Articole

Sfinții Cuvioși Mucenici din Sinai și Rait (sec. IV-V)

Icoană sec. XX, Mănăstirea Panahrantou, Megara (Grecia) – Colecția Sinaxar la Sfinții zilei (icoanele litografiate se găsesc la Catedrala Mitropolitană din Iași)

foto preluat de pe www.pelerinaj.ro
articole preluate de pe: ziarullumina.robasilica.ro

 

Sf. Cuv. Mucenici din Sinai şi Rait

Aceşti Cuvioşi Părinţi au fost monahi şi pustnici care au trăit în Muntele Sinai şi în mănăstirea apropiată, Rait, în secolele al 4-lea şi al 5-lea. Peşterile acestor cuvioşi sihaştri aflate în Muntele Sinai, au fost deseori jefuite de triburile arabe de beduini şi barbarii din Egipt, la fel cum s-a întâmplat şi cu mănăstirile din acea zonă.

De două ori, venind cete de barbari, unii dinspre Etiopia, iar alţii dinspre Arabia, (nişte beduini numiţi vlemiţi – Geograful Strabon († 29) scrie despre vlemiţi că sunt „un neam neputincios la război, numai la a năvăli şi a jefui este foarte abil”) au prădat aceste locuri sfinte şi i-au ucis fără milă pe cei care vieţuiau în ele pentru că nu găseau nimic de valoare de luat de la ei.

Prima năvălire a fost la începutul secolului al 4-lea, pe vremea Sfântului Sfinţit Mucenic Petru, Arhiepiscopul Alexandriei (300-311). Cuviosul Amonie şi părintele Dula, egumenul Sinaiului s-au ascuns într-un turn din Mănăstirea Horiv şi au scăpat cu viaţă. Cuviosul Amonie istoriseşte:

Când am coborât din turn, am găsit pe unii înjunghiaţi, pe alţii 38 ucişi cu sabia, având pe trupurile lor multe răni. Doi dintre ei erau încă vii şi anume Isaia şi Sava. Îndată am îngropat pe părinţii cei înjunghiaţi, iar de cei vii am avut grijă. Unul dintre ei, anume Isaia, sosind noaptea a murit. Sava şi-a dat sufletul în mâinile Domnului a patra zi după uciderea celorlalţi părinţi”.

Sfinții Cuvioși Părinti uciși în Sinai și Rait. Pomenirea lor de către Biserica Ortodoxă se face la 14 ianuarie - Icoană sec. XX, Mănăstirea Panahrantou, Megara (Grecia) - Colecția Sinaxar la Sfinții zilei (icoanele litografiate se găsesc la Catedrala Mitropolitană din Iași) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Cuv. Părinti uciși în Sinai și Rait – Icoană sec. XX, Mănăstirea Panahrantou, Megara (Grecia) – Colecția Sinaxar la Sfinții zilei (icoanele litografiate se găsesc la Catedrala Mitropolitană din Iași) – foto preluat de pe doxologia.ro

A doua năvălire a avut loc pe vremea Sfântului Ioan Gură de Aur (†407) şi este descrisă de un necunoscut din preajma Sfântului Nil Sinaitul (†450).

Mănăstirea Raitului se află aproape de ţărmul Mării Roşii. Ea a fost atacată de beduini în acelaşi timp cu Sinaiul. Aceştia au venit cu o corabie pe Marea Roşie, au petrecut noaptea ascunşi în stâncile de sub mănăstire, iar a doua zi de dimineaţă au ucis 33 de monahi.

Nu au scăpat cu viaţă decât doi dintre ei şi anume: Andrei şi Orion.

După ce au căutat în zadar în toate chiliile mănăstirii aur şi alte lucruri de preţ, cei 300 de beduini s-au îndreptat spre corabie. Au găsit-o, însă, sfărâmată de stâncile ţărmului.

Pe când umblau pe insulă, au fost înconjuraţi de 600 de oameni înarmaţi. Aceştia aflaseră de cele întâmplate în mănăstire şi au început astfel lupta împotriva beduinilor. Aceştia din urmă au fost ucişi până la ultimul.

Dintre toţi câţi au pierit atunci, Biserica pomeneşte cu precădere uciderea a 39 de pustnici din Sinai şi a 38 de călugări din Mănăstirea Rait, pentru moartea lor mucenicească, pentru viaţa lor sfântă şi pentru puterea lor de jertfă, deoarece nu au voit să descopere pe cei care se ascunseseră. Barbarii, nemaigăsind corabia lor, care se scufundase, au ucis pe toţi robii pe care-i luaseră, apoi, neputându-se înţelege, s-au ucis între ei.

cititi mai mult despre Sf. Cuv. Mucenici din Sinai şi Rait si pe doxologia.ro; www.crestinortodox.ro

 

 

† Sfântul Cuvios Teodosie, începătorul vieții călugărești de obște din Palestina (423 – 529)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Teodosie cel Mare, începătorul vieții de obște

Cuviosul Teodosie cel Mare (în greacă Θεοδόσιος ὁ Μέγας; în slavonă Феодосий Киновиарх), supranumit Chinoviarhul (adică „începătorul vieții de obște”), a trăit în perioada secolelor V-VI, în Asia Mică și în Palestina. Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă se face pe 11 ianuarie.

Sf. Teodosie Chinoviarhul - mozaic din Mănăstirea Nea Moni (Grecia), secolul al XI-lea - foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Sf. Teodosie Chinoviarhul – mozaic din Mănăstirea Nea Moni (Grecia), secolul al XI-lea – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Viața

Teodosie s-a născut către anul 423 în satul Mogarisos din ținutul Capadociei, în estul Turciei de astăzi. Tatăl său se numea Proeresie și mama sa Evloghia, și erau amândoi credincioși și cucernici.

Teodosie a intrat de tânăr în monahism și, din râvnă pentru Locurile Sfinte și din dorința de înstrăinare, a pornit spre Ierusalim, pe vremea când se adunase la Calcedon Sinodul IV Ecumenic, la anii 451. Trecând prin Antiohia, s-a dus la marele Simeon Stâlpnicul (prăznuit la 1 septembrie), de la care a deprins înclinarea spre viața cea îmbunătățită și care i-a proorocit că va fi păstor peste multe oi cuvântătoare pe care le va scoate din gura lupului.

Ajuns la Ierusalim, Teodosie s-a închinat la toate locurile sfinte pomenite în evanghelii. Apoi a viețuit un timp într-o mică comunitate monastică la jumătatea drumului dintre Ierusalim și Betleem, sub ascultarea și cu sfătuirea unui mare bătrân, pustnicul Longhin, care el însuși trăia lângă turnul lui David în apropiere de poarta dintre Jaffa a cetății sfinte.

Mai apoi, Teodosie s-a retras într-o peșteră din apropierea Betleemului, despre care tradiția spune că era peștera în care cei trei Magi au petrecut noaptea după ce s-au închinat Mântuitorului Iisus Hristos. Aici, timp de 30 de ani, Teodosie s-a hrănit doar cu ierburi și roade de finic, nemâncând deloc pâine.

Rugăciunea lui era neîncetată și lacrimile de pe obraz nu i se uscau niciodată. Datorită vieții sale de ascet, în jurul său s-a adunat mulți ucenici, care îi ascultau povețele și-i urmau viața. Când peștera unde trăiau ei a devenit cu totul neîncăpătoare, sfântul a decis să ridice în apropiere o mănăstire.

Sfântul Teodosie a pus bazele acestei mănăstiri în anul 479 în deșertul lui Iuda. Împreună cu ucenicii săi, Teodosie ridică, la 7 km de Betleem, o adevărată cetate evanghelică cu mai multe anexe: un arhondaric pentru călugării străini, un altul pentru primirea săracilor și a localnicilor, un spital pentru bolnavi, un ospiciu pentru călugării bătrâni și un azil pentru alienați.

Așezămintele erau atât de mari pentru acea vreme (peste 400 de membri de naționalități diferite și patru biserici: într-una Dumnezeu era lăudat în grecește, în alta în siriacă, în alta în armeană și a patra era rezervată alienaților și posedaților) încât, pentru a împlini toate nevoile, Domnul intervenea adesea prin minuni și înmulțind pâinea și celelalte necesare vieții. Viață lor călugărească era inspirată de regulile monahale ale Sfântului Vasile cel Mare, frații adunându-se de șapte ori pe zi la biserică pentru laude.

În jurul anului 513, la moartea lui Gherontie, superiorul mănăstirii sfintei Melania Romana (prăznuită la 31 decembrie), Teodosie a fost ales de patriarhul Salustius al Ierusalimului ca superior și conducător al tuturor monahilor ce viețuiau în comunități în Palestina și Țara Sfântă, în timp ce sfântul Sava cel Sfințit (prăznuit la 5 decembrie) era în fruntea eremiților și a celor ce trăiau în lavre. Cei doi sfinți erau uniți de o mare dragoste, întâlnindu-se adesea pentru a discuta probleme duhovnicești și pentru a lupta împreună împotriva ereticilor.

Sfântul Teodosie a fost un înflăcărat oponent al ereziei monofizite. După ce a predicat de la amvonul Bisericii Sfântului Mormânt, la cererea călugărilor palestinieni, despre importanța învățăturii Sinodului Ecumenic de la Calcedon și că cei care nu-l primesc sunt anatema, împăratul Anastasius I (430–518; împărat între 491 și 518) – un miofizit moderat – l-a suspendat temporar. Dar Teodosie era susținut de importante personalități ale vieții bisericești de atunci, cum ar fi papa Felix IV al Romei și patriarhul Efrem al Antiohiei.

Atins, către sfârșitul zilelor, de o lungă și dureroasă boală, a suportat totul ca Iov, dând slavă lui Dumnezeu. Înainte de moartea sa, Cuviosul Teodosie cel Mare a chemat la sine trei episcopi apropiați lui și lor le-a descoperit că o să moară curând. A trecut la cele veșnice după trei zile, la vârsta venerabilă de 105 ani, în anul 529. Trupul său a fost îngropat în peștera în care și-a început ostenelile ascetice, iar mai târziu mormântul său a fost transferat în mănăstirea sa.

Sfântul Teodosie cel Mare „Chinoviarhul” - icoană rusească din secolul al XVII-lea cu scene din viața sfântului - foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Sfântul Teodosie cel Mare „Chinoviarhul” – icoană rusească din secolul al XVII-lea cu scene din viața sfântului – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Posteritatea

Dintre toate virtuțile sfântului Teodosie, trei vor rămâne ucenicilor săi ca o moștenire vie: o severă asceză până la moarte, însoțită de o credință nestrămutată; mila fată de săraci și bolnavi, și sârguința neîncetată către rugăciune și către lauda lui Dumnezeu.”

Pentru lucrarea de organizare a mănăstirii sale (cea mai mare a vremii), precum și pentru lucrarea de organizare a monahismului de obște din Palestina și Țara Sfântă, Sfântului Teodosie i s-a dat supranumele de Chinoviarhul, adică „începător al vieții de obște”.

Sfântul Teodosie, conducătorul și îndrumătorul celor ce duceau viața comunitară în Palestina și Țara Sfântă, numit „dascălul pustiei”, a rămas în memoria Bisericii ca o stea pentru eternitate strălucitoare pe firmamentul spiritual.

În mănăstirea Sfântului Teodosie (distrusă de perși la marea invazie din anul 614) au trăit o mulțime de sfinți, între care Ioan Moshu și Sofronie, viitor patriarh al Ierusalimului.

Fragmente din moaștele Sf. Teodosie se găsesc și în România, la mănăstirea Râncăciov, județul Argeș.
cititi mai mult pe ro.orthodoxwiki.org

cititi mai mult despre Sf. Cuv. Teodosie, începătorul vieții călugăreşti de obşte din Palestina si pe: basilica.ro; doxologia.ro

 

†) Sfântul Cuvios Antipa de la Calapodești (1816 – 1882)

foto preluat de pe basilica.ro

10 ianuarie 2021

 

Sf. Cuv. Antipa de la Calapodești

Antipa de la Calapodești (n. 1816, Calapodești, Principatul Moldova – d. 10 ianuarie 1882, Mănăstirea Valaam, Imperiul Rus), numit și Antipa Athonitul sau Antipa Românul, a fost un călugăr creștin-ortodox originar din Moldova, care este venerat ca sfânt de Biserica Ortodoxă. A trăit în mănăstiri de la Muntele Athos, din Moldova și din Rusia, fiind un îndrumător duhovnicesc vestit. El a fost canonizat de mănăstirile din Muntele Athos în anul 1906, cultul său fiind extins și în celelalte biserici ortodoxe.

 

Biografie

S-a născut în anul 1816 într-o familie de țărani din satul Calapodești aflat pe atunci în Principatul Moldova, primind la botez numele de Alexandru Luchian. Tatăl său, Gheorghe Constantin Luchian, era diaconul bisericii din sat, iar mama sa, Ecaterina (născută Atanasiu), se va călugări mai târziu cu numele de Elisabeta. Rămas orfan de tată, a învățat meșteșugul legării de cărți și a lucrat pe post de calfă pentru a-și întreține familia.

La vârsta de aproape 20 de ani a părăsit viața laică și, după o încercare nereușită de a fi primit la Mănăstirea Neamț, a intrat în obștea schitului Brazi din Vrancea, unde a fost tuns în monahism cu numele de Alimpie de către starețul Dimitrie și a rămas timp de doi ani (1836-1837).

A plecat în anul 1837 la Muntele Athos și s-a stabilit la schitul românesc Lacu, unde se aflau pe atunci peste 80 de călugări români. Acolo a trăit timp de 15 ani după aspra rânduială athonită, fiind vestit pentru nevoințele sale ascetice și postul aspru pe care îl ținea. S-a mutat apoi la Mănăstirea Esfigmenu, care tocmai primise printre metocurile sale și schitul Florești din Moldova, din partea mitropolitului Veniamin Costachi al Moldovei.

Acolo a trăit patru ani, fiind făcut schimnic cu numele de Antipa și apoi hirotonit ierodiacon. Schimonahul Antipa s-a retras în pustie ca sihastru, petrecându-și timpul în rugăciune și dobândindu-și renumele că ar avea darul vindecării bolilor și al înaintevederii. A fost hirotonit preot ieroschimonah la Schitul Prodromu.

În anul 1860 starețul Nifon Popescu de la schitul Prodromu l-a trimis pe ieroschimonahul Antipa în Moldova pentru a strânge bani în vederea finalizării lucrărilor de zidire ale bisericii schitului. A locuit un timp la Schitul Bucium, un metoh atonit în apropiere de Iași, fiind căutat de o mulțime de credincioși care auziseră de viața sa îmbunătățită și veneau să-i ceară sfaturi și îndrumare duhovnicească.

Antipa a părăsit Moldova în 1863 și s-a îndreptat spre ținuturile rusești tot pentru a strânge ajutoare pentru schitul atonit. A făcut un popas la Lavra Pecerska din Kiev și a ajuns apoi la Moscova și Sankt Petersburg, trimițând ajutoare materiale și bănești către Prodromu.

Dornic de liniște și de singurătate, s-a retras în noiembrie 1865 la Mănăstirea Valaam, aflată pe un arhipelag de pe lacul Ladoga, la granița Rusiei cu Finlanda. Obștea de acolo trăia după normele atonite paisiene, impuse de ucenicii lui Paisie Velicicovschi care ajunseseră la această mănăstire.

S-a stabilit la Schitul Tuturor Sfinților, unde a trăit timp de 17 ani, „arătând fapte minunate de trăire duhovnicească, în post, în rugăciune și în desăvârșită sărăcie”, după cum scria ucenicul său, monahul Pimen. A practicat rugăciunea inimii și s-a spus că ar fi avut darul clarviziunii și al facerii de minuni (vindecări de boli), fiind un îndrumător duhovnicesc vestit în părțile de nord ale Rusiei.

Cea mai mare nevoință a lui era rugăciunea cea de foc a inimii, prin care neîncetat slăvea pe Dumnezeu, izgonea duhurile cele necurate și gusta din bucuriile cele negrăite ale Duhului Sfânt. La aceasta adăuga post îndelungat, privegheri de toată noaptea, lacrimi, metanii și alte neștiute osteneli duhovnicești. Săvârșea încă adesea dumnezeiasca Liturghie și se ruga mult pentru lume și pentru țara în care s-a născut”.

Ieroschimonahul Antipa de la Calapodești a murit la 10 ianuarie 1882, fiind înmormântat în gropnița mănăstirii Valaam.

Sf. Cuv. Antipa de la Calapodești (1816 - 1882) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Cuv. Antipa de la Calapodești - foto preluat de pe doxologia.ro

 

Venerarea ca sfânt

Călugărul Antipa a fost cinstit ca sfânt de către ucenicii săi și de o mulțime mare de credincioși, imediat după moartea sa. Ieromonahul Pimen, ucenicul său ce a devenit apoi arhimandrit și egumen al mănăstirii Pafnutie-Borovski, a scris în anul 1883 o biografie hagiografică în care i-a prezentat viața și nevoințele duhovnicești. Scrierea a fost publicată în limba rusă cu titlul Vrednica de pomenire viață a ieroschimonahului Antipa (în rusă Замечательная жизнь иеросхимонаха Антипы) în anii 1883 și 1893, la Sankt Petersburg, și a fost răspândită în Rusia și Finlanda, precum și la Muntele Athos.

A fost cinstit ca sfânt începând din anul 1906, când monahii ruși de la Mănăstirea Sfântul Pantelimon (Rusicon) din Muntele Athos l-au înscris sub numele de Cuviosul ieroschimonah Antipa Atonitul – fără un act oficial de canonizare – în Mineiul rusesc de pe luna ianuarie, la pagina 46, sub numele Cuviosul ieroschimonah Antipa Atonitul. El este prăznuit de atunci la data de 10 ianuarie.

Cultul său a fost extins și în celelalte biserici ortodoxe, dar este venerat mai ales în mănăstirile de la muntele Athos. Ieromonahul Makarios Simonopetritul l-a introdus în Sinaxarul athonit, publicat în 1988, la Salonic. Biserica Ortodoxă Română l-a trecut în calendarul sfinților în cadrul ședințelor speciale ale Sf. Sinod dedicate canonizării sfinților români din 20-21 iunie 1992, iar Biserica Ortodoxă Rusă în ședința Sf. Sinod din 19 iulie 2000.

Părți din moaștele Sf. Antipa se găsesc la multe biserici din România și din străinătate: Mănăstirea Christiana din București, Biserica Rusă din București, Catedrala Arhiepiscopală din Constanța, Mănăstirea Balamuci, Mănăstirea Calapodești, Mănăstirea Ciuflea din Chișinău, Mănăstirea Suruceni (mâna dreaptă), Mănăstirea Sireți, Biserica Sfinților Serghie și Gherman de la Mănăstirea Valaam ș.a.

cititi mai mult despre Sf. Cuv. Antipa de la Calapodești si pe: ro.orthodoxwiki.orgbasilica.rodoxologia.rowww.rador.ro

 

Sfântul Cuvios Gheorghe Hozevitul (Sec. al VI – VII-lea)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

8 ianuarie 2017

 

Sf. Cuv. Gheorghe Hozevitul

Cuviosul Gheorghe Hozevitul a fost un sfânt monah din secolul al VI-lea. Prăznuirea lui se face la 8 ianuarie.

Viața

Sfântul nostru Părinte Gheorghe Hozevitul s-a născut către mijlocul secolului al VI-lea, în sânul unei evlavioase familii din insula Cipru. După moartea părinților săi, dorind să îmbrățișeze viața ascetică și să scape de căsătoria forțată, pregătită de unchiul și tutorele său, el și-a părăsit patria și neamul și a fugit la Locurile Sfinte pentru a-și căuta fratele mai vârstnic, care trăia acolo ca eremit de mai multă vreme. Dar acesta găsindu-l încă prea tânăr spre a putea duce o astfel de viață, l-a condus la mănăstirea Maicii lui Dumnezeu din Hozeva, pe drumul de la Ierusalim la Ierihon, care fusese întemeiată în secolul al V-lea de sfântul Ioan, episcop de Cezareea (prăznuit pe 3 octombrie).

Mănăstirea Sfântul Gheorghe Hozevitul, din Palestina. Aici se află moaștele Sfântului Ioan Iacob de la Neamț - foto preluat de pe www.omhksea.org

Mănăstirea Sfântul Gheorghe Hozevitul, din Palestina. Aici se află moaștele Sfântului Ioan Iacob de la Neamț – foto preluat de pe www.omhksea.org

Şi făcându-se monah și trecând în rândul fraților, s-a arătat, de la început, în totul nebiruit în orice muncă și aspră viețuire, încât părea că este imaterial și fără de trup. Cu viețuirea lui uimea pe toți și îi îndemna să aibă dorință și râvna răbdării celei mai presus de fire. Deci, ajungând pe culmea nepătimirii și umplându-se de darul Duhului Sfânt, a fost ca un stâlp însuflețit și ca o icoană a tuturor bunătăților pentru cei din mănăstire și pentru toți ceilalți. A strălucit cu nevoințele și s-a dezlipit de toată desfătarea lumească, căpătând și darul de a face minuni.

În anul 614, a anunțat invazia perșilor înainte ca aceasta să aibă loc.

Ajungând la adânci bătrânețe, a căzut bolnav și, simțind că i-a sosit ceasul plecării din această viață, și-a chemat ucenicul. Acesta, ocupat cu slujirea pelerinilor, nu putea să-i stea la căpătâi. Dar bătrânul Gheorghe i-a zis: „Nu te tulbura; voi aștepta până ce-ți vei sfârși treaba”. Când discipolul sosi, către miezul nopții, el l-a îmbrățișat și a zis: „Ieși suflete al meu! Mergi către Domnul!” Și a adormit întru Domnul.

cititi mai mult despre Sf. Cuv. Gheorghe Hozevitul si pe: basilica.ro; doxologia.rowww.omhksea.org

cititi si Mănăstirea Sfântul Gheorghe din Hozeva

 

†) Sfântul Cuvios Nicodim cel Sfinţit de la Tismana (1310 – 1406)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

26 decembrie 2020

 

Sfântul Cuvios Nicodim cel Sfinţit de la Tismana (1310 – 1406)

Sfântul Cuvios Nicodim de la Tismana (n. circa 1320?, Prilep, d. 26 decembrie 1406, Tismana) a fost un arhimandrit, întemeietorul mănăstirilor Vodița și Tismana din Oltenia și a mănăstirii Vișina pe valea Jiului. Pentru tot ce a făcut pentru ortodoxism și neamul românesc este considerat ocrotitorul Olteniei.

Nicodim și-a primit numele de monah la Mănăstirea Hilandar de la Muntele Athos, unde a ajuns în fruntea obștei. A făcut parte din delegația care în anul 1375 a mediat la Constantinopol ridicarea anatemei asupra Patriarhiei sârbești, misiune îndeplinită cu un succes așa de mare, că a fost numit arhimandrit de către Patriarhul Filotei.

Filotei Kokinos s-a nascut in Tesalonic in jurul anului 1300. In 1353 a fost numit Patriarh al Constantinopolului insa, dupa numi un an a fost depus din functie. In 1346 a fost reinstalat in scaunul patriarhal constantinopolitan. Este praznuit de doua ori in timpul anului bisericesc: pe 11 octombrie si in duminica a cincea din Postul Mare - foto: crestinortodox.ro

Filotei Kokinos s-a nascut in Tesalonic in jurul anului 1300. In 1353 a fost numit Patriarh al Constantinopolului insa, dupa numi un an a fost depus din functie. In 1346 a fost reinstalat in scaunul patriarhal constantinopolitan. Este praznuit de doua ori in timpul anului bisericesc: pe 11 octombrie si in duminica a cincea din Postul Mare – foto: crestinortodox.ro

Urmându-și chemarea, în anul 1369 a traversat Dunărea înot în dreptul orașului Ursa (azi Orșova), și a întemeiat prima sa mănăstire, Vodița (“Apița”, sau “Apoasa”). Totuși, consideră că nu și-a îndeplinit chemarea, ca urmare continuă căutările și găsește un loc pe care îl consideră ideal, unde în 1377 începe zidirea mănăstirii Tismana.

Spre sfârșitul vieții s-a retras la Mănăstirea Prislop, unde a caligrafiat un Tetravanghel, considerat cea mai veche carte datată din Țara Românească.

Tetraevanghelul lui Nicodim - foto: capodopere2019.ro

Tetraevanghelul lui Nicodim – foto: capodopere2019.ro

„Numeroase amănunte din viața și activitatea sfântului Nicodim nu ne sunt cunoscute, dar măreția persoanei lui l-a impus în conștiința și dragostea poporului român, nu numai ca reorganizator al vieții monahale după modelul de la sfântul Munte Athos, ctitor de biserici și mănăstiri, talentat miniaturist, ci și ca sfânt, mare făcător de minuni.”
Prof. dr. Emilian Popescu

Europa dupǎ Marea Schismă (16 iulie 1054), împǎrțitǎ între ortodocși (albastru) și catolici (portocaliu) - foto: ro.wikipedia.org

Europa dupǎ Marea Schismă (16 iulie 1054), împǎrțitǎ între ortodocși (albastru) și catolici (portocaliu) – foto: ro.wikipedia.org

 

Contextul istoric

Marea Schismă din 1054 a marcat momentul dureroasei sciziuni din interiorul creștinism, care ulterior (c. 1500) a condus la constituirea a două mari ramuri — vestică (catolică) și estică (ortodoxă). În secolele următoare între Biserici a urmat o luptă pentru supremație, întreținută de unii dintre conducătorii din amble tabere, marcată nu arareori de excese. În secolul al XIV-lea în Banatul de Severin, adică la frontiera dintre Ungaria, Serbia și Țara Românească, aveau loc lupte susținute și de cele două Biserici.

Neagu Djuvara, afirmă că spre deosebire de majoritatea populației din Țara Românească, de credință ortodoxă, domnitorii Basarab I și fiul său, Nicolae Alexandru, erau catolici, afirmație combătută în cartea “Neamul întemeietor al lui Basarabă” precum și în Anexa 1 a cărții,. Împiedicarea expansiunii spre est a influenței Bisericii Romano-Catolice necesita reafirmarea credinței ortodoxe, inclusiv prin întemeierea de mănăstiri. Acestea erau totodată și locul unde se formau funcționarii cancelariilor domnești și locuri de refugiu.

Basarab I (numit în documentele medievale de asemenea Ivanco Basarab, Bassaraba şi Bazarad), supranumit în epoca modernă Basarab Întemeietorul, este considerat fondatorul Ţării Româneşti. A domnit între anii ~1310 - 1352. A fost fiul lui Tihomir sau Thocomerius, potrivit unui document oficial emis în 1332 de regele Ungariei Carol Robert d'Anjou care, după Bătălia de la Posada din noiembrie 1330, îl răsplătea pe comitele Laurentius din Zarand pentru vitejia sa din acea bătălie. Textul respectivei diplome conţine menţiunea „Basarab, filium Thocomerii, scismaticum, infidelis Olahus Nostris” („pe Basarab, fiul lui Thocomerius...”). O traducere mai completă oferă Cornel Bîrsan, în Istorie Furată. Cronica Românească de Istorie Veche: „Basarab era fiul lui Tatomir (Thocomeri), de religie ortodox (schismatic), infidel, dar Olah (Român)” - frescă din Biserica Domnească din Curtea de Argeş - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Basarab I (numit în documentele medievale de asemenea Ivanco Basarab, Bassaraba şi Bazarad), supranumit în epoca modernă Basarab Întemeietorul, este considerat fondatorul Ţării Româneşti. A domnit între anii ~1310 – 1352. A fost fiul lui Tihomir sau Thocomerius, potrivit unui document oficial emis în 1332 de regele Ungariei Carol Robert d’Anjou care, după Bătălia de la Posada din noiembrie 1330, îl răsplătea pe comitele Laurentius din Zarand pentru vitejia sa din acea bătălie. Textul respectivei diplome conţine menţiunea „Basarab, filium Thocomerii, scismaticum, infidelis Olahus Nostris” („pe Basarab, fiul lui Thocomerius…”). O traducere mai completă oferă Cornel Bîrsan, în Istorie Furată. Cronica Românească de Istorie Veche: „Basarab era fiul lui Tatomir (Thocomeri), de religie ortodox (schismatic), infidel, dar Olah (Român)” – frescă din Biserica Domnească din Curtea de Argeş - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

Biografie

Ca orice sfânt, Nicodim a avut parte de o istorisire a vieții sale scrisă în slavonă „chiar de ucenicii sfântului”. Păstrată la Tismana, aceasta s-a pierdut în cursul secolului al XVIII-lea. La începutul secolului al XIX-lea, Ștefan Ieromonahul  a rescris-o în limba română, bazându-se pe tradițiile orale din mănăstire. P. P. Panaitescu remarcă faptul că acei călugări știau unele pasaje din istoria slavonă pe de rost, fapt care se reflectă în exactitatea unor nume și fapte, precum și în existența unor etimologii populare (de exemplu Ștefan, fiul cneazului Lazăr al Serbiei, este numit „Silnic” — cuvânt provenit din slavonul „Sil’nîi”, „cel tare”). De asemenea, elemente din viața călugărului Nicodim se regăsesc și în viața lui Isaia, precum și în cea a patriarhului sârb Sava II, ambele datând din secolul al XV-lea.

Ștefan Lazăr Hrebeljanovici (1329 - 28 iunie 1389), cunoscut de asemenea cu numele Țarul Lazăr, a fost un cneaz sârb din Evul Mediu, domnitor al Serbiei morave, o parte din fostul puternic Țarat Sârb sub domnia lui Ștefan cel Puternic. Lazăr a luptat în Bătălia de la Kosovo Polje cu o oaste de două ori mai mică din punct de vedere numeric decât cea a Imperiului Otoman și a murit, împreună cu cea mai mare parte din boierimea sârbească și Murad care în cele din urmă a dus la căderea Serbiei ca stat suveran.[1] Evenimentele sunt considerate de o mare importanță pentru națiunea sârbă, iar cneazul este venerat ca un sfânt de Biserica Ortodoxă Sârbă și un erou în poezia epică sârbă - foto ("Knez Lazar Hrebeljanović", oil painting by Vladislav Titelbah): ro.wikipedia.org

Ștefan Lazăr Hrebeljanovici (1329 – 28 iunie 1389), cunoscut de asemenea cu numele Țarul Lazăr, a fost un cneaz sârb din Evul Mediu, domnitor al Serbiei morave, o parte din fostul puternic Țarat Sârb sub domnia lui Ștefan cel Puternic. Lazăr a luptat în Bătălia de la Kosovo Polje cu o oaste de două ori mai mică din punct de vedere numeric decât cea a Imperiului Otoman și a murit, împreună cu cea mai mare parte din boierimea sârbească și Murad care în cele din urmă a dus la căderea Serbiei ca stat suveran.[1] Evenimentele sunt considerate de o mare importanță pentru națiunea sârbă, iar cneazul este venerat ca un sfânt de Biserica Ortodoxă Sârbă și un erou în poezia epică sârbă – foto (“Knez Lazar Hrebeljanović”, oil painting by Vladislav Titelbah): ro.wikipedia.org

Istoricul Nicolae Iorga presupunea că Nicodim s-a născut în Macedonia, la Prilep, ca aromân, dar această ipoteză n-a fost confirmată de niciun istoric macedonean. Istoricii sârbi și recentele cercetări biografice, vorbesc însă de Nikodim Gârcic, alias Nikodim Tismanski, născut in mica localitate Prilep din Kosovo, aflată doar la 5 km de ctitoria lui Ștefan Dușan, „Visoki Dečani”, biserica principală a Mănăstirii Deciani, inclusă astăzi în patrimoniul UNESCO.

Mama sa era una dintre fiicele domnitorului Basarab I, prin intermediul căruia Nicodim se înrudea cu cnejii sârbi, voievozii transalpini și țarii bulgari. O înrudire mai apropiată o avea Nicodim, cunoscut ca Nikodim Grâcic în Serbia, cu (Ștefan) Lazăr fiul lui Pribaț, făcând parte din curtea lui Ștefan Dușan. Când (Ștefan) Lazăr va ajunge cneaz, va dona Mânăstirii Tismana sate sârbești din regiunea Branicevo, la vest de Golubaț, vezi, satele Man. Tismana pe harta regiunii Branicevo. Nu se cunoaște exact anul nașterii, se presupune că s-ar fi născut în 1310, dar mai plauzibil este anul 1320.

Fiind de os domnesc, se va bucura de instruire în mediul bisericesc. La Deciani, lângă Prilep tocmai se construia biserica „Visoki Dečani”. „Iar sântul Botezat fiind dupre obiceiul creștinesc, și crescut întru buna pedepsire, și temere de D-deu și a iubirei în tânără vârstă a prunciei sale, dat a fost de părinții lui la învățătura cărței. Și isteț fiind la minte, sântul în scurtă vreme a învățat toată dumnezeeasca Scriptură, care duce întru mântuire, și gramatica cea slovenească, foarte bine și desăvârșit”. În viața lui Isaia este prezentat ca un „adânc cunoscător al Sfintei Scripturi și bun orator”.

În 1335 Nicodim întâlnește monahii de la Muntele Athos care vizitau Mănăstirea Deciani, cu ocazia inaugurării ei. Această întâlnire îi va releva drumul pe care îl va urma în viață. Pleacă la Muntele Athos pentru a-și desăvârși instruirea. Este primit ca frate la Lavra Hilandar. În 1338 primește numele de Nicodim. În 1341 este hirotonisit ierodiacon, iar în 1343 ieromonah. Mai târziu ajunge protrosinghel. După moartea egumenului mănăstirii este ales în fruntea obștii călugărești de la Hilandar.

Mănăstirea Hilandar - foto: ro.wikipedia.org

Mănăstirea Hilandar – foto: ro.wikipedia.org

Prin 1369 Nicodim ajunge în Țara Românească, trecând Dunărea înot (sau plutind pe rasa călugărească, după cum este istorisită una dintre minunile sale), unde întemeiază în 1371, ca urmare a unei viziuni, Mănăstirea Vodița.

În 1375 Nicodim este solicitat să facă parte din delegația care urma să mijlocească pentru Serbia la Constantinopol ridicarea anatemei, datorată conflictului dintre aceste două Biserici din anul 1346, ca urmare a declarării unilaterale a Patriarhiei Sârbești. Deși Nicodim îndeplinea formal doar rolul de „tălmaci de cuvinte”, Patriarhul Filotei al Constantinopolului l-a apreciat foarte mult pe Sfântul Nicodim, i-a dăruit cârja sa, trei părticele din sfintele moaște ale Sfântului Ioan Gură de Aur, ale Sfântului Ignatie Teoforul și ale sfântului Mucenic Teofil, moaște care se află și astăzi la Mănăstirea Tismana, și l-a făcut arhimandrit. Misiunea delegației sârbe a fost încununată de succes, întrucât patriarhul a ridicat anatema aruncată asupra bisericii sârbe. Se întoarce în Țara Românească unde va întemeia Mănăstirea Tismana, la 1378.

Mănăstirea Prislop este o mănăstire din România situată în apropierea satului Silvașu de Sus din județul Hunedoara. De aproape șapte secole, ea reprezintă unul din cele mai importante așezăminte religioase ortodoxe din Transilvania,[1] biserica sa, ce datează din secolul al XVI-lea, fiind declarată monument istoric - foto: ro.wikipedia.org

Mănăstirea Prislop este o mănăstire din România situată în apropierea satului Silvașu de Sus din județul Hunedoara. De aproape șapte secole, ea reprezintă unul din cele mai importante așezăminte religioase ortodoxe din Transilvania,[1] biserica sa, ce datează din secolul al XVI-lea, fiind declarată monument istoric – foto: ro.wikipedia.org

Între 1399 și 1405 se va retrage la mănăstirea Prislop din Transilvania ca urmare a unui posibil conflict cu Mircea cel Bătrân. Pe Evangheliarul său, există o adnotare a lui Nicodim, care, dacă este intrepretată așa: „Această Evanghelie a scris-o Nicodim în Țara Ungurească, în anul al șaselea al prigonirii lui, 6913 (1405)”, P. P. Panaitescu nu exclude ipoteza ca Nicodim să se fi amestecat în treburile politice, devenind incomod pentru voievodul muntean.

Mircea cel Bătrân (n. 1355 – d. 31 ianuarie 1418), domnul Țării Românești între 23 septembrie 1386 - noiembrie 1394 (sau mai 1395) și între ianuarie 1397 - 31 ianuarie 1418. A fost fiul lui Radu I și fratele lui Dan I (dar numai după tată), căruia i-a urmat la tron. În actele oficiale apare ca „În Hristos Dumnezeu, binecredinciosul și de Hristos iubitorul și singur stăpânitorul, Io Mircea mare voievod și domn...”. În istoriografia română apare și sub numele Mircea cel Mare. În timpul lui Mircea cel Bătrân, Țara Românească a ajuns la cea mai mare întindere teritorială din istoria sa. Acest fapt a adus cu sine și o întărire a autorității sale, exprimată în titulatura pompoasă (care încludea și titlul de despot „al țărilor lui Dobrotici”) și în reprezentarea numismatică - pictură din biserica Episcopiei de Argeș - foto preluat de pe: ro.wikipedia.org

Mircea cel Bătrân (n. 1355 – d. 31 ianuarie 1418), domnul Țării Românești între 23 septembrie 1386 – noiembrie 1394 (sau mai 1395) și între ianuarie 1397 – 31 ianuarie 1418. A fost fiul lui Radu I și fratele lui Dan I (dar numai după tată), căruia i-a urmat la tron. În actele oficiale apare ca „În Hristos Dumnezeu, binecredinciosul și de Hristos iubitorul și singur stăpânitorul, Io Mircea mare voievod și domn…”. În istoriografia română apare și sub numele Mircea cel Mare. În timpul lui Mircea cel Bătrân, Țara Românească a ajuns la cea mai mare întindere teritorială din istoria sa. Acest fapt a adus cu sine și o întărire a autorității sale, exprimată în titulatura pompoasă (care încludea și titlul de despot „al țărilor lui Dobrotici”) și în reprezentarea numismatică – pictură din biserica Episcopiei de Argeș - cititi mai mult pe: ro.wikipedia.org

Însă în 1406 are loc împăcarea, iar starețul se întoarce în Țara Românească. La puțin timp după aceea, Nicodim se întâlnește la Tismana cu Mircea, care-l numește „rugătorul domniei mele, popa Nicodim”, iar în noiembrie, la Turnu Severin, a participat la întâlnirea cu regele Sigismund. Se spune că în aceste împrejurări a mai săvârșit trei minuni, în urma cărora regele a rămas profund impresionat și a trecut la credința ortodoxă. Dincolo de legendă, o cădelniță de argint ce încă se mai afla în 1654 la Tismana reprezenta un dar al lui Sigismund pentru Nicodim. De asemenea, regele ungur a acordat în mai multe rânduri privilegii speciale pentru călugării de la mănăstirile Vodița și Tismana și le-a întărit acestora daniile din Serbia.

Sigismund de Luxemburg (n. 14 februarie 1368, Nürnberg - d. 9 decembrie 1437, Znaim, Moravia, azi Republica Cehă) a fost principe elector de Brandenburg din 1378 până în 1388 şi din 1411 până în 1415, rege al Ungariei şi Croaţiei din 1387, rege al Boemiei din 1419, rege al Germaniei din 1411 şi împărat romano-german din 1433 până la moartea sa în 1437 - (Sigismund, la aproximativ 50 de ani, portret atribuit lui Pisanello) foto preluat de pe ro.wikipedia.org-

Sigismund de Luxemburg (n. 14 februarie 1368, Nürnberg – d. 9 decembrie 1437, Znaim, Moravia, azi Republica Cehă) a fost principe elector de Brandenburg din 1378 până în 1388 şi din 1411 până în 1415, rege al Ungariei şi Croaţiei din 1387, rege al Boemiei din 1419, rege al Germaniei din 1411 şi împărat romano-german din 1433 până la moartea sa în 1437 – (Sigismund, la aproximativ 50 de ani, portret atribuit lui Pisanello) cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Nicodim se stinge din viață în 26 decembrie 1406 și este înmormântat în pridvorul mănăstirii Tismana. Moaștele sale s-au păstrat un timp la Tismana, iar apoi au dispărut fără urmă. Se presupune că acum sunt la Mitropolia din Muntenegru, la Tismana rămânând doar un deget, cel arătător de la mâna dreaptă, alături de crucea sa de plumb.

Mormântul Sfântului Nicodim de la Tismana - foto: ro.wikipedia.org

Mormântul Sfântului Nicodim de la Tismana – foto: ro.wikipedia.org

 

Activitate

Înainte de venirea în Țara Românească

La Multele Athos își face ucenicia în atelierele unde se scriau și se traduceau producții literare, însușind limbile greacă și slavonă. Se inițiază în arta de la Muntele Athos, caligrafie, pictură (miniatură), și câteva meșteșuguri (arhitectură, zidărie, tâmplărie, argintărie).

În timp ce era la Muntele Athos are o viziune divină în care i se cerea să construiască o mănăstire lângă o cădere de apă. Ca urmare se întoarce în Serbia, unde, după legendă, întemeiază mănăstirile Manastirica (Mănăstirița), la granița dintre Macedonia și Kosovo și Vratna din Negotinul covârșitor românesc ca populație. Tot lui i se atribuie și clădirea unei biserici la Șaina, ținutul Cladova de pe Valea Timocului, regiune cu sate aproape exclusiv românești până în zilele noastre.

Despre așezământul monastic Mănăstirița, existent și azi, legendele spun că a fost întemeiat de Nicodim și de „Radul beg”, al cărui nume se mai distingea în vechime pe porțile altarului. În acele timpuri zona era parte a Țaratului de Vidin.

 

În Țara Românească

În 1369 Nicodim este chemat în Țara Românească, pentru a întemeia o mănăstire. Răspunde solicitării cu entuziasm, urmându-și viziunea. Se spune ca a traversat singur Dunărea înot în zona Porților de Fier între localitățile Techia (de pe malul drept al Dunării), actual acoperită de apele unui lac de acumulare, și Ursa, zisă azi Orșova (pe malul stâng).

Cneazul Lazăr al Serbiei a făcut unele donații prin 1380–1382 lui Nicodim, pentru mănăstirile Vodița și Tismana, pe care le-au ajutat și în momentul zidirii, zece sate românești din Serbia. Acestea erau: Trei Poduri, zis Tri Brodi, Hanovți, Drajevți, Crușevița cu Duhovți, Isvorți, Barici, Bichini, Ponicva și Poporate, cele evidențiate existând și astăzi între cetatea dunăreană Golubăț și râul Pek.

Dania este reînnoită de fiul cneazului sârb, Ștefan Lazarevici, în 1406, și mai apoi de către Sigismund de Luxemburg al Ungariei, în 1428. Însă în cel din urmă caz, regele întărește alte cinci sate (în loc de zece), aflate mai la apus, din cauză că pierduse în fața expansiunii otomane controlul asupra zonei cetății Golubăț.

 

Întemeierea Mănăstirii Vodița

Vodița este o mănăstire situată pe valea râului Vodița (la aproximativ 1 km în amonte de gura de vărsare în Dunăre), la circa 15 km vest de Drobeta-Turnu Severin, județul Mehedinți. Este printre primele mănăstiri atestate documentar din Țara Românească, fiind ridicată pe cheltuiala voievodului Vladislav I (Vlaicu Vodă), la sugestia și prin efortul călugărului Nicodim. Cel mai probabil a fost ridicată în perioada 1369 (când Nicodim a ajuns în Țara Românească) și 1374, când este menționat pentru prima dată acest locaș de cult într-un document emis de Vladislav I - foto: ro.wikipedia.org

Vodița este o mănăstire situată pe valea râului Vodița (la aproximativ 1 km în amonte de gura de vărsare în Dunăre), la circa 15 km vest de Drobeta-Turnu Severin, județul Mehedinți. Este printre primele mănăstiri atestate documentar din Țara Românească, fiind ridicată pe cheltuiala voievodului Vladislav I (Vlaicu Vodă), la sugestia și prin efortul călugărului Nicodim. Cel mai probabil a fost ridicată în perioada 1369 (când Nicodim a ajuns în Țara Românească) și 1374, când este menționat pentru prima dată acest locaș de cult într-un document emis de Vladislav I – foto: ro.wikipedia.org

Conform viziunii sale, imediat ce ajunge în Țara Românească, Nicodim începe demersurile pentru întemeierea unei mănăstiri. Este sprijinit de domnitorul Vlaicu Vodă (1364–1377), al cărui unchi era. În anul 1370 începe, împreună cu călugării pe care i-a raliat cauzei sale, ridicarea mănăstirii Vodița, lângă satul Vârciorova, proces care a continuat până în 1375. Această biserică era clădită după modelul bisericii Crușevița din Serbia. Vladislav îi va dărui sate și tain de hrană din casa domnească.

Vladislav I (n. 1325, d. 1377), domn al Țării Românești între 1364 și cca. 1377. A fost fiul lui Nicolae Alexandru și al Klárei Dobokay (care provenea dintr-o familie de nobili maghiari) și frate al voievodului Radu I. Vladislav I este cunoscut și sub numele de Vlaicu Vodă. A acceptat suzeranitatea maghiară, fapt pentru care a primit ca feude Amlașul, Severinul și Făgărașul - foto (Vladislav I, portret mural): ro.wikipedia.org

Vladislav I (n. 1325, d. 1377), domn al Țării Românești între 1364 și cca. 1377. A fost fiul lui Nicolae Alexandru și al Klárei Dobokay (care provenea dintr-o familie de nobili maghiari) și frate al voievodului Radu I. Vladislav I este cunoscut și sub numele de Vlaicu Vodă. A acceptat suzeranitatea maghiară, fapt pentru care a primit ca feude Amlașul, Severinul și Făgărașul – foto (Vladislav I, portret mural): ro.wikipedia.org

Pentru că eu, cel întru Hristos Dumnezeu, binecredinciosul voievod Vladislav, din mila lui Dumnezeu, domn a toată Ungrovlahia, am binevoit, după îndemnul lui Dumnezeu, să ridic o mănăstire la Vodița în numele marelui și purtătorului de Dumnezeu Andonie, ascultând pe cinstitul între călugări Nicodim, de asemenea și cu cheltuiala și cu daruri de la domnia mea, iar cu munca lui kir Nicodim, și a fraților lui, am zidit și am zugrăvit.

Întemeierea Mănăstirii Tismana

Mănăstirea Tismana - foto: ro.wikipedia.org

Mănăstirea Tismana – foto: ro.wikipedia.org

Sub protecția Doamnei Clara (de religie catolică), a doua soție a lui Nicolae Alexandru și mama vitregă a lui Vlaicu Vodă, acționau misionari papali. Ajutat de sfaturile Cuviosului Nicodim, Vlaicu Vodă va reuși să blocheze planurile acestora. În acest scop ei hotărăsc întărirea frontierei religioase prin înființarea mănăstirilor ortodoxe. Coordonarea înființării acestora nu se putea face de la Mănăstirea Vodița, al cărei amplasament nu era potrivit pentru acoperirea necesităților comunității ortodoxe.

În plus, unii istorici sunt de părere că la începutul domniei lui Radu I Banatul de Severin (cu tot cu mănăstirea Vodița, deci) se afla în mâinile ungurilor. În documentele lui Dan I și cele timpurii semnate de Mircea cel Bătrân este pomenită doar Tismana, iar din vechile ei danii de la Vladislav Vlaicu lipsesc „gălețile de grâu de la satul lui Costea”. Acestea vor reapărea după ce Mircea își extinde controlul asupra Banatului de Severin.

Așadar, Nicodim începe să caute un loc pentru a întemeia o nouă mănăstire. În acest scop vizitează Oltenia subcarpatică, căutările sale ducând la inițierea ridicării mai multor mănăstiri și biserici, cum au fost mănăstirile de la Gura Motrului și Vișina (la Gura Sadului), bisericile de la Coșuștea, Jidoștița și cea de pe malul râului Topolnița și schitul de pe Valea Aninoasei.

Plecând din Aninoasa, ajunge la Gropșani (astăzi Vânăta), lângă ceea ce astăzi se cheamă Tismana. Mergând pe valea apei în sus ajunge la o mică cascadă ce izvorăște dintr-o peșteră, unde constată că ar fi un loc bun pentru înființarea unei mănăstiri. Legenda spune că sfântul a fost adus aici de un vis, iar când a ajuns pe locul viitoarei mănăstiri, din peșteră a ieșit un balaur pe care a reușit să-l răpună numai după ce i-a arătat crucea sa de plumb.

Se întoarce la Mănăstirea Vodița, unde lasă în locul său ca stareț (abate) pe ieromonahul Agaton, iar el, împreună cu ucenicii săi, se duce la Tismana și în 1377 începe construcția bisericii din zid, sfințită în 1378. În paralel cu construcția se ocupă de organizarea vieții monahale, conform regulilor însușite la Muntele Athos. Mănăstirea înființată de el avea rang de arhimandrie, Nicodim fiind deja arhimandrit, și era „Mare Lavră” și prima arhimandrie din țară.

De-a lungul timpului, Mănăstirea Tismana s-a bucurat de sprijinul domnitorilor Radu I (1377–1383), Dan I (1383–1386) și Mircea cel Bătrân (1386–1418) al căror consilier a fost Cuviosul Nicodim.

 

Activitate teologică și culturală

Prima pagină a evangheliarului scris de Nicodim - foto: ro.wikipedia.org

Prima pagină a evangheliarului scris de Nicodim – foto: ro.wikipedia.org

Nicodim a avut calități de bun cărturar, isihast și teolog. A corespondat cu mai mulți teologi, iar din această corespondență s-au păstrat două scrisori cu Patriarhul Eftimie al Târnovei, în chestiuni dogmatice.

Cel întru sfinți părintele nostru Eftimie de Târnovo (1327-1402), ultimul patriarh al Bisericii Ortodoxe Bulgare înainte de căderea sub turci la 1393. Teolog de renume al vremii, sfântul Eftimie a fost patriarh al Bulgariei între anii 1375 și 1393. Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 20 ianuarie - foto: ro.orthodoxwiki.org

Cel întru sfinți părintele nostru Eftimie de Târnovo (1327-1402), ultimul patriarh al Bisericii Ortodoxe Bulgare înainte de căderea sub turci la 1393. Teolog de renume al vremii, sfântul Eftimie a fost patriarh al Bulgariei între anii 1375 și 1393. Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 20 ianuarie – foto: ro.orthodoxwiki.org

În ultimii ani ai vieții, între 1399-1405, s-a mutat la Mănăstirea Prislop, unde între anii 1404-1405 a caligrafiat și miniat un Tetraevanghel pe pergament pe care l-a ferecat cu coperte de argint aurit, măiestrit lucrate, considerat o capodoperă a epocii. Este cea mai veche carte datată din Țara Românească, cu cea mai veche ferecătură și se află la Muzeul Național de Istorie din București. Datarea este pe spatele ultimei pagini, al cărui text în interpretarea Mitropolitului Tit Simedrea este: „Această Sfântă Evanghelie a scris-o popa Nicodim în Țara Ungurească în anul al șaselea al acestei goane după isihie. Socotim de la facerea lumii anul 6913 (1405)”.

Tetraevanghelul lui Nicodim - foto: capodopere2019.ro

Tetraevanghelul lui Nicodim – foto: capodopere2019.ro

 

Minuni

Sunt considerate minuni ale Sfântului Cuvios Nicodim cel Sfinţit de la Tismana:

- Viziunile care le-a avut privind înființarea mănăstirilor;

- Trecerea miraculoasă a Dunării plutind pe rasa călugărească;

- Întâmplarea de la Ponoare, în care blestemul lui Nicodim aruncat asupra localnicilor reluctanți s-a împlinit;

- Darul tămăduirii, de care a beneficiat și o fiică suferindă de epilepsie a regelui Sigismund de Luxemburg al Ungariei;

- Transformarea fripturii de purcel în păstrăv cu ocazia praznicului în onoarea lui Sigismund și a lui Mircea cel Bătrân;

- Mersul prin foc, ce a condus la convertirea la ortodoxism a regelui Sigismund de Luxemburg al Ungariei, care a primit prin botez numele de Matei.

Sfințenia vieții sale și minunile săvârșite atât în timpul vieții, cât și după moarte, prin moaștele sale, l-au eternizat. Deși a fost considerat un sfânt încă în timpul vieții, a fost canonizat prin tomosul Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române abia după aproape 600 ani, în 1955, fiind pomenit sub numele de Sfântul Nicodim cel Sfințit de la Tismana, fiind cinstit în calendarul ortodox pe 26 decembrie.

Sfântul Cuvios Nicodim cel Sfinţit de la Tismana (1310 - 1406) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Sfântul Cuvios Nicodim cel Sfinţit de la Tismana (1310 – 1406) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

cititi mai mult despre Sfântul Cuvios Nicodim cel Sfinţit de la Tismana si pe: ro.orthodoxwiki.orgdoxologia.roen.wikipedia.org

 

†) Sfântul Cuvios Daniil Sihastrul (†1496)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

18 decembrie 2020

 

Sfântul Cuvios Daniil Sihastrul

Daniil Sihastrul (n. începutul secolului al XV-lea, într-un sat din apropierea orașului Rădăuți – d. 1496, Voroneț) a fost un pustnic ortodox român, duhovnic renumit, sfetnic al domnitorului Ștefan cel Mare(1457-1504) și egumen al Mănăstirii Voroneț. El a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română în ședința din 20-21 iunie 1992 a Sfântului Sinod, cu numele de “Sfântul Cuvios Daniil Sihastrul” și ziua de prăznuire a fost stabilită la 18 decembrie.

Sf. Cuv. Daniil Sihastrul (†1496) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Cuv. Daniil Sihastrul (†1496) – foto preluat de pe doxologia.ro

 

Biografie

Contemporan cu Ștefan cel Mare (domnie 1457-1504), Daniil Sihastrul s-a născut la începutul secolului al XV-lea, într-un sat din apropierea orașului Rădăuți, primind la botez numele Dumitru. La vârsta de 16 ani, a fost călugărit cu numele David la Mănăstirea “Sfântul Nicolae” din Rădăuți.

După un timp, s-a retras la Mănăstirea “Sfântul Laurențiu” de lângă satul Vicovu de Sus. Simțind nevoia de mai multă liniște, a îmbrăcat schima cea mare, primind numele de schimnic de Daniil și s-a retras într-o zonă împădurită și greu accesibilă de pe valea pârâului Vițău în apropierea actualei localități Putna. Acolo a găsit o stâncă în care a dăltuit un paraclis. Se mai văd și azi pronaosul, naosul și altarul, iar dedesubt o încăpere, săpată tot în piatră, care îi slujea drept chilie. Aici a venit Ștefan cel Mare în anul 1451, după uciderea tatălui său Bogdan al II-lea, la Reuseni, pustnicul Daniil proorocind că în curând va deveni domnitor al Moldovei, ceea ce s-a și întâmplat în anul 1457.

Tot la îndemnul lui Daniil Sihastrul, Ștefan cel Mare construiește Mănăstirea Putna în anul 1466. După sfințirea, în 1470, a acestui lăcaș, se retrage la Voroneț, pe malul pârâului Voroneț, sub stânca Șoimului, unde își continuă viața monahală.

La Voroneț îl vizitează din nou Ștefan cel Mare, după înfrângerea de la Războieni din 1476, cerându-i sfatul. Daniil Sihastrul l-a sfătuit să continue luptele cu turcii, prevăzând că va birui, ceea ce s-a și întâmplat. În amintirea acestei victorii, în anul 1488 domnitorul a construit Mănăstirea Voroneț. După sfințirea mănăstirii, Daniil se mută de la chilie în mănăstire. Aici își petrece ultima parte a vieții, fiind ales ca egumen al mănăstirii. A decedat în anul 1496 și a fost înmormântat în biserica Mănăstirii Voroneț. Pe piatra de mormânt care s-a făcut la dorința lui Ștefan cel Mare stă scris: “Acesta este mormântul părintelui nostru David, schimonahul Daniil“.

Daniil Sihastrul a fost la originea unei mișcări isihaste în nordul Moldovei, având mulți ucenici în pădurile din preajma Voronețului, precum și la schiturile și mănăstirile din zonă. El l-a încurajat pe Ștefan cel Mare să lupte pentru apărarea creștinătății și să construiască lăcașuri sfinte (la îndemnul lui a fost construită Mănăstirea Putna).

A fost considerat sfânt încă din timpul vieții, vindecând pe cei bolnavi, alungând demonii și alinând suferințele.

cititi mai mult despre Sf. Cuv. Daniil Sihastrul si pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro

Sfântul Cuvios Daniil Stâlpnicul (409-490/93)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

11 decembrie 2020

 

Daniil Stâlpnicul

Cuviosul și purtătorul de Dumnezeu, Părintele nostru Daniil Stâlpnicul (din grecescul „stylos”) a fost un pustnic care a trăit timp de treizeci și trei de ani pe un stâlp de lângă orașul Constantinopol. Sf. Daniil a fost ucenic al Sf. Simeon Stâlpnicul și a urmat exemplul acestuia după moartea sa. A fost consilier al împăraților romani Leon I, Zenon și Basilicus. Sf. Daniil este prăznuit în Biserica Ortodoxă la data de 11 decembrie.

 

Viața

În anul 409, lui Elias și Martei li s-a născut un băiețel. Timp îndelungat Marta fusese stearpă, dar ea a născut după ce a făgăduit lui Dumnezeu în rugăciune că dacă va primi un copil, îl va închina Domnului. Daniil s-a născut în satul Maruta din regiunea Mesopotamia de lângă Samosata. Deoarece copilul se născuse din bunăvoința lui Dumnezeu, părinții lui s-au hotărât ca el primească numele tot de la Dumnezeu. Copilul a rămas fără nume până la vârsta de cinci ani, atunci când ei au vizitat o mănăstire și l-au rugat pe stareț să dea un nume copilului. Egumenul a deschis la întâmplare una din cărțile sale de slujbă și a găsit numele Proorocului Daniel pe pagina respectivă. Așadar, fiul Martei și al lui Elias a primit numele Daniil. Părinții l-au mai rugat pe stareț sa îl lase pe micul Daniil să rămână la mănăstire. Dar el a refuzat din pricină că Daniil era încă foarte mic.

Astfel, Daniil a rămas cu părinții săi până la vârsta de doisprezece ani, când a lăsat casa părintească îndreptându-se către o mănăstire din apropiere fără știrea părinților. La aceasta mânăstire, după insistențele înflăcărate ale lui Daniil, starețul a acceptat cu greu sa-l primească în obște. La scurt timp, părinții l-au aflat pe tânărul Daniil la mănăstire și s-au bucurat. De asemenea, ei au cerut starețului arhimandrit să-l tundă pe Daniil în monahism. Din nou, acesta a ezitat din pricina vârstei tânărului, dar după ce Daniil a demonstrat cu mult zel că era pregătit pentru viața de mănăstire, starețul a chemat obștea și i-a acordat lui Daniil veșmântul monahal.

În timp ce Daniil îl însoțea pe stareț la o adunare din Antiohia ce fusese convocată de arhiepiscopul locului, grupul a înnoptat la o mănăstire mare din satul Telanissae, acolo unde Sf. Simeon Stâlpnicul trăia pe un stâlp. Astfel, Daniil a primit mult dorita binecuvântare a acestuia.

Cu timpul, Daniil a fost găsit vrednic de rangul de arhimandrit și poziția de stareț al mănăstirii în care viețuia. Apoi, la vârsta de 42 de ani, el a părăsit mănăstirea călătorind la Ierusalim, iar în drumul său s-a oprit ca să îl vadă din nou pe Sf. Simeon Stâlpnicul pentru doua săptămâni. Continuându-și călătoria spre Ierusalim, Daniil a întâlnit pe drum un călugăr care l-a convins să se îndrepte către Constantinopol.

La venirea sa în Anaplus, care se află lângă Constantinopol, Daniil a locuit în Mănăstirea Arhanghelului Mihail, loc unde a făcut exorcisme. El a fost primit cu căldură de Patriarhul Anatolie al Constantinopolului. La scurt timp după ce Daniil a ajuns în Constantinopol, Patriarhul Anatolie s-a îmbolnăvit grav. L-a chemat pe Daniil și l-a rugat să se roage pentru el. Aceste rugăciuni au fost primite și patriarhul s-a vindecat.

După ce a stat în Anaplus timp de nouă ani, Daniil a avut o viziune cu Sf. Simeon Stâlpnicul care stătea pe un uriaș stâlp de nor. Daniil a fost adus către Simeon, care l-a primit pe Daniil cu un sfânt sărut și i-a spus „să fie tare și să primească ce îi va fi dat de sus”. După ce a descris această viziune celor din jur, aceștia l-au sfătuit pe Daniil să pună un stâlp și să urmeze felul de viață pe care Sf. Simeon l-a trăit. După mai multe zile, un călugăr pe nume Sergiu, care fusese ucenicul lui Simeon, a ajuns la Constantinopol aducând vestea ca Sf. Simeon trecuse la Domnul.

Sergiu avea cu el tunica de piele a lui Simeon pe care el trebuia să o dea împăratului Leon I. Deoarece împăratul era ocupat cu problemele statului, Sergiu nu a putut să-i ofere tunica Sfântului Simeon. Așadar, Sergiu a decis să meargă în continuare spre Mănăstirea Akoimetoi („cei fără de somn”). Pe drum, marinarii de pe nava cu care călătorea Sergiu i-au povestit acestuia cum învinsese Daniel demonii care în trecut distruseseră corăbii ce treceau pe acea cale. Auzind acestea, Sergiu și-a schimbat drumul pentru a-l vizita pe Daniil.

Cei doi s-au întâlnit și Daniil i-a povestit lui Sergiu viziunea sa cu Sf. Simeon. Auzind despre aceasta, Sergiu a spus: „La tine m-a trimis Dumnezeu, și nu la împărat, căci iată aici sunt eu, ucenicul părintelui meu; și iată, aici este sfinția sa”. După aceea, Sergiu i-a dat tunica lui Daniil, acesta primind-o cu lacrimi. De atunci, Sergiu a devenit ucenicul său.

După ce a primit tunica Sfântului Simeon, Daniil și-a asumat viața pe stâlp, rămânând perioade diferite pe unul din trei stâlpi timp de treizeci și trei de ani ce-i rămăseseră din viață. Mulți oameni au venit la stâlpul său, printre care oameni bolnavi și cu diferite necazuri, cât și cei care doreau binecuvântarea lui Daniil. Toți aceștia au primit ajutor și vindecare de la el.

Printre cei care și-au arătat respectul fața de Daniil și i-au cerut să se roage pentru ei au fost Împăratul Leon I „cel Mare” și Patriarhul Ghenadie I al Constantinopolului, precum și membri ai curții imperiale. Sf. Daniil avea darul vorbirii frumoase și i-a călăuzit pe mulți, transformându-le viețile în bine.

Dorind să răsplătească multele daruri pe care Leon I le primise prin rugăciunile lui Daniil, împăratul i-a cerut Patriarhului Ghenadie ca Daniil să fie onorat cu rangul de preot. Inițial, Daniil nu și-a dat consimțământul, dar după o rugăciune de hirotonire Daniil a consimțit și a primit sfântul dar al preoției.

Printre profețiile sale a fost și prezicerea marelui foc din Constantinopol pe care a făcut-o cunoscută Împăratului și Patriarhului. Îndumnezeit fiind, Daniil a stat cu tărie pe stâlp pe orice fel de anotimp și vreme. Din inițiativa lui, moaștele Sf. Simeon au fost aduse din Antiohia la Constantinopol. De asemenea, el a apărat Biserica de erezia eutihienilor și de cea monofizită.

În anul 475, în timpul stăpânirii Împăratului Zenon, senatorul Basilicus, cumnatul lui Leon (era fratele văduvei lui Leon) și monofizit, a uzurpat tronul lui Zenon. Patriarhul Acachie al Constantinopolului s-a opus influenței monofizite pe care Basilicus o exercita, dar acesta s-a dus chiar la Daniil pentru a obține binecuvântarea sfântului. Însă, în loc de a primi binecuvântare, el a fost condamnat. Deoarece credința ortodoxă era pusa la încercare, Acachie l-a implorat pe Daniil să se coboare de pe stâlp și să vină la Constantinopol în Biserica Sfânta Sofia, unde să îl înfrunte pe împăratul Basilicus.

Așadar, pentru singura dată în treizeci și trei de ani de viață pe stâlp, Daniil s-a coborât pentru a merge la Biserica Sfânta Sofia și să-l înfrunte pe împărat. Aflându-se în prezența lui Daniil, de care fusese condamnat, cât și înaintea credincioșilor din marea biserică, lui Basilicus i s-a cerut să-și afirme crezul. În aceste momente Patriarhul Acachie îngenunchiase în fața lui Basilicus, iar ca răspuns la îndemnul lui Daniil de a se urma calea păcii, Basilicus a mărturisit credința ortodoxă.

Daniil s-a întors apoi pe stâlpul său, unde a rămas până la adormirea sa, întâmplată la 11 decembrie 493/90.

cititi mai mult pe ro.orthodoxwiki.org

cititi mai mult despre Sf. Cuv. Daniil Stâlpnicul si pe doxologia.ro

Sfântul Cuvios Patapie (380 – 463)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Patapie din Teba

Cuviosul și de Dumnezeu purtătorul Patapie din Teba este un părinte al pustiei care a trăit în deşertul kemetian în Egipt în prima jumătate a secolului al V-lea. Moaștele sale sunt neputrezite până astăzi și pot fi închinate la mănăstirea sfântului din Loutraki (Grecia). Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă se face la data de 8 decembrie.

 

Viața

Sf. Patapie s-a născut în anul 380 în orașul Teba din Egipt. Tatăl lui era guvernatorul regiunii și urmașul unei binecunoscute familii egiptene. El și soția lui erau creștini evlavioși și l-au îndrumat pe fiul lor în citirea Scripturii. Când Patapie a ajuns la vârsta potrivită, părintii lui i-au adus profesori reputați din Alexandria, capitala Egiptului, pentru a-l instrui în domeniul științelor, matematicii, filosofiei și retoricii. Datorită educației sale, a înțeles repede cât de trecătoare era viața din lumea aceasta și s-a simțit atras de viața ascetică. În acest sens a fost inspirat mai ales de Clement, Atanasie și Origen.

Tatăl său l-a dus și la Școala catehetică din Alexandria, unde a fost profund influențat de un profesor orb, pe nume Didim [1]. Didim l-a inspirat și mai mult în dorința lui de a urma calea ascezei. Când și-a terminat studiile, Patapie s-a întors la Teba, unde a aflat că tatăl lui murise. Dorindu-și să urmeze o viață aspră a monahilor, a plecat atunci în pustia egipteană, unde a devenit binecunoscut pentru nevoințele lui.

Pentru că faima lui se răspândise, iar el nu mai avea pace în pustie, a plecat la Constantinopol în anul 428. În timpul călătoriei, l-a întâlnit pe ucenicul său, Șenuta, care pe vremea aceea era vâslaș. S-au oprit la Corint, unde au rămas vreme de șapte ani la un schit.

În anul 435, Patapie a plecat de la schitul său din munți, continuându-și drumul spre Constantinopol. L-a luat cu el pe de-acum monahul Șenuta. Când au ajuns la Constantinopol, cei doi s-au dus, fără să spună cine erau, la Mănăstirea Maicii Domnului din Vlaherne, unde au primit o chilie din cele construite chiar în zidul de apărare a orașului. Rămânând necunoscuți celorlalți, Patapie și ucenicul său și-au reluat nevoințele, petrecându-și vremea în posturi aspre, privegheri și rugăciuni, ca niște monahi de rând.

A devenit făcător de minuni, vindecând pe mulți de bolile lor.

A trecut la Domnul în anul 463, la vârsta de 83 de ani și a fost înmormântat de ucenicii săi în Biserica Sf. Ioan Botezătorul din Petra, Constantinopol, biserică ce s-a aflat mai târziu sub protecția familiei imperiale a Paleologilor, și mai ales a Sfintei Ipomoni, mama ultimului împărat al Bizanțului, Constantin Paleologul.

După adormirea Sfântului, Biserica a strâns și păstrat cu grijă istoria vieții și a sfintelor sale moaște.

La o mie de ani după adormirea Sfântului, când Constantinopolul a fost cucerit de turci, moaștele sfântului au fost luate din biserică și duse la micul schit săpat în stâncă din Corint, după cum sfântul o și ceruse când era încă în viață. Trupul sfântului a fost ascuns în spatele peretelui de apus al peșterii, înaintea iconostasului și a capelei construite acolo.

La începutul secolului al XX-lea, un preot din zonă, Pr. Constantin Sosanis, a descoperit moaștele sfântului ascunse în perete. Pr. Constantin, care slujea de obicei în această capelă, era un om neobișnuit de înalt, și din această pricină a hotărât să facă unele modificări ale capelei. Cu o seară înainte să înceapă lucrările la zidul de apus, Pr. Constantin a visat că a venit la el un monah care l-a prevenit: „Fii atent când o să spargi peretele, căci eu mă aflu de cealaltă parte. Sunt Sfântul Patapie Egipteanul. A doua zi, trupul sfântului a fost descoperit: ținea la piept o cruce mare de lemn, un sul de pergament pe care era scris numele său, iar moaștele erau acoperite cu niște frunze mari, încă verzi, de parcă atunci ar fi fost culese.

După descoperirea moaștelor sale, Sfântul s-a arătat mai multor oameni în vis sau în vedenie, cerându-le să-l viziteze la “casa lui din Loutraki”. Este cunoscut mai ales ca vindecător de cancer, săvârșind minuni în întreaga lume.

Sfântul Cuvios Patapie (380 - 463) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Cuvios Patapie (380 – 463) – foto preluat de pe doxologia.ro

 

Mănăstirea „Sfântul Patapie”

Moaștele sfântului au fost descoperite în anul 1904. Trupul său răspândea o bună mireasmă. Mulți vizitatori au luat bucăți din moaștele sfântului, dorind să le păstreze pentru sine, însă sfântul li s-a arătat în vis, cerându-le să le aducă înapoi, ceea ce au și făcut. Pentru a le ocroti de asemenea profanări, cu permisiunea autorităților bisericești, pr. Constantin Sousanis a luat moaștele Sf. Patapie din peșteră și le-a păstrat o vreme în casa lui din Loutraki.

În anul 1952, Pr. Nectarie, un preot din Soinikismos, în Corinth, a întemeiat o mănăstire în locul unde se găsea peştera unde fuseseră găsite moaştele sfântului, iar moaştele Sf. Patapie au fost reaşezate în peşteră.

Începând din anul 1952 până în 1963, stareță a fost monahia Singlitichia. Următoarea stareță a fost monahia Patapia, care a ajutat foarte mult la construcția mănăstirii, dar aceasta a demisionat, din cauza unor probleme de sănătate, în 1970. Actuala stareță este sora Isidora.

Pomenirea Sf. Patapie se face pe 8 decembrie, iar pomenirea aflării moaștelor sale se face în marțea Săptămânii Luminate (în amintirea zilei în care au fost găsite). Sfântul a săvârșit multe minuni, ajutând pe mulți bolnavi, familii și persoane aflate în diferite necazuri. Mănăstirea Sf. Patapie se găsește la Loutraki, un oraș-stațiune, la o oră de Atena. Sfintele Moaște sunt așezate într-o raclă de lemn, în partea din spate a peșterii.

cititi mai mult pe ro.orthodoxwiki.org

cititi despre Sf. Cuv. Patapie si pe doxologia.ro

†) Sfântul Cuvios Sava cel Sfințit (439 – 532)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Sava cel Sfințit

Sfântul Cuvios Sava cel Sfințit (n. 439 – d. 532) a fost un monah din Palestina care, conform tradiției, a alcătuit primul tipic (regulă) monahală de organizare a slujbelor bisericești de peste an, așa-numitul „Tipic de la Ierusalim”. A fost un reorganizator important al monahismului prin modelul mănăstirii sale, situată nu departe de Ierusalim. S-a opus cu fermitate mișcărilor eretice monofizită și origenistă. Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face pe data de 5 decembrie.

 

Viața

Sf. Sava cel Sfințit s-a născut în Mutalaska, de lângă Cezareea Capadociei (Turcia de azi) din părinți creștini, Ioan și Sofia, în anul 439. Tatăl său era comandant în armată. Călătorind spre Alexandria (Egipt) pentru chestiuni militare, și-a luat cu el soția, lăsându-l însă pe copil, în vârsta de 5 ani, în grija unui unchi. Când a împlinit opt ani, a intrat la mănăstirea sfântului Flavian din apropiere. Fiind isteț, a învățat repede să citească și a devenit foarte bun cunoscător al Sfintei Scripturi. Înapoindu-se din călătorie, părinții săi l-au rugat să se întoarcă în lume și să se căsătorească, însă aceasta a fost în zadar.

Ajungând la vârsta de șaptesprezece ani, a fost tuns călugăr și era atât de râvnitor la post și rugăciune încât a primit darul facerii de minuni.

În anul 456, după ce petrecuse zece ani la mănăstirea Sf. Flavian, a călătorit până la Ierusalim, iar de acolo la mănăstirea Sf. Eftimie cel Mare (pomenit la 20 ianuarie). Dar Sf. Eftimie l-a trimis pe Sf. Sava la avva Teoctist, starețul unei mănăstiri din apropiere care urma o regulă cenobitică strictă. Sf. Sava a trăit în ascultare în această mănăstire până ce a ajuns la vârsta de treizeci de ani.

După moartea avvei Teoctist, urmașul acestuia i-a dat binecuvântarea Sf. Sava să se retragă într-o peșteră. Sâmbăta, el își părăsea sihăstria și se întorcea la mănăstire, unde lua parte la slujbele dumnezeiești și mânca împreună cu frații. După o vreme, a primit încuviințarea să nu-și mai părăsească deloc sihăstria. S-a nevoit în acea peșteră vreme de cinci ani.

Sf. Eftimie călăuzea cu grijă viața tânărului monah; observând maturitatea duhovnicească la care acesta ajunsese, a început să îl ia cu sine în pustia Ruba. Au plecat în ziua de 14 ianuarie și au rămas acolo până în Duminica Floriilor. Sfântul Eftimie îl numea pe Sf. Sava „copil bătrân” și îl încuraja în înaintarea sa în virtuțile monahale.

Când Sf. Eftimie a adormit întru Domnul (+473), Sf. Sava s-a retras din lavra acestuia și s-a așezat într-o peșteră din apropierea mănăstirii sfântului Gherasim de la Iordan (4 martie). În anul 478, s-a mutat din nou, așezându-se într-o peșteră de pe vârfurile Cheilor Kedronului, la sud-est de Ierusalim. Sihăstria sa a pus bazele unei mari mănăstiri care a primit numele său (Lavra Mar Saba – Lavra Sfântului Sava) și care este cunoscută în sursele mai vechi drept Marea Lavră. După câțiva ani, în jurul Sf. Sava au început să se adune ucenici care își doreau să urmeze viața monahală. Pe când mergea odată Sf. Sava, i s-a arătat un stâlp de foc, iar în locul acela a găsit o peșteră largă având forma unei biserici.

În anul 491, Patriarhul Salustiu al Ierusalimului l-a hirotonit preot. În anul 494, patriarhul l-a numit pe Sf. Sava arhimandrit cu autoritate peste toate mănăstirile din Palestina.

În anul 500 Sfântul Sava merge la Schitopolis (sub episcopatul lui Cosma de Schitopolis), unde stă până în anul 507 (Viața Sfântului Sava, c. 33). Aici ucenicii săi vor întemeia o mănăstirea. În următoarele sale vizite la Schitopolis, din 518 și 531, Sfântul Sava găsește în cetatea și împrejurimile Schitopolisului o viață monahală bine înrădăcinată, precum și o mănăstire organizată pe lângă casa episcopului.

Sf. Sava a întemeiat mai multe alte mănăstiri.

Multe minuni s-au înfăptuit prin rugăciunile Sf. Sava. La Marea Lavră, a făcut să izvorască un izvor de apă; într-o vreme de mare secetă, a venit o ploaie îndestulătoare; a vindecat bolnavi și îndrăciți.

Sf. Sava a alcătuit și prima regulă monastică a slujbelor dumnezeiești de peste an, așa-numitul „Tipic de la Ierusalim” care a fost acceptat de mănăstirile din întreaga Palestina.

Sf. Sava a luptat pentru dreapta credință și împotriva mișcărilor monofizită și origenistă din acea vreme. S-a adresat el însuși împăraților romani din Constantinopol (în 511 lui Anastasie I, iar în 531 lui Iustinian cel Mare), căutând să-i convingă să se opună acestor mișcări eretice.

Sf. Sava cel Sfințit a adormit întru Domnul la mănăstirea sa pe 5 decembrie 532 și a fost îngropat într-o curte aflată între cele două biserici vechi ale Lavrei Sf. Sava. Moaștele sale au fost luat în secolul al XII-lea și duse în Italia de către cruciați, dar Papa Paul al VI-lea le-a înapoiat mănăstirii în anul 1965, într-un gest de bunăvoință față de ortodocși.

cititi mai mult pe ro.orthodoxwiki.org

cititi mai mult despre Sf. Cuv. Sava cel Sfințit si pe doxologia.ro

Sf. Cuv. Alipie Stâlpnicul (†640)

foto preluat de pe doxologia.ro
articol preluat de pe basilica.ro

 

Sfântul Alipie Stâlpnicul

Alipie, sluga lui Hristos, îşi avea patria în cetatea Adrianopole, ce este în părţile Paflagoniei. Domnul l-a ales chiar din pântecele maicii sale, fiindcă maică-sa când era îngreuiată cu dânsul şi aproape de naştere, a văzut într-o noapte o vedenie ca aceasta. I se părea că ţine în mâinile sale un miel foarte frumos care avea în coarnele sale două făclii aprinse şi ardea luminat. Iar când avea să se nască pruncul, o mare lumină dumnezeiască a umplut casa. Acesta era semnul luminării faptelor lui celor bune, căci avea să fie lumina lumii.

După naştere, adormind maică-sa, iarăşi a văzut o vedenie în acest chip: I se părea că vede tot poporul acelei cetăţi adunându-se în casa ei şi cu psalmi şi cu cântări a înconjurat pe pruncul care se născuse. Aceste vedenii le avea maică să puse în inima sa şi zicea: „Ce are să fie copilul acesta?”.

Nu după multă vreme murind bărbatul ei, petrecea în văduvie, în post şi rugăciuni, nevrând să se mai mărite după al doilea bărbat. Ci vieţuia lui Hristos în curăţie, dându-se pe sine şi pe fiul său în a Lui purtare de grijă, căci El este părinte al orfanilor şi al văduvelor.

Deci, înţărcând pe copil, l-a adus în biserică şi l-a dat pe el Sfântului Teodor, episcopul acelei cetăţi, care, cunoscând cu duhul darul lui Dumnezeu ce era în copil, l-a iubit pe el foarte mult şi l-a învăţat dumnezeiasca Scriptură.

Venind în vârstă şi sporind cu înţelepciunea mai mult decât alţii, s-a făcut iubit lui Dumnezeu şi oamenilor, pentru obiceiul său cel bun şi pentru faptele lui cele bune şi mari. Căci Alipie era plin de frica lui Dumnezeu, de smerenie şi de blândeţe. În vârstă tinereţelor sale arăta înţelepciunea cărunteţelor şi avea viaţa neprihănită. Drept aceea a fost pus econom al bisericii, apoi hirotonit diacon şi slujea lui Dumnezeu cu credinţă şi evlavie.

După câtăva vreme i-a venit dorinţă ca să vieţuiască deosebit în singurătate, ca fiind în linişte, mai cu osârdie să slujească lui Dumnezeu şi să se îndulcească de neîncetate gândiri către El. Deci, a descoperit această dorinţă a inimii sale fericitei sale maici, care, asemănându-se proorociţei Ana, nu se depărta de la biserică slujind ziua şi noaptea cu post şi cu rugăciune. Apoi şi-a împărţit toată averea la săraci şi s-a făcut mireasa lui Hristos, fiind diaconiţă.

Acestei plăcute de Dumnezeu i-a spus gândul său Sfântul Alipie, zicând: „Voiesc să mă duc în părţile Răsăritului, căci aud că mulţi sfinţi vieţuiesc acolo prin pustie, în linişte. Deci, mă voi sălăşlui împreună cu dânşii şi, uitându-mă la viaţa lor cea plăcută, voi urma cu ajutorul lui Dumnezeu faptelor lor celor bune. Iar tu maica mea, roagă-te pentru mine ca să-mi îndrepteze Domnul calea după voia Sa cea sfântă şi ca să-I fie plăcută Lui viaţa mea”.

Iar ea, nesupărîndu-se de despărţirea fiului, şi-a ridicat mâinile în sus şi s-a rugat lui Dumnezeu cu sârguinţă pentru dânsul. După aceea, binecuvântându-l, l-a slobozit cu pace şi a ieşit fericitul din cetatea Adrianopoli, neştiind nimeni, fără numai maică să. Şi alerga ca şi cerbul spre izvoarele apelor, avându-şi inima aprinsă cu dorinţă dumnezeiască. Apoi înştiinţându-se episcopul de plecarea lui, s-a supărat foarte şi toţi clericii şi mirenii se mâhniseră că s-au lipsit de un convieţuitor bun ca acela, care cu chipul faptelor bune şi cu viaţa se asemăna îngerilor. Căci împodobea Biserica lui Dumnezeu şi mult folos aducea credincioşilor, deşteptându-i pe ei către nevoinţă.

Deci îndată a trimis episcopul pretutindeni să caute pe fericitul Alipie, şi după multe zile aflându-l în Evhaita, în ziua praznicului Sfântului Mucenic Teodor, abia l-a putut întoarce iarăşi în patria sa, pe de o parte cu rugăminte, iar pe de alta cu îngrozire, Dumnezeu mai înainte văzând cele bune, ca să nu se lipsească ţara Paflagoniei de un luminător ca acela, prin care mulţi se povăţuiau să se întoarcă de la întunericul păcatelor, la lumina vieţii celei cu plăcere de Dumnezeu.

Întorcându-se fericitul întru ale sale, se mâhnea foarte tare căci i s-a împiedicat nevoinţa şi i s-a tăiat dorinţa lui. Ci Dumnezeul a toată mângâierea, l-a mângâiat prin oarecare arătare dumnezeiască. Căci a văzut fericitul în vedenie un bărbat prea minunat, iar mai bine zis, pe îngerul lui Dumnezeu, zicând către dânsul: „Nu te supăra, Alipie, pentru că te-ai întors din calea cea dorită de tine; să ştii bine că acolo este loc sfânt, unde, iubind omul pe Dumnezeu îşi alege a vieţui cu bună credinţă şi cu plăcere de Dumnezeu”.

Cu acest fel de vedenie mângâindu-se Alipie, a încetat de a se mai mâhni şi petrecea după aceea în viaţa călugărească, nevoindu-se cu dinadinsul şi slujind lui Dumnezeu. Dar avea dorinţă neschimbată de a vieţui deosebit la un loc. Drept aceea, de multe ori ieşind din chilia sa, înconjura munţii cei dimprejur, câmpiile şi pădurile, căutând un loc ca acela în care i-ar fi cu înlesnire a petrece în gândire la Dumnezeu.

Deci, mergând într-un munte ce era de cetate la partea de miazăzi şi, văzând acolo un loc înalt şi frumos, liber de toată tulburarea, i-a plăcut şi, aducând unelte de săpat, a făcut o fântână pentru apă şi nu atât cu sapa pe cât cu buzele rugându-se cu dinadinsul către Dumnezeu, a scos apă din pământ sus în munte.

Apoi, mergând la episcop, l-a rugat să-i dea voie să vieţuiască acolo şi să zidească o biserică. Iar episcopul, deşi nu l-a oprit de la dorirea lui, însă trimiţând pe ascuns, a astupat izvorul cu pietre mari şi l-a umplut cu pământ, căci nu voia să locuiască fericitul în acel munte, pentru că muntele era înalt şi cu greu de suit celor ce voiau să vină la dânsul şi foarte departe de cetate; ci voia să vieţuiască mai aproape, la un loc mai lesnicios. Iar fericitul Alipie, văzând izvorul astupat, a lăsat muntele acela şi, umblând împrejurul cetăţii, îşi căuta alt loc.

Era înaintea cetăţii aceleia o pustie în care se aflau de demult o mulţime de morminte elineşti în care vieţuiau şi duhuri necurate. Pentru această era tuturor înfricoşat locul acela şi nimeni nu putea să treacă pe acolo pentru îngrozirile cele drăceşti. Iar fericitul Alipie, văzând că toţi oamenii fug de pustia aceea, s-a sălăşluit acolo într-un mormânt elinesc şi era deasupra un stâlp de piatră, iar deasupra un idol.

Sfărâmând cuviosul idolul ca pe un vas de lut, a pus în locul lui cinstită Cruce şi aşa, netemându-se de înfricoşările şi năpădirile diavolilor, a început a vieţui acolo, izgonind cu arma Crucii şi cu săgeţile rugăciunilor sale, cetele diavoleşti. Apoi dormind, a văzut în vedenie doi bărbaţi cinstiţi, cu veşminte preoţeşti îmbrăcaţi, care au zis către dânsul: „Până când ne-ai lăsat să te aşteptăm pe tine aici, o, omule al lui Dumnezeu? Apoi de eşti tu Alipie cel mai înainte rânduit de Dumnezeu ca să sfinţeşti locul acesta şi să înmulţeşti peste dânsul binecuvântarea Lui, fără de zăbavă fă ceea ce se cade ţie a face”.

Deşteptându-se cuviosul din somn, se miră de cuvintele bărbaţilor care se arătaseră şi nu pricepea cine sunt bărbaţii aceia şi ce are de făcut în locul acela, ca să poată înmulţi peste dânsul binecuvântarea lui Dumnezeu. După aceasta Teodor, episcopul lui, avea trebuinţă să meargă la împărat şi era de nevoie ca Sfântul Alipie, ca un cleric bisericesc ce era, să călătorească împreună cu episcopul său. Deci, a pornit cu dânsul, făcând voia arhiereului său şi l-a petrecut până la Calcedon.

Iar când era să intre episcopul în corabie, ca să meargă pe apă către Constantinopol, Alipie a intrat într-o biserică ce era acolo aproape de mare şi, rugându-se într-însa, a şezut jos şi a adormit puţin. Şi iată că i s-a arătat în vedenie o fecioară preafrumoasă, strălucind ca soarele şi zicându-i: „Scoală degrabă Alipie!”. Iar el, mirându-se de frumuseţea ei, a întrebat-o: „Cine eşti tu, doamna mea? Şi pentru ce-mi porunceşti a mă scula degrabă?” Dar ea a zis către dânsul: „Eu sunt muceniţa Eufimia, roaba lui Hristos. Deci, scoală-te şi dacă voieşti să mergi în patria ta, voi merge şi eu împreună cu tine şi, vrând Dumnezeu, voi fi ţie împreună călătoare şi ajutătoare”.

Acestea zicând sfânta, Alipie s-a deşteptat şi n-a văzut pe nimeni înaintea sa, decât numai a aflat inima sa plină de bucurie duhovnicească şi a cunoscut că voieşte Dumnezeu să se întoarcă la linişte. Deci, lăsând pe episcop, s-a întors în patria sa, având împreună călători cu dânsul în chip nevăzut, ajutorul şi rugăciunile Sfintei Marei Muceniţe Eufimia, a cărei minunată vedere şi vorba cea dulce avându-le în mintea sa, se veselea cu duhul.

Venind către Adrianopol, la locul său de linişte, s-a gândit să zidească o biserică în numele Sfintei Eufimia. Dar, neavând avere pentru acest lucru – căci n-a câştigat nici aur, nici argint, nici aramă, ci era sărac cu trupul şi cu duhul, urmând Domnului Celui ce a sărăcit pentru noi -, a rugat pe nişte cetăţeni cunoscuţi ai săi şi vecini că să-l ajute. Iar aceia, înţelegând dorinţa lui, i-au dat cu bunăvoinţă toate cele de trebuinţă. Şi degrab, sfinţind locul în mijlocul mormintelor elineşti, a săpat temelie, ca să zidească biserica Sfintei Muceniţe Eufimia.

Fiind săpată temelia, i s-au arătat iarăşi acei doi bărbaţi, mai sus pomeniţi, în veşminte preoţeşti, dintre care unul ţinea în mână o cădelniţă şi cădea temelia, însemnând în ce chip va fi biserica; iar celălalt cânta „Osana” împrejurul locului aceluia. Dar cine erau bărbaţii aceia, nicidecum nu se ştie, ci după câtăva vreme s-au aflat acolo nişte moaşte nestricate şi cu bună mireazmă, ale unor bărbaţi care erau în chipul cum i-a văzut în două rânduri Cuviosul Alipie în vedenie. Şi au fost puse acele sfinte moaşte în aceeaşi biserică, după porunca sfântului.

Mai înainte de sfinţirea bisericii, văzând cetele cele diavoleşti că prin sârguinţă Sfântului Alipie, în locul unde era locaşul lor se va face sălăşluire a sfinţilor, şi unde erau nălucirile şi înfricoşările lor, acolo va începe să fie darul lui Dumnezeu, s-au pornit asupra chiliei sfântului şi asupra bisericii celei din nou zidită, cu mare strigare şi zgomot, vrând ca să răstoarne biserica din temelie şi pe sfântul bărbat înfricoşându-l să-l izgonească de acolo.

Deci strigau cu felurite glasuri şi se iuţeau ca nişte războinici mânioşi sau ca nişte fiare întărâtate. Dar ostaşul lui Hristos îndată a stat la rugăciune şi cu aceea într-armîndu-se, ca şi cu o armă nebiruită, a biruit puterea cea diavolească şi a fugit cu ruşine şi ca nişte praf spulberat de vânt.

Fiind sfinţită biserica, au început a veni oameni din cetate, spre lauda lui Dumnezeu, ca să audă învăţăturile sfântului cele folositoare. După aceasta, într-armîndu-se cuviosul mai tare asupra vrăjmaşilor celor nevăzuţi, s-a suit pe un stâlp, asemănându-se Sfântului Simeon stâlpnicul cel dintâi. Şi a stat pe dânsul ca de strajă, luând seamă de departe la cetele diavoleşti, care năvăleau asupră-i, luptându-se cu dânsele cu bărbăţie ziua şi noaptea. Iar aceia, deşi erau biruiţi de dânsul totdeauna, însă iarăşi se ispiteau fără de ruşine a năvăli asupra lui.

Într-o noapte au început duhurile cele înrăutăţite a năvăli cu pietre asupra sfântului şi a-l răni tare. Iar sfântul, răbdând loviturile pietrelor, zicea către diavoli: „Ce aveţi cu mine, o, pierzătorilor şi urâtorilor de oameni diavoli? Pentru ce vă tulburaţi în deşert şi cu toată răutatea vă sculaţi asupra robului lui Dumnezeu? Vedeţi pietrele pe care le aruncaţi asupra mea, acestea vor mărturisi răutatea şi îndrăzneala voastră cea fără de ruşine înaintea Hristosului meu, în ziua venirii Lui celei de a doua. Şi să ştiţi că eu nu iau în seamă aruncarea voastră cu pietre asupra mea, ci o socotesc că o jucărie copilărească.

Iată, am să arunc jos aceste scânduri mici, care sunt acoperământ deasupra capului meu, ca mai cu înlesnire să primesc de la voi lovirile cu pietre şi să rabd pentru Domnul meu acestea, cum a răbdat şi Sfântul Ştefan, întâiul mucenic, pe care l-aţi ucis voi prin mâinile iudeilor; căci împreună cu acei jidovi veţi moşteni focul gheenei”.

Iar ei, auzind cuvintele acestea şi cunoscând că este gata pătimitorul cel nebiruit, ca toate să le rabde pentru Dumnezeu, au fugit cu totul din locul acela.

Auzind acestea unii dintre oamenii care treceau pe acolo în noaptea aceea şi care au întâmpinat pe diavoli fugind din locul acela suspinând şi strigând cu tânguire: „Alipie ne-a izgonit din locaşul nostru! Deci, unde ne vom duce, neavând loc nicăieri?” Iar Cuviosul Alipie, aruncând acel acoperământ de pe stâlp, ce era deasupra capului său, stătea acolo având acoperământ cerul şi răbdând cu vitejie toate schimbările vremii şi ale văzduhului: iarna, zăduful, ploile, grindină, zăpada, gerul şi gheaţa.

Astfel s-a făcut singur de voia sa mucenic, nu numai un an, ci cincizeci şi trei de ani a pătimit pe acel stâlp, stând ca şi cum ar fi fost pironit pe Cruce. Şi se adună la dânsul mulţime de popor, bărbaţi şi femei, bătrâni şi tineri, ca să asculte de la dânsul cuvinte folositoare şi să se tămăduiască de neputinţele cele sufleteşti şi trupeşti; iar alţii voiau să vieţuiască lingă dânsul. Pentru aceea a poruncit sfântul să zidească două mănăstiri lângă stâlpul lui, una pentru bărbaţi şi alta pentru femei, de o parte şi de cealaltă a stâlpului. Iar el, în mijloc pe stâlp, stând ca o făclie în sfeşnic, lumina amândouă mănăstirile cu învăţătura sa şi cu chipul vieţii sale îngereşti.

Apoi cu rugăciunile sale le apăra şi le dădea legile şi rânduielile vieţii călugăreşti, ca să se păzească cu dinadinsul de meşteşugirile diavoleşti. Dar mai ales femeilor le poruncea să nu fie văzute niciodată de ochi bărbăteşti. Şi vieţuia în mănăstirea de fecioare şi maica fericitului Alipie împreună cu fiica sa Maria, sora lui, şi cu altele din femeile cele de bun neam ale acelei cetăţi, între care erau două, Eufimia şi Euvula, care, lăsându-şi averile lor, copii, rudenii, prieteni şi toată lumea aceasta deşartă şi plăcerile, s-au îmbrăcat în chipul îngeresc şi chiar îngerilor s-au asemănat cu viaţa lor.

Iar maica cuviosului, fiind cu rânduiala diaconiţă, deşi vieţuia călugăreşte în mijlocul călugăriţelor, însă nu voia să se îmbrace în chipul lor, zicând că tot aceeaşi este a fi diaconiţă ori călugăriţă. Şi o rugă adeseori cuviosul să se îmbrace în chipul călugăresc, dar ea nu-l asculta până când, fiind certată printr-o vedenie, a rugat pe fiul său să o îmbrace în chipul acela. Căci a văzut odată în vedenie nişte palate foarte frumoase şi auzea într-însele un glas preadulce al celor ce cântau şi slăveau pe Dumnezeu.

Apoi, voind să intre şi ea acolo, un bărbat cinstit şi purtător de lumină care străjuia intrarea acelor palate, a oprit-o, zicând: „Nu vei intra, pentru că aici dănţuiesc roabele Domnului care I-au slujit în chip călugăresc, iar tu nu ai îmbrăcăminte asemenea lor. Deci nu poţi intra aici şi nici să te împărtăşeşti de veselia lor”. Aceste cuvinte auzindu-le maica sfântului, s-a ruşinat foarte şi deşteptându-se din somn, l-a rugat cu dinadinsul ca s-o îmbrace în chipul călugăresc.

Fiind îmbrăcată în chipul călugăresc, a început îndoit a se nevoi, adăugând osteneli peste osteneli, apoi nevoindu-se mulţi ani în viaţa călugărească, bine a plăcut lui Dumnezeu şi s-a mutat către El. Iar fiul ei, Cuviosul Părintele nostru Alipie, atât de plăcut s-a făcut lui Dumnezeu, încât chiar în viaţa sa era luminat cu lumina cerească. Căci de multe ori se arăta peste capul lui un stâlp prea luminat ca de foc şi tot locul acela îl lumină. Şi aceasta se făcea uneori ziua, iar alteori noaptea, când erau tunete şi fulgere. Atunci acea lumină cerească se arăta peste sfântul, mai sus de stâlpul acela.

Aceasta mulţi s-au învrednicit a o vedea adesea, dintre cei bine credincioşi şi care vieţuiau cu sfinţenie. Iar unii, cărora li se întâmpla de vedeau de departe acea minune, li se părea că arde stâlpul sfântului cu foc nematerialnic; iar cei vrednici priveau luminat la acea lumină de negrăită slavă cerească. Căci aşa preamărea Dumnezeu pe plăcutul Său.

Multe minuni a făcut sfântul, cu darul lui Hristos. Pe cei bolnavi a tămăduit, pe diavoli din oameni a izgonit şi cele ce erau să fie a proorocit. Iar mai înainte de sfârşitul lui, cu paisprezece ani, au fost lovite cu nişte răni cumplite picioarele lui, încât nu era cu putinţă a sta pe picioarele sale; ci aşa a zăcut pe o parte până la moartea sa.

Şi când voiau ucenicii lui să-l întoarcă vreodată şi pe partea cealaltă, el nicidecum nu-i lăsa, ci răbda că alt Iov, mulţumind lui Dumnezeu, către Care s-a şi mutat cu bucurie. Iar după mutarea lui, multe tămăduiri dădeau sfintele lui moaşte, spre slava lui Hristos Dumnezeul nostru, Cel preamărit, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt în veci. Amin.

cititi mai mult pe basilica.ro

cititi mai mult despre Sfântul Alipie Stâlpnicul si pe: doxologia.ro; en.wikipedia.org