Arhiva tag-ul pentru: Sfinți Cuvioși

foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro

Sf. Cuv. Luca din Elada (896 – 946/953 d.Hr.)

Slăvitul și de Dumnezeu purtătorul Părinte Luca cel Tânăr sau Luca cel Nou, cunoscut și sub numele de Luca din Steiris, Luca din Steirion, Luca din Noul Munte Stirion, Osios Loukas O Steiriotis, Luca făcătorul de minuni, Luca Tămăduitorul, sau Luca din Hellas (896-953 d.Hr.) a fost un sfânt bizantin din secolul al X-lea d.Hr., care a înființat Mănăstirea din Osios Loukas (Cuviosul Luca) pe versanții “marelui și sfântului munte Helicon” [1] între Delphi și Levadia, lângă coasta Golfului Corint din Boeotia, Grecia. El a fost, de asemenea, unul dintre primii sfinți care a fost văzut levitând în rugăciune. [2]

Principala lucrare despre viața Sfântului Luca este lucrarea anonimă Viața, scrisă de un călugăr de la Hosios Loukas care a fost unul din ucenicii lui Luca. După spusele unora, Luca a adormit în Domnul în anul 946; după spusele altora în anul 953 d.Hr.. Prăznuirea Sfântului Luca se face în 7 februarie, iar mutarea sfintelor sale moaște este sărbătorită în 3 mai.

Prima parte a vieții

Sfântul Luca s-a născut în anul 896 din părinți pioși care erau din Eghina, dar fuseseră obligați să se mute în Grecia continentală din cauza raidurilor sarazine?. Luca a fost al treilea din cei șapte copii a lui Ştefan și ai Eufrosinei. Încă de la o vârstă fragedă, el a arătat dorința de a trăi o viață ascetică și contemplativă, dorință care se găsește de obicei doar la călugări vârstnici. el se abținea de la carne, brânză, ouă și delicatese, bea doar apă și ținea un post total miercurea și vinerea. În timp ce păștea vitele sau cultiva pământul familiei, adesea, el dădea săracilor merindele sale sau chiar hainele cu care era îmbrăcat, întorcându-se acasă dezbrăcat. Odată, el a dat săracilor aproape toate semințele de care avea nevoie pentru câmpurile pe care le cultiva. Domnul l-a răsplătit pentru generozitatea sa iar recolta adunată a fost mai mare ca niciodată.

La moartea tatălui său, el a renunțat la activitatea de agricultor și s-a dedicat în întregime rugăciunii, făcând asemenea progrese încât chiar mama sa a fost martoră la ridicarea sa de la pământ în timpul rugăciunii.

Monahism

Copil fiind, Luca a încercat de două ori să plece de acasă și să ducă o viață de rugăciune ca pustnic. Prima dată, el a încercat să se retragă în Tesalia, dar a fost prins de soldați care pândeau sclavi fugiți și trimis înapoi acasă. A doua oară a vut mai mult succes, întâlnind doi călugări care călătoreau de la Roma către Ierusalim și care la-u luat și dus la o mănăstire din Atena unde a primit schima mică. [3] La acest eveniment avea doar paisprezece ani (910 d.Hr.), iar mama sa era foarte preocupată de soarta lui, rugându-se să se întoarcă acasă. După ce și-a văzut mama în vis, chemându-l cu lacrimi în ochi, starețul l-a trimis acasă.

El s-a întors acasă pentru patru luni și apoi, cu binecuvântarea mamei sale, el s-a reîntors la viața monahală, plecând într-un loc solitar de pe un munte numit Ioannou (sau Ioannitsa). Aici era construită o biserică cu hramul Sfinților doctori fără de arginți Cosma și Damian, unde a dus o viață ascetică, de rugăciune și post constante timp de șapte ani. Lucrarea Viața menționează cu suspicious symmetry că în această perioadă, Luca a primit schima mare [4] de la doi călugări [5] Călătorind de la Ierusalim la Roma (se presupune că sunt aceiași doi care i-au acordat schima mică în timp ce mergeau spre Ierusalim). După aceasta, Sfântul Luca și-a dublat eforturile ascetice, pentru care Domnul l-a dăruit cu harul înainte-vederii.

Faima lui Luca s-a răspândit, fiindu-i atribuite numeroase miracole din timpul acestei perioade, cum ar fi dezvăluirea către doi frați a locului de îngropare a tezaurului tatălui lor decedat. De asemenea, sunt date numeroase dovezi ale sfințeniei lui Luca, cum ar fi faptul că dormea într-un șanț ca să-și aducă aminte că este muritor, sau că a fost vizitat în vis de un înger care a coborât un cârlig rin gura lui Luca și “a scos afară un anumit organ cărnos de acolo”, eliberându-l de tentațiile cărnii.

După șapte ani în, Ioannou, sfântul s-a mutat în Corint din cauza unei invazii a împăratului bulgar Simion (pe care Luca o prezisese). Auzind de un anumit stâlpnic de la Zemena (Gimenes) de lângă Corint, el a mers în vizită la acesta, dar a rămas zece ani ca să-l slujească pe acest pustnic cu smerenie și ascultare.

După aceea, în jurul anului 927 d.Hr., sfântul s-a reîntors pe Muntele Ioannou pentru a-și constitui propria comunitate și pentru a se dedica din nou ascetismului. Adesea, era silit să se mute din cauza numărului vizitatorilor care auziseră de sfințenia lui și veneau la el pentru rugăciune sau pentru un cuvânt de sfătuire sau profeție, indiferent cât de retras încerca el să trăiască. Luca avea așa mulți adepți încât a găsit că este distras pre mult și a decis să se retragă și mai mult în sălbăticie, cu binecuvântarea pustnicului Teofilact. Cu toate acestea, trei ani mai târziu el a fost obligat să se mute din nou, de data aceasta din cauza unei invazii a maghiarilor.

Luca s-a retras împreună cu sătenii locului pe insula Ampelon din apropiere. O dată ajuns acolo, Luca a considerat că insula pustie este potrivită pentru continuarea vieții sale ascetice și a stat acolo timp de trei ani, îndurând perioade de sete teribilă. Uneori, sora sa îi aducea pâine, dar el dădea mare parte din aceasta nevoiașilor sau marinarilor în trecere.

Mănăstirea Cuviosului Luca

Ulterior, ucenicii săi l-au convins să plece de pe insulă, iar el s-a întors în Grecia continentală și s-a așezat pentru restul vieții sale în zona mult mai prietenoasă numită în prezent Hosios Loukas, unde a înființat o mănăstire de călugări în jurul anului 946 d.Hr. în zona Stiris (care poate fi deformarea numelui de Soterion sau loc de vindecare). [6]

Aici, frații s-au adunat în jurul sfântului iar o mică mănăstire a crescut, având biserica cu hramul Marea Muceniță Varvara. Locuind în mănăstire, sfântul a făcut multe minuni, vindecând boli ale sufletului și trupului.

Adormirea

Sfântul Luca a căzut bolnav la vârsta de șaptezeci de ani la Stirion. Prevăzându-și sfârșitul, sfântul s-a închis într-o chilie și timp de trei luni s-a pregătit de plecare. Când a fost întrebat despre locul unde să fie înmormântat, el a replicat “aruncați-mi trupul într-o vâlcea să fie mâncat de fiarele sălbatice.” Când ucenicii săi l-au implorat să-și schimbe aceste dispoziții, el le-a comandat să-i îngroape trupul pe locul unde era așezat. Îmbrățișându-și ucenicii, el le-a cerut să se roage pentru el, profețind că după o vreme, în locul acela va fi o mare biserică și mănăstire. Apoi, ridicându-și ochii spre cer, el a spus: “În mâinile Tale, Doamne, pun sufletul meu!” și a murit în pace și bucurie. Sfântul Luca a adormit în Domnul în 7 februarie 953.

Din moaștele sale a curs mir, [7] iar mulți oameni și-au găsit vindecarea. Din mormântul său a ieșit un ulei înmiresmat care a fost adunat și pus în candelă. La mormântul său au avut loc multe vindecări. La aflarea faptului că moaștele sale sunt făcătoare de minuni mari mulțimi de oameni au venit la mănăstire pentru vindecare, iar clădirile originale au trebuit să facă loc unor construcții cu mult mai mari. Așa cum a prezis sfântul, acolo au fost construite două biserici și o mănăstire iar Mănăstirea din Hosios Loukas a devenit un loc important de pelerinaje, rămânând astfel până în ziua de astăzi. [8]

Imnografie

Troparul Cuvioșilor Părinți (Partenie al Lampsacului și Luca din Elada):

Dumnezeul Părinților noștri, care aci pururea cu noi după blândețile tale, nu depărta mila Ta de la noi, ci pentru rugăciunile lor, în pace ocârmuiește viața noastră.

Troparul Sfântului Cuvios Luca din Elada

Glasul 1

Veniți să-l cinstim cu tărie pe Luca, de Dumnezeu purtătorul, cu imne și cu cântări, ca cel ce e slava credincioșilor, lauda drepților, lumina cea strălucitoare a Stirionului și locuitorul său după dreptate ; că îi aduce la Hristos pe cei ce strigă cu credință : Slavă Celui ce ți-a dat tărie, slavă Celui ce te-a încununat pe tine, slavă Celui ce lucrează prin tine tuturor tămăduiri.

Glasul al 8-lea

Cu curgerile lacrimilor tale ai lucrat pustiul cel neroditor şi cu suspinurile cele dintru adânc ai făcut ostenelile tale însutit roditoare; şi te-ai făcut luminător lumii, strălucind cu minunile, Luca, părintele nostru. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.

Condacul Sfântului Cuvios Luca din Elada

Glasul al 8-lea

Apărătoare Doamnă…

Dumnezeu, Cel ce te-a ales pe tine mai înainte de a fi zidit, spre plăcerea Sa, cu judecățile pe care le știe, primindu-te, din pântece te-a sfințit și a Sa slugă pe tine te-a arătat, Luca, îndreptând pașii tăi, ca un Iubitor de oameni; Aceluia acum îi stai înainte, bucurându-te.

Note

1 – Mănăstirea din Hosίos Loukas, construită pe pantele Muntelui Helίkon, în apropierea vechiului oraș Stiris, este, probabil, cel mai important monument din perioada bizantină mijlocie aflat în Grecia. În cele aproape zece secole de la înființarea acesteia, mănăstirea a jucat un rol central în vicisitudinile istoriei acelor locuri. A câștigat favorurile împăraților și autorităților din perioada bizantină. În timpul perioadei france, a trecut în posesia unui ordin de călugări romano-catolici și, în consecință, a suferit furia și jaful cuceritorilor catalani și turci. În timpul răscoalei grecești din 1821 a fost sediu pentru “armatoloi” și “klephtes” (luptători pentru libertate). (ΟΣΙΟΣ ΛΟΥΚΑΣ – HOSIOS LOUKAS. Primăria din Distomo, Prefectura Boeotia, Grecia.)

2 – Sfântul Ioanichie cel Mare (752, Bitinia – † 4 noiembrie 846, la Antidium), unul dintre cei mai mari călugări ai Răsăritului creștin, a levitat deasupra pământului în timpul rugăciunii. Sfântul Serafim de Sarov, de asemenea, a fost văzut levitând în timpul călătoriilor sale (Valentine Zander. Saint Seraphim of Sarov: His Life. London, 1968. pp.39-40.)

3 – Schima mică sau călugăr stavrofor (lit. ‘călugăr purtător de cruce’).

4 – Schima mare sau schimonah.

5 – pustnici care erau în pelerinaj.

6 – La jumătatea drumului dintre Distomo (vechiul Ambryssos) și Mănăstirea din Osios Loukas, se găsește satul Stiri, care este numit după, dar nu este în locul, vechiului Stiris. (Jeremy McInerney. The Folds of Parnassos: Land and Ethnicity in Ancient Phokis. University of Texas Press, 1999. p.317.)

7 – Din păcate, spre sfârșitul Evului Mediu, moaștele Sfântului Luca au fost luate și duse în altă parte, ajungând până la urmă la Veneția. Cu ajutorul lui Dumnezeu, în 1986, aceste moaște au fost corect identificate și returnate mănăstirii, unde se găsesc și în zilele noastre.

8 – Hosios Loukas este cea mai mare mănăstire din perioada bizantină mijlocie din Grecia care a rezistat până în zilele noastre. Diferă de cele din Daphnion și Nea Moni prin aceea că este dedicată unui singur sfânt militar. Profeția Sfântului Luca despre recucerirea Cretei (din 960 d.Hr.) este pomenită de imaginea lui Iosua de pe peretele exterior al Bisericii Panagia: Iosua era considerat un “războinic la credinței” model, al cărui ajutor era eficient, de obicei, în războaiele periodice împotriva arabilor.

cititi mai mult despre Sf. Cuv. Luca din Elada si pe: doxologia.ro

Viața Sfântului Cuvios Luca

Sf. Cuv. Luca din Elada (896 – 953 d.Hr.) – foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Luca era născut în părțile Eladei, din părinți veniți din insula Eghina, care este lângă marea Egee. Acolo, nesuferind desele năvăliri ale agarenilor, și-a lăsat patria sa și, mergând în hotarele grecești, s-a sălășluit într-un sat al Eladei, în părțile Fochidei, care acum se zice Salon, numit și Castoria. Numele părinților lui erau: Ștefan și Eufrosina.

Aflându-se cuviosul în vârstă copilărească, nimic copilăresc nu arăta în sine; ci, părea bărbat desăvârșit cu lucrul, iubind tăcerea, liniștea și obiceiul cel cinstit. Iar ce-i mai de mirare, că la o vârstă ca aceea a început să fie pustnic și înfrânat. Pentru că nu numai nu gusta nimic din cărnuri, dar nici lapte, brânză și ouă nu mânca, încă nici mere și alte roduri care sunt copiilor mici mult dorite și iubite. El se hrănea numai cu pâine de orz, cu apă și cu verdețuri de grădină, iar miercurea și vinerea, până la apusul soarelui postea. Și aceasta este de mare mirare, că la o postire și înfrânare ca aceasta pe nimeni nu avea învățător și povățuitor. Ci, singur se povățuia prin dumnezeiescul dar și din zi în zi sporea spre mare nevoință, fugind de îmbuibare și de mâncăruri de dulce, și iubind postul și ostenelile, cum și lipsa celor de nevoie, care omoară trupul. Toate cele ce altora erau iubite și bine primite, acelea erau urâte și neprimite cu totul fericitului Luca, iar cele ce altora erau grele, rău primite și nesuferite, lui îi erau ușoare, iubite și dorite.

Părinții lui, văzându-l în niște deprinderi ca acelea, neobișnuite copiilor, se minunau foarte și mai ales se mirau de pustnicia și de înfrânarea lui. Socotind că aceasta este dintr-o ușurare de minte copilărească, l-au încercat astfel: fierbând carne și pește într-un vas, i-au pus înainte la masă și tatăl său, luând peștele, i-a dat fericitului Luca să-l mănânce. El, neștiind că acel pește era fiert împreună cu carnea, a început a mânca și, cunoscând din gust cum că peștele a fost fiert împreună cu carnea, s-a mâhnit foarte, ca și cum ar fi făcut el singur de bună voie vreo mare fărădelege. Așa se tânguia, plângând și suspinând, nici pâine nu voia să mai mănânce. Apoi a petrecut într-o tânguire și foame trei zile. Atunci părinții, cunoscând hotărârea lui spre bine, care se trăgea nu din ușurarea minții copilărești, ci din darul lui Dumnezeu ce era într-însul, l-au lăsat după aceea să viețuiască după voia sa.

El era supus părinților săi și făcea cu sârguință toate cele poruncite de dânșii. Uneori păștea oile ca Abel, ca Iacov și ca Moise, alteori lucra pământul după ce înaintase în vârstă, iar alteori împlinea slujba casei, ostenindu-și trupul său tânăr și firea cea pătimașă omorându-și. Către săraci era atât de milostiv, încât cu totul se trecea cu vederea pe sine însuși. Când se ducea undeva de acasă la lucru, hrana ce o lua pentru sine o împărțea la cei lipsiți, iar el rămânea flămând. Apoi chiar hainele sale cu multă osârdie și dragoste le împărțea la aceia și de multe ori se întorcea gol acasă, pentru care lucru era dosădit de părinți, ocărit și câteodată bătut. Uneori părinții îl lăsau să umble gol multă vreme, nedându-i îmbrăcăminte, ca măcar rușinîndu-se de goliciunea sa, să înceteze să-și dea hainele. Însă, îmbunătățitul tânăr nu înceta a face lucrurile milostivirii, nerușinîndu-se de goliciune pentru că goliciunea pentru săraci îi era lui ca o porfiră împărătească, iar bătaia și necinstea pentru dânșii, o socotea că o cinste și laudă și mai mult spre facerea de bine a săracilor se sârguia.

Odată, mergând la țarină să semene grâu, a văzut niște săraci cerând și le-a împărțit grâul, lăsând foarte puțin pentru semănat. Dar Domnul răsplăti însutit milostenia făcută la săraci și acele puține semințe de grâu atât de mult le-a binecuvântat, încât s-au îmbelșugat holdele neobișnuit; deci, venind secerișul, mai mult grâu s-a adunat decât în anii trecuți. După acestea, Ștefan, tatăl Sfântului Luca, a murit. Atunci fericitul Luca, lăsând plugăria, s-a apucat de învățătură și se îndeletnicea cu gândirea la Dumnezeu și cu rugăciunea, în care a sporit atât de mult dumnezeiescul tânăr încât, înălțându-și spre Dumnezeu mintea, se ridica și cu trupul de la pământ, precum a văzut cu încredințare Eufrosina, maica lui. Căci ea, văzând odată că fiul ei nu iese din cămara lui și vrând să știe ce face, s-a uitat în taină printr-o deschizătură și l-a văzut rugându-se, având mintea ridicată spre Dumnezeu, iar cu trupul stând în văzduh, neatingând pământul, ci ridicat în sus de un cot. Aceasta a văzut-o nu o dată, ci de două-trei ori, încât se mira foarte mult, spunând-o și la alții cu jurământ.

Acest fericit tânăr avea dorință de mult timp să lase această lume mult tulburătoare și să se ducă la liniștea monahilor, în nevoința monahicească. Deci, prin dorință ridicându-se spre aceasta, s-a sculat și a ieșit din casă, neștiind nimeni. Apoi, lăsând Elada, s-a dus în Tesalia, dar pe drum l-au prins ostașii care erau rânduiți să prindă pe robii cei fugiți de la stăpânii lor. Aceia, văzând pe tânărul îmbrăcat cu haine proaste și socotindu-l rob fugit, l-au prins și-l întrebau al cui rob este, unde și încotro merge. Tânărul răspundea: „Sunt rob al lui Hristos și merg pentru rugăciuni la Sfinții Părinți”. Dar aceia nu credeau cele spuse de dânsul, pentru că socoteau că-și tăinuiește înaintea lor starea lui de robie. De aceea băteau cu nemilostivire pe nevinovatul tânăr, apoi l-au închis în temniță până va voi să spună al cui rob este și cum a scăpat de la stăpânul său.

Dar această ispită se făcea fericitului tânăr de la urîtorul vrăjmaș, care făcea împiedicare scopului său cel bun, iar după o vreme, sfântul a fost cunoscut de niște oameni. Aceia, mărturisind despre dânsul, l-au slobozit din legături. Întorcându-se la casa sa, a răbdat cuvinte dosăditoare și de ocară de la casnici. Dar robul lui Hristos nu mai puțin a răbdat bătăile și spre Dumnezeu suspina ziua și noaptea, ca El să binevoiască a duce la bun sfârșit scopul lui. De aceea și-a câștigat degrab dorirea, în chipul următor: doi monahi din Roma cea veche au venit în satul acela, pe care, văzându-i Luca, îndată și-a adus aminte de scopul său și i s-a aprins inima de văpaia dragostei celei dumnezeiești. Vorbind cu acei monahi, i-a întrebat unde merg, iar ei au răspuns că merg la Ierusalim și s-a rugat deosebi fericitul Luca să-l ia și pe el cu dânșii și să-l facă părtaș cinului monahicesc. Ei se fereau să-l ia, pe de o parte fiindcă era prea tânăr, având abia 17 ani și era neobișnuit cu calea, iar pe de altă parte fiindcă se temeau de părinții lui, ca să nu pătimească ceva rău când se vor înștiința despre plecarea lui și când vor alerga după ei ca să-i ajungă. El le spunea că este sărac și străin, nebăgat în seamă de nimeni: deci a înduplecat pe acei monahi ca să-l ia, însă au ieșit în taină cu dânsul din sat.

Mergând la Atena și, intrând în biserica cea prea slăvită de acolo, a Preacuratei Fecioare Născătoare de Dumnezeu, s-au rugat și s-au odihnit în mănăstire, iar monahii, ducându-se la Ierusalim, au lăsat pe fericitul Luca în acea mănăstire, zicându-i: „Aici, o! tânărule, este potrivit locul pentru scopul tău, aici vei putea să-ți câștigi dorirea ta și degrab, în frumoasa ceată a monahilor te vei număra”. Deci, dându-l în seama egumenului, s-au dus. Atunci egumenul, întrebându-l de multe ori de unde este și de ce neam, nu putea să afle pentru că tânărul își tăinuia patria și casa sa, vrând să nu fie știut de nimeni. Apoi egumenul, văzându-l cu obicei bun, blând, smerit și ascultător, l-a îmbrăcat în mantie.

Maica lui se întrista foarte mult după dânsul, nesuferind despărțirea de iubitul său fiu, pe care-l avea ca pe o mângâiere a văduviei sale și răcorire în necazuri. Ea plângea după dânsul cu amar, strigând către Dumnezeu și zicând: „Vai mie, Doamne, Tu, martor al văduviei și al sărăciei mele. Mai întâi m-ai mâhnit, luând de la mine prin moarte pe soțul, cu care m-ai unit prin însoțire, iar acum m-ai aruncat în primejdiile singurătății, care îmi sunt mai grele decât moartea. Acum și pe acela, pe care l-am avut ca pe o răcorire în atâtea nevoi, din ochii mei l-ai depărtat și nu știu unde aș putea să văd pe singura rază a vieții mele, căci e drept a grăi ca David: el era lumina ochilor mei și aceasta acum nu este cu mine. Care este pricina ducerii de la noi a copilului? Oare, eu îl opream ca să nu-ți slujească neîncetat, Stăpâne? Oare, poruncindu-i lucrurile cele de casă, l-am făcut să treacă cu vederea și rugăciunile cele obișnuite lui? Oare, l-am învățat să aleagă cele trupești mai mult decât cele duhovnicești, cele pământești decât cele cerești și cele vremelnice decât cele veșnice? M-am deprins de la părinții mei că nu numai trupului, ci și sufletului să fiu maică, vrând să fie desăvârșit în fapte bune, pentru care cea mai multă vreme i-o însemnam pentru rugăciune, decât pentru slujba mea. Aceasta îmi era singura veselie, să văd pe iubitul meu fiu, deși nu totdeauna, dar măcar uneori îmi era destul să aud de la vecini lauda bunului său obicei și cu aceea să-mi mângâi mâhnitul meu suflet. Nu trece cu vederea, Împărate al tuturor, lacrimile ochilor mei și binevoiește a-mi lumina întunericul mâhnirii mele. Aceasta vei face când vei da ochilor mei de maică să-și vadă iarăși fiul ei iubit; atunci voi chema pe toți la aflarea fiului meu, voi spune mărirea Ta și Te voi preamări în toate zilele vieții mele”.

Astfel văduva maică, în mâhnirea sa, rugându-se lui Dumnezeu, L-a plecat spre milă pe Cel ce este bun din fire și pentru ceea ce-L rugă a câștigat. Domnul, Care pe toate le orânduiește cu înțelepciune, a făcut ca egumenul mănăstirii aceleia, în care fericitul Luca se nevoia, să vadă în vis, plângând, pe aceea maică și să audă de la dânsa niște cuvinte ca acestea: „Pentru ce părinte ai mâhnit văduvia mea? Pentru ce ai adus rană la durerea mea? Pentru ce fără de milă mi-ai luat singura mângâiere a văduviei mele? Pentru ce ai răpit reazemul bătrânețelor mele? Dă-mi-l degrab. Dă-mi lumina ochilor mei, dă-mi nădejdea mea, că nu voi înceta a mă apropia de Dumnezeul și Împăratul tuturor, arătând ce strâmbătate mare sufăr”. Egumenul, înfricoșându-se de o vedenie ca aceasta în vis, de cuvintele cele auzite, mai întâi se gândea că este vreo nălucire deșartă și înfiorare de la diavol, dar când a văzut pe aceeași femeie arătându-i-se în vis noaptea a doua și a treia și a auzit de la dânsa aceleași cuvinte pline de mânie, a înțeles că nu este înșelăciune diavolească, ci arătare de la Dumnezeu.

Făcându-se ziuă, a chemat îndată pe tânărul Luca, ce era îmbrăcat în chipul monahicesc și i-a zis cu mânie: „Ascultă tu, de ce ai gândit să tăinuiești cele privitoare la tine și n-ai vrut să spui, deși te-am întrebat cine ești și de unde? De ce ai spus că nu ai părinți, nici rudenii și cum ai îndrăznit a te apropia către chipul monahicesc și la viețuirea cu noi, fiind cu totul plin de înșelăciune și de minciună, precum mărturisește de tine chiar fapta ta? Dacă ai fi spus de la început adevărul, acum nu s-ar fi descoperit, fără voia ta, cele despre tine. Du-te de la noi și din toate hotarele atenienilor și te întoarce la aceea ce te-a născut, de către care sunt foarte dosădit, cu mare mâhnire, în trei nopți de-a rândul”.

Grăind acestea egumenul, fericitul Luca s-a înfricoșat foarte și stătea uimit, căutând în jos și tăcând. Din ochi îi curgeau lacrimi, nevoind să se despartă de sfânta mănăstire. Atunci, egumenul, văzându-i lacrimile și smerenia, s-a umilit și a început a vorbi cu blândețe către dânsul, zicându-i: „Fiule, este peste putință a nu te întoarce la maica ta, în această vreme de acum. După aceea, îți va fi neoprită viețuirea în mănăstire. Te sfătuiesc așa să faci, căci precum este arătat, rugăciunea ei este foarte puternică și a îndu-plecat pe Dumnezeu și rugăciunea ta o va împiedica prea mult”.

Fericitul Luca, auzind aceasta, n-a zis nimic împotrivă, s-a închinat, a cerut rugăciune și binecuvântare de la egumeni. Și așa, chiar nevrând, a ieșit din mănăstire și a plecat către maică să, în satul Castoria. Ajungând și intrând în casă, a găsit pe maică să tânguindu-se și, văzându-l, se umplu de bucurie. Dar nu s-a repezit îndată să-l îmbrățișeze ca o maică, ci mai întâi, viteaza femeie, temătoare de Dumnezeu, dându-I mulțumire Acestuia, că prin lucrarea Lui primește pe fiul cel iubit de care se lipsise, zicea: „Bine este cuvântat Dumnezeu, Care n-a depărtat rugăciunea mea și mila Sa de la mine”. Astfel, Sfântul Luca, întorcându-se la maică să prin dumnezeiască voie, îi slujea ca un fiu și a petrecut la dânsa patru luni. Apoi, arzând cu duhul către Dumnezeu și spre viața cea bună și liniștită, a voit să se ducă iarăși la mănăstire, dar acum nu-l mai oprea maica de la scopul cel bun nici nu-l împiedica din cale, pentru că știa că fiului ei i se cade să cinstească mai mult pe Dumnezeu decât pe părinți.

Sfântul Luca având în calea sa rugăciunile ei, ca pe un bun povățuitor, s-a dus la un munte de lângă mare, care se numea Ioanipetra, unde era biserica Sfinților Doctori fără-de-arginți, Cosma și Damian și, făcându-și acolo o chilie mică, a început a viețui după Dumnezeu. Dar nu se poate spune cu de-amănuntul câte osteneli a suferit acolo, nevoindu-se și luptându-se cu diavolii și omorându-și trupul, dar și a le tăcea pe toate nu se cade, ci să spunem câte ceva din cele multe, spre a se ști ce fel de viață avea acel plăcut al lui Dumnezeu. Era la cuviosul un ucenic, care se îndoia de părintele său, socotind că își face rugăciunea cea neîncetată cu fățărnicie, pentru că el nu-l vedea îndeletnicindu-se cu nimic altceva, nici cu dumnezeieștile cărți, nici cu cuvintele părinților și-l socotea că pe un necărturar, neînțelegând nimic din cele dumnezeiești, ci că petrecea în somn și lenevie în toate nopțile.

Odată fiind târziu și cuviosul închizându-și ușa chiliei sale, ucenicul a șezut afară lângă ușă și, plecându-și capul, asculta ce face cuviosul noaptea, dacă se odihnește sau se roagă. Și a ascultat toată noaptea până dimineața, iar ceea ce a auzit, singur a spus astfel: „L-am auzit plecându-și genunchii și bătându-se cu capul de pământ, la fiecare închinăciune, zicând: „Doamne miluiește”, cu căldura duhului. Apoi aprinzându-se mai mult cu osârdia către Dumnezeu, făcea mai dese închinăciuni, strigând mai cu osârdie: „Doamne miluiește” și se ostenea până ce a slăbit cu trupul și s-a aruncat cu fața la pământ, iar cu duhul nu slăbea, căci striga către Dumnezeu, rugându-se. Apoi, iarăși sculându-se, își plecă genunchii până în zorii dimineții și toată noaptea a petrecut-o într-o astfel de rugăciune neîntreruptă”. De atunci, încredințându-se ucenicul acela despre nevoințele părintelui său, se căia de îndoirea sa de mai înainte și spunea la alții cu jurământ despre dânsul, după mutarea sfântului.

Dar nu numai prin privegherile de noapte, cu plecarea genun-chilor, ci și prin ostenelile din zi, se chinuia pe sine cuviosul. El își făcuse o grădină mică, în care a sădit mulți pomi și unde semăna semințe, nu pentru trebuința sa sau pentru câștig, ci pentru osteneala trupului său, ca astfel, în toate zilele lucrând grădina cu sudoarea feței sale, să ostenească. Rodurile cele din pomi și din semințe le împărțea la cei ce veneau la dânsul, pentru care, uneori umplând o coșniță mare, o ducea în taină la țarinile străine ce erau aproape și astfel, cu ostenelile sale hrănea pe alții, iar el petrecea flămând. Apoi începuseră a veni cerbii în grădina lui și a-i face supărare, mâncând unele roduri, iar pe altele călcându-le cu picioarele. Sfântul îi gonea și când se întorcea la chilie, cerbii îndată intrau în grădină.

Făcându-se aceasta de multe ori, iar sfântul supărându-se, a ieșit la dânșii și a zis către unul care era mai în vârstă, ca la o făptură pricepută și cuvântătoare: „De ce-mi faceți supărare și ostenelile mele le pustiiți, când eu niciodată nu v-am mâhnit pe voi cu nimic? Suntem robi ai unui Domn și zidire a unui Dumnezeu. Afară de aceasta eu sunt zidit după chipul și asemănarea lui Dumnezeu și am putere peste alte zidiri, pentru că toate le-a supus Ziditorul sub picioarele omului. Deci, poruncind Dumnezeu, nu vei trece din locul acesta, ci, aici unde stai vei primi vrednica pedeapsă”.

Aceasta zicând-o sfântul, îndată cerbul, lovindu-se ca de o săgeată, a căzut la pământ și zăcea nemișcat, iar ceilalți fugiră toți. Apoi s-a întâmplat atunci, că umblau vânătorii prin pustie și l-au văzut de departe și, repezindu-se la cerbul care zăcea, cu bucurie-l duceau la junghiere (vânatul cel neașteptat). Cuviosul, mîhnin du-se pentru cerb, a zis către dânșii: „Fraților, de nici un folos nu vă este vouă cerbul acesta pentru că nu voi v-ați ostenit, nici l-ați vânat, ci ați venit la el fiind deja vânat; voi voiți să-l înjunghiați, pe când se cade mai bine a-l milui, căci a căzut și zace jos”. Acestea auzind, vânătorii au lăsat cerbul, mirându-se de milostivirea sfântului, iar el, făcând rugăciune, l-a eliberat în pustie, întreg și sănătos.

Astfel Cuviosul părintele nostru Luca, aflându-se desăvârșit monah cu viața, nu era încă îmbrăcat în chipul monahicesc cel desăvârșit. De aceea, foarte mult dorea a se ruga lui Dumnezeu cu osârdie ca să-l învrednicească sfântului și îngerescului chip. Deci, fiind auzit, și-a câștigat dorirea, pentru că veniseră la dânsul doi monahi bătrâni, cinstiți cu căruntețele și cu sfânta podoabă, care spuneau că merg la Roma cea veche. Aceia, făcând rugăciuni, au îmbrăcat pe Cuviosul Luca în chipul îngeresc cel desăvârșit al monahilor și, învățându-l multe, s-au dus. Neavând Luca să le dea ceva pe drum, fiind cu totul sărac cu trupul și cu duhul, neavând nici cele trebuincioase spre hrană, îi petrecea pe ei, hrănindu-se de la dânșii duhovnicește, din cuvintele cele folositoare.

Mergând ei la malul mării, ședeau să se odihnească și acum voiau să se despartă de Cuviosul Luca, dându-i sărutarea întru Domnul. Pe când ședeau ei, iată deodată a sărit un pește din mare și a căzut pe mal înaintea picioarelor lor, apoi și un altul; și amândoi se tăvăleau ca și cum se dădeau gata în mâinile monahilor. Aceasta s-a făcut cu rugăciunile Sfântului Luca, pentru că el, neavând hrana cea trebuincioasă pentru făcătorii săi de bine, s-a rugat lui Dumnezeu, purtătorului de grijă a toate, prin tăinuita sa rugăciune din inimă, ca să le trimită hrană în cale. Și, Cel ce trimitea cândva lui Ilie, prin corb, pâine și carne, Acela a trimis peștii din apele mării, acestor cuvioși părinți. Ei, luând amândoi peștii, au mulțumit lui Dumnezeu, Celui ce-și deschide mâna Sa și satură pe tot cel viu, de bună voie.

Părintele nostru Luca, luând chipul cel desăvârșit al călugăriei, a început viața cea mai desăvârșită. Pentru că a început a se nevoi mai mult ca înainte, adăugind osteneli și postire, cu lacrimi și cu privegheri de toată noaptea. Hrana lui era pâine de orz, iar uneori verdețuri crude și băutura era apă. Somn avea foarte puțin, pentru că era în chilia sa o groapă săpată în pământ, în chipul mormântului. Aceasta o făcuse spre cea de-a pururea pomenire de moarte. Când era nevoie în vreo noapte să doarmă, se așeza în groapa aceea, ca și cum era îngropat, și, odihnindu-se puțin, îndată se scula la rugăciune, zicând cuvântul lui David: Apucat-am înainte fără de vreme și am strigat. Și iarăși: Apucat-au înainte ochii mei spre dimineață, ca să cugete la cuvintele Tale.

Astfel petrecând, a străbătut vestea despre viața lui cea îmbunătățită, printre locuitorii cei din jur; și începură a veni la dânsul popoarele. Odinioară au venit la el doi frați, spunându-i că tatăl lor, înaintea sfârșitului vieții sale, a ascuns undeva, în pământ, aurul și argintul și banii pe care-i avea și murind nu le-a spus locul în care a ascuns comoara; deci, ziceau ei: „Ne rugăm ție, roagă-te lui Dumnezeu să ne arate comoara, ca să nu avem în toate zilele între noi gâlceava, pentru că, fiind frați, avem bănuială unul asupra altuia cum că a furat părinteasca comoară și a tăinuit-o la sine. Deci, fă cu rugăciunile tale ca vrajba dintre noi să se curme, iar prin comoara cea arătată să se acopere sărăcia și lipsa noastră”. Cuviosul se lepăda și-i alunga de la sine, spunând că nu este nevoie să se roage pentru acestea lui Dumnezeu. Dar aceia, venind adeseori, îl supărau prin rugăciuni și l-au înduplecat spre milostivire. Sfântul, rugându-se pentru dânșii către atotvăzătorul Dumnezeu și înștiințându-se prin descoperire, le-a spus pe nume acel loc în care tatăl lor pusese comoara. Ei, ducându-se, au săpat la locul cu pricina și au aflat într-însul aurul și argintul cel părintesc, după cuvântul sfântului, și vestiră acea minune în toate satele din jur.

Diavolul cel urâtor de bine, deși totdeauna era biruit de acest viteaz ostaș al lui Hristos, se ispitea încă să ridice război asupra lui și, vrând să-i facă supărare și împiedicare, a scornit prin meșteșugurile sale un lucru ca acesta: De la un sat de aproape, prin îndemnarea vicleanului, au venit trei femei plângând care, căzând la picioarele lui, și-au mărturisit păcatele lor cele grele, rugându-l pe sfântul să le tămăduiască sufletele cu sfatul cel bun și prin rugăciunea sa. El se întorcea de la dânsele și se lepăda cu totul, trimițându-le la preoți, el nefiind preot, ci monah nesfințit; însă, chiar nevrând el să le asculte, i s-au umplut urechile de povestirile cele rele ale păcatelor femeilor. Ducându-se ele, îndată, vrăjmașul care săgeată la inimă pe cei drepți, a căzut asupra sfântului prin gânduri necurate și a ridicat războiul păcatelor în mădularele lui cele chinuite. Dar sfântul, înțelegând meșteșugul diavolului, s-a înarmat împotriva lui cu arma rugăciunii, stând trei zile la un loc, și a biruit războiul aceluia. Apoi, prin ploaie de lacrimi, a stins văpaia cea cumplită a poftei și a sfărâmat capul șarpelui cu ajutorul lui Dumnezeu.

După rugăciunea cea de trei zile, slăbindu-i desăvârșit trupul, a adormit puțin și a văzut în vis, stând înaintea lui, îngerul, în chip de tânăr frumos, ținând în mâini o undiță pe care a aruncat-o în gura lui, și i s-a părut fericitului Luca că a înghițit undița și că a ajuns până la cele dinlăuntru ale lui. După aceasta, tânărul ce i se arătase a scos undița dintr-însul și a tras o parte de trup însă sângerata, pe care a aruncat-o și a zis: „Îndrăznește și nu te teme”. Deșteptându-se îndată din somn, a cunoscut că l-a izbăvit Domnul de patima cea trupească a păcatului și mulțumea Mântuitorului, Izbăvitorul său.

Apoi, s-a dat cuviosului de la Domnul și darul proorociei, pentru curăția vieții lui, și spunea mai înainte cele ce avea să fie. Așa a spus mai înainte despre năvălirea oștilor bulgărești asupra stăpânirii grecești și s-a împlinit aceasta la vreme, precum mai pe urmă va arăta cuvântul; chiar și tainele omenești mai înainte le vedea. Cuviosul avea o soră, anume Cali, nu numai după trup, ci și după duh, pentru că urma cu viața fratelui său, în feciorie și curăție și în nevoințele monahicești. Aceea adeseori venea de la mănăstirea sa la fratele ei cu ale sale ascultătoare, și-i slujeau la orice trebuință. Uneori îi lucra grădina, sădind și curățind verdețurile.

Odată cuviosul a zis către dânsa și către cele ce erau cu ea: „Vine la noi un om purtând în spate o sarcină mare și grea, mult ostenindu-se”. Acestea zicându-le, le-a lăsat și s-a dus în munte. Dar ele n-au înțeles cele zise și, mirându-se, cugetau la acele cuvinte pe care le-a spus cuviosul. Și iată, după puțin timp a venit un om, neavând nici o sarcină și întreba despre cuviosul, zicând: „Unde este Sfântul Luca, căci am cu dânsul o neapărată trebuință”. Sora sfântului a răspuns acelui om: „Nu este acum aici, s-a dus în pustie; iar de vei voi să-l vezi, să aștepți până va veni”. Omul acela a zis: „Nu mă voi duce până ce nu-l voi vedea”. Și a stătea lângă chilie șapte zile, așteptându-l pe sfânt. Trecând și ziua a șaptea, a venit și sfântul din munte și, văzând pe acel om, îndată, căutând cu mânie, a zis către el: „La ce ai venit în pustia aceasta? De ce ai lăsat cetățile și ai venit în munți? Pentru ce, defăimând pe păstorii și pe preoții bisericești, ai alergat la noi, necărturarii și cum ai îndrăznit a veni înaintea ochilor noștri, netemându-te de pedeapsa lui Dumnezeu, fiind plin de nenumărate fărădelegi?”.

După niște cuvinte ca acelea ale sfântului, omul, fiind înfricoșat, vărsa lacrimi și nu putea să grăiască nici un cuvânt de frică. Și i-a zis iarăși sfântul: „De ce taci, nemărturisind faptele tale și nu-ți arăți uciderile și fărădelegile pe care le-ai făcut, ca să milostivești măcar, cât de cât, pe Dumnezeu?”. Atunci, omul acela, abia putând să grăiască câte ceva de multă plângere și oftare, a început a zice: „Ce voiești mai mult să-ți spun, o! dumnezeiescule om, de vreme ce prin dumnezeiescul dar, care locuiește în tine, singur mai înainte de mărturisirea mea ai spus păcatul meu cel greu? Pentru că nu este ascunsă înaintea ta fapta ce am făcut în taină. Însă ceea ce-mi poruncești voi face și voi spune la arătare fărădelegea mea”. Și a început a spune înaintea tuturor, cu de-amănuntul, cum, unde și pentru ce pricină a ucis pe prietenul său în cale și mărturisea aceea cu mare tânguire și smerenie, căzând la picioarele sfântului și rugându-se să nu-l lase să piară în cursele diavolului. Iar sfântul, mult învățându-l, l-a slobozit, poruncindu-i să meargă la preoți.

Aceasta s-a spus spre încredințarea faptului că vedea mai înainte și greșelile omenești cele tăinuite. Dar și alta, asemenea cu aceea, trebuie să se spună. Un cârmaci, Dimitrie, adeseori stând cu corabia să la malul ce nu era departe de chilia sfântului, s-a cunoscut cu dânsul, învrednicindu-se de sfintele sale rugăciuni și îndulcindu-se de învățătura lui. Odată, sosind la mal și voind, după obicei, să meargă la sfântul, a gândit să nu vină la dânsul cu mâinile goale, ci să-i aducă ceva, pentru că prindea uneori pește în limanul acela. Deci el, cu corăbierii care erau cu dânsul, a aruncat undițele, dar nu a prins pește deloc, ci toată ziua s-a ostenit în zadar.

Fiind târziu, și-a adus aminte de numele Cuviosului Luca și în numele lui a aruncat undița. Atunci, îndată a prins un pește mare, pe care l-a scos încet și iarăși a aruncat undița a doua oară, în numele sfântului și a prins îndată alt pește, asemenea cu cel dintâi, dar ceva mai mic. Mergând la sfânt, a luat peștele cel mai mic, iar pe cel mai mare l-a ținut la el. Sfântul, fiind mai înainte-văzător, a cunoscut ce făcuse, însă a primit cu dragoste pe oaspete și darul adus. Apoi, vorbind cu dânsul, a pomenit cum Anania a greșit lui Dumnezeu, tăinuind din prețul ce a luat pe țarină și cum nu a ascuns de Sfântul Apostol Petru fapta cea tăinuită.

Auzind acestea, cârmaciul a cunoscut că pentru el a adus cuvântul acela, fiindcă a tăinuit peștele cel mai mare și s-a umplut de spaimă pentru mai înainte-vederea fericitului părinte. Rușinîndu-se de vădirea greșelii sale, a căzut la picioarele lui, mărturisindu-i păcatul, căindu-se și cerând iertare. El, învățându-l cu blândețe, i-a dat iertare, însă peștele cel adus i-a poruncit ucenicului ca, fierbându-l, să-l pună înaintea fraților care veniseră atunci la dânsul, pentru că el nu mânca pește. De multe ori, cuviosul vedea mai înainte chiar pe cei ce voiau să vină la dânsul și înainte spunea ucenicului său, poruncindu-i să pregătească pentru ei fiertură și pâine.

Cuviosul, petrecând în muntele acela șapte ani, a venit năvălirea războiului bulgăresc asupra grecilor, despre care cuviosul a proorocit mai înainte. Atunci oamenii fugeau unii în cetăți și întăriri, iar alții în ostrovul Elveului și în Peloponez. Însă Cuviosul Luca, lăsând muntele, s-a urcat pe corabie și a mers în Corint.

Auzind despre un stâlpnic oarecare din Patre, a mers la el și a stat zece ani, slujindu-i cu toată osârdia și supunerea, ca un fiu tatălui său. Pe acel stâlpnic îl vorbea de rău un oarecare preot, atrăgând și pe alții, hulind și clevetind pe dreptul bărbat. Fiind acolo Cuviosul Luca și auzind vorbele mincinoase ale lui față de nevinovăția părintelui, se împotrivea foarte tare. Preotul, fiind aspru din fire, a lovit peste obraz pe Sfântul Luca și îndată, pe cel ce-a lovit, l-a ajuns pedeapsa lui Dumnezeu, căci, deodată a căzut la pământ, îndrăcindu-se și rămânând așa până la sfârșitul său, dându-se satanei spre chinuire, ca măcar duhul să se mântuiască. După zece ani s-a întors cuviosul în patria sa, Elada, și s-a sălășluit la locul său cel dintâi, în muntele Ioaniptra.

S-a întâmplat odată că trecea pe acolo episcopul Corintului, ducându-se la Constantinopol, și se odihnea în apropiere de chilia sfântului, despre care, cuviosul înștiințându-se mai înainte, a mers să se închine lui, dându-i daruri din ostenelile sale: poame, verdețuri și rădăcini de grădină. Apoi a mers episcopul să vadă chilia lui Luca și, văzându-i petrecerea cea liniștită, grădina și lucrarea cuviosului s-a minunat. Episcopul a voit ca să-i dea milostenie, poruncind bărbaților cinstiți, care merseseră cu el, ca fiecare să dea câțiva bani, punând și el aur, așa că strânsese destulă milostenie pentru sfânt. Dar acesta n-a voit să primească, zicând: „Nu caut aur stăpâne sfinte, ci sfintele tale rugăciuni și învățături. Nu-mi trebuie mie aur, deoarece am ales sărăcia și petrecerea aceasta, ci dă-mi ceea ce doresc: să mă înveți postul, ca să mă pot mântui”.

Episcopul, mîhnindu-se și socotindu-se defăimat, a zis către cuvios: „De ce lepezi milostenia noastră și pe noi cei ce o dăm? Căci și eu sunt creștin credincios, deși sunt episcop păcătos și ne-vrednic. Pentru ce, vrând să urmezi în toate lui Hristos, într-aceasta nu-i urmezi Lui? Căci și El de la cei drept-credincioși primea milostenie și tot ce i se dă. Deci și tu, deși nu-ți trebuie banii ce ți se dă, primește-i și dă-i la cei ce au trebuință. Dacă socotești că este lucru netrebnic facerea de bine către săraci, apoi lepezi amândouă acestea: adică cele trebuincioase săracilor și mântuirea celor ce fac milostenie. Pentru că săracul, neluând milostenie, de unde-și va câștiga cele trebuincioase? Iar noi, nedând milostenie, nu ne vom mântui”. La aceste vorbe ale episcopului plecându-se cuviosul, a luat milostenia, însă nu multă, ci puțină. Episcopul dându-i binecuvântare, s-a dus în calea sa.

Cuviosul Luca avea obiceiul să se suie la Duminica Floriilor pe vârful muntelui, ducând în mâini crucea și cântând Doamne miluiește. Așa odată, suindu-se, iarăși după obicei, o viperă ieșind din cuibul său, prin diavoleasca îndemnare, l-a mușcat pe sfânt de degetul cel mare de la picior. El, plecându-se, a luat vipera și, smulgând-o, a zis către dânsa: „Nici tu să nu mă vatămi pe mine, nici eu pe tine, ci să mergem fiecare pe calea sa, deoarece suntem ai unui Ziditor și nu putem să facem orice, nevrând Ziditorul nostru”. Și s-a dus viperă în peștera să, iar sfântul s-a suit în munte, neavând nici cea mai mică vătămare din mușcarea viperei.

Un comite, mai mare peste visteriile împărătești, a fost trimis de către împărat în părțile Africii și, ajungând în Corint, avea mulțime de aur împărătesc. Noaptea, însă, fiind acolo furtișag, s-a luat tot aurul împărătesc. Făcându-se cercetare, mulți erau întrebați și torturați, dar nu se găsea aurul, iar comitele acela era tare mâhnit. Mergând cetățenii cei mai cinstiți la el, nu puteau să-l mângâie, căci fiind necăjit de pierderea banilor, deznădăjduia și-și temea viața de mânia împărătească. Atunci, un oarecare din cei din mijloc, a zis: „Nimeni nu poate să arate aurul cel furat fără numai Luca monahul, prin care Dumnezeu face multe minuni”. Acestea auzind, ceilalți ziseră: „Cu adevărat, așa este”. Deci vorbeau de el lăudându-i viața cea îmbunătățită și dumnezeiasca vedere.

Comitele, auzind de aceasta, a trimis cu nădejde la sfânt rugăminte, zicând: „Urmează Aceluia Care nu S-a lepădat a Se pogorî din cer pentru mântuirea oamenilor și vino puțin în cetate ca să cercetezi pe cei cuprinși de un mare necaz”. Sfântul, la început nu voia să meargă, fugind de slavă deșartă și de cinstea omenească, dar de milă pentru cei mulți, care fără de vină pătimeau pentru aurul cel furat, a mers. Fiind întâmpinat de comite și de cetățeni cu cinste, a poruncit ca mai întâi să pregătească masă, zicând către comite: „Să dăm mai întâi datoria pântecelui și să ne veselim întru slava lui Dumnezeu, că puternic este Cel ce ne adapă pe noi cu vinul umilinței, Acela să ne dea și paharul bucuriei, cu iubirea de oameni”.

Șezând ei și ospătându-se, apoi săturându-și sufletul cu folositoarele cuvinte ale sfântului mai mult decât corpul cu bucățele, uitându-se sfântul spre unul ce stă înainte și slujea, spunându-i pe nume, l-a chemat la dânsul și i-a zis: „Pentru ce ai adus stăpânului tău acea primejdie mare, îndrăznind a fura împărătescul aur? Mergi degrab și adu aici aurul pe care l-ai ascuns în pământ, de vrei să te învrednicești de milostivire și de iertăciune”. Auzind, acela stă tăcut și, tremurând, neputând să grăiască nici un cuvânt împotrivă, căci și conștiința îl mustra, apoi, căzând la pământ, a apucat picioarele sfântului, mărturisind că este adevărat lucrul acesta și, cerând iertăciune cu lacrimi, a câștigat-o, pentru că sfântul voia că nu numai să-i vădească rana păcatului, dar să o și tămăduiască. Îndată, furul acela ducându-se, s-a întors degrab, aducând tot aurul pe care îl furase și l-a pus înaintea tuturor. Atunci s-a pricinuit bucurie comitelui și celor ce erau cu el, pentru eliberarea celor ce erau năpăstuiți pe nedrept. Atunci diavolul cel ce născocise furtișagul a fost rușinat, iar tâlharul a fost iertat și toți preamăreau pe Hristos Dumnezeu. Sfântul, umilindu-se, nu lua în seamă slava ce i se făcea de oameni, ci pe aceea dând-o lui Dumnezeu, s-a întors la locul său.

După câtăva vreme, s-a dus la mănăstirea care era lângă cetatea Teba, ca să cerceteze acolo pe egumenul Antonie, pentru că Luca Cuviosul avea obicei să se ducă la bărbații cei insuflați de Dumnezeu și să vorbească cu dânșii despre folosul sufletesc. Fiind el la egumenul Antonie, s-a întâmplat în acea vreme de s-a îmbolnăvit de moarte fiul unuia din cei mai de frunte cetățeni ai Tebei. Și auzind cetățeanul acela de Cuviosul Luca, că a venit în mănăstirea lor, s-a sculat îndată și alergând, a căzut la picioarele sfântului și se rugă cu lacrimi să meargă în casa lui, să cerceteze pe copilul cel bolnav care era aproape să moară; căci avea credință că prin cercetarea sfântului se va însănătoși bolnavul. Dar sfântul, fiind smerit, se lepăda, zicând: „Ce sunt eu și ce vedeți voi de vă amăgiți de o părere că aceasta despre mine? Pentru că unul este doctorul sufletelor și al trupurilor, Care poate și din moarte să ne izbăvească. El este Ziditorul nostru, Dumnezeu, iar omul păcătos nu poate să facă nicidecum un lucru ca acesta”. Și s-a dus cetățeanul acesta mâhnit, tânguindu-se și deznădăjduindu-se de viața fiului.

După ce s-a înserat, vorbind egumenul deosebit cu cuviosul, a zis către cel dintâi: „N-am făcut bine, precum mi se pare, cinstite părinte, necercetând pe cel bolnav și nemîngâind pe cel întristat; deci cu dreptate vom auzi și noi cuvântul lui Hristos: Bolnav am fost și nu m-ați cercetat. Grăit-a Sfântul Luca: „Dar a tămădui pe cei bolnavi este puterea lui Dumnezeu și a mângâia pe cei întristați se cade numai acelora care au cuvânt și înțelepciune în gurile lor, iar eu sunt departe de cea dintâi și de cea de-a două sunt lipsit cu totul, fiind neînvățat. Dacă vei voi și dacă vei socoti că este lucru plăcut lui Dumnezeu să mergi tu mai întâi și să-mi fii povățuitor, iar eu să-ți urmez, așa voi face”.

Atunci s-au sculat amândoi îndată și au ajuns seara târziu și, intrând în casa cetățeanului aceluia, au găsit pe copil mai mult mort, așteptând sfârșitul. Tatăl copilului și slugile cădeau înaintea sfântului și-l rugau lăcrămând să se roage lui Dumnezeu pentru fiul lui, care se sfârșea, ca să-l întoarcă de la moarte. Cuviosul, fiind rugat de omul acela și de către egumenul Antonie, și-a ridicat mâinile în sus și s-a rugat. Apoi, sfârșind rugăciunea, s-a întors la mănăstire și, ivindu-se zorile, s-a dus degrabă la muntele său, fugind de slava omenească. Deci, făcându-se ziuă, egumenul Antonie a trimis slujitorul său în cetate să afle ce face copilul bolnav și dacă a fost ascultată rugăciunea Cuviosului Luca. Slujitorul, nezăbovind, s-a întors îndată, spunând egumenului un lucru de mirare: copilul care în acea noapte era să se sfârșească, l-a întâmpinat călare pe cal, mergând de acasă la baie, să se spele. Auzind acestea, egumenul Antonie s-a mirat și a preamărit pe Dumnezeu.

Apoi mulți supărau pe Cuviosul Luca, venind la dânsul pentru folos, tulburându-i liniștea. De aceea a voit să se ducă de acolo în locuri mai liniștite, dar, mai întârziind împlinirea gândului său, a trimis pe ucenicul său, Gherman, în Corint, la un bărbat iscusit și de Dumnezeu insuflat, anume Teofilact, cerând sfat folositor de la dânsul, dacă este bine să mai petreacă în muntele Ioaniptra și să rabde supărare de la cei ce veneau sau să se ducă aiurea, în alt loc, neștiut. Teofilact i-a trimis sfatul care odată i s-a dat din cer marelui Sfânt Arsenie: „Fugi de oameni și te vei mântui”.

Cuviosul Luca, primind cu bucurie sfatul acela, a plecat de acolo cu ucenicul său și s-a dus de s-a sălășluit într-un loc pustiu, aproape de mare, care se numea Calamie. Acolo petrecea, având hrană din osteneala mâinilor sale, pentru că săpa pământul, semăna semințe, le măcina în râșnița și făcea pâine. Odată, plutind corăbierii pe acolo, aproape de chilia cuviosului și mergând într-însa, nu găsiră pe nimeni, sfântul și ucenicul fiind duși undeva. Apoi, văzând piatra de râșnita, au luat-o și au dus-o în corabie. Când a venit cuviosul în chilie și a văzut că nu este piatra, a alergat la corăbieri, cerând să-i dea piatra, deoarece nu are cu ce să-și macine grâul, iar ei se jurau că nu au luat-o. Sfântul le-a zis: „Dacă nu ați luat-o, mergeți în pace, iar celui ce a luat-o, să-i răsplătească Dumnezeu cum voiește”. Zicând acestea, a plecat de la dânșii și îndată a căzut mort cel ce luase piatra. Corăbierii s-au înspăimântat și, venind, au dat piatra înapoi, apoi i-au cerut iertare. Sfântul s-a mâhnit de moartea aceluia și a plâns pentru dânsul multe zile.

Petrecând cuviosul în acel loc trei ani, a avut loc năvălirea agarenilor asupra părților din Atica. Atunci s-a mutat sfântul într-un oarecare ostrov, pustiu și fără apă, care se numea Ampia, în care răbda de foame și de sete, de multe ori. De acolo a trecut într-un loc frumos, care se numea Sotirie, de unde, izgonind pe diavol, care prin nălucire voise să-l înfricoșeze, a petrecut acolo până la fericitul său sfârșit. S-au adunat în acel, la dânsul, frați și s-a întemeiat o mică mănăstire, iar mai marele curții atenienilor, care se numea Crinet, având dragoste către cuviosul, a zidit în mănăstirea aceea o biserică, în numele marei mucenițe Varvara.

Acolo petrecea sfântul în post și rugăciuni neîncetate, slujind lui Dumnezeu, ajutând oamenilor la sufleteasca mântuire, ca și la trupeasca sănătate, căci folosea sufletelor cu cuvântul și cu viața, iar cu rugăciunea tămăduia bolile cele trupești. Pe un monah Grigorie, care bolea totdeauna de stomac, l-a tămăduit cu cuvântul. Pe o femeie cinstită, din Teba, care era cuprinsă de lungă și cumplită boală și deznădăjduită de doctori, a trimis la dânsa pe ucenicul său, Pangratie, s-o ungă cu untdelemn sfânt și a adus-o îndată la sănătatea cea desăvârșită. Astfel el tămăduia toate bolile grabnic și spunea multora cele ce aveau să fie mai înainte. Petrecând în locul acela șapte ani, s-a apropiat de sfârșit. Dar mai înainte de sfârșitul lui, s-a întâmplat lucrul acesta:

Unul din ucenicii săi, Teodosie, avea un frate, care se chema Filip și era mirean, având dregătoria de spătar. Filip a voit să vină la cuviosul, pe de o parte ca să cerceteze despre fratele său, iar pe de alta, ca să-l vadă pe Cuviosul Luca, de care auzise multe lucruri prea slăvite. Cuviosul, văzând mai înainte venirea lui, a zis către Teodosie: „Gătește frate cele ce sunt trebuitoare pentru o cină bună, pentru că vine fratele tău pe la noi”. Iar Teodosie, mirat și bucuros, pregătea cu sârguință cele de mâncare și ieșea afară în poartă adeseori, privind în cale și așteptând venirea fratelui său.

Făcându-se seară, a venit Filip aducând multe pentru hrană, și a fost primit de către sfântul cu dragoste. Apoi au cinat toți împreună, mâncând și bând cele puse înainte în slava lui Dumnezeu. Numai atunci a mâncat și a băut cuviosul mai mult decât îi era obiceiul – dar aceasta a făcut-o pentru ospătarea lui Filip, iar după cină și după obișnuitele rugăciuni spre somn, Filip, culcându-se să se odihnească, se tulbura cu gândul despre cuviosul, zicând în sine: „Fățarnic este bătrânul acesta, pentru că mănâncă și bea mult și mi se pare că-și preface pustnicia și sfințenia”.

Adormit Filip, a văzut în somn doi tineri prea luminoși, căutând cu ochi aspri spre dânsul și arătându-i fața mânioasă, apoi cu asprime zicându-i: „De ce gândești nedrept despre cuviosul? Pentru ce osândești pe cel nevinovat și sfânt? Ridică-ți ochii tu, care vezi cele pământești, și privește de câtă cinste s-a învrednicit de la Dumnezeu acela care după a ta părere este fățarnic și înșelător”. Căutând Filip, a văzut un loc slăvit, așternut cu porfiră, și pe dânsul stând Cuviosul Luca, strălucind în multă slavă, ca soarele și, deșteptându-se, s-a spăimântat și aceasta a spus-o lui Teodosie, fratele său după trup, precum și altor monahi. Și mărturisindu-și păcatul său, a cerut iertare și s-a dus cu mare folos.

Cuviosul, văzându-și mai înainte ducerea sa către Dumnezeu, a mers să cerceteze pe toți părinții care erau în pustia aceea și i-a sărutat cu cea după urmă sărutare, zicându-le: „Rugați-vă pentru mine fraților, rugați-vă Stăpânului Hristos, pentru că nu se știe dacă ne vom mai vedea sau nu”. Și astfel, înconjurând pe toți, s-a închis în chilia sa și se pregătea mai înainte de moarte. Apoi a început a boli cu trupul, înaintea sfârșitului său cu opt zile, iar Grigorie preotul ședea lângă dânsul și l-a întrebat: „Ce poruncești pentru a ta îngropare? Unde vrei să se așeze trupul tău?”. El a răspuns: „Legând de picioare trupul meu, să-l aruncați în prăpastie, că deși altora sunt netrebnic, fiarelor le voi fi trebuitor pentru mâncare”. Preotul însă îl ruga mult pe sfânt că în alt chip să poruncească pentru al său trup și să-și hotărască locul pentru îngroparea sa. După un ceas, sfântul a zis: „În locul acesta pe care zac să mă îngropi, căci Dumnezeu voiește să preamărească locul acesta, întru slava numelui Său celui Sfânt”.

Acestea zicând, la apusul soarelui și-a ridicat ochii în sus și a zis: „În mâinile Tale, Doamne, dau duhul meu”. Apoi a adormit cu somnul vremelnicei morți, în șapte zile ale lunii Februarie.

Sfântul lui suflet s-a dus către Dumnezeu în viața cea fără de moarte. Iar a doua zi s-au adunat toți monahii și mirenii cei de prinprejur și s-a făcut adunare mare de popor. Atunci, plângând toți pentru lipsirea unui luminător al lumii ca acesta, l-au îngropat cu cinste la locul în care a poruncit, adică în chilia lui, în care s-a nevoit. După șase luni, unui monah oarecare, Cosma famenul, din părțile Paflagoniei, mergând în Italia, i s-a arătat în somn o poruncă dumnezeiască: să meargă la locul unde s-a odihnit Cuviosul Luca și lângă mormântul aceluia să petreacă. Venind Cosma, a scos racla din pământ cu moaștele cuviosului cele nestricate și, punând-o deasupra mormântului, a îngrădit-o frumos cu scânduri, iar chilia aceea a prefăcut-o în biserică, unde se făceau minuni de la sfintele lui moaște, pentru că a izvorât mir cu bună mireasmă. Șchiopii se vindecau, orbii se luminau, leproșii se curățeau și diavolii se goneau cu rugăciunile Cuviosului Luca și prin puterea Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine slavă, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, în veci. Amin.