Sfântul Cuvios Mărturisitor Sofronie de la Cioara (Secolul al XVIII-lea)
Sfântul Cuvios Mărturisitor Sofronie de la Cioara – foto preluat de pe doxologia.ro
Sfântul Cuvios Mărturisitor Sofronie de la Cioara a fost un ieromonah din secolul al XVIII-lea care s-a opus catolicizării forțate a Transilvaniei, în urma nașterii uniației în Transilvania.
Biserica Ortodoxă îl prăznuiește pe 21 octombrie, împreună cu Sf. Visarion Mărturisitorul, Oprea Nicolae, în aceeași zi cu Sfinții Moise Măcinic și Ioan din Galeș.
„Întreaga mișcare a lui Sofronie poate fi considerată ca o biruință deplină a Ortodoxiei în Transilvania, căci zeci de sate au părăsit uniația. Tot ce se lucrase timp de 60 de ani pentru înstrăinarea poporului de credința strămoșească era acum zdruncinat.”
(Pr. Mircea Păcurariu)
Înainte de lupta împotriva uniației
Sfinții Mărturisitori Visarion Sarai, Nicolae Oprea și Sofronie de la Cioara – foto preluat de pe doxologia.ro
Călugărul Sofronie s-a născut în satul Cioara din comitatul Hunedoarei (astăzi Săliștea, jud. Alba), pe la anul 1700 într-o familie preoțească, cu numeleî de Stan Popovici.
Din înscrisurile de pe unele cărți bisericești (regulă aplicată în perioadele respective) de la schitul Afteia – din Plăișorul Ciorii – rezultă că popa Stan din Cioara a fost feciorul răposatului Ioan din Țara Românească, fapt probabil ce justifică și prezența sa dincolo de Carpați.
A fost mai întâi preot de mir în satul Cioara, fiind hirotonit în anul 1728 la Arad de către episcopul Vichente Ioanovici.
În anul 1750, după ce a rămas văduv, a primit cinul monahal în Țara Românească la Mănăstirea Cozia, luând numele de Sofronie, după numele patriarhului Ierusalimului, care a fost un înflăcărat apărător al ortodoxiei, instalându-se la schitul Afteia, situat la o altitudine de cca 600 m, din Plăișorul Cioarei, într-o zonă mirifică. Din însemnările preotului Nicolae Bența, paroh în Cioara între anii 1840-1851 rezultă că mănăstirea din Plaiul Cioarei a fost închinată la Mănăstirea Cozia din Țara Românească.
Acolo, Sofronie și-a făcut „o țîr de schit în mijlocul codrului, mai ca la un mil departe de sat, locuind acolo și rugându-se lui Dumnezeu pentru sufletul lui, în care ținea și câțiva copii pentru învățătură”, cum se arăta într-o plângere a credincioșilor către autorități.
Lupta împotriva uniației
Sfinții Visarion, Sofronie, Oprea, Ioan din Galeș, Moise Măcinic din Sibiel – foto preluat de pe doxologia.ro
Primele arestări
După ce autoritățile i-au distrus schitul, a început lupta împotriva uniației, îndemnând pe credincioși să alunge preoții uniți și să declare că vor să stea „sub porunca Bisericii din Ierusalim”.
La Crăciunul anului 1759, a fost arestat și închis în satul Bobâlna lângă Orăștie, dar a fost eliberat de vreo 600 de țărani, conduși de preotul Ioan din Săliște, unul din colaboratorii săi apropiați. De aici, Sofronie a plecat în Munții Apuseni, îndemnând peste tot poporul să alunge preoții uniți și să se întoarcă la Ortodoxie.
A fost arestat din nou la Abrud, dar autoritățile l-au eliberat la scurt timp, căci se temeau de o răzvrătire a moților.
Primele victorii
La 10 august 1760, a convocat un „sinod” de preoți și credincioși la Zlatna, în Munții Apuseni, întocmind memorii către împărăteasa Maria Tereza și către guvernul Transilvaniei, prin care cereau episcop ortodox, restituirea bisericilor și a sesiilor parohiale, luate de preoții uniți, eliberarea celor închiși pentru credința ortodoxă.
În 1760, țăranii răsculați au năvălit asupra Blajului, încât episcopul Petru Pavel Aron a fost silit să se refugieze la Sibiu de teama poporului.
Mișcarea s-a întins cu repeziciune în toată Transilvania, ajungând până în Sătmar și Maramureș, unde circulau proclamații și scrisori de la Sofronie. S-au ținut și aici adunări populare, în care preoții și credincioșii hotărau întoarcerea la Ortodoxie (Santău, Dorolț, Corni, Gherdani, Budești ș.a.), încât în 1761, episcopul rutean Manuil Olszavski din Muncaci a fost nevoit să cerceteze satele sătmărene, ajutat de autoritățile de stat și să impună credincioșilor să îmbrățișeze din nou uniația. În Maramureș, mișcarea de revenire la Ortodoxie a fost condusă de preotul Ioan Marinet, pe care autoritățile au încercat să-l aresteze, dar n-au izbutit.
Datorită acestei mișcări generale românești, împărăteasa Maria Tereza și autoritățile din Ardeal au fost nevoite să bată în retragere. La 20 octombrie 1760, împărăteasa înștiința, pentru prima dată, că va numi o comisie care să cerceteze plângerile românilor, iar cei arestați pentru credință vor fi eliberați.
„Sinodul” de la Alba Iulia
În urma acestei capitulări, Sofronie a început o acțiune energică de organizare a Bisericii Ortodoxe (se intitula chiar vicar al Sfântului Sinod din Carloviț), ajutat de preoții Gheorghe din Abrud, Ioan din Săliște, Rusan din Alba Iulia, călugărul Ioanachie din Veneția de Sus (Făgăraș) ș.a.
Pretutindeni convoca „sinoade”, adică adunări de preoți și credincioși, îndemnindu-i să-și păstreze credința strămoșească. Cel mai însemnat a fost „sinodul” de la Alba Iulia din 14-18 februarie 1761.
Dezbaterile „sinodului” au fost redactate de Sofronie în 19 puncte și înaintate guvernului. În prima parte erau expuse doleanțele credincioșilor ortodocși: eliberarea celor închiși (Oprea Miclăuș, cu preoții Moise Măcinic, Ioaneș din Galeș, Ioan din Sadu, Ioan din Aciliu), încetarea persecuțiilor împotriva credincioșilor ortodocși și libertate deplină Ortodoxiei.
În continuare, se stabileau măsuri de organizare a Bisericii Ortodoxe și de întărire a vieții morale a preoților și credincioșilor: preoții să nu cerceteze cârciumile, să se îngrijească de biserici, să cunoască rânduiala slujbelor, iar credincioșii să se spovedească, să nu înjure, să învețe rugăciunile, să cumpere cele trebuincioase pentru biserică, ș.a.
Astfel, prin conținutul hotăririlor luate, „sinodul” de la Alba Iulia poate fi considerat punctul culminant al răscoalei lui Sofronie și unul din marile fapte istorice bisericești din secolul al XVIII-lea.
De altfel, întreaga mișcare a lui Sofronie poate fi considerată ca o biruință deplină a Ortodoxiei în Transilvania, căci zeci de sate au părăsit uniația. Tot ce se lucrase timp de 60 de ani pentru înstrăinarea poporului de credința strămoșească era acum zdruncinat.
Proslăvire
Ținând seama de viața și de lupta dusă pentru apărarea Ortodoxiei de către cuvioșii ieromonahi Visarion și Sofronie și de credinciosul Oprea din Săliște, Sfântul Sinod al Bisericii române, în ședința din 28 februarie 1950, a hotărât ca ei să fie cinstiți ca sfinți mărturisitori ai dreptei-credințe, de către credincioșii ortodocși români din mijlocul cărora s-au ridicat.
Canonizarea lor solemnă s-a făcut la 21 octombrie 1955, în Catedrala Reîntregirii din Alba Iulia. De atunci, ei sunt prăznuiți după cuviință în fiecare an, în această zi, căci numai prin jertfe asemănătoare celor aduse de ei, credincioșii români din Transilvania și-au putut păstra neștirbită legea lor ortodoxă strămoșească.
Imnografie
Troparul Sfinţilor Cuvioşi Mărturisitori Visarion şi Sofronie şi al Sfântului Mucenic Oprea
Glasul 1
Luptătorilor pentru Ortodoxie, ca nişte îngereşti trâmbiţe aţi înviorat în suflete îndrăznirea mărturisirii dreptei credinţe şi ca nişte înţelepţi propovăduitori, pe popor l-aţi hrănit cu dreaptă şi luminată învăţătură. Mari au fost ostenelile lucrării voastre; mare şi osârdia propovăduirii; mare a fost şi rodul luptei voastre drepte, pururea pomeniţilor ostaşi ai lui Hristos.
Condacul Sfinţilor Cuvioşi Mărturisitori Visarion şi Sofronie şi al Sfântului Mucenic Oprea
Glasul 4
Arătatu-Te-ai astăzi lumii…
Văzând noi astăzi toate nevoinţele voastre, cu nespusă bucurie facem pomenirea voastră, prealăudaţilor apărători ai Ortodoxiei; căci, cu Puterea lui Hristos fiind într-armaţi, strălucite biruinţe pentru poporul dreptcredincioşilor aţi secerat, voi cei ce aţi fost adevăraţi soli cereşti şi mucenicească pătimire aţi pătimit.
Sfântul Ioan Iacob cel Nou (Hozevitul) este unul dintre cei mai recenți sfinți din Biserica Ortodoxă Română, cu metania din Mănăstirea Neamț, care s-a nevoit 24 de ani în Țara Sfântă, atât pe valea Iordanului, cât și în pustiul Hozeva, constituindu-se într-un model veritabil de viețuire în Hristos în era contemporană.
Biserica l-a rânduit ca pildă vie de credință și de viețuire creștinească, înscriindu-l în calendarul ortodox la data de 5 august.
Sf. Cuv. Ioan Iacob de la Neamț (1913 – 1960) – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
S-a născut la 23 iulie 1913 într-un sat de pe malul Prutului, Crăiniceni, comuna Păltiniș, județul Botoșani, într-o familie de țărani foarte credincioși, anume Ecaterina și Maxim Iacob, fiind singurul copil la părinți.
Din botez s-a chemat Ilie, iar în familie i se spunea „Iliuță”. La 6 luni de zile de la naștere, mama pruncului Ilie își dă sufletul.
După doi ani, moare și tatăl său în război, în toamna anului 1916, rămânând orfan de amândoi părinții.
El este îngrijit timp de zece ani de bunica sa, Maria Iacob, care de timpuriu i-a semănat în suflet tainele credinței, învățându-l de mic cu rugăciunea, postul, cercetarea bisericii și respectarea rânduielilor creștinești.
În 1923 a decedat și bunica, lăsând pe micul Ilie cu totul orfan și lipsit de mângâierea părinților și a bunicilor. De acum, copilul este luat în grija unchiului său, Alecu Iacob, care avea acasă șase copii.
Primii ani de școală îi face în satul natal, iar între anii 1926-1932 urmează gimnaziul „Mihail Kogălniceanu” la Lipcani-Hotin și liceul „Dimitrie Cantemir” la Cozmeni-Cernăuți, fiind cel mai bun elev din școală.
Dorul spre Împărăția lui Dumnezeu și al vieții pustnicești, după exemplul și pilda Părinților care au trăit în pustie, a atras din tânără vârstă pe cel ce a primit numele de botez Ilie, la viața monahicească.
În vara anului 1932, rudele voiau să-l dea la facultatea de Teologie din Cernăuți, ca să-l facă preot.
Dar el, simțindu-se chemat de Dumnezeu la o viață mai înaltă, le-a spus:
„Nu, eu vreau să mă fac călugăr!”
După un an, tânărul Ilie, pe când lucra la câmp, se ruga lui Dumnezeu să-i descopere calea pe care să o urmeze.
Deodată a auzit un glas de sus, zicând: „Mănăstirea!”
Din clipa aceea nu a mai avut odihnă în suflet.
În vara anului 1933, cerând binecuvântarea duhovnicului său, tânărul Ilie și-a luat cărțile sfinte, crucea și icoana Maicii Domnului din casa natală, fiind în zi de duminică, și, călăuzit de Duhul Sfânt, a intrat în obștea Mănăstirii Neamț, unde face ascultare, la infirmerie și la biblioteca mănăstirii.
Între anii 1934–1935 își satisface stagiul militar la Dorohoi, în Regimentul 29 Infanterie.
După terminarea stagiului militar, se reîntoarce la mănăstire, continuând aceeași ascultare.
La 8 aprilie 1936, în Miercurea Mare, rasoforul Ilie Iacob este tuns în monahism de arhimandritul Valerie Moglan (viitor arhiereu vicar la Iași), în biserica mare a mănăstirii cu hramul Înălțarea Domnului – ctitorie a voievodului Ștefan cel Mare și Sfânt – primind, potrivit pravilei călugărești, un nou nume, cel de Ioan.
Naș și părinte duhovnicesc i-a fost ieromonahul Ioachim Spătarul, egumenul schitului Pocrov, unul din cunoscuții călugări moldoveni cu viață îmbunătățită.
Dorind viață pustnicească și arzând cu inima pentru Hristos și pentru Sfintele Locuri, unde S-a născut, a pătimit și a înviat Domnul nostru Iisus Hristos, fericitul monah Ioan Iacob pleacă în Țara Sfântă împreună cu alți doi monahi din lavră, Claudie și Damaschin, în noiembrie același an.
După ce se închină la toate Sfintele Locuri și sărută Crucea Golgotei și Mormântul Domnului, cei trei călugări se retrag să ierneze în obștea Mănăstirii Sfântul Sava din pustiul Iordanului.
Apoi, însoțitorii săi întorcându-se la Mănăstirea Neamț, fericitul monah Ioan Iacob se nevoiește, în continuare, în Lavra Sf. Sava cel Sfințit de lângă Betleem, timp de zece ani, răbdând grele ispite, boli și încercări de la oameni și de la diavoli.
Prima ascultare în obștea Sfântul Sava a fost cea de paraclisier. Cuviosul Ioan avea mare evlavie pentru biserică și sfintele slujbe. Făcea prescuri, menținea curățenia și suna clopotul de slujbă.
De asemenea păstra o atmosferă de iubire, de smerenie și milă față de toți. Avea și ascultarea de infirmier al mănăstirii și îngrijea cu dragoste atât pe călugări, cât și pe numeroșii arabi și beduini, bolnavi sau răniți în război, care erau aduși la infirmeria mănăstirii.
Pentru aceasta îl iubeau și-l căutau atât unii, cât și alții.
Duhovnicul lui, ieroschimonahul Sava, macedonean de neam, care cunoștea limba română, era un mare povățuitor de suflete, și mărturisea pe toți călugării români nevoitori în Țara Sfântă.
Astfel, ziua era în slujba obștii și a bolnavilor, iar noaptea se nevoia singur în chilie cu multe rugăciuni de taină, cu metanii, lacrimi și citiri din Sfânta Evanghelie și din scrierile Sfinților Părinți.
Cunoscând bine limba greacă, traducea unele pagini alese patristice, din care se hrănea atât pe sine, cât și pe cei ce veneau la el.
Avea și darul scrierii de învățături și versuri duhovnicești, pe care le trimitea fraților săi din Țara Sfântă sau le dădea pelerinilor români care veneau spre închinare la Mormântul Domnului.
Între anii 1939–1940 fericitul sihastru Ioan Iacob s-a nevoit împreună cu un ucenic român într-o peșteră din pustiul Qumran, aproape de Marea Moartă. Aici a cunoscut pe monahul Ioanichie Pârâială, care i-a rămas ucenic credincios până la obștescul sfârșit. Obișnuia să se roage noaptea, singur, hrănindu-se doar cu pesmeți și puține fructe, răbdând multe ispite.
Între anii 1940–1941, din cauza războiului, Cuviosul Ioan a stat cu mai mulți călugări din Țara Sfântă într-un lagăr pe Muntele Măslinilor. Fiind eliberat, se reîntoarce la Mănăstirea Sfântul Sava și continuă aceleași ascultări și nevoințe.
În anul 1947 este hirotonit diacon, la 13 mai, în Biserica Sfântului Mormânt, cu aprobarea Patriarhului României, la recomandarea Arhimandritului Victorin Ursache, superiorul Așezământului Românesc din Ierusalim.
În același an, Cuviosul Ioan Iacob este hirotonit preot în biserica Sfântului Mormânt de arhiereul Irinarh, fiind numit de Patriarhia Română egumen la Schitul românesc Sfântul Ioan Botezătorul de pe Valea Iordanului (înființat atunci de Patriarhia română), aproape de locul unde S-a botezat Domnul nostru Iisus Hristos.
Timp de 5 ani, cât a dus această ascultare, Cuviosul Ioan Iacob a săvârșit zilnic toate sfintele slujbe, în limba română, a tradus numeroase pagini din Sfinții Părinți cu învățături pentru călugări și pelerini; a compus un bogat volum de versuri duhovnicești, a înnoit chiliile și biserica schitului și, mai ales, viața duhovnicească din schit, ostenindu-se mult pentru primirea pelerinilor din țară, pe care îi spovedea, îi împărtășea și le dădea sfaturi mântuitoare de suflet.
Noaptea, însă, se nevoia singur, neștiut de nimeni, fie în chilie, fie ieșind să se roage pe valea Iordanului, încercând să urmeze, după putere, Cuvioasei Maria Egipteanca.
Nevoința lui era aceasta: ziua nu mânca nimic până la apusul soarelui și rostea neîncetat rugăciunea din inimă, iar cu mâinile lucra la grădină, la întreținerea schitului și odihnea cu dragoste pelerinii care poposeau acolo.
Noaptea săvârșea slujbele rânduite, spovedea închinătorii și se retrăgea câteva ore la liniște într-o peșteră de pe malul Iordanului, iar dimineața se întorcea la schit cu chipul luminat.
Singurul său ucenic statornic era monahul Ioanichie, precum și câteva maici românce bătrâne, Melania, Natalia, Galinia, Casiana și Magdalena, care îi erau fiice duhovnicești și se aflau sub ascultarea sa.
Arzând cu inima mai mult pentru Hristos și iubind desăvârșit liniștea și rugăciunea, fericitul stareț Ioan s-a retras, în luna noiembrie 1952, din ascultarea de egumen și, împreună cu ucenicul său Ioanichie, intră în obștea mănăstirii Sfântul Gheorghe Hozevitul din pustiul Hozeva, pe valea pârâului Cherit (Horat).
Din vara anului 1953, fericitul Ioan se retrage cu ucenicul la o peșteră din apropiere, numită Chilia Sfintei Ana, unde, după tradiție, ea se ruga lui Dumnezeu să-i dăruiască un prunc.
Alături de el, într-o altă peșteră, se nevoia un monah cipriot, anume Pavel.
Aici s-a nevoit Sfântul Ioan Sihastrul cu ucenicul său, timp de 7 ani, în rugăciuni neîncetate, în privegheri de toată noaptea, în postiri îndelungate, în lacrimi neștiute, în cugetări și în doriri duhovnicești, răbdând tot felul de ispite, suferințe, lipsuri, lupte cu diavolii și cu înstrăinare totală, aprinzându-se de multă râvnă pentru Hristos și slăvind pe Dumnezeu Cel în Treime lăudat.
La peșteră, unde cu greu se ajungea, pe o scară înaltă, nu primea pe nimeni, comunicând cu cei ce veneau mai ales prin rugăciune, prin unele scrieri sfinte și prin ucenicul său.
În sărbători mari și în posturi Sfântul Ioan săvârșea Sfânta Liturghie în paraclisul peșterii Sfânta Ana și se împărtășeau amândoi cu Trupul și Sângele lui Hristos, mulțumind lui Dumnezeu pentru toate.
În timpul zilei și în clipe de răgaz, ieșea în gura peșterii, la lumină, unde scria versuri religioase și traducea pagini patristice din limba greacă. Mânca o dată în zi, pesmeți, măsline, smochine și bea puțină apă, iar noaptea dormea câteva ore, pe o scândură, având o piatră drept perină.
În vara anului 1960, era bolnav și suferea toate cu multă răbdare.
Simțindu-și sfârșitul aproape, miercuri 4 august, s-a împărtășit cu Sfintele Taine, iar joi dimineața, 5 august 1960, la orele 5 și-a dat sufletul în mâinile lui Iisus Hristos, la vârsta de numai 47 de ani.
După trei zile, a fost înmormântat în aceeași peșteră de egumenul mănăstirii Sfântul Gheorghe, arhimandritul Amfilohie. Știuse mai dinainte data sfârșitului său, pe care și-a însemnat-o pe peretele peșterii.
A fost înmormântat în peștera în care s-a nevoit și care s-a umplut, în timpul slujbei, de nenumărate păsărele, hrănite până atunci zilnic de cuviosul Ioan.
După 20 de ani, la 8 august 1980, trupul său a fost aflat întreg, nestricat de vreme, răspândind bună mireasmă, semn că l-a preamărit Dumnezeu și l-a numărat în ceata sfinților, pentru nevoința și sfințenia vieții sale de pe pământ.
O mare bucurie duhovnicească i-a cuprins pe toți. La 15 august 1980, același egumen i-a pregătit raclă sculptată în lemn de chiparos, l-a așezat în ea, cu mare cinste, și l-a dus în procesiune, împreună cu câțiva arhierei de la Patriarhia Ortodoxă din Ierusalim și cu mii de pelerini care au venit la praznicul Adormirii Maicii Domnului, hramul acestei mănăstiri, depunând Sfintele Moaște în biserica cu hramul Sfântul Ștefan din incintă, unde se află și moaștele Sfântului Gheorghe Hozevitul.
De atunci, vin zilnic pelerini ortodocși, și chiar catolici, ca să se închine la moaștele Cuviosului, cerându-i ajutorul, pe care, toți cei ce se roagă cu credință, îl primesc.
Această strămutare a moaștelor Sfântului Ioan s-a făcut cu binecuvântarea patriarhului Benedict al Ierusalimului. El este cinstit de toți ortodocșii, dar, mai ales, de cei din România, Grecia, Cipru și Țara Sfântă.
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, luând în considerare sfințenia vieții Cuviosului Ioan Iacob, și văzând cinstitele sale moaște, l-a trecut în rândul sfinților, la data de 20–21 iunie, 1992, sub numele de „Sfântul Cuvios Ioan de la Neamț – Hozevitul”, fixându-i-se prăznuire pe ziua de 5 august, data mutării lui la cele veșnice.
Recunoaștere
Chiar înainte de a fi procedat la „canonizare”, adică la trecerea lui în rândul sfinților, chipul său a fost zugrăvit în icoane, precum și în catedrala Sfântului Gheorghe din Hama, în Siria; un călugăr-imnograf din cadrul Patriarhiei ecumenice i-a alcătuit o slujbă, iar credincioșii care ajungeau în fața moaștelor sale, îl cinsteau ca pe un adevărat sfânt.
În numele Sfântului s-au zidit multe biserici. Astfel în curtea Seminarului Veniamin Costachi de la Mănăstirea Neamț s-a construit o biserică în cinstea sa (sfințită de către Sanctitatea Sa Bartolomeu I, Patriarhul Ecumenic în anul 1996).
Sfântul Ioan Iacob este, de asemenea, și patronul spiritual al Seminarului Teologic Liceal din Dorohoi.
Trăgându-se de origine din părțile Dorohoiului, Sfântul Sinod al B.O.R. a hotărât ca Sfântul Ioan Iacob să fie protectorul și mijlocitorul elevilor, profesorilor și ostenitorilor acestei scoli teologice înaintea Bunului Dumnezeu.
- Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, Dor de pustie, dor de cer, Editura Trinitas
- Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, Hrană Duhovnicească, Editura Lumină din Lumină, București, 2000, pag.624
- Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, Din Ierihon către Sion, Ierusalim, 1999, (conține toate scrierile Sf. Ioan Iacob adunate de ucenicul Sfântului, părintele Ioanichie Pârâială, până la acea dată)
Fragmente
Canonisirea împiedicată de cei adormiți
La un Preasfințit Episcop
au venit din eparhie
plângeri contra unui preot
cu năravul la beție.
Și precum aceste plângeri
stăruiau necontenit,
s-a găsit de cuviință
să-l oprească de slujit.
S-a alcătuit scrisoare
spre a lui canonisire,
ca prin asta parohia
și cei mari să aibă știre.
Dar când dă să iscălească
Preasfințitul la sfârșit,
s-a făcut un vuiet mare,
mii de glasuri s-au pornit:
Sf. Ioan Hozevitul
„Nu! Nu! Nu! Să nu faci asta!”
auzit-a din văzduh,
și scăpând din mână pana
tulburatu-s-a la duh.
Cugetând puțin bătrânul
s-a gândit că-i o părere,
căci îi țiuie urechea
uneori de priveghere.
Deci, apucă iar condeiul
ca să facă iscălire,
dar în clipa-aceea iarăși
se aude glăsuire!
„Nu! Nu! Nu! Arată-i milă!”
se aude lămurit,
și de frică Arhiereul
a lăsat de iscălit.
Dar venindu-și iar în fire,
vrea să termine de scris,
socotind acele glasuri
nălucire ca de vis.
Dar a treia oară, mâna
a-nceput a-i tremura,
căci potopul cel de glasuri
mai năvalnic răsuna.
Aruncând din mână pana
a lăsat neiscălit
și chemând pe cel cu vina,
cu blândețe i-a grăit:
„Preacucernice Părinte!
Iată, am aceste știri,
Adevăr ne scrie lumea,
Ori sunt goale uneltiri?”
„Toate sunt adevărate,
Preasfințitul meu stăpân,
mă înșel cu băutura
și de rău cu drept mă țin!
De la alte patimi rele
Dumnezeu m-a izbăvit,
dar năravul băuturii
deseori m-a biruit.”
„Dar, (îi zice lui Vlădica)
slujba cum ți-o împlinești?
căci de-acuma ai pedeapsă
șapte ani să nu slujești!”
„Preasfințite, eu din ziua
întru care m-ai sfințit,
n-a rămas în parohie
nici un om nepomenit.
Mai cu seamă eu, smeritul
foarte mult mă sârguiesc
ca pe cei trecuți din viață
pururea să-i pomenesc.”
Auzind Vlădica asta
a-nțeles cine striga,
și rupând scrisoarea, zice:
„Mergi la parohia ta!
Eu asemenea persoane
nu le pot canonisi,
căci atunci pe mii de duhuri
aș putea nedreptăți!
Cei din viață cer pedeapsă
după faptul arătat,
iară cei din altă lume
solitor te-au câștigat!
Am aicea zeci de plângeri
scrise doar ca să te cert,
dar din ceruri, mii de glasuri
strigă astăzi să te iert!
Moaștele Sf. Cuvios Ioan
Mergi la slujba ta în pace,
dar să nu mai faci sminteli.
Ți să nu mă uiți pe mine
la a slujbei rânduieli!”
(Extrasă din volumul: Sfântul Ioan Iacob Românul-Hozevitul, Hrană duhovnicească, ed. Lumină din Lumină, București, 2000, pag.140-142)
Turnul Babel – Sf. Ioan Iacob de la Neamț
Mintea omului de azi
Umblă după născociri,
Care pregătesc pierzarea
Necăjitei omeniri.
Goana după stăpânire
Și nesațiul de averi
Izgonește iarăși pacea
Care ne zâmbise ieri.
Dragostea cea creștinească
Stă departe, la surghiun
Iar în urmă crește ura
Contra „binelui străbun”.
Lumea vrea ca să-şi croiască
Viața fără Dumnezeu
De aceea cu grăbire
Face născociri mereu.
Un potop de bună voie
Singură și-a pregătit
Iar pe „chivotul salvării”
Lumea l-a disprețuit.
Omul își gătește iarăși
„Turnul Babel” pe pământ,
Vrând să strice temelia
„Sfântului Așezământ”.
„Limbile” aproape toate
Iarăși s-au amestecat
Și nu-i mult până le vine
Ceasul de încăierat!
Pe tine, Părinte, te cinstim, căci lăsând lumea și patria ta, ai luat Crucea, urmând lui Hristos și în valea Iordanului, în peșteră pustnicească, la Hozeva nevoindu-te, te-ai mutat la Cel dorit. Pentru aceasta împreună cu îngerii se bucură, Preacuvioase Părinte Ioane, duhul tău.
Alt tropar al Sfântului Cuvios Ioan Iacob de la Neamț
Glasul al 8-lea:
Întru tine, Părinte, cu osârdie s-a mântuit cel după chip, căci lăsând lumea și patria ta, ai luat Crucea lui Hristos și în valea Iordanului te-ai așezat spre nevoință. Pentru aceasta și cu îngerii acum se bucură, Cuvioase Părinte Ioane, duhul tău. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.
Condacul Sfântului Cuvios Ioan Iacob de la Neamț
Glasul al 8-lea:
Pe unul Dumnezeu iubind, de cele trecătoare ai fugit și în pustie locuind, cu liniștea duhului te-ai logodit, Sfinte Preacuvioase Părinte Ioane, neîncetat slăvind pe Hristos, Mântuitorul lumii. Pentru aceasta, cu evlavie, laudă și cântare îți aducem, zicând: Bucură-te, Sfinte Preacuvioase Părinte Ioane, astăzi, floare prea aleasă a Bisericii noastre.
Sfântul Ioan Iacob: Infirmier pe front, doctorul mănăstirii și al beduinilor
Sf. Cuv. Ioan Iacob de la Neamț – Hozevitul (1913 – 1960) – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
Sfântul Ioan Iacob este cunoscut mai ales ca poet creștin, dar sensibilitatea sa a lucrat foarte mult și în domeniul filantropiei. În contextul Anului omagial al tuturor sfinților tămăduitori fără de arginți, vă amintim că grija Sfântului Ioan față de semenii bolnavi este un exemplu edificator pentru orice creștin.
De tânăr, cuviosul muncea cu multă dragoste oriunde era rânduit.
Infirmier pe front
În toamna anului 1934, pe când sfântul era frate rasofor, a fost luat în armată.
„La regiment s-a prezentat în uniformă călugărească și când l-au văzut ofițerii cu un chip așa de blând și cuvios, l-au repartizat la infirmerie, dându-i în primire și uniforma militară”, notează părintele Ioachim Pârâială, conform unui volum despre viața și opera cuviosului Ioan Iacob*.
În toate cele nouă luni de stagiu a îngrijit, „ca și la mănăstire, cu multă dragoste și milă, toți bolnavii, dându-le cuvinte sfinte de mângâiere și întărire sufletească, ca un adevărat samarinean milostiv”.
Câțiva ani mai târziu, ajungând la Mănăstirea „Sfântul Sava” din pustiul Hozevei, i-a fost din nou încredințată ascultarea de infirmier.
Doctorul mănăstirii
„Ca infirmier, cuviosul părinte Ioan era căutat și așteptat de toți părinții bolnavi din mănăstire, îngrijindu-i cu multă dragoste și milă, ca de altfel, pe toți pelerinii închinători care se îmbolnăveau pe cale.
Cu timpul însă, au început să-l caute și arabii și beduinii de prin împrejurimi și din deșert, cărora le alina suferințele și le bandaja rănile, pentru aceasta, toți numindu-l doctorul mănăstirii”, relatează același părinte, ucenic al Sfântului Ioan.
Despre acest lucru vorbesc și acum unii arabi și beduini din deșertul Iudeii, care pe atunci erau copii și l-au cunoscut pe doctorul mănăstirii – Abuna (Părintele) Ioan Românul.
Cruțat de beduini
În același volum se arată că odată, mergând de la Ierusalim, la Mănăstirea „Sfântul Sava”, pe Valea Cedrilor, cale de aproximativ patru ore de mers pe jos prin loc pustiu, dintr-odată i-au ieșit în cale niște beduini cu bâte în mâini și cu pietre, voind să-l ucidă, crezând că este părintele Pavel, economul mănăstirii, pe care îl urau și căutau mereu prilej să-l omoare.
Când unul dintre beduini a ridicat bâta să-l lovească, altul dintre ei a strigat: „Stai, nu-l lovi, căci nu este Pavel, ci este doctorul mănăstirii!”. Așa a scăpat cuviosul părinte Ioan de la o moarte sigură.
Începând Al Doilea Război Mondial, arabii aduceau mulți răniți bolnavi în curtea mănăstirii, iar părintele Ioan îi îngrijea cu multă milă. Însă, călugării mănăstirii, din cauza aceasta, nu mai aveau liniște. Văzându-se istovit și epuizat de putere, părintele Ioan s-a mărturisit la duhovnicul său, părintele Sava, luând de la acesta binecuvântarea să plece în pustie, la liniște.
✍ Text de Ioana Revnic, coordonatoarea proiectului Spune-mi o poveste pentru suflet – preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro
Ilustrație de Astrid Mușat
#ȘcoalaDeDuminicăLaBasilica
MICUL ORFAN
Acum exact 111 ani, în satul Crăiniceni din Moldova s-a născut un băiat pe care părinții l-au botezat Iliuță, pentru că venise pe lume în 23 iulie, la câteva zile după sărbătoarea Sfântului Ilie. Părinții lui – Maxim și Ecaterina – erau tare, tare credincioși. La fel și bunica Maria: rămasă văduvă, ea ar fi vrut să meargă la mănăstire, să fie călugăriță.
Dar nu și-a dus gândul până la capăt pentru că Iliuță a rămas orfan de mamă la numai șase luni. În grija cui să-l lase pe băiat?! se întreba ea. Lui Maxim i-ar fi fost tare greu să îl crească singur…
Îl va ajuta ea! a hotărât bunica Maria. Îi va fi copilului ca o mamă. Îl va învăța de toate. Îi va arăta cum să se roage. Îl va duce la biserică… Și, cine știe? Poate că, atunci când va fi mare, se va face preot.
Mult își dorea bunica Maria să aibă un preot în familie. Se ruga și pentru asta, și pentru ca Dumnezeu să îl păzească pe cel mic. De aceea, mereu îl culca lângă sfintele icoane…
Când toți adormeau, Maica Domnului cobora din icoană, lângă copil. Îl lua în brațe. Îl legăna. Și îi cânta.
Bunica nu se despărțea de Iliuță nicio clipă. Când mergea la câmp, îl punea în traistă și îl ducea cu ea. Cu căpșorul afară din trăistuță, copilul privea lumea și se tot minuna de ce vedea.
A trecut timpul. Era anul 1916. În lume, de doi ani pornise un război. Maxim, tatăl copilului, s-a dus și el pe front, dar și-a pierdut viața. Acum, Iliuță era orfan de amândoi părinții. O avea însă pe bunica Maria… Dar lângă el mai era și Maica Domnului din icoană.
Din când în când, Iliuță visa cum aceasta coboară la el.
Îl lua în brațe. Îl mângâia. Îl binecuvânta. Iar Iliuță simțea că Fecioara Maria îl iubește ca Mama Maria, femeia care îl creștea.
Bunicii, Iliuță așa îi spunea: Mamă!
ADEVĂRUL
Bunica Maria nu-i spusese niciodată că nu-i e mamă. Ce rost ar fi avut? Oricum îl iubea cu o dragoste nemăsurată.
Cât a mers la școală în Crăiniceni, elevul Ilie Iacob a învățat foarte bine.
Bunica era atentă ca el să își facă întotdeauna temele…
Seara, îl punea să citească din cărțile sfinte, chiar dacă i le citise până ce aproape că le învățase pe de rost. De fiecare dată când copilul ajungea la paginile cu patimile Domnului, bătrâna plângea.
Odată, el a întrebat-o: „Mamă, de ce plângi așa tare când citesc patimile Domnului?”
Multă vreme, bătrâna nu i-a zis nimic. Dar într-o bună zi, i-a mărturisit că ea nu-i este mamă și că el a rămas, de fapt, fără părinți… „De aceea plâng, i-a explicat bunica Maria, că sunt bătrână și după moartea mea vei rămâne singur și orfan pe lume. Eu nu-ți doresc altceva mai bun în viață – a mai zis ea, decât să ajungi preot și să slujești lui Hristos”.
ALEGEREA
La 10 ani, Ilie Iacob a ajuns în grija unchiului său, Alecu, pentru că și bunica lui a plecat din această lume.
Cât a fost școlar, s-a descurcat tare greu. La liceu, fiind orfan, nu plătea taxele școlare, însă nu avea bani nici pentru haine, nici pentru excursii, nici pentru cheltuielile de zi cu zi.
Nu avea nici măcar cu ce să își cumpere manuale. Totuși, reușea să fie un elev excepțional. Cum?! În fiecare zi, după ore, cerea cărțile de la profesori. Le citea noaptea și le înapoia în ziua următoare. Așa a învățat la toate materiile.
Când a trebuit să meargă la facultate, rudele l-au îndemnat să se facă preot. Dar el își dorea să fie călugăr. Neștiind ce să aleagă, tânărul s-a rugat. S-a rugat mult, cu lacrimi. I-a cerut lui Dumnezeu să-i arate ce cale să urmeze: preoția sau călugăria?
Și, deodată, a auzit un glas de sus, zicând: „Mănăstirea!”
Așa că, la 20 de ani, Ilie Iacob a mers la Mănăstirea Neamț. Aici a fost primit cu drag și i s-au dat niște „ascultări”: a fost pus să lucreze ca ajutor de farmacist, să îngrijească bolnavii și biblioteca. S-a dovedit a fi foarte harnic.
A devenit monah în 9 aprilie 1936, primind un nou numele Sfântului Ioan Botezătorul.
PLECAREA
Știi unde au trăit Sfântul Ioan Botezătorul și Sfântul Ilie? În toamna anului 1936, călugărul Ioan Iacob a plecat pe urmele acestor oameni sfinți. A ajuns în Țara Sfântă, în locuri prin care, cândva, a pășit Iisus Hristos și a făcut minunile pe care le citim în Evanghelii.
Aici, a fost călugăr la mai multe mănăstiri. A fost tot infirmier și bibliotecar, dar a mai avut și alte responsabilități. Tot aici a fost făcut preot, așa cum visase – cândva – bunica lui.
A devenit și stareț al Schitului românesc „Sfântul Ioan Botezătorul”, de pe Valea Iordanului, aproape de locul în care S-a botezat Domnul nostru Iisus Hristos.
La schit veneau mulți pelerini din România și starețul Ioan Iacob îi primea cu inima deschisă. Îi spovedea și îi sfătuia.
Zi de zi făcea slujbe în limba română. Scria sfaturi pentru călugării români și versuri în limba română – pentru românii care vizitau acele locuri.
În plus, traducea din limba greacă în românește cărți folositoare pentru suflet.
Când vorbea și scria în limba lui, își alina dorul de țară, de Mănăstirea Neamț, de locurile copilăriei…
În România, nu se va mai întoarce niciodată.
Iar el știa acest lucru!
PRIETENII DIN PUSTIU
La un moment dat, Sfântul Ioan Iacob s-a mutat într-o peșteră din pustiul Hozeva.
Nu era o peșteră obișnuită.
Acolo, Sfânta Ana, mama Fecioarei Maria, s-ar fi rugat lui Dumnezeu să-i dăruiască o fiică.
Iar El a ascultat-o.
A rămas în acel loc până la sfârșitul vieții.
Nu primea vizitatori.
Cu lumea comunica prin ucenicul său, Ioanichie, care stătea cu el.
În singurătate, scria în românește, traducea din greacă și era cu gândul la Dumnezeu.
Dormea puțin, pe o scândură. O piatră îi ținea loc de pernă.
Mânca și mai puțin: mai ales pesmeți, pe care-i împărțea cu păsărelele venite din pustiu la fereastra și la intrarea peșterii sale.
Timpul trecea.
Cu rugăciuni.
Cu dor de România aflată departe.
Cu multe suferințe și boli de care Sfântul Ioan Iacob nu se plângea.
Iar Dumnezeu l-a chemat la el într-o zi de miercuri, 5 august 1960.
Avea 47 de ani.
La înmormântare, în peșteră au venit, pe lângă preoți și călugări, niște musafiri cu totul și cu totul neașteptați.
Când slujba a început, au apărut multe păsări.
Erau cele cărora le dăduse zilnic să mănânce.
Veniseră să își ia rămas-bun de la ocrotitorul lor, înainte ca trupul lui să fie pus în mormântul din stâncă.
Într-altă parte a lumii, în America, un preot-călugăr care trăise cândva la Hozeva și care fusese ucenicul Sfântului Ioan Iacob, ducea dorul sfătuitorului său. Într-o noapte, i s-a arătat în vis: „Dacă vrei să mă vezi, vino la peștera Sfânta Ana din pustiul Hozeva și mă vei vedea”, i-a spus el.
Acesta nu a mai stat pe gânduri. În vara anului 1980, s-a întors în Țara Sfântă, unde a aflat că Sfântul Ioan Iacob nu mai era în această lume. Atunci, a mers să se închine la mormânt. A urcat în peșteră. S-a rugat. A plâns. Și-a dorit să-l mai vadă o dată pe duhovnicul său, ca să-i sărute măcar veșmintele.
Când mormântul a fost deschis, un miros plăcut s-a revărsat afară. Când s-a apropiat, a văzut că trupul sfântului și îmbrăcămintea erau întregi. Iar după câteva zile, moaștele Sfântului Ioan Iacob au fost coborâte din peșteră și duse la Mănăstirea Hozeva, unde se află și acum.
Erau mii de oameni acolo, în ziua în care trupul neputrezit și bine mirositor a fost pus în raclă și așezat în biserică.
Printre ei – și o româncă. Aceasta trăia de ani buni la Ierusalim.
Fără să o vadă nimeni, femeia a luat bocancii sfântului. Voia să aibă o amintire de la el! A dus încălțările acasă, unde le-a îngrijit ca pe un lucru de mare preț. Dar într-o noapte, sfântul i s-a arătat în vis, certând-o: „Femeie, să-mi aduci bocancii înapoi!” Aceasta s-a înfricoșat și l-a ascultat.
Până azi, bocancii tociți și prăfuiți se află în picioarele Sfântul Ioan Iacob.
În pustiul Hozevei, pe lângă mulți sfinți despre care citim în cărți, există și un sfânt român: Sfântul Ioan cel Nou de la Neamț. I se mai spune: Sfântul Ioan Iacob de la Neamț sau Sfântul Ioan Iacob Hozevitul. Ziua lui este în 5 august.
Oameni din toată lumea vin la el, i se închină, i se roagă, îi cer ajutorul.
Cândva, poate că trupul Sfântului Ioan Iacob se va întoarce acasă, la Mănăstirea Neamț, în Moldova.
De obicei, moaștele sfinților se păstrează într-o biserică aflată acolo unde ei și-au trăit ultimii ani ai vieții pământești. De aceea, oricât ne-am dori să îl avem în România, doar printr-o mare minune acest lucru s-ar putea întâmpla.
Dar Sfântul nu ne uită!
El pare că așteaptă să pornească la drum, cu bocancii săi învechiți, pe care i-a purtat zeci de ani.
Oare în ce călătorii neștiute de noi mai pleacă? Pe cine mai vizitează?
Ai simțit în suflet pace și bucurie, cât timp i-ai citit povestea?
Sfântul Cuvios Mărturisitor Iraclie din Basarabia (1893 – 1964)
Protosinghelul Iraclie Flocea a fost un misionar al Basarabiei interbelice și supraviețuitor al Gulagului stalinist.
Sfântul Cuvios Mărturisitor Iraclie din Basarabia (1893 – 1964) – foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro
Sfântul Cuvios Iraclie din Basarabia s-a născut în Pojorâta, județul Câmpulung Moldovenesc, la 11 mai 1893, primind la botez numele de Ioan.
Părinții săi, Ignat și Elisabeta Flocea, țărani gospodari, i-au oferit o educație aleasă, crescând în iubire și dragoste de Dumnezeu alături de cei șapte frați ai săi mai mici.
Încă din copilărie simte chemarea spre viața monahală.
Odată, a fugit de casă la cea mai apropiată mănăstire cu intenția de a rămâne acolo pentru totdeauna.
Starețul, văzându-i curăția și sinceritatea, i-a oferit mângâiere și l-a trimis la părinți, însă gândul acesta nu l-a părăsit niciodată. Ioan a avut din pruncie o sete arzătoare de cunoaștere și o minte luminată.
Era atras de viața duhovnicească și își dorea să se desăvârșească.
În vara anului 1914, în timpul Primului Război Mondial, Ioan este luat în armată și trimis să lupte pe front.
Pe câmpul de luptă este rănit grav la mână stângă, însă Dumnezeu îl acoperă și scapă cu viață din ploaia de gloanțe care secera tot ce întâlnea în cale.
Ioan este operat și, prin mila lui Dumnezeu, mâna i-a fost tămăduită în chip minunat.
Întors în tranșee, este rănit și la picior de o schijă, dar scapă cu viață, mulțumind încă o dată lui Dumnezeu pentru ocrotire.
Pe front găsește o icoană a Sfântului Nicolae și o lumânare arzând în fața ei, moment în care îi făgăduiește lui Dumnezeu că, dacă va scăpa cu viață din război, va îmbrățișa viața monahală.
În 1917, după ce a fost eliberat din prizonierat, a respectat o promisiune făcută lui Dumnezeu când era în tranșee și a rămas în Basarabia, unde s-a închinoviat la Mănăstirea Hârbovăț din raionul Călărași.
După o perioadă de încercare, starețul său, văzând râvna lui pentru cele sfinte, îl călugărește în anul 1920, și îi pune numele Iraclie.
În anul 1926 a fost hirotonit ierodiacon, iar doi ani mai târziu ieromonah, slujind cu multă râvnă și cuvenită evlavie toată viața sa.
Monah în vremuri de prigoană ateistă
Sfântul Cuvios Mărturisitor Iraclie din Basarabia (1893 – 1964) – foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro
„În perioada 1926-1930 a urmat cursurile Facultății de Teologie din Chișinău, remarcându-se prin preocupările sale cărturărești, publicistice și duhovnicești, fiind apreciat de profesorii erudiți ai Facultății de Teologie”, scrie Părintele Episcop Veniamin.
Scriitorul Mihail Sadoveanu l-a menționat pe Părintele Iraclie într-un text în care relata vizita la mănăstirea de metanie a ieromonahului.
„Era recunoscut de contemporani ca mare orator și duhovnic iscusit, milostiv și generos cu cei străini, devotat misiunii sale, vorbitor de limbi străine, traducător și publicist (rusa, găgăuza, germana etc.), mărturisitor în închisorile comuniste, cunoscător al Sfintei Scripturi, bun cântăreț și administrator, fapt confirmat și de cei care i-au studiat viața și activitatea”, subliniază Episcopul Basarabiei de Sud.
Calitățile sale oratorice, pregătirea teologică temeinică și viața sa curată, au făcut ca în anul 1935 să fie desemnat să conducă procesiunile din parohii, mergând cu Icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni de la Hârbovăț pentru a face plugăria spirituală de toamnă și de primăvară.
La aceste slujbe Sfântul Iraclie rostea cuvântări spre folosul duhovnicesc al credincioșilor.
Contemporanii săi îl cinsteau, recunoscând în el un mare orator, un duhovnic iscusit și un bun slujitor.
Era milostiv și iubitor de străini, fiind dedicat întru totul misiunii sale preoțești.
Cunoștea bine Sfintele Scripturi și vorbea mai multe limbi străine: rusa, găgăuza, germana. Astfel, se îndeletnicea cu traducerea textelor de suflet folositoare pe care le publica spre zidirea duhovnicească a celor mulți.
Sfântul Iraclie a fost un bun povățuitor al tinerilor care urmau Școala de cântăreți de la Chișinău, ce fusese transferată la Hârbovăț, unde activa ca spiritual și subdirector.
„În anul 1940, la retragerea administrației românești, protosinghelul Iraclie Flocea fost desemnat vicar al eparhiei, menținând echilibrul până la desființarea mănăstirii, trei luni mai târziu, mergând preot la parohia Nisporeni. Văzând persecuția preoților și a monahilor din partea sovieticilor, din puținele posibilități de la parohie trimitea ajutoare la călugării de la mănăstirile Noul Neamț și Hâncu, le dădea bani și produse alimentare, până la revenirea în 1941 a Armatei Române.”
După sosirea eliberarea Basarabiei de către Armata Română, a revenit la Mănăstirea Hârbovăț și s-a implicat în procesul de renovare și la readucerea monahilor alungați de sovietici.
Pentru priceperea și statornicia sa, în anul 1940 a fost desemnat vicar al eparhiei.
Cu discernământul său, a menținut echilibrul în Mănăstirea Hârbovăț într-o perioadă tulbure, de război, până la desființarea ei de către sovietici.
A fost transferat apoi ca preot slujitor la parohia Nisporeni.
Văzând persecuția preoților și a monahilor din partea sovieticilor, din modestele posibilități de la parohie trimitea ajutoare la călugării de la Mănăstirile Noul Neamț și Hâncu.
Le dădea bani și mâncare, arătând dragoste și milă față de frații aflați în suferință.
Între anii 1941-1944 a îndeplinit ascultarea de exarh al mănăstirilor din Arhiepiscopia Chișinăului, iar în martie 1944 a fost numit vicar eparhial pentru regiunile evacuate din Arhiepiscopie.
Având ascultarea de exarh al mănăstirilor din Arhiepiscopia Chișinăului între anii 1941 și 1944, a modelat în sufletele fraților și ale monahilor virtuțile creștine și i-a îndemnat să fie lumină lumii și sare pământului, vorbindu-le despre vremelnicia vieții și bucuria comuniunii veșnice cu Hristos.
În anul 1944, Basarabia este din nou ocupată de trupele sovietice.
Ostașii necredincioși au arestat, au torturat și au omorât mulțime de clerici și credincioși care au mărturisit credința în Iisus Hristos.
Sfântul Iraclie a primit și el această cruce grea a mărturisirii.
În 2 august 1945 a fost arestat, fiind condamnat de Sovietul Suprem, la 8 ani de muncă silnică în Siberia, în data de 17 decembrie 1945, pentru propagandă, agitație și apeluri pentru răsturnarea puterii sovietice, conform art. 58, p.10, era o formă prin care erau condamnați clericii și monahii, fără a li se putea aduce vreo acuzație reală, ci pentru că erau români ortodocși și conform ideologiei partidului erau dușmani ai poporului.
În închisoare, ca și ceilalți clerici, a continuat să ajute și să încurajeze pe deținuți, a spovedit și a ținut vie flacăra credinței, fiind un credincios slujitor al lui Hristos.
Nu s-a lepădat de Mirele Bisericii și nici nu a cedat în fața chinuitorilor săi, rămânând statornic în credință până la sfârșitul vieții.
Supraviețuitor al Gulagului stalinist
Protosinghelul Iraclie Flocea (1893 – 1964) – preluat de pe doxologia.ro
„În Lagărul pentru deținuți, ca și ceilalți clerici, a continuat să ajute și să încurajeze pe cei deportați, a spovedit și a ținut vie flacăra credinței, fiind devotat slujirii asumate și Bisericii. Nu s-a lepădat de credința și nici nu a cedat presiunilor, fapt care șl-a ajutat să supraviețuiască și să revină în Basarabia, rămânând statornic până la sfârșitul vieții sale”, menționează Părintele Episcop Veniamin.
În anul 1953 se întoarce în Basarabia „tot atât de smerit și harnic propovăduitor al Cuvântului lui Dumnezeu”.
În perioada 1953-1959, Sfântul Iraclie a îndeplinit ascultarea de casier în Mănăstirea Țigănești, de lângă Chișinău.
După desființarea ei în 1959, a îndeplinit ascultarea de ghid la Mănăstirea Noul Neamț, unde a viețuit până la închiderea ei din anul 1962.
Ultimii ani i-a petrecut în casa unui fiu duhovnicesc din satul Chițcani, aproape de Mănăstirea Noul Neamț, în smerenie și rugăciune, povățuindu-și duhovnicește ucenicii care îl cercetau.
Strălucind în virtute, în dragoste și smerenie, s-a făcut vas primitor al darurilor dumnezeiești și s-a arătat îndrumător înțelept al sufletelor pe calea mântuirii.
Bineplăcând lui Dumnezeu și oamenilor, prin viețuirea sa cea sfântă, și-a sfârșit viața aceasta la 16/3 august 1964, înconjurat de ucenicii săi.
A fost înmormântat în cimitirul satului, sub atenta supraveghere a comuniștilor, care îi monitorizau cu multă atenție pe clerici și în special pe monahi.
În 19 octombrie 1992 protosinghelul Ieraclie a fost reabilitat de către procuratura Generală din Republica Moldova.
Osemintele au izvorât mir
După anul 2000, prin lucrarea proniatoare a lui Dumnezeu și grija rudelor sale de la Pojorâta, cu multe eforturi, s-a descoperit mormântul marelui cuvios.
Cu acest prilej, sfintele sale moaște au fost luate și așezate în cimitirul Mănăstirii Noul Neamț.
Atunci, familia, având mare evlavie către strămoșul lor cel duhovnicesc, a luat un fragment din sfintele moaște spre binecuvântare.
În ziua pomenirii sale din anul 2022, din moaștele cuviosului a izvorât mir.
Familia Sfântului Iraclie, văzând această minune, a slăvit pe Dumnezeu și a povestit întâmplarea minunată Preasfințitului Părinte Veniamin, Episcopul Basarabiei de Sud.
Părintele Episcop Veniamin mai relatează o întâmplare minunată recentă referitoare la acest părinte.
În 2019, rudele din Pojorâta, jud. Suceava, au vrut să aducă acasă osemintele lui, dar n-au reușit și le-au înhumat în cimitirul Mănăstirii Noul Neamț.
Aflând de aceasta și de viața sa sfântă, bineplăcută înaintea lui Dumnezeu, împreună cu familia și cu un sobor de preoți a mers la mormântul Sfântului și în ziua de 22 noiembrie 2022 au aflat cinstitele sale moaște frumoase la vedere și binemirositoare.
„La acel moment, au luat câteva fragmente din osemintele sale pentru familie, păstrându-le în casa lor din Pojorâta, unde ardea o candelă și era o atmosferă de mănăstire. În ziua trecerii sale la Domnul, 16 august 2022, din osemintele sale a izvorât mir, fapt care i-a speriat”, povestește părintele episcop.
„După ce am discutat, pornind de la această întâmplare, am început documentarea pentru cunoașterea vieții și activității Protosinghelului Iraclie Flocea”, afirmă Preasfințitul Părinte Veniamin.
„Cercetând opera și activitatea sa, am constatat că Părintele Iraclie a avut o viață sfântă, a fost un monah de vocație și un misionar neobosit, predicator și duhovnic, pătimitor în închisorile comuniste și făcător de minuni, statornic și fidel slujirii asumate, n-a părăsit Basarabia, ci a rămas până la sfârșitul vieții sale monah și mai mult, în pofida greutăților a predicat Evanghelia, aducând pe mulți la Hristos”, scrie ierarhul.
Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi. Amin.
Proslăvirea
Sfântul Cuvios Mărturisitor Iraclie din Basarabia (1893 – 1964) – foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a aprobat, în ședința de lucru de miercuri, 25 octombrie 2023, propunerea Episcopiei Basarabiei de Sud de canonizare a Protosinghelului Iraclie Flocea (11 mai 1893-16 august 1964).
Propunerea eparhiei a fost avizată în prealabil de Sinodul Mitropolitan al Mitropoliei Basarabiei.
În zilele de joi și vineri, 11-12 iulie 2024, în Aula Magna „Teoctist Patriarhul” din Palatul Patriarhiei, sub președinția Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, s-a desfășurat ședința de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.
Principalele hotărâri noi ale Sfântului Sinod sunt următoarele:
a) Aprobarea canonizărilor pentru 16 sfinţi români, urmând ca textele liturgice ale unora să fi completate, iar ale tuturor să fie diortosite într-o viitoare şedinţă a Sfântului Sinod.
(…)
15. Părintele protosinghel Iraclie Flocea, exarh al mănăstirilor din Arhiepiscopia Chișinăului, cu titulatura: Sfântul Cuvios Iraclie din Basarabia, cu cinstire în ziua de 3 august;
Imnografie
Troparul Sfântului Cuvios Mărturisitor Iraclie din Basarabia
Ceata monahilor și a credincioșilor din Basarabia astăzi te laudă, Sfinte Iraclie, cinstind slăvita ta pomenire, că i-ai luminat pe toți cu lumina Scripturilor, cu slujirea Tainelor, și cu graiul Părinților; de aceea, te rugăm, mijlocește pentru sufletele noastre.
Condacul Sfântului Cuvios Mărturisitor Iraclie din Basarabia
Glasul al 4-lea
Podobie: Cel ce Te-ai înălțat pe Cruce…
Rănit de dragostea Stăpânului nostru, te-ai nevoit în mănăstirea Hârbovățului și, luminându-ți sufletul cu sfintele virtuți, harul Mângâietorului ai primit, Cuvioase, și duhovnic iscusit, cu înaltă trăire, ai fost în vremuri grele, iar acum te rogi în ceruri, Părinte Iraclie!
Sfântul Cuvios Partenie de la Agapia Veche († 1660)
Sfântul Cuvios Partenie de la Agapia Veche († 1660) – foto preluat de pe doxologia.ro
Sfântul Partenie, părintele cel sfânt şi minunat, vrednic urmaş al sihaştrilor din Munţii Agapiei, a vieţuit în aceste locuri în veacul al XVII-lea.
Sfântul Ierarh Dosoftei, mitropolitul Moldovei, care a cunoscut mulţi călugări cu înaltă viaţă duhovnicească din Moldova, îl numără pe Cuviosul Partenie printre Sfinţii români cărora le-a văzut viaţa şi traiul. Ucenic al stareţului Eufrosin, ctitorul mănăstirii din Livada Părinţilor, primeşte din mâinile acestuia tunderea în schima monahală.
Cât a stat în viaţa de obşte, cât s-a nevoit în sihăstrie, nu putem şti. Tradiţia spune despre el că a sihăstrit în muntele Scaunele, după pilda părinţilor de odinioară.
Nevoinţa lor era aceasta: ziua se rugau în singurătate, mai ales citind Psaltirea, pe care o ştiau pe dinafară, iar la apusul soarelui gustau puţin din pâine şi legume fierte, după care toată noaptea se nevoiau, rostind cu mintea rugăciunea lui Iisus, iar cu mâinile împletind coşuri.
Aţipeau doar câte puţin când oboseau, în laviţe (scaune), aşezate între trunchiurile de brazi. Această nevoinţă continua fără întrerupere până dimineaţa. Ucenicii duceau coşurile la târg, unde le vindeau, iar cu banii astfel câştigaţi, cumpărau hrană şi cele necesare traiului pustnicesc. De la aceste „scaune” muntele şi poiana au primit numele de Scaunele.
Părintele Partenie este şi el numărat în rândul egumenilor Agapiei. Mulţi călugări şi pustnici s-au mântuit prin rugăciunea şi povăţuirea sa blândă.
Era luminat şi plin de toată înţelepciunea, că, având dragoste de Sfintele Scripturi şi de cărţile Sfinţilor Părinţi, s-a îngrijit ca fraţii din obşte să nu fie lipsiţi de aceste comori nepreţuite în vremuri când cu anevoie şi cu mare cheltuială se dobândeau. Avea darul tămăduirii şi alunga demonii din cei îndrăciţi. Pentru viaţa sa sfântă, dintotdeauna a fost cinstit de călugări şi de credincioşi.
Mărturie a vieţuirii sale sfinte şi minunate este şi faptul că, după moarte (pe la anul 1660), trupul i-a fost găsit nestricat. Cu adâncă evlavie şi nădejde veneau să se închine la sfintele sale moaşte călugări şi credincioşi de pretutindeni.
Sfintele moaşte ale Cuviosului Partenie au fost tăinuite, poate, odată cu ale Cuviosului Rafael. Aceşti doi mai luminători ai călugărilor întregesc şirul părinţilor din veac, ce s-au sfinţit prin mari nevoinţe în „Mănăstirea lui Agapie” şi în împrejurimile ei.
Canonizarea sfinților Cuvioși Rafael și Partenie de la Agapia Veche a fost aprobată de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în ședința de lucru din 05-07 martie 2008. În data de 05 iunie, la Mănăstirea Neamț, în cadrul Sfintei Liturghii a avut loc proclamarea solemnă a canonizării. Apoi, în data de 21 iulie 2008 a avut loc proclamarea locală a canonizării Sfinților Cuvioși Rafael și Partenie, prin săvârșirea Sfintei Liturghii la Mănăstirea Agapia Veche.
Pentru rugăciunile lor, Hristoase Dumnezeule, miluieşte-ne pe noi. Amin.
Imnografie
Sfinții Cuvioși Rafail și Partenie de la Agapia Veche (Secolele XVI-XVII) – foto preluat de pe basilica.ro
Troparul Sfinţilor Cuvioşi Rafael şi Partenie de la Agapia Veche
Glasul al 5-lea
Următori şi împlinitori ai Evangheliei lui Hristos, Cuvioşilor Părinţi Partenie şi Rafail, sihaştrii prealuminaţi ai munţilor Moldovei; ostenindu-vă cu postul şi cu rugăciunea, aţi dobândit de la Dumnezeu aripi ale sufletului vostru, pentru aceasta vă rugăm să ne trimiteţi de la Hristos milă şi har celor ce prăznuim cu dragoste pomenirea voastră!
Condacul Sfinţilor Cuvioşi Rafael şi Partenie de la Agapia Veche
Glasul al 8-lea
Podobie: Apărătoare Doamnă…
La ajutorul vostru alergăm, Cuvioșilor Părinți, ca la niște izvoare tămăduitoare pe care Dumnezeu le-a făcut pentru noi. Prin voi, fericiților, ne adapă Hristos din apele Duhului, ca să lăudăm Treimea cea de o ființă și vouă să vă cântăm: Bucurați-vă, Sfinților Cuvioși Rafael și Partenie, rugători pentru sufletele noastre!
Sfântul Cuvios Rafael de la Agapia Veche (Secolele XVI-XVII)
Sfântul Cuvios Rafael de la Agapia Veche (Secolele XVI-XVII) – foto preluat de pe doxologia.ro
Cuviosul Rafael s-a nevoit în străvechiul aşezământ călugăresc Agapia din Deal, în veacul al XVI-lea. Acesta a fost cinstit mai ales în Moldova, ca unul dintre marii Sfinţi români, ale cărui sfinte moaşte le-a căutat, spre a le săruta, însuşi Sfântul Ierarh Dosoftei, mitropolitul Moldovei.
Sfântul Rafael s-a născut, după unele izvoare, în satul Bursucani, din ţinutul Bârladului, fiind fiul unor părinţi virtuoşi şi de neam bun. Faima despre viaţa duhovnicească înaltă a călugărilor din „Mănăstirea lui Agapie”, trecând de hotarele Moldovei şi chiar dincolo de Carpaţi, atrăgea pe mulţi iubitori de Hristos.
Cuviosul, ascultându-şi chemarea lăuntrică şi purtând întru sine frica de Dumnezeu, vine aici cu dorinţa de a urma calea cea strâmtă şi mult bătătorită de sihaştrii cei din veac. Mult s-a minunat văzând viaţa de aspră nevoinţă, rugăciunea şi tăcerea părinţilor. Dar mai mult a fost cucerit de duhul dragostei celei nefăţarnice.
Cu iubirea de Hristos în suflet şi cu îndrăzneala cea bună fiind întrarmat, s-a făcut ucenic părinţilor. Învăţa de la ei că ascultarea este mai mare decât toate şi că numai cei curaţi cu inima pot intra în împărăţia lui Dumnezeu, dar pentru a dobândi neprihănirea este nevoie de multă silinţă a firii. Pătrunde, cu vremea, tainele vieţii duhovniceşti, străduindu-se să se asemene părinţilor în osteneli, rugăciune şi smerenie.
După îndelungă ascultare, ucenicul a luat pe umerii săi jugul cel bun al lui Hristos şi, îmbrăcat fiind în chipul cel monahicesc, a primit numele de Rafael, care se tâlcuieşte „Dumnezeu aduce vindecare”.
Cu nemăsurată râvnă se silea să dobândească, deopotrivă, toate virtuţile şi, astfel, s-a făcut locaş al tuturor bunătăţilor duhovniceşti, încât toţi luau aminte la el, căutând să-l urmeze. Viaţa de nevoinţă a acestui purtător de Dumnezeu este mult învăluită în taină.
Dar se ştie că părinţii de la Agapia ţineau o rânduială a locului de la care nu s-a abătut nici ascultătorul monah Rafael. Călugării vieţuiau în obşte, iar cine era întărit şi râvnea la viaţa cea liniştită a pustiei, cu binecuvântare, pleca să se nevoiască în sihăstrie împreună cu un bătrân, mai târziu, poate, şi singur. Munţii sunt martori tăcuţi ai nevoinţelor Sfinţilor.
La tot pasul apar tainiţe potrivite nevoinţei. Stânci scobite, peşteri, poieni însorite, obcini unde pădurea începe să dispară, au fost întotdeauna locuite de sihaştri. Această cale binecuvântată a urmat-o şi fericitul Rafael, care, asemenea unui vultur în înălţimi, s-a însingurat în inima muntelui. Pustnicii, acele făclii strălucitoare ce au luminat cu viaţa lor îngerească pustietatea muntelui, i-au dezvăluit tainele lucrării duhovniceşti săvârşite cu mintea.
Dar desăvârşita călăuză i-a fost liniştea cea sfântă spre aflarea celor cereşti, iar prin rugăciunea curată s-a ridicat mai presus de cele pământeşti şi a văzut slava lui Dumnezeu, cât i-a fost îngăduit.
Rodul ostenelilor sihăstreşti şi ale rugăciunii neîncetate a fost dobândirea darurilor înalte, care cu anevoie pot fi înfăţişate în cuvânt. Dumnezeu cel iubitor de oameni, Care vrea mântuirea tuturor, a rânduit ca să fie îndrumător al fraţilor din obşte, căci, prin viaţa sa îngerească şi prin înţelepciunea cea mai presus de fire, pricinuia tuturor uimire.
În Condica Sfântă şi în pomelnicele vechi este numit „Fericitul Stareţ Rafael”.
Toţi îl priveau ca pe o icoană a virtuţilor. Sfeşnic de lumină era sihaştrilor, dar şi părinte iubitor creştinilor din satele Moldovei care veneau la el ca la un liman, pentru rugăciuni, tămăduiri şi ajutor în tot felul de nevoi, în vreme de pace sau de cumpănă pentru ţară.
După trecerea din lumea aceasta, ucenicii, cunoscându-i viaţa şi nevoinţele şi văzând minunile care se făceau la mormântul său, i-au dezgropat trupul pe care l-au aflat bine mirositor. A fost aşezat în biserică spre închinare.
Odor de mare preţ era pentru Moldova, pentru că veneau credincioşii să se închine la sfintele sale moaşte, mai ales la hramul Mănăstirii Neamţ, când avea loc pelerinajul la Mănăstirile Neamţ, Agapia şi Secu.
La Agapia Veche acest pelerinaj continuă şi azi, cu toate că trupurile întregi ale Sfinţilor au fost tăinuite din pricina vitregiei vremurilor.
Canonizarea sfinților Cuvioși Rafael și Partenie de la Agapia Veche a fost aprobată de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în ședința de lucru din 05-07 martie 2008. În data de 05 iunie, la Mănăstirea Neamț, în cadrul Sfintei Liturghii a avut loc proclamarea solemnă a canonizării. Apoi, în data de 21 iulie 2008 a avut loc proclamarea locală a canonizării Sfinților Cuvioși Rafael și Partenie, prin săvârșirea Sfintei Liturghii la Mănăstirea Agapia Veche.
Imnografie
Troparul Sfinţilor Cuvioşi Rafael şi Partenie de la Agapia Veche
Glasul al 5-lea
Următori şi împlinitori ai Evangheliei lui Hristos, Cuvioşilor Părinţi Partenie şi Rafail, sihaştrii prealuminaţi ai munţilor Moldovei; ostenindu-vă cu postul şi cu rugăciunea, aţi dobândit de la Dumnezeu aripi ale sufletului vostru, pentru aceasta vă rugăm să ne trimiteţi de la Hristos milă şi har celor ce prăznuim cu dragoste pomenirea voastră!
Condacul Sfinţilor Cuvioşi Rafael şi Partenie de la Agapia Veche
Glasul al 8-lea
Podobie: Apărătoare Doamnă…
La ajutorul vostru alergăm, Cuvioșilor Părinți, ca la niște izvoare tămăduitoare pe care Dumnezeu le-a făcut pentru noi. Prin voi, fericiților, ne adapă Hristos din apele Duhului, ca să lăudăm Treimea cea de o ființă și vouă să vă cântăm: Bucurați-vă, Sfinților Cuvioși Rafael și Partenie, rugători pentru sufletele noastre!
cititi mai mult despre Sfântul Cuvios Rafael de la Agapia Veche si pe doxologia.ro
Sfântul Serafim a fost un ascet rus care a vieţuit în Mănăstirea Sarov din Rusia. Este unul dintre cei mai cunoscuţi sfinţi din lumea ortodoxă, mare făcător de minuni, cultul său luând amploare în secolul XX. Data sa de prăznuire este 2 ianuarie, iar în alte biserici şi 19 iulie, ziua aflării moaştelor sale.
Cuviosul Serafim s-a născut în anul 1759, în 19 iulie, în oraşul Kursk, din Rusia, având părinţi binecredincioşi, Isidor şi Agafia. A intrat în mănăstirea din Sarov la vârsta de 19 ani, iar la 27 de ani a fost hirotonit preot. Vreme de 10 ani, din 1794 până în 1804, a trăit singur în pădure, păzind în amănunt rânduiala Sfântului Pahomie din Egipt, pe care a descoperit-o în setea lui neobosită de a citi cărţile Sfinţilor Părinţi.
În pădure, Sfântul Serafim locuia în tovărăşia animalelor sălbatice: urşi, lupi, vulpi, care se obişnuiseră să ia hrana din mâna lui. Din ispita diavolului, Sfântul Serafim a fost bătut rău de tâlhari şi a fost găsit fără cunoştinţă în coliba lui din pădure. Vindecat de răni, între anii 1804-1807 a primit rânduiala de viaţă a stâlpnicilor şi a petrecut o mie de zile şi de nopţi, rugându-se în genunchi, pe o piatră, în inima pădurii, îndurând ierni grele.
Mai apoi, vreme de mulţi ani, a stat zăvorât în chilia lui din mănăstire, fără pat şi fără căldură, având ca pravilă – rostirea rugăciunii lui Iisus, iar ca citire săptămânală – cele patru Evanghelii. Duminica se împărtăşea cu Sfintele Taine, pe care i le aducea un preot în chilia sa.
În urma unei vedenii în care i s-a arătat Maica Domnului, însoţită de Sfinţii Petru al Alexandriei şi Clement al Romei, Sfântul Serafim a primit darul de a povăţui suflete ca părinte duhovnicesc (stareţ) şi a început să primească pe credincioşi la chilia sa. Îi întâmpina întotdeauna rostind cuvintele: „Bucuria mea!”, şi îi învăţa că scopul vieţii creştine este „dobândirea Duhului Sfânt”. Iisus, Fiul lui Dumnezeu, chemat în rugăciunea neîncetată, Se arată prin venirea Duhului Sfânt, iar Duhul şi Fiul, împreună, îl duc pe cel ce se roagă la apropierea de Tatăl.
Mărturia lucrării de împărtăşire din lumina dumnezeiască, aşa cum a cunoscut-o Sfântul Serafim, este descrisă în cartea lui Nicolae Motovilov: Viaţa Sfântului Serafim de Sarov. Motovilov îi spuse Cuviosului Serafim: „Şi totuşi, eu nu înţeleg cum pot să am siguranţa că sunt în Duhul Sfânt. După care semne pot eu să cunosc singur că harul Sfântului Duh se află în mine?”.
Părintele Serafim spuse: ,,Iată, acum, suntem amândoi în harul Sfântului Duh… Dar de ce nu mă priveşti?”. ,,Părinte, nu pot să te privesc. Ochii sfinţiei tale aruncă fulgere de lumină. Faţa sfinţiei tale e mai arzătoare decât soarele şi mă dor ochii”. Şi Cuviosul Serafim urmă: ,,Te afli în plinătatea Sfântului Duh, altfel n-ai putea să mă vezi în starea aceasta”.
Apoi i-a spus şoptit: ,,Mulţumeşte lui Dumnezeu pentru milostivirea Lui către noi. Vezi, în adâncul inimii m-am îndreptat către Dumnezeu, zicând: Doamne, fă pe omul acesta vrednic să vadă, cu ochii lui trupeşti, arătarea Preasfântului Duh. Şi iată, Dumnezeu a auzit rugăciunea smeritului Serafim… Dar bine, de ce nu te uiţi la mine? Nu-ţi fie teamă, Dumnezeu este cu noi…”.
,,Încurajat, încercai să ridic ochii şi o spaimă sfântă îmi cuprinse toată fiinţa. Închipuiţi-vă faţa unui om care vă vorbeşte din mijlocul soarelui; îi vezi mişcarea buzelor, înfăţişarea ochilor, îi auzi glasul, simţi că te ţine de umeri, dar nu-i vezi nici braţele, nu vezi nici trupul tău, nici al celui ce-ţi vorbeşte, ci vezi numai o lumină strălucitoare, o lumină orbitoare, luminând întinsul zăpezii, până departe, împrejur, luminând fulgii de zăpadă, care nu încetau să cadă peste mine şi peste marele stareţ”.
Şi Părintele Serafim urmă: ,,Dacă numai presimţirea, arvuna aceasta a bucuriei viitoare, umple inima noastră de atâta mângâiere şi atâta înviorare, ce vom spune de bucuria însăşi, care este pregătită în ceruri, tuturor celor ce plâng aici pe pământ? Şi dumneata, dragul meu, ai plâns destul în viaţa pământească.
Dar, iată, cu câtă bucurie te mângâie Dumnezeu… Dar acum e vremea luptelor, a strădaniilor neîncetate, e vremea dobândirii unor puteri din ce în ce mai mari, ca să creştem ,,până la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos” (cf. Efeseni 4, 13). Atunci, însă, bucuria aceasta, pe care o simţim acum în parte şi într-un timp scurt, se va arăta în toată plinătatea ei şi ne va covârşi toată fiinţa cu desfătări negrăite, pe care nimeni nu va mai putea să le ia de la noi”.
Cuviosul Serafim a întemeiat mănăstirea de maici de la Diveevo, apoi a răposat cu pace în ziua de 2 ianuarie a anului 1833. Prima aflare a moaştelor sale a avut loc cu prilejul trecerii lui în rândul Sfinţilor, în anul 1903, la 19 iulie, dată care a devenit a doua lui zi de prăznuire.
În anul 1926, pe vremea prigoanei ateiste, mănăstirea Diveevo a fost desfiinţată, iar moaştele Cuviosului au fost ascunse de atei, spre a opri pelerinajele prin care credinţa se întărea. Ele au fost descoperite din nou în anul 1991 şi au fost aşezate la Diveevo, unde mulţimi de credincioşi din toată lumea vin spre a-l cinsti.
Sfântul Serafim a rămas în conştiinţa credincioşilor ortodocşi ca un mare părinte duhovnicesc, lucrător al rugăciunii neîncetate, purtător de har şi făcător de minuni.
Un fragment din moaștele Sfântului Serafim de Sarov se află la Biserica „Sfântul Nicolae”-Tabacu din București.
cititi mai mult despre Sfântul Cuvios Serafim de Sarov pe unitischimbam.ro
Sfântul Cuvios Andrei Rubliov, iconograful (Secolele XIV-XV)
Sfântul Cuvios Andrei Rubliov, iconograful (Secolele XIV-XV) – foto preluat de pe doxologia.ro
Sfântul Cuvios Andrei Rubliov (1360? – 29 ianuarie 1430) a fost un monah rus considerat a fi unul dintre cei mai mari pictori de icoane ai tuturor timpurilor. Prăznuirea sa se face pe 4 iulie.
Viața și lucrările
Sfântul Cuvios Andrei Rubliov, iconograful (Secolele XIV-XV) – foto preluat de pe doxologia.ro
Se cunosc puține lucruri despre viața Cuviosului Andrei, însă tradiția a păstrat câteva elemente care permit să fie schițată în linii generale. Andrei a intrat încă din copilărie în mănăstirea Sfintei Treimi, unde a și crescut. A fost puternic influențat de Sf. Serghie de Radonej, egumenul mănăstirii.
În cele din urmă, Andrei s-a hotărât să devină monah și, cu binecuvântarea noului egumen al mănăstirii sale a plecat de acolo la Mănăstirea Spaso-Andronikov, întemeiată de Sf. Andronic (13 iunie). Acolo a fost tuns în monahism și a început să studieze iconografia sub îndrumarea lui Teofan Grecul și a unui monah pe nume Daniel (Daniil).
Prima referință cunoscută la o lucrare a lui apare în 1405, când se spune că a pictat icoane și fresce în Catedrala Buneivestiri din Moscova, împreună cu Teofan Grecul și cu un alt iconograf pe nume Prohor. În 1408, el și monahul Daniil au pictat frescele din Catedrala Adormirii Maicii Domnului din Vladimir. În sfârșit, celor doi li s-a încredințat pictarea noii biserici a Lavrei Sfintei Treimi de lângă orașul Serghiev-Posad, unde Andrei își petrecuse copilăria. Mănăstirea fusese distrusă de tătari în anul 1408. Cam din acea perioadă datează singura icoană considerată a fi în întregime opera sa, Icoana Sfintei Treimi sau a Ospitalității lui Avraam.
Andrei Rubliov a trecut la Domnul pe 29 ianuarie 1430, la mănăstirea Andronikov. A fost unul dintre cei nouă sfinți proslăviți de Biserica Rusiei la Sinodul din 6-9 iunie 1988.
Icoane pictate de Andrei Rubliov
“Icoana Sfintei Treimi” de Andrei Rubliov. Cea mai cunoscută icoană a lui Rubliov este cea în care acesta i-a zugrăvit pe cei trei îngeri care i s-au arătat patriarhului Avraam și Sarrei. Îngerii sunt considerați a fi o prefigurare a Sfintei Treimi; prin urmare această scenă ar fi singura în care iconografii Îl pot zugrăvi pe Dumnezeu Tatăl – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
- Înălțarea Domnului (cca. 1408)
Înălțarea (Andrei Rubliov, 1408, Galeria Tretiakov, Moscova) – foto preluat de pe en.wikipedia.org
- Maica Domnului din Vladimir (ca. 1405 – zugrăvită de Rubliov după modelul celebrei icoane a Maicii Domnului din Vladimir)
Maica Domnului din Vladimir (ca. 1405 – zugrăvită de Andrei Rubliov după modelul celebrei icoane a Maicii Domnului din Vladimir) – foto preluat de pe en.wikipedia.org
- Hristos Mântuitorul (cca. 1410)
Hristos Mântuitorul (Andrei Rubliov, cca. 1410, Galeria Tretiakov, Moscova) – foto preluat de pe en.wikipedia.org
- Apostolul Pavel (cca. 1410)
Apostolul Pavel (Andrei Rubliov, anii 1410, Galeria Tretiakov, Moscova) – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Strălucind cu razele luminii dumnezeiești, cuvioase Andrei, pe Hristos, Înțelepciunea și Puterea lui Dumnezeu L-ai cunoscut. Propovăduit-ai lumii Sfânta Treime cea întru Unime, iar noi, minunându-ne, cu bucurie strigăm ție, ca cel ce ai îndrăzneală către Preasfânta Treime: roagă-te ca Lumina cea necreată să lumineze sufletele noastre!
Condac (glasul al 2-lea):
Ca o trâmbiță făcut-ai să răsune dulceața cântărilor dumnezeiești, și stea călăuzitoare te-ai arătat lumii, strălucind cu lumina Treimii. Pentru aceasta strigăm ție: Cuvioase Andrei, roagă-te neîncetat pentru noi toți.
Notă:
Troparul și condacul sunt traduse din limba engleză.
Sfântul Cuvios Ilarion cel Nou, egumenul Mănăstirii lui Dalmat (775 – 845)
Sfântul Ilarion cel Nou (775-845) a fost un cuvios Părinte și mărturisitor al credinței în perioada iconoclastă din secolul al IX-lea.
Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 6 iunie.
Sfântul Cuvios Ilarion cel Nou, egumenul Mănăstirii Dalmaților (775 – 845) – foto preluat de pe doxologia.ro
Fericitul acesta Ilarion a trăit pe vremea împăratului Nichifor Patriciul și a lui Stavrache și a lui Mihail Rangave și a lui Leon Armeanul iconomahul (813-820) și a lui Mihail Travlos și a lui Teofil iconomahul, trăgându-se cu neamul din Capadocia, care se numea și Caramania, având tată pe Petru, iar maică pe Teodosia. Tatăl său era cunoscut împăratului, fiindcă el da pâine la masa împărătească. Deci după ce s-a născut Cuviosul și a fost înțărcat de către dânșii, a fost dat la școală ca să învețe cu osârdie Sfintele Scripturi.
Iar când s-a făcut de 20 de ani, evanghelicește a lăsat pe tată, pe maică, casa, bogăția și pe toată lumea, și s-a făcut monah în mănăstirea ce se numea a Xirochipiului (gr. Xerokopion), ce se afla în Constantinopol, apoi s-a dus de acolo, și a mers în mănăstirea ce se numea a lui Dalmat (prăznuit la 3 august), și acolo a luat marea și îngereasca schimă, adică s-a făcut schimnic. Deci, având pururea pomenitul ascultare, smerenie și liniște (adică trăind în isihie), a slujit în gradina mănăstirii zece ani, apoi, după ce și-a curățit sufletul de toată patima și l-a strălucit cu virtuțile ca soarele, atunci prin harul cel dumnezeiesc s-a făcut făcător de minuni, căci a izgonit dintr-un tânăr un duh necurat ce îl bântuia; pentru aceasta și egumenul mănăstirii l-a făcut pe el preot și fără a voi el. Iar după ce s-a săvârșit egumenul acela după trecerea a câțiva ani, s-a dus sfântul din mănăstire și a trecut la locul cel numit Opsichiu, și de acolo s-a dus în mănăstirea Cataronilor (mănăstirea catarilor, în Bitinia). Monahii mănăstirii sale, fiind înștiințați de aceasta, au vestit pe Sfântul Patriarh Nichifor, ce era atunci patriarh; iar patriarhul iarăși a vestit împăratului Nichifor Patrichie, îndemnându-l ca să trimită și să aducă înapoi pe cuvios. Pentru aceasta, ascultând cuviosul de îndemnurile împăratului și ale patriarhului, s-a întors înapoi și s-a făcut egumen și arhimandrit al mănăstirilor capitalei (807), după cum era acolo așa obiceiul a se face, hotărându-se de sinod. Și a petrecut cuviosul opt ani, păstorind turma lui Hristos.
Iar când a ajuns împăratul Leon Armeanul la anii 813, și a lepădat închinăciunea sfintelor icoane, atunci și cuviosul acesta Ilarion s-a dus la împăratul, și fiind ispitit de către acela cu oarecare momeli și îngroziri, ca să nu se închine sfintelor icoane, sfântul a mustrat pe împărat, și fără de Dumnezeu și nou Iulian paravat l-a numit pe el.
Pentru aceasta din cuvintele acestea s-a mâniat împăratul, și după ce l-a îngrozit că are să-l supună la multe nesuferite chinuri l-a băgat în temniță. Deci după oarecare vreme iarăși a adus pe sfântul înaintea sa, și i-a spus aceleași cuvinte, pe care i le zisese și întâi. Apoi l-a dat pe el patriarhului celui de un cuget cu el, adică lui Teodot Melsino, care se numea și Casiter, ca să-l înduplece pe el. Și fiindcă nu a ascultat cuviosul, l-a închis într-o temniță întunecoasă, și multe zile acolo a trăit în mizerie. Căci se poruncise ca să nu i se dea nici pâine, nici apă, nici altceva spre hrană. Despre aceasta fiind înștiințați monahii și ucenicii lui, s-au dus la împăratul, zicând: „Dă-ne pe pastorul nostru, o împărate, și după puțin îl vom pleca să săvârșească voia ta”. Iar împăratul, înșelându-se de îndemnarea aceasta, le-a dat lor degrabă pe sfântul. Deci sfântul petrecea în mănăstirea sa, luând putina întărire din slăbirea și mizeria de mai dinainte, scăpându-se de foametea ce pătimise în temniță. Pentru aceasta împăratul văzând că monahii nu au gând să-și plinească făgăduința lor, ci numai l-au înșelat, pe monahi i-a pedepsit, iar pe sfântul l-a băgat iarăși în temniță. După aceea l-a trimis la mănăstirea ce se numește a lui Foneu (gr. Phoneos, lângă strântoarea Bosfor), și acolo l-a închis în temniță șase luni spre a fi chinuit mai mult, pentru că egumenul mănăstirii aceleia era om aspru, sălbatic și nemilos.
După aceea împăratul iarăși a adus în palat pe sfântul, și cu îmbunări încerca ca să-l înșele și fiindcă nu a ascultat, a poruncit să-l închidă pe cuviosul în mănăstirea ce se numea a lui Cuclovie (gr. Kyklobion). Apoi după ce au trecut doi ani și șase luni, a scos pe sfântul de acolo, și l-a închis în temnița ce se numea a Numerilor. După aceea l-a bătut cumplit, și de acolo l-a izgonit la cetatea ce se numește Protilion. Iar după ce Leon Armeanul a fost omorât cu sabia, în chiar biserica în care întâiași dată ocărâse și aruncase la pământ icoana lui Hristos, după ce Leon rău și-a lepădat sufletul său, și a împărățit Mihail al II-lea Travlos la anii 820, atunci și sfântul acesta a fost slobozit din temniță și a fost găzduit de către o oarecare femeie creștină în casa ei, și ea i-a slujit șapte ani.
Deci împărățind fiul lui Travlos, adică Teofil luptătorul de icoane, la anii 829, a adunat înrăutățitul pe toți cei ce se făcuseră mai înainte mărturisitori pentru sfintele icoane, și i-a aruncat din nou în temniță. Atunci dar și fericitul acesta Ilarion a fost cercetat, dacă voiește să se supună împărăteștii porunci. Dar fiindcă sfântul a mustrat pe Teofil, că este fără Dumnezeu și înșelător, a primit 117 toiege pe spate, și după aceea a fost izgonit în insula Afusia, care este aproape de insula Alona, ce se afla sub arhiepiscopul Priconisului. Acolo sfântul săpând într-o piatră și-a făcut o chiliuță mică și îngustă, și prin rugăciunea sa a scos și apă, și a petrecut acolo 8 ani. Iar după ce s-a săvârșit Teofil (842), Teodora, soția lui, a adunat în Constantinopol pe toți mărturisitorii și cuvioșii părinți, ce se aflau în izgonire, și după ce a întărit și a așezat Ortodoxia, prin înălțarea și închinarea sfintelor icoane, atunci și Cuviosul Ilarion, și-a luat iarăși mănăstirea sa, strălucind-o cu minunile. Deci 3 ani mai trăind după aceasta, și cu plăcere de Dumnezeu îndreptând pe ucenicii săi, s-a mutat către Domnul în anul 845, fiind de 70 de ani.
Imnografie
Troparul Sfântului Cuvios Ilarion cel Nou, Egumenul Mănăstirii Dalmaţilor
Glasul al 8-lea:
Cu curgerile lacrimilor tale ai lucrat pustiul cel neroditor și cu suspinurile cele dintru adânc ai făcut ostenelile tale însutit roditoare ; și te-ai făcut luminător lumii, strălucind cu minunile, Ilarioane, Părintele nostru. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.
(Audio) Troparul Sfântului Cuvios Ilarion cel Nou, egumenul Mănăstirii Dalmaţilor (în limba greacă) – preluat de pe doxologia.ro
Condacul Sfântului Cuvios Ilarion cel Nou, Egumenul Mănăstirii Dalmaţilor
Glasul 1:
Mormântul Tău…
Cu focul împărtășindu-te nicicum nu te-ai ars, Ilarioane înțelepte, nevoitorule cel cu minte vitează, că rouă de la Dumnezeu ai câştigat, carea te-a răcorit. Pentru aceasta ai suferit lupte mai pre sus de fire, bucurându-te cu cuvioșii, de Dumnezeu înțelepțite, cu carii pomenește-ne pre noi.
Viața Sfântului Cuvios Ilarion cel Nou
Sf. Cuv. Ilarion cel Nou, egumenul Mănăstirii lui Dalmat (775 – 845) – foto preluat de pe doxologia.ro
Fericitul Ilarion a fost fiul lui Petre Capadocianul, cel care da pâine la masa împărătească, iar maica lui era Teodosia; și amândoi părinții lui erau evlavioși. Și fiind ei iubitori de Dumnezeu, l-au învățat bine Sfânta Scriptură din tinerețe. Apoi, când era de douăzeci de ani, a lăsat – după cum zice Evanghelia – pe tată și pe mamă, și casă, și bogăție, și s-a făcut monah în mănăstirea lui Isihie, care era aproape de Vizantia. După aceea a venit în mănăstirea Dalmatului și acolo a luat îngerescul și sfântul chip cel mare, și s-a făcut ucenic al Sfântului Grigorie Decapolitul, care într-acea vreme viețuia acolo.
Și petrecea în ascultare, în tăcere și în smerenie, având slujbă în grădina mănăstirească. El s-a ostenit într-acea ascultare zece ani și se sârguia, ca, prin viața sa, să urmeze Cuviosului Ilarion cel Mare, cel de un nume cu el, a cărui viață îmbunătățită și plăcută Lui Dumnezeu, adeseori citind-o, se asemăna aceluia, pe cât putea, în postiri, în rugăciunile cele de toată noaptea, și în toate ne voințele monahicești, pentru care s-a și numit Ilarion cel Nou.
Deci luminându-și sufletul ca soarele, a luat putere de la Dumnezeu asupra duhurilor celor necurate, ca să le gonească Iar egumenul mănăstirii aceleia l-a făcut preot, chiar și nevrând, după ce Sfântul Grigorie Decapolitul s-a dus de acolo în alte locuri. Apoi, după câțiva ani, murind egumenul acelei mănăstiri, Cuviosul Ilarion a aflat că frații voiesc să-l facă egumenul lor și a ieșit noaptea din mănăstire, neștiut de nimeni, și s-a dus în Vizantia, unde a căutat pe Sfântul Grigorie, învățătorul său, nădăjduind că-l va găsi acolo. Dar acela se dusese în Roma și de acolo s-a întors și s-a sălășluit în muntele Olimpului.
Deci Ilarion a intrat într-o mănăstire din Vizantia, iar monahii mănăstirii Dalmatului, aflând de dânsul, au trimis la prea sfințitul Patriarh Nichifor, rugându-l să-l facă egumen al lor, chiar de n-ar voi. Atunci patriarhul a vestit aceasta împăratului și, trimițând, au adus la dânșii pe Ilarion, și l-au îndemnat să ia egumenia mănăstirii Dalmatului. Iar el neputând să se împotrivească voinței împărătești și patriarhicești, s-a supus poruncii lor și a luat stăpânirea egumeniei, păstorind bine, vreme de opt ani, oile cele cuvântătoare încredințate lui.
După aceasta, a luat scaunul împărăției grecești Leon Armeanul – tiranul cel cu nume de fiară -, care a început a tulbura Biserica lui Hristos cu eresul luptării de icoane. Acela pe mulți îi silea să se unească cu el la eresul lui; iar pe cei ce nu se supuneau voinței lui, pe unii îi muncea, iar pe alții îi izgonea în țări foarte depărtate. Într-acea vreme, din porunca lui, a fost adus și Cuviosul Ilarion de la mănăstirea Dalmatului la palatele împărătești și silit la acel eres. Dar ostașul cel bun al lui Hristos, nu numai că nu s-a supus tiranului nicidecum, dar încă l-a și certat cu îndrăzneală, numindu-l fără de Dumnezeu și nou călcător de lege, pornindu-l astfel spre mare mânie. Deci răucredinciosul împărat a pus asupra fericitului multe bătăi și felurite munci, și l-a închis în temniță.
Iar după o vreme oarecare, punându-l iar de față la cercetare, dar nimic sporind la scopul lui, l-a dat patriarhului celui de un gând cu el, anume Teodot, cu porecla Casiter, care luase scaunul după izgonirea pentru dreapta credință a prea sfințitului Nichifor. Acel Teodot, patriarhul mincinos, a făcut Cuviosului Ilarion același lucru ca și împăratul, căci închizându-l într-o temniță întunecoasă, l-a chinuit multe zile cu foamea și cu setea, poruncind să nu-i dea nici pâine, nici apă. Atunci monahii mănăstirii lui s-au dus la împărat, zicând cu rugăminte: „O, împărate, dă-ne pe păstorul nostru, iar noi îți făgăduim că ne vom supune voinței tale”. Iar împăratul s-a bucurat de făgăduința lor și îndată le-a dat pe părintele lor.
Deci sfântul, ducându-se la mănăstire, a petrecut câtăva vreme și, primind puțină odihnă, după acele pătimiri și acea foame, s-a întors iarăși spre pătimiri. Căci împăratul, așteptând făgăduința călugărilor, a cunoscut că este batjocorit de ei și a trimis ostașii săi asupra acelei mănăstiri, care au necăjit pe monahi, iar pe Cuviosul Ilarion aducându-l, l-au închis în temniță. După aceea, l-au trimis la mănăstirea lui Faneon, poruncind să-l închidă într-o temniță strâmtă. Sfântul Ilarion a pătimit în temnița aceea șase luni, primind multe necazuri și ocări de la asprul egumen al acelei mănăstiri. După aceea, iarăși a fost scos de acolo, cu poruncă împărătească, și a fost adus la Constantinopol, unde a fost silit de împăratul să se lepede de icoane, uneori cu momeli, iar alteori cu îngroziri.
Însă pătimitorul lui Hristos, Ilarion, neascultând de porunca împăratului, a fost trimis la altă mănăstire care se numea Ciclovia. Și a petrecut într-însa doi ani și șase luni, fiind ținut și chinuit într-o temniță urât mirositoare. De acolo, fiind adus iarăși la împărat, și fiind bătut foarte tare, a fost surghiunit în cetatea Protilia. După aceea, acel răucredincios împărat, care a pierdut pe mulți, a pierit și el cumplit; pentru că a fost tăiat cu săbiile în biserică de ostașii săi chiar în acel loc unde mai întâi a batjocorit și surpat sfânta icoană a lui Hristos, și și-a lepădat sufletul lui cel ticălos.
Și luând scaunul împărăției Mihail Travlul, a poruncit ca pe toți cei dreptcredincioși să-i libereze din legături și de prin temnițe. Atunci fiind eliberat și Cuviosul Ilarion, nu s-a întors la mănăstirea sa – deoarece nu încetase eresul luptării de icoane, iar scaunele episcopale erau ținute de păstori și arhierei învățători mincinoși -, ci a petrecut la o femeie oarecare credincioasă, care îi dăduse un loc liniștit la moșia sa, făcându-i chilie și grădină și slujindu-i lui pentru Dumnezeu cu toate cele de trebuință.
Într-acea vreme, Sfântul Teodor Studitul, care asemenea pătimise multe răutăți de la eretici pentru dreapta credință, întorcându-se de la surghiunie, a trecut la Domnul. Iar sfântul său suflet, înălțându-se de îngeri spre cer, a fost văzut de Cuviosul Ilarion, precum se scrie de aceasta în viața lui Teodor. Acea vedere s-a făcut astfel: în acea zi în care Sfântul Teodor Studitul s-a mutat la Domnul, fericitul Ilarion umblând prin grădina sa, lucrând și cântând psalmii lui David, a auzit deodată niște glasuri preaminunate și a simțit și un miros de negrăită bună mireasmă; deci, minunându-se, se gândea de unde să fie acestea. Și căutând spre înălțimea cerului, a văzut o mulțime de cete cerești în haine albe, strălucind cu luminoase fețe și venind din cer cu cântări spre întâmpinarea oarecărei fețe cinstite.
Acestea văzându-le fericitul Ilarion, a căzut cu spaimă mare la pământ și a auzit pe oarecare grăindu-i lui: „Iată sufletul lui Teodor, egumenul mănăstirii Studitului, care a pătimit pentru Sfintele Icoane până la sânge și a răbdat până în sfârșit în necazuri; iar acum a adormit și, dănțuind, se suie sus, întâmpinându-l pe el cereștile puteri!”. Învrednicindu-se de o vedenie preaminunată ca aceasta, Cuviosul Ilarion s-a umplut de multă mângâiere și a primit în inima sa o mare dulceață duhovnicească. Și a rămas multe zile veselindu-se cu duhul, iar fața lui strălucea de bucurie ca a unui înger.
Și a petrecut Cuviosul Ilarion la acea femeie șapte ani și mai mult. Iar după Mihail Travlul a venit la împărăție fiul său, Teofil, care, pe toți mărturisitorii adunându-i, a început iarăși, ca și împărații răucredincioși de mai înainte, a-i sili pe dânșii la luptarea împotriva sfintelor icoane și a-i munci pe cei ce nu i se supuneau lui. Atunci și Cuviosul Ilarion a fost luat și dus la împărat, unde, silit fiind, nu s-a supus poruncii împărătești, ci mai ales l-a certat pe el, ca pe un păgân și călcător de lege, care strică dogmele cele drepte ale credinței. Pentru aceea a primit o sută și șaptezeci de lovituri și a fost surghiunit la insula Afusiei, dar acolo avea această înlesnire, că nu era ținut nici în temniță, nici în legături. Deci, zidindu-și o chilie foarte mică, a petrecut într-însa până la sfârșitul lui Teofil.
Iar după moartea aceluia a venit împărăteasa Teodora, care adunând în împărăteasca cetate pe toți mărturisitorii, a întărit credința cea dreaptă și a pus sfintele icoane în bisericile lui Dumnezeu. Atunci și Cuviosul Ilarion, eliberându-se, a luat mănăstirea Dalmatului, unde strălucea cu minunile. Și viețuind trei ani, și îndreptând pe ucenicii săi cu dumnezeiască plăcere, s-a dus la Domnul. Iar cinstitul și sfântul lui suflet, asemenea ca și al lui Teodor, cel văzut de dânsul, a fost dus de îngeri la cele cerești și a stat în ceata sfinților mărturisitori, înaintea scaunului slavei Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh, a Unui Dumnezeu în Treime, Căruia I se cuvine slavă în veci. Amin.
Sfinții Cuvioși Sila, Paisie și Natan de la Sihăstria Putnei (Secolul al XVIII-lea)
Sfinții Cuvioși Sila, Paisie și Natan s-au nevoit în veacul al XVIII-lea în Sihăstria Putnei, loc de aspră nevoință și de liniște în care se retrăgeau cei mai aleși monahi putneni.
Sfinții Cuvioși Sila, Paisie și Natan de la Sihăstria Putnei (Secolul al al XVIII-lea) – foto preluat de pe doxologia.ro
Cu prilejul împlinirii a 550 de ani de la întemeierea Mănăstirii Putna și a 20 de ani de la resfințirea vechii biserici de la Sihăstria Putnei, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât, în ședința sa din 6-7 iunie 2016, trecerea în rândul Sfinților a Cuvioșilor Sila, Paisie și Natan de la Sihăstria Putnei, cu zi de prăznuire la 16 mai.
Sfântul Cuvios Sila (1697 – 1783)
Sfântul Cuvios Sila s-a născut în anul 1697 în ținutul Botoșanilor, din părinți ortodocși, Ion și Ioana.
A intrat ca frate începător la Schitul Orășeni (com. Cristești, jud. Botoșani), fiind foarte tânăr, de unde, în anul 1714, la vârsta de 17 ani, a venit la Sihăstria Putnei, unde a fost primit și apoi călugărit de starețul Teodosie.
După trecerea acestuia la cele veșnice, starețul Dosoftei, noul părinte duhovnicesc al schitului, a rânduit să fie hirotonit diacon și preot, iar la scurt timp să fie tuns în schima mare.
Ca ucenic și ajutor al starețului Dosoftei, ieroschimonahul Sila a purtat grijă timp de peste 30 de ani de toate cele necesare obștii, ostenindu-se, în același timp, la slujbele bisericii și la împlinirea pravilei de chilie.
În toamna anului 1753, trecând la Domnul starețul Dosoftei, Cuviosul Sila a fost numit stareț de către mitropolitul Moldovei, Sfântul Iacob Putneanul.
Ca părinte duhovnicesc al obștii, a înnoit viața duhovnicească a Sihăstriei Putnei, iar ca bun chivernisitor, cu binecuvântarea mitropolitului Iacob, a zidit o biserică nouă de piatră cu hramul Buna-Vestire, pe care a împodobit-o cu toate cele trebuitoare, precum și o nouă trapeză și chilii.
Ajuns vestit duhovnic și povățuitor de suflete, Cuviosul Sila a fost prețuit atât de credincioșii simpli, cât și de domnitorii Moldovei Constantin Cehan Racoviță și Grigorie Calimachi, precum și de înalți dregători, egumeni și arhierei, pe toți povățuindu-i cu înțelepciune pe calea mântuirii.
Sub îndrumarea sfântului stareț, monahii din Schit se îndeletniceau cu caligrafierea manuscriselor ce cuprindeau sfinte slujbe și importante scrieri ale Sfinților Părinți.
Dintre ucenicii săi, cel mai cunoscut este episcopul Rădăuților Dosoftei Herescu.
Ultimii ani de viață Cuviosul Sila și i-a petrecut în multe lipsuri și încercări, ca urmare a răpirii Bucovinei de către Imperiul Habsburgic, în anul 1774, și a îngrădirilor puse de noua stăpânire.
Schitul nu avea cele necesare hranei monahilor și era nevoit să se împrumute de bani și alimente.
Cunoscându-și apropiatul sfârșit pământesc, Sfântul Sila a pus povățuitor Sihăstriei Putnei pe Cuviosul Natan, apoi și-a cerut iertare de la toți.
La 23 aprilie 1783, după ce se nevoise aproape 70 de ani la Sihăstria Putnei, Cuviosul ieroschimonah Sila și-a dat cu pace sufletul în mâinile Domnului, pe Care L-a iubit și slujit întreaga sa viață.
Sfântul Cuvios Paisie (1701 – 1784)
Sfântul Cuvios Paisie s-a născut în anul 1701 și a intrat de tânăr în viața monahală.
Pentru vrednicia sa a fost hirotonit diacon, apoi preot, și a ajuns egumen la Mănăstirea Sfântul Ilie, de unde a trecut la Mănăstirea Râșca.
După o vreme a venit la Schitul Sihăstria Putnei, viețuind întru adâncă smerenie.
Deși nu a fost stareț al Sihăstriei, el era un rugător înfocat, sprijinind în credința ortodoxă pe toți, mai ales în vremea stăpânirii străine.
De asemenea, el primise de la Dumnezeu darul înainte-vederii, care, adăugându-se celorlalte virtuți, l-a făcut să fie cinstit de către toți ca un mare părinte duhovnicesc.
Împreună cu stareții Sila și Natan a fost martor al greutăților din anii de stăpânire austriacă, dar s-a dovedit un nevoitor plin de râvnă.
A trecut cu pace la cele veșnice în data de 16 decembrie 1784.
Sfântul Cuvios Natan (1717 – 1784)
Sfântul Cuvios Natan s-a născut în anul 1717, fiind originar din Pașcani.
A fost mai întâi viețuitor și eclesiarh la Mănăstirea Putna, unde a fost hirotonit diacon, apoi preot.
Dornic de mai multă rugăciune și liniște, s-a retras la Sihăstria Putnei, unde a primit schima cea mare cu numele de Natan.
Cuviosul Natan a fost cunoscut ca un duhovnic foarte iscusit, fiindu-i părinte duhovnicesc și marelui mitropolit Iacob Putneanul.
Totodată, viețuitorii din sihăstrie, împreună-nevoitori cu el, dar și credincioșii închinători îl cinsteau ca pe un adevărat părinte și păstrător al bunelor rânduieli ortodoxe.
El se îndeletnicea și cu caligrafierea de manuscrise și cu alcătuirea pomelnicelor ctitoricești.
În anul 1781 a fost rânduit stareț de către Cuviosul Sila, care se pregătea pentru trecerea la cele veșnice.
Deși înaintat în vârstă, ieroschimonahul Natan a continuat cu multă râvnă și jertfelnicie lucrarea duhovnicească a înaintașului său, călăuzind obștea încredințată lui spre păstorire timp de trei ani și jumătate, deși lipsurile și greutățile erau tot mai mari din pricina ocupației habsburgice.
La capătul unei vieți închinate lui Dumnezeu, în neagonisire și curăție, după ce a purtat cu multă răbdare și necontenită rugăciune povara grea a bolilor, Cuviosul ieroschimonah Natan s-a mutat la Domnul, a doua zi după sărbătoarea Nașterii Mântuitorului Hristos, pe 26 decembrie 1784.
La scurt timp după trecerea la cele veșnice a celor trei Sfinți ieroschimonahi, Schitul Sihăstria Putnei s-a pustiit din pricina vitregiei vremurilor.
După mai bine de 200 de ani, la începutul Postului Mare din anul 1990, un monah putnean, retras pe locul fostului Schit, a văzut o lumină cerească deasupra pronaosului vechii biserici ruinate, lumină care a înconjurat biserica, apoi s-a făcut nevăzută.
La puțin timp după aceasta, pe 24 aprilie 1990, când s-a început refacerea Schitului, în pronaosul vechii biserici s-au descoperit mormintele celor trei Cuvioși: Sila, Paisie și Natan, în care se aflau osemintele lor, galbene ca ceara și răspândind bună-mireasmă.
În anii ce au urmat numeroase vindecări minunate s-au săvârșit la racla cu moaștele Cuvioșilor.
De aceea, cu prilejul împlinirii a 550 de ani de la întemeierea Mănăstirii Putna și a 20 de ani de la resfințirea vechii biserici de la Sihăstria Putnei, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât, în ședința sa din 6-7 iunie 2016, trecerea în rândul Sfinților a Cuvioșilor Sila, Paisie și Natan de la Sihăstria Putnei, cu zi de prăznuire la 16 mai.
Pentru ale lor sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluiește-ne pe noi. Amin.
Imnografie
Troparul Sfinților Cuvioși Sila, Paisie și Natan de la Sihăstria Putnei
Glasul 1
Mărturisitori ai dreptei credinţe şi apărători ai neamului românesc v-aţi arătat, Sfinţilor Cuvioşi Sila, Paisie şi Natan. Cu postul, cu privegherea şi cu rugăciunea ostenindu-vă, cereştile daruri aţi luat. Rugaţi-vă lui Hristos Dumnezeu să se mântuiască sufletele noastre.
Condacul Sfinților Cuvioși Sila, Paisie și Natan de la Sihăstria Putnei
Glasul 8
Podobie: Apărătoare Doamnă …
Pe cuvioşii părinţi ai Bucovinei, Sfinţii Sila, Paisie şi Natan să-i lăudăm. Aceştia mult nevoitori fiind, înţelepţi îndrumători s-au arătat. Pentru aceasta cu evlavie cântăm: Bucuraţi-vă, Cuvioşilor Părinţi, rugători înaintea lui Dumnezeu pentru sufletele noastre.
Sfântul Brendan Călătorul (484 – 577) – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
Cuviosul și de Dumnezeu-purtător Părintele nostru Brendan Marinarul (sau Călătorul) a fost un călugăr ortodox irlandez din secolul al VI-lea.
Probabil, este primul ortodox care a pus piciorul pe pământul Canadei și, astfel, este primul dintre sfinții care au călcat teritoriile din America de Nord.
Mai este cunoscut și sub numele de Brendan din Clonfert.
El este prăznuit de Biserică în 16 mai.
Viața
„Sfântul Brendan și balena” dintr-un manuscris din secolul al XV-lea – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Sfântul Brendan s-a născut în 484 la Tralee în Kerry, Irlanda.
El a înființat câteva mănăstiri în Irlanda, inclusiv Cluain Ferta Brenaind (sau Clonfert) din County Galway.
Călătoriile sale misionare și pastorale l-au dus prin insulele Scoției și, posibil, prin Țara Galilor.
El a adormit în domnul, în pace în 577.
O cronică latină de la începutul secolului al IX-lea, Navigatio Brendani (Călătoria lui Brendan), l-a făcut să devină eroul unei aventuri creștine, care a inclus și călătorii departe de coastele vestice ale Irlandei.
Menționările precizează vizitele călătorilor irlandezi în America încă din secolul al VIII-lea, înainte de vikingi; dar dacă Sfântul Brendan însuși a făcut acest voiaj este încă motiv de dispută, în principal din cauza îndoielilor legate de capacitatea unei bărci din piele de bou, nava cu care ar fi călătorit Brendan, de a face față unei astfel de călătorii.
În 1976, exploratorul irlandez Tim Severin a construit o barcă din piele de bou tăbăcită, o replică a celei folosite de Brendan, și timp de două veri el a navigat din Irlanda, via Insulele Hebride, Insulele Faroe și Islanda către Newfoundland pentru a demonstra că această călătorie a sfântului era realizabilă.
În călătoria sa, el a avut parte de întâlniri, cum ar fi aisberguri și animale de mare, printre care belene și porpoises, despre care el crede că sunt modelele din realitate pentru întâlnirile fantastice din legendele despre Brendan.
(Vezi The Brendan Voyage, ISBN 0-349-10707-6.)
Imnografie
Tropar (Glas 4)
Arătarea Dumnezeirii s-a făcut prin tine, Sfinte Părinte Brendan, Pentru că luând Crucea ai urmat lui Hristos, Și prin faptele tale ne-ai arătat să disprețuim carnea pentru că este trecătoare, Și să ne curățăm sufletul de păcate pentru că este nemuritor: Iar pentru acestea toate, Sfinte Părinte, sufletul tău petrece împreună cu îngerii.
