Articole

Sfinții Cuvioși Sila, Paisie și Natan de la Sihăstria Putnei (Secolul al XVIII-lea)

foto preluat de pe doxologia.ro

articole preluate de pe: basilica.rodoxologia.ro

 

Sfinții Cuvioși Sila, Paisie și Natan de la Sihăstria Putnei (Secolul al XVIII-lea)


 

Sfinții Cuvioși Sila, Paisie și Natan s-au nevoit în veacul al XVIII-lea în Sihăstria Putnei, loc de aspră nevoință și de liniște în care se retrăgeau cei mai aleși monahi putneni.

Sfinții Cuvioși Sila, Paisie și Natan de la Sihăstria Putnei (Secolul al al XVIII-lea) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sfinții Cuvioși Sila, Paisie și Natan de la Sihăstria Putnei (Secolul al al XVIII-lea) – foto preluat de pe doxologia.ro

Cu prilejul împlinirii a 550 de ani de la întemeierea Mănăstirii Putna și a 20 de ani de la resfințirea vechii biserici de la Sihăstria Putnei, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât, în ședința sa din 6-7 iunie 2016, trecerea în rândul Sfinților a Cuvioșilor Sila, Paisie și Natan de la Sihăstria Putnei, cu zi de prăznuire la 16 mai.

 

Sfântul Cuvios Sila (1697 – 1783)


 

Sfântul Cuvios Sila s-a născut în anul 1697 în ținutul Botoșanilor, din părinți ortodocși, Ion și Ioana.

A intrat ca frate începător la Schitul Orășeni (com. Cristești, jud. Botoșani), fiind foarte tânăr, de unde, în anul 1714, la vârsta de 17 ani, a venit la Sihăstria Putnei, unde a fost primit și apoi călugărit de starețul Teodosie.

După trecerea acestuia la cele veșnice, starețul Dosoftei, noul părinte duhovnicesc al schitului, a rânduit să fie hirotonit diacon și preot, iar la scurt timp să fie tuns în schima mare.

Ca ucenic și ajutor al starețului Dosoftei, ieroschimonahul Sila a purtat grijă timp de peste 30 de ani de toate cele necesare obștii, ostenindu-se, în același timp, la slujbele bisericii și la împlinirea pravilei de chilie.

În toamna anului 1753, trecând la Domnul starețul Dosoftei, Cuviosul Sila a fost numit stareț de către mitropolitul Moldovei, Sfântul Iacob Putneanul.

Ca părinte duhovnicesc al obștii, a înnoit viața duhovnicească a Sihăstriei Putnei, iar ca bun chivernisitor, cu binecuvântarea mitropolitului Iacob, a zidit o biserică nouă de piatră cu hramul Buna-Vestire, pe care a împodobit-o cu toate cele trebuitoare, precum și o nouă trapeză și chilii.

Ajuns vestit duhovnic și povățuitor de suflete, Cuviosul Sila a fost prețuit atât de credincioșii simpli, cât și de domnitorii Moldovei Constantin Cehan Racoviță și Grigorie Calimachi, precum și de înalți dregători, egumeni și arhierei, pe toți povățuindu-i cu înțelepciune pe calea mântuirii.

Sub îndrumarea sfântului stareț, monahii din Schit se îndeletniceau cu caligrafierea manuscriselor ce cuprindeau sfinte slujbe și importante scrieri ale Sfinților Părinți.

Dintre ucenicii săi, cel mai cunoscut este episcopul Rădăuților Dosoftei Herescu.

Ultimii ani de viață Cuviosul Sila și i-a petrecut în multe lipsuri și încercări, ca urmare a răpirii Bucovinei de către Imperiul Habsburgic, în anul 1774, și a îngrădirilor puse de noua stăpânire.

Schitul nu avea cele necesare hranei monahilor și era nevoit să se împrumute de bani și alimente.

Cunoscându-și apropiatul sfârșit pământesc, Sfântul Sila a pus povățuitor Sihăstriei Putnei pe Cuviosul Natan, apoi și-a cerut iertare de la toți.

La 23 aprilie 1783, după ce se nevoise aproape 70 de ani la Sihăstria Putnei, Cuviosul ieroschimonah Sila și-a dat cu pace sufletul în mâinile Domnului, pe Care L-a iubit și slujit întreaga sa viață.

 

Sfântul Cuvios Paisie (1701 – 1784)


 

Sfântul Cuvios Paisie s-a născut în anul 1701 și a intrat de tânăr în viața monahală.

Pentru vrednicia sa a fost hirotonit diacon, apoi preot, și a ajuns egumen la Mănăstirea Sfântul Ilie, de unde a trecut la Mănăstirea Râșca.

După o vreme a venit la Schitul Sihăstria Putnei, viețuind întru adâncă smerenie.

Deși nu a fost stareț al Sihăstriei, el era un rugător înfocat, sprijinind în credința ortodoxă pe toți, mai ales în vremea stăpânirii străine.

De asemenea, el primise de la Dumnezeu darul înainte-vederii, care, adăugându-se celorlalte virtuți, l-a făcut să fie cinstit de către toți ca un mare părinte duhovnicesc.

Împreună cu stareții Sila și Natan a fost martor al greutăților din anii de stăpânire austriacă, dar s-a dovedit un nevoitor plin de râvnă.

A trecut cu pace la cele veșnice în data de 16 decembrie 1784.

 

Sfântul Cuvios Natan (1717 – 1784)


 

Sfântul Cuvios Natan s-a născut în anul 1717, fiind originar din Pașcani.

A fost mai întâi viețuitor și eclesiarh la Mănăstirea Putna, unde a fost hirotonit diacon, apoi preot.

Dornic de mai multă rugăciune și liniște, s-a retras la Sihăstria Putnei, unde a primit schima cea mare cu numele de Natan.

Cuviosul Natan a fost cunoscut ca un duhovnic foarte iscusit, fiindu-i părinte duhovnicesc și marelui mitropolit Iacob Putneanul.

Totodată, viețuitorii din sihăstrie, împreună-nevoitori cu el, dar și credincioșii închinători îl cinsteau ca pe un adevărat părinte și păstrător al bunelor rânduieli ortodoxe.

El se îndeletnicea și cu caligrafierea de manuscrise și cu alcătuirea pomelnicelor ctitoricești.

În anul 1781 a fost rânduit stareț de către Cuviosul Sila, care se pregătea pentru trecerea la cele veșnice.

Deși înaintat în vârstă, ieroschimonahul Natan a continuat cu multă râvnă și jertfelnicie lucrarea duhovnicească a înaintașului său, călăuzind obștea încredințată lui spre păstorire timp de trei ani și jumătate, deși lipsurile și greutățile erau tot mai mari din pricina ocupației habsburgice.

La capătul unei vieți închinate lui Dumnezeu, în neagonisire și curăție, după ce a purtat cu multă răbdare și necontenită rugăciune povara grea a bolilor, Cuviosul ieroschimonah Natan s-a mutat la Domnul, a doua zi după sărbătoarea Nașterii Mântuitorului Hristos, pe 26 decembrie 1784.

La scurt timp după trecerea la cele veșnice a celor trei Sfinți ieroschimonahi, Schitul Sihăstria Putnei s-a pustiit din pricina vitregiei vremurilor.

După mai bine de 200 de ani, la începutul Postului Mare din anul 1990, un monah putnean, retras pe locul fostului Schit, a văzut o lumină cerească deasupra pronaosului vechii biserici ruinate, lumină care a înconjurat biserica, apoi s-a făcut nevăzută.

La puțin timp după aceasta, pe 24 aprilie 1990, când s-a început refacerea Schitului, în pronaosul vechii biserici s-au descoperit mormintele celor trei Cuvioși: Sila, Paisie și Natan, în care se aflau osemintele lor, galbene ca ceara și răspândind bună-mireasmă.

În anii ce au urmat numeroase vindecări minunate s-au săvârșit la racla cu moaștele Cuvioșilor.

De aceea, cu prilejul împlinirii a 550 de ani de la întemeierea Mănăstirii Putna și a 20 de ani de la resfințirea vechii biserici de la Sihăstria Putnei, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât, în ședința sa din 6-7 iunie 2016, trecerea în rândul Sfinților a Cuvioșilor Sila, Paisie și Natan de la Sihăstria Putnei, cu zi de prăznuire la 16 mai.

Pentru ale lor sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluiește-ne pe noi. Amin.

 

Imnografie


 

Troparul Sfinților Cuvioși Sila, Paisie și Natan de la Sihăstria Putnei

Glasul 1

Mărturisitori ai dreptei credinţe şi apărători ai neamului românesc v-aţi arătat, Sfinţilor Cuvioşi Sila, Paisie şi Natan. Cu postul, cu privegherea şi cu rugăciunea ostenindu-vă, cereştile daruri aţi luat. Rugaţi-vă lui Hristos Dumnezeu să se mântuiască sufletele noastre.

Condacul Sfinților Cuvioși Sila, Paisie și Natan de la Sihăstria Putnei

Glasul 8

Podobie: Apărătoare Doamnă …

Pe cuvioşii părinţi ai Bucovinei, Sfinţii Sila, Paisie şi Natan să-i lăudăm. Aceştia mult nevoitori fiind, înţelepţi îndrumători s-au arătat. Pentru aceasta cu evlavie cântăm: Bucuraţi-vă, Cuvioşilor Părinţi, rugători înaintea lui Dumnezeu pentru sufletele noastre.

Sfântul Brendan Călătorul (484 – 577)

foto preluat de pe www.crestinortodox.ro

articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Sfântul Brendan Călătorul (484 – 577)


 

Sfântul Brendan Călătorul (484 - 577) - foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Sfântul Brendan Călătorul (484 – 577) – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Cuviosul și de Dumnezeu-purtător Părintele nostru Brendan Marinarul (sau Călătorul) a fost un călugăr ortodox irlandez din secolul al VI-lea.

Probabil, este primul ortodox care a pus piciorul pe pământul Canadei și, astfel, este primul dintre sfinții care au călcat teritoriile din America de Nord.

Mai este cunoscut și sub numele de Brendan din Clonfert.

El este prăznuit de Biserică în 16 mai.

 

Viața


 

„Sfântul Brendan și balena” dintr-un manuscris din secolul al XV-lea - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

„Sfântul Brendan și balena” dintr-un manuscris din secolul al XV-lea – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Sfântul Brendan s-a născut în 484 la Tralee în Kerry, Irlanda.

El a înființat câteva mănăstiri în Irlanda, inclusiv Cluain Ferta Brenaind (sau Clonfert) din County Galway.

Călătoriile sale misionare și pastorale l-au dus prin insulele Scoției și, posibil, prin Țara Galilor.

El a adormit în domnul, în pace în 577.

 

O cronică latină de la începutul secolului al IX-lea, Navigatio Brendani (Călătoria lui Brendan), l-a făcut să devină eroul unei aventuri creștine, care a inclus și călătorii departe de coastele vestice ale Irlandei.

Menționările precizează vizitele călătorilor irlandezi în America încă din secolul al VIII-lea, înainte de vikingi; dar dacă Sfântul Brendan însuși a făcut acest voiaj este încă motiv de dispută, în principal din cauza îndoielilor legate de capacitatea unei bărci din piele de bou, nava cu care ar fi călătorit Brendan, de a face față unei astfel de călătorii.

 

În 1976, exploratorul irlandez Tim Severin a construit o barcă din piele de bou tăbăcită, o replică a celei folosite de Brendan, și timp de două veri el a navigat din Irlanda, via Insulele Hebride, Insulele Faroe și Islanda către Newfoundland pentru a demonstra că această călătorie a sfântului era realizabilă.

În călătoria sa, el a avut parte de întâlniri, cum ar fi aisberguri și animale de mare, printre care belene și porpoises, despre care el crede că sunt modelele din realitate pentru întâlnirile fantastice din legendele despre Brendan.

(Vezi The Brendan Voyage, ISBN 0-349-10707-6.)

 

Imnografie


 

Tropar (Glas 4)

Arătarea Dumnezeirii s-a făcut prin tine, Sfinte Părinte Brendan,
Pentru că luând Crucea ai urmat lui Hristos,
Și prin faptele tale ne-ai arătat să disprețuim carnea pentru că este trecătoare,
Și să ne curățăm sufletul de păcate pentru că este nemuritor:
Iar pentru acestea toate, Sfinte Părinte, sufletul tău petrece împreună cu îngerii.

 

cititi mai mult despre Sfantul Brendan Calatorul si pe: www.crestinortodox.roro.wikipedia.orgen.wikipedia.org

 

Sfântul Cuvios Memnon, făcătorul de minuni (Secolul al II-lea d.HR.)

foto preluat de pe doxologia.ro

articole preluate de pe: basilica.rodoxologia.ro

 

Sfântul Cuvios Memnon, făcătorul de minuni (Secolul al II-lea d.HR.)


 

Sf. Cuv. Memnon, făcătorul de minuni (secolul al II-lea d.HR.) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Cuv. Memnon, făcătorul de minuni (secolul al II-lea d.HR.) – foto preluat de pe doxologia.ro

Cuviosul Părintele nostru Memnon s-a dat din tinerețe lui Dumnezeu și s-a făcut locaș curat al Sfântului Duh; pentru că a supus pe trup duhului, omorându-și patimile cu petrecerea cea aspră în multe osteneli și a fost mai mare al călugărilor.

Iar pentru viața sa asemenea cu îngerii, a luat de la Dumnezeu dar îndestulat de faceri de minuni; căci tămăduia boli netămăduite și făcea multe minuni.

Pentru că în loc uscat a scos izvor de apă cu rugăciunea sa; o corabie, înviforîndu-se și afundându-se în învăluirile mării, prin arătarea sa, a izbăvit-o de la înnecare de multe ori; lăcustele ce năvăliseră și prăpădeau tot felul de roduri și iarbă, le-a izgonit, și altele preaslăvite minuni făcea.

De aceea s-a numit făcător de minuni și, nevoindu-se în pustnicie mulți ani și plăcând lui Dumnezeu prin viața lui cea îmbunătățită, s-a dus bucurându-se la Domnul, pe Care L-a iubit.

Dar nu numai în viața sa, ci și după mutare făcea minuni. Pentru că de la mormântul lui se dădeau tămăduiri de toate bolile și prin chemarea numelui cuviosului se goneau lăcustele și toată vătămarea diavolească, preamărind pe alesul Său, Dumnezeu Cel slăvit între sfinții Săi. Amin.

 

Imnografie


 

Troparul Sfântului Cuvios Memnon, făcătorul de minuni

Glasul al 8-lea:

Cu curgerile lacrimilor tale ai lucrat pustiul cel neroditor şi cu suspinurile cele dintru adânc ai făcut ostenelile tale însutit roditoare; şi te-ai făcut luminător lumii, strălucind cu minunile, Memnon, părintele nostru. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.

Glasul 1

Locuitor pustiului, înger în trup şi de minuni făcător te-ai arătat, purtătorule de Dumnezeu, Părintele nostru Memnon. Cu postul, cu privegherea şi prin rugăciune primind daruri cereşti, tămăduieşti pe cei bolnavi şi sufletele celor ce aleargă la tine cu credinţă. Slavă Celui Ce ţi-a dat ţie putere; Slavă Celui Ce te-a încununat pe tine; Slavă Celui Ce lucrează prin tine tuturor tămăduiri.

Canon de rugăciune către Sfântul Cuvios Memnon, făcătorul de minuni

 

cititi mai mult despre Sf. Cuv. Memnon, făcătorul de minuni si pe en.wikipedia.org

Sfântul Cuvios Ioan de la Lavra Veche († Secolul al VIII-lea)

foto preluat de pe ziarullumina.ro

articole preluate de pe: doxologia.ro

 

Sfântul Cuvios Ioan de la Lavra Veche († Secolul al VIII-lea)


 

articol de: Pr. Ştefan Sfarghie – 19 Aprilie 2024 – preluat de pe ziarullumina.ro

În Pustia Palestinei, aproape de Ierusalim, se afla o frumoasă aşezare călugărească întemeiată de Sfântul Hariton şi se numea Lavra Veche, întrucât sfântul o zidise înainte de alte lavre.

I se mai spunea şi Peştera Veche, deoarece, la început, mănăstirea fusese aşezată într-o peşteră de tâlhari, unde Sfântul Hariton scăpase în chip minunat din mâna acestora.

În această peşteră a vieţuit şi Sfântul Ioan, cel pomenit astăzi.

Crescut de mic în dreapta credinţă şi având mare şi dumnezeiască dragoste faţă de Biserica lui Hristos, Sfântul Cuvios Ioan se străduia în fiecare zi să se lipească de Dumnezeu, după cuvântul cel scris în Psalmi:

Iar mie a mă lipi de Dumnezeu bine este, a pune în Domnul nădejdea mea” (Ps. 72, 27).

Trecând cu vederea deşartele plăceri şi mândria lumii, a părăsit patria sa şi, plecând la Ierusalim, s-a închinat Cinstitei Cruci şi la Sfântul Mormânt al Domnului Iisus Hristos, apoi a intrat în cinul monahal.

Sfântul Cuvios Ioan s-a aşezat în vestita lavră a Sfântului Hariton, ducând acolo o viaţă curată de muncă, de post, de rugăciune şi de adâncire în Sfintele Scripturi.

Pentru viaţa sa curată s-a învrednicit şi de darul preoţiei.

Şi multă vreme a săvârşit sfintele slujbe în biserica mănăstirii.

Deci, după o viaţă îndelungată şi desăvârşită, plăcută lui Dumnezeu, fericitul Ioan s-a făcut ca un înger în trup şi tuturor pildă de viaţă fără prihană.

La adânci bătrâneţi s-a mutat în pace la Domnul, în lăcaşul cel ceresc, purtat fiind sufletul său de îngerii cei fără de trupuri.

 

Imnografie


 

Troparul Sfântului Cuvios Ioan de la Lavra Veche

Glasul al 8-lea:

Cu curgerile lacrimilor tale ai lucrat pustiul cel neroditor şi cu suspinurile cele dintru adânc ai făcut ostenelile tale însutit roditoare; şi te-ai făcut luminător lumii, strălucind cu minunile, Ioan, părintele nostru. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.

Glasul 1

Locuitor pustiului, înger în trup şi de minuni făcător te-ai arătat, purtătorule de Dumnezeu, Părintele nostru Ioan. Cu postul, cu privegherea şi prin rugăciune primind daruri cereşti, tămăduieşti pe cei bolnavi şi sufletele celor ce aleargă la tine cu credinţă. Slavă Celui Ce ţi-a dat ţie putere; Slavă Celui Ce te-a încununat pe tine; Slavă Celui Ce lucrează prin tine tuturor tămăduiri.

 

Viața Sfântului Cuvios Ioan de la Lavra Veche


 

Sf. Cuv. Ioan de la Lavra Veche - foto preluat de pe ziarullumina.ro

Sf. Cuv. Ioan de la Lavra Veche - foto preluat de pe ziarullumina.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

Lavra Veche se numea locașul Cuviosului Hariton, care și era aproape de Ierusalim în pustiul Palestinei, deoarece se zidise înaintea altor lavre de Sfântul Hariton, precum se scrie despre ea pe larg în viața lui. Deci, în acea veche lavră a lui Hariton s-a nevoit pustnicește acest Cuvios Ioan, care, din tinerețe rănindu-se de dumnezeiasca dragoste, s-a lipit de Dumnezeu, după cele scrise: „Iar mie a mă lipi de Dumnezeu bine este”.

Și trecând cu vederea plăcerile lumii deșarte și mândria, și înstrăinându-se de patrie, a luat crucea vieții monahicești și s-a dus în țară străină, pentru Domnul, Cel ce a fost străin pe pământ, încât de la nașterea Sa și până la moarte nu avea unde să-Și plece capul. Și ajungând la sfintele locuri ale Ierusalimului, închinându-se Cinstitei Cruci și Mormântului lui Hristos Cel de viață primitor, a mers la lavra cea zisă mai sus, a Sfântului Hariton, și s-a învrednicit într-însa de dregătoria preoțească, pentru viața lui îmbunătățită, căci s-a arătat următor pustnicilor celor de demult, înfrânându-și patimile cele trupești cu mare înfrânare, cu stările la rugăciune cele de toată noaptea, cu pomenirea morții, cu nevoințele cele de multe feluri, cu care și-a subțiat trupul foarte, încât s-a făcut înger pământesc în trup.

Apoi, după viața cea îndelungată și desăvârșită spre plăcerea lui Dumnezeu, s-a mutat către Domnul, dus fiind sufletul lui de mâinile sfinților îngeri cei fără de trup în locașul ceresc cel neînvechit. El este numit de alții „al peșterii celei vechi”, în loc de „al lavrei celei vechi”, deoarece lavra cea veche a Cuviosului Hariton a fost la început o peșteră tâlhărească, în care, Cuviosul Hariton fiind legat de niște tâlhari, s-a dezlegat prin minune, fiindcă au murit deodată tâlharii aceia, bând niște vin otrăvit de veninul unui șarpe. Iar după ce s-a dezlegat, a aflat în peșteră mult aur și â făcut mai întâi o biserică în aceeași peșteră și a adunat frații, iar după aceea a zidit mănăstirea deasupra peșterii. Iar de vreme ce Cuviosul Ioan a viețuit în acea peșteră veche, slujind în biserică, de aceea a fost numit și „al peșterii celei vechi”.

Sfântul Cuvios Ioan, ucenicul Sfântului Grigorie Decapolitul (Secolul al IX-lea)

foto preluat de pe ziarullumina.ro

articole preluate de pe: basilica.ro; doxologia.ro

 

Sfântul Cuvios Ioan, ucenicul Sfântului Grigorie Decapolitul (Secolul al IX-lea)


 

Sfântul Cuvios Ioan şi-a dorit din tinereţe să urmeze calea pustiei.

Într-o zi, el şi-a părăsit părinţii şi a plecat la Sfântul Grigorie Decapolitul, care l-a şi călugărit.

În timpul luptei împăratului Leon Armeanul (813-820) împotriva sfintelor icoane, au plecat în Bizanţ alături de un alt ucenic, şi anume, Iosif, făcătorul de cântări, şi mergeau prin cetăţi îndemnând poporul să cinstească în continuare sfintele icoane.

Sfântul Grigorie a voit să înştiinţeze şi pe creştinii din Roma despre cele ce se întâmplă în partea de Răsărit şi l-a trimis pe Iosif, dar pe drum a fost prins şi închis într-o temniţă în insula Creta.

Între timp, Sfântul Grigorie a trecut la Domnul (†842) şi a fost îngropat de Sfântul Cuvios Ioan.

La scurt timp a trecut la cele veşnice şi Ioan, veghetor fiindu-i Iosif, care se eliberase din temniţa din Creta.

Iosif a zidit o biserică aproape de Bizanţ în cinstea Sfântului Nicolae şi a adus aici moaştele celor doi sfinţi.

 

Imnografie


 

Troparul Sfântului Cuvios Ioan, ucenicul Sfântului Grigorie Decapolitul

Glasul al 8-lea:

Cu curgerile lacrimilor tale ai lucrat pustiul cel neroditor şi cu suspinurile cele dintru adânc ai făcut ostenelile tale însutit roditoare; şi te-ai făcut luminător lumii, strălucind cu minunile, Ioan, părintele nostru. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.

Glasul 1

Locuitor pustiului, înger în trup şi de minuni făcător te-ai arătat, purtătorule de Dumnezeu, Părintele nostru Ioan. Cu postul, cu privegherea şi prin rugăciune primind daruri cereşti, tămăduieşti pe cei bolnavi şi sufletele celor ce aleargă la tine cu credinţă. Slavă Celui Ce ţi-a dat ţie putere; Slavă Celui Ce te-a încununat pe tine; Slavă Celui Ce lucrează prin tine tuturor tămăduiri.

 

Condacul Sfântului Cuvios Ioan, ucenicul Sfântului Grigorie Decapolitul

Glasul al 4-lea:

Cel Ce Te-ai Înălţat…

Împodobindu-ţi viaţa cu înfrânarea şi omorându-ţi trupul, ai biruit asuprelile vrăjmaşilor, preafericite părinte şi ca un vrednic ai ajuns către Viaţa cea fără de întristare şi veşnică, pentru care roagă-te, Preacuvioase Părinte Ioan, să ne mântuim noi.

Canon de rugăciune către Sfântul Cuvios Ioan, ucenicul Sfântului Grigorie Decapolitul

 

Viața Sfântului Cuvios Ioan ucenicul Sfântului Grigorie Decapolitul


 

Sfântul Cuvios Ioan, ucenicul Sfântului Grigorie Decapolitul - foto preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Cuvios Ioan ucenicul Sfântului Grigorie Decapolitul – foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Cuvios Ioan a ajuns în atât de mare smerenie și ascultare și în așa sârguință spre tot lucrul bun, încât singur învățătorul lui, Sfântul Grigorie, se bucura de el și slăvea pe Dumnezeu.

Latura Decapoliei altădată era împărțită în două. Cea aproape de Galileea, în Palestina, care se pomenește de Sfântul Evanghelist Matei, zicând: „După Dânsul au mers multe popoare din Galileea și din cele zece cetăți”; iar alta, cea mai de pe urmă, o mică latură în pământul Isauriei, care se numea tot Decapolia. Dintr-acea Decapolie a Isauriei a fost Cuviosul Grigorie, învățătorul acestui Cuvios Ioan, a cărui pomenire se face acum.

Acest sfânt Ioan, din tinerețe lăsând lumea și iubind pe Hristos, a mers la cel mai sus pomenit învățător Grigorie Decapolitul și de dânsul a fost tuns în rânduiala monahicească. Și petrecea cu el, nevoindu-se în toate și bineplăcând lui Dumnezeu. Și a ajuns în atât de mare smerenie și ascultare și în așa sârguință spre tot lucrul bun, încât singur învățătorul lui, Sfântul Grigorie, se bucura de el și slăvea pe Dumnezeu. Iar când răucredinciosul împărat Leon Armeanul, a înnoit eresul luptării de icoane și a ridicat prigonire asupra Bisericii lui Hristos, în acea vreme acest cuvios Ioan a mers în Bizanț, pe lângă Sfântul Grigorie învățătorul său, împreună și cu Sfântul Iosif, scriitorul de cântări. Și umblând prin cetate, întărea pe cei dreptcredincioși ca să stea în dreptcredincioasa mărturisire. După aceea Iosif a fost trimis la Roma, la care n-a ajuns, pentru că a căzut în mâna ereticilor și a fost ținut în legături în Creta. Iar Cuviosul Grigorie Decapolitul, după trimiterea lui Iosif s-a mutat către Domnul. Iar Cuviosul Ioan, rămânând în Bizanț, se nevoia în ostenelile cele obișnuite, îngrijindu-se nu numai pentru a sa mântuire, ci și pentru a celorlalți.

După câtăva vreme, liberându-se fericitul Iosif din legături și întorcându-se în Bizanț, Cuviosul Ioan s-a dus către Domnul, ca să-și ia plata pentru ostenelile sale, și a fost îngropat de mâinile lui Iosif, lângă mormântul Sfântului Grigorie, părintele său. După aceea, s-a mutat în alt loc, despre care în viața Sfântului Iosif scriitorul de cântări, se scrie astfel: „Iosif, intrând în cetate, n-a găsit între cei vii pe iubitul său părinte, pe Sfântul Grigorie Decapolitul, căci se dusese către Domnul. A văzut numai pe fericitul Ioan, ucenicul lui, și a plâns mult după părintele său Grigorie, căci nu s-a învrednicit să-l vadă iarăși viu. Și a petrecut lângă mormântul aceluia, împreună cu părintele Ioan, dar nu după multă vreme s-a dus și Ioan către Domnul și l-a îngropat Iosif aproape de Sfântul Grigorie. După aceea, Cuviosul Iosif s-a mutat în alt loc. Și era acel loc afară din cetate, deosebit și liniștit, nu departe de biserica Sfântului Ioan Gură de Aur, unde sălășluindu-se, a zidit o biserică în numele arhiereului lui Hristos, Nicolae, și a mutat acolo moaștele amânduror părinților, ale lui Grigorie și ale lui Ioan”.

Sfântul Cuvios Ioan ucenicul Sfântului Grigorie Decapolitul (Secolul al IX-lea) - foto preluat de pe ziarullumina.ro

Sfântul Cuvios Ioan ucenicul Sfântului Grigorie Decapolitul (Secolul al IX-lea) – foto preluat de pe ziarullumina.ro

Sfântul Cuvios Sava cel Nou din Kalymnos (1862 – 1948)

foto preluat de pe ziarullumina.ro

articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Sfântul Cuvios Sava cel Nou din Kalymnos (1862 – 1948)


 

Sfântul Cuvios Sava cel Nou din Kalymnos (1862 - 1948) Icoana sfântului la intrarea în biserica sa din Kalimnos - foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Sfântul Cuvios Sava cel Nou din Kalymnos (1862 – 1948) Icoana sfântului la intrarea în biserica sa din Kalimnos – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Sfântul Sava cel Nou (1862 – 1948), este sfântul patron al insulei Kalimnos din Grecia, unde a trăit în ultimii 20 de ani ai vieții sale, ca preot și părinte spiritual al maicilor de la Mănăstirea Tuturor Sfinților.

A fost un mare ascet, duhovnic, imnograf și făcător de minuni.

Este unul dintre cei mai recenți sfinți greci.

Ziua de prăznuire variază în funcție de tradiția locală; astfel este prăznuit pe 7 aprilie, (5 decembrie împreună cu Sf. Sava cel Sfințit?) și în a cincea duminică din Sfântul și Marele Post.

 

Viața Sfântului Cuvios Sava cel Nou din Kalymnos


 

Prima icoană a Sfântului Cuvios Sava cel Nou din Kalymnos (1862-1948) - foto preluat de pe doxologia.ro

Prima icoană a Sfântului Cuvios Sava cel Nou din Kalymnos (1862 – 1948) – foto preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Sava s-a născut în anul 1862 în provincia Tracia de Est din Grecia fiind botezat cu numele de Vasile.

Din fragedă vârsta a simțit chemarea spre viața monastică, iar mai târziu s-a închinoviat la Schitul Sfânta Ana din Muntele Athos.

Odată cu ascultările rânduite lui a învățat iconografia și muzica bizantină.

Câțiva ani mai târziu, după un pelerinaj la Locurile Sfinte, decide să se stabilească în Ţara Sfântă.

Astfel intră în vestita Mânăstire Sfântul Gheorghe Hozevitul din pustiul Hozeva, Palestina.

După o perioadă de noviciat este tuns în monahism cu numele de Sava.

În 1902 Sfântul Sava este hirotonit diacon iar un an mai târziu este hirotonit preot.

Sfântul Cuvios Sava cel Nou din Kalymnos (1862-1948) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Cuvios Sava cel Nou din Kalymnos (1862 – 1948) – foto preluat de pe doxologia.ro

A viețuit aproape 10 ani în pustiul din Valea Iordanului, unde a dus o viața austeră, prin post și rugăciune, ocupându-se și de pictura icoanelor.

Locuința sa era formată din două chilii, săpate în stâncă, la care se urca pe o scară făcută din frânghii.

Această izolare era necesara pentru trezvie, rugăciune și progres spiritual.

Datorită problemelor de sănătate și a situației socio-politice tensionate din Palestina anului 1919, care făcea viața nesigură, sfântul se întoarce în Grecia, unde caută un loc potrivit pentru continuarea vieții sale monastice.

Călătorește timp de trei ani prin toată Grecia, dar fără rezultat.

Rugăciunile îi sunt ascultate, când, un alt mare sfânt, Nectarie din Eghina, îl cheamă la Mânăstirea Preasfânta Treime, ca să fie duhovnic, preot și îndrumător maicilor din mânăstirea clădită de el.

Aici a învățat maicile iconografia și muzica bizantină.

Sfântul Sava a stat în mânăstirea din Eghina timp de 6 ani, până în anul 1925.

În acest timp, la această mânăstire, s-a întâmplat unul dintre lucrurile cele mai semnificative ale vieții sale, datorită îndrumătorului său spiritual, Sfântul Nectarie din Eghina.

Sfântul Nectarie era la apogeul vieții sale duhovnicești.

Sfântul Sava a avut ocazia să se confeseze și să primească sfat de la acest mare sfânt al al secolului XX.

L-a avut ca părinte duhovnicesc, model în virtute, smerenie, blândețe și fapte bune, îndrumându-l spre tot lucrul bun, folositor și mântuitor de suflet.

De fapt Sfântul Sava a pictat prima icoană a Sfântului Nectarie.

Într-o zi, după adormirea Sfântului Nectarie, Sfântul Sava a spus stareței să nu lase pe nimeni să îl deranjeze timp de 40 de zile, în care va rămâne închis în chilia sa.

După 40 de zile a ieșit din chilie, purtând în mână o icoană a Sfântului Nectarie și a cerut stareței să o pună în biserică pentru a fi venerată.

Stareța a fost surprinsă de această cerere, deoarece Sfântul Nectarie nu fusese încă canonizat și s-a temut să o așeze în biserică.

Dar Sfântul, blând și smerit, a insistat spunându-i poruncitor:

Trebuie să faci ascultare, ia icoana și pune-o în iconostas si nu te împotrivi Voinței lui Dumnezeu“.

El știa de sfințenia Sfântului Nectarie.

După adormirea Sfântului Nectarie, tot mai mulți pelerini veneau la mânăstire sa, închinându-se la mormântul său, datorită reputației Sfântului ca făcător de minuni.

Aceasta perturba însă viața de liniște pe care Sfântul Sava o iubea, și pleacă, din nou, să caute un loc liniștit pentru viața monastică.

Astfel se retrage în insula Kalimnos, unde își petrece ultimii ani din viață, ca preot și părinte duhovnicesc al Mânăstirii Tuturor Sfinților.

Ca duhovnic, el îmbina îngăduința cu severitatea.

Era îngăduitor cu anumite păcate și sever cu altele.

A rămas un arzător ascet până la sfârșitul vieții sale, practicând forme extreme de auto-izolare cu abțineri de la apă, mâncare și somn.

Ţinea posturi foarte ascetice.

Sfântul Sava devenise exemplul autentic de virtute pentru toți care veneau în contact cu el.

Mulți simțeau o mireasmă în prezența lui, iar alții îl vedeau cum, stând în picioare la rugăciune, se ridica la câțiva centimetri deasupra solului.

Spre sfârșitul vieții sale Sfântul Sava practica o rugăciune intensă și o sfântă pocăință.

În ultimele trei zile ale sfintei sale vieți, nu a primit pe nimeni, dar a dat un ultim sfat, îndemnând la dragoste și supunere în Hristos.

Când era pe punctul de a-și da ultima răsuflare, deodată, a prins putere, și-a împreunat mâinile și a bătut din palme în mod repetat, spunând ultimele sale, sfinte cuvinte : “Domnul! Domnul! Domnul!“.

A plecat la Domnul în anul 1948 în ajunul Buneivestiri.

Una dintre călugărițe a văzut sufletul Sfântului înălțându-se pe un nor de aur spre Rai.

Zece ani mai târziu mormântul sfântului a fost deschis, după obiceiul grecesc și o mireasmă cerească, divină ieșea din mormântul său.

La acest lucru au fost mulți martori inclusiv episcopul local.

Aceasta a fost văzută ca pe un testament pentru canonizarea acestui Sfânt.

De atunci multe miracole și vindecări i-au fost atribuite Sfântului Sava cel Nou din Kalimnos.

 

cititi mai mult despre Sfântul Cuvios Sava cel Nou din Kalymnos si pe doxologia.ro

cititi si:

- Cuviosul Sava cel Nou, prietenul Sfântului Nectarie

- Sfântul Cuvios Sava cel Nou, ascet și iconar al zilelor noastre

Sfântul Cuvios Grigorie Sinaitul († 1346)

foto preluat de pe ziarullumina.ro

articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; basilica.ro

 

Sfântul Cuvios Grigorie Sinaitul († 1346)


 

Cel între sfinți părintele nostru Grigorie Sinaitul a fost un călugăr isihast, duhovnic și teolog care a trăit la sfârșitul secolului al XIII-lea și în prima jumătate a secolului al XIV-lea.

A fost unul din practicanții și teoreticienii isihasmului și ai rugăciunii lui Iisus în lumea monahismului atonit.

A fost duhovnicul sfântului Grigorie Palama începând cu perioada retragerii acestuia în schitul Glossia (către 1320).

Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă (după data adormirii sale) se face la 27 noiembrie; în Biserica Greciei şi în Biserica Ortodoxă Română este prăznuit la 6 aprilie, iar în Biserica Rusă la 8 august.

 

Viața Sfântului Cuvios Grigorie Sinaitul


 

Sfântul Cuvios Grigorie Sinaitul († 1346) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Cuvios Grigorie Sinaitul († 1346) – foto preluat de pe doxologia.ro

Grigorie s-a născut în jurul anului 1265 la Kukulos, lângă Clazomene, în vestul Asiei Mici. A fost capturat de turci în jurul anului 1292 şi dus la Laodiceea.

După ce a fost răscumpărat, Grigorie a călătorit în insula Cipru, unde a fost tuns în monahism ca rasofor.

Mai târziu, Grigorie a călătorit până la Mănăstirea Sfânta Ecaterina din Sinai, unde ajunge să primească Marea Schimă.

După o perioadă petrecută în Sinai, unde a îndeplinit mai multe ascultări, între care cele de bucătar, brutar şi copist, Grigorie a plecat la Ierusalim.

De acolo, a plecat mai departe în Creta, unde a învăţat practica isihastă a rugăciunii inimii de la un monah pe nume Arsenie.

Pe la începutul secolului al XIV-lea, Grigorie s-a mutat din nou la Muntele Athos, unde s-a aşezat la schitul Magula, în apropiere de Mănăstirea Filotheu.

Timpul petrecut în toate aceste mănăstiri i-a permis să asimileze îndelungata experienţă duhovnicească păstrată în aceste locuri, astfel încât Grigorie s-a aşezat în cele din urmă într-o chilie singuratică, un loc de isihie (de „liniştire” duhovinească), petrecând timpul în tăcere, muncă şi în rostirea neîncetată a rugăciunii lui Iisus.

Împreună cu contemporanul său, Sf. Grigorie Palama, a ajutat la consacrarea Muntelui Athos ca centru al isihasmului.

Îngrijindu-se de răspândirea monahismului, Sf. Grigorie a întemeiat mai multe chilii la Muntele Athos şi patru mănăstiri în Tracia (în nordul Greciei).

Despre ultimii ani de viaţă ai Sf. Grigorie nu avem informaţii sigure. Unele surse afirmă că ar fi trecut la Domnul la Muntele Athos în anul 1310.

Potrivit altor surse, ar fi rămas în Sfântul Munte până când turcii otomani şi-au început raidurile în zonă, în deceniul al treilea al sec. al XIV-lea, după care se spune că s-ar fi refugiat mai întâi la Salonic, iar de acolo în Bulgaria, unde ar fi întemeiat o mănăstire în ţinuturile sălbatice din Paroria, în munţii Stranţa, pe coasta occidentală a Mării Negre, unde ar fi trecut la Domnul pe 27 noiembrie 1346.

 

Scrieri


 

Filocalia greacă editată de Sf. Nicodim Aghioritul cuprinde, în vol. IV, cinci lucrări ale Sf. Grigorie:

- 137 Capete foarte folositoare, după acrostih

- Alte capete, cu totul şapte

- Învăţătură cu de-amănuntul despre liniştire şi despre rugăciune, în 10 capete, scrise pentru duhovnicul Longhin

- Despre liniştire şi despre cele două feluri de rugăciune, în 15 capete

- Despre felul cum trebuie să şadă la rugăciune, şapte capete.

În Filocalia românească editată de Pr. Dumitru Stăniloae, scrierile Sf. Grigorie Sinaitul sunt publicate în vol. VII, împreună cu scrierile lui Nichifor din Singurătate, ale lui Teolipt al Filadelfiei şi ale Sf. Grigorie Palama (Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii, vol VII, Humanitas, Bucureşti, 1999).

Pe baza textelor din Filocalia greacă, Patrologia Greacă (Migne) şi a mai multor manuscrise aflate în patrimoniul Bibliotecii Patriarhiei Române, bibliotecii Mănăstirii Neamţ şi ale bibliotecii Academiei Române, Pr. Stăniloae publică o ediţie revizuită a textelor, care cuprinde:

- Capete foarte folositoare, după acrostih, al căror acrostih este acesta: Cuvinte felurite despre porunci, dogme, ameninţări şi făgăduinţe, ba şi despre gânduri, patimi şi virtuţi; apoi despre liniştire şi rugăciune (137 de capete)

- Alte capete, ale aceluiaşi (5 capete)

- Învăţătură cu de-amănuntul despre liniştire şi despre rugăciune, despre semnele harului şi ale amăgirii; apoi, despre deosebirea dintre căldură şi lucrare; şi că fără povăţuitor uşor vine amăgirea (14 capete)

- Despre liniştire şi despre cele două feluri de rugăciune, în 15 capete

- Despre felul cum trebuie să şadă la rugăciune cel ce se linişteşte şi să nu se ridice repede, şapte capete.

Sf. Grigorie Sinaitul a fost şi un recunoscut imnograf. Îi sunt atribuite, între altele, troparul închinat Maicii Domnului “Cuvine-se cu adevărat”, un canon închinat Sfintei Treimi care se citește la privegherea de duminică, precum şi un canon închinat Sfintei Cruci. În culegerea de canoane a Sf. Chiril de Belozersk (de la Lacul Alb) din anul 1407 mai apare şi un „Canon de rugăciune către Domnul Iisus Hristos, atribuit Sf. Grigorie Sinaitul”.

 

Grigorie Sinaitul și românii


 

A se vedea și Istoria isihasmului românesc

 

Introducere

Mișcarea Sf. Grigorie Sinaitul de la Paroria, și în general mișcarea isihastă, a avut un rol important și în cele două state românești, Țara Românească și Moldova, ce s-au format tocmai în această perioadă a secolului XIV și asupra Bisericii Ortodoxe Române și a mănăstirilor românești care au luat ființă într-un mod organizat tocmai acum.

 

Legături indirecte

Se cunoaște corespondența ce a existat între patriarhul Eutimie al Bulgariei, ucenicul indirect al lui Grigorie Sinaitul prin sfântul Teodosie și rudă cu Grigorie Țamblac, și Nicodim, egumenul mănăstirii Tismana.

 

Legături directe

Scrierile lui Calist

Dar mitropolitul Tit Simedrea a adus temeiuri pentru faptul că românii au avut legături directe cu Grigorie Sinaitul la Paroria și ei au adus metoda rugăciunii neîncetate la Tismana. De fapt, în jurul lui Grigorie Sinaitul s-a adunat „mulțime de oameni de mai multe neamuri”. Era, de altfel, o năzuință a lui să ducă îndemnul și metoda viețuirii și rugăciunii curate oriunde se găseau creștini dreptcredincioși.

În textul grec al Vieții lui, scrisă de Calist, se spune: „că pe cât era cu putință voia și dorea cu iubire de Dumnezeu ca pe toți să-i aducă în lăuntrul razei și strălucirii Bunului și Preasfântului Duh; apoi nici un loc din cele de aici n-a lăsat, întărindu-se și împuternicindu-se cu ajutorul lui Dumnezeu, nu numai al grecilor, al bulgarilor, ci și al sârbilor înșiși și dincolo (de ei), ca să facă și acolo prin ucenicii săi lucrarea cea mai sârguincioasă, să se semene binele isihiei cu îmbelșugare și strălucire”. Acest cuvânt “dincolo” (ἐπέκεινα) i-a scăpat chiar mitropolitului Tit Simedrea, deoarece el nu se află și în traducerea românească. Dar ce alți dreptcredincioși se mai aflau dincolo de sârbi, dacă nu românii?

 

Argumentele lui P. A. Sârcu

Dar mitropolitul Tit Simedrea menționează opinia directă a învățatului moldovean P. A. Sârcu, editorul Vieții sfântului Grigorie Sinaitul în slavonește, că în așezarea de la Paroria au fost și români. Sârcu își întemeiază părerea în deosebi pe o însemnare aflată la sfârșitul sbornicului Hludov, manuscris slavon din anul 1345, aflat azi în muzeul Rumianțev din Moscova.

Însemnarea sună în grecește: „Aceste două capete s-au scris de Fudulu, care le-a tradus din grecește în bulgărește… când eram la Paroria cu frații”. Părerea lui Sârcu a fost îmbrățișată și de alți învățați. Dar alții au contestat că acest nume ar fi indicat pe vreun român, deoarece cuvântul Fudulu e de origine turcească și el nu ar fi putut trece așa de timpuriu în limba română. Dar dacă ar fi putut trece la greci și bulgari, de ce nu ar fi putut trece și la români, aflați în număr așa de mare printre greci și bulgari? De altfel, e de remarcat că până azi numele acesta a primit o răspândire deosebită și un accent de mare familiaritate mai ales între români. Mitropolitul Tit Simedrea socotește că acest nume a putut intra în limba română prin alte popoare turcmene care au trăit mai mult printre românii din nordul Dunării, pecinegi, uzi, cumani. De altfel, s-ar putea ca acest nume să fie și o transcriere greșită a numelui Fundulea, care în forma aceasta și în cea prescurtată Fundi, se găsește și azi ca nume specific printre românii macedoneni.

 

Scrierile lui Teofan

Dar argumentul cel mai hotărâtor pentru legătura lui Grigorie Sinaitul cu românii, îl vede mitropolitul Tit Simedrea în faptul că acela purta corespondență cu voievodul Nicolae Alexandru al Țării Românești. Această știre se află în Viața sfântului Maxim Cavsocalivitul, scrisă în a doua jumătate a secolului XIV de Teofan, episcopul Peritoriei din Tracia (pe la 1350), fost egumen al Vatopedului. Acest Maxim Kavsokalivitul a fost unul dintre cei mai renumiți asceți în Atos în secolul XIV și foarte apropiat de Grigorie Sinaitul. Dornic de a se deprinde cu viața de rugăciune neîncetată, a plecat din Atos la Paroria „către capătul Macedoniei”. La unele din desele convorbiri duhovnicești dintre sfântul Grigorie Sinaitul și Maxim Kavsokalivitul, pare să fi asistat și Teofan, biograful acestuia.

În Viața lui Maxim scrisă de Teofan, se spune despre sfântul Grigorie, după moartea lui: „Mulți din ucenicii săi, după adormirea lui și călătoria la Dumnezeu, au ieșit ca niște stele strălucitoare și au împodobit marginile pământului”, deci au ajuns până la marginile teritoriului locuit de dreptcredincioși, așadar și la Români.

În plus, Teofan comunică un amănunt foarte însemnat pentru români. E vorba de o corespondență a lui Grigorie Sinaitul cu „împărații pământului” între care înșiră, pe lângă împăratul bizantin și țarul Ion Alexandru al Bulgariei și Ștefan al Serbiei, încă un Alexandru, care nu poate fi decât Nicolae Alexandru al Țării Românești (propriu-zis asociat la domnie de tatăl său, Ioan Basarab (1310-1352) și apoi singur stăpânitor (1352-1364). Căci altă țară ortodoxă nu mai exista în vremea aceea.

Și împăraților pământului, Andronic, zic, și Alexandru, Ștefan și Alexandru le-a scris, doritori fiind ei, de minunatele lui învățături prin epistole. Prin aceasta se înmulțește schima călugărilor în locurile și cetățile acelora, prin virtutea și învățătura cuviosului părinte Grigorie Sinaitul (§ 18, 90).

Dar unde s-au înmulțit propriu-zis mănăstirile și călugării așa de mult în acea vreme în lumea ortodoxă, ca în Țara Românească, unde îndată după aceea iau naștere primele mari mănăstiri organizate? Teofan, ca fost stareț la Vatoped, cunoștea pe voievodul român, din daniile pe care acesta începuse să le facă la mănăstirea Cutlumuș din Atos, sau la care starețul acestei mănăstiri, viitorul mitropolit (nominal) al Țării Românești, venise în această țară după ajutoare.

 

Mănăstirile românești

Articol principal: Începuturile monahismului românesc.

În actul Sinodului patriarhal de la Constantinopol din 1359, prin care se confirmă trimiterea lui Iachint de Vicina ca mitropolit al Țării Românești, se dispune ca nu numai laicii și clericii din Tara Românească să asculte de el, ci și monahii. Deci existau monahi și deci și mănăstiri încă înainte de întemeierea Vodiței și Tismanei, poate însă că nu atât de solid organizate și bogat înzestrate de voievozi ca cele de după aceea, ci ca niște schituri și mănăstiri mai mici, născute din râvna poporului.

Mănăstirile românești, puse sub oblăduirea unui mitropolit așezat într-un scaun statornic în statul românesc independent, iau ființă în atmosfera fierbinte de credință creată de mișcarea isihastă. Așa se explică faptul că aproape toate schiturile lor, așezate pe vârful unui deal din apropiere, au ca hram „Schimbarea la Față”, întrucât sihaștrii trăitori în ele, sau prin chilii apropiate de ele după metoda isihastă năzuiau să se împărtășească prin nevoințele și prin rugăciunea lor neîncetată de lumina taborică. De altfel, aproape toate mănăstirile mari care s-au întemeiat în cursul timpurilor în Țara Românească și în Moldova și-au avut antecedentele în asemenea schituri sau în chiliile unor sihaștri singuratici de pe vârful vreunui munte sau deal din apropiere. Așa au putut lua ființă și primele mănăstiri românești în apropierea unor schituri și chilii de pe un munte din apropiere. E de remarcat apoi caracterul familiar și popular pe care-l are numele de sihaștri la poporul român și rezonanța lui de mare vechime.

 

Poporul român și isihasmul

Această atmosferă creată de isihasm a fost un factor însemnat în susținerea luptei poporului român de apărare în fața atacurilor necurmate ale semilunei. Țările românești au rămas astfel ultimul refugiu al întregii mișcări monahale isihaste și al credinței fierbinți susținută de ea în lumea ortodoxă. Sihaștrii au fost nu numai foarte apropiați poporului, ci și voievozilor, susținându-i în lupta lor de apărare a țărilor românești, ca ultimul refugiu al vieții de rugăciune și de dreaptă credință.

De aici vedem că sihaștrii nu s-au preocupat de rugăciunea neîncetată într-un dezinteres total de viața poporului dreptcredincios, ci au însuflețit pe voievozi și pe toți dreptcredincioșii creștini români la lupta de apărare a țării lor creștine pentru a putea slăvi în ea în libertate pe Hristos Dumnezeu și nu numai ei, ci și călugării și cărturarii celorlalte popoare ortodoxe, refugiați aici după ce țările lor fuseseră ocupate de turci. Nicăieri isihasmul, această lume a sihaștrilor, oameni locuind în sihăstrii (în locuri de liniștire = ήσυχαστηρια), nu a avut un rol atât de hotărâtor, în susținerea luptei de apărare a teritoriului național, ca în țările românești.

 

Paisianismul

Articol principal: Paisianism.

O prezență spirituală masivă a sfântului Grigorie Sinaitul, mai bine zis a duhului lui la noi, ne este certificată și în secolul XVIII. Mișcarea duhovnicească mănăstirească din acel secol este legată de reînnoirea practicii rugăciunii lui Iisus, sub influența scrierilor lui Grigorie Sinaitul. Starețul Vasile de la Poiana Mărului (la 40 km în munți de la Râmnicul Sărat), la care a ucenicit Paisie Velicicovschi, a insistat pentru înviorarea acestei practici prin precuvîntările lui la opera lui Grigorie Sinaitul și a lui Filotei Sinaitul, care toate nu fac decât să explice această rugăciune și să pledeze pentru ea, pe baza scrierilor lui Grigorie Sinaitul.

 

Citate


 

Pământul făgăduinţei este nepătimirea. Din ea izvorăşte veselia Duhului, asemenea laptelui şi mierii. (Capete după acrostih, 48)

Dacă nu ne cunoaştem cum ne-a făcut Dumnezeu, nu ne vom cunoaşte cum ne-a făcut păcatul. (Capete după acrostih, 50)

 

Acatistul Sfântului Cuvios Grigorie Sinaitul


 

Troparul, glasul al 8-lea:

Biserică şi preot al Duhului, rai al harului şi de minuni făcătoare smerenie te-ai arătat, Sfinte Grigorie. Căci nedespărţit de dragostea lui Hristos, cu apostolească râvnă Sfintei Treimi ai liturghisit şi ai aprins în inimi focul ceresc al isihiei. Pentru aceasta, ca unui grabnic ajutător şi luminător, cu credinţă îţi strigăm: Roagă-te, Părinte, să aflăm iertare şi har de la Dumnezeu şi sufletelor noastre mare milă!

Condacul 1

Prin dumnezeiasca judecată, pentru păcatele creştinilor, s-au ridicat asupra lor agarenii robindu-i şi chinuindu-i. Aşa şi tu, Părinte, răpit împreună cu fraţii şi părinţii tăi pe vremea lui Andronic Paleologul, ai fost dus din cinste şi bogăţie, departe în Laodiceea, în robie. Însă intrând prin bunăvoirea de sus în biserica acelui loc, aţi fost răscumpăraţi de creştini şi cu dumnezeiască râvnă aţi cântat: Aliluia!

cititi mai mult pe ziarullumina.ro

 

Sfântul Grigorie Sinaitul despre liniștire și rugăciune


 

Articol publicat în săptămânalul Lumina de Duminică din data de 1 septembrie 2013, semnat de Marius Nedelcu, preluat de pe basilica.ro

Începutul anului bisericesc la 1 septembrie ne aduce prilejul să vorbim despre urcușul spre desăvârșirea duhovnicească, despre lupta pentru dobândirea harului și unirea cu Dumnezeu. În spiritualitatea răsăriteană se afirmă o legătură specială între timp și virtute, între timp și făptuire. Suntem chemați să punem mereu început bun lucrării duhovnicești, având în minte adevărul că timpul nu este al nostru, ci este prin excelență al lui Dumnezeu și suntem chemați să-l petrecem împreună cu Dânsul.

În tradiția ortodoxă sunt numeroase manuale și îndrumare care sfătuiesc și reglementează viața duhovnicească a creștinilor. Cea mai cunoscută este colecția de scrieri denumită „Filocalia” sau „Sfintele nevoințe ale desăvârșirii”.

Însă în cadrul acestei colecții, precum și în alte lucrări de acest gen, există mai multe tradiții ascetice răsăritene ce au generat scrieri folositoare pentru cei care doresc să înceapă urcușul duhovnicesc prin practicarea rugăciunii neîncetate.

În scurta noastră cercetare am dorit să prezentăm, atât cât ne permite spațiul, câteva îndrumări practice pentru lucrarea rugăciunii inimii de la Sfântul Grigorie Sinaitul, ale cărui sfaturi se găsesc în volumul 7 al „Filocaliei”.

Spre deosebire de tradiția isihastă athonită sau palamită, Părinții sinaitici, dintre care amintim, alături de Sfântul Grigorie, și pe Sfântul Isihie Sinaitul și Sfântul Ioan Scărarul, sunt caracterizați prin pragmatism duhovnicesc și luciditate, fiind aplecați mai mult asupra aspectelor practice ale rugăciunii mistice.

De aceea, în spațiul românesc monahal, tradiția sinaită a fost foarte bine receptată, mai ales prin intermediul Sfinților Vasile de la Poiana Mărului și Paisie Velicicovschi de la Neamț.

 

Când și cum se face rugăciunea

Sfântul Grigorie Sinaitul spune că vremea cea mai bună pentru practicarea rugăciunii inimii este dimineața sau seara, după cuvintele înțeleptului Solomon:

„Dimineața să semeni sămânța ta, iar seara să nu înceteze mâna ta” (Eccl. 11, 6). Monahul este sfătuit să își înceapă rugăciunea stând pe un scaun lat cât o palmă. „Șezând deci de dimineață pe un scaun ca de-o palmă, adună-ți mintea din partea conducătoare în inimă și ține-o în ea.

Aplecându-te apoi cu încordare, ca să simți durerea în piept, în umeri și în grumaz, strigă stăruitor cu mintea sau cu sufletul: «Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă!»

Pe urmă pentru îngustimea, osteneala și greutatea lucrului, ca unul ce e făcut continuu, mută-ți mintea la cealaltă jumătate și zi: «Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă!»”

Părintele isihast sfătuiește ca începătorul să nu se miște foarte repede de la o formulă a rugăciunii la cealaltă, ci să aibă osteneală foarte mare numai cu una din ele, și apoi să o schimbe când se simte biruit de oboseală.

 

Despre suflare sau respirație

În practica rugăciunii, Sinaitul spune că respirația nu trebuie să fie lăsată liberă, ci controlată. „Înfrânează-ți și mișcarea plămânilor ca să nu sufli în voie, căci suflarea plămânilor, care pornește de la inimă, întunecă mintea și risipește cugetarea, răpind-o de acolo.

Ca urmare, sau o predă roabă uitării, sau o face să cugete unele în locul altora, îndreptându-se, fără să simtă, spre cele ce nu trebuie.” Legarea rugăciunii inimii de ritmul respirației este crucială pentru Sfântul Grigorie Sinaitul.

El arată că răsuflarea este o formă de manifestare a duhului omului, care datorită patimilor, în practica rugăciunii inimii, dacă nu este controlată, poate aduce căscat, lenevie și plictiseală.

Dar nepurtând grijă de porunci, ca păstrătoare ale harului, am căzut iarăși în patimi, și în loc de răsuflarea Duhului Sfânt, ne-am umplut de răsuflarea duhurilor rele. Și e vădit că de la acestea vin căscatul și lenea, cum zic Părinții.”

Din aceasta înțelegem cât de importantă este păstrarea controlului asupra respirației în timpul rugăciunii inimii.

 

Despre citirea rugăciunilor de toată ziua

Mulți începători în lucrarea duhovnicească nu știu dacă să alterneze rugăciunea neîncetată cu rostirea psalmilor sau a rugăciunilor din canonul zilnic, lucrarea pe care Sinaitul o numește „cântarea de psalmi”.

Pentru isihaști, rugăciunea neîncetată și paza gândurilor prin adunarea inimii sunt o lucrare superioară rugăciunii de toată ziua. Grigorie reia un cuvânt al Sfântului Varsanufie, care zice despre cântarea psalmilor următoarele:

Ceasurile și canoanele sunt predanii bisericești și înțelepțește s-au dat pentru frumusețea lor. Iar cei de la schituri nu cântă ceasurile și nu au canoanele, ci lucrul mâinilor și cugetarea în singurătate, și rugăciunea câte puțin”.

Tot acesta sfătuiește: „Stând la rugăciune ești dator să zici «Sfinte Dumnezeule» și «Tatăl nostru» și să rogi pe Dumnezeu să te izbăvească de omul cel vechi.

Dar să nu zăbovești în ea. Căci toată ziua mintea ta este în rugăciune”. În alt loc, Sfântul Grigorie Sinaitul spune că rugăciunea inimii este mult mai cuprinzătoare și lucrătoare decât rugăciunea zilnică.

„Rugăciunea inimii însă este largă și cuprinzătoare, ca una ce este izvor al virtuților, cum zice Scărarul. Prin ea se află tot binele.

Nu este, spune Sfântul Maxim, lucru mai înfricoșător ca gândul morții, dar nici mai măreț ca pomenirea lui Dumnezeu, arătând prin aceasta însemnătatea covârșitoare a ei”, arată părintele. Se pare că rugăciunea „înțelegătoare” sau neîncetată trebuie alternată în practică cu rugăciunea de toată ziua și cu citirea psalmilor, dar nu foarte mult, ca mintea să nu zăbovească în citire sau cântare.

Dar se întâmplă uneori că mintea, obosind de strigarea cea înțelegătoare continuă și de ațintirea stăruitoare, să trebuiască să-și ia puțină odihnă. Atunci slobozește-o în largul cântării de la strâmtoarea liniștii. Aceasta este cea mai bună rânduială și învățătură a bărbaților înțelepți.”

Măsura desăvârșirii se găsește însă la cei care nu părăsesc în nici un chip rugăciunea neîncetată. „Iar cei care nu cântă deloc, bine fac, dacă sunt în sporire. Căci aceștia nu au trebuință să zică psalmi, ci de tăcere, de rugăciune neîncetată și de vedere, dacă au ajuns la luminare.

Ei fiind uniți cu Dumnezeu nu au nevoie să-și desfacă mintea de la El și să o arunce în tulburare”, spune Sfântul Grigorie. Pentru începători există ispita de a renunța la rugăciunea neîncetată și la liniștire pentru a se întoarce la pravilă și la canonul zilnic, dar Sinaitul spune că aceasta este o cădere.

Căderea celui care se află în ascultare, zice Scărarul, stă în împlinirea voii sale; iar celui ce se liniștește, în depărtarea de la rugăciune. Mintea unora ca aceștia preacurvește când se desparte de pomenirea lui Dumnezeu ca de Mirele ei și-și îndreaptă dragostea spre lucruri neînsemnate.”

 

Despre amăgiri

În practica rugăciunii neîncetate, Sfântul Grigorie atrage atenția asupra nălucirilor și ispitelor care pot veni din afară. „Dacă împlinindu-ți lucrul vei vedea o lumină sau un foc din afară sau dinăuntru, sau vreun chip, zice-se al lui Hristos, sau al vreunui înger, sau al altcuiva să nu le primești, ca să nu suferi vreo vătămare.”

Semnul începutului rugăciunii lucrătoare este o căldură care apare în inima isihastului și alungă orice gând rău sau patimă. „Căci începutul adevărat al rugăciunii este căldura inimii, care arde patimile și naște în suflet pace și bucurie, asigurând inima printr-un dor și printr-o încredințare lipsită de îndoială.”

Rugătorul trebuie să fie foarte atent la mișcarea inimii în rugăciune pentru a cunoaște gândurile și duhurile care îi dau semnale sau imbolduri.

Căci orice vine în suflet, zic Părinții, fie din cele supuse simțurilor, fie din cele gândite cu mintea, dacă se îndoiește inima în privința lui, să nu-l primești, fiindcă nu este de la Dumnezeu, ci e trimis de la potrivnicul.”

Sunt însă multe sfaturile Sfântului Grigorie Sinaitul despre urcușul duhovnicesc, pe care cei doritori să le cunoască și să le încerce sunt invitați să le cerceteze cu de-amănuntul.

Amintim la final îndemnul dânsului de a nu amâna această lucrare:

Căci nu trebuie să petrecem totdeauna în odihnă, nici să stăruim totdeauna numai șezând înainte de vreme sau de bătrânețe, sau de neputințe.

Pentru că «osteneala virtuților tale vei mânca» zice Scriptura, sau «Împărăția cerurilor este a celor ce o silesc».

Drept aceea, cel ce se sârguiește în fiecare zi să împlinească cu osteneală lucrările mai sus amintite va secera la vreme, cu Dumnezeu, și roada lor.”

 

 

Sfântul Cuvios Ioan Scărarul (579 – 649)

foto preluat de pe ziarullumina.ro

articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; basilica.ro

 

Sfântul Cuvios Ioan Scărarul (579 – 649)


 

Sfântul Ioan Scărarul (Sf. Ioan din Sinai ori Sinaitul, uneori numit și Ioan Scolasticul sau Ioan Climax) a fost un cuvios monah care a trăit în secolele VI-VII (579-649) la Mănăstirea Sf. Ecaterina de pe Muntele Sinai, al cărei egumen a și fost.

Ioan Scărarul este un important Părinte duhovnicesc al Răsăritului, care a lăsat posterității o importantă lucrare de spiritualitate cunoscută sub numele de Scara dumnezeiescului urcuș* sau Scara sfintelor nevoințe ale desăvârșirii sau Scara Raiului sau chiar simplu Scara (sau Leastvița – după termenul slavonesc).

Pomenirea sa în Biserica Ortodoxă se face la 30 martie și în Duminica a 4-a din Postul Mare.

Notă: Nu trebuie confundat cu Sf. Ioan Scolasticul, Patriarhul Constantinopolului (21 februarie).

foto preluat de pe twitter.com/AgentiaBasilica

foto preluat de pe twitter.com/AgentiaBasilica

Sf. Ioan s-a născut în jurul anului 579 și a adormit întru Domnul în anul 649. A intrat în Mănăstirea Sfânta Ecaterina din muntele Sinai la vârsta de 16 ani.

Până la acea vârstă dobândise o pregătire solidă în toate științele acelei vremi, fapt care ar indica proveniența sa dintr-o familie înstărită.

Aleasa sa pregătire în științele vremii i-a adus numele de Ioan Scolasticul, iar viețuirea în Muntele Sinai, numele de Ioan Sinaitul.

Acum însă este cunoscut sub numele de Ioan Scărarul, datorită cărții Scara dumnezeiescului urcuș, pe care a scris-o către sfârșitul vieții sale.

În mănăstire l-a avut ca povățuitor pe Cuviosul Martirie, vreme de 19 ani.

După moartea acestuia, Sfântul Ioan s-a retras într-un loc izolat, numit Thola, la 5 mile de mănăstire, unde a viețuit în isihie ca sihastru vreme de 40 de ani.

Spre sfârșitul vieții a fost rugat de monahi să primească a fi egumen al Mănăstirii Sinai.

În timpul cât conducea pe monahi pe calea desăvârșirii, a alcătuit scrierea Scara, la rugămintea egumenului Ioan al Mănăstirii Rait, aflată la 60 de mile de Mănăstirea Sinai.

Scara dumnezeiescului urcuș este alcătuită din 30 de Trepte (capitole) și se află și în volumul IX din Filocalia românească.

 

Imnografie


 

Troparul Sfântului Cuvios Ioan Scărarul

Glasul 1

Locuitor pustiului, înger în trup şi de minuni făcător te-ai arătat, purtătorule de Dumnezeu, Părintele nostru Ioan. Cu postul, cu privegherea şi prin rugăciune primind daruri cereşti, tămăduieşti pe cei bolnavi şi sufletele celor ce aleargă la tine cu credinţă. Slavă Celui Ce ţi-a dat ţie putere; Slavă Celui Ce te-a încununat pe tine; Slavă Celui Ce lucrează prin tine tuturor tămăduiri.

Glasul al 8-lea:

Cu curgerile lacrimilor tale ai lucrat pustiul cel neroditor
și cu suspinurile cele dintru adânc ai făcut ostenelile tale însutit roditoare;
și te-au făcut luminător lumii, strălucind cu minunile, Ioan, Părintele nostru.
Roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

Condacul Sfântului Cuvios Ioan Scărarul

Glasul 1:

Roduri pururea înflorind, învățăturile cele din cartea ta aducând, înțelepte,
îndulcești inimile celor ce iau aminte la dânsele cu trezvie, fericite,
că scară este, care ridică de pe pământ
sufletele celor ce cu credință te cinstesc pe tine,
la mărirea cea cerească, care rămâne pururea.

Glasul 4

Arătatu-Te-ai astăzi…

Ca pe un Luceafăr ce îşi în­dreaptă lumina fără de greşea­lă până la marginile lumii, te-a pus pe tine Domnul, spre pildă de înfrânare, Îndreptătorule Ioan, părintele nostru.

 

Iconografie


 

Erminia lui Dionisie din Furna (Ed. Sofia, București, 2000) precizează (p. 160) doar că Sf. Ioan este reprezentat ca monah „bătrân, cu barbă mare, care zice: [Ostenește-te din toată puterea, pentru ca să ți se ierte prea multele și netrebnicele tale păcate... cu osteneli peste osteneli și] cu fapte bune, ca pe niște trepte înalță-te, înălțându-ți mintea cu privegheri ostenitoare”.

 

Scara dumnezeiescului urcuș


 

Scara dumnezeiescului urcuș este un tratat ascetic despre părăsirea păcatului și înaintarea pe calea virtuţilor, în vederea obținerii mântuirii.

Deși a fost scrisă de Sfântul Ioan din Sinai pentru monahi, a devenit, după Sfânta Scriptură, una din lucrările cele mai importante și mai influente folosite în Biserică pentru povățuirea credincioșilor spre o viață plăcută lui Dumnezeu.

Există și o icoană a Scării Raiului.

Aceasta prezintă mai mulți oameni (de regulă monahi) care urcă pe o scară; la capătul de sus al scării se găsește Domnul Iisus Hristos, gata să îi primească în rai pe cei care urcă.

De asemeni, apar îngeri care îi ajută pe cei aflați pe scară și diavoli care aruncă înspre ei săgeți sau încearcă să îi tragă jos, aruncându-i în iad (adesea reprezentat ca un balaur cu gura deschisă).

Aproape în toate reprezentările apare cel puțin o persoană care cade.

cititi mai mult pe: ro.orthodoxwiki.org

Icoana Scării Raiului (Mănăstirea Sf. Ecaterina, Peninsula Sinai, Egipt) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Icoana Scării Raiului (Mănăstirea Sf. Ecaterina, Peninsula Sinai, Egipt) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Câteva cuvinte duhovniceşti din Scara Sfântului Ioan


 

Opera Sfântului Ioan, egumenul Mănăstirii Sinai, intitulată ‘Scara’, este practic un manual duhovnicesc care are drept scop călăuzirea omului spre viaţa veşnică. Chiar dacă au fost redactate pentru a îndrepta monahii spre o îngerească vieţuire, învăţăturile sfântului pot îndruma viaţa oricărui creştin spre Împărăţia cerurilor.

Lucrarea ‘Scara’ a fost redactată la cererea egumenului Ioan al Mănăstirii Raith, aflată la 97 km de Mănăstirea Sinai, lângă Marea Roşie.

Egumenul s-a adresat Sfântului Ioan Scărarul precum părintelui ‘de obşte al tuturor şi ca la unul mai bătrân ca toţi în nevoinţă şi pricepere şi ca la învăţătorul cel mai bun’, rugându-l să aştearnă ‘ca un adevărat mare învăţător, fără preget şi în chip limpede pe hârtie, după o bună rânduială, datoriile vieţii călugăreşti, spre mântuirea celor ce au ales această îngerească vieţuire’ care să le fie ‘ca o scară rezemată pe porţile cerului, care să-i urce pe cei ce voiesc, nevătămaţi şi fără păgubire, ajutându-i să treacă neîmpiedicaţi peste duhurile răului şi peste stăpânitorii lumeşti ai întunericului şi peste căpeteniile văzduhului’.

Opera este alcătuită de smeritul monah în 30 de cuvinte, fiecare cuvânt reprezentând câte o treaptă în dobândirea mântuirii.


 

1 – Creştin este cel care urmează lui Hristos pe cât e cu putinţă oamenilor prin cuvinte şi fapte şi crede cu o cugetare dreaptă şi neprihănită în Sfânta Treime.


 

2 – Cel ce iubeşte cu adevărat pe Domnul, cel ce se străduieşte cu adevărat să ajungă la viaţa viitoare, cel ce are cu adevărat durere pentru greşelile lui, cel ce a dobândit cu adevărat aducerea aminte de osânda şi de judecata veşnică, cel ce a primit cu adevărat frica de moartea sa, nu va mai iubi, nu se va mai îngriji nici de bani, nici de averi, nici de părinţi, nici de slava vieţii, nici de prieteni, nici de fraţi, peste tot, de nimic pământesc, ci lepădând şi urând toata legătura, toată grija de acestea, ba încă înainte de acestea şi trupul său, urmează gol şi fără griji şi fără pregetare, lui Hristos privind pururea spre cer şi aşteptând ajutorul de acolo.


 

3 – Înstrăinarea este părăsirea fără întoarcere a tuturor celor din locul de obârşie, care lucrează în noi împotriva ţintei evlaviei noastre. Înstrăinarea este purtare necutezătoare, înţelepciune necunoscută, pricepere nearătată, viaţă ascunsă, ţintă nevăzută, gând nedescoperit, dorire a puţinătăţii, poftire a strâmtorării, pricină a dorului de Dumnezeu, mulţimea dragostei, respingerea slavei deşarte, adânc de tăcere.


 

4 – Ascultarea este mormânt al voinţei şi înviere a smereniei. Nu se împotriveşte mortul şi nu alege intre cele bune şi între cele părute rele. Căci cel ce şi-a omorât sufletul din evlavie va răspunde pentru toate. Ascultarea este lepădarea judecăţii proprii din bogăţia judecăţii.


 

5 – Să-ţi fie conştiinţa oglinda supunerii tale şi-ţi va fi de ajuns.


 

6 – Să nu te tulburi de cazi în fiecare zi, nici să ieşi din luptă. Ci stai bărbăteşte şi, cu siguranţă, îngerul care te păzeşte va preţui răbdarea ta. Rana ta este uşor de tămăduit cât este încă proaspătă şi caldă. Dar cele învechite, neîngrijite şi învârtoşate, sunt greu de vindecat şi au nevoie de multă osteneală, de fier, de brici şi de focul ce le însoţeşte pentru vindecare.


 

7 – Cel care a murit tuturor, şi-a adus aminte de moarte. Dar cel care e încă legat de ele nu încetează de a lucra el însuşi împotriva sa.


 

8 – Nu te amăgi lucrătorule fără de minte că poţi să înlocuieşti timpul (pierdut) cu alt timp. Căci nu va ajunge ziua să împlineşti datoria ei faţă de Stăpânul.


 

9 – Plânsul după Dumnezeu este o tristeţe a sufletului, o simţire a inimii îndurerate care caută pururi nebuneşte pe Cel după care însetează; iar neajungându-L Îl urmăreşte cu osteneală şi se tânguieşte cu durere alergînd după el.


 

10 – Plânsul este un ac de aur al sufletului scăpat de orice ţintuire şi alipire şi înfipt de tristeţea cuvioasă în lucrarea de cercetare a inimii.


 

11 – Când ai ajuns la plâns, ţine-l cu toată tăria. Căci înainte de a se îmbiba în tine, uşor ţi se răpeşte. Şi e topit ca ceara de tulburări, de griji trupeşti, de plăceri şi mai ales de multa vorbire şi de glume uşuratice.


 

12 – Blândeţea este starea nemişcată a sufletului care rămâne aceeaşi înnecinstiri ca şi în laude.


 

Viața Sfântului Cuvios Ioan Scărarul


 

Sf. Cuv. Ioan Scărarul (579-649) - foto preluat de pe basilica.ro

Sf. Cuv. Ioan Scărarul (579-649) – foto preluat de pe basilica.ro

Care patrie şi cetate a odrăslit şi a crescut pe acest viteaz nevoitor, Ioan Cuviosul, mai înainte de pustniceştile lui nevoinţe, cu siguranţă nu pot spune – zice Daniil monahul, scriitorul vieţii Sfântului Ioan Scărarul.

Care loc îl are acum pe acest dumnezeiesc şi minunat bărbat şi cu ce dulceţi de hrană fără de moarte îl hrăneşte, este adeverit, că într-acea patrie se află el acum, pentru care Sfântul Pavel, privighetoarea cea minunat glăsuitoare, a strigat: „Petrecerea noastră este în ceruri”, unde cu nematerialnică simţire, cu negrăită dulceaţă săturându-se de necheltuitele bunătăţi, primeşte răsplătirile cele vrednice de sudorile sale şi pentru dureri are cinstea cea fără durere, moştenind cereasca Împărăţie cu aceia al căror picior a stat întru dreptate.

Iar cum s-a ostenit pentru fericirea cea nematerialnică întru materialnicul trup, voi spune arătat. De şaisprezece ani fiind cu vârsta trupească, iar de o mie de ani cu isteţimea înţelegerii, acest fericit, singur pe sine ca pe o jertfă fără prihană şi bine primită, s-a adus lui Dumnezeu, Marele Arhiereu. Deci şi-a înălţat trupul la muntele Sinai, iar sufletul la cer, apropiindu-se de locul cel văzut al înălţimii muntelui, către înălţimea cerească.

Şi, văzând cu mintea pe Dumnezeu Cel nevăzut şi înstrăinându-se de lume, a iubit de la început blîndeţile cele împodobite cu smerenia, ca pe nişte începătoare ale tinereţilor noastre gândite, ca pe o învăţătură a faptelor bune, tăind toată îndrăzneala şi mândria vorbirii şi a clevetirii.

Apoi, cu aleasă judecată, într-o singură deprindere monahicească, a izgonit pe înşelătorul părerii şi iubirii de sine şi, ca cel mai iscusit învăţător duhovnicesc, şi-a plecat grumajii, nădăjduind să treacă fără primejdie noianul cel greu al patimilor.

Şi aşa viaţa lui, care desăvârşit murise lumii, şi-a rânduit-o între fraţi, ca şi cum ar fi fost mic între dânşii, neştiind că un copil încă a grăi, nefăcând nimic după voia sa, ca şi cum fără cuvântare şi fără voinţă şi-ar fi avut sufletul schimbat în totul de firească deosebire. Dar mai de mirare este că, fiind învăţat la toată înţelepciunea din afară, a cuprins prin smerita cugetare fapta cea vrednică cerului, pentru că trufia înţelepciunii din afară, desăvârşit se face străină de smerenie.

Stareţul şi învăţătorul Cuviosului Ioan – precum zice Sinhron – a fost părintele Martirie, care l-a tuns în chipul monahicesc pe ucenicul său Ioan, când acesta era de douăzeci de ani; în acea zi părintele Stratighie, proorocind despre Ioan, a zis că „are să fie ca o mare stea în toată lumea”; lucru care s-a şi împlinit după aceea.

Odată Martirie s-a dus la marele Atanasie Sinaitul cu ucenicul Ioan, iar Atanasie, căutând spre Ioan, a zis către Martirie: „Spune-mi, Martirie, de unde ai ucenicul acesta şi cine l-a tuns în călugărie?” Martirie răspunse: „Este robul tău, părinte, eu l-am tuns”. Apoi a zis Atanasie cu mirare: „O, părinte Martirie, ai tuns pe egumenul muntelui Sinai!”.

În altă vreme, fericitul Martirie s-a dus cu Ioan la marele stareţ Ioan Savaitul, care era în pustiul Gudiei. Pe aceştia văzându-i stareţul, s-a sculat şi, luând apă, a spălat picioarele, nu ale lui Martirie, ci ale lui Ioan, ucenicul său, apoi i-a sărutat şi mâna.

După aceea Ştefan, ucenicul marelui Ioan Savaitul, a întrebat pe stareţ: „Pentru ce ai făcut aşa, părinte, de ai spălat picioarele ucenicului, iar nu pe ale învăţătorului, şi dreapta lui ai sărutat-o?”.

Marele stareţ răspunse: „Să mă crezi, fiule, că nu ştiu cine este acel monah tânăr, pentru că eu am primit pe egumenul muntelui Sinai şi aceluia i-am spălat picioarele”. Astfel au fost proorociile sfinţilor părinţi despre acest Cuvios Ioan, fiind el încă tânăr, şi care după aceea s-au împlinit toate la vremea lor.

Petrecând Cuviosul Ioan cu duhovnicescul său părinte nouăsprezece ani, a rămas sărman, mutându-se către Dumnezeu fericitul Martirie. Căci, trimiţându-l înainte la Împăratul cel de sus ca pe un rugător şi sprijinitor – precum zice Daniil monahul -, Cuviosul Ioan a ieşit la loc de linişte în Sinai, având rugăciunile părintelui său ca o armă puternică spre risipirea celor tari. Iar locul acela era departe de biserică ca la cinci stadii şi se numea Tola.

Acolo a petrecut ca la patruzeci de ani de la începutul călugăriei sale, fără slăbire, învăpăindu-se de-a pururea cu dorinţa cea aprinsă a dumnezeieştii iubiri. Şi cine este în stare să arate prin cuvinte şi să spună prin povestiri cu de-amănuntul ostenelile lui săvârşite acolo în taină? Însă, precum din lucrurile cele mici se cunosc cele mari, aşa din cele mai mici nevoinţe ale lui să auzim viaţa acestui cuvios bărbat, atât de bogată în fapte bune.

Mânca la masă sa toate cele neoprite de porunca monahicească, însă foarte puţin, încât se vedea că mai mult gustă, decât mănâncă. Cu aceasta zdrobea înţelepţeşte cornul mândriei, pentru că din toate mânca, ca să nu i se înalţe mintea cu postirea.

Dar, gustând foarte puţin, pe doamna şi născătoarea patimilor cea iubitoare de dulceţi, adică pe îmbuibarea pântecelui, o mihnea prin înfrânare şi prin scurtimea mesei, strigând către dânsa: „Taci, amuţeşte!” Iar prin viaţa cea pustnicească şi prin vederea cea rară a feţelor omeneşti, a stins văpaia cuptorului trupesc, a întors-o în cenuşă până la sfârşit şi a adormit-o desăvârşit.

Apoi a fugit de iubirea de argint, pe care Sfântul Apostol Pavel a numit-o „închinare la idoli”, prin facerea de milostenii şi prin lipsirea celor de trebuinţă. După aceea a biruit lenevirea, care este moarte şi slăbănogire a sufletului, prin pomenirea morţii celei trupeşti, împungând-o ca şi cu un bold şi a ridicat-o la trezire şi osteneală. A dezlegat lanţurile şi legăturile a toată pătimirea şi toate poftele cele simţite le-a rupt prin plângere. Iar patima mâniei era mai dinainte omorâta într-însul, prin arma ascultării.

El rareori de se ducea la cineva, dar şi mai rar grăia ceva şi a omorât lipitoarea deşartei slave, cea asemenea cu păianjenul.

Dar ce vom zice – grăieşte monahul Daniil – despre biruinţa mândriei? Ce vom zice de curăţia cea desăvârşită a inimii, pe care acel nou Veseleil a început-o prin ascultare şi a desăvârşit-o prin venirea de faţă a Domnului, Împăratul cerescului Ierusalim? Pentru că, fără venirea lui de faţă, niciodată nu se izgoneşte diavolul şi ceata cea de un chip cu dânsul. Unde voi găsi cununa aceasta pe care s-o împletim Cuviosului Ioan din cuvintele cele de laudă?

De asemenea, izvorul lui de lacrimi este un lucru care nu se află la mulţi. Este şi până acum în pustie, sub munte la un loc ascuns, o peşteră mică, care era atât de depărtată de chilia lui şi de ale altora, încât nu era auzit de oameni, căci voia să se depărteze de slavă deşartă. În acea peşteră intra adeseori şi, fiind aproape de cer, prin tânguiri şi prin chemările lui Dumnezeu se atingea de ceruri, strigând cu suspine asemenea cu cei care sunt tăiaţi de sabie sau arşi de fiare înfocate sau lipsiţi de ochi.

Iar somn avea atât numai cât să nu-şi piardă fiinţa minţii cu privegherea. Şi, mult mai înainte de a se culca, se ruga şi alcătuia cărţi, precum a alcătuit cartea ce se numeşte „Scara”, pentru care s-a numit şi el mai pe urmă „Scărar”, pentru că aceasta îi era alungarea trândăviei lui, adică a scrie cărţi. Iar toată curgerea vieţii lui i-a fost rugăciunea cea neîncetată şi dorinţa spre Dumnezeu cea nesăţioasă, pentru că pe Acela ziua şi noaptea văzându-L cu mintea în oglinda cea luminoasă a curăţiei sufletului, nu putea a se sătura.

Un monah anume Moise, râvnind vieţii celei îmbunătăţite a Cuviosului Ioan, l-a rugat să-l primească ucenic pentru sine; pentru că dorea să se povăţuiască de dânsul la adevărata filosofie. Şi şi-a câştigat şi mijlocitori pentru sine către sfântul cinstiţi bătrâni şi, prin cererea acelora fiind silit, cuviosul l-a primit pe Moise a-l avea împreună la petrecere şi ucenicie.

Într-una din zile marele părinte a poruncit lui Moise ca să aducă din oarecare loc pământ la grădină, spre îngrăşarea verdeţurilor. Mergând Moise până la locul cel însemnat, îşi făcea ascultarea fără lenevire.

La amiază fiind şi zăduful soarelui arzând foarte tare – căci era luna august -, Moise, ostenind, a intrat la umbră sub o piatră mare şi, culcându-se, a adormit. Iar Domnul, nevrând să mâhnească întru ceva pe robii Săi, a întâmpinat, prin obişnuita Sa milostivire, pe Moise din moartea cea neaşteptată, iar pe Sfântul Ioan din mâhnire l-a scos.

Căci, şezând cuviosul în chilie, cu rugăciunea cea de Dumnezeu gânditoare şi într-un somn uşor aflându-se, a văzut pe un oarecare ce i se arătase lui, bărbat cu sfinţită cuviinţă, defăimîndu-l pentru somn şi zicându-i: „Aşa, Ioane, tu dormi fără grijă? Iată, Moise este în primejdie!” Iar Sfântul Ioan, îndată deşteptându-se, s-a înarmat cu caldă rugăciune pentru ucenicul său.

Apoi, după ce a înserat şi ucenicul s-a întors de la lucru, îl întreba stareţul: „Au doar ţi s-a întâmplat vreun lucru rău şi neaşteptat?” Iar el a zis: „O piatră mare puţin de nu m-a ucis de tot, dacă tu, părinte, nu m-ai fi strigat. Pentru că eu, adormind sub piatră la amiază, am auzit glasul tău strigându-mă şi îndată de sub piatră am fugit şi deodată a căzut piatra!” Iar Ioan, smeritul cugetător, cu adevărat nimic din cele văzute n-a spus ucenicului, ci în taina inimii sale cu rugăciuni de mulţumire lăuda pe Bunul Dumnezeu.

Şi era acest cuvios bărbat chip al faptelor bune şi doctor al rănilor celor dinăuntru. Căci un frate, anume Isachie, cuprinzându-se tare cu greutate de diavolul desfrânării şi fiind întru mâhnire mare, a mers la acest mare părinte cu sârguinţă şi şi-a mărturisit războiul cel dinăuntru cu plângere şi cu tânguire.

Iar acela i-a zis: „La rugăciune să alergăm amândoi, o, prietene!” Şi, săvârşindu-se cuvintele de rugăciune şi încă pe faţa sa zăcând jos cel ce pătimea, Dumnezeu a făcut voia plăcutului Său, ca să arate că David nu minte când zice: Voia celor ce se tem de El va face şi rugăciunea lor va auzi.

Pentru că a fugit balaurul cel de desfrânare, prin bătăile rugăciunii celei tari a Cuviosului Ioan. Iar cel ce a pătimit acel război, văzându-se liber de patima aceea şi preabine tămăduit, foarte tare se minuna şi lui Dumnezeu, Cel ce a preamărit pe robul Său, împreună şi robului celui ce L-a preamărit pe El, Îi înălţa mulţumire.

Însă erau oarecare pătrunşi de zavistie, care pe acest folositor învăţător, adică pe Cuviosul Ioan, îl numeau pururea grăitor şi mincinos. Iar el cu lucrul singur a arătat că întru toate, nu numai cu cuvântul, ci şi cu tăcerea poate a folosi întru Hristos, Care pe toţi îi întăreşte.

Căci a tăcut un an întreg, negrăind nici un cuvânt, până ce ocărâtorii săi s-au făcut lui rugători, cunoscând ei că nu este bine să astupe izvorul folosului cel pururea curgător şi să piardă mântuirea tuturor; deci, mergând, l-au rugat ca iarăşi să-şi deschidă gura cea de Dumnezeu grăitoare. Iar el, fiind ascultător, s-a supus şi iarăşi se ţinea de cea dintâi rânduială a sa, de a învăţa.

După aceea, minunându-se toţi de el întru toate îndreptările, ca pe un nou Moise cu sila spre povăţuirea vieţii de obşte l-au rânduit, punând pe luminatul acela luminător în sfeşnicul cel mai dintii.

Iar el, fără de voie primind egumenia muntelui Sinai, şi mai mult s-a apropiat cu duhul spre muntele lui Dumnezeu şi, în ceaţa cea neapusă a cunoştinţei de Dumnezeu, prin gândirea la El intrând şi suindu-se pe treptele cele gândite pe scara cerească, a luat legea cea scrisă pe tăbliţele inimii cu degetul lui Dumnezeu. Şi în cuvântul lui Dumnezeu şi-a deschis gura sa şi a tras Duh. Iar din bună comoară a inimii sale a răspuns cuvintele cele bune.

După ce Cuviosul Ioan a luat egumenia Muntelui Sinai, adică după patruzeci de ani de călugărie, precum a scris despre aceea Sinhron, au mers odinioară în locaş şase sute de străini, care, şezând la gustarea mâncării, au văzut un tânăr cu giulgiu evreiesc îmbrăcat, care umbla pretutindeni şi cu stăpânire poruncea atât rînduitorilor şi economilor, cât şi bucătarilor, trapezărilor şi altora ce slujeau.

Iar după ce s-au sculat străinii de la masă, când au şezut să mănânce cei ce slujiseră, a fost cercetat tânărul acela osârdnic, poruncitor al tuturor slujbelor, care, pretutindeni înconjurând şi poruncind, pregătea masa. Deci era căutat ca şi el să şadă la masa cea de pe urmă, să mănânce cu ceilalţi. Dar, deşi cu osârdie era căutat, însă nicăieri nu s-a putut afla. Atunci robul lui Dumnezeu, Cuviosul Părinte Ioan, a zis: „Lăsaţi de a-l căuta pe acela, căci Moise, proorocul şi dătătorul de Lege, a slujit în al său loc”.

Era într-un an în părţile acelea neploaie şi secetă mare şi, adunându-se popoarele din cetăţile de primprejur, au mers la Cuviosul Ioan, rugându-l ca să ceară ploaie de la Dumnezeu, cu ale sale rugăciuni. Şi, rugându-se cuviosul, îndată o ploaie mare s-a pogorât şi a adăpat pământul cel uscat şi l-a făcut aducător de roade.

După aceea a sosit la sfârşitul vieţii celei vremelnice, bine povăţuind pe ai săi duhovniceşti israiliteni, numai într-una nefiind asemenea cu Moise: că Ioan a intrat cu sufletul în Ierusalimul cel de sus, iar trupul lui Moise nu se ştie unde a fost. Iar de sfinţenia Cuviosului Ioan – zice Daniil monahul – mărturisesc mulţi, dar mai ales aceia care, fiind povăţuiţi cu cuvintele lui cele de Dumnezeu insuflate, s-au mântuit şi încă se mântuiesc.

Mărturiseşte David, tânărul bărbat ales, care a moştenit înţelepciunea înţeleptului Ioan; ba încă mărturiseşte şi Cuviosul Ioan, egumenul Raitului, bunul nostru păstor, de care rugat fiind Cuviosul Ioan Scărarul, s-a pogorât de la muntele Sinai la noi, ca un nou văzător de Dumnezeu, şi ne-a arătat pe ale sale lespezi scrise de Dumnezeu – cuvinte ce se numesc „Scară” -, în care literele cele văzute învaţă osteneală, iar puterea ce se înţelege din literele cele alcătuite povăţuieşte la vederea de Dumnezeu.

Iar când se ducea către Dumnezeu Cuviosul Ioan Scărarul – zice Sinhron -, înaintea lui stătea fratele său cel după trup, ava Gheorghe, pe care l-au hotărât la egumenia Sinaiului, din vremea vieţii sale.

Acela, plângând, zicea: „Stăpânul meu, te duci, lăsându-mă pe mine? Eu m-aş fi rugat ca pe mine să mă trimiţi, pentru că nu pot fără tine să pasc aceste sfinte ale tale moşteniri! Acum, iată, eu sunt în primejdie, căci pe tine te trimit înainte la Dumnezeu”. Sfântul Ioan i-a răspuns: „Nu plânge, nici te întrista, pentru că, de voi afla îndrăzneală la Dumnezeu, nu voi aştepta ca anul acesta să-l săvârşeşti aici. Ci voi ruga pe Domnul şi te voi lua la mine!”.

Şi s-a împlinit aceea, căci, după sfârşitul fericit al Cuviosului Ioan, şi ava Gheorghe, fratele lui, s-a dus în a zecea lună către Dumnezeu, ca să stea înaintea Lui, împreună cu fratele său, Cuviosul Ioan, în slava sfinţilor, lăudând pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, în veci. Amin.

 

Notă: Despre patria şi neamul Cuviosului Ioan Scărarul, este scris în cartea monahului Daniil: „Naşterea şi cetatea sfântului o acoperă scriitorul – adică monahul Daniil. Iar unii zic despre dânsul că este fiu al lui Xenofont, iar frate al lui este Gheorghe Arselaitul, numit din naştere Arcadie. Pentru că Arcadie, în rânduiala monahicească, şi-a schimbat numele, iar Ioan nu şi-a schimbat numele”.

cititi mai mult despre Ioan Scărarul si pe: doxologia.ro; pravila.ro; ro.wikipedia.org; en.wikipedia.org

Sfântul Cuvios Ilarion cel Nou, egumenul Pelechitului (Secolele VIII – IX)

foto preluat de pe ziarullumina.ro

articol preluat de pe basilica.ro

 

Sfântul Cuvios Ilarion cel Nou, egumenul Pelechitului (Secolele VIII – IX)


 

Cuviosul Ilarion s-a călugărit din tinereţe purtându-şi crucea şi urmând lui Hristos Cel răstignit, supunându-şi cu înfrânare patimile trupeşti.

El pe toţi monahii i-a covârşit cu fapta bună şi, într-o chilie întunecoasă închizându-se, fără tulburare a petrecut mulţi ani şi s-a luminat cu nepătimirea.

Astfel s-a învrednicit de rânduiala preoţească şi a fost egumen al mănăstirii ce se numea Pelichit, în Asia, aproape de Elespont.

A făcut minuni alese, că jivinele care vătămau seminţele roditoare le certa şi le izgonea cu cuvântul din ţarini şi din grădini, grindina a potolit-o cu rugăciunea şi pământul cel însetat cu ploaie l-a adăpat, iar curgerea râului, ca şi Elisei proorocul, a despărţit-o; mâna cea uscată a unui om a tămăduit-o, pe un orb l-a făcut să vadă şi şchiopilor le-a dăruit tămăduire; pe diavoli i-a izgonit, iar pescarilor, care în zadar se osteneau, cu peşti mulţi le-a umplut mrejele.

Despre Sfântul Ilarion cel Nou scrie Cuviosul Iosif, scriitorul de cântări, în a opta cântare a canonului, că pentru cinstirea icoanei Mântuitorului a răbdat prigoniri de la muncitori şi îl numeşte mucenic, pentru că a vieţuit, precum se povesteşte într-o cuvântare, pe vremea împărăţiei lui Leon Armeanul (813-820), care a călcat sfintele icoane.

Ilarion cel Nou, egumenul Pelechitului (sec. VIII - IX) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Cuvios Ilarion cel Nou, egumenul Pelechitului (Secolele VIII – IX) – foto preluat de pe doxologia.ro

Altora li se pare, cu adevărat, că a trăit pe vremea împărăţiei lui Leon Isaurul (717-741) şi a lui Copronim, fiul lui (741-775), care cu mulţi ani mai înainte de Leon Armeanul a fost, şi că a pătimit pentru sfintele icoane în acea vreme când voievodul lui Copronim, la Hanodracon, a năvălit fără veste cu oaste asupra mănăstirii ce se numea Pelichit, în sfânta şi marea joi a mântuitoarelor Patimi, când se săvârşea dumnezeiasca Liturghie.

Şi, intrând în biserică şi în Altar cu îndrăzneală, a poruncit să tacă cântarea şi a răsturnat la pământ Sfintele şi dătătoarele de viaţă Taine ale lui Hristos.

După aceea, prinzând pe cei mai aleşi monahi, patruzeci şi doi la număr, i-a ferecat cu legături de fier, iar celorlalţi, cu bătăi cumplite chinuindu-i, le-a rupt trupurile; pe alţii, bărbile şi feţele lor cu smoală ungându-le, i-a aprins şi altora nasurile le-a tăiat.

După aceea a aprins mănăstirea şi biserica, iar pe cei ferecaţi, patruzeci şi doi de părinţi, i-a surghiunit în ţara de la marginea Efesului şi acolo, într-o baie veche încuindu-i, i-a chinuit cu silă de moarte.

Deci, în acea vreme, şi Cuviosul Ilarion, ca un mai mare între părinţii aceia, având rânduiala egumeniei, se ştie că a pătimit mult şi şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu pentru sfintele icoane.

 

Imnografie


 

Troparul Sfântului Cuvios Ilarion cel Nou, Egumenul Pelechitului

Glasul al 8-lea:

Cu curgerile lacrimilor tale ai lucrat pustiul cel neroditor şi cu suspinurile cele dintru adânc ai făcut ostenelile tale însutit roditoare; şi te-ai făcut luminător lumii, strălucind cu minunile, Ilarion, părintele nostru. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.

Glasul 1

Locuitor pustiului, înger în trup şi de minuni făcător te-ai arătat, purtătorule de Dumnezeu, Părintele nostru Ilarion. Cu postul, cu privegherea şi prin rugăciune primind daruri cereşti, tămăduieşti pe cei bolnavi şi sufletele celor ce aleargă la tine cu credinţă. Slavă Celui Ce ţi-a dat ţie putere; Slavă Celui Ce te-a încununat pe tine; Slavă Celui Ce lucrează prin tine tuturor tămăduiri.

Sfântul Cuvios Mucenic Nicon și cei 199 de ucenici ai lui († 251)

foto preluat de pe ziarullumina.ro

articole preluate de pe: basilica.ro; doxologia.ro

 

Sfântul Cuvios Mucenic Nicon și cei 199 de ucenici ai lui († 251)


 

Sfântul Nicon s-a născut în orașul Neapolis (Italia).

Îmbrățișează cariera militară încă de tânăr ajungând un soldat apreciat în armata romană.

În familia sa doar mama era creștină, însă, chiar dacă l-a educat creștinește încă din copilărie, nu a reușit să îl convingă să primească Botezul.

Într-una din zile, aflându-se în pericol pe câmpul de luptă, aducându-și aminte de sfaturile mamei, și-a făcut semnul Sfintei Cruci și s-a rugat lui Dumnezeu pentru a birui, promițând că va deveni creștin.

Primind ajutorul divin, și-a îndeplinit promisiunea deoarece a mers în apropierea Constantinopolului, iar în insula Hios a stat timp de șapte zile petrecând în post, în privegheri și în rugăciuni.

Aici, Dumnezeu, noaptea în vis, prin îngerul său, a poruncit sfântului să meargă în Muntele Ganos, lângă Marea Marmara, unde a primit Sfântul Botez și haina monahală, de la Teodosie, Episcopul Cizicului.

Ducând o viață curată, dedicată în întregime lui Dumnezeu, după trei ani, Teodosie l-a hirotonit episcop în locul său.

Datorită persecuțiilor, după moartea episcopului Teodosie, împreună cu ucenicii săi a plecat în muntele Tavromenei din Sicilia, crezând că aici vor fi mai în siguranță.

Însă, conducătorul Siciliei, Quintilian, a trimis soldați și au fost aduși la judecată. Condiția pentru a rămâne în viață a fost aceea de a se lepăda de dreapta credință și a se închina idolilor.

Fiindcă au refuzat au fost supuși la chinuri groaznice. Sfântul Nicon și cei 199 de ucenici ai săi au fost martirizați prin decapitare.

 

Imnografie

Troparul Sfântului Cuvios Mucenic Nicon şi al celor 199 de ucenici ai lui

Glasul al 4-lea:

Mucenicii Tăi, Doamne, întru nevoinţele lor, cununile nestricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru. Că având tăria Ta, pe chinuitori au învins; zdrobit-au şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.

 

Condacul Sfântului Cuvios Mucenic Nicon şi al celor 199 de ucenici ai lui

Glasul al 4-lea:

Cel Ce Te-ai Înălţat…

În chip cuviincios vieţuind mai întâi, Sfinte Preacuvioase Părinte Nicon, ai adunat mai apoi ceată de supuşi lui Dum­nezeu, plini de dreaptă credinţă şi pururea următori ţie. Şi cu razele patimilor ca un soare purtător de lumină de la ră­sărit până la apus strălucind, ai împuţinat înşelăciunea cu curgerea sângelui tău.

 

Viața Sfântului Cuvios Mucenic Nicon și cei 199 de ucenici ai lui


 

Sf. Cuv. Mc. Nicon și cei 199 de ucenici ai lui (†251) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Cuv. Mc. Nicon și cei 199 de ucenici ai lui († 251) – foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

În cetatea ce se numește Neapole, care este în țara Campaniei, a fost un bărbat cu numele Nicon, în rânduiala ostășească, împodobit cu frumusețe, vesel la față și viteaz în războaie, dar cu credința elin, născut din tată elin și învățat la închinarea idolească. Însă maica sa era creștină și îl sfătuia totdeauna spre cunoștința lui Hristos. Spunându-i despre puterea Crucii lui Hristos, mama îi zicea: „Fiul meu iubit, de ți se va întâmpla vreodată a cădea în vreo primejdie, precum se întâmpla adeseori în războaie, să te însemnezi cu semnul Crucii, că vei scăpa din mâinile potrivnicilor; și nu numai că te vei izbăvi din mâinile lor, dar vei scăpa și de toate rănile, pentru că nu te va lovi nici săgeată, nici sabie și prin mijlocul tăierii vei rămâne nevătămat”.

Odată s-a întâmplat că a ieșit din Roma oastea romană la război cu cea elinească. Iar Nicon, fiind unul din ostași, se afla în mijlocul vrăjmașilor, în mare strâmtorare și primejdie de moarte, pentru că vedea pe mulți din tovarășii săi uciși și acum aștepta să cadă și el de sabia vrăjmașilor săi. Atunci și-a adus aminte de sfatul maicii sale și, ridicându-și ochii la cer și suspinând din adâncul inimii, s-a înarmat cu semnul Sfintei Cruci și a zis: „Hristoase, Dumnezeule Atotputernice, arată spre mine în ceasul acesta puterea Crucii Tale, că de acum făgăduiesc să fiu și eu robul Tău, adică mă voi închina Ție, împreună cu mama care m-a născut”.

Zicând aceasta, a luat îndrăzneală și, întinzând cu bărbăție spre vrăjmași dreapta sa cea înarmată cu sulița, a ucis îndată ca la o sută și optzeci de bărbați viteji din ceata potrivnicilor, iar pe ceilalți i-a izgonit, și nimeni n-a putut să-i stea împotrivă; așa a lucrat într-însul puterea Crucii lui Hristos. Iar Nicon a preamărit pe Dumnezeu, zicând: „Mare este Dumnezeul creștinilor, Cel ce, prin însemnarea Sfintei Cruci, a biruit și izgonit pe vrăjmași”. Și s-au mirat cetele romanilor și ale elinilor de Nicon, ostașul lor, zicând: „O, minune a rânduielii Celui de sus! Niciodată n-am văzut și nici n-am auzit de un ostaș ca acesta, atât de viteaz în război și nevoindu-se astfel precum vedem pe Nicon”.

Iar după ce a liberat cetele, Nicon s-a întors la casa sa și, lăudând pe Dumnezeu, a spus maicii sale câte a făcut Domnul cu dânsul în război, prin puterea Sfintei Cruci. Iar maică sa, umplându-se de mare bucurie, a zis: „Mulțumesc Preasfântului Tău nume, Doamne, Cel ce voiești să se mântuiască toți oamenii și la cunoștința adevărului să vină. Acum, Stăpâne, ascultă rugăciunea roabei Tale și învrednicește pe fiul meu de baia nașterii celei de a doua, cea dăruită nouă prin Botez spre iertarea păcatelor, și învață-l să facă voia Ta ca, bineplăcînd Ție, să câștige de la Tine veșnicele bunătăți făgăduite”.

Deci a început Nicon a întreba pe maica sa cum poate cineva să fie creștin desăvârșit. Maica sa i-a răspuns: „Ți se cade să postești patruzeci de zile și de la preot creștin să te povățuiești la credința creștinească; după aceea, lepădându-te de satana și de toate lucrurile lui și crezând în Hristos Dumnezeu, vei primi Sfântul Botez. Numai așa te vei face creștin adevărat și rob al lui Hristos”. Nicon a grăit atunci: „Viu este Domnul, că mai bine îmi este să fiu rob al Lui, decât închinător de idoli elinesc și ostaș! Nu vreau mai mult să mă închin pietrelor, nici altei făpturi, ci numai Unuia Dumnezeu, Făcătorul cerului și al pământului, al mării și al tuturor celor ce sunt într-însele”.

Apoi, închinându-se până la pământ mamei sale, a zis: „Maica mea, roagă-te pentru mine, robul tău, ca să-mi dea Dumnezeu înger bun, povățuitor și păzitor sufletului și trupului meu, ca prin povățuirea lui să găsesc vreun rob al lui Dumnezeu care m-ar învrednici Sfântului Botez și m-ar învăța să fac voia lui Hristos, adevăratul nostru Dumnezeu, și să fiu numărat împreună cu turma cea cuvântătoare a lui Hristos. Căci, dacă rătăcirea elinească m-ar mai fi tras încă de la învățătura ta, o, cinstita mea maică, și nu m-ai fi povățuit spre cunoștința adevăratului Dumnezeu, puțin de nu mă făceam mâncare gheenei și cădeam în muncă cu toți cei ce nu știu pe Dumnezeu și se muncesc în iad. Deci, roagă-te pentru mine, maica mea!”. Și, zicând aceasta, se grăbea să iasă din casă.

Dar ea, apucându-l de mână, l-a rugat cu jurământ ca, după ce va câștiga Sfântul Botez, să se întoarcă la dânsa s-o îngroape, fiind bătrână și așteptându-și degrabă sfârșitul.

Apoi, dându-i aur de ajuns pentru cale și mai ales binecuvântarea sa de maică, rugându-se pentru dânsul, l-a lăsat să-și caute un preot creștin; pentru că în acele vremi cumplite, fiind mare prigoană asupra creștinilor, toți preoții învățători creștini erau ascunși în pustietăți și prin munți, și era cu greu să găsească pe vreunul dintr-înșii ca să-l povățuiască la creștineasca viață și de la care să primească Sfântul Botez.

Ieșind Nicon, robul lui Dumnezeu, din casa sa a mers la limanul corăbiilor și, găsind o corabie, a plecat la Constantinopol. Iar după plecarea sa, a fost în cetatea Neapole multă cercetare despre dânsul printre ostași, pentru vitejia lui cea mare arătată în război. Iar mai-marii cetății întrebând pe maica lui Nicon, care era acasă, unde este fiul ei, ea le răspundea: „Nu știu unde s-a dus”.

Iar Nicon, povățuindu-se de darul Domnului, a ajuns la o insulă care se numea Hios și, suindu-se într-un munte înalt, a petrecut opt zile în rugăciune, rugându-se lui Dumnezeu ca să-i arate în ce loc ar putea să afle vreun rob al Domnului, care să-i dea Sfântul Botez cel dorit de el și să-l învețe tainele sfintei credințe. Și s-a arătat lui Nicon, noaptea în vedenie, îngerul lui Dumnezeu în chip de preot, dându-i un toiag ce avea deasupra semnul Crucii, și i-a poruncit să meargă la malul mării.

Mergând a doua zi acolo, a găsit o corabie ce-l aștepta, pentru că același înger al Domnului s-a arătat corăbierilor, poruncindu-le să aștepte pe Nicon cu toiagul cel cu cruce, care de la munte avea să se coboare la dânșii. Deci, șezând cu dânșii în corabie și vântul suflând în ajutor, în două zile a ajuns la un munte ce se numea Ganos, în care se afla Teodosie, Episcopul Cizicului, cu o mulțime de monahi, ascunzându-se de păgâni în timpul prigoanei; și era acel episcop acolo, în mijlocul monahilor, ca un egumen. I s-a descoperit lui de la Dumnezeu despre Nicon și a ieșit împreună cu monahii săi la limanul corăbiilor și, luând pe Nicon, l-a dus în peștera să și învățându-l, l-a botezat în numele Preasfintei Treimi, apoi l-a împărtășit cu Preacuratele lui Hristos Taine.

După primirea Sfântului Botez, fericitul Nicon era în mănăstirea din peșteră, învățând dumnezeieștile cărți și la viața monahicească luând aminte; apoi s-a îmbrăcat în chipul monahicesc pentru blândețea sa. Unii din frați ziceau că acela este asemenea cu îngerul lui Dumnezeu, văzându-i smerenia și blândețea lui, postul și înfrânarea, șederea de toată noaptea fără somn la cântarea de psalmi. Căci era la osteneli răbdător, în dragoste aprins, în postiri neasemănat, în învățătura și citirea cărților fără de saț, în rugăciunile de noapte neslăbit și în toate nevoințele monahicești osârdnic slujitor; iar toată viața lui fiind fără prihană, de mirare era tuturor fraților și Sfântului episcop Teodosie.

Astfel petrecând fericitul Nicon în muntele acela trei ani, s-a arătat episcopului o dumnezeiască descoperire; pentru că îngerul Domnului, stând în vis înaintea lui, i-a zis: „Mai înainte de a te duce din viața aceasta, pe Nicon, pe care l-ai îmbrăcat în chipul monahicesc, să-l pui episcop în locul tău și turma ta să i-o încredințezi lui. Apoi să-i poruncești să se mute cu toți frații în partea de miazăzi, în stăpânirea Siciliei, ca să nu piară aici monahii de sabia barbarilor, care peste puțin timp au să năvălească în locul acesta”.

După vedenia aceea, Sfântul Episcop Teodosie a făcut pe fericitul Nicon întâi diacon și apoi preot; iar după aceasta l-a hirotonisit episcop și, încredințându-i monahii, o sută nouăzeci la număr, Teodosie s-a odihnit în Domnul. Deci cu cinste îngropându-l Sfântul Nicon și luând pe toți monahii, a intrat în corabie și a plecat în insula Lesviei, unde, sosind lângă cetatea Mitilene, a stat acolo două zile; apoi a plecat la insula Naxia. Iar de acolo, cu voia lui Dumnezeu, în douăzeci și două de zile a ajuns în Italia și a plecat la Neapole, patria sa, unde a aflat între cei vii pe fericita sa maică, care, văzându-l, cu lacrimi de bucurie a căzut pe grumajii lui, sărutându-l.

Închinându-se până la pământ înaintea lui Dumnezeu, a zis: „Mulțumesc Preasfântului Tău nume, Doamne, că mi-ai arătat pe fiul meu în rânduiala îngerească și în vrednicie de episcop. Și acum, Stăpâne al meu, auzi-mă pe mine, roaba Ta, și primește sufletul meu în mâinile Tale!”. O rugăciune ca aceasta săvârșind acea fericită femeie, îndată și-a dat Domnului duhul său în pace și toți cei ce au văzut această, au preamărit pe Dumnezeu și au îngropat-o, cântând psalmi cu cinste.

După ce a străbătut auzul în toată cetatea depre venirea lui Nicon, s-au înștiințat unii din ostașii care erau prieteni ai sfântului. Aceia, mergând la dânsul, se îndulceau de vederea feței lui și, luându-l la o parte, au zis către dânsul: „Te jurăm cu puterea cea de sus, să ne spui de unde îți venea puterea și vitejia aceea care o aveai în războaie. Din farmece sau din altă lucrare? Învață-ne, ca să putem și noi să fim așa”. Grăit-a lor sfântul: „Credeți-mă, fraților, că nici fermecătoria, nici altceva nu mă făcea pe mine viteaz în război, fără numai singur ajutorul cinstitei Cruci a lui Hristos. Căci când mă înarmam cu ea, nimeni nu putea să stea împotriva feței mele, pentru că puterea lui Dumnezeu, care lucrează întru asemănarea Crucii, pe toți vrăjmașii îi biruia”.

Acestea auzindu-le, ostașii au căzut la picioarele episcopului Nicon, zicând: „Miluiește-ne, sfinte al lui Dumnezeu, și ne ia împreună cu tine, ca, precum în războaie ne-am izbăvit prin tine de potrivnici, tot așa și acum cu tine să fim părtași cereștii Împărății!”. Și, îndată lăsându-și femeile, fiii, frații și casele lor, ostașii aceia au urmat Sfântului Nicon, fiind nouă la număr. Cuviosul Nicon, intrând cu dânșii și cu ceilalți ucenici ai săi în corabie, au plecat în părțile Siciliei și au sosit la un munte mai înalt al Tavromeniei. Ieșind pe uscat și nu puțină depărtare de loc trecând, au aflat un râu ce se numea Asinos, lângă care au găsit o mare baie veche, de piatră, într-un loc pustiu ce se numea Ghighia, și s-au sălășluit acolo, pentru că au văzut locul acela liniștit și frumos, fiind pământul bun de lucrat. Făcându-și grădini și răsaduri de tot felul, cu pomi aducători de roadă, au rămas acolo, unde Cuviosul Episcop Nicon a botezat pe acei nouă bărbați, care i-au fost lui altădată prieteni în oaste, și i-a tuns pe dânșii în monahiceasca rânduială.

După ce au stat ani destui și prigonirea asupra creștinilor neîncetând, s-a dat de știre ighemonului Siciliei, anume Chintian, spunându-i-se că sunt niște bărbați trăitori lângă râul Asinos, care cinstesc pe cerescul Dumnezeu, având învățător pe Episcopul Nicon, iar legilor împărătești nu se supun, nici nu vor să cinstească pe zei. Auzind aceasta, ighemonul s-a umplut de mânie și de cruzime și îndată a trimis o ceată de ostași, ca pe toți să-i prindă și să-i aducă înaintea lui la întrebare. Deci, ajungând ostașii la locul acela, întrebau: „Unde este Nicon cu ucenicii lui, care nu se supun legilor împărătești, nici pe zei nu-i cinstesc?”. Le-a răspuns Sfântul Nicon: „Bine ați venit, frații mei, bine ați venit; pentru că Stăpânul meu Hristos, pe mine și pe ai mei, prin voi ne cheamă!”.

Frații s-au dus la rugăciune cerând lui Dumnezeu putere să-i întărească în nevoință cu darul Său. Dar, fiind siliți de ostași spre grabnica călătorie, au sfârșit rugăciunea și mergeau la ighemon, fiind duși de ostași la moarte. Pe cale îi întărea fericitul părintele nostru Nicon Episcopul, zicând: „Îmbărbătați-vă, frații mei, și să nu fiți fricoși înaintea muncitorului, căci iată se sfârșește alergarea noastră și ni s-au deschis nouă ușile cerești. Deci să stăm cu tărie împotriva mâniei ighemonului prin credința în Hristos. Să grăim cu îndrăzneală înaintea lui, să ascultăm glasul bunului nostru Păstor, Care zice: Nu vă temeți de cei ce ucid trupul, căci sufletul nu pot să-l ucidă”.

Stând sfinții înaintea ighemonului la păgâneasca judecată, chinuitorul, căutând spre ei cu iuțime, a început a-i întreba: „Voi toți v-ați abătut la deșarta și nebuna nădejde, amăgindu-vă de vrăjitorul acela Nicon, încât nici nu cinstiți pe zeii cei fără de moarte, nici legilor noastre nu vă supuneți?”. Iar sfinții, ca și cu o gură, au răspuns, zicând: „Suntem creștini și niciodată nu ne vom lăsa de credința noastră, iar nădejdea noastră n-o punem în deșertăciuni, ci în Domnul Dumnezeu, Cel ce a făcut cerul, pământul, marea și toate cele ce sunt într-însele; căci zeii voștri sunt muți și surzi, pietre nesimțitoare, lucruri de mâini omenești, cărora asemenea să fie toți cei ce nădăjduiesc spre ei”.

Înțelegând ighemonul despre credința cea neschimbată și tare a sfinților, a zis: „De nu voi porunci degrabă să-i ucidă pe aceștia, pe mai mulți vor amăgi spre a lor rătăcire”. Și așa, mai întâi dezbrăcându-i și întinzându-i, a poruncit că mult să-i bată fără de milă cu vine de bou, apoi pe toți – afară de Sfântul Nicon – cu sabia să-i taie lângă baia aceea, în care au petrecut lângă râu. Și-i duseră acolo la moarte, iar sfinții mucenici, plecându-și sub sabie cinstitele lor capete, grăiau: „În mâinile Tale, Doamne, ne dăm sufletele noastre, căci pentru Tine ne omorâm toată ziua, socotindu-ne ca niște oi de junghiere”.

Și au tăiat pe cuvioșii ucenici ai Sfântului Nicon, iar mai ales ai lui Hristos, la număr o sută nouăzeci și nouă. Iar trupurile lor, cu porunca muncitorului, le-au aruncat în baia aceea foarte aprinsă spre ardere. Iar pe Cuviosul Nicon, ținându-l în legături, se gândea ighemonul cu ce fel de moarte mai cumplită să-l piardă.

În acea noapte s-a arătat în vis Sfântului Nicon în temniță îngerul lui Dumnezeu, zicându-i: „Îmbărbătează-te în Dumnezeu, Nicone, ostașule al lui Hristos și te veselește, căci a primit Hristos, Dumnezeul nostru, jertfa de o sută nouăzeci și nouă de ucenici ai tăi, întru miros de bună mireasmă, și au intrat în cămara în care Mirele ceresc Se odihnește!”.

Acestea zicându-i îngerul, Sfântul Nicon iarăși a văzut înaintea sa o fecioară mai luminată decât razele soarelui, ale cărei haine erau de aur și de safir și în mâinile sale avea un leu alb ca zăpada. Deci stătea fecioara aceea în câmp lângă râul ce se numea Psimif, din partea Răsăritului. Iar dinspre apus doi bărbați foarte mari, ale căror capete ajungeau până la cer, având în mâinile lor sulițe de foc, vorbeau cu fecioara aceea ce se arătase, zicându-i: „Pentru ce stăm fără de lucru astăzi, fiind trimiși de Împăratul ceresc la război împotriva lui Chintian? Iată îl așteptăm și nu iese”.

Atunci a strigat către dânșii acea fecioară purtătoare de lumină, zicând: „Chintian a ucis ieri pe robii lui Hristos, o sută nouăzeci și nouă de bărbați, și încă și asupra învățătorului lor, Nicon, care a biruit toate meșteșugirile vrăjmașului cu adevărat, muncitorul acela cugetă cele mai crude chinuri. Deci va veni el degrabă în acel loc, la care sunteți trimiși împotriva lui”. Aceasta zicând, a eliberat spre ei acel leu, zicându-le: „Primiți și pe acesta, care vă va ajuta vouă asupra muncitorului”.

După vedenia aceea, deșteptându-se din somn, Cuviosul Nicon Episcopul foarte mult s-a bucurat, lăudând și slăvind pe Dumnezeu. Apoi a spus cele văzute slugii sale, cu numele Heromen, care era lângă dânsul și îi slujea, care a scris după aceea viața și pătimirea lui. Spunând sfântul vedenia aceea slugii, a proorocit despre moartea cea cumplită ce era să fie degrabă lui Chintian.

A doua zi a poruncit Chintian ighemonul să pună înaintea judecății pe Sfântul Nicon și a zis către dânsul: „Cine, de unde și de ce credință ești tu, cel ce cu meșteșugul cel vrăjitoresc ai mijlocit moarte la atâta număr de oameni? Iată, ei, pentru nebunia ta, s-au lipsit de frumusețea soarelui și de podoabă lumii”. Răspuns-a lui Sfântul Nicon, zicând: „O, plinule de toată nedreptatea, cine sunt și de ce credință, nu numai eu ți-am spus, ci și de la alții ai auzit cele despre mine; iar mai vârtos din gurile a multor sfinți, pe care tu, de a ta păgânătate fiind orbit, ieri i-ai ucis. Acum iarăși cu adevărat să știi de la mine că sunt creștin tare și statornic, având nădejdea mea întărită în Dumnezeu, Cel ce a făcut cerul și pământul și Care te va da pe tine muncilor celor nesuferite, pentru a ta muncire și păgânătate fără de omenie, urâtă de Dumnezeu”.

La aceste cuvinte, muncitorul, răcnind ca un leu, a poruncit ca pe sfântul să-l spânzure legat și întins de patru pari, de mâini și de picioare, și dedesubt să-l ardă cu foc. Astfel fiind muncit, Sfântul Nicon se odihnea ca pe un câmp înflorit pe cărbunii cei înfocați, cântând și grăind: „Tu ești întărirea și scăparea mea, Doamne, Cel ce mă izbăvești de vrăjmașii mei cei mânioși!” Și ziceau slugile către muncitorul: „Stăpâne ighemoane, am slăbit acum, căci foc aprinzând și arzându-l pe acesta, nu se atinge de el nimic”. Atunci, pogorând pe Sfântul Nicon de la muncire, a poruncit ighemonul să-l lege de cai sălbatici ca, târându-l, să-l rupă. Și degrabă fiind legat de cai, sfântul și-a întins dreapta sa către cai, făcând semnul crucii, și îndată caii și-au schimbat sălbăticia lor în blândețe de oaie și stăteau nemișcați, strângându-se ca de frâu și de zăbală, și nici cât de puțin nu pășeau din locul acela, deși foarte mult îi băteau slujitorii.

Văzând aceasta, muncitorul s-a înfuriat asupra cailor și a poruncit să taie cu sabia vinele picioarelor lor. Iar caii, cu porunca lui Dumnezeu, precum oarecând asina lui Valaam, cu glas omenesc au strigat, zicând: „Dumnezeul nostru în cer și pe pământ, toate câte a voit a făcut. Și noi pentru Sfântul Nicon murim acum”. Atunci, ighemonul a poruncit ca pe mucenicul legat cu obezi de fier, să-l arunce dintr-un munte înalt într-o vale adâncă. Făcându-se și aceasta, mucenicul a rămas nevătămat, pentru că îngerul lui Dumnezeu l-a sprijinit pe el, de legături l-a dezlegat și din prăpastia văii l-a scos. Apoi a stat iarăși sfântul la priveliște înaintea muncitorului, viu și sănătos; și văzându-l, ighemonul s-a înspăimântat.

Apoi a zis către dânsul: „O, cât este de mare îndurarea zeilor noștri pentru tine, o, Nicone? Au nu vezi cât se îngrijesc de tine și cât nu vor să-ți piardă trupul? Deci, cunoscându-le bunătatea lor, adu-le jertfe ca să le fii prieten”. Sfântul răspunse: „Anatema ție și zeilor tăi și tuturor celor ce nădăjduiesc spre dânșii!”. Atunci ighemonul a poruncit să-i sfărâme fața sfântului cu pietre, să-i scoată limba afară cu cleștele și să i-o taie; apoi să-l ducă unde petrecea cu ucenicii săi, la locul care se numea Ghighia, și să-i taie capul.

Deci a fost tăiat Sfântul Sfințitul Mucenic Nicon aproape de râul Asinos, sub un copac de pevg, pe vremea împărăției lui Deciu (249-251); iar trupul lui cel sfânt a fost lăsat neîngropat, spre mâncarea fiarelor și a păsărilor. Iar Chintian ighemonul, în aceeași zi în care a judecat pe Sfântul Nicon la tăiere, s-a dus în cetatea Panormul să ia averile Sfintei Mucenițe Agatia, pe care o muncise cu puțin mai înainte de acea vreme. Și pe când trecea peste râul cel mai sus-zis care se mai numea Psimif, la trecătoare, caii care erau cu dânsul, deodată s-au sălbăticit și s-au pornit asupra lui; unul i-a mușcat obrazul cu dinții și i l-a rănit, iar celălalt l-a călcat cu picioarele și l-a lovit, până ce l-a aruncat în râu. Și s-a înecat ticălosul, sfârșind rău viața sa cea rea, după proorocia Sfântului Nicon. Zăcând neîngropat cinstitul trup al mucenicului, la locul de tăiere, un oarecare păstor de oi, fiind cuprins de duh necurat și umblând pe acolo, a aflat acel sfânt trup și îndată a căzut la pământ, pentru că duhul cel necurat, izgonindu-se cu puterea sfântului, a aruncat pe păstor la pământ și a ieșit dintr-însul, strigând tare: „Vai mie, vai mie! Unde voi fugi din fața lui Nicon?”.

Apoi, plecând păstorul de oi vindecat, a spus la oameni această minune. Aflând aceasta, episcopul cetății Mișinei a luat clerul său și a plecat călăuzit de acel păstor. Și, găsind mult-pătimitorul trup al sfântului mucenic, l-a luat. Asemenea și trupurile celor o sută nouăzeci și nouă de sfinți mucenici, ucenicii lui le-au găsit întregi în baie, nevătămate de foc. Deci, pe toți, împreună cu Sfântul Nicon, învățătorul lor, i-au îngropat cu cinste la loc însemnat, slăvind pe Hristos, Dumnezeul nostru, Cel preamărit în veci, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh. Amin.