”.
Acest părinte Macarie, când era în Egipt, a aflat odinioară un tâlhar în chilia sa, apucându-i lucrurile ce avea și era și dobitocul lui legat afară, pe care punea cele ce luase. Iar cuviosul s-a făcut că este străin de casă și ajuta străinului a scoate din casă și a le pune pe dobitoc; apoi l-a petrecut cu pace, zicând întru sine: „Nimic aducând în lumea aceasta, arătat este că nici nu putem duce ceva de aici. Domnul a dat, și precum El bine a voit, așa a și făcut, bine este cuvântat Dumnezeu întru toate”. Despre acest Cuvios Macarie ziceau părinții că s-a făcut ca un fericit, căci Avva Macarie acoperea neputințele omenești pe care le vedea.
S-a dus odată unul din ucenicii Cuviosului Macarie în cetate, ca să vândă lucrul mâinilor sale, coșnițele și rogojinile, și l-a întâmpinat acolo o femeie desfrânată, care văzând frumusețea tânărului, s-a rănit de el și l-a chemat la sine, ca și cum voia să cumpere coșnițele pe care le vindea; iar el necunoscând gândul ei cel viclean, a intrat în casă, iar femeia luând o coșniță, întreba cu cât voiește s-o vândă?
Apoi spunând vorbe desfrânate către dânsul, se ispitea, ca și de demult egipteanca, ca să înșele spre păcat pe Iosif cel curat, iar fratele văzându-se în primejdie, pentru că era aproape de căderea în păcat, și-a întors mintea spre cer, zicând întru sine: „Cel ce ai izbăvit pe proorocul Tău din pântecele chitului, Hristoase Împărate, și pe mine din marginea pierzării și din moartea aceasta sufletească izbăvește-mă, cu rugăciunile plăcutului Tău, ale lui Macarie, părintelui meu”. Și îndată a fost răpit de o mână nevăzută, precum odinioară Avva a fost luat de îngeri, și în chilia sa s-a dus; iar acolo a aflat pe Sfântul Macarie rugându-se lui Dumnezeu pentru dânsul, ca din primejdia ce era de față, să se izbăvească ucenicul său, pentru că știa ceea ce se făcea și pe cele de departe ca și pe cele de aproape le vedea cu ochii minții, deci, văzând pe ucenicul său, a zis: „Mulțumire să dăm, o! fiule, iubitorului de oameni Dumnezeu, căci din gura balaurului și din porțile iadului Te-a izbăvit, răpindu-te cu dumnezeiască Să putere din căderea în păcat și aducându-te în chilie, precum odinioară a adus pe Apostolul Său, Filip”.
Astfel rugăciunile cuviosului acestuia puteau mult spre Dumnezeu. Oarecând, singur fiind răpit prin văzduh, s-a aflat la o mare depărtare; – pentru că ducând coșnițe de la schit, se ostenise -, apoi a șezut și s-a rugat, zicând: „O! Dumnezeule, Tu știi că am slăbit”. Și îndată s-a aflat lângă râul unde voia să meargă.
Dar acum este vremea ca să povestim și despre fericitul sfârșit al fericitului Cuvios Macarie, despre care Serapion, scriitorul vieții lui, povestește în acest chip: Pentru că vremea morții i-a sosit, deci se cădea și acestuia, om fiind, să slujească datoriei firești; căci era gârbovit de bătrânețe, viețuind 97 de ani. Însă nu fără știre i-a fost lui sfârșitul, pentru că de față stându-i doi bărbați preacinstiți, i-au zis: „Bucură-te, o! Macarie!”.
Și unul dintr-înșii era Sfântul Antonie, povățuitorul pustiei, iar altul Sfântul Pahomie, învățătorul vieții monahicești. Aceștia i-au zis lui: „Hristos ne-a trimis, că bine să-ți vestim sfârșitul tău cel de bucurie; pentru că de acum peste nouă zile vei trece la viața cea pururea fiitoare, și vom veni și noi în ziua aceea la tine și cu bucurie te vom lua cu noi, ca înaintea scaunului Stăpânului să stai împreună cu noi și să te îndulcești de hrana cea fără de moarte”. Apoi zicându-i „pace ție”, s-au făcut nevăzuți de la ochii lui. Iar dumnezeiescul Macarie chemând pe ucenicii săi, le-a zis: „Vremea ieșirii mele, o! fiilor, iată a sosit, iar pe voi bunătății Domnului vă încredințez; deci, să păziți rânduielile părintești și predaniile pustniciei”.
Apoi, unora, pe care îi știa că le sunt mai bune faptele, le-a încredințat îngrijirea pentru cei ce intraseră de curînd în viața monahicească, care cu duhovniceasca vârsta erau încă prunci. Și punându-și pe dânșii mâinile și învățându-i din destul, apoi rugându-se pentru dânșii, se pregătea de moarte.
Deci, sosind ziua a noua, un heruvim cu mulțime de îngeri stând înaintea dumnezeiescului părinte, i-a zis: „Scoală-te, urmă-torule al lui Dumnezeu și mergi cu noi la viața veșnică; ridică-ți ochii tăi împrejur și vezi câte cete din cei fără trupuri și de sfinți s-au trimis ție de la Atotțiitorul, ca să te aducă la Sine. Vezi soborul apostolilor, adunarea proorocilor, mulțimea mucenicilor, ceata arhiereilor și a pustnicilor, unirea cuvioșilor și a drepților. Deci, dă-mi sufletul tău, care mi-a fost dat mie de Dumnezeu ca să-l păzesc în trup, iar acum, despărțindu-se din legăturile trupești, ca pe o bogăție să-l iau cu cinste și trecându-l prin puterile cele potrivnice, să-l duc înaintea dumnezeiescului scaun al Stăpânului, ca să se veselească cu toți sfinții cei din veac”.
Acestea grăindu-le acel înfricoșat heruvim, fericitul Macarie sărutând pe toți cei ce erau lingă dânsul și pentru dânșii rugându-se, și-a ridicat ochii și mâinile în sus, zicând cel mai de pe urmă cuvânt: În mâinile Tale, Doamne, îmi dau duhul meu. Și astfel și-a dat fericitul său suflet, lăsând multă plângere ucenicilor. Apoi, adaugă Serapion și aceasta, pe care a auzit-o de la Cuviosul Pafnutie, care era unul din ucenicii lui Macarie: că acel sfânt suflet, fiind ridicat de heruvimi și spre cer suindu-se, unii din părinți priveau cu ochii sufletești spre diavolii cei din văzduh cum stau departe și strigau: „O! de ce slavă te-ai învrednicit, Macarie”.
Iar Sfântul le răspundea: „Nu, căci încă mă tem, pentru că nu mă știu de am făcut vreun lucru bun”. Apoi vrăjmașii cei ce erau în văzduh, strigau: „Cu adevărat ai scăpat de noi, Macarie”. Iar el le zicea: „Ba nu, căci îmi mai trebuie ceva ca să scap”. Și fiind acum înăuntrul porților cerești, diavolii plângând, strigau: „A scăpat de noi, a scăpat!”. Iar el cu mare glas le-a răspuns: „Cu adevărat am scăpat de meșteșugirile voastre, cu puterea Hristosului meu fiind îngrădit”. Astfel a fost viața, sfârșitul și mergerea la veșnica viață a Cuviosului părintelui nostru Macarie.
Dar se mai află despre acest cuvios părinte, cuvinte și povestiri în Pateric și pe aiurea; deci cel ce va voi, poate să caute acolo; slăvim pe Tatăl nostru și pe Fiul și pe Sfântul Duh, unul Dumnezeu cel slăvit întru Sfinții săi, în veci. Amin.
