Articole

Sfântul Cuvios Isaachie Mărturisitorul (†383 d.Hr.)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.orgdoxologia.ro

 

Sfântul Cuvios Isaachie Mărturisitorul


 

Sfântul Isaachie Mărturisitorul (sec. IV – 30 mai 383), fondatorul Mănăstirii Dalmaților din Constantinopol, a fost un călugăr creștin (probabil grec) bizantin care este pomenit ca sfânt și mărturisitor.

Uneori este numit Isaac Dalmațianul, nu pentru că s-a născut în Dalmația, ci din cauza mănăstirii pe care a fondat-o și care după decesul său a fost condusă de Dalmatus.

După unele relatări, Isaac ar fi fost sirian, dar acest lucru este îndoielnic.

A avut conflicte cu împăratul roman Valens care a căzut în erezia arianismului. În 378, Valens pregătea o campanie militară împotriva goților.

După mai multe încercări de a-l face pe împărat să renunțe la persecuțiile sale împotriva creștinilor niceeni, Isaac a profețit că Valens va „muri în flăcări” din cauza faptelor sale.

Împăratul a ordonat ca Isaac să fie aruncat în închisoare, jurând că îl va pedepsi pe Isaac și îl va omorî la întoarcerea din bătălie.

Curând după aceea, la 9 august 378, Valens a fost învins la bătălia de la Adrianopol și a murit într-un incendiu după ce s-a refugiat într-o șură.

Succesorul lui Valens, împăratul Teodosie I, l-a eliberat pe Isaac, a interzis arianismul și a redeschis bisericile închise de Valens.

Isaac a dorit să se întoarcă la viața sa monahală din pustie, dar un aristocrat bogat pe nume Saturninus a construit o mănăstire pentru Isaac la Constantinopol, căreia i-a devenit primul egumen (stareț).

Isaac este cunoscut și ca apărător zelos al ortodoxiei creștine la cel de-al doilea sinod ecumenic, care a avut loc la Constantinopol în 381.

Țarul Petru I cel Mare al Rusiei (care a domnit în perioada 1682–1725), a cărui zi de naștere a căzut în ziua sărbătorii Sfântului Isaac, 30 mai, l-a adoptat pe Isaac ca sfânt-patron al dinastiei Romanov.

Catedrala Sfântul Isaac din orașul Sankt Petersburg, unde se găsesc moaște ale Sfântului Andrei, este consacrată în cinstea sa.

 

Imnografie


 

Troparul Sfântului Cuvios Isaachie Mărturisitorul

Glasul 8

Întru tine părinte cu osârdie s-a mântuit cel după chip; că luând crucea ai urmat lui Hristos; şi lucrând ai învăţat să nu se uite la trup, că este trecător; ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta şi cu îngerii împreună se bucură, Preacuvioase Părinte Isaachie, duhul tău.

Condacul Sfântului Cuvios Isaachie Mărturisitorul

Glasul 8

Ca nişte pârgă a firii…

Ca un credincios plăcut al lui Dumnezeu, aprinzându-te cu râvnă, pentru Biserica lui Hristos, zăbalele lui Valent ai ţinut şi pentru închiderea Bisericii, moartea lui cea pierzătoare prooroceşte mai înainte ai spus, preacuvioase. Pentru aceasta roagă-te pururea pentru noi, cei ce te cinstim, Preafericite Isaachie.

 

cititi mai mult despre Sf. Cuv. Isaachie Mărturisitorul si pe: basilica.roziarullumina.rodoxologia.ropravila.roro.wikipedia.orgen.wikipedia.org

 

Viața Sfântului Cuvios Isaachie Mărturisitorul


 

Sf. Cuv. Isaachie Mărturisitorul (sec. IV) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Cuv. Isaachie Mărturisitorul (sec. IV) – foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

Cuviosul Isachie a fost povățuitor și egumen al multor monahi și dascăl folositor oamenilor mireni, aducându-i pe toți la calea mântuirii, cu cuvântul și cu pilda vieții celei îmbunătățite.

După aflarea cinstitei și de viață făcătoarei Cruci a Domnului nostru Iisus Hristos și după domnia marelui Constantin, atunci balaurul cel mult pestriț și vrăjmașul cu multe capete, și cel de-a pururea urâtor al neamului creștinesc, iar mai ales al lui Hristos, Mântuitorul nostru, și al sfintei credințe, a băgat în Biserica lui Dumnezeu o tulburare ca aceasta, prin vicleșugul său cel cu rea meșteșugire: a îndemnat pe păgânul și nelegiuitul împărat Valent ca să apere și să lățească eresul lui Arie.

Deci a ridicat acel împărat prigonire asupra celor dreptcre- dincioși și a poruncit ca pe unele sfinte biserici să le închidă, ca să nu se săvârșească în ele obișnuitele jertfe dumnezeiești, pe altele le-a prefăcut în grajduri de cai, iar pe altele le-a dărâmat până în temelie. Și s-a lungit acea răutate multă vreme, fiind mare tânguire și plângere robilor lui Hristos, care se rugau lui Dumnezeu ziua și noaptea ca să se milostivească spre Sfânta Sa Biserică și să facă judecată dreaptă și izbândire asupra împăratului celui nedrept.

În acea vreme era precum a fost în zilele Apostolilor, când împăratul Irod și-a pus mâinile, ca să facă rău unora ce erau din Biserică. Iar după câțiva ani, Dumnezeu a ridicat cu duhul pe robul Său, monahul Isachie, precum odinioară a ridicat pe Prorocul Daniil, spre apărarea nevinovatei Susana. Acest fericit Isachie a fost mai întâi în pustia răsăritului, urmând Sfântului Proroc Ilie și petrecând viață asemenea cu îngerii. Și auzind de prigoana care o făceau arienii asupra Bisericii și de împăratul care ajuta acelor eretici, i s-a făcut jale foarte pentru aceasta și, lăsând pustia, a venit în Constantinopol, întărind pe credincioși în buna credință, pentru că era cuvântul lui ca o lumină aprinsă și duhul lui Dumnezeu se odihnea peste dânsul și darul cel ceresc îl umbrea pe el.

Deci văzând el necazul ce se făcea credincioșilor de către răucredinciosul împărat și de către cei de un gând cu el, se ruga lui Dumnezeu, ca din înălțimea scaunului Său cel sfânt, să caute spre cei chinuiți pe nedrept și să arate milostivirea Sa spre dânșii, iar mândria făcătorilor de rău să o smerească. Iar Dumnezeu, Cel ce a auzit odinioară pe plăcutul Său, Moise, ce se ruga pentru poporul cel chinuit de Faraon, Acela a auzit și pe robul Său Isachie și a ridicat asupra păgânului împărat Valent năvălirea barbarilor, căci în acea vreme, barbarii cei ce petreceau peste Dunăre, adunând putere mare de oaste, au pornit cu război asupra grecilor și, năvălind cu acea putere, au robit Tracia și s-au apropiat de Constantinopol. Pentru aceea împăratul Valent a fost nevoit să-și adune ostașii săi și să iasă întru întâmpinarea vrăjmașilor, dar i s-a întâmplat lui ceea ce i se întâmplase odinioară lui Saul, împăratul lui Israel, cel care era vrăjmașul lui David, pentru că Saul nu s-a întors de la război, după prorocia Sfântului Samuil, căci a mâniat pe Domnul Dumnezeu.

Deci, ieșind Valent din Constantinopol cu oștile salex fericitul Isachie i-a ieșit în cale și a strigat cu glas mare, zicând: „împărate, deschide bisericile celor dreptcredincioși și Dumnezeu îți va îndrepta bine calea înaintea ta”. Dar împăratul nu i-a răspuns, ci, defaimându-l ca pe un prost și fără de minte și socotindu-i cuvintele întru nimic, s-a dus în calea sa. Iar a doua zi, fericitul stareț, ieșind iarăși înaintea împăratului, a grăit către el: „O, împărate, deschide bisericile celor dreptcredincioși și-ți va fi războiul cu izbândă, pentru că vei birui pe vrăjmași și te vei întoarce sănătos și cu pace!”.

Iar împăratul socotind acele cuvinte ale lui: „Te vei întoarce sănătos și cu pace…”, voia să deschidă bisericile cele închise și să le dea celor dreptcredincioși și a început a se sfătui pentru aceasta cu sfetnicii săi. Insă un voievod oarecare, fiind din credința cea rea a arienilor, a sfătuit pe împărat să nu asculte pe monahul acela, ci să-l gonească cu necinste. Deci împăratul a ocărât pe stareț și l-a gonit de la el cu batjocură și cu bătăi și a plecat mai departe în calea sa.

Iar a treia zi, cuviosul stareț iar a întâmpinat pe împărat și apucând de frâu calul pe care era călare împăratul, a început a-l ruga -mai cu osârdie și a-l sfătui să deschidă bisericile, îngrozindu-l cu răzbunarea lui Dumnezeu, de nu va face ceea ce îi cere. Deci, întâmplându-se acolo o râpă adâncă, cu spini cumpliți și cu o baltă de noroi, în care și o fiară dacă ar fi căzut, nu ar fi putut să mai iasă de acolo, ci s-ar fi afundat cu totul și ar fi murit, împăratul a poruncit să arunce pe monah în acea râpă, ca să moară acolo, și s-a dus în calea care era înaintea lui. Iar Sfântul Isachie, fiind aruncat în spini și în baltă, a fost păzit de dreapta lui Dumnezeu și a rămas fără de vătămare, pentru că nici spinii nu l-au rănit, nici balta nu l-a înecat, ci a zăcut în mijlocul bălții, între spini, ca pe un așternut moale în mijlocul florilor, binecuvântând și cântând Domnului, până ce, cu porunca lui Dumnezeu, arătându-i-se trei bărbați purtători de lumină, l-au ridicat din baltă și l-au scos întreg și sănătos din râpa aceea și, punându-l pe uscat, s-au făcut nevăzuți.

Atunci Cuviosul Isachie a cunoscut că Domnul a trimis pe îngerii săi să-l scoată din prăpastia aceea și, căzând în genunchi, a dat mulțumire Mântuitorului său, ca Cel ce are purtare de grijă pentru robii Săi și nu părăsește pe cei ce se tem de El și nădăjduiesc spre ajutorul Lui. Deci, rugându-se mult și întărindu-se cu Duhul Sfânt, s-a sculat și, alergând degrabă pe altă cale, a ieșit înaintea împăratului și a stat înaintea lui. Și văzându-l împăratul, s-a înspăimântat și s-a minunat de acea vedere. Atunci sfântul a zis cu îndrăzneală către dânsul: „Tu ai voit să mă omori în spini și în baltă, iar Domnul m-a păzit viu și prin sfinții Săi îngeri m-a scos din acea prăpastie. Deci, o, împărate, ascultă-mă și deschide bisericile celor dreptcredincioși, ca să biruiești pe vrăjmași și să te întorci cu slavă; iar de nu mă vei asculta, apoi nu te vei întoarce de la război, ci vei pieri acolo”.

Iar împăratul se minuna de îndrăzneala monahului și de fața lui cea luminată, însă nu l-a ascultat, de vreme ce inima lui era împietrită și dezlipită de Dumnezeu. Deci a dat pe cuviosul la doi boieri, anume Saturnin- și Victor, cărora le-a poruncit să-l păzească în legături, zicând: „Să-mi țineți pe acest stareț bârfitor până ce mă voi întoarce, ca să-i dau răsplata cea vrednică, pentru îndrăzneala lui cea fără de rușine”.

Iar Cuviosul Isachie, fiind plin de Duhul Sfânt și umplându-se de mai multă râvnă – ca altădată Sfântul Proroc Miheia împotriva lui Ahav, împăratul lui Israel – a strigat către Valent, zicând: „Dacă te vei întoarce cu pace, apoi să știi că nu mi-a grăit mie Domnul. însă îți zic că vei duce ostașii la război și nu vei putea să biruiești pe vrăjmași, ci vei fugi din fața lor, vei fi prins și vei fi ars de viu cu foc”. Acestea zicând sfântul, a fost dus în legături, iar împăratul a plecat pe cale mânios.

Iar când s-au întâlnit oștile grecești cu cele barbare și s-au lovit la război, atunci s-a făcut tăiere mare și, cu dumnezeiasca voie, barbarii au biruit pe greci, după prorocia Sfântului Isachie. Și au căzut mulți de ascuțișul săbiei, iar împăratul Valent a fost rănit și, neputând să stea împotriva barbarilor, a fugit. Iar barbarii, gonind după el, au tăiat oștile grecești ca pe niște mlădițe și erau aproape să ajungă și pe împărat.

Iar împăratul fugind numai cu sfetnicul său, acel voievod arian care îl sfătuise să nu asculte pe Isachie, s-a apropiat de un sat și, văzând niște paie, a descălecat de pe cal, fiind obosit, și s-a ascuns în paiele acelea cu acel sfetnic al său, dar nu s-a ascuns de mâna lui Dumnezeu, Care l-a pedepsit. Căci barbarii care veneau după el, ajungând la satul acela și înștiințându-se că niște greci s-au ascuns în paie, au aprins foc împrejurul lor și le-au ars. Astfel a pierit cu sunet acel ticălos împărat, împreună cu sfetnicul lui.

Iar după războiul acela, armata grecească care mai rămăsese s-a dus în întâmpinarea lui Grațian, împăratul Romei, care venea în ajutorul grecilor. Și sosind Grațian, a pus împărat al grecilor pe Teodosie, care a fost numit mare; iar Teodosie, adunând îndată oastea cea risipită, s-a dus asupra barbarilor și i-a biruit, iar după ce i-a învins, s-a întors cu biruință și a mers la Constantinopol. în acea vreme, îndată după pieirea lui Valent, unii din ostași, care au fost risipiți de barbari, neștiind că împăratul Valent nu mai este între cei vii, au mers la Cuviosul Isachie care era ținut în legături, zicându-i: „Gătește-te de răspuns, căci se întoarce împăratul de la război și te va întreba pe tine și te va munci!”. Sfântul le-a răspuns: „Iată, au trecut șapte zile de când am mirosit putoarea oaselor lui celor arse, pentru că, după prorocia mea, a fost ars cu foc”. Și s-au înfricoșat cei ce au auzit acestea, iar după puține zile toți au știut de sfârșitul lui Valent. Și astfel au eliberat pe Sfântul Isachie din legături și l-au cinstit ca pe un proroc al lui Dumnezeu.

Iar după ce noul împărat Teodosie a intrat în cetate cu prăznuire, cei doi boieri mai sus ziși, Saturnin și Victor, i-au spus despre Cuviosul Isachie, despre îndrăzneala și prorocia lui. Atunci împăratul, minunându-se de un bărbat ca acela, a poruncit ca să-l aducă cu cinste pe cuviosul la sine și s-a închinat lui, cinstindu-l ca pe un mare plăcut al lui Dumnezeu. Deci împăratul ruga pe sfântul să se roage lui Dumnezeu pentru el și pentru toată împărăția lui. Iar Cuviosul Isachie a sfătuit pe împăratul să petreacă în dreapta credință și să întoarcă pacea Bisericii, mângâind pe cei rău chinuiți. Și l-a ascultat împăratul și a făcut toate cele grăite de el, izgonind pe arieni din Constantinopol și pricinuind bucurie mare credincioșilor. Deci, fericitul Isachie, mulțumind lui Dumnezeu, voia să se ducă în pustie la viața sa cea dintâi; dar Saturnin și Victor au rugat pe cuviosul să nu se despartă de cetatea împărătească, ci să viețuiască împreună ei, ajutând Bisericii lui Hristos cu rugăciunile și cu învățăturile sale. Și s-a plecat sfântul la rugămintea lor.

Și făcându-se ceartă între Saturnin și Victor, pentru că fiecare dintr-înșii voiau ca cuviosul părinte să petreacă în casa lui, fericitul stareț, cunoscând acea ceartă, a zis către ei: „Fiilor, destul îmi este mie dragostea voastră! Iar de vreme ce aveți grijă și dorință ca să odihniți pe a mea smerenie, apoi vă spun că, cine se va grăbi mai întâi să-mi zidească o locuință, la acela voi petrece în toate zilele vieții mele”. Deci amândoi au început a se îngriji ca să zidească la ei locaș plăcut omului lui Dumnezeu. Iar Saturnin avea afară din cetate un loc foarte frumos, plăcut spre viață monahicească, unde, sârguin- du-se mai degrabă, a pregătit un locaș plăcutului lui Dumnezeu și s-a sălășluit acolo Cuviosul Isachie. Apoi și Victor a zidit un locaș ales pentru Sfântul Isachie, dar era întristat că Saturnin îl întrecuse. Deci, venind la sfântul, îl ruga în genunchi să vină și în chilia zidită de el, însă cuviosul voia mai mult să petreacă în lăcașul lui Saturnin, decât în al lui Victor. Cu toate acestea, uneori mergea și la Victor și petrecea și la el câteva zile, netrecând cu vederea rugămintea lui.

Astfel au început a se aduna la cuviosul mulți din cei ce voiau să se călugărească, încât s-a întemeiat o mănăstire mare din averile acelor iubitori de Dumnezeu bărbați, Saturnin și Victor. Iar Cuviosul Isachie a fost povățuitor și egumen al multor monahi și dascăl folositor oamenilor mireni, aducându-i pe toți la calea mântuirii, cu cuvântul și cu pilda vieții celei îmbunătățite. El era foarte milostiv cu cei săraci și, de nu avea vreodată ce să dea celui ce cerea, apoi dezbrăca haina de pe sine și o dădea. Și a făcut multe lucruri bune și plăcute lui Dumnezeu și, sosind la adânci bătrâneți, s-a apropiat de fericitul său sfârșit. Și chemând pe frați și învățându-i cele de folosul sufletului, le-a pus egumen în locul său pe un bărbat cinstit și sfânt cu viața, pe fericitul Dalmat, de la care mai pe urmă și locașul acela s-a numit „Dalmat”.

Și astfel, Cuviosul părintele nostru Isachie, după multe osteneli primite de Dumnezeu, a trecut la veșnica odihnă către Domnul. Și s-a adunat toată cetatea la îngroparea lui, și au pus cinstitul lui trup în biserica Sfântului întâiului Mucenic Ștefan. Iar sfântul lui suflet a stat înaintea scaunului Preasfyitei Treimi, în ceata sfinților și cuvioșilor părinți și totdeauna roagă împreună cu dânșii pentru noi pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, pe Unul Dumnezeul nostru, a Cărui slavă este în veci. Amin.

Sfântul Cuvios Simeon cel din Muntele Minunat (521-592)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ziarullumina.ro; basilica.rodoxologia.ro

 

Sfântul Cuvios Simeon cel din Muntele Minunat

Sfântul Simeon (†592) s-a născut în Antiohia Siriei în anul 521 şi a trăit pe vremea împăratului Iustinian (527-565). Încă de la şase ani, după ce tatăl său a murit în timpul unui cutremur, a mers cu binecuvântarea mamei lui, Sfânta Marta (pomenită la 4 iulie), în Seleucia, ca ucenic al unui pustnic virtuos, Ioan de la muntele Pilasa.

Descoperind pe vârful muntelui o mănăstire al cărei egumen era stâlpnic, cu numele Ioan, a deprins de la el pravila vieţii de stâlpnic. Acolo, a început a se deprinde cu viaţa călugă­rească cea grea şi cu răbdarea. Deseori avea dumnezeieşti arătări, care-l îndemnau să facă faptele cele bune şi cele rele să fugă.

Tânărul Simeon, urmând părintelui său, se trudea în priveghere necontenită, în rugăciune stăruitoare şi post neîntrerupt. Şi se arăta atât de blând, încât şi fiarele sălbatice veneau la el fără teamă şi îl urmau ca nişte mieluşei. Pentru aceasta, Dumnezeu l-a învrednicit cu puterea tămăduirii bolilor.

Deoarece nu se mai putea odihni din cauză că era prea solicitat de poporul care venea la el să ceară sfaturi şi să se vindece de boli, a primit poruncă să meargă la Muntele Minunat, într-un loc cu pietre seci. Acolo, a ridicat o mănăstire cu ajutorul celor tămăduiţi de el, apoi, fiind hirotonit preot, după Sfânta Liturghie, primea de la un înger pâine cerească, din care gustând de trei ori, nu mai avea nevoie de nici o altă hrană pământească.

La Muntele Minunat a continuat să ducă o viaţă aspră. În anul 526, dorind să-şi biruiască toate pornirile trupului, a ales să se urce în vârful unui stâlp. Şi stătea în picioare, sau rezemat de îngrăditura ce şi-o făcuse în jurul său, sub cerul liber, şi iarna, şi vara. Şi a trăit în această luptă şi răbdare, peste firea omenească, vreme de 66 de ani, neputând să doarmă, ci doar aţipind puţin şi rugându-se fără odihnă.

Pentru viaţa lui plină de sfinţenie, a fost cinstit de toţi creştinii ortodocşi. El a trecut la cele veşnice, în vârstă de 71 de ani, în 24 mai 592. El trebuie deosebit de celălalt Sfânt Simeon, tot stâlpnic, pomenit la 1 septembrie, care a trăit mai înainte, între anii 388-459, şi a cărui mănăstire se afla aproape de Alep (astăzi în Siria).

Sfântul Cuvios Simeon a alcătuit mai multe scrieri: scrisori şi cuvinte duhovniceşti, tropare şi rugăciuni, din care o parte s-au păstrat până astăzi. Mănăstirea sa, aflată nu departe de Antiohia (astăzi în Turcia), locuită mai ales de călugări georgieni, şi-a continuat existenţa, în ciuda deselor năvăliri ale păgânilor, până în veacul al XIII-lea.

Moaştele sale au fost aduse mai târziu în Imperiul bizantin, iar cinstitul său cap a ajuns în Moldova, fiind aşezat în Mănăstirea Neamţ de Sfântul Voievod Ştefan cel Mare (1457-1504).

 

Imnografie

Troparul Sfântului Cuvios Simeon cel din Muntele Minunat

Glasul 1

Al răbdării stâlp ai fost râvnind cuvioase, părinţilor celor mai dinainte: lui Iov întru patimi, lui losif întru ispite şi vieţii celor fără de trup fiind în trup. Simeoane părintele nostru, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

Condacul Sfântului Cuvios Simeon cel din Muntele Minunat

Glasul 8

Cele de sus căutând…

De cele de sus dorind, cele de jos ai lepădat şi ca un cer stâlpul făcându-ţi, printr-însul ai strălucit cu raza minunilor cuvioase, şi lui Hristos Dumnezeului tuturor te rogi neîncetat pentru noi toţi.

cititi mai mult despre Sfântul Cuvios Simeon cel din Muntele Minunat si pe: doxologia.roro.wikipedia.orgen.wikipedia.org

 

Viața și petrecerea Cuviosului părintelui nostru Simeon cel din Muntele Minunat


 

Sfântul Cuvios Simeon cel din Muntele Minunat (521-592) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Cuvios Simeon cel din Muntele Minunat (521-592) – foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

Domnul, Cel ce l-a sfințit pe robul lui cel ales încă din pântecele maicii sale, a binevoit a-i da în gând copilului care era de șapte ani să ceară să i se facă un stâlp în apropierea celui al cuviosului Ioan. Și după ce s-a făcut aceasta, îndată a stat pe el, având ca adăpost un cerdăcuț cioplit din lemn de nuc.

Prolog. Binecuvântat este Dumnezeu, Cel Care voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină, Cel Care cu iubire de oameni a cercetat și neamul nostru cel în multe feluri bolnav și i-a dăruit cel mai bun doctor patimilor sufletului și trupului, pe Simeon cel preasfânt, cel numit „din Muntele cel Minunat”, care și-a purtat lupta ascetică pe stâlp, ale cărui viață și minuni, fiind la număr mai multe decât nisipul mării, cine va putea să le povestească sau să le aducă în amintire? Căci timpul, cel ce acoperă multe, le-a făcut pe acestea să fie uitate, fiindcă nimeni nu s-a ostenit într-atât, nici n-a primit atâta sârguință, încât să transmită în scris toată petrecerea lui îngerească pe pământ. Așadar, preluând toate câte am putut păstra de la cei care ne-au precedat și fiind învredniciți și noi a vedea unele dintre acestea cu proprii ochi, am socotit necesar să le scriem acum și să vestim vouă, iubitorilor de Dumnezeu, spre slava lui Iisus Hristos Domnul nostru și Fiul lui Dumnezeu, pe cel sfințit și ales încă din pântecele maicii lui, pe cuviosul Lui, și spre folosul vostru, al celor ce citiți, cărora pururea credința vi se va socoti ca dreptate, potrivit cu ceea ce s-a scris: „Și a crezut Avraam lui Dumnezeu și i s-a socotit lui ca dreptate”[1]. Dar întăriți de Dumnezeu, vom începe istorisirea noastră mai de sus, amintind mai întâi de părinții lui iubitori de Dumnezeu și istorisind amănunțit cum aceștia au fost învredniciți prin bunăvoirea lui Dumnezeu să aducă la lumină pe acest mare sfânt, îndată după aceea vom prezenta limpede despre el pe fiecare dintre faptele care au ajuns până la noi arătând, pentru folosul cititorilor, dispoziția lui iubitoare de Dumnezeu și râvna, chemându-L în ajutor pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel Care a zis: „Eu sunt Adevărul”[2]. Dar pe bună dreptate vom disprețui o expresie adecvată frumuseții, fiindcă nu este deloc acesta scopul nostru. Mai întâi de toate, vom pune grija adevărului care biruiește toate. Căci cuvintele adevărului sunt cele mai plăcute, fiindcă sunt pline de har. Nici nu este nevoie de podoaba meșteșugită a ritorilor sau de o limbă care să poată face mici pe cele mari și la cele mici să adauge mărime. Căci cuvântul adevărului, zice-se, este simplu. Așadar, pe Însuși Iisus Hristos, Dumnezeul nostru Cel adevărat, și harul dăruit de El celor care nădăjduiesc în El, precum am spus, chemându-L cumva mai simplu și întru adevăr (căci El Însuși este adevărul), vom relata cele despre subiectul ce ne stă înainte, încât voi, iubitorii de Hristos, care ascultați cu credință, mai vârtos să vă puneți nădejdea în Domnul nostru Iisus Hristos, Adevăratul Dumnezeu, Cel Care cu adevărat binevoiește întru cei care nădăjduiesc în El, dăruindu-ne nouă toate cu îmbelșugare, mai cu prisosință decât cerem noi sau gândim.

Cu puțini ani mai înainte, un bărbat cu numele Ioan, care provenea din metropola Edessei, încă de vârstă tânără, a venit în marea cetate a Antiohiei împreună cu preacinstiții lui părinți care, îndeletnicindu-se cu meșteșugul aromatelor, își câștigau cele necesare traiului. Acolo așadar avându-și petrecerea, au vorbit cu părinții unei fecioare pe nume Marta, ca să o unească pe aceasta în comuniunea nunții cu Ioan, despre care am vorbit mai sus, care părinți, fiind bucuroși de acest lucru, i-au făcut cunoscut fecioarei ceea ce li s-a spus. Dar ea a refuzat cu totul aceasta, fiindcă dorea să se nevoiască în feciorie, auzind Sfintele Scripturi, ca trupurile fecioarelor să se înfățișeze curate Domnului. Așadar, făcându-se presiune asupra ei din partea părinților ei și luând ea în minte porunca Domnului care zice: „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta”[3] și că nu este potrivit, nici cuviincios, să te împotrivești tare propriilor părinți, încredințându-se pe ea lui Dumnezeu, aleargă la cinstita Biserică a Sfântului slăvitului Proroc, Înaintemergătorul și Botezătorul Ioan, cea dinaintea porților Theopolei[4] și, după ce a vărsat multe lacrimi, se roagă sfințeniei lui să fie învrednicită de la Dumnezeu de încredințarea ei cu privire la ceea ce-i stătea înainte, încredințare pe care dobândind-o cu rugăciunile Botezătorului, s-a supus voii părinților ei și s-a căsătorit cu bărbatul pomenit mai sus, petrecând cu el în chip cuvios și iubitor de Dumnezeu. Și îndeletnicindu-se cu postiri și cu dormitul pe jos, l-a schimbat și pe bărbatul ei la voia ei, care a devenit foarte cuvios și cinstitor de Dumnezeu.

Așadar, trecând timpul, acea preacinstită femeie, văzând podoaba fecioriei ei dezlegată și văzându-se pe sine plecată în lume prin căsătorie, alergă la preacuvioasa biserică despre care am scris mai înainte, a Sfântului Ioan Prorocul, Înaintemergătorul și Botezătorul Domnului, ca să îi dăruiască ei de la Dumnezeu un prunc, pentru rugăciunile sfântului, spre slujirea bunătății Stăpânului nostru Iisus Hristos; și a rămas destulă vreme în preacinstita biserică, rugându-se cu lacrimi pentru aceasta, fără să guste fie pâine, fie apă, sau altceva, și șezând la podea își împlinea somnul cel după fire. Astfel petrecând de ceva vreme, într-o noapte, cu proprii ochi, ca să zic așa, vede pe Sfântul și preaslăvitul Înaintemergător Ioan bucurându-se și zicându-i: „Îndrăznește, femeie, și te roagă, căci a fost primită rugăciunea ta și acesta va fi ție semn, luând această bună mireasmă, îndată ridică-te și tămâiază casa și ea îți va fi de ajuns până la o vreme”. Dar ea, înfricoșându-se foarte, s-a trezit și a văzut în mâna ei o sferă mare de lemn mirositor și ridicându-se a pus-o pe ea pe altarul sfântului și a vărsat multe lacrimi. Și luând cățuia, a umplut toată casa de bună mireasmă, încât cei care se împărtășeau de ea nu știau să distingă ce mireasmă era aceea. Așadar, a cheltuit toată sfera aceea, până în această zi, lăsând o mică parte pe care a legat-o de crucea pe care o ținea la ea. Când s-a împlinit ziua, a șezut iarăși în slăvită biserica aceea și trezindu-se ziua următoare din somn, a aflat iarăși cantitatea aceea plină de bună mireasmă precum i se dăduse ei și mai înainte de către sfântul, și a făcut iarăși la fel, umplând casa de bună mireasmă.

Trecând câtva timp de la această minune, iarăși i-a stat înainte Sfântul cel slăvit al Domnului, Înaintemergătorul și Botezătorul Ioan, zicând către dânsa: „Ridică-te degrab, femeie, și du-te în cămara ta și în binecuvântare însoțindu-te cu bărbatul tău, îndată vei zămisli fiu și îi vei pune numele lui Simeon. De carne sau vin sau altceva gătit prin meșteșug omenesc nu se va împărtăși. Dă-i lui spre hrană numai din sânul drept, iar de cel stâng nu se va atinge, căci pruncul este de partea cea de-a dreapta. Pâine și miere și sare îi vei da lui drept hrană. Trebuie cu toată frica să fie păzit ca vas sfânt, comoară de preț. Căci acesta va fi slujitor Domnului Dumnezeului nostru. Când va împlini doi ani va primi sfântul botez în această biserică. Ce trebuie să fie cu el va spune pruncul după sfântul botez, venind harul peste el. Trezindu-se femeia din somn, înfricoșată foarte și tremurând din toate mădularele și plecându-se, s-a dus în casa ei care era înlăuntrul porții Antiohiei numită Dandalică. Și îl află pe preacinstitul ei soț citind istorisirea aflării cinstitului cap al Sfântului slăvitului Proroc Înaintemergătorul și Botezătorul Ioan și, așezându-se lângă el, asculta lectura. Când s-a terminat istorisirea, a început să se tânguiască și să verse lacrimi. Bărbatul a întrebat-o ce a putut să i se întâmple. Dar ea nu i-a răspuns, nici nu a zis ceva către el din cele arătate sau spuse ei. Și culcându-se cu soțul ei îndată a luat în pântece după cuvântul Sfântului slăvitului Proroc Înaintemergător și Botezător Ioan, și din ceasul acela s-a păzit pe sine cu toată frica. Iar cunoștințelor și celor care se apropiau de ea și în primul rând soțului ei le spunea că va naște sigur un prunc de parte bărbătească și că îl va numi pe el Simeon. Timpul trecând, a născut preacinstită femeia aceea fără să simtă nici o durere. Când s-au împlinit patruzeci de zile, a dus maica pruncul în Biserica Sfântului slăvitului Proroc Înaintemergătorul și Botezătorul Ioan, la cel care i-a binevestit cele despre Simeon, aducându-l pe el prinos lui Hristos, Adevăratul Dumnezeul nostru.

După puține zile i-a trecut prin minte gând mamei copilului să-i dea spre împărtășire de hrană și sânul stâng. Căci i s-a spus ei, cum am arătat mai înainte, să-i dea lui numai sânul drept. Și păzind ceasul în care trebuia să alăpteze copilul, i-a dat lui sânul stâng. Dar nici nu s-a atins de el, ci atât cât îi era cu putință se întorcea plângând. Aceasta făcea mama lui aproape în fiecare zi și pruncul refuza mereu să se împărtășească din el. În aceeași noapte sânul ei stâng s-a subțiat atât, încât a devenit ca al unui bărbat, în timp ce sânul drept a rămas neschimbat. Umplându-se de uimire și de frică, își arăta sânul femeilor care se apropiau de ea și le povestea toate câte i se arătaseră ei și cum i-a trecut prin minte gândul de a-i da sânul stâng.

Când a împlinit doi ani, pruncul a fost botezat în Biserica preacurată a Sfântului Înainte Mergător și Botezător Ioan. Și ieșind din sfânta cristelniță, după ce a fost chemat numele lui Simeon, după cuvântul sfântului, slăvitului prooroc Înainte Mergător și Botezător Ioan, îndată a început să zică cu glas limpede timp de șapte zile acestea: „Am tată și nu am tată, am mamă și nu am mamă”, însemnând prin aceasta lepădarea lui de toate cele pământești, suișul și înaintarea lui către cele cerești și duhovnicești.

Din acea clipă, ori de câte ori se întâmpla ca cinstita lui maică să se împărtășească de carnea jertfitorului, niciodată nu îl convingea pe prunc să guste din laptele ei, ci rămânea toată ziua fără să se împărtășească de hrană. Fiindcă acest lucru se întâmpla adeseori a cunoscut mama lui pricina și de atunci s-a abținut să se mai împărtășească de carnea jertfitorului. Când a fost în stare de a se împărtăși de hrană tare, i-a adus mama lui miere cu pâine și îi dădea lui spre hrană și apă drept băutură. De căldura băii nu putea să se apropie, ci ori de câte ori mama lui încerca să îl aducă la baie, mai înainte de a se apropia de căldura băii, pruncul rămânea fără glas, încât de aici maica lui a cunoscut că era voia lui Dumnezeu aceasta și se abținea să-l mai aducă la băi.

Când a împlinit vârsta de cinci ani, s-a întâmplat că cetatea Antiohiei a căzut sub un cutremur și a fost prins tatăl lui sub o dărâmătură și și-a încheiat acolo viața. S-a surpat și casa în care locuiseră cinstiții părinți ai copilului până în temelii. S-a întâmplat atunci că mama pruncului plecase la rugăciune, iar pruncul din iconomia lui Dumnezeu se afla în Biserica Sfântului Slăvitului Întâi Mucenic Ștefan care era lângă cetatea Antiohiei. Când a avut loc dărâmarea bisericii sfântului Ștefan, copilul rătăcea prin cetate, iar mama lui nu putea să știe de el din pricina confuziei dărâmăturii. Dar, găsindu-l o femeie temătoare de Dumnezeu, cunoștință a părinților lui, și recunoscând copilul, l-a așezat pe el pe umeri și a plecat aproape de muntele ce se afla în preajma Antiohiei. După ce au trecut șapte zile și maica lui neștiind nimic de el, ci, crezând că pruncul a fost prins de dărâmătură, i s-a arătat ei Sfântul slăvitul Ioan, Proorocul și Botezătorul, descoperindu-i limpede locul în care era pruncul. Iar ea plecând, l-a găsit pe el în munte la acea femeie, care i-a povestit mamei cum copilul a refuzat să se înfrupte din ceva, afară numai de pâine și apă și aceasta de două ori în răstimpul celor șapte zile. Și luând maica pruncul și mulțumind Domnului, a plecat la Biserica sfântului prooroc și Înainte Mergător și Botezător Ioan și acolo rugându-se și mulțumind iarăși Domnului s-au întors în cetate. Dar fiindcă este necesar să scriem toate spre folosul celor ce ascultă cu credință și să nu ascundem nimic din cele cuvenite, pe bună dreptate am socotit că este bine să vă arătăm vouă, iubiților, această dumnezeiască descoperire. Căci cea între sfinții noștri, maica și doamna Marta, din care, precum am zis, s-a născut Simeon, robul lui Dumnezeu, fiind temătoare de Dumnezeu, umbla în căile dreptății și îl creștea pe acesta cu înțelepciune și în dragostea de Dumnezeu, potrivit cu cele spuse și arătate ei.

Într-una din zile, așadar, gândindu-se întru sine la cele spuse ei despre copil și se întreba ce va deveni, adormind, s-a văzut pe sine înaripată și ca ridicată la înălțime, ținând pruncul și aducându-l în dar Domnului și zicând acestea către copil ca în timpul profetului Simeon: „Îmi doream să văd urcușul tău dumnezeiesc, o, fiule, pentru ca Domnul să slobozească pe roaba Lui în pace că am aflat har între femei, ca să dau Celui Preaînalt truda chinurilor mele de naștere”. Așadar, acestea văzându-le, le păstra pe toate în inima ei.

După acestea s-a întâmplat să meargă pruncul în acel loc numit Heruvim și a binevoit Dumnezeu, Care l-a hărăzit pe el din pântecele maicii sale spre slujirea Lui să îi arate lui desfătarea viitoarelor bunătăți. Și vede cu ochii pe vechiul zid al cetății, cel numit Heruvim, pe Domnul nostru Iisus Hristos și poporul drepților veniți împreună cu El. Și cine poate povesti slăvita aceea și plină de înfricoșare venire? Nemitarnică judecată stătea înainte și cartea vieții deschisă în mâinile Domnului, raiul înălțându-se de la răsărit până la norii cerului, iar la apus clocotind iezerul de foc. A venit duhul care îl însoțea și arătând cu degetul, a grăit către copil zicându-i: „Ascultă, copile, și pricepe cuvintele vieții. Primește viață plăcută lui Dumnezeu, crezând sfatului celor arătate ție. Înviere neînchipuită va fi, pentru adevărul care va fi, veselia drepților Domnului, Care împărățește, stă de față, Scriptura a mărturisit viața cea fără de sfârșit, raiul desfătărilor dăinuie, iar văpaia veșnicei osânde, iată, strălucește. Mergi așadar pe cale, după ce vei fi ales binele, ca să te slobozești din atâtea chinuri ale întunericului și ca să dobândești făgăduința bunătăților nepovestite cele gătite celor ce Îl iubesc pe Domnul”. După ce i s-a arătat lui această vedenie mai presus de minte, s-a înțelepțit copilul cu dumnezeiască pricepere și cu înțelepciunea Domnului și cunoștința dumnezeieștilor descoperiri era cu el.

Trecând puține zile, vede copilul cu proprii ochi un bărbat îmbrăcat în haine albe ca zăpada, zicându-i lui: „Urmează-mă oriunde voi merge”. Și îndată a urmat umbrei celui ce i s-a arătat și a mers împreună cu el. Și l-a dus pe el în ținutul tiberin, țară care era sub cetatea vecină cu Seleucia, într-un loc în care era un sat numit Pila. Și în pustietatea muntelui petrecea pruncul singur-singurel, ca un miel în mijlocul fiarelor, noaptea și ziua văzând în jurul lui o lumină negrăită și călăuzit fiind de bărbatul înveșmântat în alb ce i se arătase lui, și care-i dădea cele de trebuință. A petrecut astfel în munte câteva zile, nefiind văzut de nici un om, ci călăuzit întru toate de cel ce i se arătase lui.

După acestea urcă pe coasta muntelui și găsește o mică mănăstire unde era un bărbat evlavios, pe nume Ioan care ședea pe un stâlp. Erau împreună cu el și alți monahi. Acest iubitor de Dumnezeu, Ioan, mai înainte de a urca pruncul în mănăstire, a văzut felurite descoperiri cu privire la el: uneori îl vedea pe prunc purtând veșmânt alb, șezând pe un car și adus la mănăstire, alteori pe același copil înaripat și urcând în zbor la mănăstire, alteori pe același prunc pe un stâlp luminos umblând în văzduh și apropiindu-se de mănăstire și iarăși vedea pe un înger arătându-i lui copilul și zicând către el: „prin acesta te vei mântui”. Și povestea acestea monahilor care petreceau împreună cu el.

Când copilul a ajuns la mănăstire singur, era cu adevărat străină priveliște și vrednică de milă. Cine nu s-ar uimi văzând un copil de șase ani, umblând prin asemenea munți, neavând nici o călăuză văzută? Era tot roșu la față, cu ochi frumoși, potrivit cu cele scrise, și cu un chip plin de bunăcuviință, vorbind limpede, gata fiind să vorbească, având răspunsuri plăcute, cuvânt cu pricepere multă și desăvârșită înțelepciune, fiindcă era plin de harul dumnezeiesc, pentru aceea și vorbea cuvinte dumnezeiești. Pe acesta văzându-l bărbatul acela iubitor de Dumnezeu, foarte bucuros fiind și amintindu-și descoperirile lui, a luat pruncul și l-a îmbrățișat și cu lacrimi mulțumea Stăpânului Hristos, adevăratul nostru Dumnezeu, Care pururea dăruiește cu îmbelșugare toate tuturor oamenilor și Care întinde înaintea tuturor darurile sale.

A rămas așadar, alesul lui Dumnezeu, Simeon, în această mănăstire timp de șapte zile separat și netulburat de nimeni, nesuferind nici de hrană să se împărtășească, încât arhimandritul Ioan era în uimire văzând viețuirea copilului. Copilul înainta în pricepere și în înțelepciune, prelungindu-și nevoința, și se înfrupta când la trei zile, când la șapte și zece zile din puține cereale înmuiate, bând puțină apă.

Iar Domnul, Cel ce l-a sfințit pe robul lui cel ales încă din pântecele maicii sale a binevoit a-i da în gând copilului care era de șapte ani să ceară să i se facă un stâlp în apropierea celui al cuviosului Ioan. Și după ce s-a făcut aceasta, îndată a stat pe el, având ca adăpost un cerdăcuț cioplit din lemn de nuc.

I s-a arătat lui în această stare un prunc frumos la chip, stând aproape de el și a cunoscut Simeon că Domnul este și luând îndrăznire a zis: „Doamne, cum Te-au răstignit iudeii?” Și întinzându-Și mâinile Domnul în chipul crucii i-a arătat lui zicând: „Așa M-au răstignit, Eu binevoind, dar tu întărește-te și îmbărbătează-te”. Și atunci nu a priceput pentru ce i-a spus lui aceasta, dar a cunoscut mai pe urmă că pentru starea pe stâlp și pentru răbdare a rânduit să-i arate chipul crucii și să spună către el acestea. De atunci așadar, slujitorul lui Dumnezeu a uitat de trupul său și a primit a duce viață îngerească, uitând cele din urmă și tinzând către cele dinainte[5], născocindu-și luiși zi după zi noi și aspre nevoințe.

Cânta bătrânul la rugăciunile de noapte treizeci de psalmi, iar copilul cânta uneori cincizeci, alteori optzeci, dar de cele mai multe ori, priveghind făcea toată psaltirea, iar toată ziua slăvea pe Dumnezeu prin tăcere. Pentru aceea bătrânul cuprins fiind de multă frică, folosindu-se de cuvinte, zicea către el, cruțându-l, cum i se părea: „Încetează, fiule, această râvnă mai presus de om, căci nu ne îngădui nouă nici puțin să ne odihnim. Îți este de ajuns, fiule, că din fragedă pruncie te-ai răstignit împreună cu Hristos. Înfruptă-te, cum și pe mine mă vezi, fiindcă mâncarea și băutura nu întinează pe om. Căci spune Dumnezeu că: «toate vi le-am dat vouă să le mâncați ca și iarba verde»[6]. Și priveghează cum mă vezi pe mine, ca să poți purta și să nu deznădăjduiești”. Zicea și copilul: „Pe nimeni nu spurcă mâncarea, dar mișcă gânduri spurcate, tulbură și îngroașă și face materialnică mintea cea mai subțire. Căci este scris că cei din ceasul întâi și cei din ceasul al unsprezecelea s-au învoit să se nevoiască în via Domnului și să se ostenească și să poarte greutatea și arșița zilei, luându-și plata. Căci suntem împreună-lucrătorii lui Dumnezeu, câmpul lui Dumnezeu, zidirea lui Dumnezeu, spunând cuvintele înțelepciunii Lui, și petrecând în dumnezeiești cântări și nu suntem răpiți de beția somnului demonilor, nici nu suntem moleșiți de odihna trupului. Căci scris este: «Gura mea am deschis și am tras duh, că poruncile Tale am dorit»[7]. Pentru dragostea Domnului nu te osândi pe sineți pentru smerenia mea, căci eu am nevoie se asemenea înfrânare a trupului”.

Dar Domnul Care vindecă toată boala și toată neputința, Care a dat și dă aceeași putere sfinților Lui și Care zice: „Întru numele meu tămăduiți pe cei neputincioși, scoateți afară pe demoni”[8], a pecetluit biruința copilului asupra demonului și i-a poruncit să aibă în minte cuvântul acela fără prihană care zice: „Îndrăzniți, Eu am biruit lumea”[9]. Și atunci a fost luminat de Duhul Sfânt pruncul și i s-au arătat lui toate împărățiile diavolului și închipuirile lui într-o clipă, petrecerea aceluia în locul lui și ca o diademă pe capul lui, a văzut taberele demonilor stând lângă el, aur și mărgăritare și pietre prețioase ca lutul grămădite pentru lingușirea plăcerilor, fluiere și naiuri și felurite organe muzicale și păcatul ca o fiică fiind împreună cu cei ademeniți înșelător. Acolo a văzut pe duhul curviei și al uitării și al trândăviei și duhul iubirii de argint căscându-se, ca să înghită lumea și să acopere toate și îndemnau pe copil spre păcatul cel fără de rușine și pierzător. Iar el chemând pe Hristos și pecetluindu-se cu semnul sfintei cruci dintr-odată a risipit închipuirea lor și a fost mutat de acolo de Duhul Sfânt.

Plin de credință fiind robul lui Dumnezeu, Simeon, ațintindu-și ochii, a văzut biserica Domnului și slava lui Dumnezeu strălucea peste ea. Și a fost trimis unul din patriarhi către el având în mâini mir plin de bună mireasmă și pecetluindu-l l-a uns pe el, zicând: „Prin acest mir alungă pe demoni, încingându-ți mijlocul cu putere de sus, taie miile lor și nimicește zecile de mii și dacă încearcă să te vatăme, îndrăznește, că nu este cel ce poate să-ți facă rău. Întărește-te și îmbărbătează-te, crezând peceții Celui ce te-a făcut, Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Acestea au fost începuturile nevoinței lui, pe care nu le ignora bătrânul acela care îl iubea pe copil cu inima lui Hristos. Căci îl vedea pe el înaintând în multe chipuri în înțelepciune și în har. Iar copilul se veselea întru Duhul Sfânt. În vremea aceea, schimbându-i-se dinții prunciei, îi arăta bătrânului și celorlalți și toți slăveau pe Dumnezeu care a arătat de la o asemenea vârstă un asemenea luminător.

Un om bolnav de rinichi care trecea mereu pe la mănăstire și văzând petrecerea îngerească a slujitorului lui Dumnezeu și convins fiind în cuget din pronia lui Dumnezeu că, dacă pruncul va voi, îl va face Dumnezeu sănătos, a venit la bătrân rugându-l pe el să-i ceară copilului să se roage pentru el ca să-l slobozească din boala aceea îndelungată și neîndreptată. Căci nu putea să se îndrepte de spate nicidecum, ci se chinuia cu neîncetate dureri. A poruncit bătrânul bărbatului să se apropie de locul unde era robul lui Dumnezeu, Simeon, și îl îndeamnă apoi bătrânul să se roage pentru el și să se atingă de el, iar el îngreunat fiind de aceasta, zise: „Pentru ce, părinte, pui pe umerii mei o asemenea povară, care sunt păcătos și în sărăcie din pricina lenevirii și nepurtării mele de grijă? Desăvârșiți fiind întru toate, nu spre folos voiți a impune unui prunc o asemenea minune. Cum ar fi cu putință să fie aceasta prin mine?”. Dar fiind convins cu greu de bătrân și de cei ce stăteau lângă el neîncetat, și-a pus mâna lui și chemând numele lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a zis: „Eu păcătosul te pecetluiesc cu pecetea lui Hristos, fie celui ce suferă după credința voastră”. Și îndată a fost vindecat omul și a plecat sănătos, slăvind pe Dumnezeu și vestind minunile Lui.

Când a venit cineva, gol fiind, văzându-l s-a dezbrăcat de haina lui și i-a dat-o lui și ședea gol. Adeseori, și iarna făcea același lucru și rămânea gol, acoperit de harul dumnezeiesc. Și îi zicea lui bătrânul: „Ia aminte la tine, copile, luând un veșmânt, îmbracă-te din pricina șerpilor. Iar copilul răspundea: „Domnul este ajutorul meu și nu mă voi teme de rele”[10]. Iar bătrânul îl tulbura pe el iarăși ca să îmbrace stihar. Iar sfântul, robul lui Dumnezeu, Simeon, aducându-și aminte de luptele pentru credință ale sfinților patruzeci de mucenici care au răbdat în lacul cel înghețat o noapte întreagă și fericită nevoința aceea și care au arătat atâta răbdare își bătea fața și pieptul zicând: „Vai mie, ce voi face, auzind plângerea și scrâșnirea dinților și amenințarea viermelui celui fără de moarte, și că încă de aici viermii mănâncă trupul, iar dincolo viermele va nimici pe osândiți. Acestea zicându-le cu lacrimi multe ridică mâinile și pleacă genunchii, tânguindu-se cu lacrimi toată noaptea. Dar zicea bătrânul descurajat și biruit de marile osteneli ale copilului: „Aceasta ți-a mai rămas, copile, să iei sabia și să te distrugi pe tine”. Iar copilul răspundea: „Vameșul întru aceasta se îndreptățește și Domnul zice: „Privegheați și vă rugați, ca să nu intrați în ispită”[11].

După acestea, altă nevoință a primit alesul lui Dumnezeu și a sta în picioare timp de un an de zile. Au putrezit coapsele sale și încheieturile și putrezind s-au unit și s-au făcut una. Căci se gândea și zicea către Hristos că: „Pentru numele Tău cel sfânt, mi-am disprețuit picioarele mele, devenind putred, ca să cunoască satana că sunt neclintit, stând ferm pe stânca credinței întru Tine”. Atunci aflând de la duhoare de această nevoință frații, împreună cu bătrânul, s-au uimit și trimițând bătrânul, au adus un doctor, ca să-l îngrijească, zicea. Iar copilul văzând a râs zicând: „Viu este Domnul meu că nu se va atinge de mine ajutorul oamenilor întru cele prin care eu m-am predat lui Dumnezeu. Genunchii erau mâncați pentru faptul că era prunc și foarte gingaș la trup. Iar Domnul slavei cercetându-l, l-a tămăduit pe robul său de rana picioarelor lui, și ridicându-se copilul a stat drept. Căci s-a gândit ca pentru mulțumire să stea o vreme în genunchi ceea ce a și împlinit.

Când ziua Cincizecimii a strălucit a zis copilul: „Cine este oare vrednic să primească Duhul lui Dumnezeu cel preasfânt așa cum s-a arătat și cum i-a umplut pe sfinții Lui apostoli când le-a împărțit lor limbi ca de foc? Și zice către el bătrânul: „Nu căuta cele ce sunt mai presus de tine și pe cele mai grele decât tine nu le cerceta. La cele ce ți-au fost poruncite ție, la acestea cugetă”. Zise și copilul: „Voia celor ce se tem de El o va face Domnul și rugăciunea lor o va auzi și îi va mântui pe ei”. Și acestea zicându-le s-a rugat, zicând: „Doamne, Cel ce ai trimis Duhul Tău cel Sfânt peste ucenicii Tăi, trimite și asupra mea darul harului cel de la Tine. Înțelepțește-mă și voi învăța poruncile Tale că din gura pruncilor și a celor ce sug ai săvârșit laudă, ca să spun cuvintele vieții veșnice spre iertarea păcatelor, Amin”. După ce s-a rugat acestea dintr-odată a coborât Duhul Sfânt al lui Dumnezeu ca o flacără peste inima lui precum s-a rugat și l-a umplut pe el de înțelepciune și pricepere. Și a fost învrednicit de asemenea har, încât nimeni nu-i putea sta împotrivă, potrivit cu ceea ce s-a scris, din pricina înțelepciunii și a duhului cu care vorbea. A alcătuit cuvinte despre monahi și despre pocăința mirenilor și despre Întruparea Domnului nostru Iisus Hristos și despre viitoarea judecată și despre nădejde, tâlcuind lămurit cele ascunse multora. Iar bătrânul, încredințat a zis: „Cu acesta se împlinește ceea ce s-a scris: «Cuvântul Domnului l-a aprins pe el[12]» căci acum am cunoscut că minunate lucrări va face copilul acesta, precum și apostolii”.

De atunci s-au umplut monahii de frica lui Dumnezeu, iar unii dintre ei avură vedenie și au văzut trei abside și trei tronuri și trei cununi puse pe tronuri și întrebând a cui este slava arătată lor, au auzit un glas care zicea: „A lui Simeon, copilul este”. Iar copilul strălucea ca soarele, plin fiind de dumnezeieștile harisme și de îngerească petrecere, era cu totul lepădat de cele pământești și la cer își făcea suișurile inimii.

Și a poruncit să i se facă lui stâlp de patruzeci de picioare, plinind ceea ce s-a spus în Evanghelie de către Domnul: „Nimeni aprinzând făclie nu o pune sub obroc, ci în sfeșnic și luminează tuturor celor din casă”[13]. Căci cu adevărat era sfeșnic al Duhului Sfânt. Și după ce s-a făcut aceasta, când era gata să urce pe ea, a venit Preasfințitul Arhiepiscop al Antiohiei și Preacuviosul Episcop al Seleuciei și cu cuvenita cinste, cu lumânări aprinse și fiind multă strălucire, cu rugăciuni și cântări l-au dus pe el în sfântul altar și l-au hirotonit diacon. Fiecare dintre clericii care se aflau acolo au alergat să îl poarte pe el, ca să aibă parte de binecuvântarea lui. Așadar, în rugăciuni și cântări duhovnicești punându-l pe stâlp, au plecat în pace. Și a stat pe el opt ani. Iar bătrânul se îndurera că nu-i mai vedea fața în trup, și a făcut cu el legământ, încât să fie între ei nedespărțită unire duhovnicească. Luptând foarte tare și mai presus de mintea omenească, robul lui Dumnezeu, Simeon, a dobândit multă blândețe într-o asemenea stare și lacrimi curgând ca dintr-un izvor din multa străpungere. Căci cine nu s-ar minuna cercare primind a unei asemenea blândeți? Cine nu se zdrobea la inimă auzindu-l plângând ziua și noaptea. Căci acestea imitau pe Heruvimi și pe serafimi, cu buze fără de tăcere slăvind cu frică pe Dumnezeu.

Din ziua aceea încă și mai mult plângea robul lui Dumnezeu Simeon, punea pocăință și a acoperit de tot adăpostul cu un acoperământ de piele, neavând fereastră, oprindu-se, atât cât îi era cu putință, de la lumina însăși. Se ruga mereu, cântând neîncetat până la ceasul al nouălea și după ceasul al nouălea dădea glas pentru rugăciunea tămâierii, zicând:„Slavă lui Dumnezeu și noi toți Îl binecuvântăm pe El în veci”. Apoi stătea la rugăciune de la apusul soarelui până în zori, apoi aproape că rămânea suspendat tinzând mâna stângă sus, iar cu dreapta, ca o piatră neînsuflețită își lovea pieptul udând cu lacrimi stiharul de păr. Nu dădea deloc somn ochilor lui. În fiecare noapte și ziua cânta cei o sută cincizeci de psalmi și toate cântările și își rânduia citirea zicând și psalmodiind stihurile și apoi zicea din atotvirtuoasa Înțelepciune a lui Solomon și de șapte ori Sfânta Evanghelie și cuvântul de învățătură a credincioșilor și rugăciunea epiclezei „Tatăl nostru care ești în ceruri”, și ținând tămâia în mâna dreaptă o aducea înainte lui Dumnezeu și fără foc urca fum de bună mireasmă. Se auzea ca o mulțime cântând și psalmodiind împreună cu el aliluia și la sfârșit slăvea pe Dumnezeu printr-o cântare plină de străpungere, zicând: „Să stea îngerii Tăi, Doamne al puterilor, în linie de bătaie împrejurul celor ce se tem de tine și care trimit Ție cântare de biruință, neîncetat slăvindu-Te pe Tine cu glasuri sfinte, Iisuse Hristoase, fiule al lui Dumnezeu celui viu”. Așa făcea în fiecare zi și noapte. Iar când răsărea soarele, făcându-și rugăciunea zicea: „Cu pace împreună ne vom culca și vom adormi, că Tu, Doamne, întru nădejde ne-ai așezat”

Într-una din zile a venit la el mulțime de oameni având diferite patimi și rugându-se pentru fiecare din ei îi slobozea de boala care îi stăpânea și de demon, încât duhurile urlau izgonite fiind din oameni. Fiindcă faima lui și a minunilor săvârșite prin el se răspândise pretutindeni și fiindcă veneau la el mulțimi multe, a binecuvântat toiege și le-a dat ucenicilor lui, pe care să le pună pe cei stăpâniți de orice patimă, zicând: „Așa zice copilul lui Dumnezeu, Simeon „ieșiți duhuri necurate din făpturile lui Dumnezeu” și îndată ieșeau cele drăcești din picioare, din mâini, din auz, și din toate celelalte simțuri, în timp ce toți vedeau binefacerile celor tămăduiți. Fiecare toiag lucra până la trei oameni și dacă nu se atingea iar de ele fericitul și dacă nu le binecuvânta, nu mai lucra nimic toiagul. Aceasta se întâmpla potrivit cu dumnezeiasca iconomie, ca să nu fie stăpâniți frații de vreun cuget al înălțării. Și astfel se făcea că mulțime nesfârșită se tămăduia și toți dădeau slavă lui Dumnezeu că a ridicat Dumnezeu profet sfânt și a cercetat spre bine pe poporul Său, dăruind credincioșilor spre mântuire pe dreptul Simeon.

Era de oarece vreme multă mulțime de felurite fiare în toată țara, încât mulți bărbați și femei erau înghițiți de ele și copiii erau răpiți din case. Pentru aceea, fiind oamenii tulburați chiar de la porțile orașului, umblau pe drumuri împreună și asemenea și la muncile lor se însoțeau unii cu alții. Au urcat pentru aceasta toți din ținutul acela rugându-se la Sfântul Simeon, iar el i-a chemat pe toți învățându-i cu îndemnuri și zicând: „Frații mei, ne învață pe noi pe toți Sfântul Apostol Pavel, zicând că pentru aceea vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultării, din pricina unor lucruri ca acelea care sunt adulterele, curviile, mărturiile mincinoase, clevetiri, gândurile rele, hule, tulburări și zarve celor răi, jurăminte ca să-L întărâte pe Cel nevăzut și pe Cel neatins, pentru că așa ar trebui să fie cuvântul nostru da, da și nu, nu. Știind așadar și crezând că în chip umblă tot omul și că umbră care trece este viața noastră și că prin faptele noastre rele suntem expuși mâniei lui Dumnezeu, nu întristați Duhul cel Sfânt întru Care suntem pecetluiți până în ziua izbăvirii, ci să avem arvunirile nădejdii vieții veșnice. Căci vrea Tatăl îndurărilor să vadă pocăința noastră, a fiilor risipitori, cei ce ne-am depărtat de El, ca să ne întoarcem la el prin jertfa curată a Fiului Unul născut, Domnul și Dumnezeul nostru și Mântuitorul Iisus Hristos, prin Care luăm iertare de păcate noi, cei ce în fiecare zi păcătuim, și Care va fi tuturor ca întotdeauna milostiv și izbăvitor pentru negrăita Lui iubire de oameni și primind râvna rugăciunii voastre și a cererii prin smerenia mea, a robului Lui, va certa fiarele pădurii și va pune capăt năvălirii și festinului lor. Plângerea voastră în bucurie se va întoarce plecând fără frică în următorul an și cu nimic vătămați de ele. Binecuvântați, așadar, ca într-un glas Sfânta Treime cea de o ființă, închinată și de viață făcătoare”. Acestea auzindu-le toți laolaltă au dat slavă lui Dumnezeu și au fost izgonite fiarele sălbatice din acel ceas din țară și au viețuit oamenii de atunci fără frică.

Atunci unii dintre oștenii care au fugit de la fața barbarilor acelora au ajuns la robul cel sfânt al lui Dumnezeu. Iar unul dintre ei era rănit târându-și piciorul care șchiopăta din coastă și care se chinuia cumplit de durere. Când l-a văzut pe copilul lui Dumnezeu cel sfânt, i s-a închinat lui. Iar sfântul luând o ramură de palmier date lui de Dumnezeu a dat-o unuia dintre ucenicii lui, poruncindu-i să pecetluiască prin ea coasta celui suferind în numele Fiului lui Dumnezeu celui viu, zicând: „Fii sănătos, prin puterea Celui ce S-a răstignit pentru noi. Și îndată i s-a întărit coapsa lui și a stat sănătos și împreună cu el toți au slăvit pe Dumnezeu.

Au venit în munte perșii și au ajuns aproape de locul în care era robul lui Dumnezeu. A zis tuturor să stea în rugăciune încordată și el însuși plecând genunchii și lipindu-și fruntea de stâlp se ruga lui Dumnezeu să alunge pe perși. Și îndată au căzut pe spate cu caii lor și zdrobindu-se au plecat de acolo. Văzând aceasta ucenicii lui slăveau pe Dumnezeu și pe sfântul Lui rob Simeon. Iarăși într-altă zi alți perși au urcat în munte și s-a rugat robul lui Dumnezeu și a zis: „Doamne, Cel ce ai acoperit Muntele Sinai cu întuneric pe vremea slujitorului Tău Moise, acoperă-ne și pe noi cu harul Tău, și întunecă ochii nelegiuiților acestora. Și îndată s-a pogorât ceață din nor și trecând aceia nu au văzut pe nimeni. Și s-a făcut fața sfântului ca o față de înger și venind unul dintre ucenicii lui dimineața a văzut și s-a spăimântat foarte, că era sfântul slăvit prin harul Duhului Sfânt. Mulțime de bună mireasmă a mirurilor și tămâierilor era în jurul lui de la slava care îl păzea pe el încât se minunau ucenicii și slăveau pe Dumnezeu.

Văzând multa distragere/ împrăștiere și tulburare care-i veneau de la poporul care alerga la el și amintindu-și de cuvântul Apostolului care zicea: „Nu cumva altora propovăduind, eu însumi să mă fac netrebnic”[14], a voit, potrivit cu pronia lui, Dumnezeu să părăsească locul în care era și să locuiască în muntele cel mare învecinat. Dar era un munte fără apă, inaccesibil oamenilor, sălbatic foarte plin de fiare cu patru picioare și șerpi veninoși, neavând deloc vreo cărare bătătorită, pe care l-a străbătut pe când era prunc, călăuzit de Duhul Sfânt. Amintindu-și, așadar, de proorocul Ilie în muntele Carmelului, petrecând în cojoc și de Înainte Mergătorul Ioan care zicea: „Eu sunt glasul Celui ce strigă în pustie”, dar și mai mult decât aceștia de Însuși Domnul priveghind pe Muntele Măslinilor a grăbit și el să imite pe cetățeanul pustiei. Voind el acestea, a văzut pe Mântuitorul Hristos, Fiul lui Dumnezeu pogorându-Se în acel munte cu oștire de îngeri nenumărați și un nor luminos acoperind jur împrejur vârful muntelui și s-a făcut un glas zicând: „Grăbește Simeon și nu te teme, suie-te pe muntele acesta Minunat, căci așa va fi numit de acum, după numele Meu, fiindcă Eu l-am sfințit pe el, încă și mai minunat voi face numele tău întru el, căci Eu sunt cu tine”. Și pe când vorbea cu el i-a arătat lui o stâncă pe care a stat Domnul, ca să stea pe ea sfântul și a văzut pe ea piedestalul lui Dumnezeu strălucind ca soarele și a slăvit muntele acela. Și acestea sunt tainele vedeniei.

Chemând toată obștea fraților și povestindu-le acestea toate, a pus pe un bătrân păzitor mănăstirii și rugându-se peste ei rugăciunea stăpânească și prin ea încredințându-i lui Dumnezeu și coborându-se de pe stâlp, la porunca dumnezeiescului har și călăuzit de el, și sărutând cele sfinte s-a grăbit să ajungă în Muntele cel Minunat. Era acolo un măgar fără șea, pe care nu urcase nimeni niciodată. Pe acest măgar șezând robul lui Dumnezeu a urcat pe muntele numit Minunat, ucenicii lui fiind împreună cu el. Era unul în mănăstire având piciorul olog și când toți veneau la mănăstire la sfântul și dobândeau tămăduire, acela aștepta îndelung, ținut până în ceasul acela. Milostivindu-se de el, sfântul a zis: „Aduceți-l pe olog, ca să nu-l las pe el aici așa”. Ei l-au adus și pecetluindu-i piciorul și rugându-se l-a vindecat pe el și îndată a stat drept și alerga, slăvind pe Dumnezeu și tinzând mâinile la cer. Apropiindu-se robul lui Dumnezeu de vârful muntelui, la mică distanță, coborându-se, și-a plecat genunchii și s-a rugat și plinindu-și rugăciunea a auzit glasul oștirii îngerilor zicând amin în acest loc și au pus o cruce mare de piatră. Ațintindu-și ochii, Sfântul a văzut slava lui Dumnezeu strălucind pe vârful muntelui și a cunoscut că acesta era locul arătat lui și, veselindu-se cu duhul, s-a dus cu râvnă la el. Iar măgarul acela nu a mai primit pe nimeni să șadă pe el, ci, fiind pogorât de frați în mănăstire, a murit după a treia zi.

Iar Sfântul Simeon a locuit în muntele cel Minunat după porunca Domnului pe stâncă în adăpostul lui acoperit cu piele. Avea douăzeci de ani. Iar a doua zi, mulțime multă a urcat în mănăstirea de mai înainte și neaflându-l pe el, auzind că este în munte, au urcat acolo la el, ducând pe bolnavii lor stăpâniți de felurite pătimiri, strigând cu plângere mare. Și văzând mulțimea s-a întristat, fiindcă și acolo urcând nu l-au lăsat să se însingureze. Dar văzând zdrobirea lor și jalea lor s-a milostivit de ei și punându-și mâinile pe fiecare din ei, i-a slobozit sănătoși slăvind pe Dumnezeu.

Un bărbat de la hotarele cu perșii, având demon cumplit a aflat milă de la Dumnezeu. Căci a fost trimis îngerul Domnului și i-a zis lui: „Du-te la robul lui Dumnezeu, Simeon, acesta își are sălașul în Antiohia cea mare, lângă mare într-o mănăstire în munte. Prin el îți va fi ție tămăduire de la Domnul”. Venind bărbatul la sfântul i-a descoperit acestea. Iar sfântul chemând pe Fiul lui Dumnezeu a certat demonul să iasă din el. Iar demonul se tânguia cu putere, zicând: „Lasă-mă și voi ieși, căci știu cine ești și pe Cel ce lucrează întru tine, Fiul lui Dumnezeu”. Acestea strigându-le demonul vede împreună cu bărbatul ce pătimea o cunună strălucind ca aurul și având mulțime de mărgăritare pe capul sfântului și o cruce strălucind în cunună ca lumina soarelui și oștirile cerești înconjurându-l pe el. Și neputând suferi diavolul arderea care venea din cele ce vedea a ieșit urlând, neîndrăznind încă să se mai apropie de suferind. Și a plecat omul în patria lui, mulțumind lui Dumnezeu prin sfântul lui rob și vestind tuturor minunile Lui pe care le-a văzutCineva cu numele Vigilius, care era slugă a fericitului Patriarh Efrem, a fost paralizat la tot trupul. Acesta, zăcând de trei ani în biserică și suferind multă îngrijire de la doctori, n-a izbutit nimic, ci a ajuns mai rău, iar la urmă a deznădăjduit. Auzind de minunile sfântului rob al lui Dumnezeu, Simeon, săvârșite prin cuvânt și putere, închiriind un dobitoc și legat fiind de el a venit cu credință și s-a aruncat înaintea lui. A zis către el robul lui Dumnezeu: „Dacă tu crezi că Fiul lui Dumnezeu poate prin smerenia noastră să te vindece, ridică-te îndată și umblă”. Iar el strigând cu glas mare, a zis: „Cred, doamne, că Fiul lui Dumnezeu te-a sfințit pe tine și ești sfânt, putând prin darul Lui să mă vindeci pe mine”. Acestea zicându-le și multe altele asemenea, îndată s-a făcut sănătos în tot trupul și sculându-se sărea și umbla, închinându-se lui, bucurându-se și rugându-se și tinzându-și mâinile către cer, a coborât spre baia numită Tiberinon și, spălându-se, iarăși urcă alergând. A făcut așa în continuu până la șapte ori coborând și urcând în fiecare zi. Or, distanța de la panta muntelui până la baia aceea este de trei mile. În cele din urmă, fiind el binecuvântat și întorcându-se în cetate l-au văzut pe el toți și s-au umplut de uimire pentru străina minune a tămăduirii ce i s-a întâmplat lui.

Unui frate dintre ucenicii fericitului Simeon, cu numele Ioan, i s-a dat prin rugăciunea sfântului duhul înțelepciunii ca lui Bețaleel[15], ca să sculpteze felurit capitelurile coloanelor bisericii construite de sfântul și închinată numelui Sfintei și de viață făcătoarei Treimi. Căci a zis învățătorului: „Pune, părinte, sfântă mâna ta pe inima mea și voi începe să cioplesc după cum îmi va da mie Duhul care este întru tine”. Dar era bărbatul acesta înțelept în cuvânt, dar total neiscusit în arta sculpturii în piatră, numai prin credință a aflat harul. Și începând să sculpteze capitelurile coloanei le-a terminat. Căci era osârduitor în ascultarea sfântului și având inimă zdrobită, căuta să afle virtuțile lui și minunile lui, uimit fiind de înțelepciunea și Duhul în Care vorbea. Prin lucrarea și cuvântul acestuia păzea poruncile curat, îmbrățișându-le pe acestea din adâncul inimii și închinându-se în Duhul.

Pe acesta Domnul vrând să îl ia la sine ca pe un bun, i-a descoperit robului Lui despre adormirea lui și în noaptea aceea, pe când toți cântau rugăciunile de noapte, a întrebat Simeon pe Domnul, zicând: „Doamne, oare l-ai scris pe el în cartea vieții?” Și a zis Domnul: „L-am scris nu numai pe acesta, ci pe toți ucenicii tăi pe care i-ai trimis mai înainte și îi vei trimite după acestea și i-am rânduit pe ei în cartea vieții”. Pentru aceste slăvite fapte, s-a închinat Simeon Domnului și când au terminat ei psalmodia a zis în auzul tuturor: „Frate Ioane, pace ție, Domnul te-a chemat pe tine”. Iar acela îndată îmbrățișându-l cu bucurie și cu plângere și sărutând cojocul de piele al sfântului s-a schimbat la față și a zis: „Părinte, în mâinile Tale îmi pun duhul meu și duhul Tău cel bun mă va călăuzi la pământul dreptății”[16]. Acestea zicându-le, peste două zile a adormit și a fost mare plângere pentru el, toți frații venind la el cu jale, s-au tânguit foarte pentru el.

Dar fiindcă se cuvine să nu ascundem de voi, iubitorii de Hristos, și această străină minune întâmplată prin sfântul lui Dumnezeu slujitor, vă vom face vouă vădită și pe aceasta. Rămânând foarte puțin grâu în grânarul mănăstirii, frații adunați în parte, în număr de treizeci și patru, pe care i-a vindecat de diferite răni și patimi, nemaiputând suporta strâmtorarea și întristarea din munte, au adus lui rugăminți, zicând toți într-un glas: „Îngăduie-ne nouă să luăm provizii din prinoasele aduse, ca să avem spre hrană pâine din belșug pentru împuținarea noastră, ca să fim fiii tăi întru răbdare și vei primi împreună cu celelalte fapte bune ale tale și plată desăvârșită pentru noi și cunună, căci prin tine nădăjduim să se mântuiască sufletele noastre și în mâinile tale ne-am încredințat”. După ce au spus acestea, a poruncit ca toți să se adune, având încinse mantiile lor și să stea înaintea lui. Și venind ei la el, a mustrat cu multă blândețe necredința lor și împuținarea sufletului lor, zicând: „Oare nu vă gândiți la faptele Domnului că sunt minunate? Nici nu vă amintiți cum din cinci pâini a săturat pe cei cinci mii, când ucenicii erau nemulțumiți și cereau, când a venit seara, să slobozească mulțimile din pricina pustietății locului și a lipsei de pâine? Căci luând cele cinci pâini găsite, privind către cer, le-a binecuvântat pe ele și, frângând, le-a dat prin mâinile ucenicilor celor cinci mii de bărbați, precum se spune, săturându-i, de la care au luat doisprezece coșuri pline cu firimituri care au prisosit celor ce au mâncat. Cum iarăși, altă dată i-a întrebat pe ei Domnul: „Câte pâini aveți?” și răspunzând ei „Șapte”, binecuvântându-le, a săturat patru mii de bărbați fără femei și copii. Și acum Același este Domnul, Același ieri și astăzi și în veci, și cercetând, va vedea și nu va trece cu vederea răbdarea voastră. Căci este puternic și vrea într-un fel oarecare să vă înmulțească vouă grâul, dacă veți răbda cu mulțumire, iar dacă necrezând, nu veți lua aminte la cele spuse de mine, iată, patru cărări sunt deschise în pustia aceasta, pe care vreți să vă duceți, duceți-vă. Căci eu sunt neagonisitor și, crezând lui Hristos, nu mă voi ruga omului pentru oarece trebuințe trupești. Căci s-au lărgit milele îndurărilor Sale, ca să nu-i părăsească pe robii Lui. „Pe cei flămânzi i-a umplut de bunătăți[17] și nu este lipsă celor ce se tem de El[18]”. Auzind acestea de la el și mai multe decât acestea spuse mustrător către ei, s-au temut foarte, umplându-li-se inimile de bucurie și ochii de lacrimi. Și punând metanie, au plecat. Și chemându-l sfântul pe fratele Antonios de la grânar, i-a poruncit lui să adune toate boabele de grâu rămase în grânar și să i le aducă. Și el plecând și adunându-le, le-a dat în mâinile lui și arătându-le pe acestea la cer lui Dumnezeu a zis: „Doamne Iisuse Hristoase, Cel ce prin milele îndurărilor Tale ai binecuvântat cele cinci pâini și ai săturat pe cei cinci mii, binecuvântează și înmulțește grâul acesta spre slava și mulțumirea numelui Tău. Și tămâind l-a dat fratelui, zicând: „Ducându-te, tămâiază grânarul și împrăștie acolo boabele acestea de grâu și închizând ușile, pleacă. Iar acela a făcut așa. Și a doua zi, în puterea nopții, a poruncit fratelui să se ducă și să vadă grânarul. Și ducându-se acela a găsit grânarul, prin binecuvântarea lui Dumnezeu plin ochi cu grâu, și, alergând cuprins de frică, a vestit sfântului minunea întâmplată. Atunci poruncește robul lui Dumnezeu să fie aduse făclii și a tămâiat și a zis ca toți să plece genunchii și să se roage îndelung și a plecat și el genunchii lipindu-și fruntea de stâlp și închinându-se Domnului și mulțumind, zice împreună cu ei rugăciunea domnească, „Tatăl nostru carele ești în ceruri”. Și așa în toată sâmbăta poruncea să se tămâieze, dându-le lor porunci să facă pâine multă și să o dea fraților care veneau și celorlalți și nu pridideau frații toată noaptea și ziua să facă pâini și să le împartă. Căci era a vedea mulțime nesfârșită de popor acoperind cea mai mare parte a muntelui. Pentru trei ani au folosit grâul acela și nu s-a cheltuit. Căci slujitorul lui Dumnezeu, Simeon, imita în toate bunătatea și milostivirea propriului Stăpân.

Iarăși i-au adus lui un om mut. Dar era el și paralitic, fiind din religia păgânilor. Pocăindu-se și crezând în Domnul nostru Iisus Hristos, s-a făcut sănătos cu rugăciunile sfântului și a plecat slăvindu-L pe Dumnezeu.

Dar avea el și un copil bolnav și luându-l pe el împreună cu mama lui, l-a adus la sfântul. Dar s-a întâmplat să moară copilul pe cale și, după ce s-a întâmplat aceasta, se întorceau la casa lor. Dar pe când mergeau ei, cugeta el în sinea lui și zicea: „Cel ce m-a vindecat pe mine puternic este să învieze și pe fiul meu”. Și îndată au plecat la sfântul având cu ei și pe fiul lor mort. Dar când să intre pe poarta mănăstirii, un magistrianos antiohian îi împiedica pe ei să ducă mortul la sfânt, zicând către ei cele scrise la Iov: „Domnul a dat, Domnul a luat, cum a vrut Domnul așa a și fost fie numele Domnului binecuvântat în veci”[19]. „Chiar dacă credem că Domnul voia celor ce se tem de El o va face, dar sufletul nimeni nu poate să îl slobozească”. Auzind slujitorul lui Dumnezeu despre aceasta și văzând necredința aceluia, a zâmbit și a zis: „Pe Tine Te slăvim, Hristoase, și la Tine am îndrăznit să scăpăm, Cel ce înviezi pe morți, Cel ce ai zis: „Cel ce crede în Mine va face și el lucrările pe care le fac Eu și mai mari decât acestea va face”[20]. Acestea zicând a poruncit să fie pus în față trupul copilului, și plecând sfântul genunchii, s-a rugat și cu glas încrezător a chemat pe cel mort, zicând: „Cel ce a chemat pe Lazăr cel de patru zile mort și îngropat, te cheamă pe tine prin mine robul Lui”. Și îndată, în văzul tuturor, a înviat mortul. Și i-a cuprins frica și uimirea pe toți cei ce au văzut o asemenea minune și au slăvit pe Dumnezeu Cel ce dă un asemenea har și putere sfinților Lui.

(extras din Viața Sfântului Simeon Stâlpnicul din Muntele Minunat. Viața Fericitei Marta, mama Sfântului Simeon Stâlpnicul din Muntele Minunat, traducere de Laura Enache, Colecție Viața în Hristos – Seria Hagiographica, Editura Doxologia, Iași, 2013)

Sfinții Cuvioși Nectarie și Teofan (Secolelel XV – XVI)

foto si articol preluate de pe basilica.ro

 

Sfinții Cuvioși Nectarie și Teofan

Sfinții ieromonahi Nectarie și Teofan erau frați, originari din familia nobiliară Apsaradon, care a jucat un rol important in viața orașului Ioanina.

Sfinții Cuvioși Nectarie și Teofan (Secolelel XV - XVI) - foto preluat de pe basilica.ro

Sfinții Cuvioși Nectarie și Teofan (Secolelel XV – XVI) – foto preluat de pe basilica.ro

Cei doi cuvioși au avut parte de o educație aleasă în mănăstirea Filantropinon în timpul egumenului Macarie.

Din tinerețe au îmbrățișat viața monahală, în orașul lor, îndreptățind astfel supranumele Ioaninei de „orașul călugărilor”.

Au primit schima monahală în 1495, fiind tunși de un oarecare stareț pe nume Sava. Sfinții au ucenicit pe lângă stareț timp de 10 ani, în schitul Sf. Ioan Botezătorul din insula lacului Ioaninei, până la adormirea sa din anul 1505.

După moartea părintelui lor duhovnicesc, au plecat în Sfântul Munte Athos, unde au fost primiți de fostul patriarh al Constantinopolului, Sfântul Nifon al II-lea, care trăia în mănăstirea Dionisiu la anul 1502.

După ce, prin învățăturile sale, i-a întrarmat cu cele de ajutor în războiul duhovnicesc, el i-a îndemnat să se întoarcă la chilia lor de mai înainte și să-și continue acolo luptele lor duhovnicești.

Dar, întrucât, au aflat-o ocupată de către unii boieri care și-au însușit drepturi de ctitori asupra ei, au fost nevoiți să o părăsească pentru a doua oară.

S-au dus în locurile cele mai retrase din insulă, unde au aflat loc potrivit pentru asceză și liniștire, lângă o sihăstrie pustie, pe jumătate ruinată, cu hramul sfântului Pantelimon.

Aceasta era zidită într-o peșteră deasupra lacului, ale cărui ape pătrunseseră în adâncitura peșterii, formând o groapă foarte mare. Cu mulți ani în urmă, în acel loc trăise un pustnic vestit pentru viața sa sfântă, Antonie.

Vreme de 18 ani a rămas zăvorât în chilia sa și fusese dăruit de Dumnezeu, pentru multa sa curăție, cu harisma străvederii. Sfinții Nectarie și Teofan au luat de la arhiereul Ioaninei binecuvântare pentru refacerea sfântului locaș și au purces la reconstrucția bisericii și a chiliilor.

Acest lucru s-a dovedit, în practică, o luptă istovitoare și trudnică. Toată ziua, cuvioșii lucrau la tăierea de bucăți de stâncă, încercând astfel să umple cu pietre și pământ acea groapă și apoi să înceapă zidirea.

În cele din urmă, în anul 1507, au ridicat, cu cheltuiala lor, biserica sfântului Ioan Botezătorul și, odată cu ea, au finalizat în scurt timp și zidirea chiliilor și a celorlalte clădiri necesare. Ieromonahii Nectarie și Teofan au mai fost ctitori și ai unei alte mănăstiri.

După refacerea mănăstirii sfântului Ioan Botezătorul în insulă, au ridicat pentru surorile și părinții lor, sihăstria sfântului Nicolae în Lepenό. Aceasta a funcționat ca metoc al mănăstirii Varlaam de la Meteore.

Încercările n-au încetat să apară și aici. Ultima ispită a fost și cea mai dureroasă. N-a venit din partea necredincioșilor turci, ci de la înșiși stăpânitorii bisericești și boierii din partea locului, pentru care pricină, n-au vrut să se mai împărtășească.

Văzând că se întețește toată această ispită, și-au adus aminte de sfatul sfântului Nifon, care prorocește le spusese: „când ispitele vă vor împresura de pretutindeni, nu vă împotriviți lor, ci retrageți-vă în mănăstire și vă liniștiți”.

După 4 ani de ședere în părțile Ioanninei, au plecat definitiv din noua lor mănăstire în jurul anului 1510 și s-au strămutat pe stâncile Meteorelor, căutând acolo un nou loc pentru desăvârșire și asceză.

Li s-a dat de către părinții mănăstirii Marea Meteoră, schitul sfântului Ioan Botezătorul, unde au rămas timp de 7 ani.

Însă îngustimea stâncii pe care era situată sihăstria lor, cât și clima nesănătoasă de acolo din pricina vânturilor puternice, nu le-a dat putința să stea mai mult acolo.

Din această pricină, au purces la căutarea unui loc mai potrivit.

Din mulțimea de stânci de la Meteore, au ales una mai cu lărgime și cu vânturi mai prielnice, fiind potrivită pentru viața isihastă și care se numea Varlaam. Această denumire provenea de la primul eremit ce viețuise în acel vârf necălcat de picior de om.

Deci, pe stânca Varlaamului, care era cu desăvârșire pustie și nelocuită de mulți ani, cei doi cuvioși au început să viețuiască cu binecuvântarea mitropolitului Larisei, Visarion, și a egumenului de atunci al Marii Meteore, în anul 1518.

Îndată după urcarea lor pe stâncă, au început lucrările de zidire, întrucât nu se mai păstra nimic din vechea sihăstrie.

După ce au ridicat câteva chilii provizorii pentru locuit, prima lor grijă a fost să refacă vechea bisericuță ce era cu totul ruinată.

Din aceasta – care fusese sfințită cu hramul sfinților Trei Ierarhi de către pustnicul Varlaam – mai erau în picioare doar câteva bucăți de zid din sfântul altar ce stăteau să cadă și unde făceau slujbele până la ridicarea noii biserici.

Și-au început lucrul la zidirea bisericii cu multă trudă și mari osteneli trupești, având și sprijinul ucenicilor lor, Benedict și Pahomie monahii, ce au fost de la început cu ei și, cu harul lui Dumnezeu, au înaintat destul lucrările.

Pentru mai bine de 30 de ani, au ținut neștirbit rânduiala slujbelor, rugăciunilor și a privegherilor de toată noaptea din ajunul Duminicilor, precum și a praznicelor Împărătești și de pomenirea sfinților mari; în timp ce, în celelalte zile de peste săptămână, jumătate din noapte o dedicau proslăvirii lui Dumnezeu.

Hrana lor zilnică era sărăcăcioasă și cu desăvârșire pustnicească. În anul 1542 au pus temelia bisericii Tuturor Sfinților, iar pe 17 mai 1544 aceasta a fost terminată.

Între timp, cuviosul Teofan era deja bolnav la pat de 10 luni și, slăbit de îndelungata-i boală, se afla în pragul morții.

Și, în timp ce toți părinții și frații se tânguiau și plângeau în jurul său, cântând înlăcrimați Paraclisul, s-a petrecut o minune.

Deodată, o stea străvezie și strălucitoare a stat deasupra chiliei cuviosului, învăluind-o într-o lumină cerească.

Odată cu apusul soarelui, sufletului cuviosului Teofan s-a mutat la veșnicele sălașuri.

În aceeași clipă, steaua suprafirească s-a stins; semn al slavei nemăsurate ce-i fusese gătită în ceruri.

După 10 ani, Luni în Săptămâna Luminată pe 7 aprilie 1550 s-a odihnit întru Domnul și cuviosul Nectarie.

Mormântul lor și moaștele lor constituie până astăzi izvor de puteri și minuni pentru viețuitorii mănăstirii și evlavioșii închinători.

Sfinții Cuvioși Sila, Paisie și Natan de la Sihăstria Putnei (Secolul al al XVIII-lea)

foto preluat de pe doxologia.ro
articole preluate de pe: basilica.rodoxologia.ro

 

Sfinții Cuvioși Sila, Paisie și Natan de la Sihăstria Putnei

Sfinții Cuvioși Sila, Paisie și Natan s-au nevoit în veacul al XVIII-lea în Sihăstria Putnei, loc de aspră nevoință și de liniște în care se retrăgeau cei mai aleși monahi putneni.

Sfinții Cuvioși Sila, Paisie și Natan de la Sihăstria Putnei (Secolul al al XVIII-lea) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sfinții Cuvioși Sila, Paisie și Natan de la Sihăstria Putnei (Secolul al al XVIII-lea) – foto preluat de pe doxologia.ro

Cu prilejul împlinirii a 550 de ani de la întemeierea Mănăstirii Putna și a 20 de ani de la resfințirea vechii biserici de la Sihăstria Putnei, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât, în ședința sa din 6-7 iunie 2016, trecerea în rândul Sfinților a Cuvioșilor Sila, Paisie și Natan de la Sihăstria Putnei, cu zi de prăznuire la 16 mai.

 

Sfântul Cuvios Sila

Sfântul Cuvios Sila s-a născut în anul 1697 în ținutul Botoșanilor, din părinți ortodocși, Ion și Ioana. A intrat ca frate începător la Schitul Orășeni (com. Cristești, jud. Botoșani), fiind foarte tânăr, de unde, în anul 1714, la vârsta de 17 ani, a venit la Sihăstria Putnei, unde a fost primit și apoi călugărit de starețul Teodosie.

După trecerea acestuia la cele veșnice, starețul Dosoftei, noul părinte duhovnicesc al schitului, a rânduit să fie hirotonit diacon și preot, iar la scurt timp să fie tuns în schima mare. Ca ucenic și ajutor al starețului Dosoftei, ieroschimonahul Sila a purtat grijă timp de peste 30 de ani de toate cele necesare obștii, ostenindu-se, în același timp, la slujbele bisericii și la împlinirea pravilei de chilie.

În toamna anului 1753, trecând la Domnul starețul Dosoftei, Cuviosul Sila a fost numit stareț de către mitropolitul Moldovei, Sfântul Iacob Putneanul. Ca părinte duhovnicesc al obștii, a înnoit viața duhovnicească a Sihăstriei Putnei, iar ca bun chivernisitor, cu binecuvântarea mitropolitului Iacob, a zidit o biserică nouă de piatră cu hramul Buna-Vestire, pe care a împodobit-o cu toate cele trebuitoare, precum și o nouă trapeză și chilii.

Ajuns vestit duhovnic și povățuitor de suflete, Cuviosul Sila a fost prețuit atât de credincioșii simpli, cât și de domnitorii Moldovei Constantin Cehan Racoviță și Grigorie Calimachi, precum și de înalți dregători, egumeni și arhierei, pe toți povățuindu-i cu înțelepciune pe calea mântuirii. Sub îndrumarea sfântului stareț, monahii din Schit se îndeletniceau cu caligrafierea manuscriselor ce cuprindeau sfinte slujbe și importante scrieri ale Sfinților Părinți.

Dintre ucenicii săi, cel mai cunoscut este episcopul Rădăuților Dosoftei Herescu. Ultimii ani de viață Cuviosul Sila și i-a petrecut în multe lipsuri și încercări, ca urmare a răpirii Bucovinei de către Imperiul Habsburgic, în anul 1774, și a îngrădirilor puse de noua stăpânire. Schitul nu avea cele necesare hranei monahilor și era nevoit să se împrumute de bani și alimente. Cunoscându-și apropiatul sfârșit pământesc, Sfântul Sila a pus povățuitor Sihăstriei Putnei pe Cuviosul Natan, apoi și-a cerut iertare de la toți.

La 23 aprilie 1783, după ce se nevoise aproape 70 de ani la Sihăstria Putnei, Cuviosul ieroschimonah Sila și-a dat cu pace sufletul în mâinile Domnului, pe Care L-a iubit și slujit întreaga sa viață.

 

Sfântul Cuvios Paisie

Sfântul Cuvios Paisie s-a născut în anul 1701 și a intrat de tânăr în viața monahală. Pentru vrednicia sa a fost hirotonit diacon, apoi preot, și a ajuns egumen la Mănăstirea Sfântul Ilie, de unde a trecut la Mănăstirea Râșca.

După o vreme a venit la Schitul Sihăstria Putnei, viețuind întru adâncă smerenie. Deși nu a fost stareț al Sihăstriei, el era un rugător înfocat, sprijinind în credința ortodoxă pe toți, mai ales în vremea stăpânirii străine. De asemenea, el primise de la Dumnezeu darul înainte-vederii, care, adăugându-se celorlalte virtuți, l-a făcut să fie cinstit de către toți ca un mare părinte duhovnicesc.

Împreună cu stareții Sila și Natan a fost martor al greutăților din anii de stăpânire austriacă, dar s-a dovedit un nevoitor plin de râvnă. A trecut cu pace la cele veșnice în data de 16 decembrie 1784.

 

Sfântul Cuvios Natan

Sfântul Cuvios Natan s-a născut în anul 1717, fiind originar din Pașcani. A fost mai întâi viețuitor și eclesiarh la Mănăstirea Putna, unde a fost hirotonit diacon, apoi preot.

Dornic de mai multă rugăciune și liniște, s-a retras la Sihăstria Putnei, unde a primit schima cea mare cu numele de Natan. Cuviosul Natan a fost cunoscut ca un duhovnic foarte iscusit, fiindu-i părinte duhovnicesc și marelui mitropolit Iacob Putneanul.

Totodată, viețuitorii din sihăstrie, împreună-nevoitori cu el, dar și credincioșii închinători îl cinsteau ca pe un adevărat părinte și păstrător al bunelor rânduieli ortodoxe. El se îndeletnicea și cu caligrafierea de manuscrise și cu alcătuirea pomelnicelor ctitoricești. În anul 1781 a fost rânduit stareț de către Cuviosul Sila, care se pregătea pentru trecerea la cele veșnice.

Deși înaintat în vârstă, ieroschimonahul Natan a continuat cu multă râvnă și jertfelnicie lucrarea duhovnicească a înaintașului său, călăuzind obștea încredințată lui spre păstorire timp de trei ani și jumătate, deși lipsurile și greutățile erau tot mai mari din pricina ocupației habsburgice.

La capătul unei vieți închinate lui Dumnezeu, în neagonisire și curăție, după ce a purtat cu multă răbdare și necontenită rugăciune povara grea a bolilor, Cuviosul ieroschimonah Natan s-a mutat la Domnul, a doua zi după sărbătoarea Nașterii Mântuitorului Hristos, pe 26 decembrie 1784.

La scurt timp după trecerea la cele veșnice a celor trei Sfinți ieroschimonahi, Schitul Sihăstria Putnei s-a pustiit din pricina vitregiei vremurilor.

După mai bine de 200 de ani, la începutul Postului Mare din anul 1990, un monah putnean, retras pe locul fostului Schit, a văzut o lumină cerească deasupra pronaosului vechii biserici ruinate, lumină care a înconjurat biserica, apoi s-a făcut nevăzută.

La puțin timp după aceasta, pe 24 aprilie 1990, când s-a început refacerea Schitului, în pronaosul vechii biserici s-au descoperit mormintele celor trei Cuvioși: Sila, Paisie și Natan, în care se aflau osemintele lor, galbene ca ceara și răspândind bună-mireasmă. În anii ce au urmat numeroase vindecări minunate s-au săvârșit la racla cu moaștele Cuvioșilor.

De aceea, cu prilejul împlinirii a 550 de ani de la întemeierea Mănăstirii Putna și a 20 de ani de la resfințirea vechii biserici de la Sihăstria Putnei, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât, în ședința sa din 6-7 iunie 2016, trecerea în rândul Sfinților a Cuvioșilor Sila, Paisie și Natan de la Sihăstria Putnei, cu zi de prăznuire la 16 mai.

Pentru ale lor sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluiește-ne pe noi. Amin.

 

Imnografie

Troparul Sfinților Cuvioși Sila, Paisie și Natan de la Sihăstria Putnei

Glasul 1

Mărturisitori ai dreptei credinţe şi apărători ai neamului românesc v-aţi arătat, Sfinţilor Cuvioşi Sila, Paisie şi Natan. Cu postul, cu privegherea şi cu rugăciunea ostenindu-vă, cereştile daruri aţi luat. Rugaţi-vă lui Hristos Dumnezeu să se mântuiască sufletele noastre.

Condacul Sfinților Cuvioși Sila, Paisie și Natan de la Sihăstria Putnei

Glasul 8

Podobie: Apărătoare Doamnă …

Pe cuvioşii părinţi ai Bucovinei, Sfinţii Sila, Paisie şi Natan să-i lăudăm. Aceştia mult nevoitori fiind, înţelepţi îndrumători s-au arătat. Pentru aceasta cu evlavie cântăm: Bucuraţi-vă, Cuvioşilor Părinţi, rugători înaintea lui Dumnezeu pentru sufletele noastre.

Sfântul Cuvios Teodor cel Sfințit (cca 310 – 368)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro

 

Sfântul Cuvios Teodor cel Sfințit 

Preacuviosul Teodor cel Sfințit (aprox. 310 – 27 aprilie 368) a fost un mare ascet egiptean, în același timp un Părinte al pustiei, ucenic și continuator al lucrării spirituale a întemeietorlui monahismului de obște (cenobitic) în Egipt, sfântul Pahomie cel Mare.

Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 16 mai.

Sf. Cuv. Teodor cel Sfinţit (cca 310 - 368) - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Sf. Cuv. Teodor cel Sfinţit (cca 310 – 368) - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Născut într-o familie creștină nobilă din Egiptul de Sus, sfântul Teodor a dus o viață creștină pioasă încă din copilăria lui. La vârsta de 12 ani, văzând un ospăț pregătit de familia sa pentru sărbătoarea Epifaniei, Teodor a fost atins de zdrobirea iminii și și-a spus:

Dacă te bucuri de aceste bunătăți, nu te vei bucura de viața veșnică”.

Din acea zi a început să ajuneze în fiecare zi până seara și să se oprească de la orice mâncare mai deosebită. Doi ani mai târziu, la numai 14 ani, a fost primit în mănăstirea de la Latopolis, unde a început să ducă o viață pustnicească pe lângă alți călugări mai bătrâni.

Mai apoi, auzind de sfântul Pahomie, s-a dus la Tabenisi (către 328) și a intrat în obștea marelui fondator al monahismului cenobitic. De la sosirea sa în mănăstire, tânărul Teodor s-a străduit să imite în toate pe marele Pahomie, pe care îl vedea ca pe o prezență vie a lui Dumnezeu.

S-a străduit să păzească curăția inimii, vorbirea măsurată și ascultarea necondiționată până la moarte. În felul acesta Dumnezeu l-a făcut să progreseze în virtuți și viață duhovnicească mai mult decât ceilalți și să devină, în ciuda vârstei lui tinere, o mângâiere și un model pentru toți frații.

După primul an de ședere la Tabenisi, într-o dimineață pe când se scula la rugăciune, chilia lui a fost dintr-o dată învăluită de lumină și doi îngeri strălucitori i s-au arătat.

De frică să nu fie înșelat, Teodor a ieșit afară din chilie, dar îngerii au venit după el și l-au încredințat și i-au dat în mod profetic un mare număr de chei.

Mai apoi, mama lui a venit să-l vadă la mănăstire, dar Teodor nu a vrut să o vadă – urmând cuvântul Domnului că cei care intră pe calea desăvârșirii trebuie să se lepede și de tată și de mamă -, zicându-i: „Nu am mamă în această lume, că ete trecătoare”.

Deci înțelegând ea de ce fiul ei nu voiește nicidecum să o vadă, a dorit și ea a nu se mai întoarce la locul său, ci a viețui în călugărie în mănăstirea de fecioare, pentru că socotea în sine: „De va voi Dumnezeu, voi vedea pe fiul meu între sfinții părinți și îmi voi dobândi sufletul pentru dânsul“.

Astfel, voința către Dumnezeu cea bărbătească și statornică a monahului cel tânăr, a mântuit nu numai sufletul său, dar și pe al maicii sale, aducând-o pentru Dumnezeu în viața monahi­cească cea strâmtă și necăjită.

Deci, Cuviosul Teodor se întărea cu duhul și se asemăna în toate Sfântului Pahomie, duhovnicescul său părinte, supunându-se lui pentru Dumnezeu, ca lui Dumnezeu.

Iar părintele de multe ori îl ispitea în ascultări și în răbdări, poruncindu-i să facă oarecare lucruri; și, dacă îndeplinea porunca, el îl ocăra ca și cum nu făcea bine și îi poruncea să strice acel lucru și să facă altul; iar el niciodată nu s-a împotrivit părintelui întru nimic, nici a cârtit, nici s-a mâniat, nici s-a mâhnit, ci totdeauna primea cu bucurie ceea ce i se poruncea de Cuviosul Pahomie, socotind ocările lui ca niște laude.

Când a împlinit 30 de ani, într-o duminică seară, sfântul Pahomie adunând pe călugări pentru cateheza obisnuită (sinaxă), a lăsat locul lui Teodor să vorbească, fără să prevină pe nimeni dinainte.

Teodor a făcut ascultare și a vorbit după cum l-a luminat Dumnezeu, în fața lui Pahomie și a celorlalți călugări.

Unii monahi mai bătrâni s-au tulburat de această înălțare a unuia dintre cei mai tineri din comunitate, dar sfântul Pahomie i-a certat că s-au arătat mândri, lipsindu-se astfel de harul lui Dumnezeu.

Puțin după aceasta, Pahomie l-a numit pe Teodor iconom al mănăstirii din Tabenesi (către anul 336) – iar Pahomie s-a sălășluit într-o altă mănăstire mai mică și mai liniștită din comunitatea lor, la Pabau – și l-a făcut adjunctul său în administrarea comunității.

Plin de smerenie și lipsindu-se pe sine de voia proprie, Teodor nu a lăsat mintea să i se înalțe din cauza noilor sale funcții în comunitate, pe care le vedea ca pe ascultări.

La sfârțitul fiecărei zile mergea la Pabau ca să asculte cateheza sfântului Pahomie către călugări, și apoi revenea la Tabenesi și le-o repeta călugărilor săi.

Mai apoi Teodor a primit ascultare de la sfântul Pahomie să viziteze mănăstirile din comunitatea pahomiană. Era primit peste tot cu mare bucurie, pentru că Dumnezeu îi dăduse darul de a-i mângâia pe frați.

De aceea Pahomie însuți spunea despre Teodor că „eu și Teodor împlinim aceeași lucrare a lui Dumnezeu și de aceea el poate să poruncească ca un părinte și un duhovnic”.

De aceea, după un timp, Pahomie l-a retras pe Teodor de la Tabenesi ca să-l asocieze la conducerea duhovnicească a întregii comunități pahomiene.

Teodor avea ascultarea să-i primească pe noii călugări și să-i alunge pe călugării care nu făceau ascultare și creau tulburări.

Când pedepsea pe un frate pentru ceva, Teodor împlinea el însuși aceeași pedeapsă din dragoste pentru fratele și ca să nu fie judecat de Dumnezeu ca unul care poruncește la alții ceva ce el însuși nu împlinește.

Nu mult timp după aceea, sfântul Pahomie a căzut bolnav și atunci frații au venit la Teodor și după multe insistențe l-au făcut să promită că acceptă să preia conducerea comunității pahomiene în cazul în care Marele Pahomie ar muri.

Iar după ce sfântul Pahomie s-a însănătoșit, Teodor i-a mărturisit ceea ce făcuse, că avea obiceiul să descopere toate părintelui său duhovnicesc.

Atunci sfântul Pahomie ia retras toate formele de autoritate pe care le avea în mijlocul fraților și l-a trimis să viețuiească într-un loc mai pustnicesc, unde Teodor s-a pocăit cu lacrimi pentru păcatul lui de mândrie.

Dar după câțiva ani de pocăință, sfântul Pahomie l-a chemat înapoi pe Teodor și l-a repus în toate funcțiile lui din comunitate spunând fraților că această încercare l-a făcut pe Teodor să progreseze de șapte ori mai mult decât toate luptele lui ascetice anterioare, din cauza smereniei pocăinței de care a dat dovadă.

În acel timp, episcopul cetății Panopoliei, fericitul Uar, voind să facă o mănăstire în cetatea sa, a chemat la el cu rugăminte pe Cuviosul Pahomie.

Atunci a mers și Cuviosul Teodor acolo cu părintele său, Pahomie. Și, după ce s-a gătit locașul, a venit la ei un filosof, cerând să vorbească cu marele stareț Pahomie.

Iar el n-a voit să vorbească singur cu dânsul, căci a cunoscut că venise spre ispitire, ci a trimis la el pe doi ucenici ai săi, pe Cornelie și pe fericitul Teodor.

Și a zis către dânșii filosoful: „Doresc să vorbesc cu voi din Scriptură“.

Sfântul Teodor zise către dânsul: „Spune ceea ce voiești“.

Filosoful a zis: „Cine nu s-a născut și a murit; cine s-a născut și n-a murit; și cine a murit și n-a putrezit?

Cuviosul Teodor i-a răspuns: „O, filosofule, nu este mare întrebarea ta, dar îți voi răspunde: Cel ce nu s-a născut și a murit este Adam, cel ce s-a născut și n-a murit este Enoh, iar cel ce a murit și n-a putrezit este femeia lui Lot, care s-a prefăcut în stâlp de sare. Însă, tu ascultă sfatul nostru cel sănătos și, părăsindu-ți întrebările cele nefolositoare și silogismele cele scolasticești, apropie-te de Hristos, Căruia îi slujim, și vei lua iertare de păcate“.

Iar el a tăcut ca un mut și s-a dus, minunându-se de răspunsul cel dat cu multă pricepere.

După moartea sfântului Pahomie în 346, Teodor a fost trimis de noul stareț Petroniu la Alexandria pentru treburile comunității.

Cu această ocazie Teodor l-a vizitat pe sfântul Antonie cel Mare, care i-a mărturisit admirația sa pentru Pahomie și monahismul cenobitic, și l-a trimis la sfântul Atanasie cel Mare cu o scrisoare de recomandare din partea lui.

Pe când era la Alexandria, Teodor a aflat că Petroniu a murit și atunci a revenit în Tabaida și s-a supus cu smerenie noului stareț ales, sfântul Orsisie (despre care se vorbește și în Patericul egiptean).

Și dezrădăcinând din inima lui orice dorință de putere sau autoritate, a cerut să fie mutat la mănăstirea din Pachnoum, și acolo își făcea ascultarea la brutărie.

Când superiorul mănăstirii de la Monchosis (Thmousons), Apollonios, s-a răzvrătit cerând ca mănăstirea lui să fie independentă, Orsisie s-a retras și l-a desemnat pe Teodor ca succesor al comunității pahomiene (i.e. Koinonia).

Teodor i-a adunat pe frați și i-a îndemnat cu lacrimi ca să păstreze tradiția sfântului Pahomie și să păstreze unitatea comunității lor.

Apoi a vizitat toate mănăstirile, i-a schimbat pe toți stareții și a reorganizat ascultările.

Totuși, păstrând vie în el amintirea pocăinței pentru că a acceptat să fie succesorul lui Pahomie când acesta a fost bolnav, Teodor nu se considera pe sine ca mai-mare al mănăstirilor pahomiene, ci ca un înlocuitor și un slujitor al lui avva Orsisie; de fiecare dată când se gândea să ia niște decizii mergea mai întâi să ceară sfatul și binecuvântrea lui avva Orsisie, care se retrăsese la mănăstirea din Chenoboskion.

Astfel, Teodor era tot timpul pentru frați un model de smerenie, atât prin cuvintele lui cât și prin purtarea și faptele lui, în ciuda renumelui pe care deja îl avea în tot Egiptul și a numeroaselor minuni și vindecări pe care Dumnezeu le împlinea prin el.

În acest fel, Teodor a reușit să readucă ordinea cea bună și înflăcărarea duhovnicească în rândul călugărilor și a mănăstirilor.

Vorbea cu fiecare și pe fiecare îndemna să reziste cu curaj duhovnicesc asaltuilor gândurilor răutății, iar când era nevoie îi corecta cu răbdare și blândețe pe cei care se îndepărtau de la bună viețuire călugărească.

Mănăstirilor întemeiate de Pahomie, Teodor le-a adăugat cele de la Kaior și Ui în regiunea Hermopolis, o alta aproape de Hermonthis, precum și două noi mănăstiri de maici.

În jurul anului 363, sfântul Atanasie cel Mare, exilat, a vizitat mănăstirile din Koinonia pahomiană, apreciind ordinea și regulile de viață ale monahilor.

Teodor i-a spus cu această ocazie: „Acest dar al lui Dumnezeu ne vine de la Părintele nostru Pahomie. Dar când te vedem pe tine, Părinte, ni se pare că vedem pe însuși Domnul Hristos”.

Mai apoi, Teodor a reușit să-l convingă pe avva Orsisie să revină la Pabau și i-a slujit ca ajutător, vizitând amândoi alternativ mănăstirile comunității.

Totuși, preocupările materiale creșteau permanent în comunitate, datprită numărului mare de noi călugări, așa încât Teodor trebuia totdeauna să le reamintească călugărilor să nu abandoneze modul de viață riguros și simplu instituit de sfântul Pahomie.

Și se ostenea el însuși să fie un model de asceză, smerenie și pocăință, petrecând nopțile în priveghere pe mormântul sfântului Pahomie, doar de el cunoscut.

După Paștile anului 368, Teodor s-a îmbolnăvit grav.

Orsisie l-a implorat pe Dumnezeu să-l ia pe el în locul lui Teodor, de care Koinonia avea atâta nevoie.

Dar nu aceasta a fost voia lui Dumnezeu și, după ce a mărturisit că n-a făcut nimic în viața lui de monah fără ascultare, Teodor a trecut la Domnul în pace, pe 27 aprilie a acelui an 368.

Când au auzit vestea, frații au strigat într-un glas: „Am devenit orfani, că însuși Părintele nostru Pahomie a murit azi încă o dată!

După slujba de înmormântare, avva Orsisie a îngropat trupul lui Teodor2 alături de cel al sfântului Pahomie, într-un loc neștiut de nimeni.

La rândul lui, când a auzit vestea, sfântul arhiepiscop Atanasie a scris fraților o scrisoare de mângâiere în care le spunea că Teodor nu a încetat să fie în mijlocul lor, pentru că el și Orsisie erau una, îndemnându-i să nu-l plângă pe cel care era de acum în cămările Domnului cu sfinții.

 

Imnografie

Troparul Sfântului Cuvios Teodor cel Sfinţit

Glasul al 1-lea:

Locuitor pustiului şi înger în trup şi de minuni făcător te-ai arătat, purtătorule de Dumnezeu, părintele nostru Teodor; cu postul, cu privegherea, cu rugăciunea, cereşti daruri luând, vindeci pe cei bolnavi şi sufletele celor ce aleargă la tine cu credinţă. Slavă Celui ce ţi-a dat ţie putere; slavă Celui ce te-a încununat pe tine; Slavă Celui ce lucrează prin tine tuturor tămăduiri.

Condacul Sfântului Cuvios Teodor cel Sfinţit

Glasul al 2-lea:

Cele de sus căutând…

În casa lui Dumnezeu ca un finic ai înflorit, roade de fapte bune, Domnului aducând prin prea bună pustnicia ta, părinte cuvioase. Pentru aceasta te şi fericeşti, ca cel întocmai stătător cu cei fără de trupuri.

cititi mai mult despre si pe: doxologia.ro; pravila.ro; ro.wikipedia.org; en.wikipedia.org

 

Viața Sfântului Cuvios Teodor cel Sfințit

Sfântul Cuvios Teodor cel Sfințit (cca 310 - 368) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Cuvios Teodor cel Sfințit (cca 310 – 368) – foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

Fiind născut din părinți creștini bogați și slăviți, și-a ales de bunăvoie sărăcia, socotind toate ca niște gunoaie, ca să dobândească pe Hristos.

Când se întindea vestea de viața cea asemenea cu îngerii a Cuviosului și purtătorului de Dumnezeu părintelui nostru Pahomie, și toți credincioșii preamăreau pe Hristos Dumnezeu pentru el, mulți din cei ce aveau dragoste mai fierbinte către Dumnezeu, se umileau cu inima, defăimau lumea și toate cele din lume și se duceau la acel cuvios părinte pentru călugărie. între aceștia a fost și fericitul Teodor, a cărui pomenire se face astăzi.

Acesta, fiind născut din părinți creștini bogați și slăviți, și-a ales de bunăvoie sărăcia, socotind toate ca niște gunoaie, ca să dobândească pe Hristos. Iar începutul lui spre osârdia monahicească i-a fost astfel: Săvârșindu-se un praznic mare în casa dreptcredincioșilor săi părinți în șase zile ale lunii ianuarie, în care zi se prăznuiește dumnezeiescul Botez al Domnului; Teodor fiind atunci copil de paisprezece ani și văzând casa părinților săi împodobită foarte minunat pentru praznic și îndestulată cu toate bunătățile mirenești, și socotind deșertăciunea tuturor acelora, s-a umilit cu sufletul, atingându-se darul de inima lui, și și-a zis întru sine: „Ce folos am eu din toate acestea? Sau ce voi câștiga eu, ticălosul, dacă îndulcindu-mă de aceste desfătări vremelnice ale acestei vieți, mă voi lipsi de cele veșnice? Pentru că nimeni, îndulcindu-se de cele vremelnice, nu va putea să câștige slava cea veșnică”.

Acestea socotindu-le în sine, a suspinat din adâncul inimii și la vremea mesei a intrat într-o cămară ascunsă și acolo a căzut cu fața la pământ, rugându-se lui Dumnezeu cu lacrimi și zicând: „Doamne, știutorule al celor ascunse și ispititorule al tainelor omenești, Tu știi că nimic nu cinstesc din cele ce sunt în lumea aceasta mai mult decât dragostea Ta. Drept aceea mă rog Ție, Stăpâne, povățuiește-mă spre calea Ta, ca să fac voia Ta, și luminează sufletul meu, ca să Te slăvesc și să Te laud totdeauna, Domnul meu”. Pe când el se ruga astfel, a intrat în cămara aceea maica sa; iar el s-a sculat de jos cu ochii plini de lacrimi. Și căutând maica sa spre dânsul și văzând ochii lui umflați de plâns, l-a întrebat: „Ce-ți este, fiule? Cine te-a mâhnit? Pentru ce plângi? Și de ce te-ai despărțit de noi de la masă? Căci noi, mâhnindu-ne, te-am căutat pretutindeni ca să te veselești împreună cu noi”.

Atunci el a răspuns către dânsa: „Mergi, maica mea și prânziți fără de mine, pentru că eu acum nu voi mânca”. Și rugându-l maica sa mult și silindu-l să meargă la masă, n-a ascultat-o. Și astfel în toate zilele umblând la școală și învățând carte, el postea până seara. Uneori nu gusta nimic toată ziua, iar a doua zi spre seară lua puțină hrană. Doi ani n-a gustat bucate scumpe și dulci, deprinzându-se la înfrânarea cea desăvârșită și postnicească. Apoi a ieșit în taină din casa sa, lăsându-și părinții și bogăția lor. Deci, defăimând slava lumii acesteia, a aflat într-o mănăstire niște monahi plăcuți lui Dumnezeu și acolo a început a viețui cu ei întru frica lui Dumnezeu. Și privind la nevoințele lor pustnicești, urma vieții lor și se sârguia după puterea sa, să placă lui Dumnezeu.

Deci șezând odată monahii după rugăciunea cea de seară și vorbind din dumnezeiasca Scriptură, Teodor a auzit pe unul dintre dânșii grăind pentru cortul care a fost în Legea Veche și tâlcuire a Sfintei Sfintelor spunând pentru două popoare, astfel: „Cortul cel din afară este poporul iudeilor, iar Sfânta Sfintelor este chemarea neamurilor, care are intrarea mai tăinuită și mai slăvită; pentru că în loc de jertfele cele de dobitoace și de cădelniță, de masă și de chivo­tul care a avut pâinea cea de mană, de cărțile Legii și de câte altele, care au fost acolo, și în loc de lumina cea din sfeșnic, S-a arătat nouă Dumnezeu Cuvântul în trupul cel luat de El și S-a făcut nouă Lumină a cunoștinței, pâine de viață și jertfă pentru păcatele noastre”.

O tâlcuire ca aceasta spunând monahul acela fraților care ședeau cu el, a zis: „Această tâlcuire am auzit-o de la Sfântul părintele nostru Pahomie, care a adunat în Tavenisiot pe frații care nădăjduiesc spre Domnul și cred că-mi va dărui și mie Domnul iertare păcatelor mele; de vreme ce de acel drept bărbat mi-am adus aminte în ceasul acesta”. Iar fericitul Teodor, auzind de Cuviosul Pahomie, s-a aprins cu inima și a zis: „Doamne, Dumnezeul meu, de este pe pământ un bărbat sfânt ca acesta, învrednicește-mă ca să-l văd pe acela și să-i urmez lui în toate poruncile; ca și eu să mă mântuiesc și să mă fac vrednic bunătăților acelora, care le-ai gătit celor ce Te iubesc pe Tine”.

Aceasta grăind, plângea, pentru că era rănit de dumnezeiasca dorire. Și după câteva zile, a mers la ei unul din ucenicii lui Pahomie, cu numele Pecusie, bărbat bătrân și îmbunătățit. Deci, pe acela l-a rugat, ca să-l ia pe el cu sine la Tavenisiot, în obștea Cuviosului părinte Pahomie. Deci, Pecusie a luat pe tânăr și, când au ajuns la mănăstire, Teodor s-a închinat Domnului, zicând: „Bine ești cuvântat, Doamne Dumnezeule, Cel ce Te-ai grăbit de m-ai ascultat pe mine păcătosul și ai împlinit cererea mea”. Iar când a ajuns la ușa chiliei Sfântului Pahomie, a început a plânge din umilința inimii și din duhovniceasca bucurie, scăldându-și fața cu lacrimi. Și văzându-l pe el Cuviosul părinte Pahomie, a zis către dânsul: „Nu plânge, fiule, că și eu, deși păcătos, sunt sluga Domnului și Părintelui cel de obște al nostru, al tuturor”.

Deci, primind Cuviosul Pahomie pe fericitul Teodor cu dragoste în mănăstirea sa și văzând Teodor în mănăstirea aceea mulțimea fraților ostenindu-se pentru Domnul, s-a luminat cu mintea și a luat râvnă în sufletul său de plăcerea lui Dumnezeu și sporea întru Dumnezeu cu faptele bune, pentru că, fiind înțelept și priceput, a cunoscut cu înlesnire calea cea adevărată a mântuirii și a câștigat, împreună cu smerenia, ascultare mare și minunată. Și întărindu-se cu darul lui Dumnezeu, petrecea treaz în rugăciuni, nelenevindu-se în osteneli și în postiri. Și nu înceta niciodată a dori sporirea cea mai mare în faptele cele bune și în darul Domnului. Iar când vedea pe cineva scârbit, îl mângâia pe acela; și orice ar fi greșit cineva, îl îndrepta cu iubire de prietenie și cu milostivire. Toate acestea văzându-le Cuviosul Pahomie, l-a iubit foarte mult și l-a pus în inima sa.

Și auzind maica lui Teodor despre el că se află în Tavenisiot la Cuviosul Pahomie, a luat de la episcopi scrisori, prin care îi porunceau Sfântului Pahomie să-i dea pe fiul ei. Deci, venind ea la Tavenisiot, a fost primită în casa de oaspeți din mănăstirea fecioarelor, în care pustnicea sora lui Pahomie. Și a trimis maica lui Teodor la Sfântul Pahomie, zicând că dorește să vadă pe fiul său. Iar starețul a zis lui Teodor: „Fiule, maica ta a venit aici, voind să te vadă, și are scrisori de la episcopi către noi; deci, du-te la dânsa, mai ales pentru aceea că au scris sfinții episcopi, pe care avem datoria să-i ascultăm”. Teodor a răspuns: „Părinte, încredințează-mă mai întâi: oare nu voi da răspuns lui Dumnezeu în ziua Judecății, dacă, după începutul vieții monahicești, mă voi duce la maica mea, pe care am lăsat-o lui Dumnezeu cu toate pătimirile lumești, și se vor sminti frații pentru mine? Pentru că, dacă mai înainte de darul cel nou, fiilor lui Levi din așezământul cel vechi le-a fost oprit să vadă pe părinții și pe frații lor, ca să păzească îndreptările lui Dumnezeu, cu atât mai vârtos eu, învrednicindu-mă în darul cel nou, de atâta dar al sfintei rânduieli monahicești, nu mi se cade a cinsti mai mult dragostea părinților, decât dragostea lui Dumnezeu; de vreme ce Stăpânul nostru a zis:Cel ce iubește pe tată sau pe maică mai mult decât pe Mine, nu este Mie vrednic”. Grăit-a lui Sfântul Pahomie: „Fiule, de nu-ți este de folos să te duci să vezi pe maica ta, eu nu te silesc, dar fii monah desăvârșit, lepădându-te de lume și de sine, până la sfârșit”.

Deci, înștiințându-se maica, că fiul ei nu voiește nicidecum, nu numai să se întoarcă acasă la dânsa, dar nici s-o vadă, a voit și ea a nu se mai întoarce la locul său, ci a viețui în călugărie în mănăstirea de fecioare, pentru că socotea în sine: „De va voi Dumnezeu, voi vedea pe fiul meu între sfinții părinți și îmi voi dobândi sufletul pentru dânsul”. Astfel, voința către Dumnezeu cea bărbătească și statornică a monahului cel tânăr, a mântuit nu numai sufletul său, dar și pe al maicii sale, aducând-o pentru Dumnezeu în viața monahi­cească cea strâmtă și necăjită. Deci, Cuviosul Teodor se întărea cu duhul și se asemăna în toate Sfântului Pahomie, duhovnicescul său părinte, supunându-se lui pentru Dumnezeu, ca lui Dumnezeu. Iar părintele de multe ori îl ispitea în ascultări și în răbdări, poruncindu-i să facă oarecare lucruri; și, dacă îndeplinea porunca, el îl ocăra ca și cum nu făcea bine și îi poruncea să strice acel lucru și să facă altul; iar el niciodată nu s-a împotrivit părintelui întru nimic, nici a cârtit, nici s-a mâniat, nici s-a mâhnit, ci totdeauna primea cu bucurie ceea ce i se poruncea de Cuviosul Pahomie, socotind ocările lui ca niște laude.

Iar după câtăva vreme, a venit la dânsul un frate după trup, cu numele Pafnutie, dorind asemenea să se facă monah. Iar Teodor nu voia nicidecum să-l primească, deoarece acela nu se lepădase desăvârșit de omul cel vechi și pentru aceasta Pafnutie plângea. Deci, Sfântul Pahomie, înștiințându-se de aceea, a zis lui Teodor: „Bine este a slăbi la început pe unii ca aceștia, care voiesc să intre în nevoința monahicească, că precum un pom nou sădit are trebuință de multă grijă și curățenie, așa și înfrânarea monahicească începând, are trebuință de puțină slăbire și mângâiere, până ce se va înrădăcina cu darul Domnului și se va întări cu credința”. Și ascultând Teodor pe Cuviosul Pahomie, a primit pe fratele cel după trup și-l povățuia spre fapta bună.

Un alt frate, după duh, leneș la viață, adeseori fund sfătuit și învățat de Cuviosul Pahomie, s-a mâhnit și voia să fugă din mănăstire. Și, înțelegând aceea fericitul Teodor, s-a prefăcut că are mâhnire asupra părintelui și, ca și cum ar voi și el să fugă, a zis către fratele acela: „Știi, frate, că cuvintele acestui stareț sunt aspre și mai presus de măsură și nu știu de voi putea să rabd mai mult aici”. Iar fratele acela, auzind de la Teodor niște cuvinte ca acestea, s-a bucurat și i-a zis: „Oare și tu pătimești de la dânsul ca mine?” Grăit-a Teodor: „Pătimesc foarte, dar, de vrei să fim împreună, să ne mângâiem unul pe altul, până ce îl vom ispiti încă o dată și, dacă de acum se va arăta bun spre noi, vom sta aici; iar dacă va fi tot rău și mânios asupra noastră, apoi vom ieși împreună din mănăstire”. Și ascultând fratele acela pe Teodor, n-a plecat din mănăstire, așteptând până ce vor ieși amândoi împreună. Deci, Teodor s-a dus și a vestit aceasta deosebi Cuviosului Pahomie și a lăudat starețul înțelegerea lui Teodor.

Apoi, chemându-i pe amândoi, părintele și-a plecat spre dânșii capul și a zis: „Iertați-mă, fraților, că v-am greșit, dar și voi sunteți datori, ca niște fii adevărați, să răbdați și să suferiți neputința părintelui vostru”. Astfel, umilindu-se fratele acela, s-a lăsat de scopul lui cel nefolositor și de atunci s-a îndreptat.

Văzând Cuviosul Pahomie pe fericitul Teodor sporind în fapte bune și în buna înțelegere, putând să folosească și altora cu cuvântul, ca un iscusit în Scriptură, i-a poruncit ca la o vreme oarecare să spună cuvântul lui Dumnezeu spre folosul fraților; și avea el atunci douăzeci de ani de la nașterea sa. Iar Teodor, fiind supus și ascultând porunca fără de nici o împotrivire, a stat în mijlocul soborului și a început a propovădui cuvântul lui Dumnezeu, din dumnezeiasca Scriptură, spunând multe lucruri folositoare, care duc spre calea mântuirii. Iar unii dintre bătrânii cei mai vechi, văzând pe Teodor făcând învățătură către dânșii, n-au voit să-l asculte, ci au început a cârti, zicând unul către altul: „Iată, noul începător ne învață pe noi și încă fiind tânăr, ne dă învățătură nouă, bătrânilor; deci, să nu-l ascultăm”. Și sculându-se, s-au dus din sobor la chiliile lor. Iar după ce Cuviosul Teodor a sfârșit propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu, Cuviosul Pahomie a chemat la el pe bătrânii aceia și le-a zis: „Pentru ce ați lăsat soborul și ascultarea învățăturii și v-ați dus la chiliile voastre?”

Ei au răspuns: „Pentru aceea am făcut aceasta, fiindcă ai pus pe un copil ca învățător nouă, celor bătrâni, care de mulți ani petrecem în această mănăstire”. Cuviosul Pahomie, auzind niște cuvinte ca acestea, a suspinat foarte și le-a zis: „Sunteți nebuni și robiți de diavolul, pentru că toată fapta voastră cea bună ați pierdut-o cu mintea cea înaltă; și nu pe Teodor l-ați lăsat ducându-vă, ci ați lepădat cuvântul lui Pumnezeu fugind de dânsul și v-ați lipsit de Sfântul Duh. Au nu m-ați văzut pe mine cu câtă luare aminte l-am ascultat și mult m-am folosit din cuvintele lui?”

Astfel, Cuviosul Pahomie cu cuvinte din destul învățând și smerind pe acei bătrâni, le-a tămăduit vătămarea îngâmfării și a cârtirii lor și i-a făcut să fie ascultători la învățătura cea folositoare și cu bună înțelegere a lui Teodor. După aceasta, pe fericitul Teodor l-a pus iconom al mănăstirii Tavenisioților, iar el s-a sălășluit într-o altă mănăstire mai mică și mai liniștită; lăsând pe Teodor a-și îndrepta bine locașul cel încredințat lui.

În acel timp, episcopul cetății Panopoliei, fericitul Uar, voind să facă o mănăstire în cetatea sa, a chemat la el cu rugăminte pe Cuviosul Pahomie. Atunci a mers și Cuviosul Teodor acolo cu părintele său, Pahomie; și, după ce s-a gătit locașul, a venit la dânșii un filosof, voind să vorbească cu marele stareț Pahomie. Iar el n-a voit să vorbească singur cu dânsul, căci a cunoscut că venise spre ispitire, ci a trimis la el pe doi ucenici ai săi, pe Cornelie și pe acest fericit Teodor. Și a zis către dânșii filosoful: „Doresc să vorbesc cu voi din Scriptură”. Sfântul Teodor zise către dânsul: „Spune ceea ce voiești”. Filosoful a zis: „Cine nu s-a născut și a murit; cine s-a născut și n-a murit; și cine a murit și n-a putrezit?” Cuviosul Teodor i-a răspuns: „O, filosofule, nu este mare întrebarea ta, dar îți voi răspunde: Cel ce nu s-a născut și a murit este Adam, cel ce s-a născut și n-a murit este Enoh, iar cel ce a murit și n^a putrezit este femeia lui Lot, care s-a prefăcut în stâlp de sare. Însă, tu ascultă sfatul nostru cel sănătos și, părăsindu-ți întrebările cele nefolositoare și silogismele cele scolasticești, apropie-te de Hristos, Căruia îi slujim, și vei lua iertare de păcate”. Iar el a tăcut ca un mut și s-a dus, minunându-se de răspunsul cel dat cu multă pricepere.

Iar Cuviosul Teodor a viețuit în toată vremea vieții sale cu bună plăcere lui Dumnezeu și întru toate s-a supus părintelui său până la sfârșitul aceluia, slujindu-i și la boala cea trupească. Apoi, după fericitul sfârșit al Cuviosului Pahomie, părintele său, asemenea și după sfârșitul cel grabnic al fericitului stareț Petronie, urmașul lui Pahomie, s-a făcut Cuviosul Teodor povățuitor al sfintei turme și s-a îmbogățit cu multe minuni. Pentru acestea era slăvit și știut de preasfințitul Atanasie cel Mare al Alexandriei. Și folosind multora cu lucrurile și cu cuvintele, s-a dus către Domnul la adânci bătrâneți, ca să stea înainte în cer, împreună cu Cuviosul Pahomie, în ceata părinților purtători de Dumnezeu, la scaunul slavei Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh, al unuia Dumnezeu în Treime, Căruia se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.

Notă – Despre Cuviosul Teodor, sinaxarul cel mare scrie astfel: El se numește sfințit, deoarece când l-a zămislit maică-sa în pântece, a văzut în vis o stea prealuminoasă pogorându-se din cer spre pântecele ei, așa mai înainte a arătat Dumnezeu pe plăcutul său, că încă din pântecele maicii sale a fost sfințit cu darul Sfântului Duh. Dar de vreme ce aceasta nu se află scrisă nici la Metafrast, nici în manuscrisele grecești, nici în Mineiul cel mare și nici în proloage, de aceea nici noi n-am pus aceasta în viața lui, ci am amintit-o numai aici la sfârșit. însă se pare că acea pogorâre a stelei din cer, spre pântecele de maică, se cuvine mai mult Sfântului Teodor Sicheotul, care se cinstește în 22 de zile ale lunii aprilie, precum s-a scris despre aceea în viața lui, decât acestui Sfânt Teodor, ucenicul lui Pahomie. Iar că pe acesta l-au numit unii sfințit, se cuvine să înțelegem că într-acea vreme, între monahii din viața de obște a tavenisiotenilor, neavând nimeni sfințire preoțească – precum este arătat în viața lui Pahomie -,el mai întâi a fost silit să primească rânduiala preoțească și pentru aceea s-a numit sfințit, ca și Cuviosul Sava, care se cinstește în cinci zile ale lunii decembrie, care pentru aceasta se numește sfințit, fiindcă el a fost mai întâi hirotonit preot în lavra sa. Iar dacă în viața Sfântului Teodor nu se înștiințează de a fost preot sau nu, este știut că nu sunt scrise cu de-amănuntul viețile tuturor sfinților, precum nici viața lui Iisus Hristos nu este scrisă cu de-a- mănuntul în Sfânta Evanghelie, pentru că se zice:Că de s-ar fi scris una câte una, nici în toată lumea n-ar fi încăput cărțile cele scrise. Deci este lucru cuviincios de crezut, că acest Sfânt Teodor a fost preot și pentru aceea se numește sfințit.

Sfântul Cuvios Pahomie cel Mare (292 – 346)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.orgdoxologia.ro

 

Sfântul Cuvios Pahomie cel Mare

Preacuviosul Pahomie cel Mare (292 – 9 mai 346) a fost un mare ascet egiptean, în același timp un Părinte al pustiei și întemeietor al monahismului de obște (cenobitic) în Egipt. Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 15 mai, iar în Biserica Catolică la 9 mai.

Icoană coptă a Sfântului Pahomie cel Mare (292 - 346), părintele monahismului de obște - foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Icoană coptă a Sfântului Pahomie cel Mare (292 – 346), părintele monahismului de obște – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org


 

Pahomie s-a născut în Tebaida de Jos (Esna sau Esneh-Latopolis) (1), din părinți păgâni, și a primit o aleasă educație, fiind instruit în cele ale filosofiei vremii și culturii sale.

Mergând odată cu părinții săi în capiștea idolilor, a auzit pe cel ce slujea în capiște zicând către părinții lui: “Scoateți de aici pe vrăjmașul zeilor și-l alungați“. Iar preacuviosul (deși încă nu cunoscuse creștinismul), bând din vinul jertfei idolești, a vărsat.

Către vârsta de 20 de ani (2) a fost luat cu forța în armata romană (3). Așa, aflându-se într-o închisoare cu ceilalți recruți în așteptarea înrolării, a cunoscut pentru prima dată creștini, care slujeau acolo pe cei bolnavi și în nevoi. Impresionat de această dragoste pentru aproapele, a început să se intereseze de creștinism.

După încheierea serviciului militar, a mers în cetatea creștină Oxirinhos, din Tebaida de Sus, a cunoscut învățătura Sfintelor Evanghelii și adevărurile de credință, și a primit Sfântul Botez, în anul 314.

După trei ani de viață ascetică, auzind de un pustnic, cu numele Palamon, și de sfințenia vieții lui, s-a dus la el, în pustie, ca ucenic al acestuia, și, astfel, a ajuns călugăr. Lucrul lui era să toarcă lâna și să o țeasă, iar, din câștig, dădea săracilor.

După ce a stat zece ani cu Palamon, o voce de sus i-a poruncit să întemeieze o comunitate monastică la Tabenisi (Tabbenisi, Tabenna, Tabbenisiot), un loc unde Pahomie mergea din când în când să se roage în singurătate.

Lucrul s-a petrecut astfel: mergând Pahomie și Palamon odată în acel loc, un glas de sus i-a grăit: “Aici să petreci și să faci o mănăstire, unde vor veni mulți să se mântuiască“; bătrânul Palamon a înțeles că ucenicul său Pahomie a avut o descoperire și i-a: “Să zidim aici o chilie și tu să petreci aici, dar să nu ne despărțim, ci, să ne cercetăm unul pe altul“.

Nu după multă vreme, însă, Sfântul Palamon s-a mutat din viața aceasta la cer, pe brațele iubitului său fiu sufletesc, ucenicul său.

Mai apoi, Pahomie a avut o altă viziune divină, în care un înger a venit la el îmbrăcat cu o “schimă” (gr. σχημα – haină călugărească), și i-a dat regula pentru viața de obște.

Acest moment este considerat în istoria monahismului ca un fel de act de naștere a monahismului de obște (cenobitic), pentru că până în acest moment asceții creștini trăiseră ca pustnici în singurătate, și nu în comunitate.

Regula Sfântului Pahomie era o primă formă de viață monastică cenobitică, care dădea loc atât vieții de obște cât și celei de liniștire; monahii trăiau în chilii separate, dar lucrau împreună pentru întreaga comunitate și făceau rugăciuni comune, pe lângă cele de la chilie.

Mai mult, Pahomie cel Mare a fost strict cu comunitatea de călugări care a început să crească în jurul lui. A dat fiecăruia aceeași mâncare și îmbrăcăminte. Călugării mănăstirii își îndeplineau ascultările care le erau date pentru binele comun al mănăstirii.

Călugărilor nu le era permis să dețină bani proprii sau să accepte ceva de la rudele lor. Sfântul Pahomie considera că o ascultare îndeplinită cu zel este mai importantă decât postul sau rugăciunea.

Acesta cerea de asemenea de la călugări o respectare exactă a pravilei mănăstirești, și pedepsea aspru pe leneși. Odată a refuzat chiar să vorbească direct cu propria lui soră pentru a se putea menține detașat de lume.

(A vorbit totuși cu aceasta, printr-un mesager, și a binecuvântat dorința ei de a deveni călugăriță; care la scurt timp și-a întemeiat propria comunitate monahală de obște).

Pahomie și-a trăit restul vieții sale având grijă de mănăstirea sa, făcând minuni, luptând cu demonii, și desigur în rugăciune fierbinte.

Aproape de sfârșitul vieții sale a avut o altă vedenie: Domnul i-a dezvăluit viitorul monahismului. Sfântul a aflat astfel că viitorii monahi nu vor mai avea același zel în nevoințele lor cum a avut prima generație, și că aceștia nu vor avea sfătuitori experimentați.

Aruncându-se cu fața la pământ, Sfântul Pahomie a plâns cu amărăciune, strigând către Domnul și cerându-I îndurare pentru aceștia.

A auzit o voce care i-a răspuns: “Pahomie, ia aminte la îndurarea lui Dumnezeu. Călugării viitorului vor primi o răsplată, din moment ce și ei vor avea ocazia să sufere greutatea vieții de călugăr.”

În anul 346, Pahomie conducea aproape trei mii de călugări. Acesta a fost și anul în care a fost infectat cu o formă de ciumă. Ucenicul său apropiat, Sfântul Teodor (17 mai), l-a îngrijit cu o dragoste de fiu.

Sfântul Pahomie a murit la Pabau în jurul anului 348 la vârsta de 53 de ani, și a fost îngropat pe un deal din apropierea mănăstirii.

 

Posteritatea


 

În generația care a urmat morții sfântului Pahomie modul de viață al mănăstirilor cenobitice pahomiene s-au răspândit peste tot în Egipt, Palestina, deșertul Iudeii, Siria, Africa de Nord, Asia Mică și Europa de Vest.

Sfântul Vasile cel Mare l-a vizitat pe sfântul Pahomie și a împrumutat multe din ideile pahomiene, pe care le-a adaptat la situația din Asia Mică și așa a scris regulile sale ascetice sau Regula sfântului Vasile cel Mare, mai apoi devenită principala inspirație a monahismului ortodox oriental.

Sfântul Ieronim a tradus pravila Sfântului în limba latină în 404, și doar această traducere a supraviețuit. Pravila Sfântului Pahomie l-a influențat pe Sfântul Benedict de Nursia, cea mai influentă figură a monahismului apusean, în stabilirea propriei lui pravile.

 

Imnografie


 

Tropar, glasul al 5-lea:

Arătatu-te-ai mai mare turmei Păstorului celui mare, povățuind turmele sihaștrilor la staulul cel ceresc, părinte Pahomie, și schima cea de acolo, cuvioase, pustnicilor deprinzând, și pe aceasta iarăși ai învățat-o; și acum împreună cu aceia te bucuri și te veselești în cereștile locașuri.

Condac, glasul al 2-lea:

Luminător luminos te-ai arătat marginilor și pustiul cetății l-ai făcut cu mulțime de călugări, Pahomie. Pe tine însuți te-ai răstignit, Crucea ta pe umeri luându-ți, și cu înfrânarea trupul ți-ai topit, rugându-te neîncetat pentru noi toți.

 

Note


 

1 – Izvoarele nu concordă asupra locului nașterii Sf. Pahomie: toate vorbesc de Tabaida, dar unii înțeleg “Tebaida (Egiptul de Sus)” (i.e. “Tebaida de Sus”), alții “Tebaida (Egiptul de Jos)” (i.e. “Tebaida de Jos”).

2 – Izvoarele iarăși nu concordă asupra vârstei la care sfântul a fost luat la armată: 18, 19, 20 sau 21 de ani.

3 – Multele războaie din zonă obligau armata romană să recruteze din egipteni, pentru o perioadă de timp.

 

cititi mai mult despre Sf. Cuv. Pahomie cel Mare si pe: doxologia.ro; ro.wikipedia.org; en.wikipedia.org

 

Viața Sfântului Cuvios Pahomie cel Mare

Sf. Pahomie cel Mare și îngerul - foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Sf. Pahomie cel Mare și îngerul – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

articol preluat de pe doxologia.ro

Cuviosul părintele nostru Pahomie era de neam din părțile Tebaidei Egiptului, născut din părinți păgâni, închinători de idoli, ca un crin ieșit din mărăcini.

Cuviosul părintele nostru Pahomie era de neam din părțile Tebaidei Egiptului, născut din părinți păgâni, închinători de idoli, ca un crin ieșit din mărăcini. Pe acesta, Domnul nostru Iisus Hristos l-a însemnat din copilărie pentru a Sa sfântă slujbă; căci, Pahomie, fiind încă prunc, părinții lui îi dădeau să guste din jertfele idolilor; dar el, gustându-le, îndată le vărsa ca pe niște otravă vătămătoare de suflet, deoarece sufletul în care avea să petreacă Dumnezeu, nu putea să mistuie partea cea diavolească în pântecele lui de prunc.

Și crescând el, părinții lui l-au dus odată la capiștea idolească care era lângă râul Nilului și în care diavolul cel ce petrecea în idol dădea răspunsuri la oamenii care îl întrebau, înșelând astfel poporul care credea că idolul lor vorbește cu ei. Iar Pahomie, mergând acolo, diavolul a tăcut și idolul a rămas mut. Și se mira slujitorul idolesc că zeul lor a amuțit și îl ruga cu multe jertfe ca să le vorbească, însă el nu putea să grăiască nimic. Apoi i-a descoperit diavolul taina aceea, că, din cauza venirii lui Pahomie, nu poate să grăiască către popor. Deci, slujitorul, căutând spre prunc, a strigat cu glas tare, zicând: „Pentru ce ați adus aici pe vrăjmașul zeilor noștri? Scoateți-l îndată afară de aici!” Părinții lui Pahomie s-au mâhnit pentru aceasta, mirându-se și zicând între ei: „Ce o să fie pruncul acesta, că nici din jertfă nu poate să guste nimic, de vreme ce îndată ce gustă, o și varsă?” Și ei, nepricepându-se ce să fie aceasta, au tăcut. După aceea l-au dat pe el la învățătura cărții egiptene și la filosofia cea veche.

În acea vreme, împărățind Constantin cel Mare, a dat poruncă să se adune oaste împotriva muncitorului Maxentie. Deci, coman­danții împărătești, ajungând până în părțile Egiptului, au luat cu sila în rânduiala ostășească pe mulți tineri, între care era și tânărul Pahomie, fiind în vârstă de douăzeci de ani. Și pornind cu ei într-o corabie pe mare, au ajuns într-o cetate creștinească din Tebaida, care se numea Oxirinhos. Acolo tinerii cei luați erau ținuți sub străji, iar locuitorii cetății, văzând pe acei tineri păziți cu străji și auzind cele despre ei, li s-a făcut milă de dânșii. Deci, după obiceiul iubirii de străini al creștinilor, le aduceau cele de trebuință, adică îndestulare de bucate și de băuturi, și-i mângâiau pe dânșii în necaz. Iar Pahomie se minuna văzând atât de mare dragoste care li se făcea de cetățenii aceia. Deci, înștiințându-se de la cei ce erau cu dânsul, că sunt milostivi creștinii spre toți, iar mai ales spre străini, întreba de numirea aceea, adică ce sunt creștinii, de vreme ce nu auzise nici de numele lui Hristos, nici de creștini.

Atunci ei i-au spus lui: „Creștinii sunt oameni cucernici, care cred în Unul Dumnezeu, care este în cer, Făcătorul tuturor și Atotțiitorul, în Unul Născut Fiul Său, Domnul Iisus Hristos, și în Duhul Sfânt. Ei sunt buni la obiceiuri și milostivi către toți, făcân- du-le bine și dându-le în dar toate cele de trebuință, și așteptând răsplătire de la Unul Dumnezeu”. Unele ca acestea auzind tânărul Pahomie, se minuna de credința creștinească, se lumina cu mintea, se aprindea cu inima în frica lui Dumnezeu și se bucura cu sufletul de auzirea numelui lui Hristos.

Deci, depărtându-se puțin de tovarășii săi și fiind singur, și-a întins mâinile spre cer și a zis: „Doamne, Dumnezeul creștinilor, Cel ce ai făcut cerul și pământul, dacă vei căuta spre smerenia mea și îmi vei dărui mie cunoștința dumnezeirii Tale și mă vei izbăvi de necazul acesta, îți voi sluji Ție în toate zilele vieții mele și voi viețui după poruncile Tale”. Astfel rugându-se, a pus în mintea sa neuitata pomenire a adevăratului Dumnezeu, pe Care îl cinstesc creștinii. Și mergând de acolo cu ceilalți ostași, se ferea cu dinadinsul de toate lucrurile cele neplăcute lui Dumnezeu. Dacă i se întâmplau lui vreodată dulceți trupești sau alte oarecare pofte mirenești, se întorcea cu totul de la dânsele, aducându-și aminte de rugăciunea aceea în care și-a făgăduit adevăratului Dumnezeu viața cea plăcută Lui și s-a luminat la minte cu oarecare dar dumnezeiesc. Căci iubea curățenia trupească din tânăra vârstă și se silea a o păzi fără de prihană.

Iar după ce marele și dreptcredinciosul împărat Constantin a biruit pe vrăjmașii săi prin credința în Hristos, făcându-se pace în împărăția lui, a eliberat cetele ostășești și astfel s-a dus fiecare întru ale sale. Atunci Pahomie, întorcându-se în patria sa, a mers cu sârguință în Tebaida cea de sus, în satul ce se numea Hinovoschia și, intrând în biserica creștinească, a cerut Sfântul Botez. Deci, învățându-se și deprinzându-se cu sfânta credință, a luat Sfântul Botez și s-a învrednicit împărtășirii dumnezeieștilor Taine. Iar după ziua aceea, sosind noaptea, a văzut în vedenia visului pogorându-se rouă din cer, care umplându-i dreapta lui și închegându-se, s-a făcut ca mierea. Și a auzit un glas de sus, grăind către dânsul: „O, Pahomie, înțelege ceea ce vezi, că acesta este semnul darului care ți se dă ție de la Hristos Dumnezeu”.

De la acea vedenie, fericitul Pahomie s-a rănit și mai mult cu dragostea lui Dumnezeu și, umilindu-se foarte mult, a dorit viața monahicească. Și auzind el de un sihastru oarecare cu numele Palamon, care viețuia într-un loc pustiu, s-a dus la dânsul și, ajungând la chilia lui, a bătut în ușă. Iar starețul, căutând prin fereastră, l-a întrebat: „Ce voiești? Și pe cine cauți?” Pahomie i-a zis: „Dumnezeu m-a trimis la tine ca să mă faci monah!” Grăit-a lui starețul: „Nu poți să fii monah, pentru că cinul călugăresc nu este lucru mic; mulți au venit aici și, nesuferind nevoința călugărească, s-au întors înapoi”. Pahomie i-a zis lui: „Nu toți oamenii au același obicei; primește-mă numai și vremea singură va arăta de pot a suferi greutatea vieții călugărești”. Grăit-a starețul: „Ți-am spus că nu vei putea răbda; deci să te duci la altul într-alt loc și să te ispitești multă vreme cu postire, iar după aceea vei veni la mine și te voi primi; pentru că eu viețuiesc aici cu asprime și, întărindu-mă cu darul lui Hristos, nu mănânc nimic, decât numai pâine și sare; iar untdelemn și vin niciodată nu bag în gură. Și petrec fără somn întru rugăciune și învățătura dumnezeieștilor cuvinte până la miezul nopții, iar de multe ori chiar și toată noaptea”.

Acestea grăind starețul, nu se mândrea pentru înfrânarea sa, ci voia mai mult cu această frică să gonească de la sine pe tânărul mirean. Iar Pahomie, auzind unele ca acestea, și mai mult se aprindea spre o viață ca aceea după Hristos. Și zicea către stareț: „Cred lui Dumnezeu că, cu sfintele tale rugăciuni, îmi va da putere și răbdare și mă va povățui pe mine prin tine la viață cea aspră”. Atunci Cuviosul Palamon, văzând osârdia lui cea către Dumnezeu și cu­noscând în el chemarea lui Dumnezeu, i-a deschis ușa și, primindu-l înăuntru, l-a îmbrăcat în schima monahală. Și petreceau amândoi împreună în postiri și în rugăciuni, ostenindu-se cu lucrul mâinilor. Iar lucrul lui era a toarce lână și a țese rase, nu pentru vreun câștig oarecare, ci ca să hrănească pe săraci din osteneala mâinilor sale. Iar când stătea la rugăciunile cele de toată noaptea, dacă îl vedea cândva starețul dormitând, îl scotea afară din chilie și, umplând o coșniță cu nisip, îi poruncea s-o ducă în alt loc și acolo să o verse; așa alunga somnul și își ostenea trupul, pentru ca mintea să-i fie deșteaptă la rugăciune.

Deci, starețul zicea către ucenic: „Trezește-te, fiule, și te deșteaptă, ca să nu te ispitească vrăjmașul; pentru că în deșert va fi osteneala noastră”. Și văzând Cuviosul Palamon pe fericitul Pahomie ascultător, înfrânat și sârguitor către toate nevoințele pustnicești și sporind spre fapta cea îmbunătățită, se bucura cu duhul și slăvea pe Dumnezeu. Și sosind ziua prealuminată a Sfintelor Paști, a zis starețul către ucenic: „Devreme ce ziua aceasta este de praznic, și la toți creștinii această zi a învierii lui Hristos este zi de bucurie și de prăznuire, deci, frate, să gătești și nouă masa, ca, mâncând, să ne veselim pentru slava lui Dumnezeu”. Vrând el îndată cu osârdie să facă porunca, a luat puțin untdelemn și a turnat în sare, punându-l pe masă. Și apropiindu-se starețul de masă și văzând în sare untdelemn, și-a lovit fruntea cu mâna și a zis cu lacrimi: „Domnul meu S-a răstignit și a fost batjocorit și a suferit pălmuire și eu să mănânc untdelemn?” Deci, n-a stat la masă să mănânce, până ce nu s-a luat sareași untdelemnul și s-au pus altele.

Într-una din zile a venit la dânșii un frate și, văzând focul aprins, a zis lui Palamon și lui Pahomie: „Dacă cineva dintre voi are credință, să se pună deasupra acestor cărbuni și să stea pe ei până se va citi rugăciunea Domnului, adică: Tatăl nostru…”. Iar Cuviosul Palamon, cunoscând înălțarea minții fratelui aceluia, l-a certat, zicându-i: „încetează, frate, cu acea mândră părere a ta și nu căuta lucrul cel netrebnic, pentru că te amăgești”.

Iar el mai mult mândrindu-se, s-a suit de voia sa pe cărbunii cei aprinși și stătea citind rugăciunea Domnului. Și a rămas nears; fiindcă, cu îngăduința lui Dumnezeu, diavolul, care ajută celor mândri, îl apăra de arderea focului. Deci, pogorându-se de pe foc nevătămat, mai mult se mândrea pentru sfințenia sa. Și, plecând de la dânșii, îi ocăra, zicându-le: „Unde este credința voastră?” Deci, șezând acel frate mândru în chilia sa, care nu era așa departe de Palamon, și văzându-l diavolul înșelat desăvârșit cu înălțarea minții, s-a închipuit în femeie frumoasă, îmbrăcată cu haină luminoasă și înfrumusețată cu podoabe și, venind la el, a bătut în ușa chiliei. Iar el, deschizând ușa și văzând pe acea femeie, a întrebat-o de pricina venirii ei; iar diavolul cel în chip de femeie, i-a răspuns: „Fiind strâmtorată de datornici pentru datorii și neavând cu ce să le plătesc, am fugit de la dânșii, temându-mă să nu cad în mâinile lor și să-mi facă vreo răutate; deci mă rog ție, părinte, primește-mă în ceasul acesta în chilia ta, ca să mă ascund de cei ce mă gonesc, că Dumnezeu m-a povățuit să vin la tine, ca să fiu păzită de cei ce mă caută”.

Iar el, neputând să socotească cele grăite și neînțelegând meșteșugirile vrăjmașului cu grosimea minții sale, a primit în chilia sa pe aceea ce părea femeie. Atunci diavolul a pus în el gânduri de desfrânare și l-a aprins pe el cu poftă trupească, și acel mândru monah, fiind biruit de spurcatul gând, s-a învoit în inima sa la păcat. Deci, dacă s-a apropiat de femeie, voind să-și împlinească patima sa, îndată diavolul l-a trântit de pământ și a pierit; iar el a zăcut multă vreme la pământ ca un mort, mut și fără de glas. Iar după câteva zile, venindu-și în sine și cunoscându-și nebunia sa, s-a dus la Sfântul Palamon, tânguindu-se și zicând: „Să știi, părinte, că eu singur sunt pricinuitorul pierzării mele, deoarece nu te-am ascultat; deci, mă rog cuvioșiei tale, ajută ticăloșiei mele cu sfintele tale rugăciuni, ca să nu fiu pierdut de diavol până în sfârșit”.

Așa grăind acela cu lacrimi, iar cuvioșii părinți Palamon și Pahomie lăcrimând de milă pentru dânsul, deodată s-a îndrăcit monahul acela și a fugit din chilie și, fiind gonit de diavol, alerga prin munți și prin pustie; apoi, mergând la cetatea care se numea Panos, s-a aruncat în cuptorul băii și a ars acolo. Iar fericitul Pahomie, văzând și auzind aceasta, își păzea cu dinadinsul inima sa de gândurile de mândrie și își îndrepta viața în smerită cugetare și în blândețe, aducându-și aminte de cuvintele Domnului, care zice: Invățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima.

Muntele și pustia aceea, întru care viețuia, erau pline de spini și, ieșind Pahomie să adune lemne, își rănea picioarele, umblând desculț prin spini; asemenea și mâinile lui, fiind înțepate de spini, sângerau. Iar el răbda cu bucurie, aducându-și aminte de piroanele Stăpânului, cu care au fost pironite pe Cruce sfintele Lui mâini și picioare. Lui îi plăcea să se roage singur la un loc osebit și pentru aceasta adeseori ieșea în pustie departe de chilie; și acolo își întindea mâinile în sus și se ruga lui Dumnezeu.

Odată, ducându-se el cam departe de chilia sa și apropiindu-se de locul ce se numea Tavenisiot, a auzit în rugăciunea sa un glas de sus, grăind către dânsul: „Pahomie, aici să petreci și în locul acesta să faci o mănăstire; pentru că vor veni la tine mulți din cei ce voiesc să se mântuiască. Pe aceia îi vei povățui în călugărie la viața cea îmbunătățită, după felul și rânduiala pe care îndată o voi trimite ție”. Iar fericitul Pahomie, minunându-se de acest dumnezeiesc glas, i-a stat înainte îngerul în chipul rânduielii celei mari a monahilor celor desăvârșiți, adică în sfânta schimă, și i-a dat în mâini o tăbliță care avea scris pe dânsa rânduielile și canoanele vieții monahicești și pustnicești. Deci, întorcându-se el cu bucurie la cuviosul său stareț, i-a spus toate cele văzute și auzite. Iar acela crezând fără îndoială că este lucrul și rânduiala lui Dumnezeu, a preamărit bunătatea Domnului, care a aflat un chip ca acesta de mântuire omenească. Apoi fericitul Pahomie a rugat pe Cuviosul Palamon să meargă cu dânsul, să vadă locul unde s-a auzit acel glas dumnezeiesc și arătarea cea îngerească.

Iar starețul, nevoind să mâhnească pe ucenicul său, pe care îl avea ca pe un adevărat fiu după Dumnezeu, s-a dus cu dânsul acolo și, zidind o chiliuță mică în acel loc, se bucura de dumnezeiasca cercetare. Apoi, după câtăva vreme, starețul a grăit către Pahomie: „O, fiule, deoarece văd darul cel dăruit ție de la Dumnezeu, că ai să fii în locul acesta povățuitor multora, deci, să petreci aici, iar eu mă voi întoarce la chilia mea; dar să facem așezământ, ca să nu ne despărțim niciodată, ci să ne cercetăm unul pe altul, cât vom fi între cei vii”. Și astfel viețuia fiecare în chilia sa.

Adeseori fericitul Pahomie se ducea la Cuviosul Palamon, cercetându-l și luând de la dânsul binecuvântare și părintească învățătură. Dar nu multă vreme după aceea, Sfântul Palamon s-a îmbolnăvit de moarte din multa înfrânare; pentru că uneori gusta puțină pâine, iar apă nu bea deloc; alteori, în loc de bucate, bea puțină apă și pâine nu gusta nicidecum. Deci, frații care veneau spre cercetarea lui, îl rugau și îl sfătuiau, ca să dea măcar puțină odihnă trupului său bolnav și să guste din bucate și din băutură, ca astfel să nu slăbească desăvârșit. Iar el le răspundea: „Dacă sfinții mucenici ai lui Hristos au răbdat cu tărie până la sfârșit pentru Dumnezeu – în Care au crezut unii tăierea mădularelor, alții tăierea capetelor, iar alții arderea focului, apoi cum să voiesc eu să-mi pierd răbdarea mea cea puțină, pe care m-am făgăduit s-o îndur pentru Hristos?” Și așa pustnicul și înfrânatul cel adevărat, deși fiind în boală trupească, totuși nu și-a schimbat pustnicia sa, ci, păzind-o până la sfârșit, s-a sfârșit pe mâinile iubitului și duhovnicescului său ucenic și fiu, fericitul Pahomie, și a trecut spre îndulcirea veșnicelor bunătăți, gătite lui de la Domnul nostru Iisus Hristos. Iar Cuviosul Pahomie îngropând cinstitule trup al duhovnicescului său părinte, s-a întors la Tavenisiot în chilia sa, unde viețuia după Dumnezeu.

Iar după câtăva vreme, a venit la dânsul Ioan, fratele lui cel mai mare după trup, care îl căuta de multă vreme, pentru că, de când Pahomie luase Sfântul Botez, nu s-a mai întors la casa sa, la părinții și rudeniile sale, ci îndată s-a dus în pustie; iar Ioan, fratele lui, îl căuta pretutindeni, pentru că acum și acela luase sfânta credință și se botezase. Deci, văzându-se unul cu altul, s-au bucurat și s-au sărutat, și Ioan a început a viețui împreună cu Pahomie și a urma vieții lui, petrecând amândoi în legea Domnului și învățându-se ziua și noaptea. Și nu se îngrijeau de cele pământești, iar cele ce le aveau din ostenea­la mâinilor lor, le împărțeau la cei ce aveau trebuință, neîngrijindu-se pentru ziua de mâine. Și își muncea trupurile cu postiri, privegheri și alte feluri de osteneli, mângâindu-se cu nădejdea învierii și a fericirii ce va să fie în ceruri. Apoi citind Viețile Sfinților și luând aminte la isprăvile acelora, singuri se sârguiau să săvârșească unele ca acelea.

Iar Cuviosul Pahomie, aducându-și aminte de făgăduința care de la Dumnezeu i se făcuse lui, pentru frații cei ce erau să se adune la dânsul spre mântuire, a început a zidi chilii, împreună cu fratele său. Deci, Pahomie voia să facă mai mare cuprinsul mănăstirii; iar Ioan, învățând și cugetând pentru liniștea și strâmtorarea călugărească, dorea să fie mai mică ograda mănăstirii. Deci, supărându-se, a zis către Pahomie: „încetează de a mări și a lărgi curtea mănăstirii pentru că lucrul acesta nu este de trebuință”.

Iar Pahomie auzind unele ca acestea^, s-a mâniat asupra fratelui său, că nu cu înțelegere l-a ocărât pe el. însă, fiind blând, nu i-a zis nimic împotrivă, cinstind pe fratele cel mai mare cu anii. Și sosind noaptea, s-a închis în chilia sa și a început a plânge și întru rugăciune a se mărturisi lui Dumnezeu, zicând: „Amar mie, că înțelegerea cea trupească este încă întru mine și umblu încă după trup; pentru că după atâta deprindere duhovnicească, încă sunt stăpânit de mânie. Miluiește-mă, Dumnezeule, ca să nu pier; pentru că dacă Tu nu mă vei întări pe mine cu darul Tău și vrăjmașul meu va afla în mine vreo parte din faptele sale, atunci mă va face pe mine robul lui, ca pe un călcător al legilor Tale; căci scris este:Cel ce păzește toată legea, dar numai într-una greșește, pentru toate s-a făcut vinovat. însă cred, Doamne, că îndurările Tale cele multe îmi vor ajuta mie, și mă voi învăța a umbla în căile Sfinților, plăcuților Tăi, tinzând spre cele dinainte și uitând pe cele din urmă; că din veac sfinții Tăi ajutându-se cu darul Tău, au rușinat pe vrăjmașul și foarte s-au preamărit. Iar eu cum voi învăța, Doamne, pe aceia care Te-ai făgăduit a-i chema la viața monahicească prin mine, dacă nu voi birui mai înainte patimile mele, care prin trup îmi luptă sufletul meu, și de nu voi păzi legea Ta fără de prihană? Dar cred, Doamne, că dacă Tu îmi vei da ajutor, voi face acelea care sunt plăcute înaintea ochilor Tăi și-mi vei ierta toate păcatele mele”.

Așa strigând fericitul către Dumnezeu, a petrecut toată noaptea întru rugăciuni, asudând cu lacrimi, și din multa sudoare – pentru că era pe vremea secerișului și în părțile acelea este zăduf fără de măsură – s-a făcut sub picioarele lui o baltă; pentru că era obiceiul lui ca, stând la rugăciune, să-și aibă mâinile întinse în sus și nicidecum nu le lăsa, nici nu le strângea, până la sfârșitul rugăciunii; ci așa stătea ca spânzurat pe Cruce. Astfel obosindu-și trupul său, iar sufletul ridicându-și spre gândirea de Dumnezeu, asuda foarte mult.

Și nu după multă vreme, Ioan, fratele lui, s-a mutat către Domnul, și el l-a îngropat, după obicei, cu psalmi și cu cântări, îngrijindu-se în toate zilele ca să fie mai bun și mai slobod de gândurile cele ce năvăleau asupra lui, învățându-se pururea în frica lui Dumnezeu și având în minte pomenirea morții, înfricoșata judecată și minunile cele veșnice, iar cu trupul ostenindu-se la zidirea mănăstirii. Diavolii văzând aceasta, au început a năpădi la arătare asupra lui, scrâșnind cu dinții și aducându-i multe ispite. Iar el înarmându-se cu pavăza credinței și cu rugăciuni, biruia asuprelile vrăjmașului, având totdeauna în gură cântarea de psalmi. Deci, rugându-se el, diavolii de multe ori se sârguiau să-i curme rugăciunea și, când pleca genunchii, îi arătau înaintea lui o groapă adâncă și apă vâjâind, ca să se teamă și să nu-și plece genunchii la rugăciuni. însă sfântul nu se îngrijea de diavoleștile năluciri și nu înceta a-și pleca genunchii la rugăciune.

Odată, umblând el, l-au înconjurat diavolii, urmându-i și mergându-i înainte ca unui boier, zicând unul către altul: „Vine domnul Pahomie, dați loc robului lui Dumnezeu!” Iar sfântul batjocorea nălucirile lor și-i socotea pe dânșii ca pe niște câini ce latră. Altădată, stând el în chilia sa la pravila cea de la miezul nopții, au năvălit asupra lui mulțime de diavoli, cu huiet și cu strigare multă, și au început a-i clătina chilia și a cutremura pământul, vrând să răstoarne zidirea din temelie și să ucidă pe Pahomie; dar el a început a cânta:Dumnezeu este scăparea noastră și puterea; ajutor întru necazurile cele ce ne-au aflat pe noi; pentru aceasta nu ne vom teme, când se va tulbura pământul. Atunci îndată s-au stins diavolii ca fumul și s-a făcut alinare și liniște. însă aceia, fugind ca niște câini fără de rușine, iarăși s-au întors. Deci, după rugăciune, șezând sfântul la lucrul mâinilor, i s-a arătat diavolul în chip de cocoș mare, care cânta înaintea lui foarte tare și se repezea spre fața lui; iar sfântul a suflat asupra lui și, însemnându-se cu semnul Sfintei Cruci, l-a izgonit pe el de la dânsul.

Altădată, adunându-se mulți diavoli, au legat o frunză de stejar cu o funie mare și lungă, și trăgeau de ea cu osteneală și cu ispitire, ca de o piatră mare, chiuind și strigând cu mare glas unul către altul: „Trageți, trageți!” Aceasta o făceau vrând să pornească spre râs pe robul lui Dumnezeu; dar sfântul a gonit cu rugăciunea toată tabăra diavolească.

De multe ori, când ședea sfântul să guste hrană, diavolii făcându-se în chip de femei frumoase, ședeau de amândouă părțile lui și se atingeau de bucatele cele puse înainte. Iar cuviosul, închizân- du-și ochii cei trupești ca să nu vadă nălucirile cele muierești, își ridica ochii minții spre Hristos Dumnezeu și nălucirile cele diavolești fugeau; pentru că nu puteau să sporească ceva, de vreme ce era împreună cu el darul Domnului, Cel ce a zis către plăcuții Săi:Nu vă temeți, Eu sunt cu voi până la sfârșitul veacului.

Altădată, cu voia lui Dumnezeu, a luat mare chinuire de la diavoli; pentru că toată ziua, de dimineață până seara, a fost bătut de dânșii și ca un mucenic a fost rănit de bătăi; însă n-a slăbit, nici nu s-a deznădăjduit de ajutorul lui Dumnezeu, știind că Domnul nu părăsește în ispite pe robii Săi. Deci a venit la dânsul pentru cercetare un oarecare monah bătrân cu numele Apolos; și dacă a început Cuviosul Pahomie a-i spune cu de-amănuntul toate primejdiile și ispitele cele aduse asupra lui de diavoli, Apolos i-a grăit lui: „Îmbărbătează-te și te întărește, robule al Domnului, pentru că știe diavolul că dacă te-ar birui pe tine, cel ce ne ești nouă spre folos, și căruia toți, după puterea noastră, ne sârguim să-ți urmăm, apoi pe noi neputincioșii cu înlesnire ne va robi lui; pentru aceea asupra ta mai mult se înarmează. Deci, tu, o, părinte, având ajutorul lui Dumnezeu, nu te lenevi, nici slăbi în nevoințe, ci rabdă-le pe toate cu vitejie, că să nu dai răspuns lui Dumnezeu și pentru noi, biruindu-te de lenevire și dându-ne nouă chip de împuținare de suflet”.

Pahomie, auzind acestea, mai mult s-a întărit asupra vrăj­mașilor celor nevăzuți și slăvea pe Dumnezeu, că i-a trimis pe un frate ca acela, care l-a mângâiat în necaz, și l-a pornit spre mai mare ne voință; deci, a rugat pe monahul acela, ca să-l cerceteze pe el mai des și să-l întărească. Iar odată, acel fericit Apolos, venind la Cuviosul Pahomie, s-a îmbolnăvit și, petrecând puține zile, s-a mutat către Dumnezeu și a fost îngropat de Pahomie.

Cuviosul Pahomie avea atâta îndrăzneală și credință către Dumnezeu, încât de multe ori călca peste balauri și peste scorpii, și rămânea nevătămat de ei. Adeseori poruncea crocodililor ca să-l treacă dincolo de râu, iar crocodilii ascultau porunca lui și treceau degrabă pe plăcutul lui Dumnezeu. Și mulțumind cuviosul lui Dumnezeu că-l păzește nevătămat de toate asuprelile vrăjmașilor, se ruga Lui, zicând: „Bine ești cuvântat Doamne, că n-ai trecut cu vederea smerenia mea, nici n-ai lăsat neputința mea, ca să fie înșelată de vrăjmașul, ci singur m-ai întărit și mă întărești pe mine, văzând neștiința mea. Singur mă povățuiești și mă înveți pe mine voia Ta cea sfântă, pentru că eu sunt prost și neînțelept; iar Tu m-ai înțelepțit întru frica Ta”.

Și iarăși văzând sfântul neîncetatele asupreli diavolești, ruga pe Dumnezeu ca un viteaz și desăvârșit nevoitor, ca să-i ia somnul, încât să petreacă noaptea și ziua fără de somn – pe cât se poate biruind cu ajutorul lui Dumnezeu pe cei potrivnici, după cele scrise:Nu mă voi întoarce, până ce se vor sfârși; îi voi necăji și nu vor putea să stea; vor cădea sub picioarele mele, că m-ai încins cu putere spre război. Deci, i s-a dăruit lui cererea și vedea pe duhurile cele nevă­zute ca pe niște văzute și le gonea departe cu arma duhovnicească a rugăciunilor. Și rugăciunea cuviosului era ca să se săvârșească întru el voia Domnului și să nu se lipească de el nici un gând din grijile lumești.

După câtăva vreme, Cuviosul Pahomie, stând la rugăciune la miezul nopții, i s-a arătat îngerul Domnului în chipul cel dintâi, zicându-i: „Pahomie”. Iar el a răspuns: „Ce este, Domnul meu?” Zis-a îngerul: „Voia Domnului este aceasta, ca să-I slujești Lui și pe neamul omenesc să-l aduci la El”. Acestea zicându-i îngerul Domnului de trei ori, s-a dus de la el. Iar Pahomie, mulțumind lui Dumnezeu și luând încredințare din acea vedenie ce i se făcuse dintâi, a început a primi pe cei ce veneau la el și voiau să slujească lui Dumnezeu. Deci, după multă ispitire, le dădea chipul monahicesc, învățându-i să treacă cu vederea lumea și pe toate cele din lume. Și se făcea el însuși pildă cu pustnicia și cu smerenia vieții celei iubitoare de osteneală, slujind celorlalți frați, deși nu mai era tânăr. Pentru că el pregătea masa, el lucra grădinile, săpând, sădind și adăpând cu apă verdețurile; el slujea bolnavilor ziua și noaptea și era chiar și portar. El făcea cu mâinile sale toate lucrurile cele mai de pe urmă și slujirile în mănăstire; și îndemna pe toți să petreacă întru chemarea lor, și să se învețe întru psalmi și întru alte cărți; dar mai ales întru Sfânta Evanghelie.

Numele fraților care veniseră la el la început erau acestea: Psentais, Suros și Psoe. Acestora le grăia totdeauna cuvintele lui Dumnezeu, folosindu-i mult pe ei. Iar ei, privind la sfânta lui viață cea întocmai cu îngerii, se minunau, zicându-și unul altuia: „Ne-am înșelat, socotind că sfinții sunt născuți de fel sfinți, și nu se fac sfinți după a lor voie; și iarăși socotind că păcătoșii nu pot ca, întorcându-se la pocăință, să se facă sfinți. Iată, vedem darul lui Dumnezeu în sfântul acesta, părintele nostru Pahomie; căci s-a născut din părinți păgâni și necredincioși, și a venit întru atât de bună credință și plăcere de Dumnezeu, încât săvârșește cu înlesnire toate poruncile lui Dumnezeu și este sfânt. De aceea ni s-a arătat și nouă aievea, că și noi, de vom voi, putem să-i urmăm lui, precum a urmat și el sfinților, care au fost mai înainte. Deci, să murim împreună cu el, ca să și înviem cu el, că drept ne duce pe noi la viața veșnică”.

Deci, apropiindu-se ei de Sfântul Pahomie, i-au zis: „Pentru ce, părinte, singur te ostenești atât de mult în lucrurile monahicești? Poruncește-ne nouă, ca să lucrăm și noi”. Sfântul le-a răspuns: „Jugul cel bun pe care l-am pus pe mine, nu-l voi lepăda. Hristos ne-a adunat pe noi aici, ca să ne ostenim împreună pentru mântuire. El să ne întărească, pe mine și pe voi, în răbdare și osteneli. Iar când Domnul nostru ne va aduna mai mulți, atunci îmi veți ajuta în slujbele mănăstirești”. Și le-a scris lor Cuviosul Pahomie rânduieli pentru rugăciune, pentru lucrul mâinilor și pentru somnul cel cu trezvie; pentru hrană și pentru haine, pentru toată buna rânduială mănăstirească și pentru viața monahicească, precum a fost povățuit mai înainte de îngerul care i s-a arătat lui.

Deci, cu voia lui Dumnezeu, Care cheamă pe toți spre mântu­ire, s-au adunat la cuviosul și alți frați, între care era Pecusie, Cornelie, Pavel, Pahomie – un altul Ioan și alții care auzeau de viața lui cea folositoare, de învățătura cea de suflet mântuitoare a credinței celei drepte și de rânduiala cea cu bune obiceiuri a mănăstirii. Astfel, în puțină vreme numărul fraților s-a înmulțit, încât ei erau mai bine de o sută.

Iar când, în vreo zi de praznic, se cădea ca toți împreună să se împărtășească cu preacuratele, cereștile, nemuritoarele și de viață făcătoarele dumnezeiești Taine ale lui Hristos, atunci Cuviosul Pahomie chema pe un preot din bisericile cele din satele de aproape și acesta săvârșea dumnezeiasca slujbă în mănăstirea lor și toți se împărtășeau cu Trupul și Sângele lui Hristos.

Și nu voia povățuitorul și cugetătorul cel smerit să învrednicească pe vreunul din ucenicii lui la rânduiala preoțească; ci zicea că foarte de folos este monahilor să nu caute cinste și începător ie, mai ales cei ce viețuiesc viața cea de obște, ca să nu înceapă între frați a se face zavistii, pizmuiri și neîntocmiri pentru aceste pricini. Căci precum când cade în arie o scânteie mică de foc, dacă nu se va stinge degrabă, toată aria o arde, și rodurile cele adunate cu multă osteneală se pierd într-un ceas; astfel, căzând între monahi gândul iubirii de stăpânire și dorirea de rânduială preoțească, de nu se va scoate degrabă, pe toate ostenelile lor cele de mulți ani și rodurile duhovnicești le va întoarce în nimic înaintea lui Dumnezeu.

Acestea le grăia cuviosul, învățând pe frați smerenia; însă, dacă venea la mănăstirea lui cineva din monahii cei sfințiți, voind să petreacă cu dânșii, îl primea cu dragoste și-l cinstea ca pe un părinte; iar acela privind la viața cuviosului cea cu smerită cugetare și a celorlalți frați, se sârguia să fie următor smereniei și ostenelilor lor celor pustnicești.

Și era Sfântul Pahomie foarte milostiv și iubitor spre toți. Ii era milă de cei bătrâni și neputincioși cu trupul, știa a plăcea și celor tineri, având multă purtare de grijă pentru sufletele lor. Deci, numărul fraților crescând în toate zilele mai mult, a ales pe unii dintre dânșii – care puteau, cu ajutorul lui Dumnezeu, să îndrepteze și să povățuiască pe alții la fapta bună -, și i-a pus pe ei peste alți frați, împărțindu-i în mai multe mănăstiri; iar el singur, privind la toți ca un părinte și îngrijindu-se de ei, îi dădea fiecăruia ascultarea și slujirea cea cuviincioasă în lucruri, și rugăciunile și pravila cea pustnicească pe care putea să o poarte. Astfel se făcea fraților mare sporire de la Cuviosul Pahomie, povățuitorul cel de Dumnezeu înțelepțit.

Iar după mulți ani, auzind de dânsul sora sa cea după trup, a venit la mănăstirea lui, voind să vadă pe fratele său, că și dânsa primise acum credința creștinească. Iar el, aflând de venirea ei, a trimis pe portar la dânsa, zicându-i: „Ai auzit de mine că sunt viu; deci, du-te de aici și nu te mâhni, că nu m-ai văzut, nici tu pe mine, nici. eu pe tine. Iar de vei voi să urmezi vieții mele și să aflăm împreună milă de la Domnul, atunci frații mei îți vor zidi o chilie într-un loc liniștit, ca acolo bineplăcând Domnului, să te lepezi de lume; pentru că nu este altă odihnă mai bună pe pământ, decât aceea, de a face bine și a plăcea lui Dumnezeu. Și puternic este Domnul ca și pe alte fecioare și femei să le mântuiască prin tine, aducându-le la o viață ca aceasta. Pentru aceea vei avea îndoită răsplătire de la Dânsul: una, pentru viața ta îmbunătățită; iar alta, pentru povățuirea acelora”. Aceasta auzind sora cuviosului, s-a umilit cu inima și a primit cu dragoste sfatul cel folositor al fratelui său și, lăcrimând, cerea să fie povățuită pentru mântuire.

Iar fericitul Pahomie a preamărit pe Dumnezeu pentru osârdia ei cea atât de mare; și a poruncit unor frați cucernici, ca departe de mănăstire, de cealaltă parte a râului, să-i facă o chilie și să zidească o mănăstire mică; apoi a îmbrăcat-o pe sora sa în chipul monahicesc. Și, adunându-se la dânsa și alte fecioare și femei, le-a dat rânduială de viață monahicească și a încredințat mănăstirea aceea unui bărbat duhovnicesc, bătrân și sfânt, cu numele Petru, care le cerceta adeseori și iconomisea toate cele pentru dânsele.

Cuviosul părintele nostru Pahomie a luat de la Domnul și darul facerii de minuni; pentru că a început, cu darul lui Hristos, a tămădui bolile și a izgoni diavolii. Cuviosul avea prieten adevărat pe un oarecare preot bătrân, cu numele Dionisie, econom al bisericii Tintirisiei. Acela cerceta adeseori pe Cuviosul Pahomie, asemenea și Pahomie se ducea la dânsul, pentru că îl iubea foarte mult, deoarece acel Dionisie era unul din cei ce au mărturisit numele lui Iisus Hristos și a pătimit pentru Dânsul în vremea prigoanei ce fusese mai înainte.

Iar o femeie oarecare vestită din cetatea Tintiriei, pătimind de curgerea sângelui de mulți ani și auzind de sfințenia cea mare a Cuviosului Pahomie, dorea să-l vadă; căci credea că va căpăta tămăduire de boala sa, prin sfintele lui rugăciuni. Și aflând că sfântul nu vorbește cu femeile, nici nu intră femei în mănăstirea lui, s-a dus la fericitul preot Dionisie, că nu era tăinuit acelei femei, că părintele Dionisie cu Cuviosul Pahomie petreceau în mare prietenie întru Domnul și se cercetează unul pe altul, și l-a rugat acea femeie să-l cheme cu dragoste în cetatea lor pe Cuviosul Pahomie. Deci Dionisie a făcut așa și, trimițând rugăminte la cuviosul, l-a chemat în cetate și, intrând ei în sfânta biserică, femeia aceea bolnavă s-a atins de poalele hainelor Cuviosului Pahomie, precum se spune și în Sfânta Evanghe­lie, și îndată s-a tămăduit de curgerea sângelui și s-a făcut sănătoasă. Deci, căzând la pământ, preamărea pe Dumnezeu cu glas mare și pe plăcutul Lui, pe Sfântul Pahomie, l-a fericit cu laude. Iar Cuviosul Pahomie, cunoscând meșteșugul lui Dionisie, a binecuvântat pe femeie și, după vorba cea iubită cu prietenul său cel duhovnicesc, s-a întors la mănăstirea sa.

După aceasta a venit de departe la mănăstire un om oarecare și a rugat pe cuvios să tămăduiască pe fiica sa, care pătimea de duh necurat. Iar cuviosul a poruncit portarului să spună omului acela astfel: „Noi nu avem obicei să vorbim cu femeile, dar trimite la noi o haină oarecare a fiicei tale, ca s-o binecuvântăm în numele Domnului, și iarăși o vom trimite pe ea la voi; și nădăjduim spre Domnul că se va tămădui fiica ta”. Iar omul acela, alergând degrabă, a adus haina fiicei sale și a dat-o sfântului.

Însă Sfântul Pahomie, căutând cu iuțime spre haina aceea, a zis: „Nu este aceasta haina ei”. Iar tatăl său întărea, zicând: „Cu adevărat haina aceasta este a fiicei mele”. Sfântul a grăit către dânsul: „Și eu știu că fiica ta poartă haina aceasta, dar nu i se cuvine ei, pentru că este feciorească; iar ea, zicând că este fecioară și împodobindu-se cu cele feciorești, și-a pierdut fecioria și petrece în necurăția desfrânării. Deci, am cunoscut că haina aceasta este spurcată cu păcatul și pentru aceasta am zis că nu este a ei; iar tu s-o sfătuiești mai întâi să se lase de păcatul acela și să se tăgăduiască că de acum se va păzi curată înaintea lui Dumnezeu, și atunci Domnul îi va fi milostiv și o va tămădui de muncirea diavolească”.

Tatăl ei, auzind acestea, s-a umplut de mâhnire și de mânie asupra fiicei sale și, ducându-se la dânsa, a întrebat-o de este adevărat, și ea a spus tatălui său cu adevărat păcatul ce făcuse, și a făgăduit cu jurământ că nu-l va mai face. Apoi, tatăl ei, întorcându-se la cuviosul și spunându-i cele ce auzise de la fiica sa, îl ruga cu lacrimi să se milostivească spre dânsa. Deci, Cuviosul Pahomie, rugându-se pentru cea îndrăcită, i-a trimis puțin untdelemn și după ce a luat ea cu credință untdelemn și s-a uns cu el, îndată a fugit diavolul de la dânsa și s-a făcut sănătoasă din ceasul acela.

Un alt om avea un fiu îndrăcit cumplit; pentru că cumplit era diavolul dintr-însul și nu putea omul acela să aducă pe fiul său la cuviosul, căci duhul cel necurat care era în el se împotrivea tare, nelăsându-l să-l aducă la plăcutul lui Dumnezeu. Deci, venind acel om în mănăstire, a căzut plângând la picioarele Sfântului Pahomie, și îl ruga cu dinadinsul să se roage lui Dumnezeu pentru fiul lui ce pătimea de duh necurat, ca să-l izbăvească de muncirea diavolească. Iar cuviosul, făcând rugăciune, i-a dat o pâine din mănăstirea sa și i-a poruncit ca, la ceasul mâncării, să pună acea pâine înaintea fiului său. Și ducându-se omul la casa sa cu pâinea și sosind vremea mesei, a pus-o înaintea fiului său; iar îndrăcitul nu voia nici să se atingă de ea, ci și-a împlinit trebuința în acea zi cu altă pâine. Iar după o vreme, flămânzind el și cerând să mănânce, tatăl a sfărâmat o parte din pâinea lui Pahomie în părticele mici și le-a amestecat cu finice și astfel le-a pus înaintea fiului său ca, necunoscând, să mănânce. Iar duhul cel necurat ce era în acel tânăr, cunoscând în finice pâine dată din mâinile sfântului, a aruncat finicele la pământ. Deci, tatăl n-a dat fiului să mănânce mai multe zile, poruncind să nu-i pună înainte nimic altceva decât pâinea adusă de la Sfântul Pahomie. Apoi, tânărul fiind silit de multă foame, a gustat din pâinea aceea și îndată a fugit dracul din el. Iar tatăl, luând pe fiul său sănătos, l-a dus în mănăstirea cuviosului, dând mulțumire și laudă lui Dumnezeu, Cel ce făcea minuni cu rugăciunile plăcutului Său.

Multe alte tămăduiri de boli cu minune se făceau de Cuviosul Pahomie, prin darul Sfântului Duh care petrecea în el, însă pentru acestea nu se înălța cu inima, ci totdeauna se păzea în smerenie. De se ruga lui Dumnezeu cândva pentru ceva și nu-și câștiga cererea, nu se mânia, nici nu se tulbura cu gândul, ci totdeauna avea în gură acel dumnezeiesc și mare cuvânt:Părinte, fie voia Ta!

Oarecând cercetând Cuviosul Pahomie mănăstirile sale pe care le avea în multe locuri, a mers la una care se numea Muhonia. Acolo a văzut un smochin înalt și roditor, în care suindu-se cei tineri în ascuns, furau poamele și le mâncau fără de vreme. Deci, apropiindu-se cuviosul de acel smochin, a văzut șezând în vârful lui un duh necurat și l-a cunoscut că este dracul lăcomiei pântecelui, care înșeală pe cei tineri să fure smochinele și să le mănânce în ascuns.

Atunci a chemat pe grădinarul mănăstirii, care era unul din nevoitorii bătrâni cei de demult, cu numele Iona, și i-a zis: „Frate, taie pomul acesta, pentru că nu i se cuvine să stea în mijlocul mănăstirii spre sminteala celor neîntăriți în înfrânare”. Iar bătrânul Iona, auzind acestea, s-a mâhnit foarte tare și a zis către cuvios: „Nicidecum, o, părinte, pentru că mult rod luăm din el”. Și văzând Sfântul Pahomie pe acel bătrân mâhnit, a tăcut, nevrând să-l mâhnească și mai mult; pentru că îl știa că este sfânt cu viața. Iar a doua zi, acel pom a fost aflat uscat cu totul și nu avea nici rod, nici frunze verzi. Deci văzând aceasta bătrânul Iona, mai mult s-a umplut de mâhnire și de necaz, căci n-a ascultat pe părintele cel sfânt și n-a tăiat îndată acel smochin.

Aici se cuvine a pomeni puțin și de viața acestui fericit bătrân Iona, căci avea optzeci și cinci de ani în mănăstire, slujind cu cinste și cu plăcere lui Dumnezeu. Iar ascultarea lui era să lucreze grădina, să sădească pomi, să adune roadele și, prin ostenelile și rugăciunile lui, să facă mare îmbelșugare și îndestulare de roade nu numai fraților, ci și străinilor.

Însă el n-a gustat niciodată din acele roade și răsaduri până la sfârșitul său, atât de înfrânat și postitor era. Haina lui era numai una, făcută din piele de oaie, pe care o purta iarna și vara. Altă haină niciodată nu-i trebuia decât cojocul, pe care numai atunci îl lua, când se împărtășea cu dumnezeieștile Taine; iar după împărtășire se dezbrăca și îl strângea, păstrându-l curat în tot timpul călugăriei lui. Și nu știa ce este odihna trupului, pentru că totdeauna și neîncetat muncea cu osârdie lucrul lui. El n-a gustat niciodată vreo fiertură, ci verdețurile crude cu oțet îi erau lui hrană în toată viața. Și niciodată nu s-a odihnit pe coastele sale până la moarte, ci după osteneala cea de toată ziua din grădină, primea hrana cea obișnuită o dată pe zi, după apusul soarelui, iar după aceea intra în chilia sa și șezând, lucra cu mâinile, împletind funii toată noaptea fără lumânare, până la cântarea Utreniei. Și avea în gura lui rugăciunea, și astfel dormita puțin pentru nevoia somnului celui firesc. În acest fel și-a obosit trupul său până la cel mai de pe urmă ceas al vieții sale, căci astfel a fost găsit la sfârșit fericitul acela bătrân Iona, șezând și ținând în mâini împletitura ce lucra; iar sufletul lui cel sfânt s-a dus către Domnul, ca unul ce a fost atât de iubitor de osteneli, nevoitor și omorâtor de patimile trupului său.

În aceeași mănăstire a Muhoniei, cuviosul părintele nostru Pahomie a zidit o biserică nouă, cu mâinile fraților celor iscusiți în acel lucru, și a împodobit-o cu stâlpi frumoși, încât se veseleau de acel lucru bun și frumos zidit. Apoi socotind că nu se cade monahilor a se veseli de podoaba lucrului mâinilor lor, nici a se mândri de frumusețea zidirii lor, a luat niște funii groase și a legat stâlpii; deci, chemând pe frați le-a poruncit, ca să tragă cu toată puterea, până ce s-a aplecat zidirea și s-a văzut că este neîmpodobită. Deci, cuviosul a zis către frați: „Să nu vă lăudați, fraților, pentru osteneala cea multă a mâinilor voastre, că ați făcut zidire frumoasă; ci mai ales vă îngrijiți, ca să vă zidiți singuri pe voi și să vă împodobiți sufletul vostru ca pe o Biserică a lui Dumnezeu; pentru că voi sunteți Biserici ale Dumnezeului Celui viu, precum a zis Domnul”. Așa cuviosul părinte, mergând în fiecare locaș, folosea pe frați, învățându-i și dojenindu-i cu cuvinte din dumnezeiasca Scriptură, rugându-i și sfătuindu-i să fie în viață fără de prihană, ca să știe și să cunoască meșteșugirile vrăjmașului, și astfel să se împotrivească lor cu puterea Sfântului Duh, și adeseori să grăiască cuvintele Psalmului:întru Dumnezeu vom face putere și El va urgisi pe vrăjmașii noștri.

Șezând oarecând Cuviosul părinte Pahomie cu frații în mănăstirea sa din Tavenisiot și învățându-i din dumnezeieștile Scripturi, au venit oarecare pustnici eretici, care își acopereau veninul cel dinăuntru cu haine de păr; și, stând înaintea porților mănăstirii, au zis oarecărora din frați: „Suntem trimiși de părintele nostru la al vostru; deci, să-i spuneți din partea noastră aceste cuvinte: «De ești cu adevărat om al lui Dumnezeu și nădăjduiești spre Dânsul că te va asculta pe tine, apoi să vii și să treci cu noi râul cel de lângă mănăstire, cu picioarele pe deasupra apei, ca pe uscat, ca să cunoaștem toți care din noi are mai multă îndrăzneală la Dumnezeu, tu ori noi?»”.

Niște cuvinte de mândrie ca acestea ale acelor eretici auzindu-le Cuviosul Pahomie, a zis către frați: „Cu îngăduința lui Dumnezeu, vor putea ereticii aceia să treacă râul ca pe uscat, fiindu-le în ajutor diavolul, cel ce i-a prins pe dânșii în lațul său, ca să li se întărească înșelăciunea ereticească; însă eu nu cer de la Dumnezeu o minune ca aceea, ca să umblu pe apă, pentru că știu că gândul acesta nu numai că nu este monahicesc, dar nici creștinesc. Iar voi duceți-vă și spune- ți-le lor că așa zice smeritul Pahomie: «Nădăjduiesc spre Dumnezeu, iar nu spre lucrurile mele, deoarece, fiind păcătos, nu voiesc a ispiti pe Domnul Dumnezeul meu. Sârguința mea este, nu ca să umblu pe ape, ci ca să-mi plâng totdeauna pentru păcatele mele și să caut ajuto­rul lui Dumnezeu ca, astfel, să pot trece fără de vătămare ispitele vrăjmașului”. Unele ca acestea auzind ereticii, s-au dus rușinați.

În locașul cuviosului era un frate, care își făcea voia sa și nu mânca în același timp, când mâncau și ceilalți frați, ci postea mai mult decât vremea cea rânduită și se înălța cu părerea întru sine. Iar Părintele Pahomie, cunoscând înălțarea de minte a monahului aceluia, l-a luat de-o parte și i-a zis: „Frate, Domnul a zis:M-am pogorât din cer, nu ca să fac voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis pe Mine; deci, și tu ești dator a ne asculta pe noi și a păzi rânduiala mănăstirească, și când vine vremea mesei, mănâncă împreună cu frații cele puse înainte, însă cu măsură; nu foarte săturându-te, ca să nu se îngrașe trupul și să ridice întru tine război, nici foarte puțin să nu mănânci, ca să nu slăbești cu trupul întru osteneli, ci să primești hrana după măsura puterilor trupești, până ce vei birui pe diavolul slavei deșarte”.

Deci, fratele acela la început a ascultat sfaturile părintelui, însă după aceea iarăși s-a abătut la voia sa, zicând: „Unde este scris: nu posti, nu te înfrâna…?” Deci, fiind sfătuit din nou de Cuviosul Paho­mie, n-a ascultat, și astfel a fost stăpânit de diavol până ce sfântul, rugându-se către Dumnezeu cu dinadinsul pentru dânsul, l-a tămăduit pe el și astfel, fratele s-a îndreptat după aceea, învățat fiind prin certare.

Altădată, stând Cuviosul Pahomie la rugăciune, s-a pomenit întru răpire și a văzut pe frații săi cuprinși de felurite primejdii. Unii dintr-înșii erau îngrădiți de jur împrejur de văpaie, și astfel fiind, nu puteau nicidecum să scape de ea. Alții, fiind cu picioarele desculțe și împleticindu-se în spini, se primejduiau, fiind înțepați de spini și neputând să iasă dintr-înșii; iar alții stăteau la un loc înalt peste o prăpastie adâncă, sub care trecea un râu mare și înfricoșat, plin de crocodili, și nu puteau nici să se ducă de la prăpastie, nici să se arunce în râu, din cauza mulțimii crocodililor.

Această vedenie cuviosul o spunea fraților cu multe lacrimi și proorocea zicând că după ducerea lui din viața aceasta, monahii se vor încurca cu diferite feluri de patimi lumești, se vor primejdui întru multă împiedicare spre mântuire, neputând să se izbăvească și să scape de acelea, căci, prin meșteșugirea vrăjmașului, îi vor înconjura pe dânșii împătimirile cele deșarte.

După aceasta a venit pentru călugărie la cuviosul un măscărici, pe nume Silvan, pe care primindu-l cuviosul și învățându-l mult pentru pocăință, l-a îmbrăcat în schima monahală. Acesta îndărăt- nicindu-se după câtăva vreme, a început a viețui fără de grijă și a face fel de fel de comedii, spre sminteala celor tineri, de care lucru înștiințându-se cuviosul, îl învăța pe el mult, iar uneori îl și bătea. Iar acela se făgăduia că se va pocăi, dar nu se îndrepta. Deci, după o răbdare de douăzeci de ani, cuviosul părinte a poruncit ca să dezbrace de pe dânsul înaintea fraților chipul monahicesc și, dându-i lui haine mirenești, să-l izgonească din mănăstire.

Atunci Silvan a început a cădea la picioarele marelui stareț, rugându-l și zicând: „Iartă-mă, părinte, și mai îngăduie-mă de astă dată; căci cred în Stăpânul Hristos, Cel ce mântuiește pe cei păcătoși, că mă va întoarce la pocăință, cu rugăciunile tale”. Iar starețul i-a zis lui: „Oare știi cât ți-am răbdat eu ție? De cât de multe ori ți-am dat și bătăi, fiind silit de obiceiul tău cel rău, care lucru la nimeni nu l-am făcut decât numai singur ție; pentru că n-am voit a întinde mâna mea spre cineva, iar către tine am fost silit, chiar nevrând a face aceasta. Și când te băteam, pe mine singur mai mult mă durea decât pe tine, cu sufletul pătimind împreună cu tine de milă; pentru că te băteam, nu că voiam să te bat, ci pentru că nădăjduiam că, pedepsindu-te prin bătaie, vei fi mai bun și îți vei mântui sufletul tău. Dar, de vreme ce nici prin învățături, nici prin bătăi nu te-ai îndreptat, te tai pe tine de la trup, ca pe un mădular putred, ca să nu se vatăme și celelalte mădulare”.

Astfel grăind către dânsul Sfântul Pahomie, el mai mult se ruga și plângea cu lacrimi, făgăduind pocăință cu ajutorul lui Dumnezeu. Iar starețul i-a grăit lui: „Dacă voiești să te primesc iarăși în numărul fraților, apoi să pui pentru tine chezaș, că de acum te vei pocăi”. Deci, el și-a pus chezaș pe un oarecare stareț cinstit, cu numele Petronie. Atunci cuviosul, iertând pe Silvan, l-a încredințat bătrânului Petronie, chezașul său, și singur s-a rugat lui Dumnezeu cu dinadinsul pentru el, ca să-l povățuiască la calea cea adevărată a pocăinței. Iar Dumnezeul Cel milostiv, Care nu voiește moartea păcătosului, a dat lui Silvan, cu rugăciunile Sfântului Pahomie, plăcutul Său, atâta zdrobire de inimă întru pocăință, încât în toată vremea lacrimile curgeau din ochii săi ca pârâul. Și când ședea la masă cu frații, de multe ori nu putea să se oprească din plâns și suspinuri, împlinindu-se către dânsul cuvântul proorocului David: Făcutu-s-au lacrimile mele mie pâine ziua și noaptea și băutura mea cu plângere am amestecat-o.

Iar când îi ziceau lui frații ca să se oprească din plâns măcar la masă, înaintea străinilor celor ce vin, el le răspundea: „Cu adevărat voiesc să mă opresc, dar nu pot nicidecum”. Iar frații îi ziceau lui: „Se cade a plânge când ești în rugăciune singur, iar în vremea mesei să te oprești din plângere, pentru că sufletul poate și fără de lacrimile cele din afară să fie totdeauna umilit în inimă”. După aceea, frații iarăși îl întrebau: „Pentru ce plângi așa?” Și-l opreau, zicând: „Ne rușinăm căutând la tine cum plângi și nu putem să mâncăm”. El răspundea: „Frații mei, oare nu-mi este îngăduit să plâng, când văd pe bărbații cei sfinți slujindu-mi mie, păcătosul, care nici de praful picioarelor lor nu sunt vrednic? Oare nu sunt dator a plânge, că mie, spurcatului măscărici, îmi slujesc niște bărbați cinstiți și plăcuți lui Dumnezeu ca aceștia? Deci, voi plânge, fraților, în toate zilele, ca să nu fiu înghițit de pământ ca Datan și Aviron, pentru mulțimea păcatelor mele”.

Pentru o îndreptare ca aceasta și pentru adevărata pocăință a lui Silvan, Cuviosul Pahomie, părintele nostru, se bucura foarte mult, precum și sfinții îngeri se bucură în cer pentru întoarcerea păcătosului. Deci, sfântul stareț adeverea acestea către frați, zicând: „Mărturisesc înaintea lui Dumnezeu, că de când s-a adunat această viață de obște, n-am văzut pe nici unul din toți frații care viețuiesc împreună cu mine, urmând așa smereniei, precum fratele acesta. Știu, fraților, că și voi, cu ajutorul lui Hristos, ostenindu-vă cu multe îmbunătățite nevoințe, ați biruit pe vrăjmaș și l-ați gonit; însă, dacă vă leneviți puțin, vrăjmașul vostru se scoală asupra voastră și cel izgonit se întoarce și începe a face război. Iar Silvan, cel mai de pe urmă dintre voi, pe care nu de mult am voit să-l izgonim, și-a întemeiat mântuirea sa într-atât de adâncă smerenie, încât se vede că a biruit desăvârșit pe diavol și nu mai poate vrăjmașul să se întoarcă și să se scoale asupra lui; pentru că nimic nu biruiește desăvârșit pe vrăjmașul cel mândru ca smerenia inimii cea adevărată a monahului, care s-a lepădat cu totul de sine”. Deci, fericitul Silvan, viețuind opt ani într-o pocăință ca aceasta, s-a săvârșit; iar Cuviosul Pahomie a văzut sufletul lui înălțându-se de sfinții îngeri spre cer, ca o jertfă aleasă.

Viețuind Cuviosul Pahomie cu plăcere dumnezeiască spre folosul tuturor, episcopul cetății care se numea Panopoli, cu numele Uar, a trimis rugăminte la dânsul, chemându-l în cetatea sa să facă în ea o mănăstire după rânduiala și așezământul său. Iar cuviosul, luând pe unii din ucenicii săi, între care era și Teodor, s-a dus acolo și a voit să cerceteze o mănăstire oarecare a sa, care era aproape de calea aceea. Și intrând el în acea mănăstire, a văzut pe unul din frați fiind dus la îngropare cu multă cântare de psalmi și după el mergea sobor mare de popor, între care se aflau părinții și rudeniile celui mort. Deci a poruncit celor ce-l duceau să stea și să înceteze cântarea; pentru că vedea cu ochii cei preavăzători, că nu era de folos sufletului celui mort o cinstită îngropare ca aceea, deoarece viața aceluia fusese rea, petrecând în lenevire și în iubire de păcate.

Apoi a poruncit să dezbrace hainele de pe cel mort, pentru că erau de mare preț, și să le ardă îndată; iar trupul gol, fără de cântare de psalmi și fără de cinste, să-l îngroape afară din mănăstire. De acest lucru minunându-se toți și neîndrăznind a zice ceva împotriva marelui părinte, părinții celui mort, rudeniile și unii din frați au rugat pe Cuviosul Pahomie să-i fie milă de cel mort și să poruncească a-l îngropa după rânduiala obișnuită a Bisericii. Iar sfântul a grăit către dânșii: „Mie, fraților, cu adevărat mai mult decât vouă îmi este milă de cel mort, pentru că voi vă îngrijiți de trupul lui, iar eu de suflet. Și aceasta o fac, ca pentru necinstea îngropării lui, să i se dea oarecare ușurare sufletului lui de la milostivul și iubitorul de suflete Dumnezeu”. Atunci toți au tăcut, auzind niște cuvinte ca acelea de la sfântul părinte.

Și petrecând cuviosul în mănăstirea aceea două zile, i s-a făcut înștiințare că în altă mănăstire un frate bolește, fiind aproape de moarte, și dorește ca înaintea sfârșitului să vadă pe cuviosul părinte, ca astfel să se învrednicească de rugăciunea și de binecuvântarea lui. Deci, sculându-se cuviosul cu ucenicii, s-au dus cu sârguință la mănăstirea aceea. Dar când era el departe de mănăstire ca de trei stadii, a auzit glas îngeresc din văzduh și, ridicându-și ochii spre răsărit, a văzut sufletul fratelui acela, la care se grăbea să se ducă, înălțându-se cu bucurie de sfinții îngeri pe cale luminoasă; și, stând, se minuna; iar ucenicii nici n-auzeau glasul acela, nici nu vedeau ceva. Atunci ei au grăit către sfânt: „Pentru ce stai, părinte, privind în sus, și nu te îngrijești de fratele cel bolnav, ca să nu moară mai înainte de venirea ta?” Iar sfântul le-a răspuns: „Acolo se cade cu adevărat a ne grăbi, unde văd ducându-se sufletul lui de mâinile sfinților îngeri la viața veșnică” .

După aceasta, ajungând la mănăstirea aceea, au găsit mort pe fratele cel ce se sfârșise întru Domnul și, îngropând cu cinste trupul lui, s-au dus la Panopoli. Și s-a bucurat foarte fericitul episcop Uar de venirea Cuviosului Pahomie și a ucenicilor lui. Iar când zideau acolo mănăstirea, niște oameni din cei vrăjmași și zavistnici, îndem­nați de diavol, veneau noaptea și risipeau ceea ce se lucra ziua. Iar cuviosul a răbdat multă vreme o supărare ca aceea de la ei, învățând și pe ucenicii săi la răbdare, până ce Domnul singur a voit de a răsplătit bântuitorilor acelora. Pentru că odată, venind ei după obicei și începând să risipească ostenelile sfinților bărbați, îngerul Domnului i-a ucis cu foc de fulgere, încât toți au pierit, topindu-se ca ceara. Apoi, din vremea aceea, cu ajutorul lui Dumnezeu, se zidea mănăs­tirea fără de împiedicare și s-a făcut locaș ales, și a lăsat într-însa Cuviosul Pahomie pe trei ucenici ai săi, bărbați îmbunătățiți: pe Samuil, pe Ilarie și pe Encratie, ca să îndrepteze lucrurile mănăstirii și să povățuiască pe frați spre mântuire. Iar el, întorcându-se, a venit la mănăstirea sa. Și auzind frații de venirea părintelui lor, au ieșit în întâmpinarea lui, închinându-se și bucurându-se.

Iar un copil nou începător în viața monahicească, ieșind din turma cea cuvântătoare, a strigat către Cuviosul Pahomie: „Părinte, de când ai plecat de aici până astăzi, la noi nu s-au fiert nici verdețuri, nici legume”. Iar sfântul i-a răspuns, zâmbind: “Nu te mâhni, fiule, că voi porunci să se fiarbă”. Deci, ducându-se în mănăstire, a intrat în bucătărie și, găsind pe fratele ce era bucătar lucrând rogojini, l-a întrebat: „Spune-mi, frate, câtă vreme este de când nu fierbi fierturi fraților?” El a răspuns: „Două luni!” Și i-a grăit starețul: „Pentru ce prin lenevirea ta ai defăimat porunca ce ți s-a dat?” Bucătarul răspunse: „Părinte, după porunca ta am voit să fierb în toate zilele, dar am văzut că fiertura nu se mănâncă, pentru că numai copiii cei noi începători mănâncă fiertură, iar frații se înfrâ­nează și petrec cu mâncare uscată; deci fiertura, rămânând multă, se leapădă afară; pentru aceea am încetat a fierbe, ca să nu se arunce bucatele și untdelemnul. Iar ca să nu fiu osândit pentru șederea în zadar, lucrez rogojini cu celălalt frate, care este cu mine în bucătărie”.

Grăit-a lui starețul: „Câte rogojini ați lucrat?” Răspuns-a bucătarul: „Cinci sute”. Grăit-a sfântul: „Aduceți-le aici”. Și le-au adus. Atunci a poruncit ca îndată să ardă rogojinile acelea, zicând: „Precum voi n-ați băgat în seamă porunca mea, pentru a fierbe mâncare fraților, așa și eu fără de cruțare ard lucrul mâinilor voastre, ca să știți, că nu este bine a călca așezămintele părintești cele date spre mântuirea sufletului!” Iar bucătarul și cu celălalt frate, văzând acestea, au căzut înaintea părintelui cu pocăință și au cerut iertare.

Aducându-și aminte cuviosul de vedenia ce i se făcuse în răpire, pentru frații cei ce aveau să cadă în multe feluri de împătimiri și să se împletească cu griji deșarte după sfârșitul lui, plângea. Deci, închizându-se în chilia sa de cu seara, se ruga lui Dumnezeu pentru frații aceia. Și iarăși, o vedenie ca aceasta a văzut în miezul nopții, după cum spunea singur în urmă: „Vedeam o groapă adâncă și întunecoasă și în ea o mulțime de monahi fără de număr, dintre care mulți se sârguiau să iasă din groapa aceea întunecoasă, dar nu puteau, de vreme ce pogorându-se alții întru întâmpinarea lor, pe aceia îi surpau iar în adâncul gropii. Iar alții, aproape de mal fiind și vrând acum să iasă, de năprasnă surpându-se, iarăși cădeau în groapa cea adâncă. Alții mai neputincioși, căzând mai adâncă se tăvăleau în cele mai dedesubt; iar unii strigau cu glasuri umilite. Insă nu mulți din ei de abia ieșeau de acolo cu multă osteneală și aflau îndată lumină, întru care intrând, se bucurau, mulțumind Domnului”.

Și venindu-și în sine cuviosul, socotea vedenia aceea; și a cunoscut ce fel de nepurtare de grijă va fi între monahi în zilele din urmă: lenevire, întunecare și căderi; că va rămâne între dânșii numai chipul călugăresc. Deci se tânguia foarte pentru aceasta și grăia către Dumnezeu: „Doamne, Atotțiitorule, dacă așa va fi, apoi pentru ce ai lăsat să fie obștile și mănăstirile? Doamne, adu-Ți aminte de așeză­mântul Tău, pe care l-ai făgăduit, ca să-l păzești celor ce-Ți slujesc Ție până la sfârșitul veacului. Tu știi, Stăpâne, că de când am luat chipul monahicesc, totdeauna m-am smerit înaintea Ta și n-am gustat pâine sau apă până la săturare, nici de altceva din cele pământești nu m-am săturat”.

Grăind acestea cuviosul, s-a auzit către el un glas de sus, de la Domnul: „Nu te lăuda, Pahomie, fiind om; ci cere iertare, pentru că toate se alcătuiesc cu milostivirea Mea”. Iar Pahomie, aruncându-se la pământ, a strigat către Dumnezeu: „Doamne, iartă-mă și nu lua îndurările Tale de la mine; ci trimite mila Ta mie, nevrednicului. Pentru că știu și eu, o, Stăpâne, că fără de sprijinul Tău toate se fac șchioape; iar milostivirea Ta pe toți îi miluiește și, prin judecățile cele neștiute, îi mântuiește”.

Pe când cuviosul se ruga astfel, doi îngeri în chipul luminii au stat înaintea lui; iar în mijlocul lor era un tânăr cu frumusețe negrăită, strălucind ca razele soarelui și având pe capul Lui o cunună de spini. Și ridicând îngerii pe Pahomie de la pământ, i-au zis: „Deoarece ai cerut să ți se trimită ție milostivire de la Domnul, iată, aceasta este milostivirea: singur Dumnezeul slavei, Iisus Hristos, Unul născut Fiul Tatălui, Cel ce S-a trimis în lume și S-a răstignit pentru voi, și poartă această cunună de spini pe cap!” Și a zis Domnul către Pahomie: „Îndrăznește, Pahomie, și te întărește, că sămânța ta cea duhovnicească nu va lipsi până la sfârșitul veacului. Iar din cei ce vor să fie după tine, mulți mântuindu-se cu ajutorul Meu din întunecoasa groapă, se vor arăta mai înalți decât îmbunătățiții monahi de acum. Pentru că cei de acum, povățuindu-se și luminându-se prin pilda vieții tale, strălucesc cu faptele cele bune; iar cei ce vor să fie după tine, pe care i-ai văzut în groapa cea întunecoasă, neavând acest fel de povățuitor ca să-i poată scoate din acel întuneric, cu singură alegerea voii lor sărind din întuneric, vor merge cu osârdie pe calea cea luminoasă a poruncilor Mele și se vor afla plăcuți Mie. Iar alții se vor mântui prin ispite și prin primejdii și se vor asemăna cu sfinții cei mari. Pentru că amin zic ție pentru dânșii, căci aceeași mântuire vor câștiga, pe care o au și monahii cei de acum, care viețuiesc cu desăvârșire și cu neprihănire!”

Aceasta zicând Domnul, S-a suit la cer și se lumina văzduhul cu lumina cea negrăită a slavei Lui; iar Sfântul Pahomie, căzând, s-a închinat Domnului și-L slăvea cu gura și cu inima, bucurându-se de acea preaslăvită vedenie și umplându-se de negrăită dulceață din cuvintele Domnului.

Un frate oarecare dorea să se facă mucenic, dar în acea vreme era pace în Biserica lui Hristos, întru împărăția dreptcredinciosului împărat Constantin cel Mare. Deci, fratele acela ruga adeseori pe Sfântul Pahomie, zicând: „Roagă-te lui Dumnezeu pentru mine, părinte, ca să mă fac mucenic!” Iar sfântul îl învăța să nu primească în inimă un gând ca acela, ca să dorească mucenicia, și zicea: „Frate, rabdă cu vitejie nevoința monahicească și poartă ostenelile mănăstirești fără de cârtire întru ascultări și te sârguiește ca prin viață fără de prihană să placi lui Hristos și astfel vei avea împărtășire cu sfinții mucenici în cer!”

El însă supăra în toate zilele pe sfântul, dorind să pătimească pentru Hristos, și ruga pe cuviosul să se roage lui Hristos pentru el, ca să-l învrednicească cununii mucenicești. Iar Sfântul Pahomie, vrând ca să se izbăvească de o supărare ca aceea care i se făcea de el, i-a zis: „Mă voi ruga pentru tine, ca să-ți fie ție precum voiești; dar să te păzești, ca nu, în loc de mărturisirea numelui lui Iisus Hristos, să te lepezi de El în vremea muceniciei; căci cu adevărat te amăgești cu gândul, singur vrând de voie să te arunci în ispită, când singur Domnul ne învață să ne rugăm, ca să nu cădem în ispită”.

Și s-a întâmplat că, după doi ani, Cuviosul Pahomie a trimis câțiva frați la un sat al lor, să adune papură pentru facerea rogojinilor mănăstirești, fiindcă acolo creștea multă papură. Și satul acela era aproape de niște barbari care se numeau vlemizi. Deci, pe când frații adunau papură în acel ostrov, Cuviosul Pahomie, chemând pe fratele acela, care dorea mucenicia, i-a poruncit să meargă să cerceteze pe frații cei ce se osteneau cu strângerea papurei și să le ducă hrană. Deci, trimițându-l, i-a zis cuvântul Apostolului:Iată, acum este vreme bineprimită, acum este ziua mântuirii! întru nimic nedând nici o sminteală, pentru ca slujba să fie fără prihană”.

Iar el încărcând un asin cu mâncări, s-a dus la frați, dar când s-a apropiat de pustie, barbarii se pogorau din munte ca să ia apă și, prinzându-l, l-au legat și l-au suit în munte la ceilalți barbari, împreună cu asinul. Iar aceia, văzând pe monah, au început a-l batjocori, zicându-i: „Monahule, vino de te închină zeilor noștri”. Și, înjunghiind dobitoace, aduceau jertfă idolilor lor. Deci, aducându-l pe monahul acela, îl sileau ca să jertfească împreună cu ei. Dar el nevoind să aducă jertfele cele spurcate idolilor, barbarii s-au mâniat și, înconjurându-l cu săbiile scoase, voiau îndată să-l taie în bucăți. Iar el văzând săbiile trase deasupra capului său și înțelegând mânia cea cumplită a barbarilor, s-a temut mult și, alergând de frică, a căzut la idoli, s-a închinat lor și le-a adus jertfă, apoi a băut și a mâncat din cele jertfite idolilor. Astfel, temându-se de moartea cea trupească, și-a vătămat sufletul său cel fără de moarte, lepădându-se de Hristos.

După săvârșirea unui păcat greu ca acela, barbarii l-au dezlegat din legături pe monahul acela și, fiind eliberat de ei, s-a dus într-ale sale. Iar el, pogorându-se din munte, și-a venit în simțire, cunos- cându-și păcatul, și-a rupt hainele și bătându-și fața, s-a întors la mănăstire. Iar Cuviosul Pahomie, cunoscând cu duhul cele întâmplate acelui frate, a ieșit foarte mâhnit întru întâmpinarea lui. Iar acela, văzând pe părintele Pahomie, a căzut înaintea lui cu fața la pământ, tânguindu-se și strigând: „Am greșit lui Dumnezeu și ție, părinte, căci n-am ascultat sfatul tău cel bun și învățătura cea de folos, ca să nu doresc mucenicia; căci, de te-aș fi ascultat pe tine, n-aș fi pătimit unele ca acestea!”

Iar marele părinte i-a zis: „O, ticălosule, singur te-ai lipsit de un bine atât de mare, căci cu adevărat zăcea înaintea ta cununa mucenicească, iar tu ai călcat-o pe ea. Gata îți era împărtășirea cu sfinții mucenici; iar tu te-ai rupt din ceata lor cea sfântă. Stăpânul Hristos venise la tine cu sfinții îngeri, vrând să-ți pună diadema pe capul tău; iar tu te-ai lepădat de El, iubind mai mult vremea cea scurtă a acestei ticăloase vieți, decât pe Dumnezeu. Te-ai temut de moarte, pe care o vei suferi și, nevrând, ai pierdut viața cea veșnică, depărtându-te de Dumnezeu. Unde sunt cuvintele tale, pe care le grăiai întotdeauna? «Doresc ca să fiu mucenic pentru Hristos!…» Și mă supărai, ca să mă rog pentru tine, să te învrednicești de mucenicie. Deci, aceasta îți era vremea cea bineprimită, ca într-un ceas să mori pentru numele lui Iisus Hristos și să câștigi cununa cea mucenicească; dar tu în loc de mărturisirea numelui lui Iisus Hristos, te-ai lepădat de El. Au nu ți-am spus eu mai înainte toate acestea? Au nu te-am sfătuit să încetezi cu gândul acesta?” Iar fratele acela a zis: „Părinte, am greșit întru toate și nu pot căuta la fața ta, nici să-mi ridic ochii spre cer! Am pierit, părinte, și nu este în mine nădejde de mântuire și nu știu ce să fac; căci nu m-am așteptat să mi se întâmple mie unele ca acestea!”

Acestea grăindu-le el cu plângere și cu tânguire, marele stareț i-a zis: „Ticălosule, tu până în sfârșit te-ai înstrăinat de Dumnezeu; dar Domnul este bun și fără de răutate și nu Se mânie până la sfârșit, căci este voitorul milei și poate ca să afunde păcatele noastre în adâncul milostivirii Sale, ca o piatră de apă în mare; de vreme ce, pe cât este de departe cerul de pământ, pe atât depărtează de la noi fărădelegile noastre. Pentru că nu voiește și nu dorește moartea păcătosului, ci pocăința lui; deci, cel ce a căzut, să nu petreacă întru cădere, ci să se scoale; iar cel ce s-a întors dinspre El, să nu se depărteze, ci degrabă să se întoarcă iarăși la El. Așadar, nu te deznădăjdui, căci este și pentru tine nădejde de mântuire; căci pomul cel tăiat iarăși va odrăsli din rădăcină. De voiești să mă asculți pe mine, vei câștiga iertare de la Domnul”. Iar el, plângând, zicea: „O, părinte, de acum te voi asculta pe tine întru toate!”

Și i-a poruncit cuviosul să se închidă într-o chilie singuratică și până la moarte să nu vorbească cu nimeni, decât numai cu părintele cel duhovnicesc, și a doua zi să mănânce puțină pâine cu sare și cu apă, și să facă două rogojini pe zi, să se roage și să privegheze pe cât va putea și din plângere să nu înceteze niciodată. Și a făcut toate acestea fratele acela cu bucurie, viețuind în pocăință zece ani, și a trecut către Domnul.

Însingurându-se odată Cuviosul Pahomie de gâlcevile mănăsti­rești, i-a stat înainte diavolul în chip luminos, zicându-i: „Bucură-te, Pahomie, căci eu sunt Hristos și am venit la tine ca la prietenul meu”. Iar sfântul, socotind în sine, se gândea așa: „Venirea lui Hristos la om se face plină de bucurie și fără de frică, astfel încât toate gândurile omenești se sting în ceasul acela, pentru că toată mintea se întraripează în vedenia care se vede. Iar eu, văzând arătarea acestuia ce-mi stă în față, sunt plin de tulburare și mă tem.

Deci, acesta nu este Hristos, ci satana!” Și sculându-se îngrădit cu credința către Dumnezeu, i-a zis cu îndrăzneală: „Du-te de la mine, diavole, căci ești blestemat tu și vedenia ta și meșteșugirile sfaturilor tale celor viclene”. Iar diavolul îndată s-a stins și s-a făcut ca praful, a umplut chilia de putoare și a tulburat văzduhul, fugind și strigând cu glas tare: „Eu am voit ca acum să te arunc sub picioarele mele; iar tu, apucând mai înainte, m-ai surpat, și în toate zilele biruindu-mă mă batjocorești; pentru că mare este puterea lui Hristos, Care vă ajută vouă, monahilor; însă nu voi înceta să mă lupt cu voi, de vreme ce se cade ca lucrul meu să-l săvârșesc”. Iar sfântul întărindu-se cu duhul, se mărturisea Domnului, mulțumindu-I de ajutorul Lui cel atotpu­ternic, care ajută robilor Săi asupra potrivnicului.

Iar într-o noapte, Sfântul Pahomie, umblând prin mănăstire cu fericitul Teodor, au văzut de departe amândoi împreună pe diavolul în chip de femeie preafrumoasă, venind spre mănăstire cu o mulțime de slugi, iar Teodor a început a se teme, văzând-o. Deci sfântul i-a zis: „Nu te teme, fiule, ci îndrăznește nădăjduind spre Domnul”. Și a început a se ruga lui Dumnezeu. Iar diavolul cel în chip de femeie, apropiindu-se, a zis: „Pentru ce vă osteniți în zadar, fiindcă nu puteți nimic să faceți împotriva mea, de vreme ce am luat putere de la Atotțiitorul Dumnezeu să ispitesc pe care voi dori”. Iar Sfântul Pahomie a întrebat pe diavol, zicând: „Tu cine ești, de unde vii și pe cine voiești să ispitești?” Răspuns-a aceea ce se părea femeie: „Eu sunt puterea diavolului și mie îmi slujește toată tabăra diavolească; eu am rupt pe Iuda din ceata apostolilor și asupra ta, Pahomie, am luat putere să ridic război, dar nimeni cândva nu m-a defăimat pe mine atât de mult ca tine; pentru că mă surpi pe mine nu numai sub picioarele bătrânilor, ci și sub ale copiilor tineri, învățându-i să mă calce. Și ai adunat atâta mulțime de nevoitori asupra mea și i-ai îngrădit pe ei cu zidul cel nerisipit al fricii de Dumnezeu, încât slugile mele nu mai pot să se apropie de cineva cu îndrăzneală. însă această putere întru voi a crescut asupra mea, prin întruparea lui Dumnezeu Cuvântul, Cel ce v-a dat vouă stăpânire să călcați peste toată puterea noastră”.

Sfântul Pahomie a răspuns: „Oare pe mine singur ai venit să mă ispitești, tu, putere a diavolului, sau și pe ceilalți?” Răspuns-a femeia: „Și pe tine și pe toți cei asemenea cu tine”. Grăit-a sfântul: „Apoi și pe Teodor îl vei risipi?” Răspuns-a femeia: „Am luat stăpânire ca să te ispitesc pe tine, pe Teodor și pe ceilalți, dar nu pot să mă apropii de voi, căci, atunci când vă ispitesc pe voi, mă fac vouă pricinuitoare de folos, mai mult decât de pagubă. Dar nu veți petrece în veci pe pământ cu aceia, pe care acum cu rugăciunea îi întrarmați; pentru că va veni o vreme când, după al vostru sfârșit, mă voi juca între dânșii”. Grăit-a sfântul: „Dar de unde știi, că cei ce vor fi după sfârșitul nostru nu vor sluji lui Dumnezeu cu atâta credință, precum îi slujim noi?” Răspuns-a diavolul: „Știu din arătare”. Atunci sfântul a zis: „Minți cu capul tău cel spurcat, pentru că a ști acest lucru, este dat numai lui Dumnezeu, ca să știe pe cele ce vor să fie; iar tu ești mincinos și stăpânești minciuna”. Zis-a diavolul: „Deși nu știu nimic prin cea mai înainte știință, totuși am cunoștință din lucrurile cele trecute și din cele de față, despre cele ce vor să fie”. Unele ca acestea bârfind diavolul, și încă multe altele, Cuviosul Pahomie l-a certat pe el cu numele lui Iisus Hristos și s-a stins diavolul cu toată ceata sa.

Odată cercetând cuviosul pe frații de prin mănăstirile sale și de prin singurătăți și îndreptând științele lor, a venit la un bărbat cinstit, care intrase în călugărie dintr-o dregătorie mare. însă monahul acela nu știa limba egipteană, ci vorbea grecește și latinește, iar Cuviosul Pahomie avea nevoie de tălmaci ca să vorbească cu dânsul. Și întrebându-l sfântul pe el pentru îndreptarea științei, acela nu voia să-și descopere știința sa prin tălmaci, ci numai către singur starețul. Dar nu putea, deoarece nu știa limba egipteană pe care o vorbea Sfântul Pahomie, iar marele stareț nu știa nici pe cea grecească, nici pe cea latinească. Deci, sculându-se cuviosul, s-a dus la un loc osebit și, întinzându-și mâinile către cer, a început a se ruga, zicând: „Doamne, Atotțiitorule, dacă nu pot să folosesc pe oamenii care i-ai trimis la mine de la marginea pământului, neștiind limba lor, apoi ce trebuință este ca să vină ei la mine? De voiești ca aici să mântuiești pe dânșii prin mine, apoi dă-mi mie, Stăpâne, ca să înțeleg vorba lor spre îndreptarea sufletelor lor”.

Și după ce s-a rugat astfel trei ceasuri și și-a sfârșit rugăciunea sa, fără de veste i s-a trimis din cer, în dreapta lui, o hârtie scrisă ca o carte, pe care citind-o, îndată a înțeles graiul tuturor limbilor și a dat slavă lui Dumnezeu. Deci, întorcându-se cu mare bucurie la fratele acela, a început a vorbi cu dânsul grecește și latinește, ca și cum din tinerețe ar fi învățat limbile acelea sau s-ar fi născut întru dânsele. Iar monahul acela se minuna de un dar ca acesta ce s-a dat cuviosului în puțină vreme și spunea celorlalți că marele părinte i-a întrecut pe toți cărturarii în curata vorbire grecească și latinească. Deci, vorbind cuviosul cu fratele acela multă vreme și pricepând știința lui și pe bine îndreptând-o pe aceea, l-a încredințat lui Dumnezeu și s-a întors în chilia sa.

Apoi Cuviosul Pahomie, ajungând la adânci bătrâneți și lui Dumnezeu foarte plăcându-I, și multă mulțime la calea mântuirii povățuind, a căzut într-o boală trupească după praznicul Sfintelor Paști; și îi slujea lui în boală fericitul Teodor. Iar mai înainte cu două zile de sfârșitul său, a chemat pe toți frații, învățându-i spre folosul sufletului lor și poruncindu-le să se păzească de eretici ca de o otravă vătămătoare de suflet și aducătoare de moarte. După acestea, rugându-se lui Dumnezeu și dându-le lor pace, binecuvântare și sărutarea cea mai de pe urmă, și-a dat cinstitul său suflet în mâinile lui Dumnezeu. Și s-au adunat toți monahii de la toate mănăstirile înființate de el, care erau cu toții în număr de șapte mii, împreună cu cei din lavra cea mare de obște din Tavenisiot, care era maică și începătoare a tuturor mănăstirilor, în care erau o mie și patru sute de frați. Deci, adunându-se toți și plângând ca fiii pentru părintele lor, ca ucenicii pentru dascălul lor și ca oile pentru păstorul lor, au îngropat cu cinste pustnicescul și mult ostenitul lui trup, slăvind pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, pe un Dumnezeu în Treime, Căruia și de la noi I se cuvine cinste, slavă și închinăciune, acum și pururea și în vecii vecilor, Amin.

Notă – La începutul vieții Cuviosului Pahomie se pomenește de o cetate creștină din Tebaida, care se numea Oxirinhos; deci este lucru cuviincios, ca să pomenim aici și cele scrise despre dânsa de către preotul Rufin în Patericul Egiptului, capitolul V. Iată ce zice el: „Am aflat într-însa – adică în Oxirinhos – atâtea bunătăți duhovnicești, pe care după vrednicie nimeni nu poate să le spună, pentru că am văzut-o pe ea plină de monahi; înăuntru și dinafară primprejur, pretutindeni chilii monahicești; iar capiștile idolești cele mari, care au fost mai înainte, acelea s-au prefăcut în mănăstiri alese; și în toată cetatea puteai să vezi mai multe biserici și mănăstiri decât case mirenești.

Iar cetatea aceea este foarte mare și cu popor mult. Ea are l2 biserici mari, sobornicești, afară de mănăstiri, în care sunt biserici osebite. Și nici porțile cetății, nici pirgurile (turnurile de pază), nici vreun unghi al cetății nu se află fără de locuințe monahicești. Și prin toate părțile cetății, ziua și noaptea, totdeauna se înalță neadormite laude lui Dumnezeu, și poți să vezi toată cetatea aceea ca pe o biserică. Și nici un eretic sau păgân nu era în ea, ci toți numai dreptcredincioși creștini; și cu nimic nu s-ar fi osebit de biserică, dacă episcopul locului ar fi voit să săvârșească dumnezeiasca slujbă pe ulițe în mijlocul cetății, ca într-o biserică.

Iar mai marii cetății și ceilalți cetățeni au pus străji pe la toate porțile și căile ca să păzească de va veni vreun străin sau sărac; și pe acela îndată îl întâmpinau cu bucurie, întrecându-se unul cu altul și sârguindu-se să-l ia în casa sa și să-l odihnească, și cu toate trebuințele să-l îndestuleze. Iar pe noi dacă ne-au văzut – zice Rufin când voiam să mergem prin cetatea lor, cu câtă dragoste ne-au întâmpinat și ce fel de cinste, ca a îngerilor lui Dumnezeu, ne-au dat; ce fel de ospăț și de odihnă ne-au făcut, nu pot spune.

Și văzând noi acolo multe cete de monahi, am întrebat pe episcopul acelei cetăți, care este numărul lor, și ne-a spus că în cetatea lor se află zece mii de monahi; iar călugărițe, care slujesc întru feciorie lui Dumnezeu, sunt douăzeci de mii. Iar iubirea de străini a tuturor acelora, care ne-au arătat nouă, ce fel de cuvânt poate să o spună?” Acestea le spunea preotul Rufin, despre acea creștinească cetate ce se numea Oxinrihos. O, de s-ar fi făcut acea veche cetate pildă cetăților creștinești de acum!

Sfântul Serghie Mărturisitorul († cca. 835)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.orgş stilvechi.ro

 

Sfântul Serghie Mărturisitorul

Sfântul Serghie Mărturisitorul († aproximativ 835) a fost un mărturisitor pentru credința ortodoxă în timpul persecuțiilor iconoclaștilor împotriva ortodocșilor în secolul al IX-lea.

Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 13 mai.

Acesta fiind de neam slăvit și mare la Constantinopol, și după suflet s-a dovedit mare. Căci stând înaintea împăratului Teofil Iconoclastul cel prigonitor și fără de Dumnezeu (către anul 835) și acuzat fiind că se închină sfintelor icoane, a mărturisit și legându-i-se grumajii cu o funie a fost purtat și înconjurat prin mijlocul cetății pe străzi și prin piețele cele pline de popor, suferind scuipări și ocări cu un rău-făcător.

Mai apoi i s-a luat și toată averea și a fost aruncat în temniță, rău pătimind.

Iar după ce l-au scos din temniță l-au exilat cu toată casa sa, cu soția sa Irina și cu copiii a fost izgonit.

Și de necazurile înstrăinării îndestulându-se și luptându-se cu diferite scârbe, a fost chemat de Dumnezeu, și s-a dus ca să câștige vrednice răsplătiri de la Hristos, Cel care dă răsplata nevoinței.

 

Viaţa Sfantului Cuvios Serghie Marturisitorul

Icoana Tuturor Sfinților -  foto preluat de pe doxologia.ro

Icoana Tuturor Sfinților – foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluat de pe stilvechi.ro

Cuviosul Serghie a vorbit de trei ori din sanul mamei sale in timpul Sfintei Liturghii

Cuviosul si de Dumnezeu purtatorul parintele nostru Serghie s-a nascut in cetatea Rostovului, din parinti binecredinciosi, pe nume Chiril si Maria. Deci, l-a ales pe el Dumnezeu pentru slujba Sa inca din pantecele mamei sale, caci, intrand oarecand mama lui dupa obiceiul sau in Biserica, la Sfanta Liturghie, si avand in pantece pe acest prunc, «cand au vrut sa inceapa a citi Sf. Evanghelie pruncul a glasuit, incat au auzit toti cei ce erau aproape de maica sa. De-asemenea, in vremea cantarii heruvicului, a doua oara a strigat pruncul. Si cand preotul a glasuit “Sfintele sfintilor”, a treia oara s-a auzit, glasul pruncului din pantecele mamei. Din aceasta au, inteles toti ca o sa se arate mare luminator lumii si slujitor Sfintei Treimi. Caci, precum Sfantul Ioan Botezatorul a saltat cu bucurie in pantece inaintea Maicii Domnului, asa si acesta a saltat inaintea Domnului in sfanta biserica. Deci s-a cuprins de frica si de spaima mama lui de minunea aceea, si toti cei ce auzisera se mirau foarte. Iar dupa acestea s-au implinit zilele nasterii si a nascut fiu si i-a pus numele Vartolomeu. Si, de cand s-a nascut, nu sugea Miercurea si Vinerea niciodata si nici altceva nu gusta. Iar aceasta era incepatura a infranarii si a postirii lui celei mari, pe care mai pe urma a aratat-o in varsta cea desavarsita. Iar fiind de sapte ani a fost dat la invatatura cartii, dar nu invata lesne, caci era zabavnic la minte. Si cu multa silinta il invata pe el dascalul, insa cu greu sporea ceva. Aceasta era insa dupa randuiala lui Dumnezeu, ca de la Duhul Sfant, iar nu de la oameni, sa se dea copilului intelegerea cartii.

Intr-o zi umbland singur printr-o dumbrava – caci iubea din tinerete linistea si de multe ori se preumbla singur prin locuri linistite – a gasit un calugar, sau mai curand un inger in chip calugaresc, trimis de Dumnezeu, stand acolo si facand rugaciuni. Iar el, apropiindu-se, a asteptat sfarsitul rugaciunii, si apoi i-a facut inchinaciune. Iar calugarul l-a intrebat: “Ce-ti trebuie, fiule?” A raspuns copilul, zicand: “M-au dat, parinte, sa invat carte si nu pot sa inteleg nimic; din cele ce-mi spune dascalul meu, de care lucru tare ma necajesc si nu stiu ce sa fac. Ma rog sfintiei tale, roaga-te lui Dumnezeu pentru mine ca sa ma intelepteasca cu sfintele tale rugaciuni”. Iar calugarul, facand rugaciune, l-a binecuvantat, zicandu-i: “Iata, de acum, fiule, iti daruieste Dumnezeu sa intelegi cele ce-ti trebuie, incat sa poti si pe altii sa-i ajuti!”

Din vremea aceea fericitul copil, precum pamantul adapat din destul de ploaie se face roditor, luand binecuvantare de la sfantul acela calugar – mai bine zis de la inger – s-a facut lesnicios spre invatatura a toata intelepciunea cartii fara de osteneala. Pentru ca, Dumnezeu i-a deschis lui mintea sa inteleaga scripturile”.

Si crestea copilul cu anii, cu intelegerea si cu faptele bune, caci iubea postul si infranarea, fugea de jucariile cele obisnuite copilaresti; iar la citirea dumnezeiestilor carti sezand, invata acea intelepciune, a carei incepatura este frica Domnului. Si asa, din treapta in treapta mergand, crestea spre barbatia cea desavarsita.

Dupa aceasta, parintii lui s-au mutat din cetatea Rostovului la locul ce se chema Radonej, nu pentru ca era acel loc mai mare sau mai vestit, ci pentru ca Dumnezeu asa a binevoit, ca la acel loc sa proslaveasca pe placutul sau, despre care ne este noua acum cuvantul. Drept aceea, mutandu-se acolo parintii fericitului, nu dupa multa vreme s-au mutat si din viata aceasta la locurile cele luminoase si racoroase, lasandu-si toata averea mostenitorului lor, Vartolomeu. Iar el se gandea intru sine la moartea parintilor sai, zicand: “Si eu sunt muritor, si cu adevarat voi muri si eu ca si parintii mei”. Deci binecunoscatorul copil, socotind viata aceasta scurta, a impartit averea ce ramasese dupa parinti, nelasandu-si lui nimic spre hrana cea de nevoie, caci nadajduia spre Dumnezeu Cel ce da hrana celor flamanzi.

Apoi s-a dus in pustie si, facandu-si o chiliuta, petrecea acolo nevoindu-se si rugandu-se lui Dumnezeu neincetat. Iar dupa o vreme a venit la dansul un sfintit calugar, anume Mitrofan, de catre care fericitul Vartolomeu s-a tuns in calugareasca randuiala, avand de la nasterea sa douazeci si trei de ani, si l-a chemat din calugarie cu numele de Serghie. Deci a petrecut acel sfant calugar cu Serghie putine zile si dupa aceasta i-a zis lui: “Eu, fiule, ma duc in calea mea, iar pe tine te dau in mainile lui Dumnezeu”. Si a proorocit, zicand: “Va face Dumnezeu la locul acesta o manastire mare si preamarita”. Si facand rugaciune s-a dus.

Iar Sfantul Serghie a ramas la locul acela si se ostenea, zdrobindu-si trupul sau cu privegherea, cu postul si cu multe feluri de osteneli, in vreme de iarna, crapand pamantul de ger, el rabda intr-o haina, ca unul fara de trup aratandu-se. Iar diavolii, nesuferind nevointele lui, se sarguiau sa-l alunge de la locul acela, inchipuindu-se uneori in fiare, alteori in serpi, infricosand pe sfantul si repezindu-se la dansul cu salbaticie. Iar el, cu rugaciunea, precum cu o arma, ii alunga pe ei si infierbantarile lor le rupea ca paianjenul, prin vitejia sufletului. Odata, intr-o noapte, a napadit aievea o tabara draceasca asupra lui, ca o oaste oarecare si cu manie mare striga: “Iesi din locul acesta, iesi, sa mori ca un rau!”

Si acestea zicandu-le, o vapaie mare iesea din gurile lor. Iar el, cu rugaciunea inarmandu-se, indata a alungat tabara draceasca si fara de temere a ramas, cantand si laudand pe Dumnezeu. Acestea facandu-se asa, a inceput a strabate pretutindeni slava despre dansul si se adunau la el multi din cetatile si tinuturile dimprejur pentru folos sufletesc. Altii voiau sa locuiasca impreuna cu dansul si sa fie povatuiti de el la calea mantuirii; iar el cu dragoste-i primea pe cei ce veneau. Si a zidit mai intai o biserica mica, din porunca lui Teognost, care atunci era arhiereu, s-a sfintit in numele Preasfintei Treimi, apoi si manastire cinstita a ridicat, care este si astazi cu darul lui Hristos.

Deci, rugat fiind de frati, a luat preotia, prin hirotonire de catre episcopul Atanasie, si pastea binecuvantatoarea turma cea incredintata lui, povatuind-o la pasunea cea duhovniceasca, iar pe lupii cei rau ganditori ii alunga cu rugaciunea.

Dar dupa putina vreme iar se sculara diavolii, nesuferind a fi alungati de sfantul. Si, inchipuindu-se in serpi, au intrat in chilia lui, incat era chilia plina de serpi. Iar sfantul, degraba s-a intors la rugaciune si indata diavolii cu nalucirile lor s-au stins ca fumul. Din acea vreme i s-a dat de la Dumnezeu putere asupra duhurilor celor necurate, incat nici nu indrazneau a se mai apropia de dansul. Iar ducandu-se vestea despre dansul pretutindeni si multi din partile dimprejur adunandu-se, a venit un arhimandrit de la Smolensc, anume Simon, care s-a dat pe sine in supunere sfantului si multa avere aducand a dat-o in mainile lui, ca sa zideasca o biserica mai mare.

Si ajutand Dumnezeu, Cuv. Serghie degrab a ridicat, cu acea avere, o biserica mai mare si manastirea a largit-o si vietuia ingereste, ca in cer, cu ceata fratilor sai, ziua si noaptea laudand pe Dumnezeu. Deci s-a intamplat oarecand in manastirea lui a fi lipsa de hrana si erau fratii in mahnire mare, petrecand flamanzi fara de hrana trei zile. Iar randuiala cuviosului era ca sa nu iasa calugarii din manastire sa ceara la mireni paine, ci sa-si puna nadejdea spre Dumnezeu Cel ce hraneste toata suflarea, si de la Acela cu credinta sa-si ceara cele trebuincioase.

In timpul acela nu era viata de obste in manastirea cuviosului. Deci fratii fiind stramtorati de foamete, au inceput a carti impotriva sfantului, zicand: “Pana cand ne opresti pe noi a merge la lume si a cere cele de trebuinta? Vom mai rabda inca aceasta noapte, iar dimineata vom iesi din locul acesta, ca sa nu murim de foame”. Iar sfantul ii mangaia pe ei, spunandu-le din vietile sfintilor parinti, cum au rabdat multe necazuri, foame si sete si lipsa de imbracaminte pentru Domnul si le graia lor cuvintele lui Hristos: “Cautati la pasarile cerului, ca nici nu seamana, nici nu secera, nici nu aduna in jitnite, si Tatal Ceresc le hraneste pe ele. Si daca hraneste pasarile, oare pe noi nu poate sa ne hraneasca? Iata acum este vremea rabdarii, iar noi ne-am aratat nerabdatori, nevrand a suferi putina vreme ispita ce ni s-a intamplat, pe care de am fi primit-o cu multumire, mare folos ni s-ar fi socotit noua, caci fara de lamurire aurul nu se savarseste!” Si a proorocit, zicand: “Acum putina vreme ni s-a intamplat lipsa, iar dimineata va fi indestulare de toate bunatatile”.

Si s-a implinit proorocirea sfantului, caci a doua zi s-au adus in manastire multime de paini proaspete si peste mult si alte feluri de bucate de curand gatite, de la un om nestiut, care le zicea: “Un iubitor de Hristos a trimis acestea lui Avva Serghie si fratilor celor ce locuiesc cu dansul’? Deci rugau fratii pe aceia ce le adusesera, ca sa manance cu dansii bucate, iar ei n-au vrut, spunand ca li s-a poruncit ca

degraba sa se intoarca si, grabindu-se, au iesit din manastire. Apoi fratii vazand multimea de budate, au inteles ca o cercetare cereasca este, si facura ospat, multumind lui Dumnezeu.

Deci au fost acele bucate pentru multe zile fratilor, si le-a zis cuviosul: “Vedeti, fratilor, si va minunati ce fel de rasplatire da Dumnezeu rabdarii, pentru ca nu va uita pe saracii Sai pana in sfarsit. Niciodata nu va trece cu vederea locul acesta sfant si pe robii Sai cei ce locuiesc intr-insul si ii slujesc Lui ziua si noaptea”.

Inca se cade a pomeni si aceasta: “La inceputul venirii sale in pustie, Cuviosul parinte Serghie s-a salasluit la un loc fara de apa si aceasta spre adaugarea ostenelii; ca, de departe aducand apa, sa-si osteneasca trupul sau mai mult. Iar cand, cu voia lui Dumnezeu, s-au inmultit fratii si manastirea s-a asezat, era nevoie mare pentru apa, caci se aducea de departe cu multa osteneala. Si pentru acea pricina carteau unii impotriva sfantului, zicand: “Pentru ce cu rea chibzuire ai intemeiat manastirea pe acest loc si s-au facut atatea zidiri, nefiind apa aproape?” Iar sfantul le raspundea: “Eu, fratilor, singur am vrut sa ma linistesc in locul acesta, dar de vreme ce bine a vrut Dumnezeu ca atatea cladiri sa fie ridicate, apoi puternic este ca sa dea si apa nelipsita, numai sa nu slabiti de la datorie, ci rugati-va cu credinta. Pentru ca daca poporului celui neplecat i-a izvorat apa din piatra in pustie, cu atat mai mult nu va va trece cu vederea pe voi, cei ce slujiti Lui!” Iar odata, luand in taina pe un frate cu sine, s-a pogorat in valea de sub manastire si in valea aceea nu era apa curgatoare mai inainte, precum spuneau oamenii batrani. Deci sfantul, afland intr-o groapa putina apa stransa din ploaie, si-a plecat genunchii si s-a rugat lui Dumnezeu cu dinadinsul Si indata s-a aratat un izvor mare, care si pana astazi este vazut de toti; si se scoate dintr-insul apa pentru toata trebuinta manastireasca, si multe tamaduiri se fac cu apa aceea la cei ce o iau cu credinta. Si facea Cuviosul Serghie si alte feluri de minuni. Pentru ca atata putere facatoare de minuni luase de la Dumnezeu, incat a inviat si un mort. Un om credincios din hotarele locasului lui, avand un fiu, singurul nascut, cuprins de boala, l-a dus la cuviosul spre a-l tamadui. Dar copilul, slabind de boala, a murit. Si se tanguia tatal lui dupa el nemangaiat. Deci, vazand Cuv. Serghie tanguirea omului aceluia, i se facu mila de el si, facand rugaciune, a inviat copilul si l-a dat viu tatalui lui. Si s-a intors omul bucuros cu fiul viu si sanatos la casa sa. Inca veneau la dansul si cei cuprinsi de duhuri necurate si, inainte de a ajunge ei la sfantul, fugeau dintr-insii necuratele duhuri. Si cei leprosi se curateau si orbii vedeau si, in scurt a zice, toti cei cuprinsi de felurite neputinte si care mergeau la sfantul, cu credinta, primeau nu numai sanatate trupului, ci si folos sufletului, si se intorceau cu indoita tamaduire la casele lor. Pentru aceea era cinstit si slavit de toti Cuviosul Serghie si multi, dorind a vedea cinstita lui fata si a se indulci de vorba lui cea dulce, se adunau la dansul din nenumarate cetati si tinuturi. Iar multi din calugari, lasandu-si manastirile lor, veneau la dansul, dorind sa vietuiasca si sa fie povatuiti de el. Domnii, boierii si oamenii de rand alergau cu sarguinta la acest fericit parinte, caci toti il aveau in mare cinste, ca pe unul din parintii cei de demult, au ca pe unul din prooroci.

Un taran oarecare, lucrator de pamant, din locuri indepartate, auzind de Sfantul Serghie a vrut sa-l vada. Mergand in manastirea cuviosului, intreba de dansul. Se intamplase insa ca atunci cuviosul era in gradina si sapa, pamantul. Spunandu-i-se aceasta acelui om, el a mers acolo, si vazand pe sfantul in haina proasta, rupta si mult carpita, sapand pamantul, i se parea ca cei ce i-au spus au glumit, pentru ca nadajduia sa-l vada pe sfant in mare slava. Intorcandu-se in manastire, iar a intrebat, zicand: “Unde este Sfantul Serghie? Aratati-mi, caci am venit de departe ca sa-l vad!” Iar ei i-au zis:

“Cu adevarat acela este pe care l-ai vazut”. Dupa aceea, iesind sfantul din gradina, l-a vazut taranul si, ingretosandu-se de el, si-a intors fata si nu voia nici sa caute la fericitul. Si se defaima in sinea lui, zicand: “O, cata osteneala am suferit in desert! Eu am venit sa vad un prooroc mare, de care auzeam, si nadajduiam sa-l vad in mare cinste si iata acum vad un sarac si necinstit staret”.

Deci sfantul, intelegandu-i gandurile lui, era foarte multumit, caci, precum mandrul de lauda si de cinste se bucura, asa se bucura cel smerit cu gandul de necinstire si de defaimare. Si luand pe taranul acela la sine, i-a pus masa si l-a ospatat cu dragoste. Dupa aceasta i-a zis: “Sa nu te mahnesti, omule, ca pe acela pe care doresti sa-l vezi, degrab il vei vedea”.

Iar cand sfantul graia acestea, iata un vestitor a venit, spunandu-i de venirea unui domn mare in manastire. Si sculandu-se, sfantul a iesit in intampinarea acelui domn, care venea cu multime de slugi. Si vazand acel domn pe sfantul sarguindu-se, a alergat la dansul si, apucand inainte cu inchinaciune pana la pamant, a luat binecuvantare de la cuviosul, iar el, binecuvantandu-l, l-a dus in manastire cu cinstea ce i se cadea. Si mergand amandoi impreuna, staretul si domnul vorbeau, iar ceilalti toti mergeau inainte. Iar taranul acela a fost impins undeva departe de slugile ce mergeau inainte, si pe staretul de care se ingretosa uitandu-se la dansul de departe, dorea sa-l vada, dar nu putea. Deci a intrebat in taina pe unul din cei ce mergeau inainte zicandu-i: “Cine este, stapane, staretul cel ce sade cu voievodul?” Si i-a spus lui acela ca este Sfantul Serghie. Apoi a inceput taranul a se necaji si a se ocari pe sine, zicand: “O, Doamne, cat m-ai orbit si n-am crezut celor ce-mi aratau pe sfantul parinte si nu i-am dat lui vrednica cinste? Cu dreptate este numele nostru taran si prost. Cum ma voi arata fetei sfantului, cuprins fiind de rusine?”

Dupa ce a plecat voievodul din manastire, taranul a alergat la cuviosul si, rusinandu-se a privi la fata lui, i-a cazut la picioare, cerandu-i iertare, caci din nestiinta a gresit. Sfantul l-a mangaiat cu dragoste, zicandu-i: “Sa nu te mahnesti, fiule! Pentru ca tu singur ai socotit adevarul despre mine, zicandu-mi ca sunt nimic, iar toti ceilalti s-au amagit, parandu-le ca sunt mare”. De aici s-a aratat aievea in cata smerenie era Cuviosul parinte Serghie, caci pe lucratorul de pamant, ce se ingretosa de el, l-a iubit mai mult decat cinstea ce i se facea de voievod.

Oarecand, intr-o seara tarziu, stand fericitul dupa obiceiul sau la citirea rugaciunilor si rugandu-se cu dinadinsul lui Dumnezeu pentru ucenicii sai, a auzit un glas, zicandu-i: “Serghie!”

Iar el, mirandu-se de neobisnuita chemare noaptea tarziu, a facut rugaciune si a deschis fereastra chiliei, vrand sa vada cine l-a chemat. Si iata a vazut o lumina mare din cer stralucind, incat s-a luminat noaptea aceea mai mult decat o zi luminoasa, apoi a venit la dansul a doua oara glasul, zicand: Serghie, te rogi pentru fiii tai si rugaciunea ta este primita. Cauta si vezi numarul calugarilor celor adunati in numele Sfintei Treimi la pastoria ta”. Si cautand, sfantul a vazut multime multa de pasari preafrumoase, nu numai in manastire, ci si imprejurul manastirii, sezand si cantand cantari ingeresti cu nespusa dulceata. Si iar se auzea glasul, zicandu-i: “In ce chip ai vazut pasarile acestea, asa se va inmulti turma ucenicilor tai, si dupa tine nu se va imputina, si asa cu minune si in multe feluri vor fi impodobiti cu bunatatile lor, cei ce vor urma pasilor tai”. Iar sfantul, vazand, se mira de acea minunata vedenie. Si vrand sa aiba partas si martor la vedenia aceea, a chemat pe Simeon cel mai sus pomenit, caci era aproape, iar Simeon, mirandu-se de neobisnuita chemare a staretului, a alergat degrab la dansul, dar nu s-a invrednicit sa vada toata vedenia ci numai o parte a vazut din lumina aceea cereasca. Insa sfantul i-a spus lui toate cele ce a vazut si s-au bucurat amandoi impreuna, proslavind pe Dumnezeu.

Dupa aceasta, intr-una din zile, au venit grecii de la Constantinopol, trimisi la sfantul de Preasfintitul Patriarh Filotei, si i-au adus lui de la patriarh binecuvantare si daruri: “o cruce, un paraman, o schima si o scrisoare care avea in sine scris asa: “Cu mila lui Dumnezeu arhiepiscop al Constantinopolului si a toata lumea patriarh, Domnul Filotei, celui intru Sfantul Duh fiu si impreuna slujitor al smereniei noastre, Serghie, dar si pace si a noastra binecuvantare sa fie cu voi! Am auzit de viata voastra cea dupa Dumnezeu foarte imbunatatita si am laudat si am preamarit pe Dumnezeu. Insa o randuiala inca va mai trebuie, caci n-ati castigat inca viata cea de obste. Caci stii, cuvioase, ca si singur Sf. Prooroc si imparat David, cel ce pe toate le-a cercetat cu intelegere, nimic alt n-a putut sa laude, fara numai a locui fratii impreuna. Iar dupa acela si noi sfat bun va dam, ca sa alcatuiti viata de obste, si mila lui Dumnezeu si binecuvantarea noastra sa fie cu voi”. Aceasta scrisoare a patriarhului luand-o cuviosul, a mers la Preasfintitul Alexie, fericitul mitropolit a toata Rusia si, aratandu-i scrisoarea, il intreba, zicandu-i: “Tu, preasfintite stapane, cum poruncesti?” Iar mitropolitul a raspuns staretului, zicand: “De vreme ce te-ai invrednicit de atatea bunatati, cuvioase, preamarind Dumnezeu pe cei ce-L slavesc pe El, incat si in tarile cele departate a ajuns auzul numelui si al vietii tale, iar marele patriarh a toata lumea te sfatuieste spre folos, apoi si noi la aceeasi te sfatuim si laudam o asa randuiala”. Deci din vremea aceea Cuviosul Serghie a asezat viata de obste in locasul sau, poruncind sa se pazeasca statornic randuielile vietii de obste: “nimic sa nu castige cineva pentru sine, nici sa numeasca ceva al sau, ci toate de obste sa le aiba, dupa poruncile sfintilor parinti. Iar dupa asezarea vietii de obste a vrut sa fuga de marirea omeneasca si sa slujeasca lui Dumnezeu in loc nestiut, salasluindu-se in liniste, la singuratate.

Deci, gasind o vreme cu inlesnire, a iesit in taina din manastirea sa, nestiind nimeni, si a plecat in pustie. Iar mergand ca la patruzeci de stadii, a aflat un loc bineplacut lui, aproape de raul ce se numeste Carjaci, si, acolo salasluindu-se, vietuia. Apoi fratii, vazandu-se parasiti de parintele lor, erau in mare necaz si tulburare, ca oile fara de pastor, si cu dinadinsul il cautau pretutindeni. Dupa catava vreme, au aflat fratii locul si, mergand, rugau pe sfantul cu lacrimi sa se intoarca in manastire. Dar el nu voia, iubind mai mult linistea si singuratatea. Din aceasta pricina, multi din ucenicii lui, lasand lavra, s-au asezat cu dansul in pustia aceea si dupa o vreme oarecare au ridicat manastire si biserica in numele Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu. Iar fratii din lavra cea mare, neputand a vietui fara de parintele lor si neizbutind a-l indupleca ca sa se intoarca la dansii, au mers la Preasfintitul Mitropolit Alexie, rugandu-l sa trimita el la cuviosul, poruncindu-i sa se intoarca la locul lui cel dintai. Deci fericitul Alexie a trimis doi arhimandriti, rugandu-l sa asculte si sa mangaie pe fratii sai prin intoarcerea sa la dansii, ca nu cumva fiind fara de dansul sa se supere si, risipindu-se, locul sfant sa se pustiasca. Apoi Cuv. Serghie, trebuind sa asculte de arhiereu, s-a intors in lavra la petrecerea sa cea dintai, unde s-au mangaiat fratii foarte mult de venirea lui.

Episcopul Permului, Sfantul Stefan, avand mare dragoste catre cuviosul, mergea oarecand pe cale, de la episcopia sa catre cetatea Moscovei, care este de la manastirea lui Serghie ca la cinci stadii. Grabindu-se spre cetate, s-a gandit sa nu mearga atunci la manastirea sfantului, ci sa vada pe cuviosul cand se va intoarce catre casa. Si cand era el in dreptul manastirii, s-a sculat din caruta sa si, citind “Cuvine-se cu adevarat sa te fericim” si facand obisnuita rugaciune, s-a inchinat fiind cu fata spre manastirea Cuviosului Serghie, zicand asa: “Pace tie, duhovnicescule frate!”

Si s-a intamplat ca atunci fericitul Serghie manca la masa. Si intelegand cu duhul inchinaciunea episcopului, s-a sculat numaidecat de la masa si, stand putin si rugaciune facand, s-a inchinat asemenea episcopului celui ce se afla

care vietuind inca in trup, se invrednicea cu cei fara de trupuri, caci, slujind el Sf. Liturghie, ingerul Domnului slujea cu el, precum marturiseau ucenicii lui, Isachie tacutul si Macarie, barbati vrednici de credinta si desavarsiti in fapte bune, care intr-adevar au vazut pe ingerul lui Dumnezeu slujind cu Cuv. Serghie in altar si s-au spaimantat vazand podoaba lui negraita: Dupa acestea, fericitul mitropolit Alexie, slabind de batranete si vazand ca se apropie de sfarsit, a chemat la sine pe Cuviosul Serghie si, luand crucea sa cea arhiereasca, pe care o purta la piept, impodobita cu aur si cu pietre scumpe, o dadu cuviosului. Iar el, inchinandu-se cu smerenie, i-a zis: “Iarta-ma, stapane, caci din tinerete n-am fost purtator de aur, iar la batranete mai mult decat atunci vreau ca sa petrec in saracie”. Iar arhiereul i-a zis: “Stiu, iubite, ca acestea le-ai ispravit, dar sa faci ascultare si sa primesti de la noi binecuvantarea ce ti se da”. Si asa a pus cu mainile sale crucea pe pieptul sfantului, ca o logodire, apoi a inceput a grai: “Sa stii, fericite, pentru ce te-am chemat si ce vreau sa randuiesc pentru tine. Iata eu am tinut Mitropolia Rusiei, Dumnezeu incredintandu-mi-o cat a vrut El. Iar acum ma vad apropiat de sfarsit, numai nu stiu ziua sfarsitului meu, si doresc, in viata fiind sa gasesc un barbat ce ar putea sa pasca turma lui Hristos dupa mine. Si nu aflu altul asa dupa cum doresc eu, decat numai pe tine. Inca stii cu incredintare ca si marii stapanitori, domni si toti oamenii laici si duhovnicesti, pana la cel de pe urma, pe tine te vor iubi, si nu pe altul, ci numai pe tine te vor cere la scaunul acela, ca cel ce esti vrednic. Deci acum, preacuvioase, primeste randuiala episcopiei. Iar dupa iesirea mea din trup vei lua scaunul meu”.

Auzind aceste cuvinte, cuviosul s-a mahnit foarte, caci se socotea pe sine a fi nevrednic de o randuiala ca aceea. Si a raspuns catre arhiereu: “Iarta-ma, stapane sfinte, dar pui pe mine sarcina mai presus de puterea mea, si aceasta nu se poate intampla niciodata. Cine sunt eu, pacatosul si mai smeritul decat toti oamenii, ca sa indraznesc a ma atinge de o randuiala ca aceasta?” Apoi fericitul Alexie a zis multe cuvinte catre sfantul din dumnezeiestile Scripturi, ca sa-l induplece pe el la voia sa. Dar iubitorul de smerenie nu s-a plecat nicidecum. La urma i-a raspuns: “Stapane sfinte, de nu vei vrea sa alungi smerenia mea din hotarele acestea si de la auzul tau, apoi sa nu mai adaugi a grai despre aceasta catre mine, nici pe altcineva sa-l lasi sa ma supere cu acest fel de cuvinte, de vreme ce nimeni nu va putea sa afle intru mine vrere la aceasta”. Iar arhiereul, vazand pe sfantul neplecat, a incetat a-i grai lui despre urmarea la scaunul episcopal, temandu-se ca nu cumva, suparandu-se cuviosul, sa se duca in cele mai departate parti si pustietati si sa lipseasca Moscova de un luminator ca acesta. Si mangaindu-l cu cuvinte duhovnicesti, i-a dat voie sa plece cu pace la manastire. Iar nu dupa multa vreme, cel intre sfinti Alexie mitropolitul s-a dus din viata, si fericitul Serghie era silit prin rugaminte de domnii cei mari stapanitori si de multimea pravoslavnicilor sa primeasca scaunul Mitropoliei Rusiei, dar sfantul a ramas neinduplecat si tare ca un diamant.

Atunci a fost suit pe scaun un arhimandrit, anume Mihail, care a indraznit mai inainte de sfintire a se imbraca in vesminte arhieresti si a-si pune camilafca alba. Inca incepuse si asupra Sfantului Serghie si a locasului lui a se inarma. I se parea ca Serghie ii taie indrazneala, cautandu-si pentru sine Mitropolia. Iar fericitul, auzind ca Mihail se lauda impotriva lui, a zis catre ucenicii sai: “Mihail, laudandu-se impotriva locasului acestuia, impotriva smereniei noastre, nu va castiga ceea ce doreste si, de vreme ce este biruit de mandrie, nici cetatea imparateasca nu va vedea”. Si s-a implinit proorocia sfantului, caci, calatorind Mihail in corabie spre Constantinopol pentru hirotonie, a cazut in boala trupeasca si s-a sfarsit. Iar pe scaun a fost ridicat Ciprian.

In acei ani, prin vointa lui Dumnezeu, pentru pacatele noastre a fost navalirea necuratului Mamae, imparatul tataresc, asupra pamantului Rusiei. De acest lucru marele domn Dimitrie intristandu-se, Sfantul Serghie l-a inarmat cu rugaciunea si i-a proorocit biruinta, zicand: “Sa iesi impotriva barbarilor, lepadandu-ti toata indoiala, si, Dumnezeu ajutandu-ti, vei birui pe vrajmasii tai si te vei intoarce sanatos la scaunul tau”. Deci marele domn, nadajduind spre ajutorul lui Dumnezeu si rugaciunile sfantului, a mers, facand razboi cu tatarii, si i-a biruit pe ei, astfel ca abia cu putini tovarasi a scapat Mamae. Iar cuviosul, fiind inaintevazator, vedea cele de departe ca pe cele de aproape si cand era razboi intre crestini si intre tatari, stand cu fratii la rugaciune in manastirea sa spunea ca in acea vreme marele, domn Dimitrie a biruit pe tatari. Mai spunea apoi si care anume din ostasii crestini au fost ucisi in razboi si aducea jertfe lui Dumnezeu pentru dansii, pentru ca toate i se descopereau lui de la Domnul. Iar cneazul, intorcandu-se izbanditor de la razboi, a mers in manastire la cuviosul, multumind mult sfantului ca i-a ajutat cu rugaciunile sale catre Dumnezeu.

Stand oarecand fericitul parinte noaptea la obisnuita sa pravila inaintea icoanei Preacuratei Maici a lui Dumnezeu si adeseori privind la icoana, zicea: “Preacurata, Maica Hristosului meu, aparatoare si tare ajutatoare a neamului omenesc, fii mijlocitoare noua nevrednicilor, pururea rugandu-te Fiului tau si Dumnezeului nostru, ca sa caute spre locul acesta sfant, care este intemeiat spre lauda si cinstea sfantului Lui nume, in veci. Pe tine, Maica dulcelui meu Hristos, ca pe ceea ce ai castigat multa indrazneala catre Dansul, inainte-rugatoare te punem noi, robii tai, caci tu esti tuturor nadejde de mantuire si adapostire”. Asa se ruga, si canonul cel de multumire, adica Acatistul Preacuratei, cantandu-l, a sezut putin sa se odihneasca. Iar ucenicului sau, Mihail, i-a zis: “Fiule, trezeste-te si privegheaza, de vreme ce cercetare minunata si infricosatoare o sa ne fie noua in ceasul acesta”.

Acestea graindu-le, indata se auzi un glas, zicand: “Iata, vine Preacurata!” Iar sfantul, auzindu-l, a iesit degrab din chilie in tinda, si iata o lumina mare, mai mult decat Soarele stralucind, a luminat pe sfantul, si indata a vazut pe Preacurata cu doi apostoli, cu Petru si Ioan, stralucind intr-o negraita lumina. Cand a vazut-o, sfantul a cazut cu fata la pamant, neputand suferi raza aceea stralucitoare. Iar Preacurate s-a atins de sfantul cu mainile sale, zicandu-i: “Nu te spaimanta, alesul Meu! Iata am venit sa te cercetez, caci s-a auzit rugaciunea ta pentru ucenicii tai si pentru locasul tau sa nu te mai mahnesti, ca de acum inainte vei fi indestulat cu de toate, nu numai pana ce vei fi in viata aceasta, ci si dupa ducerea ta catre Domnul, nedepartata voi fi de locasul tau, cele trebuitoare dandu-i nelipsit, pazindu-l si acoperindu-l”.

Acestea zicand, s-a facut nevazuta. Iar sfantul, ca intr-o uimire a mintii, era cuprins de frica si de cutremur mare si, venindu-si in sine dupa putin, a aflat pe ucenicul sau zacand de frica, ca mort, si l-a ridicat. Iar el a inceput a se arunca la picioarele staretului, zicand: “Spune-mi, parinte, pentru Domnul, ce era aceasta minunata vedenie de vreme ce duhul meu numai putin de nu s-a despartit de trupeasca-mi legatura, pentru vedenia cea stralucita?” Iar sfantul se bucura cu sufletul si fata lui stralucea de acea negraita bucurie, neputand sa graiasca altceva nimic, fara numai atat: “Asteapta, fiule, fiindca duhul meu tremura in mine de acea minunata vedenie”. Si se afla tacand si mirandu-se. Apoi, dupa putin timp, a zis ucenicului sau: “Fiule, cheama la mine pe Isaac si pe Simon”. Si venind ei, le-a spus toate pe rand, cum a vazut pe Preacurata Nascatoare de Dumnezeu cu apostolii si ce i-a zis lui. Acestea auzindu-le ei, se umplura de bucurie si de veselie si toti impreuna au cantat Paraclisul Maicii lui Dumnezeu. Iar sfantul a petrecut toata noaptea aceea fara somn, socotind cu mintea pentru milostiva cercetare a Stapanei celei Preacurate.

Slujind oarecand cuviosul dumnezeiasca Liturghie, ucenicul lui, Simeon, de care am pomenit inainte, fiind desavarsit cu viata, era atunci eclesiarh. Acela a vazut foc umbland pe jertfelnic, inconjurand altarul si pe Serghie cand slujea. Si statea sfantul in foc de la cap pana la picioare. Iar sosind vremea impartasirii, s-a luat focul acela dumnezeiesc si, invaluindu-se ea o panza curata, a intrat in sfantul potir, si cu acela s-a impartasit vrednicul slujitor, Sfantul Serghie.

Vietuind cuviosul ani indestulati in mare infranare si osteneli si facand multe minuni, a ajuns la adanci batraneti. Acum ii erau anii lui de la nastere saptezeci si opt. El si-a vazut mutarea sa catre Dumnezeu cu sapte luni mai inainte si a chemat fratii, incredintand egumena ucenicului sau cu numele Nicon, care desi era tanar de ani, mintea lui inflorea cu caruntetele si in toata viata urma invatatorului si povatuitorului sau Serghie. Punandu-l pe Nicon egumen, Serghie a inceput singur a se linisti, iar in luna lui septembrie, cazand in boala trupeasca si cunoscandu-si cea de pe urma ducere a sa catre Dumnezeu, a chemat si a invatat pe frati indestul, dandu-le binecuvantare si iertare; iar in ceasul din urma s-a impartasit singur cu Preacuratele Taine, dandu-si astfel sfantul sau suflet in mainile lui Dumnezeu. Fata lui era luminoasa, nu ca a mortului, ci ca a unui om care doarme, ceea ce era un semn incredintat de luminarea lui cea sufleteasca si de rasplata dumnezeiasca. Iar cinstitul lui trup a fost pus in locasul in care s-a nevoit. Dupa trei ani de zile insa s-au aflat moastele lui cele sfinte intregi si nestricate. Nici de hainele lui nu se atinsese stricaciunea, ci iesea mireasma buna negraita si multa tamaduire se dadea bolnavilor. Chiar si pana acum curg de la cinstita lui racla, ca dintr-un izvor, tamaduiri tuturor celor ce alearga cu credinta. Caci, precum in viata sa, asa si dupa mutare, el face nenumarate minuni pentru marirea lui Hristos, Dumnezeul nostru, Caruia se cuvine cinstea si multumita in veci. Amin

Sfinții Metodie și Chiril, apostolii slavilor (Secolul al IX-lea)

Sfinții Metodie și Chiril, apostolii slavilor - Icoană sec. XX, Grecia, Colecția Sinaxar la Sfinții zilei (icoanele litografiate se găsesc la Catedrala Mitropolitană din Iași)

foto preluat de pe www.crestinortodox.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro

 

Sfinții Metodie și Chiril, apostolii slavilor

Părinții noștri în rând cu sfinții Chiril și Metodie au fost doi frați care au dus credința ortodoxă popoarelor slave din centrul Europei în secolul al IX-lea. Pregătindu-și propovăduirea printre slavi, ei au inventat alfabetul glagolitic pentru a putea traduce Sfânta Scriptură și alte lucrări creștine în ceea ce în prezent se numește slavona veche.

Mai târziu, alfabetul glagolitic s-a dezvoltat în alfabetul chirilic care este folosit și în prezent în unele limbi slave. Cei doi frați au fost canonizați și li s-a recunoscut rangul de Întocmai cu Apostolii pentru lucrarea lor misionară. Numeroase detalii ale vieții lor au fost însă deformate de legendele care au apărut pe seama lor.

Prăznuirea lor împreună, care este și prăznuirea principală, în Biserica Ortodoxă se face pe 11 mai. Individual, sfinții sunt prăznuiți și la datele lor respective de trecere la Domnul, 14 februarie pentru sfântul Chiril și 6 aprilie pentru sfântul Metodie.

Sfinții Chiril și Metodie, apostolii slavilor (secolul al IX-lea) - foto preluat de pe www.crestinortodox.ro

Sfinții Chiril și Metodie, apostolii slavilor (secolul al IX-lea) – foto preluat de pe www.crestinortodox.ro

Constantin (mai târziu Chiril) și Mihail (mai târziu Metodie) s-au născut la începutul secolului al IX-lea în Tesalonic într-o familie senatorială. Anii exacți ai nașterii sunt necunoscuți. Constantin, cel mare, se crede că s-a născut în 826, în timp ce Metodie se crede că s-a născut în 827. Tatăl lor, Leon, era drungarios, adică guvernator al themei (regiune militar-administrativă a Imperiului Bizantin) din Tesalonic, a cărei jurisdicție cuprindea și slavii din Macedonia.

Se crede că mama lor a fost de origine slavă. Fiind crescuți într-o zonă bilingvă, cu vorbitori de slavonă și greacă, cei doi frați au ajuns la o cunoaștere aprofundată a ambelor limbi. Ca urmare a poziției familiei lor, cei doi frați au beneficiat de o educație aleasă.

Cei doi frați și-au pierdut tatăl la o vârstă fragedă și au fost crescuți sub protecția unchiului lor, Teoctist, care era un demnitar de rang înalt al guvernului bizantin, responsabil cu comunicațiile poștale și cu relațiile diplomatice ale imperiului.

În 843, el l-a chemat pe Constantin la Constantinopol pentru a-și continua studiile la universitatea de acolo. În Constantinopol, el a fost hirotonit diacon. Deoarece Constantin era un bun cunoscător al teologiei și se putea exprima cu ușurință în arabă și ebraică, prima sa misiune pe lângă Califul Abbasid Al-Mutawakkil a fost să discute principiile Sfintei Treimi cu teologii arabi și astfel să îmbunătățească relațiile diplomatice ale imperiului cu Califatul Abbasid.

De asemenea, Teoctist a aranjat ca Mihail să primească o poziție în administrația slavă a imperiului. Curând, el s-a retras la mănăstirea din Muntele Olimp unde a fost tuns cu numele de Metodie.

În 860, Împăratul Mihail al III-lea și Fotie, Patriarhul Constantinopolului, i-au trimis pe cei doi frați la hanul khazarilor într-o expediție misionară menită să zădărnicească planurile hanului de convertire la iudaism. Misiunea a eșuat iar hanul a ales iudaismul pentru poporul său, cu toate că mulți au ales creștinismul. La întoarcerea lor, Constantin a fost numit profesor de filozofie la universitate.

Apoi în 862, cei doi frați au fost invitați de Prințul Rastislav al Moraviei Mari să propovăduiască creștinismul pe meleagurile de sub tutela sa. Această solicitare a fost cauzată de eforturile prinților slavi din Europa Centrală care căutau să-și mențină independența de vecinii germanici. Rastislav căuta misionari creștini care să îi înlocuiască pe cei germani.

Până la urmă această misiune s-a prelungit toată viața celor doi frați, deoarece ei erau adepții ideii prezentării creștinismului în limba celor cărora se propovăduia, așa cum era obiceiul în Răsărit. Pentru a-și îndeplini misiunea, ei au născocit alfabetul glagolitic, un precursor al alfabetului chirilic și au început să traducă Scripturile și literatura creștină în limba slavonă.

Clerul german folosea latina ca limbă liturgică pentru a-și menține influența în Moravia și, astfel, nu au fost deloc încântați de activitatea lui Constantin și Metodie, folosind această deosebire pentru a-i ataca pe cei doi frați.

După ce au lucrat câțiva ani, cei doi frați au fost chemați de Papa Nicolae I să vină în fața Bisericii din Roma și să-și apere activitatea, zona în care își desfășurau ei activitatea fiind în jurisdicția Romei. Cu toate acestea, înainte de sosirea lor la Roma, Nicolae a murit în 869 și a fost succedat de Adrian al II-lea.

După ce Adrian a fost convins de ortodoxia celor doi frați, el a aprobat folosirea limbii slavone în cultul bisericii și le-a cerut să-și continue activitatea. El l-a hirotonit atunci pe Metodie ca episcop. Constantin a îmbrăcat rasa monahală într-o biserică greacă din Roma.

El a primit numele de Chiril, nume sub care este cunoscut de obicei. Chiril nu s-a mai întors în Moravia deoarece a murit la scurt timp după acestea. Data morții lui Chiril nu este cunoscută, dar se pare că a avut loc curând după hirotonirea sa, amândouă petrecute probabil în februarie 869, iar decesul său a survenit, cel mai probabil, în 14 februarie.

Episcopul Romei, Papa Adrian al II-lea, a reînființat vechea eparhie de Panonia, ca prima eparhie slavă de Moravia și Panonia, independentă de germani, la solicitarea prinților slavi Rastislav, Sviatopluk și Kocel.

Aici, Metodie a fost numit arhiepiscop al noii eparhii. Cu toate acestea, la reîntoarcerea în Moravia în 870, regele german Ludovic și episcopii germani l-au convocat pe Metodie la un sinod în Ratisbona, unde l-au demis și întemnițat.

După ce germanii au fost înfrânți militar în Moravia, Papa Ioan al VII-lea l-a eliberat trei ani mai târziu și l-a reinstalat ca Arhiepiscop de Moravia.

În curând, ortodoxia sa a fost din nou pusă sub semnul întrebării de către germani, în special din cauza folosirii slavonei. Încă o dată Ioan al VII-lea a aprobat folosirea slavonei la Sfânta Liturghie dar cu amendamentul că întâi se citea Evanghelia în latină și apoi în slavă.

De asemenea, acuzatorul lui Metodie, Wiching, a fost numit episcop vicar al lui Metodie, și din această poziție el a continuat să i se opună lui Metodie. Cu sănătatea șubrezită în urma îndelungatei lupte cu oponenții săi, Metodie a murit în 6 aprilie 885, după ce a recomandat ca succesor al său să fie numit ucenicul său, slavul din Moravia, Gorazd. Cei doi frați sunt prăznuiți în 11 mai.

 

Lucrările

Frații Chiril și Metodie sunt cunoscuți mai ales pentru dezvoltarea alfabetului glagolitic care a fost folosit ca să ducă cultura și literatura creștină printre slavi în propria lor limbă. Cu unele adăugiri ale ucenicilor lor, acesta a devenit alfabetul chirilic, și este folosit în prezent de majoritatea popoarelor slave.

În orice caz, munca celor doi frați de a traduce Sfintele Scripturi, cultul bisericesc, nomocanonul și alte cărți creștine în slavonă constituie cel mai de seamă exemplu al misionarismului ortodox care a dus creștinismul popoarelor lumii.

Cu toate că la numai câțiva zeci de ani după moartea lui Metodie evenimentele aproape au distrus munca acestora în Moravia, munca lor a devenit piatra de temelie a civilizației slave din Europa de Est și de Sud-Est și a furnizat limba principală a eforturilor misionare din secolele următoare.

În faptul continuării obiceiului Sfinților Apostoli de a propovădui creștinismul în limba tuturor popoarelor stă considerarea Sfinților Chiril și Metodie ca fiind întocmai cu apostolii. În această moștenire își caută originile reînviata Biserică Ortodoxă a Teritoriilor Cehiei (Moravia).

Imnografie

Tropar (Glas 4)

Inspirați de Dumnezeu, Chiril și Metodie,
Prin viața voastră ați devenit întocmai cu Apostolii.
Fiind voi învățătorii slavilor,
Mijlociți în fața Stăpânului a toate
Ca să întărească toate popoarele ortodoxe în Dreapta Credință,
Și să dea lumii pace
Și mare milă sufletelor noastre.

Condac – Glas 3

Să ne rugăm celor doi preoți ai lui Dumnezeu care ne-au adus lumina,
Şi care au turnat asupra noastră înțelepciunea lui Dumnezeu traducând Sfânta Scriptură.
Pentru că mulțime de învățătură aduce această muncă, Chiril și Metodie,
Vă lăudăm pe voi care acum sunteți în fața celui Prea Înalt,
Mijlocind cu fervoare pentru mântuirea sufletelor noastre.

 

cititi mai mult despre Sfinții Metodie și Chiril, apostolii slavilor si pe: doxologia.ro; pravila.roro.wikipedia.orgen.wikipedia.org

 

Viața Sfinților Metodie și Chiril, apostolii slavilor

Sfinţii Chiril (dreapta) şi Metodiu (stânga) - secolul al IX-lea - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Sfinţii Chiril (dreapta) şi Metodiu (stânga) – secolul al IX-lea – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

articol preluat de pe doxologia.ro

Sfinții Metodie și Chiril au tălmăcit din limba grecească în cea slavonă toate cărțile trebuincioase spre rânduiala bisericească, precum Evanghelia, Apostolul, Liturghia și celelalte. Și au început a săvârși în limba slavonă dumnezeiasca Liturghie și toată cântarea bisericească.

Pe vremea împăraților grecești luptători împotriva icoanelor, Leon Armeanul și Mihail Travlul, care s-a numit și Valvos, și apoi pe vremea lui Teofil, fiul lui Mihail, a fost în cetatea Tesalonicului un bărbat de bun neam și bogat, cu numele Leon, cu dregătoria ostaș și cu boieria sutaș, având o soție cu numele Maria. Acela a născut pe acești doi luminători ai lumii și luminători ai țărilor slavonești, pe Metodie și Constantin, care, mai pe urmă, s-a numit în sfânta schimă Chiril. Deci mai întâi Metodie, ca cel ce era mai în vârstă, a slujit în cetele ostășești și, fiind cunoscut împăratului, a foșt pus voievod și trimis în părțile ce se mărgineau cu slavonii.

Aceasta s-a făcut după rânduiala lui Dumnezeu, ca să învețe limba slavonească, ca cel ce avea să fie mai în urmă învățător duhovnicesc și păstor în vremea sa. Și petrecând în rânduiala de voievod ca la zece ani, văzând pe de o parte deșertăciunea gâlcevilor vieții, iar pe de alta, supărându-se de prigonirea pe care o ridicase împăratul Teofil, luptătorul de icoane, asupra celor dreptcredincioși, a lăsat slujba de voievod și toate cele frumoase ale acestei lumi și, ducându-se în muntele Olimpului, s-a tuns în rânduiala monahicească și slujea împăratului ceresc cu chipul îngeresc, luptându-se cu vrăjmașii cei nevăzuți ai duhurilor răutății.

Iar Fericitul Constantin, care s-a născut după Metodie, arăta din scutece ceva minunat în sine, deoarece după naștere, atunci când mama sa l-a dat la doică, ca aceea să-l hrănească cu sânul ei, el n-a voit deloc să sugă lapte străin, decât numai al mamei sale; și părinții lui se minunau de aceasta. Iar când pruncul a fost de șapte ani și a început a învăța carte, a avut un vis minunat, pe care l-a spus tatălui și mamei sale, zicând: „Un voievod a adunat toate fecioarele din cetatea noastră și a zis către mine: «Alegeți ție dintr-acestea, pe care vei voi întru însoțire, ca să-ți fie ajutătoare în toate zilele vieții tale». Iar eu, căutând, mi-am ales pe una mai bine împodobită decât toate, cu fața luminoasă și cu toate podoabele cele de mult preț înfrumusețată, al cărei nume era Sofia”.

Iar părinții lui, socotind vedenia aceea și înțelegând că fecioara Sofia este înțelepciunea lui Dumnezeu, care avea să se dea pruncului de la Dumnezeu, s-au bucurat cu duhul și-l învățau totdeauna cu stăruință nu numai citirea cărților, ci și obiceiul cel bun, plăcut lui Dumnezeu, povățuindu-l la înțelepciunea cea duhovnicească și spunându-i cuvintele lui Solomon: „Fiule, cinstește pe Domnul și te vei întări; păzește poruncile Lui și vei trăi. Cuvintele lui Dumnezeu scrie-le pe tăblițele inimii tale și numește înțelepciunea sora ta; iar înțelegerea să ți-o faci cunoscută, căci aceasta este mai frumoasă decât soarele și decât întocmirea luminii tuturor stelelor”.

Și învățând pruncul carte, sporea cu ținerea de minte și cu înțelegerea, mai mult decât toți vârstnicii săi, și avea dragoste mare către Sfântul Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu, ale cărui cărți le citea totdeauna și multe dintre cuvintele și tâlcuirile lui le învăța pe de rost. Și închipuind o cruce pe un perete, a scris și aceste cuvinte de laudă sub acea cruce: „O, arhiereule al lui Hristos, Grigorie Cuvân- tătorule de Dumnezeu, tu ai fost om cu trupul, iar cu viața te-ai arătat ca un înger; căci cu gura ta ai preamărit cu laude pe Dumnezeu, ca serafimii; iar învățăturile tale cele dreptcredincioase au luminat toată lumea. Deci, te rog, primește-mă și pe mine, care cad la Tine cu credință și cu dragoste; fii mie părinte, învățător și luminător”.

Într-acea vreme, murind împăratul Teofil, a urmat la împărăție după el, Mihail, fiul său, cu maica sa cea binecredincioasă, împărăteasa Teodora. Iar pe lângă Mihail, fiind încă prunc, erau puși trei boieri mari: Manoil, păzitorul palatului, Teoctist patriciul și Dromi logofătul. Acest logofăt cunoștea pe părinții lui Metodie și ai lui Constantin și, auzind de istețimea minții copilului Constantin, a trimis după el ca să învețe împreună cu tânărul împărat Mihail,’care învăța carte, ca, privind împăratul la istețimea minții lui Constantin, să se sârguiască singur a învăța degrabă. Iar pruncul s-a bucurat de aceasta foarte, și pe cale se ruga lui Dumnezeu cu rugăciunea lui Solomon, zicând: „Dumnezeul părinților și Doamne al milei, Care ai făcut pe om, dă-mi înțelepciunea care șade pe scaunele Tale și nu mă lepăda pe mine de la slugile Tale, căci eu sunt sluga Ta și fiul slujnicei Tale; fă-mi să cunosc ce este plăcut Ție și să slujesc Ție, Domnului Dumnezeului meu, în toate zilele vieții mele”.

Și, ducându-l în Constantinopol și fiind dat dascălilor împără­tești, degrabă a învățat înțelepciunea cea din afară: gramatica, facerea de stihuri a lui Homer, retorica, filosofía, aritmetica, astronomia, muzica și toate meșteșugurile elinești, încât era de mirare dascălilor săi pentru atâta istețime a minții sale. Și s-a numit mai pe urmă filosof, deoarece sporise în înțelepciune mai mult decât alții. El nu era înțelept numai în limba elinească, ci și în alte limbi, pentru că învățase bine scriptura latinească și vorbirea siriană și se deprinsese și cu alte limbi străine. Și îl iubea foarte logofătul, întâi pentru înțelepciune; iar al doilea pentru întreaga înțelepciune și pentru obiceiurile cele îmbunătățite, de care era plin pruncul, cel ce venise acum în vârstă desăvârșită; pentru că darul lui Dumnezeu locuia în inima lui cea curată, povățuindu-l la tot lucrul bun.
Iar stăpânul său, logofătul, văzând acest lucru într-însul, îl cinstea foarte mult și pentru aceasta, Constantin era cel dintâi păzitor de casă în curtea logofătului, având stăpânire peste toți, și umbla cu îndrăzneală și fără opreală în împărăteștile palate, oricând ar fi voit. Această stăpânire i se dăduse, fiindcă era iubit și de împărat.

La acel logofăt era o fecioară frumoasă, fiică duhovnicească primită de el din scăldătoarea Sfântului Botez. Acea fecioară era de neam mare și părinții săi i-o dăduseră întru a sa purtare de grijă. Deci logofătul voia s-o însoțească cu Constantin și pentru aceasta se ostenea în tot chipul, îndemnând la căsătorie pe Constantin cu multe cuvinte și făgăduindu-i împreună cu bogăția și cinstea de mare boierie de la împăratul.

Iar fericitul Constantin, fugind de lume și de toate cele din lume, s-a dus în taină la gura Boazului și acolo intrând într-o mănăstire, a luat pe sine chipul monahicesc. Deci a fost pentru dânsul mare cercetare, nu numai de la logofăt, dar și de la împărat, și abia după șase luni l-au aflat pe el, ca pe o vistierie ascunsă, în chipul monahicesc. Deci, luându-l cu sila din mănăstire, l-au dus în Constantinopol, ca să nu fie făclia sub obroc, ci în sfeșnic, și l-au silit să ia treapta preoțească în zilele preasfințitului patriarh Metodie, când încetase eresul luptei împotriva icoanelor. Apoi a pus pe Constantin ca bibliotecar în biserica cea sobornicească a Sfintei Sofii și dascăl de filosofie. Iar după puțină vreme, agarenii ce stăpâneau Siria – care pe vremea împăratului Teofil, cu îngăduința lui Dumnezeu, au biruit puterea oștirii grecești, stricând preafrumoasa cetate Amoreea, precum se pomenește despre aceasta în ziua a șasea a lunii lui martie, întru pătimirea sfinților 42 mucenici din Amoreea aceia mândrindu-se de puterea lor și batjocorind pe creștini, au trimis la Constantinopol o hulă asupra Preasfintei Treimi, zicând: „Cum voi, creștinii, zicând că este Unul Dumnezeu, îl despărțiți pe Acela în trei, mărturisind pe Tatăl, pe Fiul și pe Duhul? Dacă puteți să ne arătați această închipuire, apoi să trimiteți la noi astfel de oameni care ar putea să vorbească cu noi pentru credința voastră și să ne dovedească în cuvinte”.

Iar împăratul, sfătuindu-se cu preasfințitul patriarh, a trimis la saracini pe Constantin filosoful, dându-i doi asincriți (dregători) înțelepți. Și s-a dus fericitul acolo, râvnind apostolește după Hristos și dorind să pătimească pentru Dânsul. Deci, ajungând în cetatea stăpânitorului saracinilor, care se numea Samara, aproape de râul Eufratului, în care locuia stăpânitorul Amirmumi, a aflat acolo și creștini, care petreceau între saracini. Și erau zugrăvite pe ușile lor, pe dinafară, chipuri diavolești, din porunca stăpânirii saracinilor; pentru că aceia, îngrețoșându-se de creștini ca de niște vrăjmași și avându-i de ocară și de batjocură, au poruncit să fie închipuit un diavol pe ușile fiecărui creștin. Deci au zis saracinii către Constantin, filosoful creștinesc: „Filosofule, oare poți să cunoști ce semn este acesta?” Iar el le-a răspuns: „Văd însemnate chipuri de diavoli și mi se pare că înăuntru viețuiesc creștini, iar diavolii, neputând să viețuiască înăuntru cu creștinii, fug de dânșii și petrec afară. Iar unde nu sunt pe dinafară aceste chipuri diavolești, acolo este dovedit lucru că dracii viețuiesc înăuntru cu oamenii cei uniți cu dânșii”.

Și fiind Constantin la masă în palatele domnești, înțelepții saracinilor au zis către dânsul: „Vezi, filosofule, acest minunat lucru, că proorocul Mahomed ne-a adus bună învățătură de la Dumnezeu și a întors pe mulți oameni, încât toți ne ținem tare de legea lui, necălcând nimic. Iar voi, creștinii, ținând legea lui Hristos, unul crede așa, altul altfel, și fiecare face precum îi place; pentru că sunt atât de mulți între voi care nu glăsuiți împreună și vă deosebiți cu credința și cu viața, încât fiecare crede și învață într-alt chip și își rânduiește viața într-altfel, precum sunt cei ce se numesc monahi, care poartă haine negre, deși toți se cheamă creștini”.

Fericitul Constantin răspunse: „Două lucruri mi-ați pus înainte: despre credința creștinească în Dumnezeu și despre legea lui Hristos care se împlinește prin lucruri, și cum că cei ce se numesc creștini nu cred și petrec la fel. Deci, vă răspund mai întâi despre credință.
Dumnezeul nostru este ca noianul mării, lărgime și adâncime nemăsurată; pentru că este neajuns de mintea omenească și negrăit prin cuvintele omenești, precum a zis de Dânsul Sfântul Prooroc Isaia: Neamul Lui cine-l va spune… De unde și Sfântul Apostol Pavel, învățătorul nostru, a strigat: O, adâncul bogăției, al înțelepciunii și al cunoștinței lui Dumnezeu! Cât sunt de negrăite judecățile Lui și nenumărate căile Lui!

Deci într-acel noian intră mulți din cei care se sârguiesc a căuta pe Dumnezeu. Și cei ce sunt puternici la minte și au câștigat ajutor pe însuși Dumnezeu, aceia înoată fără primejdie pe marea cea neajunsă a lui Dumnezeu și află bogăția cunoștinței și a mântuirii. Iar cei ce sunt slabi la minte și s-au lipsit de ajutorul lui Dumnezeu, umblând după singură părerea lor, aceia, ca în niște corăbii putrede pornind la înotare, se ispitesc ca să înoate pe acel noian și, neputând, unii se îneacă, căzând în eresuri și rătăciri, iar alții abia răsuflă de osteneli, învăluindu-se de nedumerire și de îndoire. De aceea, mulți dintre creștini – precum ziceți – se deosebesc cu credința. Deci, astfel am zis pentru credință.

Iar despre fapte, vă adeveresc așa: Legea lui Hristos nu este alta, fără numai aceeași pe care a dat-o Dumnezeu lui Moise în Sinai, adică a nu ucide, a nu fura, a nu desfrâna, a nu pofti și celelalte, pentru că a zis Dumnezeul nostru: N-am venit să stric legea, ci să o împlinesc. Deci, suindu-ne pe noi spre desăvârșire, ne-a dat sfat de viată curată, fără de însurare, păzirea fecioriei și alte lucruri alese spre plăcerea lui Dumnezeu cea mai bună, care sunt ducătoare la viată prin calea cea strâmtă și cu scârbe. însă nu ne silește la aceasta – să nu fie aceea! -; pentru că Dumnezeu a zidit pe om între cer și pământ, între îngeri și dobitoace; deci, l-a despărțit cu cunoștința și cu cugetul de animale, iar cu mânia și cu pofta l-a despărțit de îngeri și i-a dat voie liberă, căci orice voiește, face; și de care se apropie, cu aceea se și unește. Astfel ori se împărtășește cu îngerii, slujind lui Dumnezeu, precum îl învață înțelegerea lui cea luminată, sau se face părtaș cu dobitoacele cele fără de minte, slujind fără înfrânare poftelor trupești. Și de vreme ce Dumnezeu a făcut pe om de sine stăpânitor, de aceea voiește ca noi să ne mântuim prin voia noastră, iar nu cu silă; deci, zice: Cel ce voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea sa și să-mi urmeze Mie.

Așadar, creștinii care cred în Dumnezeu, unii prin cale mai lesnicioasă, adică prin legea firii, viețuind cu înțelepciune în cinstită însoțire, călătoresc spre El cu înțelegere; iar alții, sârguindu-se a fi mai fierbinți către El și mai desăvârșiți robi al Lui, se ating și de viețuirea cea mai înaltă de fire, asemenea cu a îngerilor, și petrec cale strâmtă. Pentru aceea unii dintre creștini se deosebesc cu viața.

Iar credința și legea voastră nu are nici un fel de greutate; nu este ca o mare, ci ca un pârâu mic, pe care fiecare, și mare și mic, poate să-l pășească fără de osteneală mare. Pentru că în legea și credința voastră nu este un lucru dumnezeiesc și insuflat de Dumnezeu, ci numai obiceiuri omenești și socoteală trupească, pe care puteți cu înlesnire să le faceți. Mahomed, dătătorul vostru de lege, nu a pus vouă vreo poruncă grea de purtat, neoprindu-vă de la mânie și de la poftele cele fără de rânduială, ci mai ales v-a dat voie la toate. De aceea, toți cu un gând vă țineți de legea lui, ca una ce este dată după poftele voastre. Dar Mântuitorul nostru Hristos n-a făcut așa, pentru că, singur fiind preacurat și izvor a toată curăția, voiește ca și robii Lui să viețuiască curat, ferindu-se de toate poftele, și să se apropie cu curăție de Cel curat, căci în împărăția Lui nu va intra nici un lucru necurat”.

Iarăși au zis înțelepții saracinilor: „Cum voi, creștinii, Îl despărțiți pe Dumnezeu în trei și ziceți Tată, Fiu și Duh? Dacă Dumnezeu poate să aibă Fiu, apoi dați-i Lui femeie, ca să se rodească din El mulți dumnezei”.

Răspuns-a filosoful creștinesc: „Nu huliți Treimea cea dumnezeiască, pe Care ne-am învățat a o mărturisi de la Sfinții Prooroci cei de demult, de care nici voi nu vă lepădați, fiindcă țineți împreună cu ei tăierea împrejur. Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, sunt trei ipostasuri, iar ființa este una; după cum soarele cel văzut pe cer, este zidit de Dumnezeu în chipul Sfintei Treimi, deoarece trei lucruri sunt în el: rotunjimea, raza și căldura; tot astfel sunt și în Sfânta Treime: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Rotunjimea soarelui este închipuirea lui Dumnezeu-Tatăl, căci precum rotunjimea nu are sfârșit, nici început, tot așa și Dumnezeu este fără de început și fără de sfârșit; și, precum din rotunjimea soarelui ies razele și căldura, tot asemenea din Dumnezeu-Tatăl se naște Fiul și iese Sfântul Duh. Raza care iese din soare și luminează toată partea cea de sub cer este închipuirea lui Dumnezeu-Fiul, Cel născut din Tatăl și arătat în lumina de sub cer. Căldura soarelui, care iese din aceeași rotunjime împreună cu raza, este întru asemănarea lui Dumnezeu-Duhul Sfânt, Care din Același Tată împreună cu Fiul, are ieșirea mai înainte de veci; deși se trimite vremelnic la oameni, precum s-a trimis Sfinților Apostoli în chipul limbilor de foc. Deci, soarele, care se alcătuiește din trei lucruri: din rotunjime, din rază și din căldură, nu se desparte în trei sori, deși fiecare lucru își are osebirea sa, pentru că alta este rotunjimea soarelui, alta este raza lui și alta căldura, însă nu se zic trei sori, ci un soare. Tot așa și Sfânta Treime, deși are trei fețe: a Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh, dumnezeirea nu se desparte în trei dumnezei, ci unul este Dumnezeu.

Căci și strămoșul Avraam – a cărui tăiere împrejur o păziți – când i s-a arătat Dumnezeu la stejarul Mamvri, de vă aduceți aminte de Scriptura care povestește aceasta, I s-a arătat în trei fețe. Și, privind Avraam cu ochii, a văzut trei bărbați stând lângă el, și s-a închinat până la pământ și a zis: Doamne, de am aflat dar înaintea Ta, să nu treci pe robul Tău. Iată, socotiți, el vedea trei bărbați și vorbea Unuia singur, zicând: Doamne, de am aflat dar înaintea feței Tale…, pentru că a cunoscut acel sfânt strămoș, că Dumnezeu este Unul în trei fețe”.

Deci, înțelepții saracinilor tăceau neștiind ce să răspundă împotriva acestora. Apoi au zis: „Cum ziceți voi, creștinii, că Dumnezeu S-a născut din femeie? Oare poate Dumnezeu să Se nască din pântece femeiesc?” Răspuns-a filosoful: „Nu dintr-o femeie obișnuită, ci dintr-o fecioară nemăritată și preacurată S-a născut Dumnezeu-Fiul, prin lucrarea Sfântului Duh, Care, în preacuratul și preasfântul pântece fecioresc, a țesut trupul lui Hristos-Dumnezeu și mai presus de fire a înființat întruparea și nașterea Cuvântului Tatălui. Căci, Fecioara, care L-a zămislit pe El din Duhul Sfânt, precum mai înainte de naștere a fost fecioară, tot astfel și în naștere și după naștere a rămas fecioară curată, așa voind Dumnezeu, la a Cărui voie se supune toată firea cea zidită; pentru că unde voiește Dumnezeu, acolo se biruieșle rânduiala firii. Iar cum că Hristos S-a născut din Curata Fecioară, prin Duhul Sfânt, mărturisește și proorocul Mahomed, scriind astfel: «S-a trimis Duhul Sfânt la Fecioara cea curată ca, împreună glăsuindu-se cu El, să nască Fiu»”.

Iarăși au zis saracinii: „Nu ne împotrivim noi la aceasta, cum că Hristos S-a născut din fecioară curată; dar nu-L socotim pe El că este Dumnezeu”. Răspuns-a fericitul: „Dacă Hristos ar fi fost un om de rând, iar nu Dumnezeu, apoi ce trebuință era ca Duhul Sfânt să lucreze zămislirea unui om obișnuit în pântecele curat al Fecioarei? Pentru că omul cel de rând se naște din femeie măritată, iar nu din fecioară neispitită de nuntă; deci, se zămislește după fire din bărbat, iar nu din venirea și lucrarea cea osebită a Sfântului Duh”.

Saracinii au zis: „Dacă Hristos este Dumnezeul vostru, apoi pentru ce nu faceți precum vă poruncește Acela? Căci vă poruncește vouă să vă rugați pentru vrăjmași, să faceți bine celor ce vă urăsc și vă prigonesc pe voi, să întoarceți fața celor ce vă bat. Iar voi nu faceți așa, ci faceți cele potrivnice, pentru că asupra celor ce vă fac vouă unele ca acestea, vă ascuțiți armele și îi ucideți în război”.

Fericitul Constantin a zis: „Dacă în vreo lege vor fi scrise două porunci și se vor da oamenilor să le împlinească, care va fi omul cel mai adevărat păzitor de lege? Cel ce a săvârșit numai o poruncă? Sau cel ce le împlinește pe amândouă?” Răspuns-au saracinii: „Este mai bun acela care împlinește amândouă poruncile”. Zis-a filosoful: „Hristos-Dumnezeul nostru, Cel ce ne-a poruncit să ne rugăm și să facem bine celor ce ne fac strâmbătate, Acela a zis și aceasta: Nimeni nu poate să arate în viață o mai mare dragoste, decât acela ce-și pune sufletul pentru prieteni. Deci, noi răbdăm toate primejdiile cele ce ni se fac nouă deosebi; iar în cele de obște ne apărăm unul pe altul, punându-ne sufletele noastre, ca nu cumva voi, supunând pe frații noștri, să robiți împreună cu trupurile și sufletele lor, silindu-i la fapte rele și potrivnice lui Dumnezeu”.

Saracinii iarăși au zis: „Hristos al vostru a dat dajdie pentru Sine și pentru alții; iar voi, pentru ce nu faceți acest lucru și nu voiți să dați dajdie? Dacă vă apărați unul pe altul, apoi să dați dajdie pentru frații voștri neamului nostru ismailitean, cel atât de mare și tare”. Grăit-a filosoful: „Dacă cineva umblă în urma învățătorului său și voiește a umbla; iar altcineva, întâmpinându-l, îl întoarce, nelăsându-l să meargă după învățător, ci îi poruncește să meargă aiurea, oare acela este prietenul sau vrăjmașul lui?” Ei au răspuns: „Este vrăjmaș”. Zis-a filosoful: „Hristos, când a dat dajdie, care împărăție era într-acea vreme, ismailitenească sau romană?” Iar ei au zis: „Romană”. Zis-a filosoful: „Deci noi, urmând învățătorului nostru Iisus Hristos, dăm dajdie împăratului Celui ce șade în Roma cea nouă și stăpânește pe Roma cea veche, iar voi, căutând de la noi dajdie, ne abateți pe noi de la urmarea lui Hristos și vă faceți nouă vrăjmași”.

Niște întrebări și răspunsuri ca acestea și altele mai multe i s-au pus lui Constantin mai multe zile, în vorbele cele cu înțelepții saraci- nilor, dar a rămas nebiruit filosoful creștin, ajutându-i dumnezeiescul dar. Iar saracinii au rămas rușinați de dânsul în toate cuvintele împotrivă și în socotelile lor. După aceea, neputând să biruiască în cuvinte pe cel nebiruit, i-au dat lui în taină să bea otravă de moarte. Iar Domnul, Cel ce a zis: Dacă veți bea ceva de moarte, nu vă va vătăma.Acela a păzit pe robul Său întreg și nevătămat și l-a întors sănătos, eliberându-l cu cinste și cu daruri de la boierul saracinilor.
Iar după ce s-a întors fericitul Constantin la Constantinopol, a luat laudă de la împărat și de la sfințitul patriarh pentru osteneala sa cea plăcută lui Dumnezeu, și s-a așezat la un loc liniștit, luând aminte de mântuirea sa și având hrană din purtarea de grijă a lui Dumnezeu spre Care nădăjduia. Iar cele ce Dumnezeu îi trimitea prin oamenii cei iubitori de Hristos, din acele mâncări el nu lăsa nimic pe a doua zi, ci, după obișnuita gustare a hranei, le împărțea pe toate săracilor; pentru că nădăjduia spre Dumnezeu, Cel ce Se îngrijește de toți în toate zilele și Care deschide cu bunăvoință mâna Sa și satură pe tot cel viu.

Iar odată, sosind vremea unui praznic oarecare, slujitorul lui se mâhnea că nu avea nimic la acea cinstită zi. Atunci fericitul Constantin a zis către dânsul: „Cel ce a hrănit mai mulți ani în pustie oarecând pe israeliteni, oare Acela nu poate să ne hrănească și pe noi în această zi? Ci, ducându-te, cheamă fără de îndoială la noi la masă măcar cinci săraci, și să așteptăm mila lui Dumnezeu, că nu ne va lăsa pe noi”. Și sosind ceasul prânzului, a adus la dânsul un om oarecare zece galbeni și o sarcină cu tot felul de mâncări. Iar el, primind acelea, a dat laudă lui Dumnezeu, purtătorul său de grijă. După aceea s-a dus în Olimp, la Metodie, fratele său cel mare, și a început a viețui împreună cu dânsul în nevoințele monahicești, petrecând în pustnicie și îndeletnicindu-se totdeauna în rugăciuni și cu citirea cărților.

În vremea aceea au venit la împăratul Mihail soli de la cozari, zicând: „Noi de la început știm pe un Dumnezeu, Care este peste toate și Aceluia ne rugăm, închinându-ne la răsărit; însă ținem oarecare obiceiuri de rușine, fiindcă evreii ne îndeamnă să luăm credința lor și mulți din noi au trecut la credința evreiască”. Asemenea și saracinii ne pleacă la credința lor, zicând: „Credința noastră este mai bună decât a tuturor neamurilor”. Pentru aceea, noi căutăm sfatul cel de folos nouă de la voi, cu care ținem vechiul prieteșug cu dragoste, și cerem să trimiteți la noi vreun bărbat cărturar, care să poată a se întreba cu evreii și cu saracinii și, de-i va birui, apoi vom primi credința voastră.

Atunci împăratul Mihail cu preasfințitul patriarh Ignatie, urmă­torul Sfântului Metodie, făcând cercare pentru filosoful Constantin, l-au chemat de la muntele Olimpului și doreau să se ducă la cozari spre propovăduirea lui Hristos. Iar el, care dorea chiar și a muri pentru Hristos, a voit cu osârdie calea aceea și a rugat pe fratele său, pe fericitul Metodie, ca pe cel ce știa parte din limba slavonească, să meargă împreună cu dânsul la ascultarea apostolească, ca să lumineze pe cei necredincioși cu lumina sfintei credințe. Deci Metodie nu s-a lepădat a merge cu dânsul pentru Hristos și s-au apucat amândoi de călătorie, ca unul prin binecuvântatele cuvinte, iar celălalt, cu rugăciunea cea primită de Dumnezeu, să poată mântui sufletele cele pierdute, ajutându-le lor dumnezeiescul dar. Și ajungând la cetatea Hersonului, care se mărginește cu cozarii, au zăbovit acolo multă vreme, până ce au învățat bine limba cozăcească, căci cozarii vorbeau cu limba slavonească. Tot acolo s-au deprins și cu limba evreiască, și au adus la Sfânta Credință și la Botez pe un samarinean cu fiul lui.

Și auzind de moaștele Sfântului sfințit Mucenic Clement, papă al Romei, cum că zac în mare, a îndemnat pe episcopul Hersonului spre căutarea acelor cinstite moaște, pentru care se povestește astfel: Când Sfântul Clement a fost surghiunit de la Roma la Herson, mult popor a întors acolo la Hristos; dar ighemonul Avfidian l-a înecat în mare, din porunca cezarului Traian, legându-i de grumaz o ancoră de fier, ca să nu poată afla creștinii trupul lui. Iar credincioșii stăteau pe mal, tânguindu-se și privind la înecarea sfântului. După aceasta, doi ucenici ai lui mai credincioși, Cornelie și Fiv, au grăit către creștini: „Să ne rugăm toți cu un suflet ca Domnul să ne arate cinstitul trup al mucenicului”.

Și rugându-se către Dumnezeu poporul creștinesc, s-a depărtat marea în sânurile sale ca la trei stadii, iar poporul mergând pe uscat precum oarecând israelitenii la Marea Roșie, a aflat o cămară de marmură în chip de biserică făcută de Dumnezeu, și acolo zăcea trupul sfântului, iar ancora cu care fusese înecat zăcea aproape de dânsul. Deci, voind credincioșii să ia de acolo acel cinstit trup, s-a făcut descoperire ucenicilor lui, cei pomeniți mai înainte, ca să lase să stea acolo trupul sfântului, deoarece în tot anul la pomenirea lui se va depărta tot așa marea până la șapte zile, dând cale celor ce vor voi să meargă la închinăciune. Și s-a făcut așa vreme de șapte sute de ani, de la împărăția lui Traian până la împărăția lui Nichifor împăratul grecesc. Apoi, pentru păcatele omenești, marea a încetat de a se trage în lături în vremea împărăției lui Nichifor. Și din această pricină era mâhnire între creștini.

Și trecând după aceea mai mult de cincizeci de ani, fericiții frați Constantin și cu Metodie s-au dus la Herson și s-au sârguit pentru aflarea cinstitelor moaște ale Sfântului Clement, îndemnând spre aceasta și pe fericitul Gheorghe, episcopul Hersonului, care s-a dus mai întâi la Constantinopol, la împărat și la patriarh, înștiințându-i de aceasta și, primind sfat de la dânșii, a luat de acolo tot clerul bisericii Sfânta Sofia. Apoi, ducându-se la Herson, a mers la marginea mării cu acești fericiți învățători, Metodie și Constantin, și cu tot poporul, cu psalmi și cu cântări, voind să-și câștige dorința. Dar nu s-a desfăcut apa. Iar după apusul soarelui, a intrat într-o corabie și la miezul nopții a strălucit o lumină din mare și s-a arătat deasupra apei mai întâi capul, iar după aceea toate moaștele Sfântului Clement; și, luându-le, le-au pus în corabie și, ducându-le în cetate cu cinste, le-au pus în biserica Sfinților Apostoli. Iar fericiții Constantin și Metodie, luând o părticică oarecare, au purtat-o la dânșii totdeauna, până ce au dus-o la Roma.

După aceasta s-au dus la cozari și au fost primiți cu cinste de Cagan, boierul cozarilor, căci aveau și scrisoare către Cagan de la împăratul grecilor. Și multă întrebare a avut acolo fericitul Constantin cu iudeii și cu saracinii; căci dânsul avea mai multă învățătură decât Metodie, care nu-și petrecuse anii tinereților în învățătură, ci s-a îndeletnicit mai mult cu puterea de voievod pe care o avea și cu lucrurile poporului, decât cu citirea cărților. Iar Constantin s-a ocupat din tinerețe cu învățătura și cu încercarea înțelepciunii, fiind foarte iscusit în dumnezeiasca Scriptură, puternic în cuvinte și gata să dea răspuns la orice întrebare.

Deci, Constantin pentru toate se întreba cu necredincioșii, iar Metodie ajuta lui Constantin cu rugăciunea sa cea plăcută lui Dum­nezeu. Și unul din cozari a zis către dânsul: „Voi, grecii, aveți obicei rău, pentru că puneți la voi pe un împărat în locul altuia dintr-alt neam, iar nu din neam împărătesc, precum acum ați pus împărat, după Nichifor, pe Mihail Curopalatul, care a fost unul din boieri. Apoi, lepădându-l pe acela, ați pus pe Leon Armeanul, care a fost din neam prost. Și, ucigându-l și pe acela, ați pus pe Mihail Travlul, care era de neam din Amoreea. Pe când la noi nu este așa, deoarece avem ai noștri cagani (împărați), din casa și din neamul caganilor, și nu împărățește cineva într-alt chip, de nu va fi din seminția împără­tească”. Iar fericitul Constantin a răspuns la aceasta cu cuvinte scurte: „Rău a făcut oare Dumnezeu când a lepădat pe neplăcutul Lui împărat, Saul, iar pe David, bărbatul cel după inima Sa, l-a adus de la turmele dobitoacelor?” Auzind acestea cozarul, a tăcut.

După aceea a zis iarăși cozarul: „Voi țineți cărțile în mâini, spuneți pilde dintr-însele; iar noi nu facem așa, ci grăim din gurile noastre toată înțelepciunea, nemândrindu-ne în scripturi precum vă mândriți voi; căci avem înăuntru înțelepciunea, ca și cum ar fi înghițită în noi”. Grăit-a Constantin: „De ai întâmpina vreun om gol, care ar zice: «Am multe haine, aur și averi!», oare l-ai crede, văzându-l gol și neavând nimic în mâini?” Cozarul răspunse: „Ba nu, că dacă ar fi avut ceva n-ar fi umblat gol”. Grăit-a Constantin: „Dacă tu ai înghițit toată înțelepciunea, precum te lauzi, atunci spune-mi câte neamuri au trecut de la Adam și de la Moise și care neam și în care parte a pământului și-au avut stăpânirea lor”. Și cozarul, neputând să răspundă la această întrebare, a tăcut.

Iar Constantin a spus mai departe: „Deci, prietene, nici eu nu te cred că ai fi înghițit toată înțelepciunea și ai fi înțelept fără de cărți!” Și când erau la masă la cagan, luând caganul un pahar, a zis: „Să bem în numele unui Dumnezeu, Care a făcut toată făptura”. Iar Constantin, filosoful cel creștin, luând un pahar, a zis: „Voi bea în numele Unui Dumnezeu și al Cuvântului Lui, prin Care cerurile s-au întărit, și al Duhului cel de viață făcător, prin care se ține împreună toată puterea făpturii celei zidite”. Zis-a Cagan: „De asemenea ținem pentru Dumnezeul Cel ce a zidit toată făptura; decât numai întru aceasta ne deosebim, că voi slăviți Treimea, iar noi slăvim pe Unul Dumnezeu, precum învață și cărțile evreiești”. Grăit-a filosoful: „Dacă vă învățați din cărțile evreiești a cunoaște pe Unul Dumnezeu, apoi din aceleași cărți o să cunoașteți și pe Sfânta Treime, deoarece cărțile evreiești propovăduiesc în proorocii pe Cuvântul și pe Duhul, precum zice proorocul și împăratul David: Cu Cuvântul Domnului cerurile s-au întărit și cu Duhul gurii Lui toată puterea lor.

Iată, aici se văd limpede trei într-o Unime: Domnul și Cuvântul Lui și Duhul. Domnul este Dumnezeu-Tatăl, Cuvântul este Dumnezeu-Fiul, iar Duhul gurii Domnului este Dumnezeu-Duhul Sfânt; însă, precum nu sunt trei Domni, ci Unul Domnul împreună cu Cuvântul și cu Duhul Său, tot așa nu sunt trei Dumnezei într-o dumnezeire, ci Unul Dumnezeu este cinstit. Deci, socotește și de aici, dacă cineva, făcându-ți ție cinste, nu ți-ar cinsti cuvântul tău și duhul gurii tale, ci le-ar avea pe acelea în trecere cu vederea fără de cinste; iar altul pe toate aceste trei, adică pe tine, pe cuvântul tău și pe duhul gurii tale, le-ar avea într-o cinste, apoi care dintre ei ar fi adevărat cinstitor al feței tale cele împărătești?” Iar el a răspuns: „Cel ce are toate aceste trei întocmai întru cinste”.

Filosoful a răspuns: „Deci și noi, cei ce cinstim pe Sfânta Treime – pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh -, suntem mai adevărați și mai buni cinstitori de Dumnezeu decât voi. La aceasta ne-am învățat din cărțile proorocești, căci și Sfântul Prooroc Isaia aduce înlăuntru pe Dumnezeu-Fiul, zicând: Ascultă-mă pe mine, Iacove și Israele, pe care eu te chem; eu sunt cel dintâi și eu sunt în veci. Și acum Domnul m-a trimis pe mine și Duhul Lui. Acest cuvânt al Sfintei Scripturi l-au arătat luminat părinții noștri cei de demult. Căci cine este Cel trimis, dacă nu Fiul? Și de la cine este trimis, dacă nu de la Tatăl și de la Sfântul Duh al Tatălui?”

Deci printre cei ce stăteau înaintea lui Cagan, erau o mulțime de iudei; aceia au zis către fericitul Constantin: „Filosof al creștinilor, spune nouă, cum poate parte femeiască să încapă în pântece pe Dumnezeu, spre Care nu este cu putință nici a căuta, necum să-L nască pe El?” Filosoful, arătând cu degetul spre Cagan și spre sfetnicul lui dintâi, a grăit: „Dacă cineva ar fi zis, că acest întâi sfetnic nu poate să primească în casa sa pe Cagan și să-l ospăteze, iar cel mai de pe urmă rob al lui poate să-l primească și să-l ospăteze, cum să-l numesc pe acela ce a grăit așa, nebun sau cuminte?” Iar iudeii au zis: „Foarte nebun este unul ca acela”.

Filosoful i-a întrebat iarăși pe ei: „Ce este mai cinstit sub cer dintre toate făpturile cele văzute?” Zis-au iudeii: „Omul este cel mai cinstit decât toată zidirea văzută, de vreme ce are suflet înțelegător și este zidit după chipul lui Dumnezeu”. Atunci filosoful a zis: „Apoi neînțelegători sunt aceia care grăiesc că este lucru cu neputință ca în pântecele firii omenești să încapă Dumnezeu, pe care în rugul lui Moise îl știu încăput. Oare rugul, fiind făptură neînsuflețită și nesim­țitoare, este mai cinstit decât făptura cea simțitoare și înțelegătoare, care este cinstită cu suflet după asemănarea lui Dumnezeu? Dumnezeu încăpea în vifor, în nor, în fum și în foc, când Se arăta lui Iov, lui Moise și lui Ilie; și ce lucru de mirare este că în făptura cea mai cinstită și însuflețită a încăput Hristos, vrând să se arate pe pământ, să petreacă cu oamenii și să-i tămăduiască de rănile morții, care s-au pricinuit neamului omenesc prin păcatul lui Adam? Căci pentru o zidire mai cinstită ca aceasta a neamului omenesc, care căzuse în stricăciunea păcatului și a morții, de la cine putea să se dea tămăduire și înnoire, dacă nu de la însuși Făcătorul? Răspundeți-mi mie, au nu a zis David mai înainte: Trimis-a Cuvântul Său și i-a vindecat pe eil Căci Cuvântul Tatălui, adică Fiul, venind, a vindecat firea omenească. Și cum acest Cuvânt al Tatălui ar fi putut să vindece pe om, dacă nu s-ar fi lipit ca un plasture de om, prin unirea cea cu întruparea Lui? Au doară vreun doctor, vrând să tămăduiască vreun om rănit, lipește plasturele de lemn sau de piatră, iar nu de omul cel bolnav?

Deci și Dumnezeu a lipit pe Cuvântul Său Cel Unul Născut, nu de lemn – deși în rugul cel dintre copaci a fost văzut nears -, nici de piatră – deși în munții cei de piatră ai Sinaiului și în Horeb a fost văzut de Moise și Ilie ci l-a lipit ca pe un plasture tămăduitor de omul cel cuprins de durerea păcatului celui de moarte și l-a împreunat tare, binevoind a Se sălășlui prin lucrarea Duhului Său cel Sfânt în pântecele cel curat și fecioresc, iar nu în cel de femeie oarecare a se întrupa și a se naște dintr-însa. După cum a zis mai înainte Isaia: Iată, fecioara va zămisli în pântece și va naște Fiu și vor chema numele Lui Emanuel, care se tâlcuiește cu noi este Dumnezeu, lată proorocul zice lămurit că Dumnezeu-Fiul este născut pe pământ din Fecioară curată și nenuntită.

Iar cum că era de trebuință ca Dumnezeu să Se sălășluiască în ea, pentru mântuirea noastră, aduceți-vă aminte că Ahila, rabinul vostru, zice că este scris în cărțile voastre, că Moise, în muntele cel pietros și în glasul trâmbiței întinzându-și mâinile, a zis în rugăciunea sa către Dumnezeu: «Nu te mai arăta nouă de acum, Doamne îndurate, ci sălășluiește-Te în pântecele noastre, ridicând păcatele noastre». Deci, dacă Moise ruga pe Dumnezeu, ca să se sălășluiască în pântecele noastre, apoi pentru ce voi vă împotriviți nouă, celor ce mărturisim aceasta? Căci Dumnezeu S-a sălășluit în pântece femeiesc și s-a născut nu din femeie simplă, ci dintr-o Fecioară curată, fără de prihană și neispitită de nuntă. Și se sălășluiește în pântecele noastre, când noi, creștinii, ne împărtășim cu Hristos, întru jertfa cea de Taină. Deci, acum s-a împlinit acea rugăciune de demult a lui Moise, care este scrisă în cărțile voastre; și, după mărturia rabinului vostru, Ahila, Dumnezeu s-a sălășluit în pântecele noastre, ridicând păcatele noastre”.

Și sfârșindu-se prânzul, toți s-au risipit, hotărând ziua în care iarăși aveau să vorbească despre toate acestea. Și sosind ziua aceea, s-au adunat, iar Cagan a șezut la locul său și a poruncit lui Constantin și lui Metodie, dascălii cei creștini, să șadă; și au zis către dânșii iudeii: „Spuneți-ne nouă, care lege a dat-o Dumnezeu mai întâi: legea lui Moise sau legea pe care o țineți voi, creștinii?”

Iar fericitul Constantin filosoful a zis împotriva răspunsului lor: „Oare pentru aceea ați întrebat despre lege, care este mai întâi, ca să puteți zice, că cea dintâi este mai bună?” Iudeii au răspuns: „Cu adevărat pentru aceea, căci în tot chipul se cade, ca să ne supunem legii celei dintâi, de vreme ce legea dintâi va să fie mai mare și mai bună”. Zis-a filosoful: „Dacă voiți să țineți legea cea dintâi, apoi abăteți-vă de la deșarta tăiere împrejur”. Zis-au iudeii: „Pentru ce grăiești așa?” Zis-a filosoful: „Spuneți cu adevărat, în tăierea împrejur este dată legea cea dintâi sau întru netăiere împrejur?” Răspuns-au iudeii: „Ni se pare că în tăierea împrejur”. Filosoful a zis: „Au nu lui Noe mai întâi Dumnezeu mai înainte de tăierea împrejur i-a dat legea, după porunca care s-a făcut în rai lui Adam și după căderea aceluia? Pentru că a pus așezământ lui Noe, ca să nu se verse sângele omenesc; iar cel ce varsă sângele fratelui său, să primească pedeapsă, ca sângele lui să se verse în locul sângelui vărsat de mâinile aceluia. Asemenea a dat așezământ și de mâncarea verdețurilor, și pentru fiare, și pentru dobitoace, și pentru păsări și pentru pește. Și a zis către Noe: Iată, Eu pun așezământul Meu vouă și seminției voastre după voi”. Zis-au iudeii: „însă așezământul nu este lege, pentru că Dumnezeu n-a zis lui Noe «legea Mea», ci vă pun vouă așezământul Meu\ iar noi ne ținem de lege”. Zis-a filosoful: „Dar tăierea împrejur a voastră cum o țineți, oare ca pe o lege sau într-altfel?”.

Aceia au zis: „O ținem ca pe o lege”. Zis-a filosoful: „Dar Dumnezeu n-a numit lege tăierea împrejur, ci numai așezământ, pentru că a grăit către Avraam: Așezământul Meu să-l păzești tu și seminția ta după tine în neamuri, ca să se taie împrejur toată partea bărbătească, și va fi semn de așezământ între Mine și voi. Și iarăși: Va fi așezământul Meu pe trupurile voastre, întru așezământ veșnic.

Iată, vedeți că niciodată n-a numit lege tăierea împrejur, ci numai așezământ. Deci, veți lepăda tăierea împrejur, ca pe ceea ce nu este lege. Dacă așezământul tăierii împrejur îl aveți ca pe o lege, apoi și așezământul dat lui Noe sunteți datori să-l aveți ca pe o lege și să-l numiți pe el cea dintâi lege, pe care Dumnezeu a dat-o mai întâi neamului cel izgonit din rai și celui păzit de potopul apelor”. Zis-au iudeii: „Ba nu, ci legea cea dată lui Moise este lege și de aceea noi ne ținem”.

Grăit-a filosoful: „Dacă așezământul dat lui Noe nu este lege, ci numai așezământ – de vreme ce nu l-a numit Dumnezeu lege, ci așezământ apoi și legea cea dată prin Moise nu este lege, de vreme ce Același Dumnezeu, în capitolul unsprezece la Proorocul Ieremia, nu o numește lege, ci numai așezământ, pentru că așa scrie acolo: Ascultați cuvintele acestui așezământ, pe care Domnul Dumnezeu le grăiește lui Israel: Blestemat este bărbatul cel ce nu ascultă cuvintele acestui așezământ, pe care l-am poruncit părinților voștri, în ziua în care i-am scos din pământul Egiptului. Iar dacă acel așezământ vă este vouă lege, atunci și așezământul dat lui Noe este cu adevărat lege; și anume legea cea dintâi, care este dată mai înainte de tăierea împrejur, de care voiți și acum a vă ține, ca de cea dintâi, neascultând de celelalte legi, care s-au pus după ea, a lui Avraam și a lui Moise; de vreme ce singuri ați zis mai întâi, că legea cea dintâi este mai bună, și aceleia se cuvine a vă supune”.

Iar iudeii, abătându-se de la aceasta la alta, au zis: „Câți s-au ținut de legea lui Moise, toți au plăcut lui Dumnezeu; și noi, ținân- du-ne de ea, nădăjduim ca să fim asemenea plăcuți lui Dumnezeu. Iar voi, aflându-vă vouă singuri altă lege nouă, vă țineți de a voastră, iar legea cea veche a lui Dumnezeu o călcați”.

Răspuns-a filosoful: „Bine, facem așa. Că și Avraam, de n-ar fi primit tăierea împrejur, ci s-ar fi ținut numai de așezământul lui Noe, apoi nu s-ar fi numit prieten al lui Dumnezeu. Asemenea și Moise, după Avraam, a scris altă lege, neîndestulându-se cu legile de mai înainte, cu a lui Noe și cu a lui Avraam; deci și noi facem după chipul acesta. Însă, precum aceia, unul după altul, nu lepădau legile de mai înainte, pentru că nici Avraam n-a lepădat pe a lui Noe, nici Moise n-a defăimat pe ale amândurora, ci, împlinind neajunsurile, a arătat voia cea desăvârșită a Domnului, prin scrierile de legi cele mai pe larg, astfel ca porunca Domnului să fie întărită; tot așa nici noi nu lepădăm nimic din așezământul cel vechi, care s-a scris pe lespezi prin Moise, ci ținem toate acelea, adică a ști pe Unul Dumnezeu, Ziditorul a toată făptura, a nu ucide, a nu fura și celelalte; dar lepădăm pe acelea care nu sunt scrise pe lespezile lui Moise și care sunt cu totul de lepădat, precum tăierea împrejur, aducerea jertfelor celor necuvântătoare și altele de felul acesta, care au fost umbre și închipuiri ale legii celei noi, care urma să fie după acestea. Care, după ce a venit, am lepădat pe cele vechi; căci ce trebuință era să păzim umbra, având însuși lucrul în mâini”.

Zis-au iudeii: „Dacă acele rânduieli și așezăminte din legea noastră cea veche – afară de tablele lui Moise -, ar fi fost umbră și închipuire a legii voastre celei noi, precum grăiești tu, apoi ar fi știut scriitorii cei vechi de lege, despre legea voastră cea nouă, care era să fie după aceea. Că umbra și chipul vrea să însemne fața aceluia, pe care l-ar fi așteptat să-l vadă cu ochii. Iar de vreme ce nu așteptau legea voastră, deci rânduielile și așezămintele legii noastre cele vechi – cele afară de tablele lui Moise nu sunt închipuiri și umbre, ci singur adevăr, pe care și vouă asemenea vi se cade a le păzi, precum noi păzim pe cele scrise în tablele lui Moise ca pe un adevăr”.

Grăit-a filosoful împotriva acestora: „Dacă scriitorii de lege cei de demult, în așezământul cel vechi, n-ar fi știut de aceea, cum că după dânșii era să se așeze Legea cea nouă și nu ar fi așteptat-o pe ea, apoi aș fi zis vouă așa: Când întru început, precum am zis mai înainte, Dumnezeu a dat așezământul Său lui Noe, oare i-a spus lui că are să dea și altă lege lui Avraam, plăcutul Său, cel ce era să fie după dânsul? Cu adevărat nu i-a spus, ci a întărit așezământul Său cel dintâi, ca să-i fie lui veșnic în neamuri. Asemenea și lui Avraam, dându-i așezământul, oare i-a spusjui că mai pe urmă îi va da altă lege și lui Moise întru a sa vreme? însă pentru așezământul nostru cel nou, cu adevărat a făcut știre prin sfinții Săi prooroci. Ascultați pe Ieremia strigând: Iată, vor veni zile, zice Domnul, și voi pune așezământ nou casei lui Israel și casei lui Iuda, nu după așezământul pe care l-am așezat părinților lor, în ziua în care, luându-i Eu pe dânșii de mână, i-am scos din pământul Egiptului, că aceia n-au petrecut întru așezământul Meu și Eu i-am defăimat pe dânșii. Iată, vedeți prooroc ie dovedită, pentru așezământul nostru cel nou?

Și iarăși Isaia a zis mai înainte pentru dânsul, grăind despre fața Domnului: Nu vă aduceți aminte de cele dintâi și să nu gândiți de cele vechi. Iată, eu voi face lucruri noi, care acum strălucesc și le veți ști pe ele. Așa au știut legiuitorii cei vechi de demult, despre legea noastră a darului celui nou; și o așteptau pe aceea, proorocind despre dânsa. Deci rânduielile și așezămintele legii voastre celei vechi au fost umbră și închipuire a Legii noastre celei așteptate, iar nu însuși adevărul, și se cade vouă acum a le lepăda pe ele ca pe niște netrebnice”.

Deci, iudeii, neștiind ce să răspundă împotriva acesteia, alta au început, zicând: „încă n-a venit vremea arătării lui Mesia în lume”. Grăit-a filosoful: „Ce așteptați voi încă mai mult? Iată, stăpânirea împărăției și a domniei voastre, care, după proorocia strămoșului Iacov, trebuia să fie numai până la venirea lui Mesia, a încetat acum. Ierusalimul s-a risipit, jertfele voastre s-au lepădat și slava Domnului s-a mutat de la voi la neamuri, precum de aceasta lămurit a proorocit proorocul Maleahi, grăind: Nu este voia Mea între voi, zice Domnul Atotțiitorul, și jertfe nu voi primi din mâinile voastre. Fiindcă de la răsăritul soarelui și până la apus, numele Meu s-a preamărit între neamuri și în tot locul se aduce tămâie și jertfă curată numelui Meu; căci mare este numele Meu între neamuri.

Zis-au iudeii: „Acestea grăindu-le tu, voiești, precum vedem, ca și pe neamuri să le numești binecuvântate, precum și noi, care suntem sămânța lui Avraam, suntem binecuvântați”. Răspuns-a Constantin: „întru sămânța lui Avraam, și noi, neamurile, ne binecu­vântăm întru Mesia, Cel ce a ieșit din rădăcina lui Avraam, a lui Isaac, a lui Iacov, a lui lesei și a lui David; pentru că a zis Dumnezeu către Avraam: Se vor binecuvânta întru tine toate semințiile pământului; și către Isaac: Se vor binecuvânta întru seminția ta toate neamurile pământului. Asemenea a zis către Iacov și David: Se vor binecuvânta în El toate semințiile pământului și toate neamurile II vor ferici pe El. Că precum pentru seminția lui Avraam, așa și pentru neamuri avea să vină Mesia. Pentru că Iacov a grăit oarecând binecuvântând pe Iuda: Nu va coapsele lui, până ce vor veni cele păstrate lui. Și iarăși Proorocul Zaharia, vestind fiicei Sionului – adică Ierusalimului – venirea împăratului cel blând, șezând pe asin, mânzul asinei, zice: Va pierde căruțele din Efrem și caii din Ierusalim; va pierde arcurile de război și va zice pace neamurilor.

Iată, vedeți, că nu numai pentru voi, iudeii, ci și pentru neamuri a venit Mesia? Și mi se pare că a venit mai mult pentru neamuri, decât pentru voi. Căci voi nu L-ați primit, iar neamurile L-au primit. Voi L-ați ucis, iar neamurile au crezut într-însul. Voi v-ați lepădat de El, iar neamurile L-au iubit. De aceea și El v-a lepădat pe voi; iar neamurile le-a ales și Se preamărește într-însele. Iar cum că acum a venit cu adevărat Mesia, să vă încredințați de la Sfântul Prooroc Daniil. Pentru că acest prooroc, fiind în Babilon, în întâiul an al împărăției lui Darie, i s-a arătat îngerul Domnului, Gavriil. Din acea vreme, în care i s-a arătat, a numărat până la venirea lui Mesia în lume, ani șapte săptămâni, iar fiecare săptămână cuprinde câte șaptezeci de ani; iar anii cei adunați ai tuturor săptămânilor, fac patru sute nouăzeci de ani, precum numără și Talmudul vostru. Iar cât de multă vreme anii aceia acum au trecut, singuri socotiți, au doar nu veți afla mai mult de opt sute de ani trecuți, după săvârșirea săptămânilor celor spuse lui Daniil de înger? însă vă întreb pe voi: care împărăție o socotiți voi că este de fier, pe care Daniil a tâlcuit-o la trupul cel mare, văzut în vis de Nabucodonosor?”

Zis-au iudeii: „împărăția Romei este cea de fier”. Iarăși i-a întrebat pe dânșii filosoful: „Dar care este piatra cea tăiată din munte, fără mâna omenească, care a sfărâmat trupul cel văzut?” Au răspuns: „Piatra este Mesia”. Filosoful a zis: „Oare nu vedeți adevărul, că împărăția Romei, care slujea idolilor, acum a trecut de când a venit în lume Mesia, iar în locul împărăției Romei, celei închinătoare de idoli, a ridicat Dumnezeul cerului altă împărăție creștină, nerisipită în veci, așa numită cu nume nou, după proorocia Sfântului Isaia, care a grăit oarecând către voi: Va rămâne numele vostru spre săturarea celor aleși, iar pe voi vă va ucide Domnul. Iar întru cei ce-I slujesc Lui, se va chema nume nou, care se va binecuvânta pe pământ, pentru că vor binecuvânta pe Dumnezeul Cel adevărat”.

Zis-au iudeii: „Noi suntem sămânța cea binecuvântată din Sim, binecuvântați de părintele nostru Noe, iar voi nu sunteți binecu­vântați”. Răspuns-a lor filosoful: „Binecuvântarea cea dată de Noe lui Sim, nu este nimic altceva, fără numai preamărirea lui Dumnezeu, pentru că a zis: Bine este cuvântat Domnul Dumnezeul lui Sim. Deci, Domnul Dumnezeu este binecuvântat prin gura lui Noe, pentru Sim cel îmbunătățit, iar din binecuvântarea aceluia nimic n-a ajuns la voi. Iar către Iafet, din care suntem noi, a zis Noe: Să înmulțească Domnul pe Iafet și să se sălășluiască în locașurile lui Sim. Singuri vedeți lățimea creștinătății, cu darul lui Dumnezeu, iar pe voi, împuținați; și unde ați locuit voi oarecând în Ierusalim, acolo se binecuvintează și se preamărește acum de creștini numele Domnului nostru Iisus Hristos”.

Această întrebare despre credința creștinească, pe care a avut-o fericitul Constantin filosoful cu iudeii, a ținut multă vreme, pentru că a zăbovit mult la cozari, împreună cu fratele său, ieșind în toate zilele și întrebându-se cu necredincioșii iudei înaintea lui Cagan. După aceea, fericitul Metodie, fratele lui, învățătorul cel slavonesc, a alcătuit cele zise în opt cuvinte, iar aici s-au pomenit puține din cele multe. Și a avut întrebări nu numai cu iudeii, ci și cu saracinii și pe toti i-a biruit cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Cel ce a i s-a făgăduit să dea gură și înțelepciune robilor Săi, cărora nu vor putea să se împotrivească sau să răspundă toți cei ce se vor pune împotrivă. Atunci Cagan, domnul cozarilor, și boierii lui, și mulțime din popor au crezut în Hristos și au luat Sfântul Botez, însă nu toți, ci numai o parte dintre ei.

După aceea, cuvioșii dascăli Constantin și Metodie, sădind bine sfânta credință între cozari, au voit să se întoarcă întru ale lor, lăsând cozarilor, în locul lor, pe preoții cei ce veniseră de la Herson. Deci, Cagan a scris împăratului grecesc, mulțumindu-i și zicând: „Pe niște bărbați ca aceștia învățați ne-ai trimis nouă, stăpâne, care lămurit ne-au încredințat și ne-au învățat pe noi că este adevărată credința creștinească. Deci, luminându-ne noi prin Sfântul Botez, am poruncit întru stăpânirea noastră, ca tot cel ce va voi, să se boteze; și nădăjduim că tot pământul nostru va veni întru creștineasca săvârșire; deci suntem prieteni ai împărăției tale și gata la slujba ta, ori unde vei avea trebuință”.

Și slobozind Cagan pe fericiții învățători Constantin și Metodie, le-a dat lor multe daruri, dar ei n-au primit darurile, zicând: „Dă-ne nouă câți robi grecești ai aici; pentru că aceia ne sunt nouă mai mari decât toate darurile”. Și au adunat din cei robiți ca două sute și i-au dat lor, și s-au dus în cale, bucurându-se și mulțumind lui Dumnezeu.

Și mergând ei împreună cu robii cei eliberați prin locuri pustii și fără de apă, toți slăbeau de sete, fiindcă nu aveau apă. Deci, aflând undeva un iezer sărat, din care se lua sare, nu puteau să guste acea apă, deoarece din cauza sărăturii, era amară ca fierea. Deci, împrăștiindu-se toți prin pustie ca să caute apă dulce, Constantin a zis către fratele său, Metodie: „Nu pot să rabd mai mult setea, deci scoate apă de aceasta și cred că Cel ce a prefăcut israelitenilor oarecând apa cea amară întru dulceață, Acela și nouă, celor însetați, ne va îndulci amărăciunea apei acesteia”. Și după ce a scos-o și a gustat-o, a aflat-o pe ea dulce ca mierea și rece ca în vreme de iarnă; și, bând toți, s-au răcorit și au preamărit pe Dumnezeu.

Și sosind ei la Herson, după ce au șezut cu episcopul seara la masă, Constantin a zis către episcop: „Să-mi faci mie rugăciune, stăpâne, și să mă binecuvintezi pe mine, precum Tatăl binecuvintează pe Fiul Său cu binecuvântarea cea mai de pe urmă”: Iar cei ce auzeau aceasta, credeau că a doua zi dimineață Constantin voiește să se ducă de la Herson în calea sa; iar el a spus deosebi la unii, cum că episcopul îi va lăsa, pentru că dimineață se va duce către Dumnezeu; și așa a fost, că a doua zi episcopul a murit.

Și ducându-se ei la Constantinopol, au fost primiți cu multă cinste și cu bucurie de împărat, de patriarh și de tot soborul, ca apostolii lui Hristos, cei ce au propovăduit la neamuri, și voiau ca să-i ridice pe ei la treapta arhierească, iar ei se lepădau foarte de o vrednicie ca aceea. Deci, pe Metodie l-au silit să fie egumen în mănăstirea ce se numea Polidron, iar Constantin petrecea lângă biserica Sfinților Apostoli.

După aceasta, ceilalți domni ai limbii slavonești, Rostislav și Sviatopolc ai Moraviei, și alții care atunci primiseră în parte creștineasca credință, însă neînțelegând încă tainele ei și auzind cum s-a luminat țara cozarilor prin învățătura a doi dascăli ce veniseră de la greci, au trimis soli la Constantinopol, la împăratul Mihail, zicând: „Poporul nostru s-a lepădat de închinarea idolească și dorește să țină legea creștinească, însă nu avem un învățător care să ne arate desăvârșit sfânta credință și care să ne povățuiască, prin limba noastră, la legea cea dreptcredincioasă. Deci, ne rugăm ție, stăpâne, îngrijește-te de mântuirea noastră și trimite-ne un episcop și învățător care să ne învețe, pentru că de la voi iese legea cea bună în toate țările”. Atunci împăratul, sfătuindu-se cu patriarhul și cu tot sfințitul sobor, a chemat iarăși pe fericitul Constantin și pe Metodie și i-a rugat să se ducă în părțile slavonești, ca să învețe, precum fusese și la cozari. Și a silit pe Sfântul Constantin să ia vrednicia arhierească, deși nu voia.

Iar el, mai întâi a postit patruzeci de zile și, ajutându-i darul -Sfântului Duh, a aflat alfabetul slavonesc, care avea în sine treizeci și opt de litere, ca să poată tălmăci cărțile din limba grecească în limba slavonească; la care lucru, cu ajutorul lui Dumnezeu, îi ajuta lui și fericitul Metodie. Și întâi a început a tălmăci Sfânta Evanghelie de la Ioan: La început era cuvântul… și celelalte. Și aceasta a arătat-o împăratului și patriarhului și la tot soborul și toți au preamărit pe Dumnezeu cu bucurie. Apoi au pornit la cale, având cu îndestulare toate cele de trebuință din dările împărătești.

Și ajungând în părțile slavonești, pretutindeni au fost primiți cu cinste de boieri și de tot poporul, dar mai ales în Moravia, de domnul Rostislav, unde, îndată a poruncit să adune mulți copii și să-i învețe pe ei alfabetul și cărțile cele nou tălmăcite: Ceaslovul, Psaltirea și altele. Acolo au zăbovit patru ani și mai mult, luminând și întărind în dreapta credință toate părțile slavonești. Și au tălmăcit din limba grecească în cea slavonă toate cărțile trebuincioase spre rânduiala bisericească, precum Evanghelia, Apostolul, Liturghia și celelalte. Și au început a săvârși în limba slavonă dumnezeiasca Liturghie și toată cântarea bisericească.

Auzind despre aceasta mulți arhierei și preoți, dar mai ales cei de la Apus, din limba latinească, au început a cârti, că săvârșesc Sfânta Liturghie într-o limbă străină, nou luminată. Pentru că ziceau că se cade să se săvârșească dumnezeiasca Liturghie numai în trei limbi, în care a fost scris titlul cel de pe Cruce: evreiește, grecește și latinește. însă sfinții învățători slavonești au răspuns unora ca aceia: „Dumnezeu plouă și răsare soarele peste toți. Iar David zice: Toată suflarea să laude pe Domnul. Și iarăși: Strigați Domnului tot pământul, cântați Domnului cântare nouă… De vreme ce a venit Domnul ca să mântuiască toate neamurile, deci toate neamurile să preamărească pe Domnul în graiul limbii lor”.

Și auzind Nicolae, papa Romei celei vechi, despre dânșii, le-a scris, chemându-i cu dragoste la Roma. Și s-au supus dorinței lui și au mers la dânsul, dar până să ajungă la Roma, papa Nicolae a murit, iar în locul lui a venit Adrian, dar și acela a fost bucuros de dânșii, pentru că, auzind că ei se apropie de cetatea Romei și încă și purtând cu dânșii o oarecare părticică din moaștele Sfântului Sfințitului Mucenic Clement, Papa Romei – precum s-a zis mai sus i-a întâmpinat cu cinste și a fericit ostenelile lor cele asemenea cu ale apostolilor. Deci, făcându-le primire iubită, le-a dat odihnă, apoi, lăudând tălmăcirea cărților în limba slavonească și întărind Liturghia făcută în limba slavonă, a pus anatema asupra potrivnicilor celor ce ar îndrăzni a cleveti și a huli citirea, cântarea și Liturghia slavo­nească. Și săvârșeau acești sfinți învățători, Metodie și Constantin, Sfânta Liturghie în slavonește, în mijlocul Romei, întru slava lui Hristos Dumnezeu, Cel propovăduit și slăvit în toate neamurile.

Și zăbovind ei în Roma, Sfântul Constantin s-a îmbolnăvit și a luat descoperire în vedenie de la Dumnezeu despre sfârșitul său. Pentru aceea s-a veselit cu duhul toată ziua aceea, cântând aceasta: De cei ce mi-au zis mie: Merge-vom în curțile Domnului, mi s-a veselit duhul, împreună mi s-a bucurat inima. Deci, a doua zi a luat pe sine sfânta schimă și a fost numit Chirii. Și zăcând în boală cincizeci de zile, după aceea a încredințat episcopia sa fratelui său mai bătrân, Metodie, și și-a dat duhul său Domnului, fiind îngropat cu slavă în biserica Sfântului Clement, în care a fost pusă și părticica sfintelor moaște ale lui Clement, cea adusă de ei.

Iar după sfârșitul Sfântului Chirii, a fost pus ca episcop al Moraviei Cuviosul Metodie. Și, ducându-se acolo, își avea scaunul său în cetatea Panoniei, la locul Sfântului Apostol Andronic, ucenicul și rudenia lui Pavel, care a fost acolo oarecând episcop și căruia, urmându-i acest arhiereu și învățător Metodie, a arătat multe nevoințe și osteneli, lărgind sfânta credință și întrebându-se cu evreii și cu ereticii, biruind pe cei potrivnici cu cuvintele și cu facerile de minuni, răbdând primejdii și izgoniri și tălmăcind multe cărți din limba greacă în cea slavonă. Și, îndreptându-și bine păstoria mulți ani, a trecut către Domnul, Căruia I-a slujit apostolește cu osârdie, împreună cu fratele său, Sfântul Chirii, și amândoi stau împreună înaintea Lui întru viața veșnică, slăvindu-L pe El cu toți sfinții, în vecii cei nesfârșiți. Amin.

Sfântul Cuvios Arsenie cel Mare (354-449)

foto preluat de pe doxologia.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.orgdoxologia.ro

 

Sfântul Cuvios Arsenie cel Mare

Preacuviosul Arsenie cel Mare (354-449) a fost unul din Părinții pustiei din Egipt în prima jumătate a secolului al V-lea.

Prăznuirea lui se face la data de 8 mai în Biserica Ortodoxă (1)

Sf. Cuv. Arsenie cel Mare (354-449) - foto preluat de pe anastpaul.com

Sf. Cuv. Arsenie cel Mare (354-449) – foto preluat de pe anastpaul.com

 

Viața


 

Sfântul Arsenie provenea dintr-o familie nobilă senatorială a secolului al IV-lea.

S-a născut la Roma pe la anul 354 (2). Arsenie a făcut studii strălucite la Roma și a devenit atât de reputat încât împăratul Grațian și papa Damasus l-au recomandat împăratului Teodosie I cel Mare de la Constantinopol, pentru a fi educatorul fiilor săi, viitorii împărați Arcadie și Honorius.

 

Constantinopol

Arsenie a ajuns la Constantinopol la recomandarea împăratului Grațian și a papei Damasus I (3).

Teodosie I a devenit co-împărat la anul 379, iar împăratul Grațian a murit la anul 383, deci venirea lui Arsenie la Constantinopol trebuie situată, la o primă analiză, între anii 379-383.

Dar împăratul Teodosie se instalează la Constantinopol abia în noiembrie 380 (4), deci venirea lui Arsenie la Constantinopol trebuie situată între decembrie 380 și august 383 (când moare împăratul Grațian).

Fiul cel mai mic al împăratului Teodosie I, Honorius (Onorie) se naște abia în 384 și este adus la Constantinopol de o manieră permanentă doar în anul 391 (5).

Deci Arsenie a fost adus inițial pentru a fi educatorul lui Arcadie.

Arcadie, copilul cel mai mare al împăratului Teodosie I, s-a născut în 377 sau 378 și a fost numit Augustus de către tatăl său în ianuarie 383, la vârsta de 5 sau 6 ani (6).

Venirea lui Arsenie la Constantinopol trebuie deci situată în prima jumătate a anului 383, adică chiar în anul în care Evagrie fuge din capitală în urma unor intrigi de curte.

Istoria unui intelectual creștin din generația lui – Evagrie Ponticul s-a născut în anul 345 – care părăsește capitala pentru a deveni călugăr în pustia Egiptului trebuie că l-a marcat pe Arsenie în anii care au urmat.

 

Pustia Egiptului

Avva Arsenie, fiind încă în palatele împărătești, s-a rugat lui Dumnezeu zicând: „Doamne, îndrumează-mă, ca să știu cum mă voi mântui”. Și i-a venit glas zicându-i: „Arsenie, fugi de oameni și te vei mântui”.

Egiptul monastic - foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Egiptul monastic – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

În anul 394 Arsenie părăsește lumea și curtea împărătească într-o corabie având ca destinație Alexandria (Egipt) (7) și se duce în pustia schetică, unde se face monah pe lângă avva Ioan Colov (8).

Avva Arsenie rămâne în pustia Egiptului până la sfârșitul vieții lui, în anul 449.

Din cei 55 de ani de viață pustnicească, avva Daniel în Patericul egiptean (Pentru avva Arsenie cel Mare, 42) ne spune că 40 i-a petrecut la Schetia, 10 ani la Troe (9) – în locul numit Petra (gr. „Piatra”) -, 3 ani la Canop (10) și iarăși 2 ani la Troe, unde a și murit în anul 449.

În pustia schetică, chilia lui Arsenie se afla la 32 mile (adică mai mult de 50 km) de biserica acestui vast centru monastic. Aici s-a instalat în urma unei viziuni (11), trăind în isihie și din lucrul mâinilor.

Ca pentru cei mai mulți din părinții pustiei, lucrul mâinilor lui era împletirea funiilor din frunze de curmal (12), pe care apoi le vindea prin intermediul unor frați din Schetia, care aveau ascultarea să preia lucrul mâinilor părinților retrași.

După prima devastare a Schetiei, în 407-408 (13), a trăit un timp la Canop înainte să se întoarcă în pustie (14).

Arsenie părăsește definitiv Schetia după ce saracinii au devastat-o a doua oară în anul 434 și se instalează la Troe până în 444, când barbarii invadează și această regiune și îl obligă să se refugieze într-un loc mai sigur, adică la Canop, pentru a reveni la Troe după trei ani.

Aici își petrece ultimii ani ai vieții și se duce la Domnul în anul 449. După dorința exprimată față de ucenicii săi, locul unde a fost înmormântat nu este cunoscut (15).

Avva Arsenie cel Mare a avut trei ucenici cunoscuți astăzi din Patericul egiptean: mai întâi Alexandru și Zoil, iar mai apoi pe Daniel (care fusese mai întâi ucenicul lui Alexandru și Zoil), toți faraniți (16).

De la avva Daniel au rămas, în Patericul egiptean, cele mai multe informații pe care le deținem despre avva Arsenie cel Mare.

 

Arsenie și monahismul


 

Sfântul cuvios Arsenie este una dintre figurile cele mai bine conturate ale Patericului egiptean.

El reprezintă pentru tradiția monastică creștină unul din campionii fugii de lume și model râvnit de toți isihaștii.

Importanța lui pentru tradiția creștină este arătată și de faptul că deși este comemorat în aceeași zi cu apostolul și evanghelistul Ioan Teologul; slujba lui a fost păstrată și se cântă împreună cu a Apostolului în ziua de 8 mai.

 

Arsenie în imnografia bizantină


 

În Mineiul pe luna mai

În Mineiul pe luna mai, cuviosul Arsenie cel Mare are mai multe stihiri și un canon, al cărui autor este necunoscut.

 

În Triod

Canonul Părinților din Sâmbăta brânzei îl pomenește pe Arsenie, alături de alți câțiva sfinți în mod particular importanți pentru spiritualitatea monastică creștină, cu aceste cuvinte: „Arsenie, îngere, puterea tăcerii (isihiei), roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru noi, păcătoșii!” (cântarea întâi a canonului).

 

În Sinaxar


 

Pentru pomenirea din 8 mai:

Troparul Sfântului Cuvios

Glasul al 8-lea:

Cu curgerile lacrimilor tale ai lucrat pustiul cel neroditor și cu suspinurile cele dintru adânc ai făcut ostenelile tale însutit roditoare ; și te-ai făcut luminător lumii, strălucind cu minunile, Arsenie, Părintele nostru. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.

Condacul Sfântului Cuvios Arsenie cel Mare

Glasul al 2-lea:

Viața îngerilor în trup primind, Arsenie de Dumnezeu purtătorule, și cinstei lor te-ai învrednicit, înaintea scaunului Stăpânului împreună cu dânșii stând, și tuturor cerând dumnezeiască iertare.

 

Izvoare vechi


 

Aproape tot ceea ce se știe despre Arsenie cel Mare provine din Patericul egiptean, colecția alfabetică a apoftegmelor, care a început să se formeze în secolul al V-lea.

Cele mai multe din apoftegmele care vorbesc despre avva Arsenie sunt transmise de unul din ucenicii săi, avva Daniel Faranitul.

Mai târziu, sfântul Teodor Studitul (759-826) pare să fie autorul unei Vieți a sfântului Arsenie (PG 99, 853 A s.), care dezvoltă relatările din Pateric după surse neidentificate.

O scrisoare duhovnicească scrisă de sfântul Arsenie cel Mare s-a păstrat până astăzi în versiune georgiană (17) și este considerată un document important de spiritualitate. (18)

 

Iconografie


 

Pentru Sf. Arsenie, Erminia lui Dionisie din Furna dă următoarele indicații (pp. 158, 204): Avva Arsenie, din ceata cuvioșilor pustnici va fi reprezentat ca un bătrân „la trup minunat și cuvios”, cu „chipul îngeresc, ca Iacov”, înalt dar puțin gârbov de bătrânețe, foarte slab, cu totul cărunt, cu părul creț, barba lungă până la mijloc, lată, despărțită în cinci șuvițe. Acesta zice: „Fraților, pentru ceea ce ați ieșit din lume, siliți-vă; și pentru mântuirea sufletelor voastre, nu trândăviți(19).

 

Note


 

1 – Biserica Romano-Catolică îl prăznuiește pe Sfântul Arsenie la 8 mai și 19 iulie – cf. Saint Arsène (Nominis)

2 – Pentru a-l situa în epocă, se poate spune că sfântul Antonie cel Mare trecea la Domnul în anul 356.

3 – După Wikipedia:Arsenius the Great. Informația provine din Viața Sf. Arsenie, scrisă de sfântul Teodor Studitul, care dezvoltă informațiile din Patericul egiptean.

4 – Theodosius I (De imperatoribus Romanis)

5 – „Flavius Honorius s-a născut în Răsărit în 384, ca fiul mai mic al împăratului Teodosie I și aș Aeliei Flavia Flacilla. În copilărie, purta titlul de Preanobil Copil (nobilissimus puer), iar în 386 a fost numit consul. A fost convocat de tatăl său la Roma pe când avea cinci ani, dar în 391 s-a întors cu el la Constantinopol, unde a fost proclamat împărat în 393. În 394, a fost chemat la Milano, iar în 395, la moartea lui Teodosie, Onorie și Arcadie au devenit împreună-moștenitori ai tronului, Arcadie domnind în Răsărit, iar Onorie în Apus.” – Honorius (De imperatoribus Romanis)

6 – Arcadius (De imperatoribus Romanis)

7 – Viața sfântului Arsenie spune că Arsenie a fugit pe ascuns din capitală, unde a căzut în dizgrația împăratului Arcadie, care căuta să-i ia viața.

8 – Primirea lui Arsenie în monahism la Schetia de către Ioan Colovul este menționată doar de Viața sa (Teodor Studitul).

9 – Troe sau Troia sau Troin, astăzi Tura, este un munte și o carieră antică situată lângă Memfis, la 15 km sud-est de Cairo. „Numele egiptean al carierei era Roiu sau Troiu, pe care grecii l-au citit greșit ca Troia, crezând, potribit lui Strabon, că zona fusese colonizată cu prizonieri din Troia care îl urmaseră pe Menelau în Egipt și care rămăseseră acolo.” Quarries of Masara and Tura (Planetware)

10 – Canopul este un vechi oraș egiptean situat pe unul din brațele vestice ale Deltei Nilului, la 25 km de Alexandria. În antichitate era cel mai important port al Egiptului, pe unde trecea tot comerțul dintre greci și egipteni.

11 – „Acesta, după ce s-a dus la viață pustnicească, iarăși s-a rugat, același cuvânt zicând (Mt. 26, 44). Și a auzit glas zicându-i: „Arsenie, fugi, taci, liniștește-te; că acestea sunt rădăcinile nepăcătuirii”.” (Patericul egiptean, Pentru avva Arsenie cel Mare, 2).

12 – Frunzele de curmal (numite sivin), foarte rezistente și ajungând până la o mărime de 2-3 m, erau mai întâi desprinse de pe ramuri (smicele) și puse în apă ca să se înmoaie, pentru a le face mai suple. Erau apoi tăiate cu un cuțit, iar din ele se făcea o funie lungă. Aceasta era vândută ca atare sau din ea se fabricau coșuri, panere, sau rogojini (Dom Lucien Regnault, op. cit., p. 120, subcapitolul „Muncile monahilor în chilie”). Din această materie foarte aspră unii călugări și pustnici își confecționau și hainele (vezi: Dimitrios G. Tsamis, Patericul sinaitic, trad. din gr. de Pr. Prof. Dr. Ioan Ică, Ed. Deisis, Sibiu, 1995, Anonimi, VII, și nota 89, p. 45, Moise și Psoe, 2, p.146. Sau: Limonariu, 123, ed.cit., p.121).

13 – Schetia a fost devastată în mai multe rânduri de incursiunile barbarilor, ca de exemplu în 357 și 434 (de saracini), în 407-408 și 578 (de tribul berberic al mazakinilor). Îndeosebi după distrugerea integrală din 407-408 mulți pustnici s-au refugiat în alte centre monahale. Mai târziu, Schetia a fost devastată în multe rânduri de musulmani, dar a fost refăcută de fiecare dată, și astăzi este un centru monastic înfloritor, cu numele Wadi El Natrun.

14 – Patericul egiptean, Pentru avva Arsenie cel Mare, 28. – istoria povestită aici, cu vizita unei femei romane de rang senatorial, se petrece în timpul arhiepiscopului Teofil al Alexandriei, care a murit în anul 412, între prima devastare a Schetiei (407) și a doua devastare (434).

15 – Patericul egiptean, Pentru avva Arsenie cel Mare, 40.

16 – Faran este o regiune și o localitate din sudul Peninsulei Sinai.

17 – G. Garitte, “Une lettre de S. Arsène en géorgien”, Le Muséon, 68, 1955, p. 259-278

18 – M. Van Parys, “La lettre de S. Arsène”, Irénikon, 54, 1981, p. 62-86.

19 – Descrierea din Erminia lui Dionisie din Furna preia și dezvoltă descrierea făcută de avva Daniel Faranitul în Patericul egiptean (Pentru avva Arsenie cel Mare, 42): „Și era chipul lui îngeresc ca al lui Iacov. Era cu totul alb, încuviințat la trup, dar uscățiv. Și avea barba lungă, ajungând până la pântece iar perii ochilor căzuseră de plâns. Și era lung, dar se gârbovise de bătrânețe.”

 

cititi mai mult despre Sfântul Cuvios Arsenie cel Mare si pe: basilica.rodoxologia.roro.wikipedia.orgen.wikipedia.org

 

Viața Sfântului Cuvios Arsenie cel Mare

Sf. Cuv. Arsenie cel Mare (354-449) Fresco at mount Athos, 14th centur - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Cuv. Arsenie cel Mare (354-449) Fresco at mount Athos, 14th centur – foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

Cuviosul mai avea pe lângă smerenia sa și umilință mare, pentru că în toată vremea vieții sale, șezând și lucrând lucrul mâini­lor, ținea un șervet în sân, cu care ștergea lacrimile cele ce curgeau din ochii lui, fiindcă plângea întotdeauna.

Cuviosul Arsenie s-a născut în Roma cea Veche, din părinți creștini și dreptcredincioși. El a fost crescut în învățătura cărții și în frica lui Dumnezeu. Și ajungând bărbat îmbunătățit, s-a arătat prea înțelept, pentru că a trecut desăvârșit toată învățătura retoricii și a filosofiei, cunoscând bine limba grecească și latinească. Apoi defăimând deșertăciunile acestei lumi și lăsând afară înțelepciunea elinească, a intrat în rândul clericilor, spre slujba lui Dumnezeu, căutând înțelepciunea cea duhovnicească, pe care Sfântul Apostol Iacov o lăuda, numind-o curată, pașnică, blândă, bine supusă, plină de milă și bună de roduri. Și a fost hirotonit diacon al bisericii celei mari din Roma, unde trăia în curăție cu întreaga înțelepciune, sâr- guindu-se a fi vrednic locaș al Sfântului Duh, Cel ce sfințește toate.

Într-acea vreme împărățea la Răsărit Teodosie cel Mare; iar la Apus, în Roma cea Veche, Grațian. Teodosie avea doi fii: Arcadie și Onorie, cărora le căuta un învățător pentru ca acela să-i învețe, nu numai înțelepciunea cea omenească, ci și pe cea dumnezeiască; ca să devină ei iscusiți în filosofía cea din afară, elinească, și în înțelepciunea creștinească cea îmbunătățită, care povățuiește spre plăcerea lui Dumnezeu. Și a trimis în toate părțile și țările de sub stăpânirea sa, ca să caute pe unul ca acesta; dar nu putea să-l afle, pentru că, deși aflau trimișii mulți înțelepți, totuși nu erau cu viață plăcută lui Dumnezeu; și iarăși, aflau mulți plăcuți lui Dumnezeu, dar nu erau iscusiți în înțelepciunea cea dinafară.

Deci a fost nevoit împăratul Teodosie să scrie lui Grațian, împăratul Apusului, poftindu-l să caute în stăpânirea sa un bărbat ca acela și să-l trimită la dânsul să-i învețe copiii. Iar împăratul Grațian s-a sfătuit împreună cu Papa Damasus și a zis: „Rușine va fi împărăției noastre dacă nu vom afla la noi un om înțelept și îmbunătățit, precum voiește împăratul Teodosie, care să poată învăța pe fiii săi filosofia și să-i povățuiască în frica lui Dumnezeu, cu cuvântul, cu fapta și cu viața cea plăcută lui Dumnezeu”. Și căutând, n-a aflat în toată Roma mai bun și mai iscu­sit în amândouă înțelepciunile, în cea lumească și în cea duhovni­cească, decât pe diaconul Arsenie, care viețuia după Dumnezeu și pe mulți îi covârșea cu cuvântul și cu lucrul, cu înțelepciunea și cu viața, deși acum nu mai era tânăr. Deci chemându-l, i-a spus cererea împăratului Răsăritului, poruncindu-i să meargă acolo; iar el se lepăda în tot chipul, zicând că el a lăsat de mult înțelepciunea cea lu­mească, după ce a început în rânduiala clericiei a sluji lui Dumnezeu, și a uitat acum scolasticeștile graiuri, neputând nici a-și aduce aminte, și vrea ca în liniște să slujească în rânduiala sa Bisericii și Altarului.

Dar pe cât el se lepăda, pe atât împăratul cu papa îl îndemnau, sfătuindu-l să-i asculte pe ei într-acel lucru atât de trebuință împă­raților creștini și întregii Biserici a lui Dumnezeu, ca să învețe pe copiii împărătești nu numai înțelepciunea cărții, ci și buna credință cea creștinească, ca să nu creadă ei vorbelor păgânești; ci să știe a apăra și a lărgi sfânta credință cea creștinească. Deci Arsenie s-a supus fără să vrea voii împăratului și a papei și a fost trimis de ei cu toată cinstea la Constantinopol, la împăratul Teodosie. Și ajungând acolo, a fost primit de împăratul Teodosie cu dragoste; pentru că, văzându-l și cunoscându-l din chip și din vedere că este omul lui Dumnezeu, plin de înțelepciune și de iubire de Dumnezeu, s-a bucurat de el foarte și a înălțat mulțumire Domnului.

Și aducând împăratul la dânsul pe cei doi fii ai săi, pe Arcadie și pe Onorie, i-a încredințat lui, zicându-i: „Tu mai mult să le fii lor tată decât mine; căci mai mare lucru este să le dai lor bună înțelegere, decât a-i naște pe ei. Deci ți-i încredințez ție și bunei tale înțelegeri înaintea lui Dumnezeu, Care privește spre noi, ca să-i faci pe ei astfel precum doresc să-i am. Pune pe ei chipul bunătății și al înțelepciunii tale, ca un tată duhovnicesc, ca să nu se vatăme cu niciun fel de sminteli din cele tinerești, și pentru aceasta va fi ție nădejde întru Dumnezeu; fără de îndoială de răsplătire veșnică. O, cinstite Arsenie, dacă îi vei crește pe dânșii fără de prihană, păzindu-i în bună învățătură, atunci eu m-aș bucura și aș mulțumi lui Dumnezeu, îți grăiesc acestea și-ți poruncesc înaintea lor, ca singuri să audă și să ia aminte. Să nu cauți la aceea, că sunt fii de împărat, ci în tot chipul să-i supui pe ei la frica învățăturii tale, pentru că voiesc ca să se supună ție întru toate, ca unui adevărat părinte și învățător al lor, și să te asculte ca niște fii și ucenici”.

Astfel împăratul încredințând lui Arsenie pe fiii săi, a poruncit ca școala lor să fie aproape de palatul său, ca să-i fie cu putință a merge singur adeseori la ei, să vadă și să știe de învățătura și de viața fiilor săi. Iar pe fericitul Arsenie l-a cinstit, dându-i loc între senatorii săi, și a poruncit să-l cheme pe el tată, nu numai al fiilor împărătești, ci și al lui.

Deci Arsenie se numea tată al împăratului și al fiilor lui. Se scrie și aceasta în Pateric, că fericitul Arsenie a primit pe amândoi fiii împărătești, Arcadie și Onorie, din scăldătoarea Sfântului Botez, adică le-a fost naș, pentru că s-au botezat nu în pruncie, ci după ce au ajuns în vârstă desăvârșită.

Și primind Arsenie spre povățuire pe fiii împăratului, avea mare grijă de ei, învățându-i cărțile grecești și latinești și spunându-le lor toată înțelepciunea spre folos din dumnezeiasca Scriptură, îi povățuia la obiceiuri bune, la calea cea dreaptă și plăcută lui Dumnezeu. Dar, mai ales, îi învăța pe ei în ce fel să fie, când va binevoi Dumnezeu să le dea lor împărăția pământească, pentru ca ei să nu se împodobească numai cu coroana împărătească, ci mai mult cu faptele cele bune și milostive, cu dreapta credință și cu cucernicia cea creștinească. Pentru că împărăția au avut-o și oamenii răi și păgâni, precum au fost mai înainte împărații cei păgâni; iar a fi cu faptele bune, acesta este lucrul firesc al împăraților creștini, care sunt datori a plăcea și a fi iubiți lui Dumnezeu și poporului, încât să rămână pomenirea lor după ei, fericindu-se în neamuri.

O învățătură ca aceasta le dădea lor preaînțeleptul Arsenie și-i cinstea pe ei ca pe niște fii împărătești, îi punea pe două scaune și el singur îi învăța, stând înaintea lor. Și s-a întâmplat într-o vreme de a mers la ei împăratul fără de veste și, văzând pe fii săi șezând pe sca­une, iar pe Arsenie stând înaintea lor, s-a mâhnit foarte și a zis către Arsenie: „Oare așa ți-am poruncit? Au nu ți-am zis ca să-i ții pe ei ca pe niște ucenici ascultători și fii ai tăi; iar nu ca pe niște feciori de împărat?”. Fericitul Arsenie a răspuns cu smerenie, zicând: „Împăra­te, fiecărui lucru i se cuvine fapta cuviincioasă, tinerețile au trebuință de învățătură, iar cinstea împărătească avem datoria a o împlini”.

De aceste cuvinte împăratul mâhnindu-se mai mult, i-a zis: „Au doară tu îi pui pe ei împărați?”. Aceasta zicând-o, a luat de la fii semnele cele împărătești și a pus pe Arsenie, chiar și nevoind el, pe scaun; iar fiilor le-a poruncit ca să stea înaintea lui, zicând: „De vor învăța a se teme de Dumnezeu, a păzi poruncile Lui și a-i plăcea Lui cu dreptate și cu blândețe, Împăratul Cel ceresc este puternic, ca să le dea împărăție pe pământ, de vor fi vrednici pentru aceea. Iar de vor fi răi și nevrednici, apoi mai bine le va fi lor să petreacă fără împărăție, decât să împărățească cu nebunie. Și mă rog lui Dumnezeu ca mai bine din copilăria lor să piară cu moarte de pe pământ, decât să fie răi și să crească spre vătămarea sufletelor lor și a altora”. Astfel învățându-i împăratul, s-a dus; iar Arsenie lăuda pentru aceea în mintea sa pe împăratul și de atunci făcea după porunca lui, pentru că el șezând, învăța pe fiii împărătești care îi stăteau înainte. Și petrecând el în mare cinste și slavă, se mâhnea foarte, întristându-se cu duhul, pentru că lui îi era urâtă slava, bogăția și gâlceava acestei lumi și avea mare dorință ca în liniște, în sărăcie și în smerenie monahicească să slujească lui Dumnezeu, rugându-se Lui cu dinadinsul, ca să-i arate lui o cale lesnicioasă spre a scăpa de viața cea din palatul împărătesc, spre câștigarea petrecerii celei osebite și pustnicești.

Iar într-una din zile a aflat pe Arcadie căzut într-o sminteală copilărească. Deci, mâniindu-se pe el, l-a bătut tare cu niște vergi și l-a rănit atâta, încât să pomenească bătaia aceea până la moarte; pentru că rămăseseră pe trup semnele acelea. Aceasta s-a făcut din purtarea de grijă a lui Dumnezeu, ca prin acea pricină să scoată pe Arsenie din lume și să-l ducă la viața pustnicească cea dorită de el, deoarece Arcadie a prins răutate mare în inima sa asupra învăță­torului său pentru bătaia aceea și, venind în vârsta cea desăvârșită, se gândea cum l-ar ucide pe el. Și și-a descoperit gândul său unui credincios spătar de-al său și îl ruga să ucidă în taină pe Arsenie cu orice chip. Iar spătarul, temându-se de Dumnezeu și de împăratul Teodosie și nevoind să facă un lucru rău ca acela, încă și pe Arsenie iubindu-l și cinstindu-l pentru multa lui faptă bună, i-a spus în taină gândul cel rău al lui Arcadie și l-a sfătuit ca, precum știe, să-și păzească viața. Deci Arsenie, fiind cuprins de mâhnire și de frică, se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi, ca să-i îndrepte calea lui spre mântuire. Și pe când se ruga, a auzit noaptea un glas de sus, zicându-i: „Arsenie, fugi de oameni și te vei mântui”. Auzind aceasta Arsenie, îndată s-a îmbrăcat cu haine proaste și a ieșit din palatul împărătesc, neștiind nimeni. Deci, mergând la limanul mării, a găsit, după rânduiala lui Dumnezeu, o corabie mergând spre Alexandria și, urcându-se într-însa, a plecat lăsându-se în voia lui Dumnezeu.

Sosind în Alexandria, s-a dus îndată la schitul pustiei, unde, mergând la biserică, a rugat preoții să-l facă monah și să-l povățuiască la calea mântuirii. Iar ei văzându-l după față, după vedere și din vorbă că este bărbat cinstit, l-au întrebat cine este și de unde vine. Iar el le-a răspuns: „Sunt un om străin și sărac!”. Deci, sfătuindu-se preoții între ei cine ar fi putut să ia pe acela lângă sine și să-l povățuiască la nevoința vieții monahicești, l-au dus la avva Ioan Colov și i-au spus despre bărbatul care venise la călugărie. Iar bătrânul, făcând rugăciune, a zis: „Voia Domnului să fie!”.

Și le-au pus masa, căci era ceasul al zecelea din zi și, șezând preoții să mănânce cu bătrânul, au lăsat pe Arsenie stând, pentru că nimeni nu i-a zis să șadă la masă. Și mâncând aceia, el stătea înaintea lor privind în jos, părându-i-se că stă înaintea lui Dumnezeu și a sfinților îngeri. Deci bătrânul, luând dinaintea sa o bucată de pâine, a aruncat-o înaintea lui, zicându-i: „De voiești, mănâncă!”. Iar bătrânul a făcut aceasta, ispitind smerenia lui și vrând să știe dacă cu adevărat a venit să se lepede de sine. Iar Arsenie a gândit în sine, zicând: „Acest bătrân este îngerul lui Dumnezeu mai înainte-văzător și, cunoscându-mă că sunt mai rău decât un câine, mi-a aruncat această pâine ca unui câine; deci mi se cade ca să mănânc ca un câine, hrana ce mi s-a dat”. Deci, plecându-se jos, a mers pe pământ pe mâini și pe picioare, ca un dobitoc cu patru picioare și luând cu gura acea bucată de pâine, a mers într-un colț al chiliei și, stând acolo pe pământ, a mâncat-o. Iar Cuviosul Ioan Colov, văzând atâta smerenie a lui, a zis către preoți: „Acesta va fi monah iscusit!”. Și a iubit pe Arsenie foarte mult pentru smerenia lui și îndată l-a îmbrăcat în schima monahală, povățuindu-l la nevoința cea duhovnicească. Apoi, după puțină vreme, i-a dat o chilie aproape de sine, poruncindu-i lui să petreacă deosebi, ca un monah desăvârșit.

După plecarea lui Arsenie din palatul împărătesc, s-a făcut de împăratul Teodosie multă cercetare pentru el. Pentru că împăratul s-a mâhnit foarte mult pentru el și a trimis prin toate părțile ca să-l caute, dar n-a putut să-l afle, acoperind Dumnezeu pe robul Său, până la vremea arătării lui spre folosul multora.

Iar Arsenie, trăind în chilia pe care i-o dăduse bătrânul, plăcea lui Dumnezeu cu postirea, cu ostenelile și cu toată fapta bună, și degrabă a întrecut pe mulți părinți prin pustniceștile sale nevoințe, rugându-se lui Dumnezeu și zicând: „Doamne, povățuiește-mă pe mine, cum să mă mântuiesc!”. Atunci iarăși s-a auzit un glas grăind către dânsul: „Arsenie, fugi de oameni și petrece în liniște; căci, aceasta este rădăcina nepăcătuirii!”. Deci, sculându-se, s-a dus mai departe în pustie pentru liniștea sa și, făcându-și o chilie mică, locuia singur într-însa, sârguindu-se în tot chipul să păzească tăcerea. Pentru aceasta, totdeauna se dădea de o parte de la tot felul de vorbe, înălțându-și mintea sa la cele cerești. Adică, cu trupul era pe pământ, iar cu duhul se împărtășea cu puterile cele de sus, venind la biserică numai Duminicile și în zilele de praznic, de unde, după săvârșirea slujbei bisericești, îndată se întorcea în liniște la chilia sa cea pustnicească, nevorbind cu nimeni nimic, decât numai atunci când îl întreba cineva de vreun lucru foarte de trebuință, atunci răspundea cu cuvinte scurte și alerga la liniștea sa. Și era viața lui de minune tuturor părinților celor din schit.

Odată l-a întrebat avva Marcu, zicând: „Părinte, pentru ce fugi de noi?”. Arsenie i-a răspuns: „Dumnezeu știe că vă iubesc pe voi, dar nu pot să fiu și cu Dumnezeu și cu oamenii; căci puterile cele de sus mii de mii și milioane de milioane se află în ceruri și toți au o voie și cu un gând slăvesc pe Dumnezeu; iar voile omenești sunt multe pe pământ și gândurile de multe feluri; pentru că fiecare își are voia și gândul său. Deci nu pot să las pe Dumnezeu și să viețuiesc cu oamenii!”. Astfel, fericitul Arsenie, unindu-se cu Dumnezeu, se depărta de oameni și dorea ca să nu fie văzut și știut de nimeni. Dar făclia nu putea să stea mult ascunsă sub obroc; căci, străbătând pretutindeni vestea despre viața lui cea îmbunătățită, s-a făcut înștiințare și în Constantinopol despre el.

Pentru că după moartea dreptcredinciosului împărat Teodosie cel Mare, împărățind Arcadie, fiul lui, a luat înștiințare despre Cu­viosul Arsenie, unde esțe și cum viețuiește; deci i-a scris, cerându-și iertare cu smerenie pentru păcatul său cel din tinerețe; stăruind de el ca să se roage lui Dumnezeu pentru el și pentru fratele său, Onorie, care luase împărăția Apusului, să le îndrepteze Domnul bine împărățiile lor. Și încă îi mai scria, dăruindu-i lui tot birul împărătesc care se lua din Egipt, pentru ca el să-l împartă, precum va voi, bisericilor și mănăstirilor și tuturor celor ce au trebuință. Dar Cuviosul Arsenie n-a voit să-i scrie, ci prin cuvinte a răspuns trimisului, zicându-i: „Spune celor ce te-au trimis, că așa grăiește smeritul Arsenie: Dumnezeu să vă ierte pe voi, fiilor, și împărățiile voastre să le îndrepteze după bunăvoia Sa și pe voi să vă povățuiască ca să faceți voia Lui. Iar ceea ce ați scris pentru bir, de aceasta nu are trebuință Arsenie, pentru că el este mort pentru lume și să nu-l socotească nimeni că este între cei vii”. Cu un răspuns ca acesta a eliberat cuviosul pe trimisul împăratului, iar el s-a sălășluit în pustie, în chilia sa osebită, trăind în tăcere și vorbind cu Dumnezeu neîncetat prin rugăciune; iar uneori povățuind și pe alții la viața cea liniștită.

Odinioară mergând el într-un loc, care avea o mulțime de trestie, a aflat acolo pe niște frați șezând; iar trestia, clătinându-se de vânt, făcea zgomot mare. Și a întrebat pe frați, zicând: „De unde vine acest zgomot?”. Aceia i-au răspuns: „Trestia sună de vânt, părinte”. Cuviosul le-a zis: „Apoi pentru ce ședeți voi aici, ascultând zgomotul trestiilor? Dacă cineva iubește cu adevărat tăcerea, apoi nu poate suferi nici glasul cel de pasăre; căci și din acela se tulbură pacea inimii, cu atât mai mult de un zgomot ca acesta de trestie”.

Într-una din zile a venit la dânsul pentru cercetare Teofil, arhiepiscopul Alexandriei, împreună cu oarecare boieri, și voiau să audă de la el cuvânt de folos. Iar starețul, tăcând puțin, a zis către dânșii: „De vă voi spune un cuvânt, oare îl veți păzi pe el și oare veți face ceea ce voi zice eu?”. Iar ei s-au făgăduit ca să facă ceea ce le va porunci. Și le-a zis starețul: „Oriunde veți auzi de Arsenie, să nu veniți acolo”. Iar ei minunându-se de cuvântul lui, s-au folosit și s-au dus.

Iarăși a voit arhiepiscopul odată să vadă pe Cuviosul Arsenie și a trimis la el, întrebându-l dacă îi va deschide lui chilia când va veni. Iar starețul a răspuns prin trimis: „De vei veni, îți voi deschide; iar de-ți voi deschide ție, apoi voi deschide tuturor. De aceea nu voi mai ședea aici”. Și auzind arhiepiscopul aceasta, nu s-a dus, temându-se să nu plece starețul din hotarele lor aiurea.

Un frate oarecare străin a mers la chilia Cuviosului Arsenie și a bătut în ușă, vrând să-l vadă. Iar starețul, socotind că a venit ascultătorul cel ce îl slujea, i-a deschis ușa îndată; dar, văzând pe fratele cel străin, a căzut cu fața la pământ, ca să nu-l vadă pe cel ce a venit. Iar fratele se ruga de stareț ca să se scoale de la pământ, iar el nicidecum nu voia, ci răspundea: „Nu mă voi scula, până ce nu te vei duce de aici”. Și rugându-l fratele mult și neluându-i-se în seamă rugăciunea, a plecat.

Un alt frate de departe, mergând la schitul cuviosului, voia să vadă pe Cuviosul Arsenie. Pentru aceasta ruga pe cei bisericești ca să-l ducă la el, zicând: „Voiesc să vorbesc cu avva Arsenie”. Aceia i-au zis: „Odihnește-te, frate, până în ziua Duminicii, și-l vei vedea când va veni la biserică”. Iar fratele le-a răspuns: „Nu voi mânca, nici nu voi bea, până ce nu-l voi vedea”. Atunci ei l-au trimis cu un frate, ca să-l ducă la chilia starețului.

Iar chilia lui Arsenie era departe de biserică ca la 50 de stadii în pustie. Și, mergând la chilie, a bătut în ușă; iar starețul, deschizându-le, i-a primit în chilie, dar ședea, tăcând și căutând în jos. Și au stat și ei tăcuți și nici unul dintr-înșii n-a grăit vreun cuvânt. Deci, șezând ei astfel, a zis fratele cel bisericesc: „Eu mă voi duce înapoi, pentru că am acolo un lucru bisericesc”. Și, sculându-se, voia să se ducă. Iar fratele cel străin, neavând îndrăzneală către stareț și rușinându-se a rămâne, a zis către fratele cel bisericesc: „Voi merge și eu cu tine”. Și, sculându-se, s-a închinat starețului și a plecat, neauzind nici un cuvânt de la dânsul. După aceea l-a rugat pe fratele cel bisericesc să-l ducă la avva Moise, care dintre tâlhari s-a întors la pocăința monahicească, și l-a dus. Iar fericitul Moise i-a primit bucurându-se și i-a odihnit și i-a ospătat; și arătându-le multă dragoste, i-a slobozit. Atunci fratele cel bisericesc a zis către celălalt: „Iată, am văzut pe amândoi: pe avva Arsenie și pe avva Moise. Deci, care ți se pare mai bun?”. Zis-a fratele cel străin: „Cel ce ne-a primit cu dragoste, acela este mai bun”. Auzind aceasta un oarecare din părinți, s-a rugat lui Dumnezeu, zicînd: „Doamne, arată-mi lucrul acesta, cum unul fuge de oameni pentru numele Tău, iar altul primește pe toți pentru numele Tău? Deci, care dintre ei este mai desăvârșit și este vrednic de mai mari daruri ale Tale?”. După aceasta, a văzut părintele acela în vedenie două corăbii mari înotând pe un râu, într-una era Cuviosul Arsenie și duhul lui Dumnezeu îi îndrepta corabia cu multă liniște; iar în cealaltă corabie era Cuviosul Moise și îngerii lui Dumnezeu erau cu dânsul, care îi îndreptau corabia și faguri de miere puneau în gura lui Moise.

Această vedenie a spus-o părintele acela la toți părinții iscusiți și, socotind, a zis că mai desăvârșit este Arsenie, cel ce tace, decât Moise, cel ce primește pe străini, pentru că Arsenie petrece cu Însuși Dumnezeu, iar cu Moise petrec îngerii lui Dumnezeu. Așa Cuviosul Arsenie, înstrăinându-se de vederea și de vorbirea omenească, cu mult mai mult se ferea de vederea și de vorbirea femeiască, precum ne va arăta cuvântul ce urmează.

O jupâneasă oarecare, bogată, dreptcredincioasă, înțeleaptă, temătoare de Dumnezeu și cu viața cuviincioasă, auzind de Cuviosul Arsenie, a mers de la Roma în Alexandria, vrând să vadă pe sfântul bătrân. Acolo a primit-o cu mare cinste arhiepiscopul Teofil, ca pe una ce era din casa celor dintâi senatori. Jupâneasa aceea a rugat pe arhiepiscop să înduplece pe stareț să o primească cu dragoste ca pe o străină și să o învrednicească binecuvântării, deoarece se ostenise atât de multă cale pentru el. Deci, arhiepiscopul se sârguia în tot chipul, să-i mijlocească ei acel lucru la stareț, dar n-a putut nicidecum, pentru că se lepăda a o vedea, dar nici nu voia să audă de femeie.

Jupâneasa, luând cunoștință de aceea, a poruncit să-i pună șaua pe calul său, zicând: „Cred Dumnezeului meu că voi vedea pe Arsenie, pentru că n-am venit să văd om, fiindcă și în cetatea noastră sunt mulți oameni, dar vreau să văd proroc. Și de aceea am suferit atâtea osteneli pe mare”. Deci, s-a dus în pustia aceea. Când s-a apropiat jupâneasa de chilia cuviosului s-a întâmplat, după purtarea de grijă a lui Dumnezeu, de era starețul afară din chilie; iar ea, mergând fără de veste, a căzut la picioarele lui. El cu mâhnire a ridicat-o și, căutând spre dânsa cu mânie, i-a zis: „Dacă ai voit să vezi fața mea, vezi-o dar”. Iar ea de rușine n-a putut să caute cu ochii spre fața lui. Deci, starețul a zis către dânsa: „Dacă ai auzit de faptele mele bune, acelea îți erau de trebuință să le socotești și să le urmezi. Dar de ce trebuință îți era a vedea fața mea? Și cum ai îndrăznit să vii atâta cale depărtată? Nu știi oare că ești femeie și nu ți se cade să ieși afară din casă? Pentru aceea ai venit aici ca, după ce te vei întoarce la Roma, să începi a te lăuda către celelalte femei, zicând: „Am văzut pe Arsenie, și astfel vei face mare cale femeilor, care vor vrea să vină la mine?”.

Iar ea a răspuns: „Dacă Domnul îmi va da mie să mă întorc, nu voi lăsa pe nimeni să vină aici, ca să nu te supere pe sfinția ta; iar eu mă rog ca tu să te rogi lui Dumnezeu pentru mine acum și să mă pomenești întotdeauna în sfintele tale rugăciuni”. Răspuns-a starețul: „Mă rog lui Dumnezeu ca să-ți șteargă pomenirea ta de la inima mea”. Iar ea auzind aceasta, a plecat tulburată și, mergând în cetatea Alexandria, s-a îmbolnăvit de necaz. Iar arhiepiscopul, înștiințându-se că s-a îmbolnăvit jupâneasa, a mers la dânsa pentru a o cerceta și a o întreba de pricina bolii. Iar ea i-a zis: „Mai bine mi-ar fi fost mie de n-aș fi venit aici, pentru că am rugat pe starețul Arsenie să mă pomenească în rugăciunile sale, iar el mi-a zis: «Mă voi ruga lui Dumnezeu ca să-ți șteargă pomenirea ta de la inima mea!». Și iată eu pentru aceea mor de necaz”. Și a grăit arhiepiscopul către dânsa: „Nu te mâhni de aceasta, o, fiică, că nu fără de pricină a zis aceasta sfântul stareț, pentru că tu ești femeie, iar prin femei diavolul face multe ispite sfinților bărbați. Deci, starețul a zis acele cuvinte, cu dinadinsul păzindu-se de ispitele vrăjmașilor; iar pentru sufletul tău se roagă și se va ruga totdeauna”. Deci, jupâneasa, mângâindu-se cu acele cuvinte, s-a însănătoșit și s-a dus cu bucurie întru ale sale.

Iar Cuviosul Arsenie petrecând în liniștea sa, cu tot gândul se adâncea în rugăciuni către Dumnezeu și se aprindea cu dragoste de serafim către El, încât cu totul era încălzit de fierbințeala gândirii de Dumnezeu. Odinioară un frate de la schit, mergând la chilia lui pentru o trebuință oarecare, s-a uitat pe o fereastră și a văzut pe starețul stând la rugăciune cu totul învăpăiat ca focul, și s-a spăimântat. Și era vrednic fratele de vedenia aceea căci, stând puțin, a bătut în ușă, și, ieșind starețul și văzând pe fratele înspăimântat, l-a întrebat: „De mult stai aici? N-ai văzut ceva?”. Iar fratele a zis: „N-am văzut nimic”. Iar el, vorbind cu dânsul pentru ce îi era trebuință, l-a eliberat.

Se mai spune de acest cuvios și aceasta. Pe când era el în palatul împărătesc, nimeni din boieri nu purta mai bune haine decât el; iar după ce s-a lepădat de lume, nimeni din monahi nu purta haine mai proaste decât dânsul. Însă a păstrat încă oarecare puțină rămășiță din obiceiul cel lumesc; pentru că uneori punea picior peste picior când ședea și-l vedeau astfel frații, dar nu îndrăzneau să-l îndrepteze pe el, de vreme ce era foarte cinstit de toți. Deci, unul dintre dânșii, avva Pimen, a zis către ceilalți: „Să mergem la avva Arsenie și eu voi ședea înaintea lui astfel, după cum s-a obișnuit el a ședea; iar voi să mă certați pe mine, ca și cum nu aș ședea bine, că atunci eu voi începe a-mi cere iertare și starețul se va îndrepta din aceea”. Deci au mers și au făcut așa. Iar Cuviosul Arsenie, cunoscând că nu se cade ca să șadă monahul astfel, de atunci s-a îndreptat.

Și era atât de smerit, încât căuta învățătură de folos și de la cei simpli; pentru că, odată, vorbind cu un bătrân egiptean, cerea să-l povățuiască pe el, cum ar fi putut să gonească de la sine gândurile cele neplăcute lui Dumnezeu. Văzând aceea alt frate, i-a zis lui mai pe urmă: „Pentru ce, părinte, fiind atât de iscusit în Scriptură, știind bine limba grecească și latinească, întrebi pe un om simplu pentru îndreptarea gândurilor tale?”. Răspuns-a cuviosul: „Învățătura cea grecească și cea latinească o știu, iar alfabetul pe care acel simplu îl știe, încă nu am putut a-l învăța!”. Aceasta o zicea sfântul, adeverind că smerenia este începătură a tuturor faptelor bune, precum și alfabetul este începătura cărților. Și, chiar dacă ar ști cineva toată înțelepciunea lumească, dar de nu va avea smerită cugetare adevărată, acela nu va putea să afle mântuitoarea cale către Dumnezeu.

Cuviosul mai avea pe lângă smerenia sa și umilință mare, pentru că în toată vremea vieții sale, șezând și lucrând lucrul mâini­lor, ținea un șervet în sân, cu care ștergea lacrimile cele ce curgeau din ochii lui, fiindcă plângea întotdeauna. Și petrecea lucrând toată ziua și rugându-se toată noaptea. Puțin somn primea câteodată, iar când avea nevoie să doarmă, zicea către somn: „Vino aici, robule cel rău, dar să nu zăbovești la mine!”. Astfel șezând, dormita puțin, apoi degrabă scuturând somnul de la ochi, se scula, se ruga și zicea către ucenici: „Monahului îi este destul să doarmă un ceas!”. Iar când venea ziua Duminicii, se scula din seara sâmbetei la rugăciune și, întinzându-și mâinile în sus, lăsa soarele după sine, și astfel ședea până ce soarele răsărea în fața lui.

Lucrarea de mâini a cuviosului bătrân era împletirea de coșnițe și de funii din frunze de finic. El nu schimba apa în care își muia frunza cea de finic până la anul, fără numai turna câte puțină. Și îi ziceau lui unii din frați: „Pentru ce, părinte, nu schimbi apa finicului, oare nu simți că miroase greu în chilia ta?”. Iar sfântul le răspundea lor: „În locul tămâiei și a mirurilor celor binemirositoare, pe care în lume bine le-am mirosit, acum se cade să miros putoarea aceasta, ca în ziua Înfricoșătoarei Judecăți, să mă izbăvească Domnul de putoarea cea nesuferită a iadului”.

Pe acest părinte de multe ori îl supărau diavolii, aducându-i oarecare ispitiri. Deci, odată, fratele care îi slujea, apropiindu-se de chilie, a auzit pe bătrânul, strigând către Dumnezeu: „Nu mă lăsa pe mine, Doamne, că niciun bine n-am făcut înaintea Ta! Ci dă-mi mie după darul Tău, ca măcar de acum să pun început bun!

S-a întâmplat odată că s-a îmbolnăvit Cuviosul Arsenie. Și, mergând clericii, l-au luat și l-au adus aproape de biserică, în bolniță, ca să-i slujească lui. Și l-au așezat pe un pat cu așternut, punând sub capul lui o pernă moale. Deci a mers la dânsul un frate ca să-l cerceteze și, văzând pe cuviosul culcat pe pat cu așternut și pernă moale sub cap, s-a smintit, zicând: „Oare acesta este avva Arsenie? Și oare pe acest fel de pat moale se culcă?”. Și înțelegând aceasta preotul bisericii, a luat deosebi pe fratele acela și l-a întrebat pe el, zicând: „Frate, când ai fost în lume, ce rânduială aveai? Și ce fel ți-a fost viața ta?”. Iar el a zis: „Am fost păstor de dobitoace și mi-am petrecut zilele mele în multe osteneli și griji”.

Iarăși l-a întrebat pe el preotul: „Dar acum cum petreci în chilia ta?”. Iar el a zis: „Viețuiesc întru odihnă, având cele de trebuință și mă odihnesc fără de grijă”. Zis-a lui preotul: „Acesta pe care îl vezi – avva Arsenie –, când era în lume, a fost tată al împăraților și îi stăteau lui înainte o mie de slugi îmbrăcate în haine luminoase și încinse cu brâie de aur și cu gherdane, iar așternutul lui era de mult preț și bogăție la dânsul era fără de număr. Iar tu ai fost unul dintre cei săraci, păscând dobitoacele, și n-ai avut o odihnă ca aceasta în lume, precum ai acum în călugărie. Deci, tu acum te odihnești după ostenelile cele din lume, iar avva Arsenie se ostenește după odihna și îndestularea cea luminoasă și pătimește în sărăcie!”. Deci fratele acela umilindu-se, s-a închinat preotului, cerându-și iertare și zicând: „Cu adevărat, părinte, așa este. Eu am venit de la osteneli la odihnă, iar ava Arsenie a venit de la odihnă la osteneli!”. Și folosindu-se fratele acela, s-a dus.

Într-o vreme a venit năvălirea barbarilor asupra părții aceleia și fugeau părinții prin cetăți și prin locuri apărate, lăsând schitul. Iar cuviosul n-a voit să iasă din pustie la cetăți, zicând: „Dacă Dumnezeu nu mă va păzi pe mine, apoi pentru ce viețuiesc pe pământ?”. Și au pustiit barbarii schitul, iar pe Cuviosul Arsenie nici unul din barbari nu l-au putut afla într-acea pustie, pentru că Dumnezeu acoperea pe robul Său. Apoi, gândind în sine ca să nu fie lăudat de ceilalți părinți și să nu crească întru dânsul oarecare slavă deșartă, a apucat calea aceea pe care au fugit și ceilalți părinți. Și plângea pentru pustiirea schitului, zicând: „Lumea a pierdut Roma, iar monahii au pierdut schitul”. După plecarea barbarilor, iarăși s-au întors părinții la locurile lor și, înnoind pe cele risipite, viețuiau ca mai înainte. Asemenea s-a întors în chilie și Cuviosul Arsenie.

Cuviosului Arsenie i s-a adus din Roma o diată a unui oarecare boier, rudenia lui, care, murind, i-a lăsat multe bogății și averi ca să le împartă precum va voi. Iar starețul luând acea diata, voia să o rupă; dar trimisul a căzut la picioarele lui, zicând: „Rogu-te pe tine, părinte, să nu rupi diata, ca să nu fie căutată de la mine de cei ce m-au trimis”. Atunci cuviosul i-a dat lui diata întreagă, zicând: „Eu mai înainte decât acela am murit, și cum el, nu demult murind, mă face pe mine cu diata aceea moștenitor al averilor sale, fiind eu mort”. Și a întors înapoi pe trimisul acela cu diata.

Cuviosul nu locuia totdeauna în același loc; ci, uneori din pustia schitului se muta la alte locuri mai liniștite, fugind de cei ce veneau și-l supărau. Și petrecea la un loc ce se numea Troghin, mai sus de Babilon, în preajma cetății Memfis, asemenea și în Canopul Alexandriei și prin alte locuri pustii, și iarăși se întorcea la schit, dar nimeni nu putea să ajungă chipul viețuirii lui.

Și șezând el în părțile cele de jos ale Egiptului și neputând să sufere supărările celor ce veneau la dânsul și-i tulburau liniștea, a voit să-și lase chilia și să se ducă aiurea. Deci, neluându-și nimic, a ieșit, zicând către cei doi ucenici ai săi, Alexandru și Zoil: „Tu, Alexandre, să rămâi aici, iar tu, Zoil, să mergi cu mine la râu și să-mi cauți o corabie care merge la Alexandria și pe urmă te vei întoarce la fratele tău, Alexandru”. Deci ucenicii lui s-au tulburat de aceste cuvinte, însă nu îndrăzneau să întrebe pe stareț pentru ce se desparte de dânșii. Și a plecat starețul în părțile Alexandriei, dar a căzut într-o boală mare, în care a zăcut multă vreme. Iar ucenicii lui, Alexandru și Zoii, cei ce rămăseseră în chilie, se întrebau între ei, dacă n-a mâhnit cineva dintre dânșii pe cuviosul stareț cu vreo neascultare. Și neaflând între ei nicio pricină, se mâhneau de plecarea starețului. Iar după ce cuviosul s-a însănătoșit, a zis în sine: „Mă voi duce iarăși la ucenicii mei”. Și, sculându-se, s-a dus.

Și fiind el aproape de râu și din întâmplare mergând oameni mireni pe acea cale, o femeie arabă oarecare s-a atins de cojocul cuviosului; iar starețul, mâhnindu-se, a certat-o că a îndrăznit de s-a atins de haine călugărești, fiind femeie. Și i-a zis lui aceea: „Dacă ești monah, apoi du-te în munte pustiu!”. Și umilindu-se starețul de cuvintele ei, grăia în sine, repetând adeseori cuvintele femeii aceleia: „Dacă ești monah, Arsenie, du-te în munte și sălășluiește-te în pustie”. Și a mers la un loc ce se numea „piatră”, unde petreceau ucenicii lui; și acolo l-au întâmpinat Alexandru și Zoil, care, căzând la picioarele lui, plângeau. Și a plâns și starețul, căzând pe grumajii lor. Și au zis ucenicii către stareț: „Ducerea ta de la noi, părinte, multă mâhnire ne-a făcut nouă, pentru că ne ziceau părinții: «Nu s-ar fi dus de la chilia sa avva Arsenie, dacă ucenicii nu l-ar fi mâhnit pe el prin a lor neascultare și nesupunere»”. Grăit-a starețul către dânșii: „Și eu am înțeles aceasta, fiilor, cum că părinții astfel zic de voi, și pentru aceasta m-am întors la voi, și vor zice acum părinții de mine: Porumbelul cel ce a zburat din corabia lui Noe, neaflându-și odihnă picioarelor sale, iarăși în corabie la Noe s-a întors”. Și s-au mângâ­iat ucenicii și au petrecut toți împreună până la sfârșitul vieții cuviosului.

Șezând Cuviosul Arsenie în chilia sa, i s-a descoperit lui de la Dumnezeu acestea: A auzit un glas, zicând către dânsul: „Ieși din chilie, ca să-ți arăt lucrurile omenești”. Și ieșind starețul, s-a făcut ca într-o uimire și a văzut pe îngerul lui Dumnezeu luându-l de mână și ducându-l la un loc și i-a arătat lui un om arap, tăind lemne și făcând o sarcină mare; iar arapul încerca să ia sarcina aceea pe spate și s-o ducă, dar nu putea, fiindcă era grea. Deci el, în loc ca să ia lemne din sarcină și să o facă mai ușoară, iarăși tăia lemne și adăuga la sarcină și o făcea mai grea decât întâi. Și iarăși, încercând s-o ridice și neputând, mai multe lemne punea și îngreuna sarcina.

Și ducând îngerul Domnului pe fericitul Arsenie de acolo, i-a arătat lui un alt om care, stând la un puț și scoțând apă, o turna într-un vas crăpat și spart. Iar apa curgea din vas și se întorcea înapoi în puț, iar cel ce o scotea, se ostenea în zadar. Iarăși îngerul a arătat starețului altă vedenie: Se vedea o biserică stând deschisă și doi bărbați călări pe cai, ducând o bârnă în curmeziș. Și amândoi voiau să treacă prin ușile bisericii, dar nu puteau, fiindcă lemnul era de-a curmezișul; iar unul cu altul nu se învoia, ca să îndrepteze lemnul în lungimea drumului și să meargă înainte pe ușă. Și voind amândoi să intre deodată, mergeau în curmeziș, și pentru aceea au rămas afară de uși, neputând să intre în biserica cea deschisă.

Deci starețul a întrebat pe îngerul ce-l ducea pe el: „Ce este această vedenie?”. Și i-a tâlcuit lui îngerul astfel: „Acești oameni care au dus bârna, cu chipul sunt bărbați îmbunătățiți, însă mândri, nevoind să se smerească unul altuia. Pentru aceea nu intră întru împărăția cerului, ci rămân afară pentru mândria lor, prin care ei toată fapta lor cea bună o pierd. Iar cel ce scotea apă și o turna în vasul cel spart, înseamnă omul care are fapte bune, însă de păcate nu se părăsește; pentru aceea în deșert se ostenește, de vreme ce cu păcatele își pierde plata sa, pe care avea să o câștige de la Dumnezeu. Iar arapul care tăia lemne și adăuga sarcină la sarcină, închipuie omul, care petrece în multe păcate și, în loc de pocăință, adaugă mai mari fărădelegi peste fărădelegile sale cele mai dinainte”. Această vedenie o spunea Cuviosul Arsenie ucenicilor săi spre folos, ca și cum ar fi fost văzută de un alt stareț, iar nu de el.

Încă și altă înfricoșată descoperire, care se întâmplase altor părinți pentru dumnezeieștile Taine ale lui Hristos, o spunea astfel: „A fost într-un schit un stareț minunat cu viața și slăvit între părinți pentru faptele cele bune ale sale. Acela, din neștiința sa – pentru că era prea simplu și neiscusit în dumnezeiasca Scriptură – se smintea cu necredința pentru Preacuratele Taine, zicând că pâinea pe care o primim din dumnezeiescul Altar și paharul, cu care ne împărtășim, nu este adevăratul Trup și Sânge al lui Hristos, ci numai închipuire a Trupului și a Sângelui Lui. Auzind aceasta doi stareți iscusiți, ziceau între ei că nu cu răutate grăiește starețul acestea despre Sfintele Taine, ci din simplitate și din neștiință; și se sârguiau să-l îndrepteze pe el în aceea. Și s-au dus la dânsul și, vorbind și altele pentru folosul sufletului, au început a zice și aceasta: «Am auzit, părinte, un cuvânt necuviincios despre un frate, că ar fi zis că pâinea pe care o primim și paharul pe care îl bem din Sfântul Altar, nu este Trupul și Sângele lui Hristos, ci numai o închipuire».

Iar starețul a răspuns: «Eu sunt cel ce am zis aceasta». Iar ei l-au rugat, zicând: «Să nu crezi așa, părinte, ci într-acest chip, precum ne-a dat nouă Sfânta Biserică sobornicească. Pentru că noi credem și mărturisim că pâinea este adevărat Trupul lui Hristos și vinul în pahar este adevărat Sângele Lui; iar nu închipuire a Trupului și a Sângelui». Și îi aduceau pentru aceea multe cuvinte din dumnezeiasca Scriptură și de la Sfinții Părinți, dovedind necredința lui, dar el în simplitatea sa zicea: «De nu mă voi încredința cu însuși lucrul, nu voi crede».

Atunci bătrânii i-au zis: «Părinte, să ne rugăm darului Dumnezeu pentru aceasta noi toți aceștia trei, postind o săptămână, ca să-ți descopere ție această Taină; și credem că-ți va descoperi, nevoind să-ți pierzi ostenelile tale de mulți ani». Și a primit starețul cu bucurie cuvântul acesta și s-au închis fiecare în chilia sa, postind și rugându-se toată săptămâna. Și starețul acela zicea în rugăciunea sa cea către Dumnezeu: «Doamne, Tu știi că nu din răutate nu cred, dar cu mintea mea proastă nu pot înțelege și pătrunde taina aceasta. Deci arată-mi mie, după bunătatea Ta, singur adevărul, ca nu mă rătăcesc cu necredința». Asemenea și cei doi stareți rugându-se, ziceau: «Doamne, arată fratelui nostru această taină a Ta, ca să nu rămână în necredință și să nu-și piardă osteneala sa cea îmbunătățită». Iar Dumnezeu a ascultat rugăciunea lor și le-a descoperit această înfricoșată taină astfel: După ce s-a sfârșit săptămâna postirii lor și a rugăciunilor, sosind ziua Duminicii, au intrat toți acei trei stareți în biserică la dumnezeiasca Liturghie și împreună au stat la un loc.

Și li s-au deschis lor ochii, și când s-a pus pâinea pe Sfânta Masă, au văzut un Prunc mic. Și, întinzând mâna preotul ca să frângă pâinea, au văzut pe îngerul Domnului pogorându-se din cer, având în mâini un cuțit, și, junghiind Pruncul, I-a turnat Sângele în pahar. Și când preotul frângea pâinea, îngerul sfărâma Trupul în părticele; iar când frații au mers să se împărtășească cu Sfintele Taine, a mers și părintele care nu credea și, luând în mână carne crudă și sângerată și văzând în pahar sânge, temându-se a strigat, zicând: «Cred, Doamne, că pâinea este Trupul Tău și vinul este Sângele Tău».

Și îndată carnea s-a făcut pâine și sângele vin și s-a împărtășit cu multă frică și cu umilință. Iar părinții i-au zis: «Știe Hristos Dumnezeu că neamul omenesc nu poate să mănânce carne crudă, nici să bea sânge; de aceea își dă Preacuratul Său Trup sub chipul pâinii și Sângele Său cel făcător de viață sub chipul vinului, ca să-l poată primi cei ce se împărtășesc cu credință». Pentru aceasta ei au dat laudă lui Hristos Dumnezeu, că n-a lăsat pe starețul cel îmbunătățit să piară cu necredința”.

Un frate oarecare a întrebat pe avva Arsenie pentru folosul sufletului; iar fericitul i-a zis: „Îngrijește-te în tot chipul ca, cele făcute înăuntru în mintea ta, să fie plăcute lui Dumnezeu și cu înlesnire vei birui păcatele cele dinafară”. Aceasta o zicea sfântul, arătând că toate patimile păcatelor se nasc din voința minții și din gândurile cele spurcate ale ei, care, primindu-se în inimă, se țin cu îndulcire; iar cel ce-și îndreptează mintea sa către Dumnezeu și izgonește îndată gândurile cele spurcate, își taie patimile și biruiește poftele păcatelor. Starețul a mai zis: „De vom căuta pe Dumnezeu cu adevărat, El singur va veni la noi și-L vom vedea; și dacă îl vom ține pe El la noi prin viață curată, va petrece împreună cu noi”.

Alt stareț a întrebat pe avva Arsenie: „Părinte, ce voi face? Căci mie îmi zic gândurile: «Ești bătrân și nu poți să postești, nici să te ostenești din pricina bătrâneții. Deci du-te de cercetează bolnavii, pentru că acesta este semnul dragostei»”. Iar cuviosul, înțelegând că gândul acesta este din meșteșugire diavolească, a zis acelui stareț: „Mănâncă, bea, dormi, nu lucra, decât numai să nu ieși din chilia ta”. Acestea le zicea sfântul, pentru că știa că monahul, ieșind din chilie și apropiindu-se de locașurile mirenești, îl încurcă vrăjmașul cu multe curse, spre sminteală și cădere. Deci, nu se cuvine aceluia ce a murit pentru lume, să iasă afară din chilia și din mănăstirea sa, fără de pricină, precum cel mort nu iese afară din mormântul său. Iar monahul care umblă afară din mănăstire, după voia sa, este cu adevărat mort, pentru că a murit cu sufletul.

Sfântul iarăși zicea: „Sunt mulți care se sârguiesc a-și păzi curăția trupească, de aceea își omoară trupul lor cu postiri, cu privegheri și cu multe osteneli. Dar sunt puțini cei ce-și păzesc sufletul de spurcăciunea păcatului slavei deșarte, de iubirea de cinste, de iubirea de argint, de zavistie, de ura de frați, de mânie, de pomenirea de rău, de osândire și de mândrie. Unii ca aceștia, pe dinafară sunt curați cu trupul, iar cu sufletul sunt foarte spurcați. Și sunt asemenea cu mormintele cele văruite, care pe dinăuntru sunt pline cu oase împuțite. Fericit este cel ce se sârguiește, ca precum trupul, așa și sufletul să îl păzească curat de toată spurcăciunea; pentru că cei curați cu inima, iar nu numai cu trupul, sunt fericiți, că aceia vor vedea pe Dumnezeu”.

Un frate a zis cuviosului: „Părinte sfinte, am învățat cuvinte din cărți și din psalmi și mă sârguiesc să le citesc cu osârdie. Dar citindu-le pe acelea, nu am umilință, fiindcă nu înțeleg puterea dumnezeieștii Scripturi, și de aceea mă scârbesc foarte”. Răspuns-a lui fericitul: „Fiule, se cade ca neîncetat să te deprinzi la citirea cuvintelor Domnului, măcar că nu le înțelegi puterea și nu ai umilință. Pentru că am auzit ceea ce zice avva Pimen și ceilalți Sfinți Părinți, că descântătorii cei ce s-au obișnuit a descânta șerpii, ei nu înțeleg acele cuvinte pe care le grăiesc; iar șerpii, auzind puterea cuvintelor, le cunosc cu simțirea și se îmblânzesc, dându-se în mâinile lor. Așa facem și noi. Măcar că nu înțelegem puterea cuvintelor dumnezeieștii Scripturi, însă, când le avem pe ele neîncetat în gurile noastre, diavolii auzindu-le, se înfricoșează și fug de la noi, nesuferind cuvintele Sfântului Duh, Care a grăit prin robii Săi, proorocii și apostolii”.

Și apropiindu-se vremea mutării lui la Dumnezeu, a zis uceni­cilor săi: „Să nu faceți pentru mine acel fel de pomenire, ca să puneți masă și să chemați frații la mâncare și la băutură. Numai de aceasta să vă îngrijiți, ca să se săvârșească aducerea dumnezeieștilor jertfe, pentru păcătosul meu suflet”. Auzind acestea, ucenicii s-au tulburat și au început a plânge. Iar el le-a zis: „Nu plângeți, fiilor, că încă n-a venit ceasul sfârșitului meu, însă este aproape”. Deci, l-au întrebat ucenicii: „Părinte, cum te vom îngropa?”. Iar el le-a zis: „Nu știți oare să mă legați de picioare cu o funie și să mă aruncați în munte?”.

Iar după ce i s-a apropiat moartea, a început a se teme și a plânge. Și văzându-l ucenicii plângând, l-au întrebat: „Oare și tu te temi de moarte, părinte?”. El a răspuns către dânșii: „Frica aceasta cu adevărat a fost în mine în toate zilele călugăriei mele, din ziua în care am luat asupra mea acest chip”. Și a adormit Cuviosul părinte Arsenie cu somn de cinstită moarte, dându-și sfântul său suflet în mâinile Domnului, Căruia I-a slujit cu osârdie. Și auzind avva Pimen că s-a mutat avva Arsenie, a lăcrimat și a zis: „Fericit ești, avva Arsenie, că ai plâns în toate zilele vieții tale! Pentru aceasta în veci te vei veseli; căci cel ce nu plânge aici de voie, acolo fără de voie va plânge în munci, dar fără nici un folos!”.

Se povestește de Cuviosul Arsenie și că acest cuvânt era la el adeseori, căci zicea către sine: „Arsenie, la ce ai venit aici? N-ai venit la odihaă, ci la osteneli; nu la lenevire, ci la nevoință. Deci nevoiește-te, deci ostenește-te și nu te lenevi”. încă și aceasta o spunea sfântul: „De multe ori m-am căit de cuvântul pe care îl grăiam, iar de tăcere, niciodată!”.

Avva Daniil povestea despre dânsul: „Niciodată nu voia să grăiască vreo întrebare din carte, măcar deși putea, fiindcă știa bine dumnezeiasca Scriptură; însă tăcea, ca să nu se arate înțelept în cărți. Nici nu scria vreo scrisoare la cineva, socotindu-se prost și neștiutor, pentru Hristos. Nici de slujba altarului nu se atingea, măcar că era sfințit pentru aceasta, ci cu monahii cei nesfințiți se apropia la dumnezeieștile Taine; și aceasta o făcea din smerenia sa cea mare. Iar când mergea în biserică la soborniceasca cântare, se punea după un stâlp, ca nici el să nu vadă pe cineva la față, nici fața lui să n-o vadă nimeni”.

Și era vederea lui îngerească, ca și a lui Iacov cel din Legea Veche; cu totul era cărunt, curat la trup și uscat din înfrânarea cea mare; barba o avea mare până la brâu; iar perii de la ochi îi căzuseră din cauza plânsului din toate zilele; era înalt la stat și gârbov de bătrânețe. El a avut un sfârșit fericit, viețuind în călugăreștile osteneli cincizeci și cinci de ani; cu postul și cu rugăciunile plăcând lui Dumnezeu. în schit a petrecut patruzeci de ani la un loc ce se numea Troghin, mai sus de Babilon; în spatele cetății Memfis zece ani, iar trei ani a viețuit în Canopul Alexandriei. întorcându-se iarăși în Troghin a petrecut doi ani și a adormit acolo întru Domnul, având vârsta de o sută de ani și mai bine. El a fost bărbat bun, plin de Duhul Sfânt și de credință. Cu ale cărui sfinte rugăciuni să ne învrednicim și noi a câștiga iertare de păcate și viața veșnică de la Hristos Domnul nostru, Căruia I se cuvine slavă împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, în veci. Amin.

Sfântul și Dreptul Iov, mult răbdătorul (î.Hr.)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.orgdoxologia.ro

 

Sfântul și Dreptul Iov, mult răbdătorul

Sfântul și Dreptul Iov îndelung-răbdătorul a fost unul dintre drepții Vechiului Testament. Biserica Ortodoxă îl prăznuiește pe 6 mai.

Sfântul și Dreptul Iov, mult răbdătorul (î.d.Hr.) - foto preluat de pe www.facebook.com

Sfântul și Dreptul Iov, mult răbdătorul (î.d.Hr.) – foto preluat de pe www.facebook.com

Iov a trăit în Arabia aproape 2000 de ani înainte de Hristos; numele tatălui său a fost Zareth și numele mamei lui era Bosora.

În conformitate cu Cartea lui Iov (1) din Vechiul Testament, el a trăit în țara Uz (a cărei localizare nu este cunoscută).

Iov a fost un om extrem de bogat pentru timpul său și a fost declarat a fi cel mai mare om printre oamenii din Orient.

De asemenea, el a fost neprihănit, prosper, și a avut o familie mare.

Iov a pierdut brusc familia și bogăția sa, însă și-a păstrat integritatea lui și credința în Dumnezeu, și a fost în cele din urmă răsplătit cu prosperitate, chiar mai mare decât înainte.

Iov a trăit 248 ani, suficient de mult pentru a-și vedea strănepoții.

Din toată viața sa, 140 de ani i-a trăit după încercările la care l-a supus Dumnezeu, care au început atunci când avea 79 de ani.

Iov este considerat un model de răbdare de fiecare suferință pe care Dumnezeu îngăduie peste noi, și o imagine profetică a suferinței a Domnului Iisus Hristos.” - Prologul de la Ohrida

Iov este menționat și în Cartea lui Ezechiel (14, 14 și 20), împreună cu Noe și Daniel, ca fiind cel care, asemenea acestora, și-ar mântui sufletul prin neprihănirea lui.


Cartea lui Iov (1)

Cartea lui Iov este împărțită în cinci părți, cu un prolog și un epilog scrise în proză, și cu trei părți de mijloc scrise în poezie.

Cartea lui Iov vorbește despre o temă dificilă: „suferința dreptului”.

Cartea lui Iov este pomenită în Noul Testament în Epistola către Evrei 12, 5, în și I Corinteni 3, 19.

 

Imnografie

Tropar, glasul 1:

Bogăția virtuților lui Iov văzând-o vrăjmașul drepților, a uneltit a o fura, și rupând turnul trupului, vistieria duhului nu a furat; căci a aflat întrarmat sufletul cel fără prihană, iară pe mine și golindu-mă m-a robit. Deci mai înainte de sfârșit întâmpinându-mă, izbăvește-mă de cel viclean, Mântuitorule, și mă mânuiește.

Condac, glasul al 8-lea:

Ca un adevărat și drept de Dumnezeu cinstitor și fără prihană, și sfințit arătându-te, preamărite, sluga lui Dumnezeu cea adevărată, ai luminat lumea cu răbdarea ta, prearăbdătorule și preaviteazule. Pentru aceasta toți, de Dumnezeu înțelepțite Iov, lăudăm pomenirea ta.

 

Iconografie

Dionisie din Furna arată că sfântul și dreptul Iov se zugrăvește în chipul unui bătrân, cu barba rotundă, purtând pe cap o coroană și în mâini având un înscris pe care zice: „Fie numele Domnului binecuvântat!

Dionisie arată si cum se zugrăvesc câteva scene din viața lui Iov – cum rămâne acesta fără de averi, când se găsea în suferință și când este din nou dăruit cu averi și cu alți feciori și fete.

Job and His Friends by Ilya Repin (1869) - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Job and His Friends by Ilya Repin (1869) – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Iar când se zugrăvește suferința lui Iov, Dionisie arată că acesta e înfățișat plin de răni, zăcând pe un morman de gunoi, în afara unei cetăți, iar în jurul lui soția și cei trei prieteni ai lui, vorbind cu el. Iar soția îi spune: „Blesteamă-L pe Dumnezeu și mori!”.

Iov primeşte înapoi toate bogăţiile sale - pictură de Laurent de la Hyre - foto preluat de ro.wikipedia.org

Iov primeşte înapoi toate bogăţiile sale – pictură de Laurent de la Hyre – foto preluat de ro.wikipedia.org

Iar Iov, privind spre ea mânios, zice: „Vorbești cum ar vorbi una din femeile nebune! Ce? Dacă am primit de la Dumnezeu cele bune, nu vom primi oare și pe cele rele? …Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat!” (1)

 

Note

1 – Cartea lui Iov (gr. Ιώβ) este una din cele 49 de cărți ale Vechiului Testament. În canonul scrierilor sacre iudaice, Cartea lui Iov este socotită printre scrierile „aghiografice”, dar în canonul creștin al Bibliei ea este inclusă printre cărțile poetice (sau de învățătură).

2 – Dionisie din Furna, Erminia picturii bizantine, Sophia, București, 2000, pp. 84, 85, 88, 204, 235.

 

cititi mai mult despre Sfântul și Dreptul Iov, mult răbdătorul si pe: doxologia.roro.wikipedia.orgen.wikipedia.org

 

Viața Sfântului și Dreptului Iov

Sfântul și Dreptul Iov, mult răbdătorul (î.d.Hr.) - foto preluat de pe basilica.ro

Sfântul și Dreptul Iov, mult răbdătorul (î.d.Hr.) – foto preluat de pe basilica.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

„Iov, Eu pe tine te-am turnat ca laptele în pântecele maicii tale, te-am închegat ca brânza, te-am țesut ca pânza, ți-am făcut inimă și oase și te-am făcut făptura Mea în pântecele maicii tale și Eu am zidit inima ta și am știut că nu-ți vei pierde răbdarea. Eu am întemeiat inima ta întru tine și credința și răbdarea ta.”

Sfântul și dreptul Iov se trăgea din seminția lui Avraam, fiu din fiii lui Isav, care era al cincilea de la Avraam. El își avea petrecerea sa în pământul Hus, într-una din laturile Arabiei, și era cel mai bogat om de la răsăritul soarelui, fiind foarte temător de Dumnezeu. Dintre dobitoace avea șapte mii de oi, trei mii de cămile, cinci sute perechi de boi; asinele ce se pășteau erau cinci sute și slugi foarte multe, având el lucruri mari pe pământ, pentru că era bărbatul acesta de bun neam și cu cinste mare între toți cei ce viețuiau la răsărit.

Acesta era om adevărat, fără prihană, drept și credincios, depărtându-se de la tot lucrul rău. El avea șapte feciori și trei fete. Și feciorii, văzând pe tatăl lor că face milostenie veșnic la mii de săraci, au început să facă la fel ca tatăl lor; și mulți oameni erau chemați la masă și ei slujeau la masa celor necăjiți acolo. Deci, într-o zi, se ospătau toți împreună la cel dintâi frate, într-altă zi la celălalt frate și așa până la cel din urmă, când începeau iarăși de la cel dintâi. Iar după ce se sfârșeau cele șapte zile ale ospețelor lor, Iov trimitea la dânșii, sfătuindu-i și învățându-i, ca fiecare să-și cerceteze conștiința sa cu de-amănuntul, dacă n-a greșit ceva cu cuvântul sau cu gândul împotriva Domnului; pentru că se temea dreptul Iov de Dumnezeu foarte mult, nu cu temerea firii celei de rob, ci cu temerea dragostei celei de fiu și cu dinadinsul se păzea pe dânsul și pe toată casa sa, ca să nu facă vreo supărare Domnului Dumnezeu.

Și acest om al lui Dumnezeu, aducea jertfă de curățire, cum se aduceau jertfe sângeroase atunci, socotind în sine: ca nu cumva copiii mei, fiind tineri, să fi greșit ceva cu gândul lui Dumnezeu. Așa făcea dreptul Iov în toate zilele.

Și a fost ca în ziua de astăzi: Fost-a întru una din zile și au venit îngerii Domnului înaintea Domnului. Îngerii lui Dumnezeu cei puși ca să păzească neamul omenesc, au venit înaintea lui Dumnezeu, ca să-i aducă Lui rugăciunile oamenilor și nevoile lor cele de multe feluri. Cu dânșii a venit și diavolul, ispititorul și clevetitorul oamenilor; nu că putea să stea împreună cu îngerii înaintea lui Dumnezeu la cer, de unde s-a lepădat, ci a stat departe, afară din cer, înaintea ochiului Celui Atotvăzător al lui Dumnezeu. Și atunci a venit și satana, iar Dumnezeu L-a întrebat: „Dar tu de unde vii?”. Dar Dumnezeu i-a pus întrebarea, ca să ne răspundă nouă cum a fost istoria lui Iov.

Și, răspunzând diavolul către Domnul, a zis: „Înconjurând pământul și străbătând partea cea de sub cer, și iată sunt de față”. Și i-a zis lui Domnul: „Oare socotit-ai în gândul tău de robul Meu Iov, că nu este asemenea lui, cineva din oamenii cei ce sunt pe pământ, fiind fără de prihană, drept și credincios, depărtându-se de toate lucrurile cele rele?”. Și asta o spunea Dumnezeu, nu pentru că era sărac sau necăjit, ci foarte bogat.

Răspuns-a diavolul și a zis Domnului: Oare Iov în deșert cinstește pe Dumnezeu? Oare nu ai îngrădit Tu pe cele dinlăuntru și pe cele din afară ale casei lui și pe toate cele ce sunt împrejurul lui; lucrurile mâinilor lui nu le-ai binecuvântat și dobitoacele lui nu le-ai înmulțit pe pământ? Dar trimite mâna Ta și Te atinge de toate cele ce are și să vedem dacă nu Te va blestema pe Tine în față! Ca și cum ar fi zis: „Cum nu s-ar teme, dacă i-ai dat atâta avere și cinste? Dar, dă-l pe mâna mea, să vedem nu Te va blestema în față?”.

Atunci Domnul a zis diavolului: Toate câte sunt ale lui, le dau în mâinile tale; dar de el să nu te atingi! Vedem că diavolul nu poate face nimic fără voia lui Dumnezeu și fără îngăduința Lui. Putea el să se ducă peste Iov și mai înainte, că avea mare ură pe el, că era drept; însă, până n-a luat blagoslovenia lui Dumnezeu, nu s-a dus. Pentru că numai unde îi îngăduie Dumnezeu se duce; căci puterea drăcească este îngrădită de puterea Atotțiitorului Dumnezeu și nu-i îngăduie să facă mai mult decât vrea El.

Și a venit diavolul la Iov. Și prima dată, când a ajuns asupra gospodăriei lui Iov, a pogorât foc din cer. Atunci un vestitor a venit la Iov și i-a spus: „Foc a căzut din cer pe pământ și a ars oile tale, asemenea și pe păstori i-a mistuit, iar eu am rămas singur și am venit să-ți spun”. Pe când acesta grăia, a venit un alt vestitor și a zis către Iov: „Perechile de boi arau și asinele pășteau aproape de dânșii, când, venind hoții, le-au furat pe ele, iar pe slugi le-au omorât cu sabia; și, rămânând eu singur, am venit ca să-ți spun despre acestea”. În același timp un alt vestitor a venit la Iov și i-a grăit lui: „Haldeii, făcând trei tabere, au năvălit asupra noastră și au înjugat cămilele și le-au robit, și slugile le-au ucis cu sabia; iar eu am rămas singur și am venit să-ți spun”.

La urmă a venit alt vestitor, grăind către Iov: „Feciorii tăi și fetele, mâncând și bând la fratele lor cel mai mare, deodată a năvălit dinspre pustie un vânt mare cu vifor și s-a atins de cele patru unghiuri ale casei și a căzut casa peste copiii tăi și toți au murit; iar eu am rămas singur și am venit să-ți spun”.

Acesta i-a rupt inima, dar tot n-a îndrăznit să zică cuvânt de rău împotriva lui Dumnezeu. Atunci Iov s-a sculat, și-a rupt hainele sale, și-a tuns perii capului, și-a presărat țărână peste capul și, căzând cu fața pe pământ, s-a închinat Domnului și a zis:Gol am ieșit din pântecele maicii mele, gol mă voi duce în groapă; Domnul a dat, Domnul a luat! Precum a voit Domnul, așa a făcut. Fie numele Domnului binecuvântat de acum și până-n veac! De toate acestea câte i s-au întâmplat, Iov n-a greșit înaintea Domnului nici cu inima, nici cu gura; pentru că n-a zis nimic fără de minte împotriva Domnului. Atât de tare se temea Iov de Dumnezeu.

Atunci satana, văzând că i-a luat totul și nu l-a biruit, s-a dus iar la Dumnezeu. Și a fost că în ziua aceasta, îngerii lui Dumnezeu au venit, ca să stea înaintea Domnului și împreună cu ei a venit și diavolul. Și a zis Domnul către diavol: „Dar tu de unde vii?”. Iar el a zis: „Străbătând partea cea de sub cer și înconjurând tot pământul am venit”. Atunci Domnul a zis către dânsul: „Oare gândit-ai la robul Meu Iov? Că nu este nici un om ca acesta din cei de pe pământ, care i-ar fi fost lui asemenea: fără de prihană, drept, credincios, ferindu-se de tot răul și neținându-se de răutate; iar tu în zadar i-ai cerut averile, slugile și fiii lui, ca să le pierzi”.

Răspunzând diavolul, a zis către Domnul: „Piele pentru piele; toate câte le are omul, le va da pentru sufletul său! Deci, nu așa! Ci trimite mâna Ta și Te atinge de trupul și de oasele lui; atunci vei vedea, de nu Te va blestema în față!”. Iar Domnul a zis către diavol: „Iată, ți-l dau ție, dar să nu te atingi de sufletul lui”. Iată ce este mai scump la om! Sufletul. Că sufletul este mai scump decât tot ce există în lumea aceasta. De aceea îi atâta luptă pentru mântuirea sufletului.

Și a venit diavolul, cu voia și cu îngăduința lui Dumnezeu, și l-a lovit pe Iov, de la cap până la picioare cu lepră. Atunci Iov, când s-a văzut lepros din creștet până-n talpă, a căzut la pământ de durere; și, a ieșit afară din cetate, unde ședea pe gunoi, curățindu-și rănile cu un hârb. Și n-a fost bătaia lui Iov o zi, o lună sau un an, ci șapte ani și jumătate l-au mâncat viermii de viu pe Iov! Așa a răbdat. Iar soția lui, rămânând sănătoasă, pentru că pe ea n-a lovit-o diavolul, că era mai slabă în credință, se ducea cu traista prin sat, la cerut; și îi aducea câte ceva de hrană. Singurul ajutor îi era soția lui; singura mângâiere, ca să nu moară de foame.

Trecând multă vreme și văzând diavolul că nu l-a biruit pe Iov, a încercat prin femeie, cu care biruise în rai pe Adam. Știa că femeia e mai slabă. Și a zis către dânsul femeia lui: „Iată, acum te mănâncă viermii de viu în gunoi, ți-a luat toată averea și copiii de atâția ani și tu nu zici nici un cuvânt de hulă împotriva lui Dumnezeu și nu-ți pierzi răbdarea! Până când vei răbda acestea? Iată, voi mai îngădui încă puțin timp, așteptând nădejdea mântuirii mele; că s-a pierdut pe pământ pomenirea ta, fiii și fetele tale; durerile și ostenelile pântecelui meu, pe care în zadar i-am născut cu chinuire; iar tu singur șezi afară, fără acoperământ, pe gunoi și plin de viermi, iar eu rătăcesc slujind și trecând din loc în loc și alergând din casă în casă, așteptând apusul soarelui, ca să mă odihnesc de ostenelile mele și de durerile cele ce acum mă cuprind. Deci, zi vreun cuvânt de hulă împotriva lui Dumnezeu și mori”.

Iar Iov îi spunea cu blândețe, că vedea că diavolul vorbește prin gura ei: „Pentru ce grăiești așa, ca o femeie din cele nebune? Nu sunt eu Iov care eram ca împărații de bogat și cinstit în lume? Nu-ți aduci aminte ce cinste am avut noi pe pământ și câtă avere și câte slugi aveam? Apoi, cum am primit cele bune din mâna Domnului, oare pe cele rele să nu le suferim?”.

Auzind trei prieteni ai lui de toate răutățile care au venit asupra lui, au mers la dânsul fiecare din țara sa: Elifaz, împăratul Temanului, Bildad, stăpânitorul Savheilor și Țofar, împăratul Mineilor. Aceștia erau ca niște împărați de bogați, boieri mari din alte țări, care cumpărau mii de vite de la Iov, miei și lână. Ei auziseră de bătaia lui Iov, dar nu credeau că-i chiar așa; și se sfătuiseră între dânșii, ca să-l cerceteze pe Iov și să-l mângâie.

Văzându-l de departe, cum îl știau ce om cinstit era, ce palate și ce slugi avea, nu l-au cunoscut și au strigat cu glas mare și au plâns, rupându-și hainele și presărându-și țărână peste capetele lor. Ei au stat la dânsul șapte zile și șapte nopți și nimeni dintre dânșii n-a vorbit către dânsul vreun cuvânt, pentru că vedeau rănile lui cumplite și foarte mari. Și gândeau, ce va fi asta? Ce fel de bătaie a lui Dumnezeu este asta?

Și la șapte zile a deschis cuvântul Elifaz și, în loc să-l mângâie pe Iov în rănile și în durerea lui, în loc să-l îmbărbăteze, că erau prieteni de altădată, au început să-l rănească cu cuvântul: „Iov, mi se pare că te-a retezat Dumnezeu ca pe un copac tomnatic, care nu face roadă. De ce-ai ajuns tu așa? Ai oprit plata văduvelor și simbria lucrătorilor! Ai fost nemilostiv și aspru! Ai fost mândru! Ai uitat de Dumnezeu! Ai făcut fărădelegi înaintea Lui!”. Și așa mereu l-a mustrat. La fel și al doilea prieten și al treilea.

Iar Iov a început a le spune lor cu blândețe: „Dragii mei; prietenii mei, spre dosadă ați venit aici și spre rană mie. Mai bine ziceam eu gropii, „muma mea”, și viermilor, „voi sunteți frații și surorile mele”, decât să vină prietenii mei și să mă rănească cu cuvinte”. Adică, mai bine mă mângâiam cu viermii și cu gândul la groapă, decât să aud din gura voastră acestea.

Și le-a spus Iov: „Voi mă învinuiți că am oprit plata slugilor și că am făcut nedreptate. Eu nu mă laud, dar adevărul voi vorbi. Eu am fost tatăl sărmanilor și maica văduvelor; eu am fost ochiul orbilor și urechea surzilor; piciorul șchiopilor și mâna ciungilor. Tunsura mieilor mei a încălzit umerii săracilor. Ușa mea nu s-a închis la tot străinul și toată averea mea am socotit cu putere s-o împart la cei necăjiți. Deci, nu-i adevărat ce vorbiți voi. Adevărat că mâna Domnului mă ceartă pentru păcatele mele, dar ceea ce mă învinuiți voi nu este adevărat”.

Văzând Dumnezeu răbdarea lui Iov, după ce-au plecat cei trei prieteni, a apărut Dumnezeu în nori și în vifor deasupra lui. Iov zăcea acolo de șapte ani jumătate, numai oasele și inima rămăsese – căci carnea lui era mâncată de viermi. Și când a venit Ziditorul cerului și al pământului, Iov era acum rănit și de prietenii lui, ocărât și defăimat și de soția lui și de toți. Deodată aude glasul lui Dumnezeu din nori: „Iov, scoală-te ca un bărbat, ia veșmântul tău – că i-a trimis un veșmânt din cel mai alb ca zăpada -, încinge-te și să stăm de vorbă amândoi!”.

S-a sculat Iov, sănătos ca la 30 de ani și frumos și vesel, s-a îmbrăcat cu veșmântul dat de Dumnezeu. Și a spus Dumnezeu către el: „Iov, unde erai tu când am întemeiat pământul? Spune-mi Mie care-i lățimea cea de sub cer? În ce loc locuiește întunericul și ce loc are lumina? Unde erai tu când am măsurat Eu munții cu așezământul cunoștinței, văile cu cumpăna și dealurile; când am pus mării hotar nisipul și am îngrădit marea cu nisip și I-am spus: „Până aici să stai și întru tine să se sfărâme valurile tale”? Eu am întins crivățul pe uscat. Eu am făcut cuvântători pe pământ. Eu am măsurat greutatea vânturilor. Eu am însemnat calea fulgerelor sub cer. Eu am rânduit nașterile fiarelor din codri, nașterea dobitoacelor pământului și a oamenilor. Eu am făcut orionul și rarița cea de miazănoapte și am împodobit cerul cu stele, cu soare și lună, și lumină am dăruit zidirii Mele. Spune-Mi, unde erai tu atunci? Iov, Eu pe tine Te-am turnat ca laptele în pântecele maicii tale, te-am închegat ca brânza, te-am țesut ca pânza, ți-am făcut inimă și oase și te-am făcut făptura Mea în pântecele maicii tale și Eu am zidit inima ta și am știut că nu-ți vei pierde răbdarea. Eu am întemeiat inima ta întru tine și credința și răbdarea ta.

Și acum, Iov, fiindcă ai așteptat cu răbdare venirea Mea și n-ai zis vreun cuvânt rău în atâtea scârbe și necazuri și boale, iată, Eu îți dăruiesc ție de acum înainte încă 140 de ani de viață; și vor fi averile tale îndoite. Și vei ajunge să trăiești până la al cincilea strănepot și vei adormi plin de zile și vei veni la Mine să te veselești cu Mine în veci”.

După ce l-a vindecat Domnul de bube, a binecuvântat și cele de pe urmă ale lui Iov, mai mult decât pe cele dintâi; și erau dobitoacele lui paisprezece mii de oi, șase mii de cămile, o mie de perechi de boi și o mie asini de herghelie. I s-au născut lui iarăși șapte fii și trei fete, precum avea și mai înainte. Deci, Domnul a îndoit dobitoacele lui Iov, iar copiii nu i-a îndoit, ca să nu socotească cineva, cum că copiii lui cei dintâi au pierit ca și dobitoacele; pentru că dobitoacele au pierit cu totul, iar copiii cei morți n-au pierit, ci se vor afla la învierea drepților. Fetele lui erau atât de frumoase, încât nu se aflau sub cer alte fecioare mai frumoase ca fetele lui Iov, cărora le-a dat moștenire între frații lor.

Iov a trăit de toți anii, 248, văzând pe fiii fiilor săi, până la a patra seminție; și s-a sfârșit întru adânci bătrâneți. Iar acum petrece în viața cea neîmbătrânitoare unde anii nu se împuținează, în Împărăția Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh, a Unuia Dumnezeu în Treime, Căruia se cuvine slava, cinstea și închinăciunea, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.