Articole

Sfântul Cuvios Atanasie Athonitul (c. 920 – c. 1003)

Sfântul Cuvios Atanasie Athonitul (c. 920 – c. 1003)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Sfântul Cuvios Atanasie Athonitul (c. 920 – c. 1003)

Atanasie Athonitul (în greacă Αθανάσιος ο Αθωνίτης), numit, de asemenea, Atanasie din Trapezunt, (c. 920 – c. 1003) a fost un călugăr bizantin care a fondat comunitatea monahală de pe Muntele Athos, care a devenit în timp cel mai mare centru al monahismului ortodox răsăritean.

 

Biografie

S-a născut în orașul Trapezunt în jurul anului 925 și a primit la botez numele Avramie (Avramios). Rămânând orfan de mic, a fost adoptat de două familii importante ale orașului și a urmat studii la o școală renumită din Constantinopol. A devenit apoi profesor la școala unde studiase.

Și-a însoțit maestrul într-o misiune la muntele Athos, cunoscându-l cu acel prilej pe Mihail Maleinos, starețul mănăstirii Chimina din Bitinia, care se afla la Athos împreună cu nepotul său, Nicefor Focas. S-a întors la Constantinopol, împreună cu Mihail Maleinos, și, dezamăgit de viața ușoară din capitala Imperiului Bizantin, a renunțat la cariera de profesor și a devenit monah la Mănăstirea Chimina cu numele de Atanasie. A viețuit timp de patru ani la Mănăstirea Chimina, dar, aflând că Mihail Maleinos dorea să-l numească egumen, s-a mutat în anul 958 la Muntele Athos, unde a devenit ucenicul unui pustnic bătrân.

A devenit cunoscut acolo pentru priceperea sa de cărturar și a fost vizitat la Muntele Athos de multă lume, printre care și de împăratul bizantin Nicefor Focas (963-969), pe care-l cunoscuse în tinerețe. Din cauza numărului mare de credincioși care-l căutau, Atanasie a părăsit chilia sa și s-a mutat într-un loc mai greu accesibil numit Melana, trăind acolo în izolare.

Împăratul Nicefor l-a chemat pentru a-l binecuvânta înaintea unei lupte cu sarazinii și l-a îndemnat să înființeze o mănăstire pe muntele Athos, unde să-i adune pe pustnicii care trăiau acolo. Cu sprijinul financiar al împăratului, Atanasie a început în anul 963 să construiască o biserică și a fondat Mănăstirea Marea Lavră, care a înglobat mai multe schituri existente pe Muntele Athos.

Împăratul Nicefor i-a promis lui Atanasie că se va călugări el însuși la Marea Lavră, dar circumstanțele politice ale vremii și moartea sa prematură l-au împiedicat să-și țină făgăduiala. În anii următori egumenul Atanasie s-a confruntat cu opoziția considerabilă a unor pustnici athoniți nemulțumiți de construirea mănăstirii și de încercările lui de a stabili o rânduială în viața monahicească de pe Muntele Athos.

După moartea împăratului Nicefor Focas, inamicii lui Atanasie au devenit tot mai puternici, iar Atanasie a părăsit pentru o vreme Muntele Athos și a mers în insula Cipru, unde a trăit până când noul împărat Ioan Tzimiskes a hotărât să sprijine construirea unor noi lăcașuri mănăstirești în cadrul Marii Lavre printr-un decret imperial emis în anul 971. Atanasie, stimulat de o viziune divină, s-a întors imediat la Muntele Athos ca egumen (stareț) și a introdus o rânduială riguroasă pentru monahi, inspirată din rânduielile elaborate de sfinții Teodor Studitul și Vasile cel Mare. Numărul monahilor a crescut în perioada următoare, în ciuda vieții mănăstirești aspre.

Egumenul Atanasie a murit în anul 1003 în urma unui accident. Vrând să inspecteze o biserică aflată în construcție, a urcat pe acoperiș, împreună cu alți șase monahi, iar cupola bisericii s-a prăbușit, prinzându-i pe toți sub dărâmături. Călugării care-l însoțeau au murit pe loc, dar egumenul Atanasie a rămas în viață, auzindu-i-se pentru un scurt timp glasul sub zidăria prăbușită. Atunci când s-a reușit îndepărtarea dărâmăturilor, Atanasie a fost găsit mort.

După moartea lui, Atanasie a fost proslăvit ca sfânt, stabilindu-se prăznuirea sa în ziua de 5 iulie.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

cititi mai mult despre Sfântul Cuvios Atanasie Athonitul si pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro

Sfântul Cuvios Samson, primitorul de străini (†530)

Sfântul Cuvios Samson, primitorul de străini (†530)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe basilica.ro

 

Sfântul Cuvios Samson, primitorul de străini (†530)

Cuviosul Samson a fost rudă cu împăratul Constantin cel Mare (306-337).

Animat de dorința de a fi folositor aproapelui, a învățat Sfânta Scriptură, dar și cum să trateze bolnavii, la care s-a adăugat și darul lui Dumnezeu de a vindeca pe cei aflați în suferință. Pentru aceasta s-a învrednicit a face parte din doctorii cei fără de arginți.

După trecerea la cele veșnice a părinților săi doctorul Samson a împărțit averea sa săracilor și a eliberat și robii.

Apoi, și-a părăsit toate rudele și cunoscuții, a părăsit Roma și s-a dus în pustie. Samson a venit la Constantinopol și, găsindu-și o casă, primea în ea pe cei săraci și străini și pentru aceasta a fost numit „primitorul de străini”.

Samson primea la dânsul pe cei neputincioși, îi slujea și îi tămăduia de boli, nu numai prin procedeele medicale, ci și cu darul lui Dumnezeu.

Vestea minunatelor tămăduiri făcute de Samson a ajuns și la palatul împărătesc. Împăratul Justinian (527-565) se afla în mare neputință. A căutat cei mai buni doctori, dar niciunul nu reușise să-l vindece.

A visat într-o noapte un bărbat și l-a descris unuia dintre guvernatori. Acesta era prieten cu Samson și l-a adus pe acesta, deoarece corespundea descrierii. Samson a venit și l-a vindecat pe împărat și astfel a devenit schevofilax, adică păzitor al sfintelor vase ale bisericii mari din Constantinopol.

Moaștele lui au fost mutate în Biserica Sfântul Mochie, unde au făcut multe minuni. Sfântul Mucenic Anect († 304) – Acest sfânt mucenic a pătimit în vremea împăratului Dioclețian (284-305) în Cezareea Capadociei din porunca guvernatorului Urban.

Sfântul îndemna pe creștini să mărturisească pe Mântuitorul Hristos cu tot curajul și să moară pentru credința lor. A fost denunțat ca fiind creștin și pentru aceasta a fost întemnițat și îndemnat să jertfească zeilor.

El a refuzat și drept urmare a fost supus la chinuri până la moarte.

 

articol preluat de pe basilica.ro

cititi mai mult despre Sfântul Cuvios Samson, primitorul de străini si pe doxologia.ro

Sfântul Cuvios David din Tesalonic (†540)

Sfântul Cuvios David din Tesalonic

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe basilica.ro

 

Sfântul Cuvios David din Tesalonic (†540)

Sfântul Cuvios David s-a născut şi a crescut în marea cetate a Tesalonicului. Din vârstă fragedă a părăsit lumea și plăcerile ei intrând ca monah în mănăstirea Sfinţilor Mucenici Teodor şi Mercurie, care se mai numea „Cunuliaton” sau „a celor cu glugă”.

Citea mereu Scripturile, postea, se ruga zi și noapte și admira viaţa Sfinților stâlpnici Simeon şi Daniil.

Dorind să îi urmeze pe acești mari sfinţi ai Bisercii, s-a urcat într-un migdal unde și-a făcut „cuib” pe o creangă. A promis să nu coboare de acolo decât după trei ani, îndurând vântul, ploile, zăpezile și căldura.

Sfântul Cuvios David din Tesalonic (†540) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Cuvios David din Tesalonic (†540) – foto preluat de pe doxologia.ro

Din acel loc predica Evanghelia, sfătuindu-i și alinându-i pe cei care veneau la el. Pentru viața sa curată a primit darul de a izgoni diavolii și de a-i vindeca pe cei bolnavi.

Chemat la Constantinopol în fața împăratului Iustinian pentru a fi numit eparh al Tesalonicului, Sfântul David a luat în palme cărbuni aprinşi şi tămâie şi a tămâiat timp de o oră fără să se rănească la mâini.

Spre sfârșitul vieții a locuit într-o chilie modestă din apropierea Tesalonicului. A trecut la cele veșnice în anul 540.

 

articol preluat de pe basilica.ro
cititi mai mult despre Sfântul Cuvios David din Tesalonic si pe: ziarullumina.ro;  doxologia.ro

Sfântul Cuvios Simeon cel din Muntele Minunat (521-592)

Sfântul Cuvios Simeon cel din Muntele Minunat

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ziarullumina.ro; basilica.ro

 

Sfântul Simeon (†592) s-a născut în Antiohia Siriei în anul 521 şi a trăit pe vremea împăratului Iustinian (527-565). Încă de la şase ani, după ce tatăl său a murit în timpul unui cutremur, a mers cu binecuvântarea mamei lui, Sfânta Marta (pomenită la 4 iulie), în Seleucia, ca ucenic al unui pustnic virtuos, Ioan de la muntele Pilasa.

Descoperind pe vârful muntelui o mănăstire al cărei egumen era stâlpnic, cu numele Ioan, a deprins de la el pravila vieţii de stâlpnic. Acolo, a început a se deprinde cu viaţa călugă­rească cea grea şi cu răbdarea. Deseori avea dumnezeieşti arătări, care-l îndemnau să facă faptele cele bune şi cele rele să fugă.

Tânărul Simeon, urmând părintelui său, se trudea în priveghere necontenită, în rugăciune stăruitoare şi post neîntrerupt. Şi se arăta atât de blând, încât şi fiarele sălbatice veneau la el fără teamă şi îl urmau ca nişte mieluşei. Pentru aceasta, Dumnezeu l-a învrednicit cu puterea tămăduirii bolilor.

Deoarece nu se mai putea odihni din cauză că era prea solicitat de poporul care venea la el să ceară sfaturi şi să se vindece de boli, a primit poruncă să meargă la Muntele Minunat, într-un loc cu pietre seci. Acolo, a ridicat o mănăstire cu ajutorul celor tămăduiţi de el, apoi, fiind hirotonit preot, după Sfânta Liturghie, primea de la un înger pâine cerească, din care gustând de trei ori, nu mai avea nevoie de nici o altă hrană pământească.

La Muntele Minunat a continuat să ducă o viaţă aspră. În anul 526, dorind să-şi biruiască toate pornirile trupului, a ales să se urce în vârful unui stâlp. Şi stătea în picioare, sau rezemat de îngrăditura ce şi-o făcuse în jurul său, sub cerul liber, şi iarna, şi vara. Şi a trăit în această luptă şi răbdare, peste firea omenească, vreme de 66 de ani, neputând să doarmă, ci doar aţipind puţin şi rugându-se fără odihnă.

Pentru viaţa lui plină de sfinţenie, a fost cinstit de toţi creştinii ortodocşi. El a trecut la cele veşnice, în vârstă de 71 de ani, în 24 mai 592. El trebuie deosebit de celălalt Sfânt Simeon, tot stâlpnic, pomenit la 1 septembrie, care a trăit mai înainte, între anii 388-459, şi a cărui mănăstire se afla aproape de Alep (astăzi în Siria).

Sfântul Cuvios Simeon a alcătuit mai multe scrieri: scrisori şi cuvinte duhovniceşti, tropare şi rugăciuni, din care o parte s-au păstrat până astăzi. Mănăstirea sa, aflată nu departe de Antiohia (astăzi în Turcia), locuită mai ales de călugări georgieni, şi-a continuat existenţa, în ciuda deselor năvăliri ale păgânilor, până în veacul al XIII-lea.

Moaştele sale au fost aduse mai târziu în Imperiul bizantin, iar cinstitul său cap a ajuns în Moldova, fiind aşezat în Mănăstirea Neamţ de Sfântul Voievod Ştefan cel Mare (1457-1504).

 

articole preluate de pe: ziarullumina.ro; basilica.ro
cititi si Viața și petrecerea Cuviosului părintelui nostru Simeon cel din Muntele Minunat

Chiril de Salonic (826 e.n. – 869 e.n.)

Sfântul Chiril  de Salonic (826 e.n. – 869 e.n.)

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; ro.orthodoxwiki.org

 

Sfântul Chiril (Ciril) (n. 826, Salonic – d. 14 februarie 869, Roma) a fost călugăr și misionar de origine grecească.

 

Viața

Sfântul Chiril s-a născut la Salonic, a făcut studii temeinice la Constantinopol. Împreună cu fratele său, sfântul Metodie, s-a dus în Moravia pentru a propovădui credința. Împreună au editat textele liturgice în limba slavonă, scrise în alfabetul care mai târziu a fost numit «chirilic». Introducerea limbii slavone în cult a întâmpinat rezistență din partea episcopilor apuseni, dar papa Adrian al II-lea a intervenit în favoarea lui Chiril și a lui Metodie. Fiind chemați la Roma, Chiril a murit acolo la 14 februarie 869, iar Metodie a fost sfințit episcop, apoi s-a dus în Panonia pe care a evanghelizat-o cu neobosită râvnă. Sfântul Metodie a avut mult de suferit din partea adversarilor, dar a fost sprijinit de pontifii romani.

Biblioteca Națională „Sfinții Chiril și Metodiu” de la Sofia a fost denumită în cinstea celor doi frați. Tot pentru a onora personalitățile lui Chiril și Metodiu, asteroidul descoperit pe 9 august 1978 de către astronomii sovietici L.I. Cernîh și N.C. Cernîh la Observatorul Astronomic Naucinîi din Crimeea a fost numit 2609 Kiril-Metodi.

 

Sărbători

- 14 februarie: în calendarul romano-catolic
- 11 mai: în calendarul ortodox

 

Chiril și Metodie

Părinții noștri în rând cu sfinții Chiril și Metodie au fost doi frați care au dus credința ortodoxă popoarelor slave din centrul Europei în secolul al IX-lea. Pregătindu-și propovăduirea printre slavi, ei au inventat alfabetul glagolitic pentru a putea traduce Sfânta Scriptură și alte lucrări creștine în ceea ce în prezent se numește slavona veche. Mai târziu, alfabetul glagolitic s-a dezvoltat în alfabetul chirilic care este folosit și în prezent în unele limbi slave. Cei doi frați au fost canonizați și li s-a recunoscut rangul de Întocmai cu Apostolii pentru munca lor misionară. Numeroase detalii ale vieții lor au fost însă deformate de legendele care au apărut pe seama lor.
Prăznuirea lor în Biserica Ortodoxă este pe 11 mai.

Sfinţii Chiril (dreapta) şi Metodiu (stânga) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Sfinţii Chiril (dreapta) şi Metodiu (stânga) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Viețile

Constantin (mai târziu Chiril) și Mihail (mai târziu Metodie) s-au născut la începutul secolului al IX-lea în Tesalonic într-o familie senatorială. Anii exacți ai nașterii sunt necunoscuți. Constantin, cel mare, se crede că s-a născut în 826, în timp ce Metodie se crede că s-a născut în 827. Tatăl lor, Leon, era drungarios, adică guvernator al themei (regiune militar-administrativă a Imperiului Bizantin) din Tesalonic, a cărei jurisdicție cuprindea și slavii din Macedonia. Se crede că mama lor a fost de origine slavă. Fiind crescuți într-o zonă bilingvă, cu vorbitori de slavonă și greacă, cei doi frați au ajuns la o cunoaștere aprofundată a ambelor limbi. Ca urmare a poziției familiei lor, cei doi frați au beneficiat de o educație aleasă.

Cei doi frați și-au pierdut tatăl la o vârstă fragedă și au fost crescuți sub protecția unchiului lor, Teoctist, care era un demnitar de rang înalt al guvernului bizantin, responsabil cu comunicațiile poștale și cu relațiile diplomatice ale imperiului. În 843, el l-a chemat pe Constantin la Constantinopol pentru a-și continua studiile la universitatea de acolo. În Constantinopol, el a fost hirotonit diacon. Deoarece Constantin era un bun cunoscător al teologiei și se putea exprima cu ușurință în arabă și ebraică, prima sa misiune pe lângă Califul Abbasid Al-Mutawakkil a fost să discute principiile Sfintei Treimi cu teologii arabi și astfel să îmbunătățească relațiile diplomatice ale imperiului cu Califatul Abbasid.

De asemenea, Teoctist a aranjat ca Mihail să primească o poziție în administrația slavă a imperiului. Curând, el s-a retras la mănăstirea din Muntele Olimp unde a fost tuns cu numele de Metodie.

În 860, Împăratul Mihail al III-lea și Fotie, Patriarhul Constantinopolului, i-au trimis pe cei doi frați la hanul khazarilor într-o expediție misionară menită să zădărnicească planurile hanului de convertire la iudaism. Misiunea a eșuat iar hanul a ales iudaismul pentru poporul său, cu toate că mulți au ales creștinismul. La întoarcerea lor, Constantin a fost numit profesor de filozofie la universitate.

Apoi în 862, cei doi frați au fost invitați de Prințul Rastislav al Moraviei Mari să propovăduiască creștinismul pe meleagurile de sub tutela sa. Această solicitare a fost cauzată de eforturile prinților slavi din Europa Centrală care căutau să-și mențină independența de vecinii germanici. Rastislav căuta misionari creștini care să îi înlocuiască pe cei germani. Până la urmă această misiune s-a prelungit toată viața celor doi frați, deoarece ei erau adepții ideii prezentării creștinismului în limba celor cărora se propovăduia, așa cum era obiceiul în Răsărit. Pentru a-și îndeplini misiunea, ei au născocit alfabetul glagolitic, un precursor al alfabetului chirilic și au început să traducă Scripturile și literatura creștină în limba slavonă.

Clerul german folosea latina ca limbă liturgică pentru a-și menține influența în Moravia și, astfel, nu au fost deloc încântați de activitatea lui Constantin și Metodie, folosind această deosebire pentru a-i ataca pe cei doi frați. După ce au lucrat câțiva ani, cei doi frați au fost chemați de Papa Nicolae I să vină în fața Bisericii din Roma și să-și apere activitatea, zona în care își desfășurau ei activitatea fiind în jurisdicția Romei.

Cu toate acestea, înainte de sosirea lor la Roma, Nicolae a murit în 869 și a fost succedat de Adrian al II-lea. După ce Adrian a fost convins de ortodoxia celor doi frați, el a aprobat folosirea limbii slavone în cultul bisericii și le-a cerut să-și continue activitatea. El l-a hirotonit atunci pe Metodie ca episcop. Constantin a îmbrăcat rasa monahală într-o biserică greacă din Roma.

El a primit numele de Chiril, nume sub care este cunoscut de obicei. Chiril nu s-a mai întors în Moravia deoarece a murit la scurt timp după acestea. Data morții lui Chiril nu este cunoscută, dar se pare că a avut loc curând după hirotonirea sa, amândouă petrecute probabil în februarie 869, iar decesul său a survenit, cel mai probabil, în 14 februarie.

Episcopul Romei, Papa Adrian al II-lea, a reînființat vechea eparhie de Panonia, ca prima eparhie slavă de Moravia și Panonia, independentă de germani, la solicitarea prinților slavi Rastislav, Sviatopluk și Kocel. Aici, Metodie a fost numit arhiepiscop al noii eparhii. Cu toate acestea, la reîntoarcerea în Moravia în 870, regele german Ludovic și episcopii germani l-au convocat pe Metodie la un sinod în Ratisbona, unde l-au demis și întemnițat.

După ce germanii au fost înfrânți militar în Moravia, Papa Ioan al VII-lea l-a eliberat trei ani mai târziu și l-a reinstalat ca Arhiepiscop de Moravia. În curând, ortodoxia sa a fost din nou pusă sub semnul întrebării de către germani, în special din cauza folosirii slavonei. Încă o dată Ioan al VII-lea a aprobat folosirea slavonei la Sfânta Liturghie dar cu amendamentul că întâi se citea Evanghelia în latină și apoi în slavă.

De asemenea, acuzatorul lui Metodie, Wiching, a fost numit episcop vicar al lui Metodie, și din această poziție el a continuat să i se opună lui Metodie. Cu sănătatea șubrezită în urma îndelungatei lupte cu oponenții săi, Metodie a murit în 6 aprilie 885, după ce a recomandat ca succesor al său să fie numit ucenicul său, slavul din Moravia, Gorazd. Cei doi frați sunt prăznuiți în 11 mai.

 

Lucrările

Frații Chiril și Metodie sunt cunoscuți mai ales pentru dezvoltarea alfabetului glagolitic care a fost folosit ca să ducă cultura și literatura creștină printre slavi în propria lor limbă. Cu unele adăugiri ale ucenicilor lor, acesta a devenit alfabetul chirilic, și este folosit în prezent de majoritatea popoarelor slave. În orice caz, munca celor doi frați de a traduce Sfintele Scripturi, cultul bisericesc, nomocanonul și alte cărți creștine în slavonă constituie cel mai de seamă exemplu al misionarismului ortodox care a dus creștinismul popoarelor lumii.

Cu toate că la numai câțiva zeci de ani după moartea lui Metodie evenimentele aproape au distrus munca acestora în Moravia, munca lor a devenit piatra de temelie a civilizației slave din Europa de Est și de Sud-Est și a furnizat limba principală a eforturilor misionare din secolele următoare. În faptul continuării obiceiului Sfinților Apostoli de a propovădui creștinismul în limba tuturor popoarelor stă considerarea Sfinților Chiril și Metodie ca fiind întocmai cu apostolii. În această moștenire își caută originile reînviata Biserică Ortodoxă a Teritoriilor Cehiei (Moravia).

 

articole preluate de pe: ro.wikipedia.orgro.orthodoxwiki.org
cititi mai mult despre Chiril și Metodie pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro; doxologia.ro
cititi si Metodiu de Salonic (815 e.n. – 885 e.n.)

Metodiu de Salonic (815 e.n. – 885 e.n.)

Metodiu de Salonic 

foto preluat de pe doxologia.ro
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; ro.orthodoxwiki.org

 

Metodiu de Salonic

Metodiu de Salonic (n. ca. 815 în Salonic – d. 6 aprilie 885 în Moravia), a fost un misionar creștin, originar din Salonic.

Împreună cu fratele său, Chiril, a creat alfabetul chirilic și a răspândit creștinismul (începând din 863) în Moravia și Panonia. Împreună au tradus Biblia și textele liturgice în limba slavonă, scrise în alfabetul care mai târziu a fost numit “chirilic”.

Biblioteca Națională „Sfinții Chiril și Metodiu” de la Sofia a fost denumită în cinstea celor doi frați. Tot pentru a onora personalitățile lui Chiril și Metodiu, asteroidul descoperit pe 9 august 1978 de către astronomii sovietici L.I. Cernîh și N.C. Cernîh la Observatorul Astronomic Naucinîi din Crimeea a fost numit 2609 Kiril-Metodi.

 

Chiril și Metodie

Părinții noștri în rând cu sfinții Chiril și Metodie au fost doi frați care au dus credința ortodoxă popoarelor slave din centrul Europei în secolul al IX-lea. Pregătindu-și propovăduirea printre slavi, ei au inventat alfabetul glagolitic pentru a putea traduce Sfânta Scriptură și alte lucrări creștine în ceea ce în prezent se numește slavona veche. Mai târziu, alfabetul glagolitic s-a dezvoltat în alfabetul chirilic care este folosit și în prezent în unele limbi slave. Cei doi frați au fost canonizați și li s-a recunoscut rangul de Întocmai cu Apostolii pentru munca lor misionară. Numeroase detalii ale vieții lor au fost însă deformate de legendele care au apărut pe seama lor.
Prăznuirea lor în Biserica Ortodoxă este pe 11 mai.

Sfinţii Chiril (dreapta) şi Metodiu (stânga) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Sfinţii Chiril (dreapta) şi Metodiu (stânga) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Viețile

Constantin (mai târziu Chiril) și Mihail (mai târziu Metodie) s-au născut la începutul secolului al IX-lea în Tesalonic într-o familie senatorială. Anii exacți ai nașterii sunt necunoscuți. Constantin, cel mare, se crede că s-a născut în 826, în timp ce Metodie se crede că s-a născut în 827. Tatăl lor, Leon, era drungarios, adică guvernator al themei (regiune militar-administrativă a Imperiului Bizantin) din Tesalonic, a cărei jurisdicție cuprindea și slavii din Macedonia. Se crede că mama lor a fost de origine slavă. Fiind crescuți într-o zonă bilingvă, cu vorbitori de slavonă și greacă, cei doi frați au ajuns la o cunoaștere aprofundată a ambelor limbi. Ca urmare a poziției familiei lor, cei doi frați au beneficiat de o educație aleasă.

Cei doi frați și-au pierdut tatăl la o vârstă fragedă și au fost crescuți sub protecția unchiului lor, Teoctist, care era un demnitar de rang înalt al guvernului bizantin, responsabil cu comunicațiile poștale și cu relațiile diplomatice ale imperiului. În 843, el l-a chemat pe Constantin la Constantinopol pentru a-și continua studiile la universitatea de acolo.

În Constantinopol, el a fost hirotonit diacon. Deoarece Constantin era un bun cunoscător al teologiei și se putea exprima cu ușurință în arabă și ebraică, prima sa misiune pe lângă Califul Abbasid Al-Mutawakkil a fost să discute principiile Sfintei Treimi cu teologii arabi și astfel să îmbunătățească relațiile diplomatice ale imperiului cu Califatul Abbasid.

De asemenea, Teoctist a aranjat ca Mihail să primească o poziție în administrația slavă a imperiului. Curând, el s-a retras la mănăstirea din Muntele Olimp unde a fost tuns cu numele de Metodie.

În 860, Împăratul Mihail al III-lea și Fotie, Patriarhul Constantinopolului, i-au trimis pe cei doi frați la hanul khazarilor într-o expediție misionară menită să zădărnicească planurile hanului de convertire la iudaism. Misiunea a eșuat iar hanul a ales iudaismul pentru poporul său, cu toate că mulți au ales creștinismul. La întoarcerea lor, Constantin a fost numit profesor de filozofie la universitate.

Apoi în 862, cei doi frați au fost invitați de Prințul Rastislav al Moraviei Mari să propovăduiască creștinismul pe meleagurile de sub tutela sa. Această solicitare a fost cauzată de eforturile prinților slavi din Europa Centrală care căutau să-și mențină independența de vecinii germanici. Rastislav căuta misionari creștini care să îi înlocuiască pe cei germani.

Până la urmă această misiune s-a prelungit toată viața celor doi frați, deoarece ei erau adepții ideii prezentării creștinismului în limba celor cărora se propovăduia, așa cum era obiceiul în Răsărit. Pentru a-și îndeplini misiunea, ei au născocit alfabetul glagolitic, un precursor al alfabetului chirilic și au început să traducă Scripturile și literatura creștină în limba slavonă.

Clerul german folosea latina ca limbă liturgică pentru a-și menține influența în Moravia și, astfel, nu au fost deloc încântați de activitatea lui Constantin și Metodie, folosind această deosebire pentru a-i ataca pe cei doi frați. După ce au lucrat câțiva ani, cei doi frați au fost chemați de Papa Nicolae I să vină în fața Bisericii din Roma și să-și apere activitatea, zona în care își desfășurau ei activitatea fiind în jurisdicția Romei.

Cu toate acestea, înainte de sosirea lor la Roma, Nicolae a murit în 869 și a fost succedat de Adrian al II-lea. După ce Adrian a fost convins de ortodoxia celor doi frați, el a aprobat folosirea limbii slavone în cultul bisericii și le-a cerut să-și continue activitatea. El l-a hirotonit atunci pe Metodie ca episcop. Constantin a îmbrăcat rasa monahală într-o biserică greacă din Roma.

El a primit numele de Chiril, nume sub care este cunoscut de obicei. Chiril nu s-a mai întors în Moravia deoarece a murit la scurt timp după acestea. Data morții lui Chiril nu este cunoscută, dar se pare că a avut loc curând după hirotonirea sa, amândouă petrecute probabil în februarie 869, iar decesul său a survenit, cel mai probabil, în 14 februarie.

Episcopul Romei, Papa Adrian al II-lea, a reînființat vechea eparhie de Panonia, ca prima eparhie slavă de Moravia și Panonia, independentă de germani, la solicitarea prinților slavi Rastislav, Sviatopluk și Kocel. Aici, Metodie a fost numit arhiepiscop al noii eparhii. Cu toate acestea, la reîntoarcerea în Moravia în 870, regele german Ludovic și episcopii germani l-au convocat pe Metodie la un sinod în Ratisbona, unde l-au demis și întemnițat.

După ce germanii au fost înfrânți militar în Moravia, Papa Ioan al VII-lea l-a eliberat trei ani mai târziu și l-a reinstalat ca Arhiepiscop de Moravia. În curând, ortodoxia sa a fost din nou pusă sub semnul întrebării de către germani, în special din cauza folosirii slavonei. Încă o dată Ioan al VII-lea a aprobat folosirea slavonei la Sfânta Liturghie dar cu amendamentul că întâi se citea Evanghelia în latină și apoi în slavă.

De asemenea, acuzatorul lui Metodie, Wiching, a fost numit episcop vicar al lui Metodie, și din această poziție el a continuat să i se opună lui Metodie. Cu sănătatea șubrezită în urma îndelungatei lupte cu oponenții săi, Metodie a murit în 6 aprilie 885, după ce a recomandat ca succesor al său să fie numit ucenicul său, slavul din Moravia, Gorazd. Cei doi frați sunt prăznuiți în 11 mai.

 

Lucrările

Frații Chiril și Metodie sunt cunoscuți mai ales pentru dezvoltarea alfabetului glagolitic care a fost folosit ca să ducă cultura și literatura creștină printre slavi în propria lor limbă. Cu unele adăugiri ale ucenicilor lor, acesta a devenit alfabetul chirilic, și este folosit în prezent de majoritatea popoarelor slave. În orice caz, munca celor doi frați de a traduce Sfintele Scripturi, cultul bisericesc, nomocanonul și alte cărți creștine în slavonă constituie cel mai de seamă exemplu al misionarismului ortodox care a dus creștinismul popoarelor lumii.

Cu toate că la numai câțiva zeci de ani după moartea lui Metodie evenimentele aproape au distrus munca acestora în Moravia, munca lor a devenit piatra de temelie a civilizației slave din Europa de Est și de Sud-Est și a furnizat limba principală a eforturilor misionare din secolele următoare. În faptul continuării obiceiului Sfinților Apostoli de a propovădui creștinismul în limba tuturor popoarelor stă considerarea Sfinților Chiril și Metodie ca fiind întocmai cu apostolii. În această moștenire își caută originile reînviata Biserică Ortodoxă a Teritoriilor Cehiei (Moravia).

 

articole preluate de pe: ro.wikipedia.orgro.orthodoxwiki.org
cititi mai mult despre Chiril și Metodie pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro; doxologia.ro
cititi si Chiril de Salonic (826 e.n. – 869 e.n.)

Sfântul Cuvios Irodion de la Lainici, (1821 – 1900) stareţ al Mănăstirii Lainici (3 mai)

Sfântul Cuvios Irodion de la Lainici (1821 – 1900)

foto preluat de pe theologhia.wordpress.com
articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Sfântul Cuvios Irodion de la Lainici, (n. 1821 – d. 3 mai 1900), a trăit în secolul al XIX-lea, fiind monah la mănăstirea Cernica, apoi stareţ vreme de 41 de ani (1854-1900) al Mănăstirii Lainici. Prăznuirea sa se face pe 3 mai.

 

Viaţa

Cuviosul Irodion Ionescu s-a născut la Bucureşti în anul 1821, primind la botez numele de Ioan. La vârsta de 20 de ani, simţind chemarea spre viaţa monahală, a intrat ca vieţuitor la Mănăstirea Cernica, unde era pe atunci stareţ Sfântul Calinic. A fost tuns în monahism în anul 1846, primind numele de Irodion.

Era iubitor de fraţi, nevorbind pe nimeni de rău şi era nevoitor, chinuindu-şi trupul cu posturi, privegheri îndelungi şi sute de metanii zilnice. A ajuns să fie iubit şi respectat de toată obştea şi mai ales de stareţul său, Sfântul Calinic.

Când acesta devine episcop de Râmnic, îşi ia cu el câţiva ucenici pentru a-l ajuta. Între aceştia se afla şi cuviosul Irodion, pe care episcopul îl trimite la schitul Lainici în anul 1851. În 1853, este hirotonit diacon, apoi preot, având ascultarea de ecleziarh, apoi de stareţ, însărcinare pe care şi-o păstrează, cu scurte întreruperi, vreme de 41 de ani.

Mănăstirea Lainici - foto: manastirealainici.ro

Mănăstirea Lainici – foto: manastirealainici.ro

Când duhovnicul Sfântului Calinic a trecut la Domnul, acesta şi l-a ales pe cuviosul Irodion, fostul său ucenic, ca duhovnic şi povăţuitor. Cucerit de darurile duhovniceşti ale stareţului Irodion, Sfântul Calinic avea să-l numească „Luceafărul de la Lainici”.

Cuviosul Irodion a avut multe de îndurat din partea celor din jurul său, care-l pizmuiau pentru viaţa lui curată şi pentru darurile de care îl învrednicise Dumnezeu, însă el a răbdat toate cu smerenie. Faima lui s-a întins repede atât în Regatul României cât şi dincolo de munţi, în Transilvania, căci se învrednicise de darul facerii de minuni, alungând şi duhurile necurate. Era şi văzător cu duhul, astfel încât mulţi dintre cei care alergau la el primeau vindecare sufletească şi trupească. A prevestit şi pustiirea schitului, care avea să se şi petreacă nu după multă vreme de la adormirea sa.

Cuviosul Irodion a trecut la Domnul pe în ziua de 3 mai 1900, fiind îngropat la schitul Lainici. La şapte ani după adormirea sa, la stăruinţele ucenicului său şi prin grija stareţului de atunci, trupul său a fost dezgropat pentru a i se face iarăşi rânduiala înmormântării, potrivit unei vechi rânduieli monahale, însă, dezgropându-l, i-au aflat trupul neputrezit.

Întrucât schitul nu avea un osuar sau o gropniţă, trupul cuviosului Irodion a fost îngropat din nou, cu slujba cuviincioasă. La mormântul cuviosului veneau mulţi credincioşi să se roage, căutând şi primind alinare şi vindecare, căci sfântul avea şi după moarte darul facerii de minuni.

Din prea mare evlavie, mai mulţi au încercat să sape mormântul ca să ia părticele din moaştele Sfântului Irodion, spre cinstire. După ce obştea monahală s-a reînnoit cu monahi de la mănăstirea Frăsinei (1929), în anul 1930, stareţul Visarion a pus să se dezgroape moaştele cuviosului din nou şi le-a aşezat într-un sicriu mai mic, iar sicriul a fost pus într-o groapă dublă, foarte adâncă, aşezând mai apoi deasupra, pe ascuns, osemintele altui părinte, ca să ferească moaştele cuviosului de eventualii hoţi. Taina s-a păstrat atât de bine încât stareţul următor, Caliopie, care a încercat să afle moaştele sfântului, făcând săpături între anii 1975-1985, a găsit doar osemintele aşezate deasupra acestora şi, ştiind că nu aflase ceea ce căuta, a oprit după o vreme cercetările, văzând că nu reuşea să afle sfintele moaşte. Credincioşii care aveau evlavie la cuviosul Irodion au rămas tulburaţi.

După căderea comunismului, odată cu reînceperea, în libertate, a canonizării sfinţilor români, s-a ridicat şi problema proslăvirii cuviosului Irodion de la Lainici. Dovezi despre viaţa sfântă a cuviosului s-au strâns încă de la începutul anilor 1990, însă acesta a început cu sfinţii din perioade mai timpurii.

Sub îndrumarea mitropolitului Irineu al Olteniei, s-a încheiat cercetarea istorică asupra vieţii sfântului şi s-a trecut, după zile de post şi rugăciune, la dezgroparea mormântului pentru aflarea sfintelor moaşte. După câteva încercări nereuşite, acestea au fost găsite în sfârşit pe 10 aprilie 2009: erau foarte uşoare, maronii-portocalii la culoare şi răspândeau o mireasmă plăcută. Au fost aşezate într-o raclă, spre închinare, în biserica mănăstirii Lainici.

 

Proslăvirea

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a proslăvit pe cuviosul Irodion de la Lainici prin Temei nr. 6370 din 29 octombrie 2010, rânduindu-i ca zi de prăznuire data de 3 mai (ziua trecerii lui la Domnul). Proclamarea solemnă a canonizării sfântului Irodion s-a făcut la mănăstirea Lainici în ziua de 1 mai 2011.

 

cititi mai mult pe ro.orthodoxwiki.org
cititi mai mult despre Sfântul Cuvios Irodion de la Lainici si pe: doxologia.ro; ziarullumina.ro; theologhia.wordpress.com

 

Sfântul Cuvios Vasile de la Poiana Mărului (1692 – 1767)

Sfântul Cuvios Vasile de la Poiana Mărului (1692 – 1767)

foto preluat de pe doxologia.ro
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; ro.orthodoxwiki.org

 

Sfântul Cuvios Vasile de la Poiana Mărului a fost un călugăr valah de origine slavă, îndrumător duhovnicesc al lui Paisie Velicicovschi, care a contribuit la înnoirea monahismului ortodox din Țările Române. S-a născut în anul 1692 la Poltava, în Țaratul Rusiei, dar activitatea sa în slujba bisericii și-a desfășurat-o în Ţara Românească. După ce a adunat în jurul său o obște de peste 40 de călugări sihaștri la Mănăstirea Dălhăuți, pe care i-a îndrumat pe căile Domnului, Cuviosul Vasile s-a mutat la Mănăstirea Poiana Mărului, unde a continuat lucrarea sa de întemeiere a isihasmului românesc, adică practicarea rugăciunii minții. A trecut la cele veșnice la 25 aprilie 1767, la Mănăstirea Poiana Mărului, Țara Românească. A fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română pe 5 martie 2003.

 

Biografie

S-a născut la Poltava, pe atunci în Țaratul Rusiei, la sfârșitul secolului al XVII-lea. A fost atras de tânăr de viața monahală și, potrivit lui Paisie Velicicovschi, „a viețuit din tinerețe cu dumnezeiască râvnă în pustietăți cu mari râvnitori spre viața cea monahicească”. A trăit în sihăstriile din Rusia și Ucraina, ajungând în Țările Române și așezându-se, împreună cu alți călugări, în schitul Dălhăuți. A fost hirotonit ca preot și a condus ca stareț aproape douăzeci de ani schitul Dălhăuți. A adunat în jurul său o obște de peste 40 de călugări sihaștri moldoveni, munteni, ardeleni și ruși, formând o școală duhovnicească renumită.

Prin anii 1730-1733 s-a retras împreună cu 12 ucenici la Schitul Poiana Mărului din Munții Buzăului, ce fusese ctitorit de domnul Constantin Mavrocordat într-o pădure de foioase și conifere de la poalele muntelui Ulmușoru (943 m). Acolo a construit o biserică și chilii. A condus schitul în calitate de stareț și a introdus rânduieli monahale isihaste de proveniență athonită – după învățăturile Sf. Vasile cel Mare, Nil de la Sorska, Dimitrie al Rostovului -, punând accent pe ascultare, smerenie și rugăciune. În perioada stăreției sale, Schitul Poiana Mărului a avut influență directă asupra următoarelor așezări monahale din munții Buzăului: Dălhăuți, Bonțești, Trăisteni, Pometul Borșatanului, Rogozu, Cotești și Valea Neagră (toate aflate astăzi în județul Vrancea), precum și Rătești, Ciolanu, Cârnu și Găvanu (în județul Buzău).

Reînnoirea vieții monahale de la Poiana Mărului a atras numeroși călugări și credincioși din ținuturile Buzăului și Vrancei și chiar din alte țări. La sfatul călugărului Ignatii, care i-a povestit de fervoarea isihastă pe care a găsit-o în mănăstirile din Țările Române, rasoforul Platon Velicicovschi (viitorul stareț Paisie de la Neamț) a poposit în timpul Postului Mare din anul 1743 la schiturile Dălhăuți, Trăisteni și Cârnu, ce se aflau sub îngrijirea spirituală a starețului Vasile de la Poiana Mărului; starețul a avut o influență formativă importantă asupra vieții spirituale a lui Platon, învățându-l despre rugăciunea inimii. Platon a plecat în vara anului 1746 către Muntele Athos în scopul de a-și desăvârși experiența monahală. În anul 1750, aflat în pelerinaj la Muntele Athos, starețul Vasile l-a tuns în monahism sub numele de Paisie.

De numele Cuviosului Vasile de la Poiana Mărului se leagă existența isihasmului românesc, adică practicarea rugăciunii minții. Ca dascăl al rugăciunii, marele stareț a scris și câteva “Cuvinte despre paza minții“, despre rugăciune și creștere duhovnicească, care sunt scurte introduceri la scrierile filocalice ale Sfinților Nil de Soesca, Filotei, Isihie și Grigorie Sinaitul.

Starețul Vasile de la Poiana Mărului a murit la 25 aprilie 1767, fără a se cunoaște astăzi locul unde a fost înmormântat. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât în ședința sa din 4-5 martie 2003 canonizarea Cuviosului Vasile, cu data de prăznuire la 25 aprilie.

 

Scrieri

Sf. Vasile de la Poiana Mărului a copiat o serie de manuscrise din limba slavonă, dar a și scris câteva lucrări originale în slavona bisericească, dintre care cele mai remarcabile sunt:

- Cuvânt înainte (sau “Înainte călătorie“) la cartea lui Grigorie Sinaitul (“Înainte-călătorie celor ce vor să cetească această carte a Sfântului Grigorie Sinaitul și să nu greșească înțelegerea ce iaste într-însa”)

- Înainte cuvântare la “Capetele” fericitului Filotei Sinaitul (“Înainte cuvântare spre capetele fericitului Filotei Sinaitul”)

- Cuvânt înainte la cartea Cuviosului Nil de la Sora („Cuvânt înainte la cartea fericitului Nil de la Sorsca”)

- Adăugire (sau “Cuvânt pre urmă“) la cartea Sfântului Cuvios Nil de la Sora

și scrieri păstrate în copii

- „Închipuire cum să cade nouă celor ce suntem pătimași și călcăm poruncile … să ne îndreptăm prin pocăință și să ne învățăm lucrării cei cu mintea viețuind întru supunere

- „Întrebătoare răspunsuri adunate din Sfânta Scriptură pentru depărtarea de bucatele cele oprite făgăduinței călugărești cei de bună voie” (tipărită la Mănăstirea Neamț în 1816 cu binecuvântarea mitropolitului Veniamin Costachi)

A realizat o versiune slavonă a scrierii alegorice-religioase spaniole „Desiderie”. Au fost identificate 58 de manuscrise scrise de el.

Opera sa a fost tradusă în limba română și copiată în zeci de manuscrise ce au circulat în centrele bisericești și monahale din Țările Române.

 

Proslăvirea

Pentru viața sa curată, pusă în întregime în slujba Domnului, și pentru faptele sale sfinte, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, întrunit pe data de 5 martie 2003, a hotărât ca Vasile de la Poiana Mărului să fie trecut în rândul sfinților, cu data de prăznuire la 25 aprilie. Proclamarea oficială a canonizării acestuia a avut loc la 5 octombrie 2003.

 

articol preluat de pe: ro.wikipedia.orgro.orthodoxwiki.org

Macarie cel Mare (295/300 – 391/392 d. Hr.)

Macarie cel Mare (295/300 – 391/392 d. Hr.)

foto si articol preluate de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Sfântul Macarie cel Mare (295-392 d. Hr.), cunoscut și ca Macarie Egipteanul, a fost unul dintre Părinţii pustiei egiptene cu cea mai mare autoritate, fiind ucenic al sfântului Antonie cel Mare. Biserica Ortodoxă îl pomeneşte pe 19 ianuarie. Biserica Coptă îl pomeneşte pe 5 aprilie (Baramhat 27 după calendarul copt) şi pe 25 august (19 Mesra), data întoarcerii moaştelor sale la mănăstirea sa din pustia schetică. Biserica Romano-Catolică îl pomeneşte pe 15 ianuarie.

El nu trebuie confundat cu Sf. Macarie al Alexandriei sau cu Sf. Sfinţit Mucenic Macarie, episcop de Edkao (lângă Assiut, în Egiptul de Sus). Moaştele celor trei Sfinţi Macarie se păstrează la Mănăstirea Coptă Ortodoxă a Sf. Macarie cel Mare din Schetia (Wadi Natrun).

 

Viața

Sf. Macarie, unul dintre întemeietorii monahismului, s-a născut în satul Şabşir, Menuf, Egypt, aproximativ în anul 300 A.D. (după sinaxarul copt, Sfântul s-a născut în anul 295 d. Hr.), din părinţi drepţi şi credincioşi. Tatăl său se numea Avraam, iar mama lui Sara şi nu au avut multă vreme copii. Într-o noapte, tatălui său i s-a arătat un înger al Domnului, care i-a spus că Dumnezeu avea să îi dăruiască un fiu al cărui nume va fi cunoscut pe întreg pământul şi care va avea o mulţime de fii duhovniceşti. La scurt timp după această vedenie, cei doi au avut un fiu pe care l-au numit Macarie („Fericitul”).

Sf. Macarie era ascultător faţă de părinţii săi, iar harul lui Dumnezeu era cu el încă din tinereţe. Când tatăl său a încercat să îl silească să se însoare, împotriva voinţei lui, Macarie s-a prefăcut bolnav timp de câteva zile. Mai apoi l-a rugat pe tatăl său să îi îngăduie să iasă puţin din oraş ca să se liniştească. A plecat în sălbăticie şi s-a rugat Domnului Iisus Hristos să îl călăuzească pe drumul care Îi era bineplăcut Lui. Pe când era în sălbăticie, a avut o vedenie: i se părea că un Heruvim înaripat îl lua de mână şi îl urca pe vârful unui munte, arătându-i întreaga pustie, de la răsărit la apus şi de la nord la sud şi zicându-i: „Dumnezeu ţi-a dat ţie şi fiilor tăi drept moştenire această pustie”.

Când s-a întors din pustie, a aflat că logodnica lui, care era încă fecioară, murise. Macarie I-a mulţumit Domnului Hristos că îl ferise de o căsătorie pe care nu o dorea. La scurtă vreme, şi părinţii săi au adormit întru Domnul, iar el a dăruit tot ce avea săracilor şi nevoiaşilor. Când poporul din Shabsheer a văzut înfrânarea şi inima sa curată, l-au dus la episcopul de Ashmun (Egipt), care l-a hirotonit preot pentru satul lor. Enoriaşii i-au construit o colibă în afara oraşului şi mergeau la el pentru a se spovedi şi a primi de la el Sfintele Taine.

Într-o vreme, o fată nemăritată care rămăsese grea l-a învinuit pe Sfântul Macarie că el era tatăl copilului ei. Sfântul nu a răspuns acuzaţiei; şi-a asumat în linişte învinuirea nedreaptă, pentru care a fost şi bătut de săteni şi de familia fetei, care i-au cerut să o susţină financiar pe ea şi pe copil. Macarie a făcut şi acest lucru, împletind coşuri şi vânzându-le, iar preţul luat pe ele îl dădea părinţilor fetei.

Când a venit vremea ca tânăra femeie să nască, a fost cuprinsă de dureri îngrozitoare. A strigat atunci că nu Macarie, ci un alt bărbat era tatăl copilului ei. Auzind acestea, sătenii s-au ruşinat de felul în care se purtaseră cu sfântul şi au alergat să îi ceară iertare, însă când au ajuns la coliba Sfântului, au găsit-o goală. Sfântul Macarie, prinzând de veste că i se vădise nevinovăţia, fugise de laudele lor.

Sfântul Macarie Egipteanul s-a născut şi a crescut pentru viaţa pustnicească. Din fragedă copilărie îndeletnicindu-se cu fapta bună şi iubind viaţa virtuoasă şi împodobindu-se cu ea, a ajuns locaş dumnezeiesc al Duhului. A dobândit atâta răbdare în ostenelile lui pentru fapta bună, încât a primit puterea să gonească duhurile necurate. El avea deopotrivă şi darul înţelegerii; spunea mai dinainte ce avea să se întâmple şi era făcător de minuni. Pentru toate acestea după rugămintea îndelungată a arhiereului de atunci, a primit preoţia, căci arhiereul a hotărât să nu stea ascunsă făclia sub obroc, ci a căutat să-şi sfinţească mâna, prin atingerea de el. După sfinţire Macarie s-a dedat la nevoinţe şi mai grele: a făcut o hrubă pe sub pământ, care începând de la chilia lui, se întindea pe o lungime de o jumătate de stadiu, şi la capătul hrubei şi-a săpat cu mâinile lui o peşteră. Când veneau mulţi oameni să-l cerceteze, el intra în hrubă şi se ascundea în peşteră şi nimeni nu-l afla. Cât despre mâncare şi băutură, este de prisos să mai vorbim, de vreme ce trupul prin înfrânarea cea desăvârşită şi dumnezeiască mărturisea aceasta. Odată, venind la el un eretic, stăpânit de demonul îngâmfării şi zicând că nu există învierea morţilor, ca să-l înfrunte pe acest eretic, cuviosul a înviat pe un mort.

Sf. Macarie era acum (cca. 330 d.Hr.) în drum spre Schetia, unde avea să-şi petreacă aproape toţi cei şaizeci de ani din viaţă rămaşi. A rămas undeva în adâncul pustiei, în locul unde se afla Mănăstirea Sfinţilor Maxim şi Domadiu (astăzi Mănăstirea Coptă Ortodoxă de la El-Baramous). S-a dus să îl viziteze pe Sfântul Antonie cel Mare. Văzându-l, Sfântul Antonie a zis despre el: “Iată israelitean în care nu este vicleşug.” Sfântul Antonie l-a îmbrăcat cu Marea Schimă, apoi Macarie s-a întors la locul lui de vieţuire.

Când numărul monahilor din jurul său a crescut, a construit o biserică pentru aceştia. Relaţia Sf. Macarie cu ceilalţi monahi era una deosebită. Pentru ei, el era „bătrânul tânăr”, căci, deşi era tânăr, având doar treizeci de ani când a venit în Schetia, avea profunzimea şi înţelepciunea unei vârste mult mai avansate. Faima Sfântului Macarie a crescut şi s-a răspândit în întreaga ţară. Mulţi regi şi împăraţi au auzit de minunile pe care le Dumnezeu le înfăptuia prin el. Astfel, el a vindecat-o şi pe fiica regelui Antiohiei, care era posedată de un duh necurat. Într-o zi, când credea că în lume nu se mai găseau oameni drepţi, un glas a venit la el din cer şi i-a zis: „În cetatea Alexandriei sunt două femei cu frică de Dumnezeu”. Luând cu el o cârjă şi câteva provizii, a mers până în oraşul Alexandria, căutându-le, până ce a ajuns la casa lor. Când a intrat, ele l-au întâmpinat cu bucurie şi i-au spălat picioarele cu apă caldă. Apoi, când le-a întrebat despre viaţa lor, una dintre ele i-a răspuns:

„Nu este între noi nici o legătură de rudenie, iar când ne-am măritat cu aceşti doi fraţi, i-am rugat să ne lase să mergem la mănăstire, dar ei n-au primit. Aşa că am hotărât ca întreaga viață să o petrecem postind până seara şi făcând multe rugăciuni. Când fiecare dintre noi a avut un fiu, când unul dintre ei plângea, oricare dintre noi îl lua în braţe şi îi purta de grijă, fie că era sau nu fiul ei. Avem aceeaşi viaţă, gândim amândouă la fel, iar soţii noştri sunt păstori de oi, suntem săraci şi păstrăm doar cele ce ne trebuie pentru pâinea zilnică, iar ce rămâne dăruim săracilor şi nevoiaşilor.”

Când sfântul a auzit aceste cuvinte, a strigat, zicând: „Cu adevărat Dumnezeu priveşte la aplecarea inimilor şi dăruieşte Harul Sfântului Său Duh tuturor celor ce I se închină Lui!” Şi-a luat rămas-bun de la ele şi s-a întors în pustie.

S-a întâmplat o dată că un monah i-a rătăcit pe mulţi, zicând că nu este înviere a morţilor. Episcopul cetăţii Ossim din Egipt a mers la Sf. Macarie, povestindu-i despre acesta. Avva Macarie a mers la monahul acela şi a rămas cu el până ce monahul s-a îndreptat, părăsind rătăcirea aceea.

Sfântul Macarie ştia şi să fie blând cu cei din afara comunităţii creştine. Ştia că asupra acestora au mai mare efect cuvintele blânde şi iubitoare decât cele aspre. Se spune că odată, pe când călătorea împreună cu un monah mai tânăr, trecând pe lângă un preot păgân, ucenicul l-a întâmpinat cu cuvinte foarte aspre. Însă Sfântul Macarie l-a întâmpinat cu asemenea cuvinte iubitoare încât păgânul a întrebat de ce Macarie fusese atât de grijuliu. Avva a răspuns că îi părea rău pentru toţi cei care nu ştiau că toate nevoinţele şi toată închinarea lor erau în zadar. Auzind acestea, păgânul a fost atât de adânc mişcat încât a sfârşit prin a se converti şi a intra şi el în mănăstirea avvei Macarie şi, ducând o viaţă cuvioasă, a adus la credinţă mulţi păgâni, purtându-se cu ei cu aceeaşi dragoste şi grijă pe care le primise de la Sfântul Macarie.

Cuviosul spunea că există două cete de demoni; una se luptă cu oamenii prin patimi înspăimântătoare şi alta, a îngâmfării, împinge pe oameni la rătăcire. Satan rânduieşte ceata din urmă la fermecători şi la eretici. Sfântul a proorocit urgia Domnului asupra ucenicului său, care ascundea lucrurile săracilor şi nu se pocăia, iar pentru aceasta s-a îmbolnăvit de lepră. Iar pe un alt ucenic, care împins de demon mânca în fiecare zi câte trei coşuri de pâine şi bea un vas mare de vin, l-a făcut să mănânce numai trei bucăţi mici de pâine. Cuviosul Macarie l-a văzut şi pe diavol cum îşi purta meşteşugirile şi înşelăciunile în tigvuliţe. Pe Teopempt monahul, cel înşelat de diavol, l-a îndreptat. El a auzit glas dintr-o tigvă uscată a unui preot al idolilor, care se găsea în pustiu, zicând ca prin mijlocirea rugăciunilor lui cei din chinurile iadului se uşurează puţin. A proorocit pustiirea aşezărilor călugăreşti de la Skit. Pe un mort l-a înviat, ca să spună unde a ascuns averea unor oameni şi iarăşi a poruncit de a adormit. Acestea şi mai multe minuni şi spuse ale Sfântului le găsim în Patericul egiptean.

Sfântul Macarie cel Mare a luptat şi împotriva Arianismului şi a fost trimis în surghiun într-o insulă din delta Nilului aproximativ în anul 374 d.Hr., pentru că era un susţinător al Sfântului Atanasie cel Mare.. Pe când era acolo împreună cu Sf. Macarie al Alexandriei, fata unui preot păgân a început să aibă tot soiul de crize şi se credea că era posedată de diavol. Cei doi monahi au reuşit să o vindece, iar locuitorii, în semn de recunoştinţă, au dărâmat templul idolesc, construind în locul său o biserică. Auzind acestea, autorităţile i-au trimis îndată înapoi la mănăstirile lor pe cei doi monahi. După acest incident, Sf. Macarie s-a întors în pustia schetică, unde a continuat să lucreze la întemeierea vieţii monastice, lucrare începută de Sfântul Antonie cel Mare şi de Sfântul Pahomie cel Mare. Mănăstirea sa a crescut şi a înflorit, dimpreună cu întreaga viaţă monastică din regiune. Actuala Mănăstire Coptă Ortodoxă a Sf. Macarie cel Mare (Ortodoxă Orientală) se află în Wadi Natrun, vechea pustie schetică, la 92 de kilometri de Cairo, pe partea de vest a drumului către Alexandria. Aceasta a fost întemeiată de Sfântul Macarie în anul 360, care a devenit părintele duhovnicesc a mai mult de patru mii de monahi veniţi din toate părţile lumii – egipteni, greci, etiopieni, armeni, nubieni, asiatici, palestinieni, italici, gali şi iberi.

Sfântul Macarie cel Mare (295-392 d. Hr.), cunoscut și ca Macarie Egipteanul, a fost unul dintre Părinţii pustiei egiptene cu cea mai mare autoritate, fiind ucenic al sfântului Antonie cel Mare. Biserica Ortodoxă îl pomeneşte pe 19 ianuarie. Biserica Coptă îl pomeneşte pe 5 aprilie (Baramhat 27 după calendarul copt) şi pe 25 august (19 Mesra), data întoarcerii moaştelor sale la mănăstirea sa din pustia schetică. Biserica Romano-Catolică îl pomeneşte pe 15 ianuarie - foto: doxologia.ro

Sfântul Macarie cel Mare – foto: doxologia.ro

 

Adormirea Sfântului şi moaştele sale

Sf. Macarie cel Mare a trecut la Domnul în anul 390 (392 după sinaxarul copt), având 97 de ani. În ziua adormirii sale, el i-a văzut pe Sfinţii Antonie şi Pahomie în ceata sfinţilor. Un manuscris din Şebin El-Kum (Egipt) aminteşte că Sf. Pafnutie, ucenicul său, a văzut sufletul lui Macarie ridicându-se la cer şi i-a auzit pe diavoli strigând: „Ne-ai învins, Macarie”, la care Sfântul a răspuns „Încă nu v-am biruit”. Ajungând la porţile raiului, ei au strigat din nou: „O, Macarie, ne-ai biruit”. La care acesta a răspuns: „Binecuvântat fie Domnul Iisus Hristos care m-a scăpat din mâinile voastre”. Avva Macarie le-a poruncit ucenicilor săi să îi ascundă trupul, însă câţiva locuitori din satul natal al acestuia, Şabşir, au venit şi i-au furat trupul, construind o biserică în cinstea lui şi aşezându-i acolo trupul pentru aproximativ 160 de ani. Moaştele sale au fost mutate mai apoi mutate într-un alt oraş, unde au rămas timp de 440 de ani, până în vremea Papei-Patriarh al Alexandriei Mihail al V-lea, al 71-lea papă copt al Alexandriei. Când papa Mihail a plecat în pustie pentru a petrece perioada de post la mănăstire, a suspinat şi a zis: „Cât îmi doresc ca Dumnezeu să ne ajute ca trupul Părintelui nostru avva Macarie să fie în mijlocul nostru!” Mai târziu, stareţul mănăstirii Sfântului Macarie a plecat pentru treburile mănăstirii împreună cu mai mulţi bătrâni şi au vrut să aducă moaştele Sfântului la mănăstire. Locuitorii oraşului şi guvernatorul s-au împotrivit, însă peste noapte acestuia i s-a arătat avva Macarie, cerându-i să dea trupul său monahilor. Acesta a ascultat porunca sfântului şi bătrânii au purtat trupul Sfântului, cu multă bucurie, înapoi la mănăstire, fiind petrecuţi de o mare mulţime de oameni veniţi să îşi ia rămas-bun de la Sfânt. Pentru amintirea acestei zile minunate, Biserica Coptă a instituit o zi specială de pomenire.

 

Cuvinte ale avvei Macarie

“Acesta este semnul creştinului, că oricât se nevoieşte şi oricât lucrează după dreptate, simte că n-a făcut nimic şi, postind, zice “Acesta nu e post,” iar în rugăciune stând, “Aceasta nu e rugăciune,” şi încă în stăruinţă la rugăciune adaugă, “N-am arătat deloc stăruinţă, ci abia încep să mă străduiesc să lucrez”; şi chiar drept fiind înaintea lui Dumnezeu, el zice “Nu, eu nu sunt drept, eu nu mă nevoiesc, ci doar pun început în fiecare zi.”

“Sufletul care-L iubeşte cu adevărat pe Dumnezeu şi pe Hristos, chiar de ar face şi zece mii de lucruri drepte, se vede pe sine ca şi cum n-ar fi lucrat nimic, din pricina râvnei sale de neostoit după Dumnezeu. Chiar când şi-ar copleşi trupul cu posturi şi cu priveghere, el va privi la virtuţile sale ca şi cum nici măcar nu ar fi început să le lucreze.”
“Sufletele care iubesc adevărul şi pe Dumnezeu, care tânjesc cu multă nădejde şi credinţă să se îmbrace cu totul în Hristos nu au aşa mare nevoie să rămână în amintirea altora, nici nu rabdă, chiar şi pentru puţină vreme, să fie lipsite de râvna după cele cereşti şi de dragostea înflăcărată pentru Domnul; ci fiind în întregime şi pe deplin răstigniţi pe Crucea lui Hristos, capătă în ei înşişi simţirea unei tot mai mari apropieri duhovniceşti de Mirele ceresc .”

“Dumnezeu S-a smerit pentru tine, iar tu nu te vei smeri pentru tine însuţi? Domnul Însuşi, care este Calea şi e Dumnezeu, după ce a venit, nu pentru Sine, ci pentru tine, ca să-ţi fie pildă în toate cele bune, priveşte, a venit întru asemenea smerenie, „chip de rob luând” Filipeni 2,7 ], El care este Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu, Fiul Împăratului… Ci nu dispreţui vrednicia Sa dumnezeiască, atunci când priveşti la El, care în cele din afară S-a smerit ca unul dintre noi. Pentru noi S-a arătat El astfel, nu pentru Sine… Când L-au scuipat peste faţă şi I-au pus pe cap o cunună de spini şi L-au lovit, ce umilinţă mai mare ar fi putut El să îndure?… Dacă Dumnezeu primeşte asemenea insulte şi suferinţe şi umilinţe, tu, care după fire eşti lut şi eşti muritor, oricât de mult ai fi umilit, nu vei ajunge niciodată să faci ceva asemănător cu ce a făcut Stăpânul tău. Dumnezeu S-a smerit pe Sine pentru tine, iar tu nu te vei smeri pentru tine însuţi?!” — Omilia 26, 25-26.

Zis-a avva Macarie : de s-a făcut întru tine defăimarea ca lauda şi sărăcia ca bogăţia şi lipsa ca îndestularea, nu vei muri. Căci cu neputinţă este ca cel ce crede bine şi lucrează cu blagoslovenie să cadă în necurăţia patimilor şi în înşelăciunea diavolilor. (Avva Macarie, Patericul egiptean)

Sfântul Cucios Macarie cel Mare (295-392 d. Hr.), cunoscut și ca Macarie Egipteanul, a fost unul dintre Părinţii pustiei egiptene cu cea mai mare autoritate, fiind ucenic al sfântului Antonie cel Mare. Biserica Ortodoxă îl pomeneşte pe 19 ianuarie. Biserica Coptă îl pomeneşte pe 5 aprilie (Baramhat 27 după calendarul copt) şi pe 25 august (19 Mesra), data întoarcerii moaştelor sale la mănăstirea sa din pustia schetică. Biserica Romano-Catolică îl pomeneşte pe 15 ianuarie - in imagine, Sfântul Cucios Macarie cel Mare cu un heruvim - foto: ro.orthodoxwiki.org

Sfântul Cucios Macarie cel Mare cu un heruvim – foto: ro.orthodoxwiki.org

 

Scopul Întrupării

“Aş vrea să vorbesc despre un lucru mai subtil şi mai adânc pe cât voi putea de bine. De aceea, ascultaţi cu atenţie. Dumnezeu Cel necuprins, de neatins şi necreat a luat trup, şi pentru bunătatea Sa nemăsurată şi de nedescris, dacă pot spune aşa, S-a micşorat pe Sine, împuţinându-şi slava Sa cea de neatins ca să poată fi una cu creaturile Sale, ca ei să poată să ajungă sa ia parte la viaţa dumnezeiască (II Petru 1, 4). Dumnezeu, Care e dincolo de orice limitare şi depăşeşte cu mult cuprinderea înţelegerii omeneşti, prin bunătatea Sa, S-a micşorat pe Sine şi a primit membrele trupului nostru omenesc, pe care El le-a înconjurat cu o slavă de neatins. Şi prin mila şi iubirea Sa de oameni, luând El Însuşi trup, Se amestecă pe Sine şi se face „un singur Duh” (I Corinteni 6, 17) cu ei, după mărturia lui Pavel. El se face un suflet, dacă pot spune aşa, într-un suflet, fire în fire pentru ca sufletul să poată să trăiască în Dumnezeu şi să simtă viaţa cea fără de moarte şi să devină părtaş la slava cea veşnică.” — Omilia 4, 9-10.

 

Imnografie

- Tropar, glasul I:

Locuitor pustiului şi înger în trup şi de minuni făcător te-ai arătat, de Dumnezeu purtătorule, Părintele nostru Macarie, cu postul, cu privegherea, şi cu rugăciunea cereştile daruri luând, vindeci pe cei bolnavi şi sufletele celor ce aleargă la tine cu credinţă. Mărire Celui ce ţi-a dat putere, mărire Celui ce te-a încununat pe tine, mărire Celui ce lucrează prin tine tuturor tămăduiri.

- Condac (glasul al I-lea):

Viaţă fericită ducând în lume, te-ai învrednicit a te sălăşlui în pământul celor blânzi, împreună cu cetele fericiţilor, Macarie, purtătorule de Dumnezeu; şi locuind în pustiu, ca într-o cetate, ai primit de la Dumnezeu harul minunilor. Pentru aceasta te cinstim.

- Alt condac, glasul al IV-lea:

În casa înfrânării Domnului cu adevărat te-a pus,ca pe o stea nerătăcitoare, luminând marginile, părinte al părinţilor, Macarie prea cuvioase.

 

articol preluat de pe: ro.orthodoxwiki.org
cititi mai mult despre Macarie cel Mare si pe: doxologia.ro; en.wikipedia.org

Sfântul Dimitrie cel Nou (27 octombrie)

Sfântul Dimitrie cel Nou

foto preluat de pe doxologia.ro
articol preluat de pe: ro.wikipedia.org; ro.orthodoxwiki.org

 

Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou (Basarabov) este sfântul ocrotitor al Bucureștilor. S-a născut în secolul al XIII-lea (dupa alte surse, in sec al XV-lea, iar dupa sinxarele Bisericii bulgare, in sec al XVII-lea) în satul Basarabovo din Bulgaria. Se crede că inițial a fost păstor, pentru ca mai târziu să îmbrace haina monahală la o mănăstire situată nu departe de satul natal. Moaștele sfântului au fost depuse la biserica din Dealul Mitropoliei din București în secolul al XVIII-lea. Biserica Ortodoxă Română și cea Bulgară îl prăznuiesc la data de 27 octombrie.

 

Viața

Sfântul Dimitrie cel Nou a trăit în secolul al XIII-lea. S-a născut în satul Basarabi, lângă Rusciuc (Ruse, în Bulgaria de azi) aflat pe marginea râului Lom, în vremea țaratului vlaho-bulgar al lui Petru și Ioniță Asan. A fost o vreme păstor. Îmbrățișând însă viața monahală, a intrat într-o mânăstire orânduită într-o peșteră din apropierea locului său de origine (mănăstirea mai există și în zilele noastre). Nevoindu-se cu post, rugăciune și priveghere, s-a învrednicit de darul facerii de minuni. Cunoscându-și dinainte ceasul morții, și-a ales ca mormânt un loc apropiat, între două pietre unde singur s-a dus și și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu. Mai multe nu se cunosc despre viața Sfântului, care ar fi rămas necunoscut dacă nu ar fi fost descoperit din mila lui Dumnezeu.

 

Descoperirea Sfintelor sale Moaște și mutarea lor

După mai multă vreme, crescând apele râului Lom, s-a surpat malul de lângă peșteră și au căzut mai multe pietre din stâncă, între care cele între care se aflau moaștele Sfântului, care au căzut în apă. Iar după o vreme, Sfântul s-a arătat unei fete bolnave, zicându-i să-l scoată din apă, iar el o va tămădui. Copila a zis părinților ei, care au mers împreună cu preoți și cu o mulțime mare de oameni, au aflat moaștele oamenilor neputrezite și luminate.

Știrea despre aflarea moaștelor Sfântului s-a răspândit repede, astfel că domnitorul de atunci al Țării Românești a trimis mai mulți preoți și boieri ca să le ia și să le aducă la biserica de la Curtea domnească. Însă nevoind atunci Sfântul să meargă la București, după ce au mers o vreme, în dreptul unei fântâni, moaștele s-au făcut foarte grele și nu au mai putut fi mutate. Atunci, punând moaștele Sfântului într-un car la care au înjugat doi junci neînvățați, i-au lăsat să meargă unde vor voi, iar aceștia s-au întors în satul Basarabi. Întorcându-se trimișii la București și povestind cele întâmplate, domnitorul Țării Românești a trimis atunci bani și s-a ridicat o biserică în cinstea Cuviosului Dimitrie acolo, unde au fost așezate și moaștele Sfântului, făcând multe minuni.

În vremea războiului între Imperiul Rus și cel Otoman, între 1769-1774, cucerind rușii întreaga zonă, au ajuns și în câteva sate de peste Dunăre, între care și Basarabi, de unde moaștele Sfântului au fost luate de generalul Piotr Saltîkov spre a fi duse în Rusia. Însă un creștin din Țara Românească, Hagi Dimitrie, le-a cerut de la general ca răsplată și răscumpărare pentru cele suferite în timpul războiului. Generalul a dăruit atunci moaștele Sfântului Țării Românești, fiind primite de mitropolitul de atunci, Grigorie al II-lea al Ungrovlahiei și de tot poporul cu mare cinste. Moaștele Sfântului au fost așezate în Catedrala mitropolitană a Ungrovlahiei, la București, unde se găsesc până astăzi. În vremea aceea, pentru rugăciunile Sfântului, a încetat nu doar războiul, ci și o epidemie de ciumă ce se pornise în acea vreme. Mâna dreaptă a Sfântului a fost trimisă însă la Kiev.

În timpul Primului Război Mondial, în perioada ocupației germane, mai mulți soldați bulgari au încercat să ia moaștele Sfântului din catedrală, pentru a le duce în Bulgaria. Dar aflând bucureștenii, s-a făcut tulburare mare în oraș, astfel încât chiar germanii au dat dispoziții ca aliații lor bulgari să înapoieze moaștele Sfântului.

 

Minunile

Mai multe din aceste minuni s-au petrecut și cu moaștele sale, încă de când erau încă la Basarabi. Căci din prea multa evlavie către sfântul, mai mulți credincioși și credincioase au încercat să fure părticele din acestea, fie nu s-au putut mișca din loc, fie au rămas ca împietriți, pentru că sfântul nu voia să îngăduie asemenea lucruri, astfel că numai după ce și-au cerut iertare de la Sfântul Dimitrie au putut pleca vindecați.

Un episcop de Preslav, pe nume Ioanichie, îmbolnăvindu-se greu, a fost adus la biserica Sfântului și, adus fiind de cei care îl purtau în vremea Sfintei Liturghii, după trei ceasuri s-a ridicat sănătos, putând să umble singur.

De asemeni, de când moaștele Sfântului au fost aduse la București, Cuviosul Dimitrie a făcut multe minuni, aducând vindecări, ocrotind orașul și dăruind multe binecuvântări celor ce se închină cu credință la Sfintele sale Moaște.

 

Cinstirea Sfântului Dimitrie cel Nou în România

Sfântul Dimitrie a fost primit cu mare bucurie și evlavie în România. Aducând multe binecuvântări orașului și țării, evlavia credincioșilor față de acesta a crescut mereu. Se obișnuia a scoate moaștele sale în procesiune prin oraș sau pe câmpuri în vremea epidemiilor, a secetei sau ploilor. În ziua de prăznuire a Sfântului, uneori chiar dinainte, racla cu moaștele Sfântului este deschisă, spre a fi cinstită de credincioși.

În perioada comunistă, pelerinajele la moaștele Sfântului nu au mai putut avea aceeași amploare. Totuși evlavia credincioșilor față de dânsul nu a scăzut, iar el a continuat să ocrotească orașul, țara și Patriarhia însăși. În anul 1950, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a decis generalizarea cultului său în întreaga Biserică Ortodoxă Română, ceea ce s-a și făcut, printr-o slujbă specială, în 27 octombrie 1955.

După mărturia fericitului întru adormire patriarh Teoctist, ajutorul Sfântului Dimitrie s-a făcut simțit și în ultimii ani ai comunismului, când regimul Ceaușescu a încercat, fără succes, mutarea Patriarhiei de la locul său.

După căderea comunismului, pelerinajele s-au reluat, crescând în amploare an de an, spre a ajunge unul din cele mai importante din România, după cel al Sfintei Parascheva de la Iași. Racla cu moaștele sfântului, deschisă, este scoasă în fiecare an spre cinstire de către credincioși, fiind așezată sub un baldachin, lângă Catedrala Patriarhală din București.

În anul 2005, o icoană cuprinzând părticele din moaștele Sfântului a fost dăruită de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române Bisericii Bulgariei, fiind așezată în mănăstirea de la Basarabovo, locul unde s-a nevoit sfântul.

Datorită numărului mare al credincioșilor veniți, care stau ore, uneori zeci de ore la rând spre a se închina Sfintelor Moaște la Catedrala patriarhală din București, numărul zilelor în care racla este așezată spre cinstire aici a crescut progresiv, ajungând în 2008 la șase zile (23-28 octombrie). Cu ocazia pelerinajului din 2008, spre bucuria credincioșilor evlavioși, au fost aduse din Grecia, spre cinstire împreună cu moaștele Sfântului Dimitrie cel Nou, părticele din moaștele Sfântului Apostol Pavel.

 

articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; ro.orthodoxwiki.org
cititi mai mult despre Sfântul Dimitrie cel Nou si pe: ro.orthodoxwiki.orgdoxologia.ro