Articole

†) Sfântul Cuvios Iosif de la Văratec (1750 – 1828)

foto preluat de pe crestinortodox.ro
articol preluat de pe basilica.ro

 

Cuviosul Iosif de la Văratec

Cuviosul Iosif de la Văratec s-a născut în jurul anului 1750, în Transilvania, într-o familie de oameni credincioşi. În acea vreme, a avut loc răscoala românilor ortodocşi din Transilvania, condusă de Cuviosul Sofronie de la Cioara, împotriva asupririi austriece şi a uniaţiei. Din cauza acestor tulburări şi prigoniri, multe familii de români, statornici în credinţa ortodoxă, au venit în Moldova, între care şi cea a Cuviosului Iosif.

Râvnind vieţii îmbunătăţite a monahilor, Cuviosul Iosif a cercetat mănăstirile din Moldova şi, văzând viaţa duhovnicească a multor nevoitori, le-a urmat pilda. Astfel, a devenit ucenic al Sfântului Cuvios Paisie Velicicovschi († 1794), pe când acesta se afla la Mănăstirea Dragomirna, şi a învăţat de la el ascultarea, smerenia, înfrânarea, postirea, privegherile şi rugăciunea minţii.

Când Sfântul Paisie s-a mutat cu obştea la Mănăstirile Secu şi Neamţ, a venit şi Cuviosul Iosif, care, la recomandarea stareţului, a fost călugărit şi hirotonit ieromonah. Pe la anul 1779, Cuviosul Iosif povăţuia duhovniceşte Schitul Pocrov, de lângă Mănăstirea Neamţ, dar şi maicile de la Schiturile Gura Carpenului şi Durău. La ceva timp, cu binecuvântarea stareţului său, a devenit sihastru în Munţii Neamţului, cu alţi doi părinţi, Gherman şi Gherontie.

După anul 1785, sub îndrumarea Cuviosului Paisie şi cu binecuvântarea mitropolitului Moldovei, Cuviosul Iosif a fost rânduit să pună temelie Mănăstirii Văratec, împreună cu maicile Olimpiada şi Nazaria, ucenicele sale duhovniceşti de la Schitul Durău. Sihastru şi dascăl iscusit al rugăciunii lui Iisus, duhovnic renumit, părinte adevărat pentru călugări şi mireni, Sfântul Iosif este cel dintâi îndrumător al aşezării călugăreşti de la Văratec şi, în acelaşi timp, unul dintre ctitorii acestei mănăstiri.

Cunoscându-i purtarea, lucrarea şi slujirea de la Văratec, Mitropolitul Veniamin Costachi († 1846) al Moldovei, l-a preţuit pentru sfinţenia vieţii şi faptele bune pe care le săvârşea. Ca ucenic şi următor al Sfântului Paisie Velicicovschi, Cuviosul Iosif a devenit întemeietor al vieţii monahale de la Văratec, dar şi misionar pentru cei din împrejurimi. Împreună cu stareţele din vremea sa, a pus temelia bunelor rânduieli cu privire la slujbele bisericeşti, la lucrul de obşte şi pravila din chilie, la deprinderea cu cititul, scrisul, lucrul de mână şi rugăciunea cea de toată vremea. La Mănăstirea Văratec a devenit ctitor al primelor două biserici ridicate, al celei din lemn (1785) şi al celei din zid (1808-1812), ambele cu hramul Adormirea Maicii Domnului.

Cuviosul Iosif s-a nevoit de asemenea, timp de treizeci de ani, cu îndrumarea duhovnicească a mai bine de 300 de călugăriţe din ţinutul Neamţului, precum şi a numeroşi pustnici din munţii de lângă Sihla. Slujitor râvnitor al cuvântului lui Dumnezeu, el a pătruns încă din tinereţe duhovniceştile înţelesuri ale Sfintei Scripturi şi ale scrierilor Sfinţilor Părinţi, ostenindu-se şi la copierea manuscriselor scripturistice, patristice şi a cărţilor de cult.

Ucenicilor săi, Cuviosul Iosif le-a insuflat duhul râvnei duhovniceşti şi al jertfirii de sine, dar şi gândul de a dobândi desăvârşirea, dintre ucenicii săi amintind pe Ieromonahul Irinarh Rosetti († 1859), ctitor al Mănăstirii Horaiţa, apoi al bisericii de pe Muntele Tabor, în Ţara Sfântă.

Cuviosul Iosif a dus o viaţă aspră, iubindu-L pe Dumnezeu şi pe oameni, îndeletnicindu-se cu rugăciunea şi cu citirea cărţilor duhovniceşti. Pentru viaţa sa sfântă, Dumnezeu l-a înzestrat pe Cuviosul Iosif cu darul facerii de minuni şi al izgonirii duhurilor necurate.

Adesea, prin rugăciunile sale înălţate către Sfânta Treime şi către Maica Domnului, mulţi creştini primeau curând vindecare de bolile sufleteşti şi trupeşti. Blândeţea, îndelunga răbdare, bunătatea şi dragostea l-au făcut pe ieroschimonahul Iosif să fie iubit, ascultat şi preţuit de către soborul Mănăstirii Văratec, dar şi de către pelerinii care veneau acolo. Prin viaţa sa, prin tot ceea ce a învăţat şi a lucrat, Cuviosul Iosif s-a dovedit a fi o adevărată pildă de trăire a Evangheliei Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

A trecut la cele veşnice la 28 decembrie 1828, fiind înmormântat în pronaosul bisericii Adormirea Maicii Domnului, de la Mănăstirea Văratec, ctitoria sa.

Locurile din Munţii Neamţului unde s-a nevoit Ieroschimonahul Iosif au rămas în tradiţia locului sub denumirea: „Poiana lui Iosif”, „Pârâul lui Iosif” şi „Chiliile lui Iosif”. De la marele isihast român se păstrează şi un Tipic al rugăciunii inimii, pe care îl urma dimpreună cu ucenicii săi din mănăstiri.

Pentru faptele şi viaţa lui plină de sfinţenie, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a trecut în rândul Sfinţilor Cuvioşi, în anul 2008, fiind pomenit pe 16 august. Sfintele sale moaşte au fost aflate în anul 2013 şi sunt aşezate spre închinare în biserica mare a Mănăstirii Văratec.

Pentru ale lui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe noi. Amin.

cititi mai mult despre Sfântul Cuvios Iosif de la Văratec si pe doxologia.ro

Sfânta Teodora de la Sihla (secol al XVII-lea)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Sfânta Teodora de la Sihla

Sfânta Cuvioasă Teodora de la Sihla (n. în jurul anului 1650, Vânători-Neamț, Neamț – d. începutul secolului al XVIII-lea) este o sfântă din calendarul ortodox român, pomenită în ziua de 7 august.

 

Viața

Teodora de la Sihla s-a născut în vremea domniei lui Vasile Lupu și a mitropolitului cărturar Varlaam Moțoc; a fost fiica armașului cetății Neamț Ștefan Joldea – boier cu rang de comis. A fost căsătorită contra voinței sale. Nevând copii, soții hotărăsc împreună să se călugărească, el retrăgându-se la Mănăstirea Poiana Mărului și ea – la vârsta de aproape 30 de ani – la Vărzărești.

Năvălirile străine o determină să se retragă în Munții Buzăului (se pare că a trecut și pe la Schitul rupestru Fundătura), unde viețuiește aproape un deceniu (numele ei este pomenit și într-un pomelnic inscripționat în piatră pe altarul schitului rupestru din Munții Buzăului – de la Agatonul Nou).

De aici se îndreaptă mai întâi spre Mănăstirea Neamț, de unde este îndrumată spre Munții Neamțului la schitul Sihăstria (la acea vreme recent înființat în 1655). Cu îndrumarea starețului de aici și cu binecuvântarea egumenului schitului, a suit munții pentru a sihăstri în pustia Sihlei. Cuvântul „sihlă” înseamnă pădure deasă de copaci tineri; hățiș. Cu peste un un secol mai târziu, Calistrat Hogaș descrie astfel acest sălaș de pustnici:

Dacă Sihla nu pășește dincolo de marginile firești, apoi are cel puțin însușirea de a atinge aproape culmea de asprime, singurătate și sălbăticie a celei mai puternice închipuiri.”

Inițial Teodora a locuit într-o chilie aflată sub stâncile Sihlei, cedată de un sihastru bătrân. Tradiția orală spune că în vremea altor năvăliri străine, călugărițe refugiate au ajuns și la chilia cuvioasei, aceasta cedându-le locul pentru a se muta într-o peșteră, unde era și mai greu de ajuns. Aici ar fi supraviețuit în cea mai mare parte a timpului.

Sfânta Cuvioasă Teodora de la Sihla a trăit în Moldova secolului al XVII-lea, nevoindu-se în viața călugărească cea mai mare parte a vieții sale. Este cea dintâi româncă trecută în rândul sfinților. Biserica Ortodoxă Română o prăznuiește pe data de 7 august - foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Sfânta Cuvioasă Teodora de la Sihla - foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

După moarte

După moartea sa, trupul celei supranumite Floare duhovnicească a Moldovei a rămas în peștera unde își petrecuse mare parte din sihăstrie. Știrea vieții și morții ei ar fi ajuns și la soțul ei, călugărit sub numele de Elefterie, astfel că acesta a plecat de la Poiana Mărului și a venit să-și petreacă cel din urmă deceniu al vieții la Sihăstria, aproape de locul de odihnă soției sale. Pe la 1725 s-a întemeiat schitul Sihla în amintirea ei.

Rămasă înmormântată aici până prin anii 1828-1834, în timpul ocupației rusești a Principatelor Române a fost dusă la Lavra Pecerska din Kiev.

Despre ea Calistrat Hogaș scria în cartea sa Pe drumuri de munte:

„”Frumoasa Sfânta Teodora, legendara anahoretă a locurilor acestora, se înfățișa închipuirii mele ca o a doua Marie din Egipt, cu viața bântuită de aceleași nenorociri, tot ca și ea. Sfânta Teodora se lepădase, poate, de plăcerile îmbătătoare ale lumii acesteia, mulțumindu-se, în cele din urmă, cu crăpatura umedă a unei stânci, în locul palatelor aurite unde luxul și desfrâul domneau cu răsfățare…

Sinodul Bisericii Ortodoxe Romane a proclamat canonizarea Cuvioasei Teodora de la Sihla pe 20 iunie 1992, stabilind ca zi de prăznuire data de 7 august.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

cititi mai mult despre Sfânta Teodora de la Sihla si pe: ro.orthodoxwiki.org; basilica.ro; doxologia.roen.wikipedia.org

Sfânta Cuvioasă Macrina, sora Sfântului Vasile cel Mare (c. 330 – 379)

Sfânta Cuvioasă Macrina, sora Sfântului Vasile cel Mare (c. 330 – 379)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Sfânta Cuvioasă Macrina, sora Sfântului Vasile cel Mare (c. 330 – 379)

Macrina cea Tânără (c. 330 – 19 iulie 379) a fost o călugăriță a Bisericii creștine timpurii, considerată o sfântă în Biserica Romano-Catolică, în Bisericile Catolice Răsăritene și în Biserica Ortodoxă. A fost sora mai mare a episcopilor creștini Vasile cel Mare și Grigorie de Nyssa.

Fratele ei mai mic, Grigorie de Nyssa, a scris o lucrare biografică a ei, care se concentrează asupra vieții feciorești și ascetice pe care a dus-o. Macrina a dus o viață castă și umilă, dedicându-și timpul rugăciunii și educării spirituale a fratelui ei mai mic, Petru. Ea a refuzat educația clasică și a ales studiul devotat al Scripturii și al altor scrieri sacre.

 

Biografie

Macrina s-a născut în orașul Cezareea din Capadocia. Părinții ei erau creștinii Vasile cel Bătrân și Emilia, iar bunica ei era Macrina cea Bătrână. Cei patru frați și șase surori ai familiei au fost educați potrivit învățăturilor creștine. Printre cei nouă frați ai săi s-au numărat doi dintre cei trei Părinți Capadocieni, frații ei mai mici Vasile cel Mare și Grigorie de Nyssa, precum și Petru din Sevasta și faimosul jurist creștin Naucratius. Macrina a fost o persoană cucernică și a fost devotată încă din tinerețe învățăturii creștine.

Tatăl ei a logodit-o încă din tinerețe cu un tânăr dintr-o familie creștină, dar logodnicul ei a murit înainte de nuntă. Macrina a rămas credincioasă jurământului făcut logodnicului ei și a refuzat să se căsătorească cu un alt bărbat, considerându-l pe Hristos ca mirele ei etern. După moartea tatălui ei, ea s-a ocupat de gospodăria familiei și de educarea fraților mai tineri. Ea l-a îndemnat pe Vasile cel Mare (viitor arhiepiscop al Cezareii Capadociei), care, după întoarcerea de la Atena, dovedea aptitudini în domeniul retoricii și se socotea mai presus decât clericii, să urmeze o viață ascetică și să-și dedice timpul studierii scripturilor și l-a educat pe Petru (fratele cel mai mic, viitor episcop al Sevastiei) în spiritul învățăturilor creștine.

Macrina a avut o influență profundă asupra fraților și a mamei sale prin urmarea unui mod de viață ascetic. După împărțirea moștenirii între copii, ea s-a dedicat religiei, devenind călugăriță și înființând o mănăstire de maici pe o proprietate a familiei din Pont. A trăit acolo alături de mama ei și de alte femei, ducând un trai extrem de auster. În apropierea obștii Macrinei a fost înființată o mănăstire de călugări, condusă de Vasile cel Mare.

Fratele ei, Grigorie de Nyssa, a scris o lucrare intitulată Viața Cuvioasei Macrina în care descrie sfințenia ei pe parcursul întregii sale vieți. Macrina a dus o viață castă și umilă, dedicându-și timpul rugăciunii. Grigore o prezintă ca pe o femeie care a respins în mod conștient educația clasică, dedicându-se în schimb studiului Scripturii și altor scrieri sacre. Vasile cel Mare a murit în anul 379, ceea ce a întristat-o mult pe Macrina.

Câteva luni mai târziu, grav bolnavă, Macrina a murit la moșia familiei sale din Pont, care fusese transformată într-o mănăstire, cu ajutorul fratelui ei mai mic, Petru. Chiar și în pragul morții, Macrina a continuat să ducă o viață umilă, deoarece a refuzat să se așeze într-un pat și a ales în schimb să se întindă pe pământ. Grigorie de Nyssa, care a venit în vizită în plină tulburare cauzată de erezia ariană, a găsit-o pe Macrina foarte slăbită „culcată pe o scândură, având ca așternut un sac de păr, cu o altă scândură pusă de-a curmezișul, drept pernă”. Ultimele lor conversații au fost consemnate de Grigorie de Nyssa în scrierea „Dialog despre suflet și înviere” (peri psyches kai anastaseos), intitulată ta Makrinia (PG XLVI, 12 sq.), concepută într-o formă literară modelată după dialogul Phaidon al lui Platon. Macrina a murit rugându-se, vegheată de fratele ei mai mic. Călugărițele viețuiau într-o sărăcie extremă și nu au putut să o acopere decât cu un văl vechi, dar Grigorie de Nyssa a așezat deasupra ei mantia sa de episcop.

Macrina este importantă prin faptul că fratele ei, Grigorie de Nyssa, a putut, prin prezentarea vieții ei, să stabilească standarde pentru o femeie creștină sfântă. El credea că fecioria reflecta „puritatea radiantă a lui Dumnezeu”. Ziua de prăznuire a Cuvioasei Macrina este 19 iulie.

 

Moștenire

Universaliștii, printre care Hosea Ballou si J. W. Hanson, susțin că Macrina ar fi fost o universalistă prin învățăturile ei, citând lucrari care, în opinia lor, demonstrează credința Macrinei că și cei răi îl vor mărturisi în cele din urmă pe Hristos.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi mai mult despre Sfânta Cuvioasă Macrina, sora Sfântului Vasile cel Mare si pe: doxologia.ro; en.wikipedia.org

Sfântul Cuvios Atanasie Athonitul (c. 920 – c. 1003)

Sfântul Cuvios Atanasie Athonitul (c. 920 – c. 1003)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Sfântul Cuvios Atanasie Athonitul (c. 920 – c. 1003)

Atanasie Athonitul (în greacă Αθανάσιος ο Αθωνίτης), numit, de asemenea, Atanasie din Trapezunt, (c. 920 – c. 1003) a fost un călugăr bizantin care a fondat comunitatea monahală de pe Muntele Athos, care a devenit în timp cel mai mare centru al monahismului ortodox răsăritean.

 

Biografie

S-a născut în orașul Trapezunt în jurul anului 925 și a primit la botez numele Avramie (Avramios). Rămânând orfan de mic, a fost adoptat de două familii importante ale orașului și a urmat studii la o școală renumită din Constantinopol. A devenit apoi profesor la școala unde studiase.

Și-a însoțit maestrul într-o misiune la muntele Athos, cunoscându-l cu acel prilej pe Mihail Maleinos, starețul mănăstirii Chimina din Bitinia, care se afla la Athos împreună cu nepotul său, Nicefor Focas. S-a întors la Constantinopol, împreună cu Mihail Maleinos, și, dezamăgit de viața ușoară din capitala Imperiului Bizantin, a renunțat la cariera de profesor și a devenit monah la Mănăstirea Chimina cu numele de Atanasie. A viețuit timp de patru ani la Mănăstirea Chimina, dar, aflând că Mihail Maleinos dorea să-l numească egumen, s-a mutat în anul 958 la Muntele Athos, unde a devenit ucenicul unui pustnic bătrân.

A devenit cunoscut acolo pentru priceperea sa de cărturar și a fost vizitat la Muntele Athos de multă lume, printre care și de împăratul bizantin Nicefor Focas (963-969), pe care-l cunoscuse în tinerețe. Din cauza numărului mare de credincioși care-l căutau, Atanasie a părăsit chilia sa și s-a mutat într-un loc mai greu accesibil numit Melana, trăind acolo în izolare.

Împăratul Nicefor l-a chemat pentru a-l binecuvânta înaintea unei lupte cu sarazinii și l-a îndemnat să înființeze o mănăstire pe muntele Athos, unde să-i adune pe pustnicii care trăiau acolo. Cu sprijinul financiar al împăratului, Atanasie a început în anul 963 să construiască o biserică și a fondat Mănăstirea Marea Lavră, care a înglobat mai multe schituri existente pe Muntele Athos.

Împăratul Nicefor i-a promis lui Atanasie că se va călugări el însuși la Marea Lavră, dar circumstanțele politice ale vremii și moartea sa prematură l-au împiedicat să-și țină făgăduiala. În anii următori egumenul Atanasie s-a confruntat cu opoziția considerabilă a unor pustnici athoniți nemulțumiți de construirea mănăstirii și de încercările lui de a stabili o rânduială în viața monahicească de pe Muntele Athos.

După moartea împăratului Nicefor Focas, inamicii lui Atanasie au devenit tot mai puternici, iar Atanasie a părăsit pentru o vreme Muntele Athos și a mers în insula Cipru, unde a trăit până când noul împărat Ioan Tzimiskes a hotărât să sprijine construirea unor noi lăcașuri mănăstirești în cadrul Marii Lavre printr-un decret imperial emis în anul 971. Atanasie, stimulat de o viziune divină, s-a întors imediat la Muntele Athos ca egumen (stareț) și a introdus o rânduială riguroasă pentru monahi, inspirată din rânduielile elaborate de sfinții Teodor Studitul și Vasile cel Mare. Numărul monahilor a crescut în perioada următoare, în ciuda vieții mănăstirești aspre.

Egumenul Atanasie a murit în anul 1003 în urma unui accident. Vrând să inspecteze o biserică aflată în construcție, a urcat pe acoperiș, împreună cu alți șase monahi, iar cupola bisericii s-a prăbușit, prinzându-i pe toți sub dărâmături. Călugării care-l însoțeau au murit pe loc, dar egumenul Atanasie a rămas în viață, auzindu-i-se pentru un scurt timp glasul sub zidăria prăbușită. Atunci când s-a reușit îndepărtarea dărâmăturilor, Atanasie a fost găsit mort.

După moartea lui, Atanasie a fost proslăvit ca sfânt, stabilindu-se prăznuirea sa în ziua de 5 iulie.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

cititi mai mult despre Sfântul Cuvios Atanasie Athonitul si pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro

Sfântul Cuvios Samson, primitorul de străini (†530)

Sfântul Cuvios Samson, primitorul de străini (†530)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe basilica.ro

 

Sfântul Cuvios Samson, primitorul de străini (†530)

Cuviosul Samson a fost rudă cu împăratul Constantin cel Mare (306-337).

Animat de dorința de a fi folositor aproapelui, a învățat Sfânta Scriptură, dar și cum să trateze bolnavii, la care s-a adăugat și darul lui Dumnezeu de a vindeca pe cei aflați în suferință. Pentru aceasta s-a învrednicit a face parte din doctorii cei fără de arginți.

După trecerea la cele veșnice a părinților săi doctorul Samson a împărțit averea sa săracilor și a eliberat și robii.

Apoi, și-a părăsit toate rudele și cunoscuții, a părăsit Roma și s-a dus în pustie. Samson a venit la Constantinopol și, găsindu-și o casă, primea în ea pe cei săraci și străini și pentru aceasta a fost numit „primitorul de străini”.

Samson primea la dânsul pe cei neputincioși, îi slujea și îi tămăduia de boli, nu numai prin procedeele medicale, ci și cu darul lui Dumnezeu.

Vestea minunatelor tămăduiri făcute de Samson a ajuns și la palatul împărătesc. Împăratul Justinian (527-565) se afla în mare neputință. A căutat cei mai buni doctori, dar niciunul nu reușise să-l vindece.

A visat într-o noapte un bărbat și l-a descris unuia dintre guvernatori. Acesta era prieten cu Samson și l-a adus pe acesta, deoarece corespundea descrierii. Samson a venit și l-a vindecat pe împărat și astfel a devenit schevofilax, adică păzitor al sfintelor vase ale bisericii mari din Constantinopol.

Moaștele lui au fost mutate în Biserica Sfântul Mochie, unde au făcut multe minuni. Sfântul Mucenic Anect († 304) – Acest sfânt mucenic a pătimit în vremea împăratului Dioclețian (284-305) în Cezareea Capadociei din porunca guvernatorului Urban.

Sfântul îndemna pe creștini să mărturisească pe Mântuitorul Hristos cu tot curajul și să moară pentru credința lor. A fost denunțat ca fiind creștin și pentru aceasta a fost întemnițat și îndemnat să jertfească zeilor.

El a refuzat și drept urmare a fost supus la chinuri până la moarte.

 

articol preluat de pe basilica.ro

cititi mai mult despre Sfântul Cuvios Samson, primitorul de străini si pe doxologia.ro

Sfântul Cuvios David din Tesalonic (†540)

Sfântul Cuvios David din Tesalonic

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe basilica.ro

 

Sfântul Cuvios David din Tesalonic (†540)

Sfântul Cuvios David s-a născut şi a crescut în marea cetate a Tesalonicului. Din vârstă fragedă a părăsit lumea și plăcerile ei intrând ca monah în mănăstirea Sfinţilor Mucenici Teodor şi Mercurie, care se mai numea „Cunuliaton” sau „a celor cu glugă”.

Citea mereu Scripturile, postea, se ruga zi și noapte și admira viaţa Sfinților stâlpnici Simeon şi Daniil.

Dorind să îi urmeze pe acești mari sfinţi ai Bisercii, s-a urcat într-un migdal unde și-a făcut „cuib” pe o creangă. A promis să nu coboare de acolo decât după trei ani, îndurând vântul, ploile, zăpezile și căldura.

Sfântul Cuvios David din Tesalonic (†540) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Cuvios David din Tesalonic (†540) – foto preluat de pe doxologia.ro

Din acel loc predica Evanghelia, sfătuindu-i și alinându-i pe cei care veneau la el. Pentru viața sa curată a primit darul de a izgoni diavolii și de a-i vindeca pe cei bolnavi.

Chemat la Constantinopol în fața împăratului Iustinian pentru a fi numit eparh al Tesalonicului, Sfântul David a luat în palme cărbuni aprinşi şi tămâie şi a tămâiat timp de o oră fără să se rănească la mâini.

Spre sfârșitul vieții a locuit într-o chilie modestă din apropierea Tesalonicului. A trecut la cele veșnice în anul 540.

 

articol preluat de pe basilica.ro
cititi mai mult despre Sfântul Cuvios David din Tesalonic si pe: ziarullumina.ro;  doxologia.ro

Sfântul Cuvios Simeon cel din Muntele Minunat (521-592)

Sfântul Cuvios Simeon cel din Muntele Minunat

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ziarullumina.ro; basilica.ro

 

Sfântul Simeon (†592) s-a născut în Antiohia Siriei în anul 521 şi a trăit pe vremea împăratului Iustinian (527-565). Încă de la şase ani, după ce tatăl său a murit în timpul unui cutremur, a mers cu binecuvântarea mamei lui, Sfânta Marta (pomenită la 4 iulie), în Seleucia, ca ucenic al unui pustnic virtuos, Ioan de la muntele Pilasa.

Descoperind pe vârful muntelui o mănăstire al cărei egumen era stâlpnic, cu numele Ioan, a deprins de la el pravila vieţii de stâlpnic. Acolo, a început a se deprinde cu viaţa călugă­rească cea grea şi cu răbdarea. Deseori avea dumnezeieşti arătări, care-l îndemnau să facă faptele cele bune şi cele rele să fugă.

Tânărul Simeon, urmând părintelui său, se trudea în priveghere necontenită, în rugăciune stăruitoare şi post neîntrerupt. Şi se arăta atât de blând, încât şi fiarele sălbatice veneau la el fără teamă şi îl urmau ca nişte mieluşei. Pentru aceasta, Dumnezeu l-a învrednicit cu puterea tămăduirii bolilor.

Deoarece nu se mai putea odihni din cauză că era prea solicitat de poporul care venea la el să ceară sfaturi şi să se vindece de boli, a primit poruncă să meargă la Muntele Minunat, într-un loc cu pietre seci. Acolo, a ridicat o mănăstire cu ajutorul celor tămăduiţi de el, apoi, fiind hirotonit preot, după Sfânta Liturghie, primea de la un înger pâine cerească, din care gustând de trei ori, nu mai avea nevoie de nici o altă hrană pământească.

La Muntele Minunat a continuat să ducă o viaţă aspră. În anul 526, dorind să-şi biruiască toate pornirile trupului, a ales să se urce în vârful unui stâlp. Şi stătea în picioare, sau rezemat de îngrăditura ce şi-o făcuse în jurul său, sub cerul liber, şi iarna, şi vara. Şi a trăit în această luptă şi răbdare, peste firea omenească, vreme de 66 de ani, neputând să doarmă, ci doar aţipind puţin şi rugându-se fără odihnă.

Pentru viaţa lui plină de sfinţenie, a fost cinstit de toţi creştinii ortodocşi. El a trecut la cele veşnice, în vârstă de 71 de ani, în 24 mai 592. El trebuie deosebit de celălalt Sfânt Simeon, tot stâlpnic, pomenit la 1 septembrie, care a trăit mai înainte, între anii 388-459, şi a cărui mănăstire se afla aproape de Alep (astăzi în Siria).

Sfântul Cuvios Simeon a alcătuit mai multe scrieri: scrisori şi cuvinte duhovniceşti, tropare şi rugăciuni, din care o parte s-au păstrat până astăzi. Mănăstirea sa, aflată nu departe de Antiohia (astăzi în Turcia), locuită mai ales de călugări georgieni, şi-a continuat existenţa, în ciuda deselor năvăliri ale păgânilor, până în veacul al XIII-lea.

Moaştele sale au fost aduse mai târziu în Imperiul bizantin, iar cinstitul său cap a ajuns în Moldova, fiind aşezat în Mănăstirea Neamţ de Sfântul Voievod Ştefan cel Mare (1457-1504).

 

articole preluate de pe: ziarullumina.ro; basilica.ro
cititi si Viața și petrecerea Cuviosului părintelui nostru Simeon cel din Muntele Minunat

Chiril de Salonic (826 e.n. – 869 e.n.)

Sfântul Chiril  de Salonic (826 e.n. – 869 e.n.)

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; ro.orthodoxwiki.org

 

Sfântul Chiril (Ciril) (n. 826, Salonic – d. 14 februarie 869, Roma) a fost călugăr și misionar de origine grecească.

 

Viața

Sfântul Chiril s-a născut la Salonic, a făcut studii temeinice la Constantinopol. Împreună cu fratele său, sfântul Metodie, s-a dus în Moravia pentru a propovădui credința. Împreună au editat textele liturgice în limba slavonă, scrise în alfabetul care mai târziu a fost numit «chirilic». Introducerea limbii slavone în cult a întâmpinat rezistență din partea episcopilor apuseni, dar papa Adrian al II-lea a intervenit în favoarea lui Chiril și a lui Metodie. Fiind chemați la Roma, Chiril a murit acolo la 14 februarie 869, iar Metodie a fost sfințit episcop, apoi s-a dus în Panonia pe care a evanghelizat-o cu neobosită râvnă. Sfântul Metodie a avut mult de suferit din partea adversarilor, dar a fost sprijinit de pontifii romani.

Biblioteca Națională „Sfinții Chiril și Metodiu” de la Sofia a fost denumită în cinstea celor doi frați. Tot pentru a onora personalitățile lui Chiril și Metodiu, asteroidul descoperit pe 9 august 1978 de către astronomii sovietici L.I. Cernîh și N.C. Cernîh la Observatorul Astronomic Naucinîi din Crimeea a fost numit 2609 Kiril-Metodi.

 

Sărbători

- 14 februarie: în calendarul romano-catolic
- 11 mai: în calendarul ortodox

 

Chiril și Metodie

Părinții noștri în rând cu sfinții Chiril și Metodie au fost doi frați care au dus credința ortodoxă popoarelor slave din centrul Europei în secolul al IX-lea. Pregătindu-și propovăduirea printre slavi, ei au inventat alfabetul glagolitic pentru a putea traduce Sfânta Scriptură și alte lucrări creștine în ceea ce în prezent se numește slavona veche. Mai târziu, alfabetul glagolitic s-a dezvoltat în alfabetul chirilic care este folosit și în prezent în unele limbi slave. Cei doi frați au fost canonizați și li s-a recunoscut rangul de Întocmai cu Apostolii pentru munca lor misionară. Numeroase detalii ale vieții lor au fost însă deformate de legendele care au apărut pe seama lor.
Prăznuirea lor în Biserica Ortodoxă este pe 11 mai.

Sfinţii Chiril (dreapta) şi Metodiu (stânga) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Sfinţii Chiril (dreapta) şi Metodiu (stânga) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Viețile

Constantin (mai târziu Chiril) și Mihail (mai târziu Metodie) s-au născut la începutul secolului al IX-lea în Tesalonic într-o familie senatorială. Anii exacți ai nașterii sunt necunoscuți. Constantin, cel mare, se crede că s-a născut în 826, în timp ce Metodie se crede că s-a născut în 827. Tatăl lor, Leon, era drungarios, adică guvernator al themei (regiune militar-administrativă a Imperiului Bizantin) din Tesalonic, a cărei jurisdicție cuprindea și slavii din Macedonia. Se crede că mama lor a fost de origine slavă. Fiind crescuți într-o zonă bilingvă, cu vorbitori de slavonă și greacă, cei doi frați au ajuns la o cunoaștere aprofundată a ambelor limbi. Ca urmare a poziției familiei lor, cei doi frați au beneficiat de o educație aleasă.

Cei doi frați și-au pierdut tatăl la o vârstă fragedă și au fost crescuți sub protecția unchiului lor, Teoctist, care era un demnitar de rang înalt al guvernului bizantin, responsabil cu comunicațiile poștale și cu relațiile diplomatice ale imperiului. În 843, el l-a chemat pe Constantin la Constantinopol pentru a-și continua studiile la universitatea de acolo. În Constantinopol, el a fost hirotonit diacon. Deoarece Constantin era un bun cunoscător al teologiei și se putea exprima cu ușurință în arabă și ebraică, prima sa misiune pe lângă Califul Abbasid Al-Mutawakkil a fost să discute principiile Sfintei Treimi cu teologii arabi și astfel să îmbunătățească relațiile diplomatice ale imperiului cu Califatul Abbasid.

De asemenea, Teoctist a aranjat ca Mihail să primească o poziție în administrația slavă a imperiului. Curând, el s-a retras la mănăstirea din Muntele Olimp unde a fost tuns cu numele de Metodie.

În 860, Împăratul Mihail al III-lea și Fotie, Patriarhul Constantinopolului, i-au trimis pe cei doi frați la hanul khazarilor într-o expediție misionară menită să zădărnicească planurile hanului de convertire la iudaism. Misiunea a eșuat iar hanul a ales iudaismul pentru poporul său, cu toate că mulți au ales creștinismul. La întoarcerea lor, Constantin a fost numit profesor de filozofie la universitate.

Apoi în 862, cei doi frați au fost invitați de Prințul Rastislav al Moraviei Mari să propovăduiască creștinismul pe meleagurile de sub tutela sa. Această solicitare a fost cauzată de eforturile prinților slavi din Europa Centrală care căutau să-și mențină independența de vecinii germanici. Rastislav căuta misionari creștini care să îi înlocuiască pe cei germani. Până la urmă această misiune s-a prelungit toată viața celor doi frați, deoarece ei erau adepții ideii prezentării creștinismului în limba celor cărora se propovăduia, așa cum era obiceiul în Răsărit. Pentru a-și îndeplini misiunea, ei au născocit alfabetul glagolitic, un precursor al alfabetului chirilic și au început să traducă Scripturile și literatura creștină în limba slavonă.

Clerul german folosea latina ca limbă liturgică pentru a-și menține influența în Moravia și, astfel, nu au fost deloc încântați de activitatea lui Constantin și Metodie, folosind această deosebire pentru a-i ataca pe cei doi frați. După ce au lucrat câțiva ani, cei doi frați au fost chemați de Papa Nicolae I să vină în fața Bisericii din Roma și să-și apere activitatea, zona în care își desfășurau ei activitatea fiind în jurisdicția Romei.

Cu toate acestea, înainte de sosirea lor la Roma, Nicolae a murit în 869 și a fost succedat de Adrian al II-lea. După ce Adrian a fost convins de ortodoxia celor doi frați, el a aprobat folosirea limbii slavone în cultul bisericii și le-a cerut să-și continue activitatea. El l-a hirotonit atunci pe Metodie ca episcop. Constantin a îmbrăcat rasa monahală într-o biserică greacă din Roma.

El a primit numele de Chiril, nume sub care este cunoscut de obicei. Chiril nu s-a mai întors în Moravia deoarece a murit la scurt timp după acestea. Data morții lui Chiril nu este cunoscută, dar se pare că a avut loc curând după hirotonirea sa, amândouă petrecute probabil în februarie 869, iar decesul său a survenit, cel mai probabil, în 14 februarie.

Episcopul Romei, Papa Adrian al II-lea, a reînființat vechea eparhie de Panonia, ca prima eparhie slavă de Moravia și Panonia, independentă de germani, la solicitarea prinților slavi Rastislav, Sviatopluk și Kocel. Aici, Metodie a fost numit arhiepiscop al noii eparhii. Cu toate acestea, la reîntoarcerea în Moravia în 870, regele german Ludovic și episcopii germani l-au convocat pe Metodie la un sinod în Ratisbona, unde l-au demis și întemnițat.

După ce germanii au fost înfrânți militar în Moravia, Papa Ioan al VII-lea l-a eliberat trei ani mai târziu și l-a reinstalat ca Arhiepiscop de Moravia. În curând, ortodoxia sa a fost din nou pusă sub semnul întrebării de către germani, în special din cauza folosirii slavonei. Încă o dată Ioan al VII-lea a aprobat folosirea slavonei la Sfânta Liturghie dar cu amendamentul că întâi se citea Evanghelia în latină și apoi în slavă.

De asemenea, acuzatorul lui Metodie, Wiching, a fost numit episcop vicar al lui Metodie, și din această poziție el a continuat să i se opună lui Metodie. Cu sănătatea șubrezită în urma îndelungatei lupte cu oponenții săi, Metodie a murit în 6 aprilie 885, după ce a recomandat ca succesor al său să fie numit ucenicul său, slavul din Moravia, Gorazd. Cei doi frați sunt prăznuiți în 11 mai.

 

Lucrările

Frații Chiril și Metodie sunt cunoscuți mai ales pentru dezvoltarea alfabetului glagolitic care a fost folosit ca să ducă cultura și literatura creștină printre slavi în propria lor limbă. Cu unele adăugiri ale ucenicilor lor, acesta a devenit alfabetul chirilic, și este folosit în prezent de majoritatea popoarelor slave. În orice caz, munca celor doi frați de a traduce Sfintele Scripturi, cultul bisericesc, nomocanonul și alte cărți creștine în slavonă constituie cel mai de seamă exemplu al misionarismului ortodox care a dus creștinismul popoarelor lumii.

Cu toate că la numai câțiva zeci de ani după moartea lui Metodie evenimentele aproape au distrus munca acestora în Moravia, munca lor a devenit piatra de temelie a civilizației slave din Europa de Est și de Sud-Est și a furnizat limba principală a eforturilor misionare din secolele următoare. În faptul continuării obiceiului Sfinților Apostoli de a propovădui creștinismul în limba tuturor popoarelor stă considerarea Sfinților Chiril și Metodie ca fiind întocmai cu apostolii. În această moștenire își caută originile reînviata Biserică Ortodoxă a Teritoriilor Cehiei (Moravia).

 

articole preluate de pe: ro.wikipedia.orgro.orthodoxwiki.org
cititi mai mult despre Chiril și Metodie pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro; doxologia.ro
cititi si Metodiu de Salonic (815 e.n. – 885 e.n.)

Metodiu de Salonic (815 e.n. – 885 e.n.)

Metodiu de Salonic 

foto preluat de pe doxologia.ro
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; ro.orthodoxwiki.org

 

Metodiu de Salonic

Metodiu de Salonic (n. ca. 815 în Salonic – d. 6 aprilie 885 în Moravia), a fost un misionar creștin, originar din Salonic.

Împreună cu fratele său, Chiril, a creat alfabetul chirilic și a răspândit creștinismul (începând din 863) în Moravia și Panonia. Împreună au tradus Biblia și textele liturgice în limba slavonă, scrise în alfabetul care mai târziu a fost numit “chirilic”.

Biblioteca Națională „Sfinții Chiril și Metodiu” de la Sofia a fost denumită în cinstea celor doi frați. Tot pentru a onora personalitățile lui Chiril și Metodiu, asteroidul descoperit pe 9 august 1978 de către astronomii sovietici L.I. Cernîh și N.C. Cernîh la Observatorul Astronomic Naucinîi din Crimeea a fost numit 2609 Kiril-Metodi.

 

Chiril și Metodie

Părinții noștri în rând cu sfinții Chiril și Metodie au fost doi frați care au dus credința ortodoxă popoarelor slave din centrul Europei în secolul al IX-lea. Pregătindu-și propovăduirea printre slavi, ei au inventat alfabetul glagolitic pentru a putea traduce Sfânta Scriptură și alte lucrări creștine în ceea ce în prezent se numește slavona veche. Mai târziu, alfabetul glagolitic s-a dezvoltat în alfabetul chirilic care este folosit și în prezent în unele limbi slave. Cei doi frați au fost canonizați și li s-a recunoscut rangul de Întocmai cu Apostolii pentru munca lor misionară. Numeroase detalii ale vieții lor au fost însă deformate de legendele care au apărut pe seama lor.
Prăznuirea lor în Biserica Ortodoxă este pe 11 mai.

Sfinţii Chiril (dreapta) şi Metodiu (stânga) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Sfinţii Chiril (dreapta) şi Metodiu (stânga) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Viețile

Constantin (mai târziu Chiril) și Mihail (mai târziu Metodie) s-au născut la începutul secolului al IX-lea în Tesalonic într-o familie senatorială. Anii exacți ai nașterii sunt necunoscuți. Constantin, cel mare, se crede că s-a născut în 826, în timp ce Metodie se crede că s-a născut în 827. Tatăl lor, Leon, era drungarios, adică guvernator al themei (regiune militar-administrativă a Imperiului Bizantin) din Tesalonic, a cărei jurisdicție cuprindea și slavii din Macedonia. Se crede că mama lor a fost de origine slavă. Fiind crescuți într-o zonă bilingvă, cu vorbitori de slavonă și greacă, cei doi frați au ajuns la o cunoaștere aprofundată a ambelor limbi. Ca urmare a poziției familiei lor, cei doi frați au beneficiat de o educație aleasă.

Cei doi frați și-au pierdut tatăl la o vârstă fragedă și au fost crescuți sub protecția unchiului lor, Teoctist, care era un demnitar de rang înalt al guvernului bizantin, responsabil cu comunicațiile poștale și cu relațiile diplomatice ale imperiului. În 843, el l-a chemat pe Constantin la Constantinopol pentru a-și continua studiile la universitatea de acolo.

În Constantinopol, el a fost hirotonit diacon. Deoarece Constantin era un bun cunoscător al teologiei și se putea exprima cu ușurință în arabă și ebraică, prima sa misiune pe lângă Califul Abbasid Al-Mutawakkil a fost să discute principiile Sfintei Treimi cu teologii arabi și astfel să îmbunătățească relațiile diplomatice ale imperiului cu Califatul Abbasid.

De asemenea, Teoctist a aranjat ca Mihail să primească o poziție în administrația slavă a imperiului. Curând, el s-a retras la mănăstirea din Muntele Olimp unde a fost tuns cu numele de Metodie.

În 860, Împăratul Mihail al III-lea și Fotie, Patriarhul Constantinopolului, i-au trimis pe cei doi frați la hanul khazarilor într-o expediție misionară menită să zădărnicească planurile hanului de convertire la iudaism. Misiunea a eșuat iar hanul a ales iudaismul pentru poporul său, cu toate că mulți au ales creștinismul. La întoarcerea lor, Constantin a fost numit profesor de filozofie la universitate.

Apoi în 862, cei doi frați au fost invitați de Prințul Rastislav al Moraviei Mari să propovăduiască creștinismul pe meleagurile de sub tutela sa. Această solicitare a fost cauzată de eforturile prinților slavi din Europa Centrală care căutau să-și mențină independența de vecinii germanici. Rastislav căuta misionari creștini care să îi înlocuiască pe cei germani.

Până la urmă această misiune s-a prelungit toată viața celor doi frați, deoarece ei erau adepții ideii prezentării creștinismului în limba celor cărora se propovăduia, așa cum era obiceiul în Răsărit. Pentru a-și îndeplini misiunea, ei au născocit alfabetul glagolitic, un precursor al alfabetului chirilic și au început să traducă Scripturile și literatura creștină în limba slavonă.

Clerul german folosea latina ca limbă liturgică pentru a-și menține influența în Moravia și, astfel, nu au fost deloc încântați de activitatea lui Constantin și Metodie, folosind această deosebire pentru a-i ataca pe cei doi frați. După ce au lucrat câțiva ani, cei doi frați au fost chemați de Papa Nicolae I să vină în fața Bisericii din Roma și să-și apere activitatea, zona în care își desfășurau ei activitatea fiind în jurisdicția Romei.

Cu toate acestea, înainte de sosirea lor la Roma, Nicolae a murit în 869 și a fost succedat de Adrian al II-lea. După ce Adrian a fost convins de ortodoxia celor doi frați, el a aprobat folosirea limbii slavone în cultul bisericii și le-a cerut să-și continue activitatea. El l-a hirotonit atunci pe Metodie ca episcop. Constantin a îmbrăcat rasa monahală într-o biserică greacă din Roma.

El a primit numele de Chiril, nume sub care este cunoscut de obicei. Chiril nu s-a mai întors în Moravia deoarece a murit la scurt timp după acestea. Data morții lui Chiril nu este cunoscută, dar se pare că a avut loc curând după hirotonirea sa, amândouă petrecute probabil în februarie 869, iar decesul său a survenit, cel mai probabil, în 14 februarie.

Episcopul Romei, Papa Adrian al II-lea, a reînființat vechea eparhie de Panonia, ca prima eparhie slavă de Moravia și Panonia, independentă de germani, la solicitarea prinților slavi Rastislav, Sviatopluk și Kocel. Aici, Metodie a fost numit arhiepiscop al noii eparhii. Cu toate acestea, la reîntoarcerea în Moravia în 870, regele german Ludovic și episcopii germani l-au convocat pe Metodie la un sinod în Ratisbona, unde l-au demis și întemnițat.

După ce germanii au fost înfrânți militar în Moravia, Papa Ioan al VII-lea l-a eliberat trei ani mai târziu și l-a reinstalat ca Arhiepiscop de Moravia. În curând, ortodoxia sa a fost din nou pusă sub semnul întrebării de către germani, în special din cauza folosirii slavonei. Încă o dată Ioan al VII-lea a aprobat folosirea slavonei la Sfânta Liturghie dar cu amendamentul că întâi se citea Evanghelia în latină și apoi în slavă.

De asemenea, acuzatorul lui Metodie, Wiching, a fost numit episcop vicar al lui Metodie, și din această poziție el a continuat să i se opună lui Metodie. Cu sănătatea șubrezită în urma îndelungatei lupte cu oponenții săi, Metodie a murit în 6 aprilie 885, după ce a recomandat ca succesor al său să fie numit ucenicul său, slavul din Moravia, Gorazd. Cei doi frați sunt prăznuiți în 11 mai.

 

Lucrările

Frații Chiril și Metodie sunt cunoscuți mai ales pentru dezvoltarea alfabetului glagolitic care a fost folosit ca să ducă cultura și literatura creștină printre slavi în propria lor limbă. Cu unele adăugiri ale ucenicilor lor, acesta a devenit alfabetul chirilic, și este folosit în prezent de majoritatea popoarelor slave. În orice caz, munca celor doi frați de a traduce Sfintele Scripturi, cultul bisericesc, nomocanonul și alte cărți creștine în slavonă constituie cel mai de seamă exemplu al misionarismului ortodox care a dus creștinismul popoarelor lumii.

Cu toate că la numai câțiva zeci de ani după moartea lui Metodie evenimentele aproape au distrus munca acestora în Moravia, munca lor a devenit piatra de temelie a civilizației slave din Europa de Est și de Sud-Est și a furnizat limba principală a eforturilor misionare din secolele următoare. În faptul continuării obiceiului Sfinților Apostoli de a propovădui creștinismul în limba tuturor popoarelor stă considerarea Sfinților Chiril și Metodie ca fiind întocmai cu apostolii. În această moștenire își caută originile reînviata Biserică Ortodoxă a Teritoriilor Cehiei (Moravia).

 

articole preluate de pe: ro.wikipedia.orgro.orthodoxwiki.org
cititi mai mult despre Chiril și Metodie pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro; doxologia.ro
cititi si Chiril de Salonic (826 e.n. – 869 e.n.)

Sfântul Cuvios Irodion de la Lainici, (1821 – 1900) stareţ al Mănăstirii Lainici (3 mai)

Sfântul Cuvios Irodion de la Lainici (1821 – 1900)

foto preluat de pe theologhia.wordpress.com
articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Sfântul Cuvios Irodion de la Lainici, (n. 1821 – d. 3 mai 1900), a trăit în secolul al XIX-lea, fiind monah la mănăstirea Cernica, apoi stareţ vreme de 41 de ani (1854-1900) al Mănăstirii Lainici. Prăznuirea sa se face pe 3 mai.

 

Viaţa

Cuviosul Irodion Ionescu s-a născut la Bucureşti în anul 1821, primind la botez numele de Ioan. La vârsta de 20 de ani, simţind chemarea spre viaţa monahală, a intrat ca vieţuitor la Mănăstirea Cernica, unde era pe atunci stareţ Sfântul Calinic. A fost tuns în monahism în anul 1846, primind numele de Irodion.

Era iubitor de fraţi, nevorbind pe nimeni de rău şi era nevoitor, chinuindu-şi trupul cu posturi, privegheri îndelungi şi sute de metanii zilnice. A ajuns să fie iubit şi respectat de toată obştea şi mai ales de stareţul său, Sfântul Calinic.

Când acesta devine episcop de Râmnic, îşi ia cu el câţiva ucenici pentru a-l ajuta. Între aceştia se afla şi cuviosul Irodion, pe care episcopul îl trimite la schitul Lainici în anul 1851. În 1853, este hirotonit diacon, apoi preot, având ascultarea de ecleziarh, apoi de stareţ, însărcinare pe care şi-o păstrează, cu scurte întreruperi, vreme de 41 de ani.

Mănăstirea Lainici - foto: manastirealainici.ro

Mănăstirea Lainici – foto: manastirealainici.ro

Când duhovnicul Sfântului Calinic a trecut la Domnul, acesta şi l-a ales pe cuviosul Irodion, fostul său ucenic, ca duhovnic şi povăţuitor. Cucerit de darurile duhovniceşti ale stareţului Irodion, Sfântul Calinic avea să-l numească „Luceafărul de la Lainici”.

Cuviosul Irodion a avut multe de îndurat din partea celor din jurul său, care-l pizmuiau pentru viaţa lui curată şi pentru darurile de care îl învrednicise Dumnezeu, însă el a răbdat toate cu smerenie. Faima lui s-a întins repede atât în Regatul României cât şi dincolo de munţi, în Transilvania, căci se învrednicise de darul facerii de minuni, alungând şi duhurile necurate. Era şi văzător cu duhul, astfel încât mulţi dintre cei care alergau la el primeau vindecare sufletească şi trupească. A prevestit şi pustiirea schitului, care avea să se şi petreacă nu după multă vreme de la adormirea sa.

Cuviosul Irodion a trecut la Domnul pe în ziua de 3 mai 1900, fiind îngropat la schitul Lainici. La şapte ani după adormirea sa, la stăruinţele ucenicului său şi prin grija stareţului de atunci, trupul său a fost dezgropat pentru a i se face iarăşi rânduiala înmormântării, potrivit unei vechi rânduieli monahale, însă, dezgropându-l, i-au aflat trupul neputrezit.

Întrucât schitul nu avea un osuar sau o gropniţă, trupul cuviosului Irodion a fost îngropat din nou, cu slujba cuviincioasă. La mormântul cuviosului veneau mulţi credincioşi să se roage, căutând şi primind alinare şi vindecare, căci sfântul avea şi după moarte darul facerii de minuni.

Din prea mare evlavie, mai mulţi au încercat să sape mormântul ca să ia părticele din moaştele Sfântului Irodion, spre cinstire. După ce obştea monahală s-a reînnoit cu monahi de la mănăstirea Frăsinei (1929), în anul 1930, stareţul Visarion a pus să se dezgroape moaştele cuviosului din nou şi le-a aşezat într-un sicriu mai mic, iar sicriul a fost pus într-o groapă dublă, foarte adâncă, aşezând mai apoi deasupra, pe ascuns, osemintele altui părinte, ca să ferească moaştele cuviosului de eventualii hoţi. Taina s-a păstrat atât de bine încât stareţul următor, Caliopie, care a încercat să afle moaştele sfântului, făcând săpături între anii 1975-1985, a găsit doar osemintele aşezate deasupra acestora şi, ştiind că nu aflase ceea ce căuta, a oprit după o vreme cercetările, văzând că nu reuşea să afle sfintele moaşte. Credincioşii care aveau evlavie la cuviosul Irodion au rămas tulburaţi.

După căderea comunismului, odată cu reînceperea, în libertate, a canonizării sfinţilor români, s-a ridicat şi problema proslăvirii cuviosului Irodion de la Lainici. Dovezi despre viaţa sfântă a cuviosului s-au strâns încă de la începutul anilor 1990, însă acesta a început cu sfinţii din perioade mai timpurii.

Sub îndrumarea mitropolitului Irineu al Olteniei, s-a încheiat cercetarea istorică asupra vieţii sfântului şi s-a trecut, după zile de post şi rugăciune, la dezgroparea mormântului pentru aflarea sfintelor moaşte. După câteva încercări nereuşite, acestea au fost găsite în sfârşit pe 10 aprilie 2009: erau foarte uşoare, maronii-portocalii la culoare şi răspândeau o mireasmă plăcută. Au fost aşezate într-o raclă, spre închinare, în biserica mănăstirii Lainici.

 

Proslăvirea

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a proslăvit pe cuviosul Irodion de la Lainici prin Temei nr. 6370 din 29 octombrie 2010, rânduindu-i ca zi de prăznuire data de 3 mai (ziua trecerii lui la Domnul). Proclamarea solemnă a canonizării sfântului Irodion s-a făcut la mănăstirea Lainici în ziua de 1 mai 2011.

 

cititi mai mult pe ro.orthodoxwiki.org
cititi mai mult despre Sfântul Cuvios Irodion de la Lainici si pe: doxologia.ro; ziarullumina.ro; theologhia.wordpress.com