Articole

Ioan Scărarul (579-649)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; basilica.ro

 

Ioan Scărarul

Sfântul Ioan Scărarul (Sf. Ioan din Sinai ori Sinaitul, uneori numit și Ioan Scolasticul sau Ioan Climax) a fost un cuvios monah care a trăit în secolele VI-VII (579-649) la Mănăstirea Sf. Ecaterina de pe Muntele Sinai, al cărei egumen a și fost.

Ioan Scărarul este un important Părinte duhovnicesc al Răsăritului, care a lăsat posterității o importantă lucrare de spiritualitate cunoscută sub numele de Scara dumnezeiescului urcuș* sau Scara sfintelor nevoințe ale desăvârșirii sau Scara Raiului sau chiar simplu Scara (sau Leastvița – după termenul slavonesc).

Pomenirea sa în Biserica Ortodoxă se face la 30 martie și în Duminica a 4-a din Postul Mare.

Notă: Nu trebuie confundat cu Sf. Ioan Scolasticul, Patriarhul Constantinopolului (21 februarie).

foto preluat de pe twitter.com/AgentiaBasilica

foto preluat de pe twitter.com/AgentiaBasilica

Sf. Ioan s-a născut în jurul anului 579 și a adormit întru Domnul în anul 649. A intrat în Mănăstirea Sfânta Ecaterina din muntele Sinai la vârsta de 16 ani.

Până la acea vârstă dobândise o pregătire solidă în toate științele acelei vremi, fapt care ar indica proveniența sa dintr-o familie înstărită.

Aleasa sa pregătire în științele vremii i-a adus numele de Ioan Scolasticul, iar viețuirea în Muntele Sinai, numele de Ioan Sinaitul.

Acum însă este cunoscut sub numele de Ioan Scărarul, datorită cărții Scara dumnezeiescului urcuș, pe care a scris-o către sfârșitul vieții sale.

În mănăstire l-a avut ca povățuitor pe Cuviosul Martirie, vreme de 19 ani.

După moartea acestuia, Sfântul Ioan s-a retras într-un loc izolat, numit Thola, la 5 mile de mănăstire, unde a viețuit în isihie ca sihastru vreme de 40 de ani.

Spre sfârșitul vieții a fost rugat de monahi să primească a fi egumen al Mănăstirii Sinai.

În timpul cât conducea pe monahi pe calea desăvârșirii, a alcătuit scrierea Scara, la rugămintea egumenului Ioan al Mănăstirii Rait, aflată la 60 de mile de Mănăstirea Sinai.

Scara dumnezeiescului urcuș este alcătuită din 30 de Trepte (capitole) și se află și în volumul IX din Filocalia românească.

cititi mai mult despre Ioan Scărarul si pe: doxologia.ro; pravila.ro; ro.wikipedia.org; en.wikipedia.org

 

Imnografie

Tropar (glasul al 4-lea):

Cu curgerile lacrimilor tale ai lucrat pustiul cel neroditor
și cu suspinurile cele dintru adânc ai făcut ostenelile tale însutit roditoare;
și te-au făcut luminător lumii, strălucind cu minunile, Ioan, Părintele nostru.
Roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

Condac (glasul 1):

Roduri pururea înflorind, învățăturile cele din cartea ta aducând, înțelepte,
îndulcești inimile celor ce iau aminte la dânsele cu trezvie, fericite,
că scară este, care ridică de pe pământ
sufletele celor ce cu credință te cinstesc pe tine,
la mărirea cea cerească, care rămâne pururea.

 

Iconografie

Erminia lui Dionisie din Furna (Ed. Sofia, București, 2000) precizează (p. 160) doar că Sf. Ioan este reprezentat ca monah „bătrân, cu barbă mare, care zice: [Ostenește-te din toată puterea, pentru ca să ți se ierte prea multele și netrebnicele tale păcate... cu osteneli peste osteneli și] cu fapte bune, ca pe niște trepte înalță-te, înălțându-ți mintea cu privegheri ostenitoare”.

 

Scara dumnezeiescului urcuș

Scara dumnezeiescului urcuș este un tratat ascetic despre părăsirea păcatului și înaintarea pe calea virtuţilor, în vederea obținerii mântuirii. Deși a fost scrisă de Sfântul Ioan din Sinai pentru monahi, a devenit, după Sfânta Scriptură, una din lucrările cele mai importante și mai influente folosite în Biserică pentru povățuirea credincioșilor spre o viață plăcută lui Dumnezeu.

Există și o icoană a Scării Raiului. Aceasta prezintă mai mulți oameni (de regulă monahi) care urcă pe o scară; la capătul de sus al scării se găsește Domnul Iisus Hristos, gata să îi primească în rai pe cei care urcă. De asemeni, apar îngeri care îi ajută pe cei aflați pe scară și diavoli care aruncă înspre ei săgeți sau încearcă să îi tragă jos, aruncându-i în iad (adesea reprezentat ca un balaur cu gura deschisă). Aproape în toate reprezentările apare cel puțin o persoană care cade.

cititi mai mult pe: ro.orthodoxwiki.org

Icoana Scării Raiului (Mănăstirea Sf. Ecaterina, Peninsula Sinai, Egipt) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Icoana Scării Raiului (Mănăstirea Sf. Ecaterina, Peninsula Sinai, Egipt) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Câteva cuvinte duhovniceşti din Scara Sfântului Ioan

Opera Sfântului Ioan, egumenul Mănăstirii Sinai, intitulată ‘Scara’, este practic un manual duhovnicesc care are drept scop călăuzirea omului spre viaţa veşnică. Chiar dacă au fost redactate pentru a îndrepta monahii spre o îngerească vieţuire, învăţăturile sfântului pot îndruma viaţa oricărui creştin spre Împărăţia cerurilor.

Lucrarea ‘Scara’ a fost redactată la cererea egumenului Ioan al Mănăstirii Raith, aflată la 97 km de Mănăstirea Sinai, lângă Marea Roşie.

Egumenul s-a adresat Sfântului Ioan Scărarul precum părintelui ‘de obşte al tuturor şi ca la unul mai bătrân ca toţi în nevoinţă şi pricepere şi ca la învăţătorul cel mai bun’, rugându-l să aştearnă ‘ca un adevărat mare învăţător, fără preget şi în chip limpede pe hârtie, după o bună rânduială, datoriile vieţii călugăreşti, spre mântuirea celor ce au ales această îngerească vieţuire’ care să le fie ‘ca o scară rezemată pe porţile cerului, care să-i urce pe cei ce voiesc, nevătămaţi şi fără păgubire, ajutându-i să treacă neîmpiedicaţi peste duhurile răului şi peste stăpânitorii lumeşti ai întunericului şi peste căpeteniile văzduhului’.

Opera este alcătuită de smeritul monah în 30 de cuvinte, fiecare cuvânt reprezentând câte o treaptă în dobândirea mântuirii.


 

1 – Creştin este cel care urmează lui Hristos pe cât e cu putinţă oamenilor prin cuvinte şi fapte şi crede cu o cugetare dreaptă şi neprihănită în Sfânta Treime.


 

2 – Cel ce iubeşte cu adevărat pe Domnul, cel ce se străduieşte cu adevărat să ajungă la viaţa viitoare, cel ce are cu adevărat durere pentru greşelile lui, cel ce a dobândit cu adevărat aducerea aminte de osânda şi de judecata veşnică, cel ce a primit cu adevărat frica de moartea sa, nu va mai iubi, nu se va mai îngriji nici de bani, nici de averi, nici de părinţi, nici de slava vieţii, nici de prieteni, nici de fraţi, peste tot, de nimic pământesc, ci lepădând şi urând toata legătura, toată grija de acestea, ba încă înainte de acestea şi trupul său, urmează gol şi fără griji şi fără pregetare, lui Hristos privind pururea spre cer şi aşteptând ajutorul de acolo.


 

3 – Înstrăinarea este părăsirea fără întoarcere a tuturor celor din locul de obârşie, care lucrează în noi împotriva ţintei evlaviei noastre. Înstrăinarea este purtare necutezătoare, înţelepciune necunoscută, pricepere nearătată, viaţă ascunsă, ţintă nevăzută, gând nedescoperit, dorire a puţinătăţii, poftire a strâmtorării, pricină a dorului de Dumnezeu, mulţimea dragostei, respingerea slavei deşarte, adânc de tăcere.


 

4 – Ascultarea este mormânt al voinţei şi înviere a smereniei. Nu se împotriveşte mortul şi nu alege intre cele bune şi între cele părute rele. Căci cel ce şi-a omorât sufletul din evlavie va răspunde pentru toate. Ascultarea este lepădarea judecăţii proprii din bogăţia judecăţii.


 

5 – Să-ţi fie conştiinţa oglinda supunerii tale şi-ţi va fi de ajuns.


 

6 – Să nu te tulburi de cazi în fiecare zi, nici să ieşi din luptă. Ci stai bărbăteşte şi, cu siguranţă, îngerul care te păzeşte va preţui răbdarea ta. Rana ta este uşor de tămăduit cât este încă proaspătă şi caldă. Dar cele învechite, neîngrijite şi învârtoşate, sunt greu de vindecat şi au nevoie de multă osteneală, de fier, de brici şi de focul ce le însoţeşte pentru vindecare.


 

7 – Cel care a murit tuturor, şi-a adus aminte de moarte. Dar cel care e încă legat de ele nu încetează de a lucra el însuşi împotriva sa.


 

8 – Nu te amăgi lucrătorule fără de minte că poţi să înlocuieşti timpul (pierdut) cu alt timp. Căci nu va ajunge ziua să împlineşti datoria ei faţă de Stăpânul.


 

9 – Plânsul după Dumnezeu este o tristeţe a sufletului, o simţire a inimii îndurerate care caută pururi nebuneşte pe Cel după care însetează; iar neajungându-L Îl urmăreşte cu osteneală şi se tânguieşte cu durere alergînd după el.


 

10 – Plânsul este un ac de aur al sufletului scăpat de orice ţintuire şi alipire şi înfipt de tristeţea cuvioasă în lucrarea de cercetare a inimii.


 

11 – Când ai ajuns la plâns, ţine-l cu toată tăria. Căci înainte de a se îmbiba în tine, uşor ţi se răpeşte. Şi e topit ca ceara de tulburări, de griji trupeşti, de plăceri şi mai ales de multa vorbire şi de glume uşuratice.


 

12 – Blândeţea este starea nemişcată a sufletului care rămâne aceeaşi înnecinstiri ca şi în laude.


 

Viața Sfântului Cuvios Ioan Scărarul

Sf. Cuv. Ioan Scărarul (579-649) - foto preluat de pe basilica.ro

Sf. Cuv. Ioan Scărarul (579-649) – foto preluat de pe basilica.ro

Care patrie şi cetate a odrăslit şi a crescut pe acest viteaz nevoitor, Ioan Cuviosul, mai înainte de pustniceştile lui nevoinţe, cu siguranţă nu pot spune – zice Daniil monahul, scriitorul vieţii Sfântului Ioan Scărarul.

Care loc îl are acum pe acest dumnezeiesc şi minunat bărbat şi cu ce dulceţi de hrană fără de moarte îl hrăneşte, este adeverit, că într-acea patrie se află el acum, pentru care Sfântul Pavel, privighetoarea cea minunat glăsuitoare, a strigat: „Petrecerea noastră este în ceruri”, unde cu nematerialnică simţire, cu negrăită dulceaţă săturându-se de necheltuitele bunătăţi, primeşte răsplătirile cele vrednice de sudorile sale şi pentru dureri are cinstea cea fără durere, moştenind cereasca Împărăţie cu aceia al căror picior a stat întru dreptate.

Iar cum s-a ostenit pentru fericirea cea nematerialnică întru materialnicul trup, voi spune arătat. De şaisprezece ani fiind cu vârsta trupească, iar de o mie de ani cu isteţimea înţelegerii, acest fericit, singur pe sine ca pe o jertfă fără prihană şi bine primită, s-a adus lui Dumnezeu, Marele Arhiereu. Deci şi-a înălţat trupul la muntele Sinai, iar sufletul la cer, apropiindu-se de locul cel văzut al înălţimii muntelui, către înălţimea cerească.

Şi, văzând cu mintea pe Dumnezeu Cel nevăzut şi înstrăinându-se de lume, a iubit de la început blîndeţile cele împodobite cu smerenia, ca pe nişte începătoare ale tinereţilor noastre gândite, ca pe o învăţătură a faptelor bune, tăind toată îndrăzneala şi mândria vorbirii şi a clevetirii.

Apoi, cu aleasă judecată, într-o singură deprindere monahicească, a izgonit pe înşelătorul părerii şi iubirii de sine şi, ca cel mai iscusit învăţător duhovnicesc, şi-a plecat grumajii, nădăjduind să treacă fără primejdie noianul cel greu al patimilor.

Şi aşa viaţa lui, care desăvârşit murise lumii, şi-a rânduit-o între fraţi, ca şi cum ar fi fost mic între dânşii, neştiind că un copil încă a grăi, nefăcând nimic după voia sa, ca şi cum fără cuvântare şi fără voinţă şi-ar fi avut sufletul schimbat în totul de firească deosebire. Dar mai de mirare este că, fiind învăţat la toată înţelepciunea din afară, a cuprins prin smerita cugetare fapta cea vrednică cerului, pentru că trufia înţelepciunii din afară, desăvârşit se face străină de smerenie.

Stareţul şi învăţătorul Cuviosului Ioan – precum zice Sinhron – a fost părintele Martirie, care l-a tuns în chipul monahicesc pe ucenicul său Ioan, când acesta era de douăzeci de ani; în acea zi părintele Stratighie, proorocind despre Ioan, a zis că „are să fie ca o mare stea în toată lumea”; lucru care s-a şi împlinit după aceea.

Odată Martirie s-a dus la marele Atanasie Sinaitul cu ucenicul Ioan, iar Atanasie, căutând spre Ioan, a zis către Martirie: „Spune-mi, Martirie, de unde ai ucenicul acesta şi cine l-a tuns în călugărie?” Martirie răspunse: „Este robul tău, părinte, eu l-am tuns”. Apoi a zis Atanasie cu mirare: „O, părinte Martirie, ai tuns pe egumenul muntelui Sinai!”.

În altă vreme, fericitul Martirie s-a dus cu Ioan la marele stareţ Ioan Savaitul, care era în pustiul Gudiei. Pe aceştia văzându-i stareţul, s-a sculat şi, luând apă, a spălat picioarele, nu ale lui Martirie, ci ale lui Ioan, ucenicul său, apoi i-a sărutat şi mâna.

După aceea Ştefan, ucenicul marelui Ioan Savaitul, a întrebat pe stareţ: „Pentru ce ai făcut aşa, părinte, de ai spălat picioarele ucenicului, iar nu pe ale învăţătorului, şi dreapta lui ai sărutat-o?”.

Marele stareţ răspunse: „Să mă crezi, fiule, că nu ştiu cine este acel monah tânăr, pentru că eu am primit pe egumenul muntelui Sinai şi aceluia i-am spălat picioarele”. Astfel au fost proorociile sfinţilor părinţi despre acest Cuvios Ioan, fiind el încă tânăr, şi care după aceea s-au împlinit toate la vremea lor.

Petrecând Cuviosul Ioan cu duhovnicescul său părinte nouăsprezece ani, a rămas sărman, mutându-se către Dumnezeu fericitul Martirie. Căci, trimiţându-l înainte la Împăratul cel de sus ca pe un rugător şi sprijinitor – precum zice Daniil monahul -, Cuviosul Ioan a ieşit la loc de linişte în Sinai, având rugăciunile părintelui său ca o armă puternică spre risipirea celor tari. Iar locul acela era departe de biserică ca la cinci stadii şi se numea Tola.

Acolo a petrecut ca la patruzeci de ani de la începutul călugăriei sale, fără slăbire, învăpăindu-se de-a pururea cu dorinţa cea aprinsă a dumnezeieştii iubiri. Şi cine este în stare să arate prin cuvinte şi să spună prin povestiri cu de-amănuntul ostenelile lui săvârşite acolo în taină? Însă, precum din lucrurile cele mici se cunosc cele mari, aşa din cele mai mici nevoinţe ale lui să auzim viaţa acestui cuvios bărbat, atât de bogată în fapte bune.

Mânca la masă sa toate cele neoprite de porunca monahicească, însă foarte puţin, încât se vedea că mai mult gustă, decât mănâncă. Cu aceasta zdrobea înţelepţeşte cornul mândriei, pentru că din toate mânca, ca să nu i se înalţe mintea cu postirea.

Dar, gustând foarte puţin, pe doamna şi născătoarea patimilor cea iubitoare de dulceţi, adică pe îmbuibarea pântecelui, o mihnea prin înfrânare şi prin scurtimea mesei, strigând către dânsa: „Taci, amuţeşte!” Iar prin viaţa cea pustnicească şi prin vederea cea rară a feţelor omeneşti, a stins văpaia cuptorului trupesc, a întors-o în cenuşă până la sfârşit şi a adormit-o desăvârşit.

Apoi a fugit de iubirea de argint, pe care Sfântul Apostol Pavel a numit-o „închinare la idoli”, prin facerea de milostenii şi prin lipsirea celor de trebuinţă. După aceea a biruit lenevirea, care este moarte şi slăbănogire a sufletului, prin pomenirea morţii celei trupeşti, împungând-o ca şi cu un bold şi a ridicat-o la trezire şi osteneală. A dezlegat lanţurile şi legăturile a toată pătimirea şi toate poftele cele simţite le-a rupt prin plângere. Iar patima mâniei era mai dinainte omorâta într-însul, prin arma ascultării.

El rareori de se ducea la cineva, dar şi mai rar grăia ceva şi a omorât lipitoarea deşartei slave, cea asemenea cu păianjenul.

Dar ce vom zice – grăieşte monahul Daniil – despre biruinţa mândriei? Ce vom zice de curăţia cea desăvârşită a inimii, pe care acel nou Veseleil a început-o prin ascultare şi a desăvârşit-o prin venirea de faţă a Domnului, Împăratul cerescului Ierusalim? Pentru că, fără venirea lui de faţă, niciodată nu se izgoneşte diavolul şi ceata cea de un chip cu dânsul. Unde voi găsi cununa aceasta pe care s-o împletim Cuviosului Ioan din cuvintele cele de laudă?

De asemenea, izvorul lui de lacrimi este un lucru care nu se află la mulţi. Este şi până acum în pustie, sub munte la un loc ascuns, o peşteră mică, care era atât de depărtată de chilia lui şi de ale altora, încât nu era auzit de oameni, căci voia să se depărteze de slavă deşartă. În acea peşteră intra adeseori şi, fiind aproape de cer, prin tânguiri şi prin chemările lui Dumnezeu se atingea de ceruri, strigând cu suspine asemenea cu cei care sunt tăiaţi de sabie sau arşi de fiare înfocate sau lipsiţi de ochi.

Iar somn avea atât numai cât să nu-şi piardă fiinţa minţii cu privegherea. Şi, mult mai înainte de a se culca, se ruga şi alcătuia cărţi, precum a alcătuit cartea ce se numeşte „Scara”, pentru care s-a numit şi el mai pe urmă „Scărar”, pentru că aceasta îi era alungarea trândăviei lui, adică a scrie cărţi. Iar toată curgerea vieţii lui i-a fost rugăciunea cea neîncetată şi dorinţa spre Dumnezeu cea nesăţioasă, pentru că pe Acela ziua şi noaptea văzându-L cu mintea în oglinda cea luminoasă a curăţiei sufletului, nu putea a se sătura.

Un monah anume Moise, râvnind vieţii celei îmbunătăţite a Cuviosului Ioan, l-a rugat să-l primească ucenic pentru sine; pentru că dorea să se povăţuiască de dânsul la adevărata filosofie. Şi şi-a câştigat şi mijlocitori pentru sine către sfântul cinstiţi bătrâni şi, prin cererea acelora fiind silit, cuviosul l-a primit pe Moise a-l avea împreună la petrecere şi ucenicie.

Într-una din zile marele părinte a poruncit lui Moise ca să aducă din oarecare loc pământ la grădină, spre îngrăşarea verdeţurilor. Mergând Moise până la locul cel însemnat, îşi făcea ascultarea fără lenevire.

La amiază fiind şi zăduful soarelui arzând foarte tare – căci era luna august -, Moise, ostenind, a intrat la umbră sub o piatră mare şi, culcându-se, a adormit. Iar Domnul, nevrând să mâhnească întru ceva pe robii Săi, a întâmpinat, prin obişnuita Sa milostivire, pe Moise din moartea cea neaşteptată, iar pe Sfântul Ioan din mâhnire l-a scos.

Căci, şezând cuviosul în chilie, cu rugăciunea cea de Dumnezeu gânditoare şi într-un somn uşor aflându-se, a văzut pe un oarecare ce i se arătase lui, bărbat cu sfinţită cuviinţă, defăimîndu-l pentru somn şi zicându-i: „Aşa, Ioane, tu dormi fără grijă? Iată, Moise este în primejdie!” Iar Sfântul Ioan, îndată deşteptându-se, s-a înarmat cu caldă rugăciune pentru ucenicul său.

Apoi, după ce a înserat şi ucenicul s-a întors de la lucru, îl întreba stareţul: „Au doar ţi s-a întâmplat vreun lucru rău şi neaşteptat?” Iar el a zis: „O piatră mare puţin de nu m-a ucis de tot, dacă tu, părinte, nu m-ai fi strigat. Pentru că eu, adormind sub piatră la amiază, am auzit glasul tău strigându-mă şi îndată de sub piatră am fugit şi deodată a căzut piatra!” Iar Ioan, smeritul cugetător, cu adevărat nimic din cele văzute n-a spus ucenicului, ci în taina inimii sale cu rugăciuni de mulţumire lăuda pe Bunul Dumnezeu.

Şi era acest cuvios bărbat chip al faptelor bune şi doctor al rănilor celor dinăuntru. Căci un frate, anume Isachie, cuprinzându-se tare cu greutate de diavolul desfrânării şi fiind întru mâhnire mare, a mers la acest mare părinte cu sârguinţă şi şi-a mărturisit războiul cel dinăuntru cu plângere şi cu tânguire.

Iar acela i-a zis: „La rugăciune să alergăm amândoi, o, prietene!” Şi, săvârşindu-se cuvintele de rugăciune şi încă pe faţa sa zăcând jos cel ce pătimea, Dumnezeu a făcut voia plăcutului Său, ca să arate că David nu minte când zice: Voia celor ce se tem de El va face şi rugăciunea lor va auzi.

Pentru că a fugit balaurul cel de desfrânare, prin bătăile rugăciunii celei tari a Cuviosului Ioan. Iar cel ce a pătimit acel război, văzându-se liber de patima aceea şi preabine tămăduit, foarte tare se minuna şi lui Dumnezeu, Cel ce a preamărit pe robul Său, împreună şi robului celui ce L-a preamărit pe El, Îi înălţa mulţumire.

Însă erau oarecare pătrunşi de zavistie, care pe acest folositor învăţător, adică pe Cuviosul Ioan, îl numeau pururea grăitor şi mincinos. Iar el cu lucrul singur a arătat că întru toate, nu numai cu cuvântul, ci şi cu tăcerea poate a folosi întru Hristos, Care pe toţi îi întăreşte.

Căci a tăcut un an întreg, negrăind nici un cuvânt, până ce ocărâtorii săi s-au făcut lui rugători, cunoscând ei că nu este bine să astupe izvorul folosului cel pururea curgător şi să piardă mântuirea tuturor; deci, mergând, l-au rugat ca iarăşi să-şi deschidă gura cea de Dumnezeu grăitoare. Iar el, fiind ascultător, s-a supus şi iarăşi se ţinea de cea dintâi rânduială a sa, de a învăţa.

După aceea, minunându-se toţi de el întru toate îndreptările, ca pe un nou Moise cu sila spre povăţuirea vieţii de obşte l-au rânduit, punând pe luminatul acela luminător în sfeşnicul cel mai dintii.

Iar el, fără de voie primind egumenia muntelui Sinai, şi mai mult s-a apropiat cu duhul spre muntele lui Dumnezeu şi, în ceaţa cea neapusă a cunoştinţei de Dumnezeu, prin gândirea la El intrând şi suindu-se pe treptele cele gândite pe scara cerească, a luat legea cea scrisă pe tăbliţele inimii cu degetul lui Dumnezeu. Şi în cuvântul lui Dumnezeu şi-a deschis gura sa şi a tras Duh. Iar din bună comoară a inimii sale a răspuns cuvintele cele bune.

După ce Cuviosul Ioan a luat egumenia Muntelui Sinai, adică după patruzeci de ani de călugărie, precum a scris despre aceea Sinhron, au mers odinioară în locaş şase sute de străini, care, şezând la gustarea mâncării, au văzut un tânăr cu giulgiu evreiesc îmbrăcat, care umbla pretutindeni şi cu stăpânire poruncea atât rînduitorilor şi economilor, cât şi bucătarilor, trapezărilor şi altora ce slujeau.

Iar după ce s-au sculat străinii de la masă, când au şezut să mănânce cei ce slujiseră, a fost cercetat tânărul acela osârdnic, poruncitor al tuturor slujbelor, care, pretutindeni înconjurând şi poruncind, pregătea masa. Deci era căutat ca şi el să şadă la masa cea de pe urmă, să mănânce cu ceilalţi. Dar, deşi cu osârdie era căutat, însă nicăieri nu s-a putut afla. Atunci robul lui Dumnezeu, Cuviosul Părinte Ioan, a zis: „Lăsaţi de a-l căuta pe acela, căci Moise, proorocul şi dătătorul de Lege, a slujit în al său loc”.

Era într-un an în părţile acelea neploaie şi secetă mare şi, adunându-se popoarele din cetăţile de primprejur, au mers la Cuviosul Ioan, rugându-l ca să ceară ploaie de la Dumnezeu, cu ale sale rugăciuni. Şi, rugându-se cuviosul, îndată o ploaie mare s-a pogorât şi a adăpat pământul cel uscat şi l-a făcut aducător de roade.

După aceea a sosit la sfârşitul vieţii celei vremelnice, bine povăţuind pe ai săi duhovniceşti israiliteni, numai într-una nefiind asemenea cu Moise: că Ioan a intrat cu sufletul în Ierusalimul cel de sus, iar trupul lui Moise nu se ştie unde a fost. Iar de sfinţenia Cuviosului Ioan – zice Daniil monahul – mărturisesc mulţi, dar mai ales aceia care, fiind povăţuiţi cu cuvintele lui cele de Dumnezeu insuflate, s-au mântuit şi încă se mântuiesc.

Mărturiseşte David, tânărul bărbat ales, care a moştenit înţelepciunea înţeleptului Ioan; ba încă mărturiseşte şi Cuviosul Ioan, egumenul Raitului, bunul nostru păstor, de care rugat fiind Cuviosul Ioan Scărarul, s-a pogorât de la muntele Sinai la noi, ca un nou văzător de Dumnezeu, şi ne-a arătat pe ale sale lespezi scrise de Dumnezeu – cuvinte ce se numesc „Scară” -, în care literele cele văzute învaţă osteneală, iar puterea ce se înţelege din literele cele alcătuite povăţuieşte la vederea de Dumnezeu.

Iar când se ducea către Dumnezeu Cuviosul Ioan Scărarul – zice Sinhron -, înaintea lui stătea fratele său cel după trup, ava Gheorghe, pe care l-au hotărât la egumenia Sinaiului, din vremea vieţii sale.

Acela, plângând, zicea: „Stăpânul meu, te duci, lăsându-mă pe mine? Eu m-aş fi rugat ca pe mine să mă trimiţi, pentru că nu pot fără tine să pasc aceste sfinte ale tale moşteniri! Acum, iată, eu sunt în primejdie, căci pe tine te trimit înainte la Dumnezeu”. Sfântul Ioan i-a răspuns: „Nu plânge, nici te întrista, pentru că, de voi afla îndrăzneală la Dumnezeu, nu voi aştepta ca anul acesta să-l săvârşeşti aici. Ci voi ruga pe Domnul şi te voi lua la mine!”.

Şi s-a împlinit aceea, căci, după sfârşitul fericit al Cuviosului Ioan, şi ava Gheorghe, fratele lui, s-a dus în a zecea lună către Dumnezeu, ca să stea înaintea Lui, împreună cu fratele său, Cuviosul Ioan, în slava sfinţilor, lăudând pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, în veci. Amin.

 

Notă: Despre patria şi neamul Cuviosului Ioan Scărarul, este scris în cartea monahului Daniil: „Naşterea şi cetatea sfântului o acoperă scriitorul – adică monahul Daniil. Iar unii zic despre dânsul că este fiu al lui Xenofont, iar frate al lui este Gheorghe Arselaitul, numit din naştere Arcadie. Pentru că Arcadie, în rânduiala monahicească, şi-a schimbat numele, iar Ioan nu şi-a schimbat numele”.

Ilarion cel Nou, egumenul Pelechitului (sec. VIII – IX)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe basilica.ro

 

Sf. Cuv. Ilarion cel Nou, egumenul Pelechitului

Cuviosul Ilarion s-a călugărit din tinereţe purtându-şi crucea şi urmând lui Hristos Cel răstignit, supunându-şi cu înfrânare patimile trupeşti.

El pe toţi monahii i-a covârşit cu fapta bună şi, într-o chilie întunecoasă închizându-se, fără tulburare a petrecut mulţi ani şi s-a luminat cu nepătimirea.

Astfel s-a învrednicit de rânduiala preoţească şi a fost egumen al mănăstirii ce se numea Pelichit, în Asia, aproape de Elespont.

A făcut minuni alese, că jivinele care vătămau seminţele roditoare le certa şi le izgonea cu cuvântul din ţarini şi din grădini, grindina a potolit-o cu rugăciunea şi pământul cel însetat cu ploaie l-a adăpat, iar curgerea râului, ca şi Elisei proorocul, a despărţit-o; mâna cea uscată a unui om a tămăduit-o, pe un orb l-a făcut să vadă şi şchiopilor le-a dăruit tămăduire; pe diavoli i-a izgonit, iar pescarilor, care în zadar se osteneau, cu peşti mulţi le-a umplut mrejele.

Despre Sfântul Ilarion cel Nou scrie Cuviosul Iosif, scriitorul de cântări, în a opta cântare a canonului, că pentru cinstirea icoanei Mântuitorului a răbdat prigoniri de la muncitori şi îl numeşte mucenic, pentru că a vieţuit, precum se povesteşte într-o cuvântare, pe vremea împărăţiei lui Leon Armeanul (813-820), care a călcat sfintele icoane.

Ilarion cel Nou, egumenul Pelechitului (sec. VIII - IX) - foto preluat de pe doxologia.ro

Ilarion cel Nou, egumenul Pelechitului (sec. VIII – IX) – foto preluat de pe doxologia.ro

Altora li se pare, cu adevărat, că a trăit pe vremea împărăţiei lui Leon Isaurul (717-741) şi a lui Copronim, fiul lui (741-775), care cu mulţi ani mai înainte de Leon Armeanul a fost, şi că a pătimit pentru sfintele icoane în acea vreme când voievodul lui Copronim, la Hanodracon, a năvălit fără veste cu oaste asupra mănăstirii ce se numea Pelichit, în sfânta şi marea joi a mântuitoarelor Patimi, când se săvârşea dumnezeiasca Liturghie.

Şi, intrând în biserică şi în Altar cu îndrăzneală, a poruncit să tacă cântarea şi a răsturnat la pământ Sfintele şi dătătoarele de viaţă Taine ale lui Hristos.

După aceea, prinzând pe cei mai aleşi monahi, patruzeci şi doi la număr, i-a ferecat cu legături de fier, iar celorlalţi, cu bătăi cumplite chinuindu-i, le-a rupt trupurile; pe alţii, bărbile şi feţele lor cu smoală ungându-le, i-a aprins şi altora nasurile le-a tăiat.

După aceea a aprins mănăstirea şi biserica, iar pe cei ferecaţi, patruzeci şi doi de părinţi, i-a surghiunit în ţara de la marginea Efesului şi acolo, într-o baie veche încuindu-i, i-a chinuit cu silă de moarte.

Deci, în acea vreme, şi Cuviosul Ilarion, ca un mai mare între părinţii aceia, având rânduiala egumeniei, se ştie că a pătimit mult şi şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu pentru sfintele icoane.

 

Tropar Glasul 1

Locuitor pustiului, înger în trup şi de minuni făcător te-ai arătat, purtătorule de Dumnezeu, Părintele nostru Ilarion. Cu postul, cu privegherea şi prin rugăciune primind daruri cereşti, tămăduieşti pe cei bolnavi şi sufletele celor ce aleargă la tine cu credinţă. Slavă Celui Ce ţi-a dat ţie putere; Slavă Celui Ce te-a încununat pe tine; Slavă Celui Ce lucrează prin tine tuturor tămăduiri.

Sfântul Cuvios Mucenic Nicon și cei 199 de ucenici ai lui (†251)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: basilica.ro; doxologia.ro

 

Sfântul Cuvios Mucenic Nicon și cei 199 de ucenici ai lui

Sfântul Nicon s-a născut în orașul Neapolis (Italia).

Îmbrățișează cariera militară încă de tânăr ajungând un soldat apreciat în armata romană.

În familia sa doar mama era creștină, însă, chiar dacă l-a educat creștinește încă din copilărie, nu a reușit să îl convingă să primească Botezul.

Într-una din zile, aflându-se în pericol pe câmpul de luptă, aducându-și aminte de sfaturile mamei, și-a făcut semnul Sfintei Cruci și s-a rugat lui Dumnezeu pentru a birui, promițând că va deveni creștin.

Primind ajutorul divin, și-a îndeplinit promisiunea deoarece a mers în apropierea Constantinopolului, iar în insula Hios a stat timp de șapte zile petrecând în post, în privegheri și în rugăciuni.

Aici, Dumnezeu, noaptea în vis, prin îngerul său, a poruncit sfântului să meargă în Muntele Ganos, lângă Marea Marmara, unde a primit Sfântul Botez și haina monahală, de la Teodosie, Episcopul Cizicului.

Ducând o viață curată, dedicată în întregime lui Dumnezeu, după trei ani, Teodosie l-a hirotonit episcop în locul său.

Datorită persecuțiilor, după moartea episcopului Teodosie, împreună cu ucenicii săi a plecat în muntele Tavromenei din Sicilia, crezând că aici vor fi mai în siguranță.

Însă, conducătorul Siciliei, Quintilian, a trimis soldați și au fost aduși la judecată. Condiția pentru a rămâne în viață a fost aceea de a se lepăda de dreapta credință și a se închina idolilor.

Fiindcă au refuzat au fost supuși la chinuri groaznice. Sfântul Nicon și cei 199 de ucenici ai săi au fost martirizați prin decapitare.

 

Troparul Sfântului Cuvios Mucenic Nicon şi al celor 199 de ucenici ai lui

Glasul 4

Mucenicii Tăi, Doamne, întru nevoinţele lor, cununile nestricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru. Că având tăria Ta, pe chinuitori au învins; zdrobit-au şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.

 

Condacul Sfântului Cuvios Mucenic Nicon şi al celor 199 de ucenici ai lui

Glasul 4

Cel Ce Te-ai Înălţat…

În chip cuviincios vieţuind mai întâi, Sfinte Preacuvioase Părinte Nicon, ai adunat mai apoi ceată de supuşi lui Dum­nezeu, plini de dreaptă credinţă şi pururea următori ţie. Şi cu razele patimilor ca un soare purtător de lumină de la ră­sărit până la apus strălucind, ai împuţinat înşelăciunea cu curgerea sângelui tău.

 

Viața Sfântului Cuvios Mucenic Nicon și cei 199 de ucenici ai lui

Sf. Cuv. Mc. Nicon și cei 199 de ucenici ai lui (†251) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Cuv. Mc. Nicon și cei 199 de ucenici ai lui (†251) – foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

După primirea Sfântului Botez, fericitul Nicon era în mănăstirea din peșteră, învățând dumnezeieștile cărți și la viața monahicească luând aminte; apoi s-a îmbrăcat în chipul monahicesc pentru blândețea sa. Unii din frați ziceau că acela este asemenea cu îngerul lui Dumnezeu, văzându-i smerenia și blândețea lui, postul și înfrânarea, șederea de toată noaptea fără somn la cântarea de psalmi.

În cetatea ce se numește Neapole, care este în țara Campaniei, a fost un bărbat cu numele Nicon, în rânduiala ostășească, împodobit cu frumusețe, vesel la față și viteaz în războaie, dar cu credința elin, născut din tată elin și învățat la închinarea idolească. Însă maica sa era creștină și îl sfătuia totdeauna spre cunoștința lui Hristos. Spunându-i despre puterea Crucii lui Hristos, mama îi zicea: „Fiul meu iubit, de ți se va întâmpla vreodată a cădea în vreo primejdie, precum se întâmpla adeseori în războaie, să te însemnezi cu semnul Crucii, că vei scăpa din mâinile potrivnicilor; și nu numai că te vei izbăvi din mâinile lor, dar vei scăpa și de toate rănile, pentru că nu te va lovi nici săgeată, nici sabie și prin mijlocul tăierii vei rămâne nevătămat”.

Odată s-a întâmplat că a ieșit din Roma oastea romană la război cu cea elinească. Iar Nicon, fiind unul din ostași, se afla în mijlocul vrăjmașilor, în mare strâmtorare și primejdie de moarte, pentru că vedea pe mulți din tovarășii săi uciși și acum aștepta să cadă și el de sabia vrăjmașilor săi. Atunci și-a adus aminte de sfatul maicii sale și, ridicându-și ochii la cer și suspinând din adâncul inimii, s-a înarmat cu semnul Sfintei Cruci și a zis: „Hristoase, Dumnezeule Atotputernice, arată spre mine în ceasul acesta puterea Crucii Tale, că de acum făgăduiesc să fiu și eu robul Tău, adică mă voi închina Ție, împreună cu mama care m-a născut”.

Zicând aceasta, a luat îndrăzneală și, întinzând cu bărbăție spre vrăjmași dreapta sa cea înarmată cu sulița, a ucis îndată ca la o sută și optzeci de bărbați viteji din ceata potrivnicilor, iar pe ceilalți i-a izgonit, și nimeni n-a putut să-i stea împotrivă; așa a lucrat într-însul puterea Crucii lui Hristos. Iar Nicon a preamărit pe Dumnezeu, zicând: „Mare este Dumnezeul creștinilor, Cel ce, prin însemnarea Sfintei Cruci, a biruit și izgonit pe vrăjmași”. Și s-au mirat cetele romanilor și ale elinilor de Nicon, ostașul lor, zicând: „O, minune a rânduielii Celui de sus! Niciodată n-am văzut și nici n-am auzit de un ostaș ca acesta, atât de viteaz în război și nevoindu-se astfel precum vedem pe Nicon”.

Iar după ce a liberat cetele, Nicon s-a întors la casa sa și, lăudând pe Dumnezeu, a spus maicii sale câte a făcut Domnul cu dânsul în război, prin puterea Sfintei Cruci. Iar maică sa, umplându-se de mare bucurie, a zis: „Mulțumesc Preasfântului Tău nume, Doamne, Cel ce voiești să se mântuiască toți oamenii și la cunoștința adevărului să vină. Acum, Stăpâne, ascultă rugăciunea roabei Tale și învrednicește pe fiul meu de baia nașterii celei de a doua, cea dăruită nouă prin Botez spre iertarea păcatelor, și învață-l să facă voia Ta ca, bineplăcînd Ție, să câștige de la Tine veșnicele bunătăți făgăduite”.

Deci a început Nicon a întreba pe maica sa cum poate cineva să fie creștin desăvârșit. Maica sa i-a răspuns: „Ți se cade să postești patruzeci de zile și de la preot creștin să te povățuiești la credința creștinească; după aceea, lepădându-te de satana și de toate lucrurile lui și crezând în Hristos Dumnezeu, vei primi Sfântul Botez. Numai așa te vei face creștin adevărat și rob al lui Hristos”. Nicon a grăit atunci: „Viu este Domnul, că mai bine îmi este să fiu rob al Lui, decât închinător de idoli elinesc și ostaș! Nu vreau mai mult să mă închin pietrelor, nici altei făpturi, ci numai Unuia Dumnezeu, Făcătorul cerului și al pământului, al mării și al tuturor celor ce sunt într-însele”.

Apoi, închinându-se până la pământ mamei sale, a zis: „Maica mea, roagă-te pentru mine, robul tău, ca să-mi dea Dumnezeu înger bun, povățuitor și păzitor sufletului și trupului meu, ca prin povățuirea lui să găsesc vreun rob al lui Dumnezeu care m-ar învrednici Sfântului Botez și m-ar învăța să fac voia lui Hristos, adevăratul nostru Dumnezeu, și să fiu numărat împreună cu turma cea cuvântătoare a lui Hristos. Căci, dacă rătăcirea elinească m-ar mai fi tras încă de la învățătura ta, o, cinstita mea maică, și nu m-ai fi povățuit spre cunoștința adevăratului Dumnezeu, puțin de nu mă făceam mâncare gheenei și cădeam în muncă cu toți cei ce nu știu pe Dumnezeu și se muncesc în iad. Deci, roagă-te pentru mine, maica mea!”. Și, zicând aceasta, se grăbea să iasă din casă.

Dar ea, apucându-l de mână, l-a rugat cu jurământ ca, după ce va câștiga Sfântul Botez, să se întoarcă la dânsa s-o îngroape, fiind bătrână și așteptându-și degrabă sfârșitul.

Apoi, dându-i aur de ajuns pentru cale și mai ales binecuvântarea sa de maică, rugându-se pentru dânsul, l-a lăsat să-și caute un preot creștin; pentru că în acele vremi cumplite, fiind mare prigoană asupra creștinilor, toți preoții învățători creștini erau ascunși în pustietăți și prin munți, și era cu greu să găsească pe vreunul dintr-înșii ca să-l povățuiască la creștineasca viață și de la care să primească Sfântul Botez.

Ieșind Nicon, robul lui Dumnezeu, din casa sa a mers la limanul corăbiilor și, găsind o corabie, a plecat la Constantinopol. Iar după plecarea sa, a fost în cetatea Neapole multă cercetare despre dânsul printre ostași, pentru vitejia lui cea mare arătată în război. Iar mai-marii cetății întrebând pe maica lui Nicon, care era acasă, unde este fiul ei, ea le răspundea: „Nu știu unde s-a dus”.

Iar Nicon, povățuindu-se de darul Domnului, a ajuns la o insulă care se numea Hios și, suindu-se într-un munte înalt, a petrecut opt zile în rugăciune, rugându-se lui Dumnezeu ca să-i arate în ce loc ar putea să afle vreun rob al Domnului, care să-i dea Sfântul Botez cel dorit de el și să-l învețe tainele sfintei credințe. Și s-a arătat lui Nicon, noaptea în vedenie, îngerul lui Dumnezeu în chip de preot, dându-i un toiag ce avea deasupra semnul Crucii, și i-a poruncit să meargă la malul mării.

Mergând a doua zi acolo, a găsit o corabie ce-l aștepta, pentru că același înger al Domnului s-a arătat corăbierilor, poruncindu-le să aștepte pe Nicon cu toiagul cel cu cruce, care de la munte avea să se coboare la dânșii. Deci, șezând cu dânșii în corabie și vântul suflând în ajutor, în două zile a ajuns la un munte ce se numea Ganos, în care se afla Teodosie, Episcopul Cizicului, cu o mulțime de monahi, ascunzându-se de păgâni în timpul prigoanei; și era acel episcop acolo, în mijlocul monahilor, ca un egumen. I s-a descoperit lui de la Dumnezeu despre Nicon și a ieșit împreună cu monahii săi la limanul corăbiilor și, luând pe Nicon, l-a dus în peștera să și învățându-l, l-a botezat în numele Preasfintei Treimi, apoi l-a împărtășit cu Preacuratele lui Hristos Taine.

După primirea Sfântului Botez, fericitul Nicon era în mănăstirea din peșteră, învățând dumnezeieștile cărți și la viața monahicească luând aminte; apoi s-a îmbrăcat în chipul monahicesc pentru blândețea sa. Unii din frați ziceau că acela este asemenea cu îngerul lui Dumnezeu, văzându-i smerenia și blândețea lui, postul și înfrânarea, șederea de toată noaptea fără somn la cântarea de psalmi. Căci era la osteneli răbdător, în dragoste aprins, în postiri neasemănat, în învățătura și citirea cărților fără de saț, în rugăciunile de noapte neslăbit și în toate nevoințele monahicești osârdnic slujitor; iar toată viața lui fiind fără prihană, de mirare era tuturor fraților și Sfântului episcop Teodosie.

Astfel petrecând fericitul Nicon în muntele acela trei ani, s-a arătat episcopului o dumnezeiască descoperire; pentru că îngerul Domnului, stând în vis înaintea lui, i-a zis: „Mai înainte de a te duce din viața aceasta, pe Nicon, pe care l-ai îmbrăcat în chipul monahicesc, să-l pui episcop în locul tău și turma ta să i-o încredințezi lui. Apoi să-i poruncești să se mute cu toți frații în partea de miazăzi, în stăpânirea Siciliei, ca să nu piară aici monahii de sabia barbarilor, care peste puțin timp au să năvălească în locul acesta”.

După vedenia aceea, Sfântul Episcop Teodosie a făcut pe fericitul Nicon întâi diacon și apoi preot; iar după aceasta l-a hirotonisit episcop și, încredințându-i monahii, o sută nouăzeci la număr, Teodosie s-a odihnit în Domnul. Deci cu cinste îngropându-l Sfântul Nicon și luând pe toți monahii, a intrat în corabie și a plecat în insula Lesviei, unde, sosind lângă cetatea Mitilene, a stat acolo două zile; apoi a plecat la insula Naxia. Iar de acolo, cu voia lui Dumnezeu, în douăzeci și două de zile a ajuns în Italia și a plecat la Neapole, patria sa, unde a aflat între cei vii pe fericita sa maică, care, văzându-l, cu lacrimi de bucurie a căzut pe grumajii lui, sărutându-l.

Închinându-se până la pământ înaintea lui Dumnezeu, a zis: „Mulțumesc Preasfântului Tău nume, Doamne, că mi-ai arătat pe fiul meu în rânduiala îngerească și în vrednicie de episcop. Și acum, Stăpâne al meu, auzi-mă pe mine, roaba Ta, și primește sufletul meu în mâinile Tale!”. O rugăciune ca aceasta săvârșind acea fericită femeie, îndată și-a dat Domnului duhul său în pace și toți cei ce au văzut această, au preamărit pe Dumnezeu și au îngropat-o, cântând psalmi cu cinste.

După ce a străbătut auzul în toată cetatea depre venirea lui Nicon, s-au înștiințat unii din ostașii care erau prieteni ai sfântului. Aceia, mergând la dânsul, se îndulceau de vederea feței lui și, luându-l la o parte, au zis către dânsul: „Te jurăm cu puterea cea de sus, să ne spui de unde îți venea puterea și vitejia aceea care o aveai în războaie. Din farmece sau din altă lucrare? Învață-ne, ca să putem și noi să fim așa”. Grăit-a lor sfântul: „Credeți-mă, fraților, că nici fermecătoria, nici altceva nu mă făcea pe mine viteaz în război, fără numai singur ajutorul cinstitei Cruci a lui Hristos. Căci când mă înarmam cu ea, nimeni nu putea să stea împotriva feței mele, pentru că puterea lui Dumnezeu, care lucrează întru asemănarea Crucii, pe toți vrăjmașii îi biruia”.

Acestea auzindu-le, ostașii au căzut la picioarele episcopului Nicon, zicând: „Miluiește-ne, sfinte al lui Dumnezeu, și ne ia împreună cu tine, ca, precum în războaie ne-am izbăvit prin tine de potrivnici, tot așa și acum cu tine să fim părtași cereștii Împărății!”. Și, îndată lăsându-și femeile, fiii, frații și casele lor, ostașii aceia au urmat Sfântului Nicon, fiind nouă la număr. Cuviosul Nicon, intrând cu dânșii și cu ceilalți ucenici ai săi în corabie, au plecat în părțile Siciliei și au sosit la un munte mai înalt al Tavromeniei. Ieșind pe uscat și nu puțină depărtare de loc trecând, au aflat un râu ce se numea Asinos, lângă care au găsit o mare baie veche, de piatră, într-un loc pustiu ce se numea Ghighia, și s-au sălășluit acolo, pentru că au văzut locul acela liniștit și frumos, fiind pământul bun de lucrat. Făcându-și grădini și răsaduri de tot felul, cu pomi aducători de roadă, au rămas acolo, unde Cuviosul Episcop Nicon a botezat pe acei nouă bărbați, care i-au fost lui altădată prieteni în oaste, și i-a tuns pe dânșii în monahiceasca rânduială.

După ce au stat ani destui și prigonirea asupra creștinilor neîncetând, s-a dat de știre ighemonului Siciliei, anume Chintian, spunându-i-se că sunt niște bărbați trăitori lângă râul Asinos, care cinstesc pe cerescul Dumnezeu, având învățător pe Episcopul Nicon, iar legilor împărătești nu se supun, nici nu vor să cinstească pe zei. Auzind aceasta, ighemonul s-a umplut de mânie și de cruzime și îndată a trimis o ceată de ostași, ca pe toți să-i prindă și să-i aducă înaintea lui la întrebare. Deci, ajungând ostașii la locul acela, întrebau: „Unde este Nicon cu ucenicii lui, care nu se supun legilor împărătești, nici pe zei nu-i cinstesc?”. Le-a răspuns Sfântul Nicon: „Bine ați venit, frații mei, bine ați venit; pentru că Stăpânul meu Hristos, pe mine și pe ai mei, prin voi ne cheamă!”.

Frații s-au dus la rugăciune cerând lui Dumnezeu putere să-i întărească în nevoință cu darul Său. Dar, fiind siliți de ostași spre grabnica călătorie, au sfârșit rugăciunea și mergeau la ighemon, fiind duși de ostași la moarte. Pe cale îi întărea fericitul părintele nostru Nicon Episcopul, zicând: „Îmbărbătați-vă, frații mei, și să nu fiți fricoși înaintea muncitorului, căci iată se sfârșește alergarea noastră și ni s-au deschis nouă ușile cerești. Deci să stăm cu tărie împotriva mâniei ighemonului prin credința în Hristos. Să grăim cu îndrăzneală înaintea lui, să ascultăm glasul bunului nostru Păstor, Care zice: Nu vă temeți de cei ce ucid trupul, căci sufletul nu pot să-l ucidă”.

Stând sfinții înaintea ighemonului la păgâneasca judecată, chinuitorul, căutând spre ei cu iuțime, a început a-i întreba: „Voi toți v-ați abătut la deșarta și nebuna nădejde, amăgindu-vă de vrăjitorul acela Nicon, încât nici nu cinstiți pe zeii cei fără de moarte, nici legilor noastre nu vă supuneți?”. Iar sfinții, ca și cu o gură, au răspuns, zicând: „Suntem creștini și niciodată nu ne vom lăsa de credința noastră, iar nădejdea noastră n-o punem în deșertăciuni, ci în Domnul Dumnezeu, Cel ce a făcut cerul, pământul, marea și toate cele ce sunt într-însele; căci zeii voștri sunt muți și surzi, pietre nesimțitoare, lucruri de mâini omenești, cărora asemenea să fie toți cei ce nădăjduiesc spre ei”.

Înțelegând ighemonul despre credința cea neschimbată și tare a sfinților, a zis: „De nu voi porunci degrabă să-i ucidă pe aceștia, pe mai mulți vor amăgi spre a lor rătăcire”. Și așa, mai întâi dezbrăcându-i și întinzându-i, a poruncit că mult să-i bată fără de milă cu vine de bou, apoi pe toți – afară de Sfântul Nicon – cu sabia să-i taie lângă baia aceea, în care au petrecut lângă râu. Și-i duseră acolo la moarte, iar sfinții mucenici, plecându-și sub sabie cinstitele lor capete, grăiau: „În mâinile Tale, Doamne, ne dăm sufletele noastre, căci pentru Tine ne omorâm toată ziua, socotindu-ne ca niște oi de junghiere”.

Și au tăiat pe cuvioșii ucenici ai Sfântului Nicon, iar mai ales ai lui Hristos, la număr o sută nouăzeci și nouă. Iar trupurile lor, cu porunca muncitorului, le-au aruncat în baia aceea foarte aprinsă spre ardere. Iar pe Cuviosul Nicon, ținându-l în legături, se gândea ighemonul cu ce fel de moarte mai cumplită să-l piardă.

În acea noapte s-a arătat în vis Sfântului Nicon în temniță îngerul lui Dumnezeu, zicându-i: „Îmbărbătează-te în Dumnezeu, Nicone, ostașule al lui Hristos și te veselește, căci a primit Hristos, Dumnezeul nostru, jertfa de o sută nouăzeci și nouă de ucenici ai tăi, întru miros de bună mireasmă, și au intrat în cămara în care Mirele ceresc Se odihnește!”.

Acestea zicându-i îngerul, Sfântul Nicon iarăși a văzut înaintea sa o fecioară mai luminată decât razele soarelui, ale cărei haine erau de aur și de safir și în mâinile sale avea un leu alb ca zăpada. Deci stătea fecioara aceea în câmp lângă râul ce se numea Psimif, din partea Răsăritului. Iar dinspre apus doi bărbați foarte mari, ale căror capete ajungeau până la cer, având în mâinile lor sulițe de foc, vorbeau cu fecioara aceea ce se arătase, zicându-i: „Pentru ce stăm fără de lucru astăzi, fiind trimiși de Împăratul ceresc la război împotriva lui Chintian? Iată îl așteptăm și nu iese”.

Atunci a strigat către dânșii acea fecioară purtătoare de lumină, zicând: „Chintian a ucis ieri pe robii lui Hristos, o sută nouăzeci și nouă de bărbați, și încă și asupra învățătorului lor, Nicon, care a biruit toate meșteșugirile vrăjmașului cu adevărat, muncitorul acela cugetă cele mai crude chinuri. Deci va veni el degrabă în acel loc, la care sunteți trimiși împotriva lui”. Aceasta zicând, a eliberat spre ei acel leu, zicându-le: „Primiți și pe acesta, care vă va ajuta vouă asupra muncitorului”.

După vedenia aceea, deșteptându-se din somn, Cuviosul Nicon Episcopul foarte mult s-a bucurat, lăudând și slăvind pe Dumnezeu. Apoi a spus cele văzute slugii sale, cu numele Heromen, care era lângă dânsul și îi slujea, care a scris după aceea viața și pătimirea lui. Spunând sfântul vedenia aceea slugii, a proorocit despre moartea cea cumplită ce era să fie degrabă lui Chintian.

A doua zi a poruncit Chintian ighemonul să pună înaintea judecății pe Sfântul Nicon și a zis către dânsul: „Cine, de unde și de ce credință ești tu, cel ce cu meșteșugul cel vrăjitoresc ai mijlocit moarte la atâta număr de oameni? Iată, ei, pentru nebunia ta, s-au lipsit de frumusețea soarelui și de podoabă lumii”. Răspuns-a lui Sfântul Nicon, zicând: „O, plinule de toată nedreptatea, cine sunt și de ce credință, nu numai eu ți-am spus, ci și de la alții ai auzit cele despre mine; iar mai vârtos din gurile a multor sfinți, pe care tu, de a ta păgânătate fiind orbit, ieri i-ai ucis. Acum iarăși cu adevărat să știi de la mine că sunt creștin tare și statornic, având nădejdea mea întărită în Dumnezeu, Cel ce a făcut cerul și pământul și Care te va da pe tine muncilor celor nesuferite, pentru a ta muncire și păgânătate fără de omenie, urâtă de Dumnezeu”.

La aceste cuvinte, muncitorul, răcnind ca un leu, a poruncit ca pe sfântul să-l spânzure legat și întins de patru pari, de mâini și de picioare, și dedesubt să-l ardă cu foc. Astfel fiind muncit, Sfântul Nicon se odihnea ca pe un câmp înflorit pe cărbunii cei înfocați, cântând și grăind: „Tu ești întărirea și scăparea mea, Doamne, Cel ce mă izbăvești de vrăjmașii mei cei mânioși!” Și ziceau slugile către muncitorul: „Stăpâne ighemoane, am slăbit acum, căci foc aprinzând și arzându-l pe acesta, nu se atinge de el nimic”. Atunci, pogorând pe Sfântul Nicon de la muncire, a poruncit ighemonul să-l lege de cai sălbatici ca, târându-l, să-l rupă. Și degrabă fiind legat de cai, sfântul și-a întins dreapta sa către cai, făcând semnul crucii, și îndată caii și-au schimbat sălbăticia lor în blândețe de oaie și stăteau nemișcați, strângându-se ca de frâu și de zăbală, și nici cât de puțin nu pășeau din locul acela, deși foarte mult îi băteau slujitorii.

Văzând aceasta, muncitorul s-a înfuriat asupra cailor și a poruncit să taie cu sabia vinele picioarelor lor. Iar caii, cu porunca lui Dumnezeu, precum oarecând asina lui Valaam, cu glas omenesc au strigat, zicând: „Dumnezeul nostru în cer și pe pământ, toate câte a voit a făcut. Și noi pentru Sfântul Nicon murim acum”. Atunci, ighemonul a poruncit ca pe mucenicul legat cu obezi de fier, să-l arunce dintr-un munte înalt într-o vale adâncă. Făcându-se și aceasta, mucenicul a rămas nevătămat, pentru că îngerul lui Dumnezeu l-a sprijinit pe el, de legături l-a dezlegat și din prăpastia văii l-a scos. Apoi a stat iarăși sfântul la priveliște înaintea muncitorului, viu și sănătos; și văzându-l, ighemonul s-a înspăimântat.

Apoi a zis către dânsul: „O, cât este de mare îndurarea zeilor noștri pentru tine, o, Nicone? Au nu vezi cât se îngrijesc de tine și cât nu vor să-ți piardă trupul? Deci, cunoscându-le bunătatea lor, adu-le jertfe ca să le fii prieten”. Sfântul răspunse: „Anatema ție și zeilor tăi și tuturor celor ce nădăjduiesc spre dânșii!”. Atunci ighemonul a poruncit să-i sfărâme fața sfântului cu pietre, să-i scoată limba afară cu cleștele și să i-o taie; apoi să-l ducă unde petrecea cu ucenicii săi, la locul care se numea Ghighia, și să-i taie capul.

Deci a fost tăiat Sfântul Sfințitul Mucenic Nicon aproape de râul Asinos, sub un copac de pevg, pe vremea împărăției lui Deciu (249-251); iar trupul lui cel sfânt a fost lăsat neîngropat, spre mâncarea fiarelor și a păsărilor. Iar Chintian ighemonul, în aceeași zi în care a judecat pe Sfântul Nicon la tăiere, s-a dus în cetatea Panormul să ia averile Sfintei Mucenițe Agatia, pe care o muncise cu puțin mai înainte de acea vreme. Și pe când trecea peste râul cel mai sus-zis care se mai numea Psimif, la trecătoare, caii care erau cu dânsul, deodată s-au sălbăticit și s-au pornit asupra lui; unul i-a mușcat obrazul cu dinții și i l-a rănit, iar celălalt l-a călcat cu picioarele și l-a lovit, până ce l-a aruncat în râu. Și s-a înecat ticălosul, sfârșind rău viața sa cea rea, după proorocia Sfântului Nicon. Zăcând neîngropat cinstitul trup al mucenicului, la locul de tăiere, un oarecare păstor de oi, fiind cuprins de duh necurat și umblând pe acolo, a aflat acel sfânt trup și îndată a căzut la pământ, pentru că duhul cel necurat, izgonindu-se cu puterea sfântului, a aruncat pe păstor la pământ și a ieșit dintr-însul, strigând tare: „Vai mie, vai mie! Unde voi fugi din fața lui Nicon?”.

Apoi, plecând păstorul de oi vindecat, a spus la oameni această minune. Aflând aceasta, episcopul cetății Mișinei a luat clerul său și a plecat călăuzit de acel păstor. Și, găsind mult-pătimitorul trup al sfântului mucenic, l-a luat. Asemenea și trupurile celor o sută nouăzeci și nouă de sfinți mucenici, ucenicii lui le-au găsit întregi în baie, nevătămate de foc. Deci, pe toți, împreună cu Sfântul Nicon, învățătorul lor, i-au îngropat cu cinste la loc însemnat, slăvind pe Hristos, Dumnezeul nostru, Cel preamărit în veci, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh. Amin.

Sf Cuv Mucenici din Mănăstirea Sf Sava cel Sfinţit (796)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: basilica.rodoxologia.ro

 

Sf Cuv Mucenici din Mănăstirea Sf Sava cel Sfinţit

Pătimirea acestor cuvioşi părinţi a avut loc în Mănăstirea Sfântului Sava din Palestina, în timpul împărătesei Irina şi a fiului ei Constantin (780-797).

Sarazinii erau de neam arab şi jefuiau oraşele din întreaga Palestină. Cuvioşii aceştia au fost omorâţi de sarazini în Sâmbăta Floriilor, iar alţii în Săptămâna Patimilor din anul 796.

Jefuitorii au dat foc chiliilor şi au ars întreg aşezământul sfintei mănăstiri în afară de biserica din mijloc, care, după spusele Sfântului Ştefan Savaitul, a scăpat ca prin minune.

 

Troparul Sfinţilor Cuvioşi Mucenici din Mănăstirea Sfântului Sava cel Sfinţit – Glasul 4

Mucenicii Tăi, Doamne, întru nevoinţele lor, cununile nesctricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru. Că având tăria Ta, pe chinuitori au învins; zdrobit-au şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.

 

Condacul Sfinţilor Cuvioşi Mucenici din Mănăstirea Sfântului Sava cel Sfinţit – Glasul 4

Cel Ce Te-ai Înălţat pe Cruce…

Îndulcirea celor pământeşti şi stricăcioase cu adevărat urând, preafericiţilor şi luând asupra voastră viaţa cea sihăstrească, aţi lepădat cele preafrumoase ale lumii şi hrana cea vremel­nică, pentru care v-aţi învred­nicit Împărăţiei celei Cereşti, veselindu-vă împreună cu cete­le mucenicilor şi ale pustnicilor. Pentru aceasta, cinstind pome­nirea voastră, cu osârdie stri­găm către voi: izbăviţi-ne pe noi din nevoi, părinţilor.

cititi si Mănăstirea Sfântul Sava (Mar Sabbas) – Pelerinajul părintelui Cleopa la Locurile Sfinte - Arhimandritul Ioanichie Bălan

 

Viața Sfinților Cuvioși Mucenici din Mănăstirea Sfântului Sava cel Sfințit

Sf. Cuv. Mucenici din Mănăstirea Sf. Sava cel Sfinţit (796) - foto preluat de pe ziarullumina.ro

Sf Cuv Mucenici din Mănăstirea Sf Sava cel Sfinţit (796) – foto preluat de pe ziarullumina.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

Aruncându-i pe toți în peștera aceea, îi pedepseau cu mai mult fum; și au murit de fum optsprezece cuvioși părinți.

În zilele preasfințitului patriarh al Ierusalimului, Ilie, care era al doilea cu același nume în Sfânta Cetate a Ierusalimului, aflată atunci sub stăpânirea agarenilor, iar în Constantinopol împărățind Constantin și Irina (780-797), s-a făcut război în Palestina, în seminția agarenilor. Și multă risipire se făcea țării cu războiul acela, pentru că barbarii, oștindu-se între ei, pustiau nu numai satele, ci și cetățile, precum Elevteropolis, Ascalonul, Gaza, Scarifia și celelalte. Căci năvăleau fără de veste și, deși nu ucideau pe tot poporul, jefuiau toate averile și omorau pe toți aceia care li se împotriveau. Și ședeau pe lângă toate căile, prinzând pe cei ce treceau, bătându-i, rănindu-i și răpindu-le tot ce aveau, până la cămașă. Numai această milă aveau, că eliberau vii pe cei dezbrăcați, bătuți și răniți.

Atunci și Sfânta Cetate a Ierusalimului era în mare frică. Că, strângându-se de prin cetățile dimprejur și de prin sate, poporul străjuia zidurile și se pregătea să stea împotriva barbarilor acelora care tâlhărește năvăleau asupra lor. În acea vreme și preaslăvitul locaș al Sfântului Hariton a fost foarte risipit și de atunci niciodată nu s-a mai înnoit, ci a rămas în desăvârșita pustiire.

Dar și Lavra Cuviosului Sava foarte mult a fost chinuită atunci. Căci adunându-se din diferite locuri sfinții părinți, pe vremea Cuviosului egumen Vasile, prin pustnicească viață plăceau lui Dumnezeu; iar în vremea războiului agarenilor și a năvălirii lor tâlhărești, nu ieșeau din locașul lor. Că, deși puteau să lase lavra și să se izbăvească de barbari în cetatea Ierusalimului, însă locul acela sfânt, în care de la început primiseră jugul lui Hristos, nu voiau să-l lase. Ci, murind lumii desăvârșit, nu se îngrijeau de moartea ce era să vină asupra lor. Căci își puseseră nădejdea în Hristos, zicând: „Puternic este ca, de va voi Stăpânul nostru, cu înlesnire să ne scoată pe noi din mâinile barbarilor. Iar de va voi, cu judecățile Sale cele drepte, ca să fim dați barbarilor spre înjunghiere, apoi, mai de folos este să trimită Domnul asupra noastră mucenicie degrabă”.

Și grăiau unul către altul: „Să primim din mâinile Stăpânului nostru cele mai folositoare nouă și să nu ne întoarcem de la liniștea cea pustnicească la gâlceava lumească de frica barbarilor, ca să nu fim socotiți în ochii tuturor ca niște fricoși, care n-am păzit porunca Domnului nostru, Care zice: Nu vă temeți de cei ce ucid trupul, căci sufletul nu pot să-l ucidă. Dacă este frumos lucru a vedea pe cei ce ies din lume la pustietate și urmează lui Hristos, apoi cât de necuvios lucru este a-i vedea, după puțină vreme de nevoință în pustie, că se întorc iarăși la lume, fugind de frica omenească. Deci, să nu râdă de noi diavolul, vrăjmașul cel de obște al tuturor, cu frica barbarilor izgonindu-ne la cetate din liniștea pustiei, el care, de multe ori biruindu-se de noi, fugea ca un câine izgonit cu rușine, ajutându-ne Hristos, Împăratul nostru, asupra lui.

Nu avem ziduri de piatră spre apărare, ci zid nesurpat ne este Hristos, Căruia, de la Sfântul Prooroc David, ne-am învățat a-I cânta: Fii mie Dumnezeu scutitor și drept, casă de scăpare și loc de întărire, ca să mă mântuiești. Nu avem zale, coifuri și paveze, cu care să putem înfrânge săgețile barbarilor; ci avem armele duhovnicești ale dragostei, platoșa nădejdii, pavăza credinței, coiful mântuirii; deci cu acelea să ne înarmăm. Nu sunt la noi cete de oaste, care ne-ar apăra de barbari; dar va sta îngerul Domnului împrejurul celor ce se tem de Dânsul și ne va izbăvi. Pentru că viețuind, avem pe Hristos, iar dacă murim, avem dobânda, de vreme ce nu iubirea și dorința de viață vremelnică ne-au silit a intra în pustia aceasta. Și pentru ce ne-am sălășluit în locul acesta pustiu? Oare nu pentru dragostea lui Hristos? Și dacă vom fi uciși aici, pentru Hristos vom fi uciși, pentru Care și viețuim aici!”.

Astfel petreceau în lavră, și cu cuvinte mângâindu-se și îmbărbătându-se unul pe altul, trupurile împreună cu sufletele lor le încredințau Domnului. Apoi și altă pricină binecuvântată și dreaptă îi ținea neieșiți; căci, cei care petreceau împrejurul lor, aveau pizmă asupra acelui sfânt locaș și nimic altceva nu doreau, decât să vadă risipită lavra Sfântului Sava, iar locul acela să fie pustiu și nelocuit de monahi. Și, dacă ar fi ieșit frații cât de puțin din lavră, apoi îndată pizmașii ar fi năvălit și ar fi aprins biserica și chiliile și tot locașul l-ar fi asemănat cu pământul. Dar pentru ca acest lucru să nu li se întâmple, sfinții părinți petreceau neieșiți.

Deci ei nu erau ca o trestie clătinată de vânturi, ci erau nemișcați de viforul ispitelor ce năvălesc asupra noastră și ca niște stâlpi întemeiați pe piatră. Și, nu numai pentru aceea nu ieșeau din lavră, adică să păzească pereții ci, mai vârtos, pentru slava Domnului nostru Iisus Hristos, Care S-a preamărit în acel loc oarecând, și Care și în zilele lor Se preamărea.

Astfel viețuind acei sfinți părinți în lavra aceea, Apărătorul cel de sus, cu rugăciunile părintelui nostru Sava, prin voia Sa cea sfântă, îi ferea nevătămați de barbari, pentru că, deși de multe ori veneau din Arabia sau dintr-altă parte taberele lor spre marele locaș și se abăteau aici, însă nici un rău nu le făceau, decât numai căutau mâncare. După aceea, uitându-se spre monahi și scrâșnind din dinți, nu-i vătămau, nelăsându-i Dumnezeu să facă rău robilor Lui. Apoi, luând mâncare din locaș cât putea să se găsească, se duceau într-ale lor. Iar în loc să mulțumească, se lăudau că vor risipi lavra și vor face locul acela pustiu.

Odată, o tabără de barbari vrând să-și împlinească lucrul cel rău ce-l aveau în gând, a venit asupra lavrei ca s-o prade și să risipească locașul. Din întâmplare s-a întâlnit fără de veste, în dreptul Sfântului Betleem, cu oastea care era pusă de ierusalimiteni să păzească trecerea barbarilor. Deci, făcându-se război, barbarii au fost biruiți și izgoniți, precum mai pe urmă s-a făcut înștiințare. Dar și al doilea rând, a pornit tabăra, cu același gând rău. Și, mergând într-un sat oarecare ce nu era departe de lavră, au găsit mult vin ascuns sub lemne și, îmbătându-se, au făcut război între dânșii; și, rănindu-se unul pe altul, mulți au căzut morți, încât li s-a stricat sfatul, iar tabăra li s-a risipit.

După acestea toate, Dumnezeu a voit să vină ispită asupra robilor Lui, precum odată asupra dreptului Iov ca, precum aurul se lămurește în ulcea, așa să se afle cei vrednici ai lui Dumnezeu. Și a lăsat ca mâinile barbarilor să se atingă de plăcuții Săi sfinți, cărora înainte le-a pregătit mucenicești cununi. Căci auzind cuvioșii despre acele două tabere care voiau să năvălească asupra lavrei, că una a fost biruită de ostașii de la Ierusalim, care au izgonit-o, iar cei din tabăra a doua singuri între ei s-au bătut și s-au risipit, ședeau fără frică în chiliile lor, săvârșind sfântul post de patruzeci de zile în obișnuitele osteneli pustnicești.

În acea vreme, însă, prin îndemnarea diavolească, s-au adunat niște arapi barbari, ca la șaizeci, care purtau arce, săgeți și săbii. Aceștia se sfătuiseră să năvălească tâlhărește asupra lavrei, nădăjduind să afle la monahi ceva bogății. Și, aproape de sfârșitul sfintelor patruzeci de zile, în săptămâna dinaintea Duminicii Stâlparilor, în ziua a treisprezecea a lunii martie, în al doilea ceas din zi, barbarii au năvălit asupra locului aceluia pustnicesc. Venirea lor simțind-o, monahii alergau din pustniceștile chilii în mănăstire și în biserică, iar barbarii, cu săbiile și cu arcele întinse ca la un război, au alergat asupra mănăstirii. Și a lor cruzime vrând s-o îmblânzească, unii din părinți au ieșit înaintea lor cu blândețe, vorbind către dânșii cu cuvinte blânde și zicând:

„Pentru ce, o, bărbaților, ați venit ca la război la noi cei fără de arme și ca la niște vrăjmași? Ce v-a adus? Noi cu toții suntem în pace. Nici pe voi, nici pe altcineva n-am mâhnit vreodată. Căci pentru aceea petrecem în pustia aceasta, lăsând în lume toate ale noastre, ca, fiind depărtați de pizmuiri, de sfezi și de războaie, să putem a plânge în pace pentru păcatele noastre și să plăcem lui Dumnezeu. Dar nu numai că n-am mâhnit pe nimeni din voi, ci ne sârguim și a face bine, pe cât putem. Pentru că pe mulți din ai voștri, venind pe aici, i-am ospătat, i-am odihnit și le-am dat hrană de drum. Deci nu ne răsplătiți rele în loc de bune, ci mai ales sunteți datori să ne mulțumiți pentru facerile de bine făcute de noi, vouă, că și acum suntem gata să vă punem bucate înainte și cu iubirea de străini, obișnuită nouă, să vă odihnim”.

Iar barbarii strigau cu mânie: „Nu pentru mâncare am venit aici, ci pentru argint și aur. Deci, una din două vă stă înainte: ori să ne dați aur și argint ca să fiți vii, ori, nevrând să ne dați, să pieriți de mâinile noastre”. Zis-au părinții: „Să ne credeți, o, bărbaților, că suntem săraci și scăpătați și atât de lipsiți, încât nici pâine destulă, nici haine n-avem de ajuns; iar aur și argint, de care aveți trebuință, noi nici în vis nu cugetăm a avea, decât numai puține lucruri de nevoie obișnuim în viața noastră”.

Acestea grăind sfinții, s-au mâniat barbarii și au slobozit săgețile ca ploaia asupra monahilor celor adunați și neîncetat săgetau, până ce și-au deșertat sacii; și îndată pe treisprezece cuvioși părinți i-au lovit de moarte, iar pe alții i-au rănit puțin. Apoi, repezindu-se spre chilii, cu pietre mari sfărâmau ușile ca să găsească ceva și scoteau afară lucrurile cele sărăcăcioase ale monahilor. Apoi au aprins chiliile și tot astfel voiau să facă și bisericii. Dar, cu rânduiala lui Dumnezeu, mai înainte de a aduce ei găteje și foc la biserică, au văzut de departe niște oameni venind și, socotind că vine oaste de la Ierusalim pentru apărarea monahilor, îndată au fugit, scoțând împreună cu ei lucrurile monahicești jefuite.

Iar ava Toma, scoțând săgețile din frații cei răniți, le spăla rănile și le punea doctoria care li se cădea, deoarece era doctor iscusit cu meșteșugul. Și se vedeau rănile cele cumplite, la unii în piept, la alții pe umeri, la alții în obraz și în frunte, iar la alții le erau capetele sfărâmate cu pietre. Însă toți se udau cu sângele care curgea dintr-înșii și privirea celorlalți era foarte umilită.

Sosind praznicul Duminicii Stâlparilor și cântarea cea de toată noaptea săvârșindu-se, se înștiințară unii din acei cuvioși părinți, că acei barbari adună mai mulți tovarăși tâlhari ca să năvălească iarăși asupra lavrei lor. Și i-au cuprins pe acei fericiți părinți mare frică și cutremur, însă n-au fugit; ci îndată, pregătindu-se de moarte și punând nădejdea lor spre Dumnezeu, își așteptau sfârșitul.

După ce s-a apropiat ziua Patimilor Stăpânului, le-a sosit și acelora ziua pătimirii. Pentru că în ziua de 20 martie, în Joia cea Mare, dimineața, au năvălit arapii tâlhărește a doua oară asupra lavrei, cu mai multă putere, și au ucis pe cuvioși fără cruțare, prin felurite ucideri. Pe unii săgetându-i cu săgețile, altora tăindu-le capul cu săbiile, pe alții tăindu-i în două și altora tăindu-le mâinile și picioarele, iar pe alții ucigându-i cu pietre. Pe cei ce rămăseseră vii din uciderea aceea îi adunau în biserică, vrând să-i muncească ca să spună vistieria bisericii și averile mănăstirești. Și înconjuraseră locașul împrejur și pândeau pe munți și pe dealuri ca nici unul din monahi să nu scape din mâinile lor; pentru că mulți căutau să fugă, dar cădeau în mâinile vrăjmașilor și abia dacă unul dintr-înșii a scăpat.

Pe fericitul Ioan, îngrijitorul caselor de străini, cel tânăr de ani, l-au prins fugind la munte și l-au muncit fără de milă, i-au tăiat vinele de la mâini și de la picioare, apoi, apucându-l de picioare, îl trăgeau pe pietre din vârful muntelui până la biserică și toată pielea lui de pe spate s-a jupuit de ascuțișurile pietrelor. Iar Cuviosul Serghie, păzitorul vaselor bisericești, văzând cum erau munciți cuvioșii părinți și temându-se că nu cumva, nesuferind muncile, să spună unde a ascuns vasele bisericești, tăinuindu-se, a fugit din mănăstire. Dar, fiind departe, l-au prins străjile barbarilor și spre mănăstire îl întorceau cu sila, chiar nevrând el, și i-au tăiat sfântul cap. Alți câțiva părinți, scăpând din mâinile ucigașilor, s-au ascuns în peștera ce era afară din mănăstire. Pe aceștia văzându-i fugind, barbarul care străjuia pe deal a strigat tovarășilor săi, arătându-le cu mâna peștera și spunându-le despre monahii care au fugit acolo.

Atunci, un arap înfricoșat, stând cu sabia la gura peșterii, striga cu glas groaznic, poruncind celor ascunși să iasă, iar ei tremurau de frică. Cuviosul Patrichie, fiind între ei, a zis șoptind către dânșii: „Nu vă temeți, fraților, eu pentru voi singur voi ieși și voi muri, iar voi ședeți aici, tăcând”. Și a ieșit spre arap, fiind gata să-și pună sufletul pentru prietenii săi. Iar arapul îl întreba cu certare: „Mai sunt acolo alți monahi?”. Cuviosul a răspuns că numai el singur a fost; și l-a dus arapul la biserică.

Adunând barbarii de pretutindeni pe sfinții părinți în biserică, au zis către dânșii: „Răscumpărați-vă, voi și biserica voastră, cu patru mii de galbeni; iar de nu, îndată pe voi toți cu sabia vă vom ucide și biserica voastră cu foc o vom arde”. Iar sfinții părinți au răspuns cu blândețe: „Iertați-ne, pentru Dumnezeu, o, bărbaților, și nu ne vărsați în zadar sângele nostru cel nevinovat; pentru că nu avem atâta aur cât cereți de la noi, nici n-am avut cândva. Acum nici un galben nu se află în toată lavra noastră; iar de voiți, luați cele ce vedeți la noi, hainele noastre și toate câte vedeți și aflați, iar nouă numai viața să ne lăsați, măcar și goi de am rămâne”.

Iar barbarii, umplându-se de mânie, cu mare strigăt își repezeau săbiile în grumajii sfinților, ca și cum ar fi voit să-i taie. Apoi le ziceau: „Dați-ne vasele bisericești cele de aur și de argint și să ne spuneți și de cealaltă vistierie a mănăstirii”. Iar sfinții părinți le spuneau că nu au nici o vistierie. Barbarii ziceau: „Arătați-ne pe mai marii voștri! Cine este între voi egumen și ceilalți rânduitori?”. Răspuns-au cuvioșii: „Părintele nostru egumen nu se află acum în lavră, căci s-a dus pentru o trebuință de obște la Sfânta Cetate, iar noi toți suntem deopotrivă”.

Și era în mănăstire peștera Cuviosului Părintelui nostru Sava. Iar barbarii, luând pe sfinții părinți, i-au dus în peștera aceea; apoi lângă ușa peșterii au aprins foc și, adunând găteje și gunoi, au făcut fum mare și chinuiau cu acel fum pe cuvioșii din peșteră, ca să le arate vistieria și pe mai marii lor. După aceea i-au scos la întrebare și cu morți cumplite îi îngrozeau, cerând de la dânșii vistieria, dar mai mult nu auzeau de la ei nici un răspuns, decât numai rugăciuni către Dumnezeu. Pentru că unul strigă: „Doamne, primește în pace duhul meu!”. Iar altul: „Pomenește-mă, Doamne, când vei veni întru împărăția Ta!”.

Și iarăși, aruncându-i pe toți în peștera aceea, îi pedepseau cu mai mult fum; și au murit de fum optsprezece cuvioși părinți, între care erau și cei mai sus pomeniți Ioan și Patrichie fericitul. Iar numele celorlalți care au murit de fum, de sabie și de alte munci, singur Dumnezeu le știe, Cel ce i-a scris pe ei în cartea vieții. Dar și pe cei ce rămăseseră vii dintr-acea muncă a fumului, barbarii împietriți la inimă, cei fără de omenie, cumplit îi răneau, aruncându-i la pământ și cu picioarele călcându-i, dar nimic n-au sporit, ci singuri cu muncirea se oboseau. Apoi au luat barbarii câte au putut să afle din lucruri bisericești și mănăstirești și, punându-le pe cămilele mănăstirii, s-au dus.

Atunci frații care rămăseseră abia vii și alții ce se ascunseseră prin crăpăturile munților și prin peșteri, adunându-se târziu în locaș, au adus în biserică, care cu dumnezeiască apărare rămăsese nearsă, trupurile cuvioșilor părinți cele în multe feluri ucise și cu fum omorâte și au petrecut toată noaptea aceea a mântuitoarelor Patimi întru nemângâiata tânguire, apoi i-au dat cinstitei îngropări. Iar câți dintre părinți au scăpat vii, dar pe jumătate morți, pe aceia cu doctorii îi îngrijeau, având pe fericitul Toma, doctorul cel mai sus pomenit, care rămăsese între cei vii și care, mai pe urmă, a fost egumen în lavra ce se numea „veche”.

Astfel s-au sfârșit mucenicește cuvioșii părinți în locașul Sfântului Sava. Iar barbarii aceia, după ducerea lor din lavră, îndată cu neașteptată moarte de la Dumnezeu au fost omorâți și au căzut fără de sabie morți, prin pustietăți și prin câmpii, spre mâncarea câinilor, fiarelor și păsărilor; iar sufletele lor cele ticăloase s-au sălășluit în iad, unde focul nu se stinge și viermele nu adoarme. Însă sufletele cuvioșilor uciși s-au dus în mâinile lui Dumnezeu și s-au învrednicit muceniceștii slave, de la Hristos Dumnezeu, Mântuitorul nostru, Căruia, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, I se cuvine cinstea și slava în veci. Amin.

(NOTĂ – Istoria pătimirii acestor cuvioși părinți, care au fost uciși în locașul Sfântului Sava, a fost scrisă pe larg de fericitul Ștefan Savaitul – nu cel de la 13 iulie, ci altul cu același nume, numit făcător de stihuri, din aceeași mănăstire a Sfântului Sava -, monahul care a scris-o îndată după uciderea sfinților. Această istorie n-am găsit-o întreagă, decât numai prin oarecare cărticele mici, scrise cu mâna de către scriitorii greci, pentru că multe foi din carte erau rupte. Iar sfântul făcător de stihuri, Ștefan Savaitul, la sfârșitul acestei istorii scrie acestea: Nu voi ascunde cu tăcerea ceea ce mi-a spus un preot vrednic de credință. Bărbatul acela era foarte îmbunătățit, însă, fiind de neam sirian, avea mare dorință să învețe limba greacă și cu mare trudă învăța în psaltirea grecească, dar nu se putea deprinde să grăiască bine cuvintele grecești, de care lucru se mâhnea foarte mult.Odată, adormind, i s-a arătat unul dintre acei cuvioși părinți mucenici, cu numele Anastasie, cu rânduiala protodiacon, de care mai sus am pomenit – zice Ștefan Savaitul -, care era prieten preotului aceluia și l-a întrebat despre pricina mâhnirii lui. Atunci preotul i-a spus nepriceperea minții sale, că nu poate să învețe bine limba grecească. Iar Cuviosul Anastasie, care i se arătase zâmbind, a zis preotului: „Deschide-ți gura și-mi arată limba!”. Preotul făcând aceasta, Sfântul Anastasie cu o basma curată i-a șters limba și, curățind-o, s-a făcut nevăzut. Deșteptându-se preotul, îndată a cunoscut că știe limba grecească. Și de atunci a început a vorbi și a citi bine grecește, mulțumind lui Dumnezeu și sfinților părinți.)

Sfântul Cuvios Alexie, omul lui Dumnezeu (†411)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: basilica.ro; azm.gov.rowww.crestinortodox.rodoxologia.ro

 

Sfântul Cuvios Alexie, omul lui Dumnezeu

În vremea dreptcredinciosului împărat Honoriu (395-423), era, în Roma cea veche, un bărbat credincios, anume Eufimian, mare dregător, cu multă avere, mii de slugi şi multe palate, iar femeia lui, Aglaida cu numele, era credincioasă şi cu frica lui Dumnezeu, dar nu avea copii.

Şi erau oameni buni şi darnici, că, iubind pe Dumnezeu, iubeau şi pe săraci şi în fiecare zi puneau trei mese în casa lor pentru sărmani, văduve, străini şi bolnavi.

Adesea, Eufimian se smerea înaintea lor, zicând: ,,Nu sunt vrednic să calc pe pământul lui Dumnezeu”. Deci, după multe rugăciuni, Dumnezeu le-a dăruit rod pântecelui şi au născut un fiu şi, veselindu-se, l-au botezat şi i-au pus numele Alexie.

Iar când s-a făcut mare, l-au dat la învăţătura cărţii şi tânărul a ajuns foarte înţelept. Cu cât înainta în vârstă, cu atât creştea în sufletul lui şi dorinţa nemuririi şi a vieţii veşnice.

De multe ori, se simţea răpit în altă lume, numai la gândul veşnicei fericiri. Toate bunătăţile pământeşti i se păreau lucruri de nimic, puse alături de bucuria acestei nădejdi.

Drept aceea, s-a hotărât să se lepede de toate bunătăţile cele de puţină vreme şi trecătoare ale vieţii de aici, şi, aşa, cu sufletul dezrobit de ispite, să moştenească viaţa veşnică întru Hristos. Deci, a început a se înfrâna, purtând în taină pe trupul său o haină de păr aspră şi mult postea şi priveghea, având în suflet dorinţa de a sluji lui Dumnezeu întru feciorie toată viaţa.

Dar, ca să nu-şi supere părinţii, a primit să se căsătorească, însă chiar în noaptea nunţii a fugit, în taină, îmbrăcat în haine sărăcăcioase, luând din avuţiile sale aur şi pietre scumpe din destul.

Deci, a tocmit o corabie şi, plecând, s-a ascuns departe, în părţile de răsărit ale împărăţiei, tocmai în cetatea Edesa din Mesopotamia. Iar după ce s-a închinat chipului celui nefăcut de mână, adică Sfintei Mahrame trimise de Domnul Iisus lui Avgar, regele Edesei, a vieţuit acolo, necunoscut şi în sărăcie, vreme de 17 ani, locuind lângă biserica Născătoarei de Dumnezeu, din cetatea aceea.

Şi-a vândut, apoi, toate lucrurile de preţ, pe care le luase de acasă, şi, împărţind la săraci preţul câştigat, s-a îmbrăcat în haine şi mai sărace şi s-a făcut pe sine ca unul din cei care cerşesc milostenie, totdeauna postind, numai puţină pâine şi apă gustând şi împărtăşindu-se în toate duminicile cu dumnezeieştile Taine ale lui Hristos. Iar, de lua vreo milostenie de la creştini, o împărţea cu ceilalţi sărăci, mai bătrâni.

Sf. Cuv. Alexie, omul lui Dumnezeu (†411) - foto preluat de pe ziarullumina.ro

Sf. Cuv. Alexie, omul lui Dumnezeu (†411) – foto preluat de pe ziarullumina.ro

Şi avea totdeauna faţa lui plecată, iar mintea lui era sus, întru dumnezeieşti gânduri îndeletnicindu-se, şi atât i se uscase trupul de atâta înfrânare, încât i se veştejise frumuseţea feţei lui, ochii i se adânciseră, numai pielea şi oasele i se vedeau şi ajunsese de nerecunoscut.

Deci, fiind el iubit de Dumnezeu, s-a făcut descoperire despre el unui slujitor al acelei biserici, şi un glas ceresc îl numea pe Alexie ,,Omul lui Dumnezeu”, arătând că, precum pe capul împăratului stă coroana, aşa Duhul Sfânt odihneşte peste acesta şi rugăciunea lui, ca o tămâie cu bun miros, de-a pururea urcă înaintea lui Dumnezeu.

Şi mulţi au cunoscut atunci viaţa lui cea sfântă şi au început a-l cinsti. Iar Sfântul, fugind de slava omenească, a plecat din Edesa, neştiind nimeni şi, aflând o corabie la malul mării, care mergea în Cilicia, s-a urcat, gândind să vieţuiască în cetatea Sfântului Pavel, în Tarsul Ciliciei, unde nu-l cunoştea nimeni.

Dar, fără de veste, din voia lui Dumnezeu, s-a făcut aprigă furtună pe mare şi corabia, purtată de valuri, a ajuns la Roma. Atunci a hotărât să vieţuiască lângă casa părinţilor săi, ca un necunoscut. Sfântul a ieşit în întâmpinarea tatălui său, celui iubitor de sărăci şi de străini.

Şi, fără să fie recunoscut, sub înfăţişarea unui călător sărac, a căpătat învoire de la el să i se facă o colibă chiar la porţile palatului, şi, în amintirea fiului său înstrăinat, tatăl a poruncit slugilor să aibă grijă a-i da hrană de la masa stăpânilor.

Şi a petrecut Sfântul aici multă vreme, alţi 17 ani, batjocorit şi umilit de slugile tatălui său, dar iubit de sărmanii din cetate, care găseau la el un cuvânt de folos, un sfat înţelept şi un braţ oricând gata să-i ajute să-şi poarte povara sărăciei lor.

Deci, cu voia lui Dumnezeu, s-a descoperit Sfântului, mai dinainte, ziua morţii sale şi atunci Cuviosul şi-a scris toată viaţa, păstrând scrisoarea la sânul său. Iar în acelaşi timp s-a făcut glas din cer în biserica Sfinţilor Apostoli din Roma, pe când slujea acolo Sfântul arhiepiscop Inocenţiu (401-417), de faţă fiind şi împăratul Honoriu, zicând să caute pe ,,Omul lui Dumnezeu” care a răposat, ca să fie rugător pentru cetate.

Şi a doua oară s-a auzit glas arătând că în casa lui Eufimian se află acela. Deci au mers acolo şi, văzând pe Sfântul, care tocmai murise, au aflat în sânul lui scrisoarea, unde era înfăţişată viaţa lui. Şi s-au minunat părinţii şi soţia lui, dar şi toată cetatea, aflând viaţa înaltă şi ascunsă a ,,Omului lui Dumnezeu” şi văzând cât de multe căi de sfinţenie are Dumnezeu în lume, pentru cei care ascultă de chemările Duhului Său.

Sfântul Alexie a răposat în anul 411, fiind îngropat cu cinste la Roma. Capul său se află acum în Mănăstirea Lavra din Peloponez (Grecia), iar părţi din moaştele sale se găsesc şi în alte sfinte locaşuri din Muntele Athos şi din alte locuri ale lumii creştine.

 

Tropar

Glasul 8

Cu curgerile lacrimilor tale ai lucrat pustiul cel neroditor şi cu suspinurile cele dintru adânc ai făcut ostenelile tale însutit roditoare; şi te-ai făcut luminător lumii, strălucind cu minunile, Alexie, părintele nostru. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.

Acatistul Sfântului Cuvios Alexie, omul lui Dumnezeu (17 Martie)

cititi mai mult despre Sf. Cuv. Alexie, omul lui Dumnezeu si pe: doxologia.ro; pravila.ro

 

Datini, tradiții și obiceiuri populare românești

O legendă povestește că, deoarece omul avea mult de suferit din cauza insectelor, Dumnezeu le-a adunat pe toate și le-a închis într-o cutie și l-a chemat pe Alexie s-o arunce în apa mării. Ajuns la destinație, Alexie nu a putut rezista curiozității și a deschis cufărul, astfel încât toate acestea s-au răspândit din nou pe Pământ.

Pentru că nu a ascultat de Dumnezeu, Alexie a fost transformat în cocostârc și pedepsit să adune, între 17 martie și 14 septembrie, insectele împrăștiate.

Legenda conține și un sâmbure de adevăr căci în preajma acestei zile este perioada întoarcerii berzelor și cocostârcilor.

Pescarii susțin că Sfântul Alexie este cel care aduce peștii din adâncurile unde au iernat, la suprafața apelor.

Ei țin post toată ziua, iar seara chefuiesc în cinstea sfântului, pentru a avea noroc la pescuit.

Există credința că, dacă mănânci un peștișor crud în această zi, vei avea juvelnicul plin tot anul.

 

17 martie: Alexie, omul lui Dumnezeu; Ziua șarpelui

În această zi se deschide pământul și încep să iasă gângăniile. Pământul se va reânchide de Ziua Crucii.

De Alexii oamenii curăță pomii din livadă și pescarii mănâncă de dimineață, pe inima goală, un pește viu ca să aibă noroc peste an. Broaștele încep să orăcăie.

Fiind și ziua șarpelui, există o atenție specială față de acest animal ambiguu: periculos, dar nu întotdeauna, animal și totuși născut din ou, care moare greu, face rău vitelor.

Relația cu șarpele trebuie păstrată sub control. În această zi nu ai voie să îi spui pe nume.

Dacă te referi la șarpe trebuie să zici: cel care se târăște, cureaua, domnul, Vasile. Broaștele se bucură de aceeași atenție – li se spune iepe.

În cazul în care omul greșește și rostește de ziua șarpelui cuvântul șarpe, trebuie să spună descântecul:

Idiță, idiță, / Ține-te de pieliță. / Pielița de carne, / Carnea de os, / Osul dă veninul jos. / Descântecul să fie de folos.

 

Povestea lui Alexie

Dumnezeu tocmai curățise pământul de gângănii și lighioane și le pusese într-un cufăr.

Trece Alexie pe acolo.

Dumnezeu îl întreabă unde se duce și el răspunde că spre mare.

Atunci, foarte bine, zice Dumnezeu, ia și cufărul acesta și aruncă-l în mare.

Cară Alexie cufărul, îl cară, dar curiozitatea îi dă târcoale. Ajuns la mare, nu mai poate, îl deschide.

Lighioanele țâșnesc și se risipesc pe pământ.

Omul încearcă să le adune.

Ca să-l pedepsească și în același timp să le poată aduna mai bine, Dumnezeu îl preface în cocostârc.

 

Viața Sfântului Cuvios Alexie, omul lui Dumnezeu

Sf. Cuv. Alexie, omul lui Dumnezeu (†411) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Cuv. Alexie, omul lui Dumnezeu (†411) – foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

Începând Sfântul Alexie a petrece înaintea palatelor împărătești, în căsuța cea mică, Eufimian îi trimitea bucate în toate zilele din masa sa, dar pe acelea le împărțea la alți săraci, iar el oprea numai pâine și apă; și aceea, numai cu măsură o gustă ca să nu moară de foame și de sete.

Pe vremea dreptcredincioșilor împărați Arcadie (395-408) și Onorie (395-423) a fost în Roma cea veche un bărbat dreptcredincios, anume Eufimian, mai mare între boieri și foarte bogat. El avea trei mii de slugi, care purtau haine de mătase și brâie de aur. Dar nu avea fii, fiindcă femeia lui era neroditoare. Și era bun acel om, păzind poruncile lui Dumnezeu cu dinadinsul, postea în toate zilele până la al nouălea ceas și punea trei mese în casa sa sărmanilor, văduvelor, săracilor, străinilor și bolnavilor; iar el, într-al nouălea ceas, se ospăta împreună cu monahii cei străini. Iar dacă se întâmpla în vreo zi să aibă puțini săraci la mesele puse înaintea lor și de i se întâmpla ca prea puțină milostenie să dea săracilor din obișnuitele sale îndurări, atunci, căzând la pământ înaintea lui Dumnezeu, zicea: „Nu sunt vrednic să umblu pe pământul Dumnezeului meu!”

Soția lui se numea Aglaida, femeie binecredincioasă și temătoare de Dumnezeu, milostivă și îndurătoare către săraci; însă fiind stearpă, se ruga lui Dumnezeu, zicând: „Doamne, pomenește-mă pe mine, nevrednica roaba Ta, și dezleagă-mi nerodirea, ca să mă învrednicesc a mă numi și mamă de fii; dă-ne fii, ca să putem avea mângâiere în viața noastră, împreună cu bărbatul meu, și sprijinitor la bătrânețile noastre”. Aducându-și aminte Dumnezeu de dânsa, după mila Sa, a dăruit rod pântecelui ei, că a născut fiu; și s-a veselit bărbatul ei și au botezat pe prunc, numindu-l Alexie. Iar când a fost pruncul de șase ani, l-au dat să învețe carte și în grabă a învățat gramatica, retorica și cărțile bisericești. Apoi și Scriptura dumnezeiască învățând-o bine, s-a făcut înțelept tânărul. Deci, socotind deșertăciunea lumii, și-a pus în gând să se lepede de bunătățile cele vremelnice ale acestei vieți, ca să moștenească pe cele veșnice. Și a început a-și osteni trupul, purtând în taină o haină aspră pe trupul său.

După ce Alexie a ajuns la vârsta cea desăvârșită și la anii cei cuviincioși de căsătorie, a zis Eufimian către femeia sa: „Să facem nuntă fiului nostru”. Și s-a veselit Aglaida de cuvintele bărbatului său; apoi, căzând la picioarele lui, a zis: „Să întărească și să săvârșească Dumnezeu cuvântul tău, ca să văd însoțirea lui, să-i privesc fiii și se va veseli sufletul meu; după aceea voi putea mai mult să ajut săracilor și scăpătaților”. Deci, au logodit pe Alexie, iubitul lor fiu, cu o fecioară de neam împărătesc și l-au cununat în biserica Sfântului Bonifaciu, cu cinstiți arhierei și toată ziua până seara au petrecut în veselii și în dănțuiri.

După aceea, Eufimian a zis către mire: „Intră, fiule, la mireasa ta, ca să-ți vezi soția”. Iar el, intrând în cămară, a găsit-o stând pe un scaun de aur. Și, scoțându-și inelul de aur și brâul cel scump, le-a învelit cu o basma de porfiră și le-a dat ei, zicându-i: „Păzește-le acestea și Dumnezeu să fie cu noi, până ce darul Lui va face ceva nou”. După aceea, s-a dus de la dânsa. Și, intrând în casa sa cea deosebită, s-a dezbrăcat de hainele cele țesute cu aur și s-a îmbrăcat cu altele, mai proaste. Apoi, luând ceva din bogăția sa, aur și pietre scumpe, și ieșind noaptea în taină din palat și din cetate, a mers la mare și, aflând o corabie ce mergea spre Laodiceea, a intrat într-însa. Apoi, dând plata corăbierului, a pornit, rugându-se lui Dumnezeu și zicând: „Dumnezeule, Cel ce m-ai adus din pântecele maicii mele, izbăvește-mă și acum de această deșartă viață lumească și mă învrednicește la judecată să stau de-a dreapta Ta, împreună cu toți cei ce Ți-au plăcut Ție!”

Sosind corabia în Laodiceea, a ieșit Sfântul Alexie la uscat. Apoi, aflând călători mergând spre Mesopotamia, s-a dus cu dânșii la Edesa, cetatea Mesopotamiei, unde se află chipul cel nefăcut de mână al Domnului nostru Iisus Hristos, pe care Însuși Domnul mai înainte de patima Sa cea de bunăvoie l-a trimis lui Avgar, domnul Edesei. Văzând fericitul Alexie chipul lui Hristos, s-a bucurat și, vânzându-și acolo toate lucrurile cele de mare preț pe care le-a luat de acasă, a împărțit la săraci aurul, s-a îmbrăcat singur într-o haină veche a unui sărac și s-a făcut ca unul din cei care cer milostenie în pridvorul bisericii Preacuratei Stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu, postind totdeauna, gustând doar puțină pâine și apă; și în toate duminicile se împărtășea cu dumnezeieștile și preacuratele lui Hristos Taine. Iar dacă lua vreo milostenie de la iubitorii de Hristos, o împărțea și pe aceea la săracii mai bătrâni, spre hrană lor. Privirea sa era plecată spre pământ, iar mintea îi era sus, înțelepțindu-se cu dumnezeiască gândire. Și atât de mult i se uscase trupul de multa înfrânare, încât i se vestejise frumusețea feței lui, vederea i se întunecase, ochii i se adânciseră și numai pielea și oasele i se vedeau.

După plecarea Sfântului Alexie din casa sa, părinții lui, când s-a luminat de ziuă, au intrat în cămara lui și, negăsind pe fiul lor, ci numai pe mireasă șezând posomorâta și întristată, erau în nepricepere. Deci, căutându-l în toate părțile și neaflându-l, au început a plânge cu amar, iar veselia li s-a întors în tânguire. Maica, intrând în cămara sa, a închis ferestrele și a așternut un sac de nisip și, presărându-l cu cenușă, s-a aruncat cu fața în jos, plângând și tânguindu-se. Apoi se ruga și zicea: „Nu mă voi scula de pe pământul acesta, nici nu voi ieși din închisoarea aceasta, până ce nu voi ști ce s-a făcut cu singurul meu fiu, unde s-a ascuns și ce i s-a întâmplat”. Iar mireasa, stând lângă dânsa, cu lacrimi grăia: „Nici eu de la tine nu mă voi duce, ci mă voi asemăna turturelei celei iubitoare de pustie și de bărbat, care, după ce se văduvește de soțul său, îl caută prin munți și prin văi, cu umilită cântare, întristându-se. În acest chip și eu voi aștepta cu îndelungă răbdare, până ce voi auzi ceva despre bărbatul meu, unde este și ce fel de viață și-a ales”.

Iar tatăl lui, fiind foarte mâhnit, pe toate slugile le-a trimis să caute pe fiul său în toate părțile. Unii dintre dânșii, ducându-se în Edesa și dând de cel căutat, dar necunoscându-l, i-au dat milostenie ca unui sărac. Iar Sfântul Alexie i-a cunoscut pe dânșii și a mulțumit lui Dumnezeu că l-a învrednicit să primească milostenie de la slugile sale de casă. Apoi slugile, întorcându-se, au spus stăpânului lor că l-au căutat peste tot locul și nu l-au aflat.

Sfântul Alexie a stat în Edesa, lângă biserica Preasfintei de Dumnezeu Născătoare, șaptesprezece ani și s-a făcut iubit lui Dumnezeu. După aceasta, s-a făcut pentru dânsul descoperire eclesiarhului, căci acesta a văzut în vedenie icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, grăind către dânsul: „Adă în biserica mea pe omul lui Dumnezeu, fiindcă este vrednic de cereasca împărăție; căci rugăciunea lui se suie ca niște tămâie cu bun miros înaintea lui Dumnezeu și precum stă coroana pe capul împărătesc, așa Duhul Sfânt se odihnește peste dânsul”. Iar eclesiarhul, după vedenia aceea, căutând pe un om ca acela și neaflându-l, s-a întors spre icoana Născătoarei de Dumnezeu, rugând-o să-i arate pe omul lui Dumnezeu. Și a auzit iarăși în vedenie cuvânt de la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, că săracul cel ce șade în pridvor la ușa bisericii, acela este omul bisericii, acela este „Omul lui Dumnezeu”.

Deci, aflându-l eclesiarhul, l-a dus în biserică, pentru ca să rămână într-însa. Atunci s-a știut de mulți viața lui cea sfântă și au început a-l cinsti. Iar Sfântul Alexie, fugind de slavă și cinstea omenească, s-a dus din cetatea Edesa, neștiind nimeni. Mergând la limanul mării, a aflat o corabie mergând spre Cilicia; deci s-a suit într-însa, zicând către sine: „În cetatea Ciliciei mă voi duce, unde nimeni nu mă știe, și voi rămâne acolo în biserica Sfântului Apostol Pavel”.

Plutind corabia, fără de veste, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, s-a făcut furtună pe mare și, purtându-se corabia de valuri mai multe zile, a înotat spre Roma. Apoi ieșind sfântul din corabie, a zis către sine: „Viu este Domnul Dumnezeul meu, nu voi îngreuna pe nimeni, ci mă voi duce în casa tatălui meu ca un necunoscut”. Dar când se apropia de casă, a întâmpinat pe tatăl său, la vremea prânzului, întorcându-se de la palatele împărătești spre casă cu mulțime de slugi care mergeau înainte și după dânsul.

Deci, închinându-se lui până la pământ, a strigat: „Robule al Domnului, miluiește-mă pe mine, săracul și scăpătatul, și poruncește-mi ca să fiu într-un colț al curții tale, ca să mă pot hrăni din sfărâmiturile ce cad de la masa ta; iar Domnul va binecuvânta anii tăi și-ți va da cereasca împărăție și dacă ai pe cineva dintre ai tăi înstrăinat, sănătos să ți-l întoarcă”.

Eufimian, auzind pe sărac grăind de străinătate, și-a adus aminte îndată de iubitul său fiu, Alexie, și a lăcrimat. Apoi, îndată a arătat milă către sărac, poruncind să stea în curtea sa. Iar către slugile sale de casă a zis: „Cine din voi va voi să slujească săracului acestuia și, de-i va plăcea, viu este Domnul Dumnezeul meu, că va fi liber în toate zilele vieții sale, și moștenire va lua din casa mea. Deci, înaintea ușilor palatului meu să-i faceți o căscioară ca, intrând și ieșind eu, să privesc spre dânsul; apoi, din masa mea să i se dea hrana și să nu-l supere nimeni”.

Începând Sfântul Alexie a petrece înaintea palatelor împărătești, în căsuța cea mică, Eufimian îi trimitea bucate în toate zilele din masa sa, dar pe acelea le împărțea la alți săraci, iar el oprea numai pâine și apă; și aceea, numai cu măsură o gusta ca să nu moară de foame și de sete. În toate nopțile petrecea fără somn, în rugăciune, iar duminicile se ducea la biserică și se împărtășea cu dumnezeieștile Taine. Și minunată îi era răbdarea omului acestuia al lui Dumnezeu, căci multe supărări și necazuri îi făceau slugile totdeauna, mai ales seara târziu. Pentru că unii îl loveau peste obraz, alții îl trăgeau de păr, alții îl loveau peste grumaz, alții vărsau lături peste capul lui, iar alții într-alt chip își băteau joc de dânsul.

Dar nebiruitul pătimitor pe toate acelea le răbda tăcând; căci știa că, fiind îndemnați de diavol, îi făceau niște lucruri de batjocură ca acelea; și spre acela se înarma cu rugăciunea, iar prin răbdare biruia meșteșugul aceluia. Apoi și alta era pricina răbdării lui minunate: În dreptul lui era fereastra palatului aceluia în care locuia mireasa lui, care, ca o altă Rut, n-a mai voit să se întoarcă în casa tatălui său, ci, împreună cu soacra sa ședea plângând. Și de multe ori auzea Sfântul Alexie când se tânguiau mireasa și maica sa, pentru dânsul și grăiau cuvinte de jale și de plângere; mireasa pentru văduvia ei, iar mama se tânguia pentru lipsa fiului. Iar inima lui se sfărâma cu jale de tânguirea lor. Însă cu dragostea pe care o avea sfântul către Dumnezeu, biruia dragostea trupească către mireasă și către părinți și jalea cea nesuferită o răbda cu mulțumire, pentru Dumnezeu.

Așa nevoindu-se el în casa părintească șaptesprezece ani, de nimeni n-a fost cunoscut cine este. Ci ca un sărac și străin se socotea de toți, el care era fiu, moștenitor și stăpân al casei, batjocorindu-se de robii cei de casă ca un străin și nemernic. Iar când a voit Dumnezeu să-l ia din viața cea atât de aspră, fiind în sărăcie și răbdare, și să-l ducă la viața și odihna cea veșnică, i-a descoperit ziua și ceasul morții. Deci Sfântul Alexie, cerând de la sluga sa hârtie, cerneală și condei, și-a scris toată viața sa; și oarecare taine, ce se știau numai de părinții săi, după care putea să fie cunoscut de dânșii: adică cele ce le-a grăit către mireasa sa în odaie, și cum i-a dat ei inelul și brâul într-o basma de porfiră.

La sfârșit a adăugat și aceasta: „Rogu-vă pe voi, părinții mei iubiți și preacinstita mea mireasă, să nu vă mâhniți pe mine, că v-am făcut atâta mâhnire, lăsându-vă singuri; și pe mine mă durea inima pentru durerea voastră, de multe ori am făcut rugăciune pentru voi către Dumnezeu, ca să vă dea răbdare și să vă învrednicească Împărăției Sale, iar eu nădăjduiesc spre milostivirea Lui că va împlini cererea mea, deoarece eu atât de nemilostiv am fost către a voastră tânguire. Dar mai bine se cade fiecăruia să asculte pe Făcătorul și Mântuitorul său, decât pe născătorii săi; și cred că, pe cât v-am mâhnit, pe atât de mare bucurie veți avea prin răsplătirea cea cerească!” Acestea scriindu-le, a petrecut rugându-se lui Dumnezeu până la ceasul mutării sale la cele veșnice.

Într-o zi, preasfințitul papă Inocențiu (402-417), slujind în soborniceasca biserică a Sfinților Apostoli și împăratul Onorie stând de față, la sfârșitul dumnezeieștii Liturghii s-a făcut un glas minunat din Sfântul Altar, în auzul tuturor, zicând: Veniți la Mine toți cei osteniți și însărcinați și Eu vă voi odihni pe voi. Acestea auzind cei ce stăteau de față, s-au înspăimântat și s-au cutremurat. Apoi, căzând cu fețele la pământ, strigau: „Doamne miluiește!” Și iarăși s-a auzit un glas, zicând: „Căutați pe omul lui Dumnezeu, care o să iasă din trup, să se roage pentru cetate și toate ale voastre se vor rândui bine!”

După glasul acela, poporul a căutat prin toată Roma pe un om ca acela și neaflându-l, nu se pricepea. Apoi, de cu seară, joi spre vineri, adunându-se în soborniceasca biserică a Sfinților Apostoli împreună cu împăratul și cu papa, au făcut priveghere de toată noaptea, rugându-se lui Hristos Dumnezeu ca singur să le arate pe plăcutul Său. Iar a doua zi, fiind vineri, omul lui Dumnezeu, Sfântul Alexie, s-a despărțit de trupul său și s-a dus către Domnul. Și s-a făcut glas din Altar în biserică ca și mai înainte, zicând: „În casa lui Eufimian căutați pe omul lui Dumnezeu!”

Iar împăratul, întorcându-se către Eufimian, a zis: „Având un dar ca acela în casa ta, pentru ce nu ne-ai arătat?” Iar Eufimian a zis: „Viu este Domnul Dumnezeu, că nimic nu știu de aceasta!” Și chemând pe o slugă mai veche, i-a zis: „Știi pe cineva din cunoscuții tăi, care să aibă vreo faptă bună și să fie plăcut lui Dumnezeu?” Răspuns-a sluga aceluia: „Viu este Domnul Dumnezeu, că nu știu, căci toți sunt străini de fapte bune și petrec cu neplăcere de Dumnezeu”.

Apoi împăratul și papa au voit ca însăși ei să meargă la casa lui Eufimian. Acesta, alergând înainte, a pregătit în palatul său scaune împăratului, papei și altor boieri. Și când s-au apropiat, i-a întâmpinat cu lumânări și cu tămâie. Iar soția lui Eufimian, tânguindu-se în cămara sa, a auzit zgomot în curte și în palat și a întrebat ce este. Dar, înștiințându-se despre venirea împăratului și a papei și pentru ce au venit, s-a minunat. Asemenea, văzând pe mireasa sa stând în foișor, iar pe împărat și pe papă cu o mulțime de popor văzându-i venind, se minuna, gândindu-se ce să fie aceasta.

După ce a șezut împăratul împreună cu papa și cu boierii, și făcându-se tăcere, sluga care slujea Sfântului Alexie a zis către Eufimian: „Stăpâne al meu, oare nu este acela omul lui Dumnezeu, adică săracul ce mi l-ai încredințat mie? Pentru că văd mari și minunate lucruri la el: În toate zilele postește, gustând târziu numai puțină pâine și apă, în toate duminicile se împărtășește cu dumnezeieștile Taine și în toate nopțile petrece fără somn la rugăciune. Apoi și oarecare copii de ai noștri multe supărări îi făceau lui, lovindu-l peste obraz, trăgându-l de păr și cu lături udându-l, iar el pe toate acelea cu bucurie și blândețe le răbda”.

Eufimian, auzind acestea, îndată a alergat la căscioara săracului și, strigându-l prin fereastră de trei ori, n-a auzit răspuns. A intrat înăuntru și a aflat pe omul lui Dumnezeu cu bunăcuviință zăcând mort, având fața acoperită și o hârtie strânsă ținând în mâna dreaptă. Iar când i-a descoperit fața, a văzut-o strălucită cu darul, ca o față de înger. Și a vrut să ia hârtia aceea din mâna lui și să vadă ce este scris într-însa, dar n-a putut s-o scoată, de vreme ce mâna o ținea tare. Deci, degrabă întorcându-se la împărat și la papă, a zis către dânșii: „Am aflat pe cel pe care îl căutăm! Însă a murit și ține o hârtie în mâini, pe care nu ne-o dă”.

Atunci împăratul și papa au poruncit să gătească un pat de mult preț și așternut frumos; apoi, scoțând din căsuță sfântul trup al omului lui Dumnezeu, l-au pus pe patul acela cu cinste. După aceea, împăratul cu papa plecându-și genunchii și sfintele moaște sărutându-le, au grăit cu lacrimi către dânsul ca și către un viu: „Rugămu-ne ție, robule al lui Hristos, dă-ne hârtia aceasta ca să știm ce este scris într-însa și să te cunoaștem pe tine cine ești”. Și s-a dat din mână hârtia împăratului și papei, pe care luând-o, au dat-o lui Aetie, arhivarul bisericii celei mari.

Făcându-se tăcere mare, a început arhivarul a citi cu mare glas hârtia aceea. Iar când a ajuns până la acel loc unde era scris despre părinți și despre mireasă și pentru inelul și brâul cel dat de dânsul miresei în cămară, a cunoscut Eufimian pe Alexie, fiul său, și a căzut pe pieptul lui, cuprinzându-l și sărutându-l cu dragoste și cu tânguire strigând: „O, vai mie, fiul meu preaiubit, pentru ce ne-ai făcut nouă astfel? Pentru ce atât de mare mâhnire ne-ai adus nouă? Vai mie, fiul meu, câți ani în casa aceasta petrecând și tânguirea părintească văzând-o, nu te-ai arătat pe sineți, nici ai mângâiat bătrânețile noastre, fiind în acea amară mâhnire pentru tine! O, vai mie, fiul meu preadorit, dragostea mea, mângâierea sufletului meu, ce voi face acum? Oare pentru moartea ta voi plânge sau pentru aflarea ta voi prăznui?” Și se tânguia Eufimian nemângâiat, smulgându-și căruntețile sale.

Iar Aglaida, soția, auzind tânguirile bărbatului și înștiințându-se cum că săracul acela care a murit este fiul ei, a deschis ușile cămării sale și a alergat acolo, smulgându-și părul despletit și hainele sale rupându-și și spre cer cu umilință privind; iar către poporul cel mult strâns, cu rugăminte striga: „Dați-mi loc, o, popoarelor, dați-mi loc ca să-mi văd a mea nădejde. Dați-mi cale ca să-mi văd și să cuprind pe singurul și iubitul meu fiu”.

Apoi sosind, s-a aruncat peste cinstitul trup al fiului său, cuprinzându-l cu dragoste sărutându-l și zicând: „Vai mie, stăpânul meu! Vai, dulcele meu fiu, pentru ce ai făcut aceasta? Pentru ce acest fel de mâhnire ai pus în sufletele noastre? Vai mie, lumina ochilor mei, cum nu te-ai cunoscut de noi atâția ani, viețuind împreună cu noi? Cum nu te-ai umilit, auzind totdeauna tânguirile noastre cele amare pentru tine și nu te-ai arătat nouă?” Asemenea și mireasa, care petrecea de treizeci și patru de ani fără de mirele său, purtând haine negre, căzând la sfintele moaște, izvoare de lacrimi scotea, udând cu dânsele cinstitul trup al iubitului său. Apoi, cu nesățioasă dragoste sărutându-l, se tânguia cu amar, fiind nemângâiată: „Vai mie! Amar mie!” și alte multe cuvinte de jale cu umilință zicea, încât toți, pentru tânguirea ei, se porneau spre plângere; și plângeau toți împreună, lăcrimând cu părinții și cu mireasa.

După aceea, împăratul și papa au poruncit ca să ducă patul cu cinstitul trup al omului lui Dumnezeu și să-l pună în mijlocul cetății, ca toți să-l vadă și să se atingă de el. Apoi au grăit către popor: „Iată am aflat pe acela ce-l căuta credința voastră!” Deci, s-a adunat toată Roma și se atingeau de sfântul, sărutând sfintele lui moaște. Și câți erau neputincioși, toți se tămăduiau. Orbii vedeau, leproșii se curățau, diavolii din oameni se izgoneau și orice fel de boli și neputințe omenești se vindecau desăvârșit prin atingerea de tămăduitoarele moaște ale plăcutului lui Dumnezeu, Alexie.

Niște minuni ca acelea văzând împăratul și papa, singuri au luat patul acela să-l ducă în biserică, ca să se sfințească prin atingerea trupului Sfântului Alexie. Iar părinții și mireasa, mergând în urmă, plângeau. Și era atât de multă adunare de oameni care se sârguiau să se atingă de cinstitul trup al sfântului, încât nu era cu putință să se ducă patul de strâmtorarea și înghesuiala poporului. Deci, a poruncit împăratul să se arunce aur și argint la popor, ca să se dea în lături oamenii de la pat și astfel să dea cale spre biserică. Însă nimeni nu căuta la aur și argint, ci fiecare avea dorire să vadă pe omul lui Dumnezeu, să se atingă de el și să-l sărute. Deci papa sfătuia pe popor să se dea în lături, făgăduindu-le că nu va îngropa îndată sfintele moaște, ci va aștepta până ce toți le vor săruta și se vor sfinți cu atingerea. Și abia înduplecîndu-se, s-au retras puțin și ducând sfintele moaște în biserica cea mare, le-au lăsat o săptămână ca oricine să se atingă și să se închine lor.

Toată săptămâna aceea părinții și mireasa sa au șezut în biserică, plângând lângă cinstitele moaște. Dar împăratul a poruncit să se pregătească o raclă de marmură și de smaragd și să o împodobească cu aur, apoi au pus într-însa pe Sfântul Alexie, omul lui Dumnezeu. Și îndată a izvorât din sfintele moaște mir cu bună mireasmă și a umplut racla, încât se ungeau cu acel mir toți pentru vindecarea tuturor neputințelor. Și au făcut îngropare cinstită Sfântului Alexie, omul lui Dumnezeu, slăvind pe Dumnezeu, Cel preamărit și închinat în Treime.

Sfântul Alexie s-a mutat la cele veșnice în a șaisprezecea calendă a lui aprilie, adică la 17 martie, în anul de la facerea lumii 5919, iar de la întruparea Cuvântului lui Dumnezeu 411, împărățind în Roma Onorie, pe vremea papei Inocențiu, iar în Constantinopol ținând împărăția Teodosie cel Mic (408-450). Dar peste toți stăpânind Domnul nostru Iisus Hristos, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, Căruia se cuvine slava, în veci. Amin.

Benedict de Nursia (480 – 543)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de peȘ ro.wikipedia.orgro.orthodoxwiki.orgdoxologia.ro

 

Benedict de Nursia

Sfântul Benedict (în latină Benedictus Nursiae, în italiană Benedetto da Norcia; n. 480, Nursia – d. 543, Monte Cassino) este întemeietorul ordinului creștin al călugărilor benedictini, sfânt patron al Europei și al tinerilor studioși.

Este venerat de toate bisericile creștine care recunosc cultul sfinților.

Este considerat de către catolici și de către ortodocși drept patriarh al călugărilor din Occident, din cauza regulei care a avut un impact major asupra monahismului occidental și chiar asupra civilizației europene medievale.

Deseori este reprezentat în îmbrăcăminte de benedictin, cu o crosă de abate, precum și cu o carte.

Sfântul Benedict de Nursia și Sfântul Marcu - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Sfântul Benedict de Nursia și Sfântul Marcu – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Biografie

Benedict s-a născut în jurul anului 480, la Nursia (actualul oraș Norcia din regiunea Umbria), după trecerea valului năvălirilor barbare prin Italia și abdicarea ultimului împărat roman de apus, Romulus Augustulus (în 476).

Era fiul unor nobili romani bogați și buni creștini.

Numele său, Benedict (în latină Benedictus), se traduce în limba română prin „binecuvântatul”.

Tradiția, acceptată de Sfântul Beda, spune că Scholastica era sora geamănă a lui Benedict.

Și-a petrecut copilăria la Roma, unde trăia împreună cu părinții săi, și a urmat studii la școlile renumite ale vremurilor sale.

S-a îngrozit de lipsa de moralitate a locuitorilor Romei și, dorind să nu mai vadă aceste exemple rele, s-a retras ca pustnic într-o peșteră greu accesibilă din zona pietroasă Subiaco, aflată la aproximativ 70 km est de Roma.

A trăit acolo în izolare, practicând o asceză aspră și fiind hrănit cu alimente coborâte cu o frânghie de monahul Romanus din Subiaco.

După mai bine de trei ani de asceză a devenit cunoscut prin viața sa ieșită din comun și a început să fie vizitat de credincioși, iar unii dintre aceștia i-au devenit ucenici.

Benedict a fondat mai multe mănăstiri (după unele surse, douăsprezece) cu câte zece călugări.

Pornind de la regulile monastice scrise de Sfântul Pahomie, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Augustin, Sfântul Casian, Sfântul Honorat de Lerins, Sfântul Cezar de Arles,

Sfântul Benedict a redactat noi reguli.

În aceste reguli erau prevăzute, în mod exigent, obligațiile zilnice ale călugărilor.

Viața călugărilor se baza pe trei principii: fecioria, sărăcia, ascultarea.

Benedict a introdus modul de viață modest și cumpătat al călugărilor în mănăstire ca:

- o viață celibatară

- o hrănire frugală, unde carnea patrupedelor era interzisă

- mâncarea gătită se consuma o dată pe zi

- limitarea consumului de vin

- împărțirea timpului între rugăciune, meditație, muncă și dormit

- relațiile din mănăstire fiind stabilite ca într-o familie, astfel starețul fiind tratat ca un părinte (tată), iar călugării ca frați

Primirea în ordinul călugăresc era foarte strict verificată și se realiza după trecerea unor probe, prin care se constata seriozitatea și sinceritatea candidatului.

În anul 529 s-a stabilit pe dealul stâncos Monte Cassino, aflat cam la jumătatea distanței între Roma și Neapole, unde a fondat o mănăstire pe ruinele unui templu închinat lui Apollo.

În aceeași regiune, sora sa, Scholastica, înființase o mănăstire de maici, urmând aceleași reguli ale benedictinilor.

Mănăstirea de la Monte Cassino a devenit cea mai cunoscută mănăstire din Apusul Europei, fiind considerată mama mănăstirilor benedictine.

În acest loc Benedict a finalizat redactarea Regulamentului monahal.

Mai multe fapte minunate pe care le-ar fi săvârșit sunt consemnate în Dialogurile scrise de Papa Grigore cel Mare (cca. 540 – 604).

Benedict a decedat la Monte Cassino în 21 martie 543, la mai mult de o lună după sora sa geamănă, Scholastica, care murise la 10 februarie.

Un portret al Sfântului Benedict, așa cum este descris în Tripticul Benedetto Portinari, de Hans Memling - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Un portret al Sfântului Benedict, așa cum este descris în Tripticul Benedetto Portinari, de Hans Memling – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

După moarte

Benedict din Nursia este venerat ca sfânt de bisericile catolică, ortodoxe și anglicană, fiind considerat patronul protector al școlarilor, al învățătorilor, minerilor, fierarilor și al muribunzilor, fiind chemat ca ajutor în boli dureroase.

Unul din papii care au urmat stilul său de viață modestă a fost Papa Grigore I cel Mare.

În Biserica Romano-Catolică Sfântul Benedict este sărbătorit la 11 iulie, data mutării moaștelor sale la Abația Saint-Benoît-sur-Loire din Franța, iar în bisericile de rit bizantin, la 14 martie.

A fost numit sfânt patron al Europei de papa Paul al VI-lea, în 1964.

În anul 1980 papa Ioan Paul al II-lea l-a declarat copatron al Europei, alături de sfinții Chiril și Metodiu.

 

Sinaxar

Sf. Cuv. Benedict de Nursia (480 - 543) - foto preluat de pe basilica.ro

Sf. Cuv. Benedict de Nursia (480 – 543) – foto preluat de pe basilica.ro

articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

În această lună, în ziua a paisprezecea (14 Martie), pomenirea preacuviosului părintelui nostru Benedict al Nursiei.

Cuviosul părintele nostru Benedict, al cărui nume pe latinește înseamnă „binecuvântatul”, era de fel din ținutul romanilor, din provincia Nursia și se trăgea din părinți credincioși și bogați.

Părăsindu-și casa, pe părinții săi și toată averea părintească, încă de pe când era tânăr și bărbat nedesăvârșit, a plecat împreună cu aceea pe care o avusese dădacă într-un loc pustiu, unde, prin virtute și înfrânare apropiindu-se de Dumnezeu, a primit de sus puterea de a face minuni și tămăduiri.

Cele mai multe dintre faptele lui minunate s-au păstrat pe larg în istoria vieții lui. De aici aflăm că el a săvârșit tot felul de minuni: a înviat morți, a vestit de mai înainte cele viitoare și a vorbit despre cei ce erau departe ca și cum ar fi fost de față.

Trebuie însă să nu uităm un lucru de mare însemnătate, și anume că, mai înainte de a se muta la Domnul, a grăit în chip profetic celor care se găseau împreună cu el și a adus și la cunoștința celor ce se găseau departe, că se va întâmpla și un semn oarecare, prin care vor cunoaște cu toții că s-a despărțit de trup.

Astfel, cu șase zile mai înainte de adormirea lui, a poruncit să i se sape groapa și îndată după aceasta a fost cuprins de o fierbințeală puternică, iar trupul lui, timp de șase zile a fost scuturat de friguri.

În ziua a șasea a poruncit ucenicilor săi să-l ia și să-l ducă la casa de rugăciune, unde fiind dus, după ce s-a cuminecat cu Sfintele Taine, stând în mijlocul ucenicilor săi, care îl sprijineau, și-a ridicat mâinile către cer și în felul acesta, privind în sus și rugându-se, și-a dat sfințitul său duh.

În aceeași clipă, doi frați, dintre care unul se găsea stând liniștit în chilia lui, iar altul locuia mult mai departe, au avut aceeași vedenie.

Astfel și unul și celălalt au văzut un drum minunat care se întindea de la chilia cuviosului Benedict până la cer, către răsărit, și care era așternut tot cu veșminte prețioase și strălucitoare de mătase, iar pe acest drum se găseau și vreo câțiva oameni minunați, care țineau făclii în mâini și care în rânduială desăvârșită se suiau.

Un alt bărbat, îmbrăcat în alb, și el, și strălucitor de lumină, care se găsea alături, i-a întrebat dacă știu al cui este drumul acesta, pe care ei, privindu-l cu mintea lor, îl găsesc atât de minunat.

Dar aceia răspunzându-i că nu știu, cel ce s-a arătat lor, le-a zis: Acesta este drumul pe care iubitul Benedict se urcă la ceruri ”.

După ce aceștia și-au revenit de pe urma vedeniei pe care au avut-o, au înțeles, fiecare în parte, că sfântul Benedict se săvârșise din viață, ca și cum ar fi fost de față și l-ar fi văzut săvârșindu-se.

Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi! Amin.

 

Scrieri

Nu sunt păstrate, nici cunoscute, scrieri ale cuviosului Benedict al Nursiei, în afară de Rânduiala sa monahală, inspirată după cele ale Sfinților Pahomie cel Mare și Vasile cel Mare, pe baza căreia a fost întemeiat ordinul monahal apusean cunoscut astăzi ca Ordinul benedictin. Majoritatea autorilor acceptă atribuirea acestui text Sfântului Benedict al Nursiei, deși acest lucru nu poate fi pe deplin verificat, întrucât nu s-au păstrat decât manuscrise mult mai târzii ale acestuia.

 

Despre Sfântul Benedict al Nursiei

Grigorie Dialogul (Grigorie cel Mare), în a doua carte a Dialogurilor sale.

 

Imnografie

Troparul Sfântului Cuvios Benedict de Nursia

Întru tine, Părinte, cu osârdie s-a mântuit cel după chip; căci luând Crucea, ai urmat lui Hristos; și luptând, ai învățat să nu se uite la trup, căci este trecător; ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta și cu îngerii se bucură, Cuvioase Părinte Benedict, duhul tău.

Glasul 8

Cu curgerile lacrimilor tale ai lucrat pustiul cel neroditor şi cu suspinurile cele dintru adânc ai făcut ostenelile tale însutit roditoare; şi te-ai făcut luminător lumii, strălucind cu minunile, Benedict, părintele nostru. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.

Glasul 1

Locuitor pustiului, înger în trup şi de minuni făcător te-ai arătat, purtătorule de Dumnezeu, Părintele nostru Benedict. Cu postul, cu privegherea şi prin rugăciune primind daruri cereşti, tămăduieşti pe cei bolnavi şi sufletele celor ce aleargă la tine cu credinţă. Slavă Celui Ce ţi-a dat ţie putere; Slavă Celui Ce te-a încununat pe tine; Slavă Celui Ce lucrează prin tine tuturor tămăduiri.

Condac (glasul al 6-lea):

Îmbogățitu-te-ai cu dumnezeiescul har, iar cu faptele tale ai descoperit chemarea și te-ai arătat plin de harul Duhului Sfânt, în rugăciuni și în înfrânări, Benedict, plăcutule al lui Dumnezeu, și neputincioșilor tămăduitor te-ai făcut și izgonitor demonilor și grabnic apărător sufletelor noastre.

 

Iconografie

În Erminia lui Dionisie din Furna (ed. Sofia, București, 2000), acesta dă următoarele indicații pentru reprezentarea sfinților din 14 martie (p. 161, 199): Sf. Benedict trebuie reprezentat ca un cuvios pustnic, bătrân, cu puțină barbă, care zice: “Cela ce voiește să fie cu totul călugăr, nu-i folosește a-și avea voia sa în orice lucru“.

cititi mai mult despre Benedict de Nursia si pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro; en.wikipedia.org

 

Viața Sfântului Cuvios Benedict de Nursia

Sf. Cuv. Benedict de Nursia (480 - 543) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Cuv. Benedict de Nursia (480 – 543) – foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

În anul în care avea să se ducă de-a pururea pomenitul dintru această vremelnică viață și să meargă către Dumnezeu, a vestit ucenicilor celor împreună cu dânsul și celor depărtați, despre ziua sfântului său sfârșit.

Sfântul Benedict era cu viața foarte evlavios și dreptcredincios și împodobit cu darul lui Dumnezeu. Din copilărie strălucea prin nevinovăția inimii și se împodobea cu înfrânarea trupului, neplecând sufletul la nici o voie trupească căci, încă tânăr fiind, a urât pornirea și înfierbântarea trupului, dezmierdările și poftele lumii și socotea ca pe un copac uscat lumea aceasta cu floarea ei.

Acest sfânt a răsărit ca luceafărul de dimineață, din Nursia, cetatea romanilor. Apoi a fost dat la școală de părinți să învețe carte, dar el, văzând că mulți mergeau mai mult în poftele lor, ca un înțelept, s-a retras și n-a mai mers la școală, ca să nu cadă și el într-o prăpastie ca aceea pierzătoare de suflet.

Deci, părăsind școala și lăsând casa părintească și averile cele multe moștenite, căci părinții lui muriseră, lui Dumnezeu singur dorind să-i placă, a iubit chipul sfintei și monahiceștii vieți și s-a făcut monah – faptele cele după Dumnezeu ale acestui cinstit părinte eu cu ochii nu le-am văzut, dar le-am auzit de la patru ucenici ai lui. De la Constantin, om preacucernic, care a fost următor al lui; de la Valentin, care a chivernisit mulți ani sfințitul locaș din Lateran; de la Simplichie, care a păstorit al treilea după Sinodie, și de la Onorat, care locuiește astăzi chilia lui, cea în care ședea mai înainte cuviosul.

Acest părinte, Benedict, care mult a strălucit în fapte bune, după ce a lăsat învățătura cărților, cunoscând, ca unul ce nu cunoaște și înțelept, ca un neînțelept, a părăsit deșertăciunea acestei vieți și s-a dus să locuiască în pustie; dar nimeni nu l-a urmat, decât singură femeia care l-a crescut, căci tare îl iubea. Iar când s-a dus la locul ce se numește Efide, mulți preacucernici bărbați, atrași de duhovniceasca lui dragoste, s-au dus acolo și au rămas cu dânsul în biserica Sfântului Petru.

Într-o zi, maica Sfântului Benedict a cerut de la o femeie din satul care era acolo departe o covățică, ca să curețe niște grâu. Și luând-o, a pus-o pe masă cum s-a întâmplat. Dar urâtorul de bine diavol a aruncat-o jos și s-a stricat, pe când era bătrâna undeva, desfăcându-se în două bucăți. Întorcându-se bătrâna și văzând covățica în două bucăți, a început a plânge. Dar sluga lui Dumnezeu, Benedict, văzând-o, l-a durut inima și, luând bucățile, a căzut la rugăciune cu lacrimi și, sculându-se, a găsit vasul întreg. Apoi îndată chemând-o și sfătuind-o să nu se întristeze de primejdiile ce se întâmplă, i-a dat covățica întreagă.

Aceasta este cea dintâi și de mirare minune a sfântului, de care s-a auzit peste tot locul acela dimprejur. Iar locuitorii locului aceluia au spânzurat covățica la poarta bisericii de acolo, ca să se vadă, spre slava lui Dumnezeu și lauda lui Benedict, adevăratul Lui rob și să se cunoască de toți darul Sfântului Duh, care într-însul locuia, din tânără vârstă. El a stat mulți ani acolo, până la venirea longobarzilor.

Dar iubitorul de Dumnezeu și urîtorul de slavă, Benedict, s-a dat la mai multe osteneli, socotind că mai bine este să se bucure de osteneli, decât de laudele omenești. Apoi, lăsând pe furiș pe maica sa, s-a dus în locuri pustii; ajungând la un loc ce se numea Lac, la patruzeci de mile departe de Roma – în care izvora mulțime de ape, din care se formează un râu -, a rămas acolo. Ducându-se acolo, l-a văzut un monah cu numele Roman, care venea de la o mănăstire ce era aproape. Apoi aflând locul unde s-a dus și scopul lui cunoscând, nu l-a arătat nimănui, ci l-a ajutat la cele ce-i trebuiau și l-a îmbrăcat în sfânta schimă a monahilor și după putință îi slujea la trebuințele trupești.

Iar de Dumnezeu înțelepțitul Benedict, găsind în acel loc, într-o râpă, o peșteră foarte strâmtă, s-a închis într-însa și trei ani a fost necunoscut altora, afară de Roman. Iar Roman era aproape, într-o mănăstire, sub ascultarea părintelui Adeodat. În vremea când ședea bătrânul său să mănânce, lua puțină pâine și-i aducea, în zilele cele rânduite. Și cum de la mănăstire până la peșteră nu era drum, căci era prea înaltă prăpastia, pe deasupra, cu o frânghie lungă și subțire, îi pogora pâinea. Și avea un clopoțel la frânghie, ca să audă sfântul și să iasă s-o ia. Dar vrăjmașul dreptcredincioșilor, bântuitorul faptei bune și pizmașul diavol, îl ura pe Roman pentru dragostea frățească, iar pe Benedict îl zavistuia pentru lipsa trebuinței și pentru socoteala cea bine plăcută lui Dumnezeu. Deci, vrând să-l abată și să-l arunce în lenevire, într-o zi, când Roman pogora pâinea cu frânghia, aruncând diavolul o piatră, a zdrobit clopoțelul. Însă preacinstitul Roman n-a lipsit a face slujba sa, cea lui Dumnezeu plăcută, în alte chipuri.

Apoi, când întrutotbunul Dumnezeu a binevoit ca Roman să înceteze de la acea slujbă și de Dumnezeu iubită slujire, iar petrecerea fericitului Benedict s-o arate spre folosul multora, neîngăduind să se ascundă multă vreme sub obroc dumnezeiescul dar al minunilor ce străluceau printr-însul, atunci pe acesta l-a pus în sfeșnic ca pe o făclie, ca să strălucească la toți cei ce sunt în casa lui Dumnezeu.

Iar arătarea s-a făcut astfel: Un preot, locuind departe de peștera cuviosului, a gătit bucate bogate pentru praznicul Paștilor și i s-a arătat prin vedenie Domnul, Care îi zise: „Tu multe feluri de bucate gătești pentru tine, iar robul Meu, Benedict, în cutare peșteră fiind pentru dragostea cea către Mine, nu are ce să mănânce”. Deci îndată sculându-se preotul, în ziua de Sfintele Paști, s-a dus, cu bucatele pe care le gătise pentru sine, să găsească peștera și pe omul lui Dumnezeu, în prăpăstiile munților, văilor și în găurile pământului. Aflându-l pe dânsul în peșteră l-a sărutat. Apoi, făcând rugăciune amândoi și binecuvântând pe Dumnezeu, au șezut, vorbind împreună și hrănind cu dumnezeiești cuvinte sufletele lor.

Sculându-se preotul, îl rugă pe sfântul, zicând: „Vino, părinte, să prăznuim, că astăzi sunt Paștile”. Iar omul lui Dumnezeu a răspuns: „Știu că sunt Paștile, căci m-am învrednicit a te vedea”. Căci nu știa cuviosul că era cu adevărat sfântul praznic al Învierii Domnului nostru Iisus Hristos. Iar preotul a zis: „Într-adevăr, părinte, astăzi este ziua Învierii Domnului și nu se cade să postești, căci și eu spre aceasta am fost trimis de Dumnezeu către tine, ca din darurile Lui amândoi să ne împărtășim”. Deci, mulțumind lui Dumnezeu, au mâncat amândoi. Iar după ce au mâncat și s-au veselit duhovnicește, au vorbit din Sfintele Scripturi. Apoi, sărutându-l, preotul s-a dus, slăvind pe Dumnezeu pentru lipsa dreptului.

În acea vreme oarecare păstori, văzându-l în peșteră ascuns și cu piei îmbrăcat, socoteau că văd fiare. Iar după ce au înțeles că este pustnic, rob al lui Dumnezeu, au lăsat gândirea că este fiară și s-au cuprins de milostivire. De atunci s-a dus vestea despre dânsul prin locurile cele din jur și mulți mergeau la dânsul și-i aduceau cele trebuincioase trupului. Iar cuviosul părinte îi hrănea mai ales pe dânșii cu povestirile cele duhovnicești, decât cu mâncări simțite.

Într-una din zile, cuviosul liniștindu-se, a venit ispititorul în chip de mierlă și zbura fără rușine atât de aproape de el, încât ar fi prins-o, de ar fi voit. Purtătorul de Dumnezeu, Benedict, înțelegând măiestria vrăjmașului și cu semnul Crucii înarmându-se, mierla s-a făcut nevăzută. Apoi atâta ispită s-a pricinuit în trupul lui după ce s-a dus mierla aceea, încât niciodată una ca aceasta n-a pătimit. Căci orice femeie ce se întâmplase în tinerețe a vedea, i-o închipuia diavolul desfrânării și i-o punea de față în nălucirea lui. Și atât de mare înfocare a trupului i-a aprins, încât puțin a lipsit să se gândească și să se întoarcă în lume.

Dar, întărindu-l darul cel mântuitor al lui Dumnezeu, a biruit pe cel ce-l ispitea. Și, fiind acolo aproape urzici și spini, s-a dezbrăcat și s-a aruncat într-însele și, tăvălindu-se mult timp și sângerându-și trupul și răbdând cu vitejie durerile, s-a izbăvit de acel gând purtător de moarte și i-a mulțumit lui Dumnezeu. De atunci în toată vremea vieții sale, diavolul desfrânării n-a îndrăznit să-l mai supere, după cum acest părinte nebiruit în ispite a povestit ucenicilor săi. Astfel, mulți părăsind dezmierdările lumii, învățau să se lupte cu puterile cele multe ale vicleniei diavolești.

După ce s-a depărtat ispita, a rămas omul lui Dumnezeu netulburat în gând. De acum înainte, încălzindu-se inima lui de darul Sfântului Duh, a dat rodul învățăturii mai bogat; încât s-a făcut auzită tuturor viața lui cea vrednică de minune. Și era o mănăstire nu departe de peștera cuviosului, al cărei egumen se săvârșise. Deci toți frații de acolo, venind la dânsul, îl rugau să le fie egumen. Iar cuviosul, nevrând să lase smerenia din copilărie crescută cu dânsul, n-a primit, socotindu-se păcătos și nevrednic, adăugând și aceasta, că obiceiurile sale nu se unesc cu obiceiurile lor. Dar la sfârșit, biruindu-se de iubirea de frați, a împlinit rugăciunea lor și s-a făcut egumen. Fericitul Benedict, păzind rânduiala mănăstirii și nelăsând pe frați să facă voile lor, aceștia cum au văzut sfințenia cuviosului și pustnicia cea cu dinadinsul nepotrivindu-se cu răutatea lor, au început a se sfădi între ei și a se căi că au cerut egumen pe un bărbat atât de pustnic și luător aminte.

Deci, răzvrătirea acelora se lupta cu legea fericitului, căci obiceiurilor rele le este urâtă petrecerea drepților și cei răi urăsc pe cei buni, iar de către cei îmbunătățiți se întorc urâtorii de fapte bune. Deci, sfădindu-se ei și văzând că socoteala lor cea iubitoare de tulburare n-a sporit, căci părintele nu s-a dus pentru nestatornicia și tulburarea lor, după cum gândeau ei, au pus într-un pahar de sticlă otravă amestecată cu vin și în vremea mâncării, șezând părintele la masă, au îndrăznit, vai de îndrăzneala lor! și i-au dat-o. Atunci purtătorul de semne și marele părinte, Benedict, a făcut semnul de viață făcătoarei Cruci peste pahar, iar paharul îndată s-a zdrobit și a căzut la pământ.

Astfel a cunoscut omul lui Dumnezeu că băutura era de moarte, pentru aceasta n-a răbdat semnul Crucii. Apoi, îndată s-a sculat de la masă cu fața veselă și cu gând bun. După aceea, chemând pe frați, a zis către dânșii: „Multmilostivul Domnul Dumnezeu să vă miluiască, fiii mei, pentru ceea ce ați voit să-mi faceți! Nu v-am spus eu că judecata mea nu se potrivește cu a voastră? Duceți-vă și, după judecata voastră, căutați-vă părinte. Eu de aici înainte nu pot să vă mai fiu povățuitor!”.

Acestea zicând, s-a dus îndată la locuința sa cea dintâi, iubind liniștea de la început și pe Dumnezeu, Cel ce locuiește întru cele preaînalte și la cele smerite caută. Deci, fiind părintele Benedict mai dinainte hotărât de Dumnezeu iarăși în peștera cea amintită și, cu dumnezeiești fapte bune strălucind, cu puteri și cu semne, pe care le făcea Dumnezeu printr-însul și în slavă îngerească înălțându-se, mulți s-au dus la locul acela să se păstorească de darul lui cel de Dumnezeu dat. Deci, iubitorul de Dumnezeu și de suflete, Cuviosul Benedict, a alcătuit acolo, cu puterea lui Hristos, douăsprezece mănăstiri, rânduind în fiecare să se afle câte douăzeci de monahi. Apoi a oprit și el puțini, câți a socotit că ajung sub a lui dăscălească povățuire.

Atunci au început a veni la dânsul din Roma oameni de bun neam și învățați, împreună cu fiii lor, să-i călugărească. Atunci și fiii bunei nădejdi, Eviție și Mavru, s-au dus la dânsul și s-au făcut monahi. Chiar și Tertil, patriciul, a dat pe Plachida. Dintre aceștia Mavru, fiind mai tinerel, după ce a crescut cu obiceiurile cele bune, a început a fi lucrător al învățătorului. Iar Plachida, fiind încă tânăr, cu osteneli pustnicești își înfrână tinerețea.

Într-una din mănăstirile cele mai sus-zise era un monah leneș, care, în vremea rugăciunii, nu răbda să stea cu frații până în sfârșit; ci, când toți frații îngenunchiau, acela ieșea afară și vorbea deșertăciuni. Iar egumenul acestuia, de multe ori sfătuindu-l și nimic folosind, l-a adus la omul lui Dumnezeu, Cuviosul Benedict, care, după cum se cuvine mustrându-l și sfătuindu-l, l-a eliberat. Iar el, întorcându-se la mănăstire și de-abia două zile ținându-se de sfătuire, iarăși în vremea rugăciunii făcea ca și întâia dată obiceiul lui cel diavolesc; că lăsa slujba și ieșea afară din biserică fără frica lui Dumnezeu. Egumenul acestuia, venind la cuviosul, i-a povestit cele despre dânsul. Atunci cuviosul a zis: „Vin eu și-l voi îndrepta”.

Venind la mănăstire în ceasul în care s-a sfârșit lauda cântării de psalmi și frații au îngenunchiat la rugăciune, Sfântul Benedict a văzut că un diavol a apucat marginea hainei monahului leneș și-l trăgea afară din biserică. Atunci sfântul a zis în taină egumenului, cu numele Pompian, și robului lui Dumnezeu, Mavru: „Vedeți cine este cel ce-l trage pe monahul acesta afară din biserică?” Iar ei, răspunzând, au zis: „Ba nu, părinte”. Sfântul a zis: „Să rugăm pe Dumnezeu ca să-l vedeți și voi”. Și rugându-se două zile, Mavru monahul l-a văzut, iar părintele mănăstirii nu l-a văzut. În ziua următoare, după ce s-a sfârșit rugăciunea, ieșind afară omul lui Dumnezeu și găsind pe leneșul acela stând afară din biserică, l-a lovit cu toiagul și, din acea zi, s-a izbăvit monahul de diavoleasca lenevire și necucernicie; și de aici înainte stătea râvnitor cu frații, până ce se făcea sfârșitul, neîndrăznind diavolul să-l mai apuce, căci fusese izgonit de Sfântul Benedict.

Trei din cele douăsprezece mănăstiri erau pe vârfuri și pe răspântii de munți și monahilor le era greu a se pogorî jos la pârâu să ia apă, căci trecerea prin prăpăstii era primejdioasă și ei cu multă frică se suiau și se pogorau. De aceea, adunându-se monahii celor trei mănăstiri, au venit la robul lui Dumnezeu, Benedict, zicând: „Cinstite părinte, cu greu ne este și primejdios a ne coborî jos la pârâu, să luăm apă. Deci, este nevoie să mutăm mănăstirea că nu cumva să alunece cineva în prăpastie și să moară”.

Cuviosul, cu cuvinte dojenitoare și mângâietoare întărindu-i, i-a eliberat. Însă, după ce a înnoptat, luând pe Plachida, despre care am zis mai sus, s-a suit în vârful muntelui greu de umblat și a ales un loc unde s-a rugat. Sculându-se de la rugăciune, a luat trei pietre și le-a pus una peste alta în acel loc de rugăciune și s-a îndreptat spre chilie.

Dimineața au venit iarăși frații și-i ziceau aceleași pentru apă. Dar el a zis către dânșii: „Suiți-vă, fiii mei, în munte și veți găsi trei pietre una peste alta; acolo să săpați, în acel loc, că puternic este Dumnezeu și la acea înălțime a muntelui vă va da apă destulă și greutatea ostenelii drumului vă va ușura-o”. Plecând ei, au găsit precum le-a zis cuviosul. Deci au săpat, și îndată mulțime de apă a început a izvorî, cum și până astăzi curge, arătând minunea sfântului.

Altă dată, un oarecare bărbat din neamul goților, sărac cu duhul, a venit la sfințitul Benedict să se pocăiască de păcatele sale și el l-a primit. Într-una din zile a poruncit cuviosul către unul din frați să-i dea o unealtă, ca să curețe locul de mărăcinii și de gătejele ce erau acolo, ca să facă grădină. Dar locul era deasupra pârâului și, tăind și curățând gotul, a ieșit unealta din coadă și a căzut în pârâu și nu era nădejde să se găsească, pentru că era apă multă. El a alergat și a spus lui Mavru și i-a făcut metanie pentru greșeala sa. Iar Mavru a spus cuviosului și acesta s-a dus la pârâu, unde, luând coada din mâna gotului și punând-o în pârâu cu partea în care fusese unealta înfiptă, îndată a ieșit unealta din fundul apei și a intrat la locul ei. Deci cuviosul a dat gotului unealta aceea tăietoare de mărăcini, zicându-i: „Iată unealta. Ia-o și lucrează și nu te întrista”.

Într-una din zile, purtătorul de semne, Benedict, odihnindu-se în chilia sa, s-a dus monahul Plachida la pârâu să ia apă; dar alunecând vasul din mâna lui, a căzut în pârâu și, vrând el să apuce vasul, a alunecat și a căzut în apă; iar apa, fiind prea repede, l-a dus în mijlocul pârâului, depărtându-l ca la o aruncătură de săgeată, încât se primejduia. Iar adevărata slugă a lui Dumnezeu, Benedict, văzând întâmplarea și chemând pe ucenicul său Mavru, i-a zis: „Frate Mavru, aleargă, că Plachida a căzut în pârâu și apa foarte departe l-a tras”. Minunat și foarte slăvit este lucrul acesta, care se povestește. Deci, alergând Mavru și umblând pe apă, cu porunca părintelui și ajungând la locul unde Plachida era târât de apă, încât era gata a se îneca, l-a apucat îndată de păr și l-a scos. Iar după ce Mavru a ieșit cu Plachida afară la pământ și și-a venit în sine, gândind cum a umblat pe apă, s-a minunat și s-a înspăimântat de ceea ce făcuse.

Apoi, întorcându-se la părintele, i-a vestit dumnezeiasca minune ce s-a făcut. Dar omul lui Dumnezeu, Benedict, a socotit că s-a făcut această mare minune nu pentru sfințenia sa, ci pentru ascultarea lui Mavru. Iar Mavru spunea că a făcut porunca sfântului; căci, zicea că nu se află acum în aceeași putere în care era când s-a dus pe apă. Văzând Plachida smerita cuvântare cea de Dumnezeu următoare a acestora, a zis: „În timpul cât eram purtat de apă, vedeam deasupra capului meu cojocul părintelui meu și socoteam că el m-a scos din apă”.

Strălucind fericitul cu niște fapte bune ca acestea, în locurile acelea mulți, pentru dragostea Domnului nostru Iisus Hristos, veneau de departe la dânsul și adeseori, părăsind deșertăciunea vieții, își puneau grumazul sub jugul cel bun al lui Hristos și se făceau pustnici. Însă diavolul, tatăl zavistiei și vechiul vrăjmaș al dreptcredincioșilor, neputând vedea strălucirea minunilor sfântului și pe sine biruit de puterea lui cea dată de Dumnezeu, intra în mințile celor fără rânduiala și-i îndemna să-l zavistuiască și să-l supere, după cum obișnuiesc cei fără rânduiala și nevrednici a zavistui isprăvile celor vrednici. Pentru că lauda ce se face celor curați și vrednici este ocară și întristare celor întinați de zavistie. De aceea Florentie, preotul bisericii din apropiere, moșul lui Florentie ipodiaconul nostru, îmbrățișând urâciunea și zavistia diavolului celui rău în toate, a început a zavistui și a ocărî faptele bune ale sfântului, socotind că prin aceasta va smulge pe mulți de la învățătura Sfântului Benedict cea de suflet folositoare. Iar după ce n-a dobândit această nădejde vătămătoare de minte, nu numai că n-a putut să atragă pe cineva, dar și mulți alții veneau la sfântul și se înmulțeau.

Florentie, rănindu-se de zavistie ca de o săgeată, defăima nevoința dumnezeiescului bărbat și nu se îngrijea de fel să-i caute viața lăudată și pustnicească. Apoi, întunecându-se de diavol, a ajuns într-atât, încât să otrăvească pe sfântul. Deci a plămădit pâine, a pus otravă într-însa, a copt-o și a trimis-o ca de binecuvîntare. Iar acel văzător bărbat a primit pâinea și i-a mulțumit, dar vicleșugul nu s-a tăinuit de el. Căci în ceasul în care avea obicei sfântul a mânca, a venit corbul din pădurea de aproape unde locuia și, după obiceiul ce-l avea, luând pâine din mâinile sfântului, mânca. Deci luând Sfântul Benedict pâinea cea purtătoare de moarte, a pus-o înaintea corbului și i-a poruncit, zicând: „În numele lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu, ia pâinea aceasta și du-te de o aruncă într-un loc unde să n-o găsească vreun om”.

Atunci corbul, cu gura căscată și cu aripile întinse, a început a zbura împrejurul pâinii, a striga și a arăta, prin mișcările lui, viclenia diavolească din pâine. Dar omul lui Dumnezeu a zis iarăși către corb: „Nu întârzia, nici te teme, ci ridic-o cum ți-am zis și du-o în loc neumblat, ca să nu se găsească niciodată”.

Atunci corbul, după porunca sfântului, a luat-o cu multă frică și s-a dus. Apoi, după trei ceasuri s-a întors și a luat iarăși obișnuita hrană din mâinile sfântului, care, văzând vicleșugul de ucidere al lui Florentie, și neputând îndrepta viclenia lui, se ruga lui Dumnezeu pentru acela mai mult decât pentru sine, ca unul fără răutate și în toate blând.

Florentie însă, neputând să-l omoare pe sfântul, lucra cu răutate și vicleșug satanicesc împotriva ucenicilor sfântului. Căci ei lucrând în grădină, Florentie, sluga diavolului, a trimis șapte fete frumoase și cu totul goale și le-a poruncit să se preumble și să se joace înaintea monahilor, vrând cu aceasta să necinstească fecioria acestora. Dar și la aceasta n-a nimerit cugetul lui cel prea înrăutățit, pentru că Benedict, următorul lui Hristos, văzând scornirea lui cea diavolească și temându-se de sufleteasca vătămare a ucenicilor, judeca mai bine să se depărteze și să dobândească mântuirea ucenicilor, ca nu cumva, din zavistia lui Florentie către dânsul, cu timpul să se vatăme ucenicii.

Chemând pe frații mănăstirilor, rânduindu-le iconom și dându-i lui Dumnezeu, a luat puțini cu sine și s-a depărtat de la chilia sa, fugind cu smerită cugetare de urâciunea și vrăjmășia lui Florentie. Dar Florentie greșea, păcătuind în deșert, fără a putea să vatăme pe altcineva. Iar Dumnezeu, izbăvind pe sluga sa, l-a păzit spre mântuirea multora, ucigând pe viclean. Căci urâtul de Dumnezeu, Florentie, bucurându-se de ducerea fericitului părinte, stând în foișorul casei sale, deodată a căzut din înălțime împreună cu foișorul și cel rău cu rău a murit și a luat moarte vrednică vicleniei sale, pentru că moartea păcătoșilor este cumplită.

Văzând aceasta Mavru, ucenicul sfântului, a trimis degrabă la dânsul, fiind departe de chilia sa ca de zece semne, și i-a zis: „Întoarce-te, părinte, întoarce-te, căci preotul care în zadar te izgonea, a murit”. Auzind aceasta, omul lui Dumnezeu a plâns mult de ticăloasa moarte a lui Florentie și s-a mâhnit și de ucenicul său, căci s-a bucurat de o moarte ca aceea a lui. Deci l-a canonisit să se pocăiască pentru această greșeală. Astfel, fericitul s-a asemănat prin cele patru minuni mai înainte zise cu trei mari proroci: cu Moise, la apă, care prin rugăciune s-a pornit și a izvorât din munte ca un râu; cu Elisei s-a asemănat tăietorului de rugi, care a ieșit din adâncul pârâului; cu Ilie, la ascultarea corbului; cu Apostolul Petru, la umblarea pe apă. Din acestea se vede arătat că acest om era plin de darurile duhului, date tuturor sfinților.

Mutându-se acest preacuvios bărbat în alte locuri, și-a schimbat locuința, dar vrăjmașul nu l-a slăbit. Căci după aceea, cel de diamant a suferit mai mari și mai grele războaie de la diavolul. Căci ieșind Cuviosul Benedict de la locul său dintâi, s-a dus în țara Campaniei, în hotarele cetății care se zicea Cașin, unde, într-un munte oarecare înalt, a găsit o capiște elinească foarte veche în care se cinstea zeul Apolon. Împrejurul acelei necurate capiști erau o mulțime de jertfelnice și de copaci. Până atunci se suia mulțime de necredincioși și aduceau jertfe lui Apolon; iar luminatul cu mintea, Benedict, și râvnitorul dreptei credințe, ducându-se la locul acela și intrând în capiști, l-a zdrobit pe idolul lui Apolon, iar jertfelnicele le-a surpat. Apoi a ars copacii care erau acolo și, în mijlocul acelei capiști, a zidit o biserică a Sfântului Martin, iar unde era altarul lui Apolon, a făcut o cinstită biserică a Sfântului Ioan Botezătorul.

De aici înainte mulțimea poporului care locuia acolo în preajmă, povățuindu-se de învățătura lui, se întorcea către Dumnezeu și toți se făceau creștini. Acestea nesuferindu-le diavolul, nu în chip nevăzut ori în somn, ci pe față se arăta cuviosului, apoi strigă tare și zicea că suferă mare nevoie de la sfântul, încât și frații auzeau graiurile lui, deși nu-l vedeau. Către aceștia iubitorul adevărului zicea: „Credeți-mă, fraților, căci cu ochii văd pe vrăjmașul înfricoșat și purtător de foc, arătându-se cu nălucire; apoi și din ochi și din gură scoate pară de foc!”. Deci auzeau toți, orice zicea vicleanul. Și întâi îl chema pe sfântul pe nume; iar când a văzut că sfântul nu-i răspunde, a încetat a-l defăima. Apoi iarăși îl chema pe nume, zicând: „Benedicte!”, care se tălmăcește binecuvântatule. Iar sfântul nerăspunzând îndată, diavolul zicea: „Maledicte! Maledicte! – adică blestematule -, ce ai cu mine? De ce mă izgonești?”.

Într-una din zile frații, zidind chilia în care era să șadă sfântul, ciopleau piatră la mijloc și voiau s-o pună la zidire. Deci au venit trei și n-au putut s-o ridice. Apoi au venit și alții și nimic n-au folosit și a rămas piatra neclintită. De aceea, s-a socotit că este înrădăcinată în pământ. Mai pe urmă s-a arătat că deasupra pietrei ședea diavolul și pentru aceea atâția bărbați n-au putut s-o clintească. Deci au trimis la cuviosul, care, venind îndată și făcând rugăciune, a zis să ridice piatra și cu atâta lesnire au ridicat-o, încât socoteau că nu are greutate deloc, aceea care mai întâi era grea și nemișcată.

Deci s-a părut cuviosului și a zis ucenicilor să sape acolo unde era piatra. Săpând, au găsit un idol de aramă și l-au aruncat în bucătărie și îndată a ieșit foc dintr-însa. Deci, socotind monahii că bucătăria arde, au alergat și au început a aduce apă s-o stingă. Atunci, întrebând despre pricină, a înțeles cuviosul tulburarea fraților și apoi, intrând în bucătărie, zicea că nu este focul despre care spun ei. Deci, îndată plecându-și capul său lui Dumnezeu la rugăciune, după obicei, se ruga să izgonească de la frați amăgirea aceea nălucitoare a vrăjmașului, care se arăta ochilor lor. Apoi, sculându-se de la rugăciune, ochii fraților celor înșelați i-a adus la fireasca vedere prin rugămintea cea către Dumnezeu și nu mai vedeau bucătăria arzând.

Altă dată, când zideau frații zidul, vrând să-l facă înalt, și sluga lui Dumnezeu, Benedict, era în chilia sa, rugându-se, i s-a arătat diavolul bucurându-se, și i-a spus că merge la frații cei ce lucrează. Atunci a trimis cuviosul la frați cât mai degrabă și le-a vestit, zicând: „Fraților, luați aminte, că vine către voi diavolul în ceasul acesta, să vă ispitească”. Dar, mai înainte de a merge vestitorul, a ajuns diavolul și a surpat zidul ce se zidea și pe un tânăr monah, fiu al unui oarecare Coraliu, l-a zdrobit. Ucenicii sfântului, văzând aceasta, se întristară nu atâta pentru zid, cât pentru frate și i-au vestit cinstitului părinte cu lacrimi în ochi. Iar preamilostivul părinte a poruncit să-l aducă. Dar nefiind cu putință a-l ridica pe mâini, că pietrele zdrobiseră nu numai trupul, ci și oasele lui, l-au pus în sac și i l-au adus. Iar el le-a spus să-l lase pe rogojina pe care se obișnuise a se ruga.

Scoțând afară pe frați și închizând ușa, și-a plecat genunchii și ruga pe Dumnezeu pentru sănătatea lui. Și s-a văzut în ceasul acela o minune cu adevărat vrednică de spaimă și de înfricoșare. Pentru că, după terminarea rugăciunii, tânărul s-a sculat sănătos cu tot trupul. Apoi l-a trimis sfântul iarăși la frați, să lucreze cu dânșii, ca să zidească din nou zidul. Iar diavolul, care socotise să omoare pe monah, mai mult s-a rușinat de luarea în râs pe care o gătise pentru fericitul și care s-a întors asupra sa prin defăimarea ce se făcea de ucenicii sfântului. Deci, de aici înainte, omul lui Dumnezeu a luat de la Hristos darul prorociei, ca mai înainte să spună cele ce vor fi.

Apoi s-a legiuit de sfântul în mănăstire ca atunci când se trimit frați la vreo slujbă, nici să mănânce, nici să bea, până se vor întoarce. Acest canon cu dinadinsul se păzea. Într-una din zile, niște frați au fost trimiși de cinstitul părinte la slujbă și s-a întâmplat că cei trimiși, umblând mult și neputând a se întoarce, au înserat și au găzduit la o sfințită și cinstită fecioară unde au mâncat; apoi au trimis pe cineva din ei la cuviosul să le ceară binecuvântare, după obicei, ca să mănânce. Dar, mai înainte, cunoscătorul părinte l-a întrebat, zicând: „Unde ați mâncat?”. Iar el a răspuns: „Nicăieri, părinte”. Atunci i-a zis sfântul: „Pentru ce minți? N-ați poposit la chilia cutărei fecioare și ați mâncat cutare și cutare bucate și ați băut atâtea pahare?”. Dimineața venind frații, cu înțelepciune și părintește fiind mustrați, ei, umilindu-se, au căzut la cinstitele lui picioare și mărturiseau că au greșit. Iar acest preablând părinte, îndată le-a iertat greșeala lor, făgăduind frații că nu vor mai călca porunca lui, căci l-au cunoscut că, prin Duhul Sfânt, este de față peste tot.

Era un oarecare mirean cu chipul, dar iubitor de fapte bune și iubitor de monahi, frate al lui Valentin monahul, pe care la început nu l-am pomenit. În tot anul se ducea la purtătorul de semne, Cuviosul Benedict, ca să audă învățătura lui cea folositoare de suflet și să vadă pe fratele său Valentin. Acest om și-a pus însuși lege ca, ieșind din casa sa, să nu mănânce nimic până va veni la sfântul să ia binecuvântare. Însă într-o zi, venind spre mănăstire, fără de veste a venit la drum un necunoscut, cu care s-a întovărășit umblând împreună, și care purta multe feluri de mâncări. Iar după ce au trecut câteva ceasuri, a zis către dânsul împreună mergătorul necunoscut: „Frate, vino să mâncăm, să nu slăbim la drum”. Acela a răspuns și a zis: „Ba nu, să lipsească mâncarea, frate, nu mănânc; că am obicei de merg flămând la cinstitul părinte Benedict”.

Aceasta auzind-o celălalt, s-a liniștit. Și umblând iarăși puțin, împreună călătorul îl îndemna să mănânce, dar acela nu l-a ascultat. Și mergând iarăși puțin, au ajuns la un loc frumos și veselitor, unde era un izvor și o pajiște înflorită și verde. Atunci călătorul iarăși îl îndemna, zicându-i: „Iată apă, iată pajiște, iată loc îndemânatec, ia să ședem să mâncăm, frate, și să ne odihnim puțin, ca să putem, iarăși, umbla fără osteneală”. Deci i-a plăcut locul acela și, înșelându-se de a treia sfătuire a călătorului, a șezut și a mâncat împreună cu dânsul, apoi s-a sculat și și-a luat iarăși drumul său.

Seara a venit la chilia sfântului, care l-a primit și, căzând la pământ, cerea binecuvântare. Iar mai înaintevăzătorul Benedict i-a ocărit greșeala pe care a făcut-o, zicând: „Ce este, frate, aceea pe care a făcut-o vrăjmașul, prin împreună călătorul tău? Întâi, n-a putut a te înșela; al doilea, a te amăgi iarăși n-a putut; a treia oară a biruit și în ceea ce a voit te-a aruncat”. Atunci acela, cunos-cîndu-și păcatul neputinței gândului, zăcând la picioarele Sfântului, a plâns atât de mult, încât a cunoscut și mai mult greșeala.

În vremea goților, Totila, craiul lor, auzind de isprăvile sfântului și că este bogat de darul prorociei, a purces să vină la mănăstire. Și, stând departe de mănăstire, a vestit sfântului venirea lui. „Să vină”, a zis sfântul. Iar Totila, socotind lucru cu neputință ca un om stricăcios să fie părtaș de darul prorocesc, a îndrăznit a-l cerca. Deci, a îmbrăcat cu hainele lui și cu încălțămintele pe unul din spătari, cu numele Rigon, poruncindu-i să meargă la cuviosul. Dându-i și ostași mulți, precum este rânduiala crailor, a trimis cu dânsul și comiți, pe Vulruderic și pe Vlid, iar în dreapta și în stânga lor mulțime de boieri și ostași, gândind el că, prin această plăsmuită vedere, să amăgească pe robul lui Dumnezeu.

Ajungând Rigon la mănăstire, înconjurat de rânduiala ostașilor și a celor cu vrednicii, sfântul, fiind la un loc înalt, privea la dânsul. Și, mai înainte încă de a veni Rigon, fiind departe cât să se audă glasul, sfântul a strigat: „Leapădă, fiule, leapădă acelea pe care le porți, căci nu sunt ale tale”. Auzind acestea Rigon și căzând la pământ, s-a minunat și s-a înspăimântat, căindu-se de ceea ce a făcut; căci pe un sfânt ca acesta și bărbat înainte văzător a îndrăznit a-l lua în râs. Deci toți câți erau împrejur au văzut și s-au închinat omului lui Dumnezeu. Și cum s-a sculat Rigon n-a îndrăznit a se duce la sfântul, ci s-a întors la craiul lui, tremurând și căindu-se pentru necunoștință.

Atunci și Totila s-a sculat și a venit la sfântul, pe care l-a văzut șezând de departe, dar n-a îndrăznit a se apropia; ci aruncându-se la pământ, cerea iertare. Iar sluga lui Dumnezeu de două și de trei ori l-a strigat, dar, văzând că de frică nu se scoală, s-a sculat și s-a dus însuși de l-a ridicat, ocărându-l pentru urmările lui. Și în scurtă cuvântare i-a vestit toate cele ce aveau să i se întâmple, zicându-i: „Multe rele ai făcut și faci! Depărtează-te de dânsele și pocăiește-te, căci, să știi, vei intra în Roma și ai să treci marea; nouă ani vei împărăți și în al zecelea te vei sfârși”. Auzindu-le acestea Totila și înspăimântâdu-se de prorocia fericitului, s-a aruncat iarăși la pământ și, cerând binecuvântare, s-a dus.

De atunci și-a schimbat neomenia și asprimea sa prin învățătura cuviosului și folositoarea dojenire. N-a trecut însă multă vreme și a intrat în Roma, în care căuta să intre, și a stăpânit-o. Apoi s-a dus în Sicilia, iar în al zecelea an al împărăției lui dumnezeiasca dreptate l-a tăiat, după prorocia sfântului, și și-a pierdut și împărăția și viața.

După acestea, episcopul Bisericii Canusiei, venind la marele Benedict după obicei, căci pentru sfințenia petrecerii lui, foarte îl iubea sfântul, și șezând de vorbă și cuvânt pornindu-se pentru intrarea în Roma a craiului Totila și pentru pieirea Romei, zise fericitul episcop: „De craiul acesta se va pustii Roma, ca să nu se mai locuiască de oameni de acum înainte”. Către acela a răspuns omul lui Dumnezeu: „Roma nu se strică de neamuri, ci de nevoi, adică de fulgere, gâlcevi și de cutremure va pieri”.

Și iată, tainele prorociei cinstitului părinte se văd mai luminoase decât soarele și cu ochii noștri le vedem toți. Că acum în Roma cea mare și preafrumoasă nu vedem altceva decât case prăbușite, biserici căzute și zidurile ei risipite. Că din căderi și din desele cutremure a căzut frumusețea zidurilor și împodobirea. Tâlcuirea acestei prorocii a cuviosului, dată de Dumnezeu, mi-a făcut-o mie preacucernicul Onorat, ucenicul sfântului. Dar ne încredința că le-a auzit nu de la sfântul, ci de la frați adevărați, care mărturiseau aceasta.

Într-acea vreme un cleric din biserica Acvinilor se supăra de necurații diavoli. Iar cuviosul episcop Constantie de multe ori îl trimitea la multe gropnițe cu moaștele sfinților, ca să se vindece. Dar sfinții mucenici ai lui Dumnezeu nu l-au vindecat ca să se arate darul vindecărilor prin Sfântul Benedict. Deci s-a dus la dânsul, și el prin rugăciuni, a izgonit pe diavol, iar pe cleric l-a făcut sănătos și l-a eliberat, zicându-i: „Du-te. Iată, te-ai făcut sănătos; carne să nu mai mănânci și la treapta preoțească să nu te sui; căci, în oricare zi vei îndrăzni a te sui, îndată te vei îmbolnăvi și mai rău”. Dar el, cum s-a dus la ale sale, a uitat porunca. După câțiva ani, văzând pe cei dintâi ai preoțescului cin că au murit și pe cei mai mici ai săi că se făceau preoți, s-a ales și el în rânduiala preoțească. Dar îndată, intrând diavolul într-însul, ca o fiară sălbatică fără milă l-a zdrobit până la moarte.

Era un oarecare om de neam bun de un nume cu Sfântul Benedict care, fiind condus de învățătura cea de Dumnezeu înțelepțită, a lăsat lumea și a venit către Dumnezeu, câștigând îndrăzneală la sfântul. Acesta, venind odată după obicei către cuviosul și intrând în chilie, a aflat pe dumnezeiescul părinte că plângea cu amar și se tânguia. Stând mult și văzându-i lacrimile curgând, nu se dumerea, fiindcă nu-l văzuse altă dată măcar să lăcrimeze în vremea rugăciunii, ci numai să ofteze de la inimă. Deci înspăimântându-se, a întrebat pe sfântul pricina. Iar purtătorul de Dumnezeu părinte a răspuns: „Toată mănăstirea aceasta pe care, cu ajutorul lui Dumnezeu, am zidit-o și toate câte am gătit fraților acestora, cu judecată Atotputernicului Dumnezeu s-au dat neamurilor. Și de-abia am îmblânzit pe Dumnezeu cu rugăciunea, să-mi dăruiască sufletele fraților mei celor întru Domnul, care sunt în mănăstire”. Iar Benedict, auzind prorocia sfântului, s-a dus de la mănăstire, minunându-se.

Într-adevăr vedem acum că s-a stricat mănăstirea de neamul longobarzilor, împlinindu-se prorocia sfântului după moartea lui. Căci odihnindu-se frații, iar la miezul nopții fără veste intrând în mănăstire longobarzii și răpind toate ale mănăstirii, n-au prins pe nici un monah. Pentru că rugăciunea omului lui Dumnezeu i-a păzit, ca să se arate tuturor darul dumnezeieștii puteri ce era într-însul. Dumnezeu Cel credincios în făgăduințele Sale a împlinit ceea ce a făgăduit adevăratului Său rob Benedict; căci, deși averile locașului, după voia lui Dumnezeu, le-a răpit, însă viața fraților s-a dăruit de Domnul. La fel am cunoscut că și marele Apostol Pavel, rugând pe Dumnezeu pentru viața celor ce pluteau, a fost auzit; căci deși lucrurile din corabie și însăși corabia s-a pierdut, dar s-a dăruit de către Domnul mântuire oamenilor.

Într-altă vreme, Exilarat al nostru a fost trimis la omul lui Dumnezeu cu două ploști cu vin. Acesta pe una a ascuns-o, iar pe cealaltă a adus-o la sfântul. Iar înaintevăzătorul părinte, de care nu s-a ascuns ceea ce se făcuse, plosca pe care i-o adusese a primit-o și a mulțumit, iar pentru cealaltă i-a poruncit, zicând: „Vezi, fiule, din plosca ce ai ascuns-o pe drum, când veneai, să nu se întâmple să bei ci, cu luare aminte, să verși vinul și vei vedea ce are înăuntru”. Iar Exilarat, rușinîndu-se, a făcut metanie și s-a întors; apoi, venind la locul unde ascunsese plosca, a întors-o ca s-o deșerte, să încerce cuvântul și îndată a ieșit un șarpe din ploscă.

Era un sat unde se făcea bâlci de neguțători, nu departe de locașul sfântului. În el erau mulți închinători de idoli care, din multa învățătură a sfântului cea de suflet folositoare luminându-se, s-au întors la credința cea mântuitoare a lui Dumnezeu. În acel sat era o pustnicie de cucernice și cinstite fecioare și trimitea, pentru multă lor sfințenie, pe ucenici ca să le sfătuiască și să le învețe. Într-una din zile, după obicei, a trimis pe unul din monahi spre sufletescul folos al fecioarelor.

Acesta, după ce le-a învățat, a luat de la călugărițe niște basmale și le-a pus în sânul său. Venind apoi la sfântul, acesta l-a mustrat aspru, zicându-i: „Frate, cum a intrat nelegiuirea în sânul tău?”. Iar acela, înspăimântându-se și de frică uitând greșeala sa, nu înțelegea ce-i zicea părintele. I-a zis deci, sfântul: „Au doar eu nu eram acolo de față când ai primit basmalele de la sfintele fecioare și le-ai ascuns în sân?” Iar el, auzind acestea, căzu la picioarele sfântului și, zăcând jos, zicea: „Am greșit, am greșit!”. Apoi sculându-se și scoțând din sân basmalele, le-a aruncat înaintea sfântului.

Într-una din zile, în ceasul când sfântul obișnuia a mânca puțină mâncare seara, un monah, fiul unui dregător, ținea sfeșnicul ca să lumineze. Iar sfântul mâncând, a început diavolul mândriei a supăra pe cel ce ținea sfeșnicul și a-i aduce gânduri de înălțare și de trufie și zicea în sine: „Cine este acesta căruia eu îi stau înainte, de-l slujesc ca o slugă și țin sfeșnicul?”. Acestea gândind el, Sfântul Benedict, fiind împodobit cu darul vederii mai înainte, l-a mustrat cu milostivire părintească și i-a zis: „Închide și pecetluiește inima ta, frate, căci intră gânduri de mândrie și se răsădesc în tine, și ia aminte la tine!”.

Deci, chemând pe frați, a poruncit de i-a luat sfeșnicul din mâinile lui. Iar el, ieșind afară, ședea și plângea. Și întrebat fiind de frați ce a făcut de s-a mâniat sfântul asupra lui, le-a spus gândul cel diavolesc ce a intrat în inima lui; cum s-a umflat de vântul mândriei și ce cuvinte zicea în inima sa asupra sfântului. Și a arătat otrava ce era ascunsă în inima lui. Deci s-au minunat frații de prevă-zătoarea curățenie a Sfântului Benedict, căci cele semănate în minte de diavol, nu puteau a se ascunde de sfântul.

În părțile Campaniei s-a făcut foamete și strâmtorare de toate lucrurile cele de nevoie. Era lipsă și în mănăstirea sfântului și nu aveau frații mai mult de cinci pâini. Văzându-i pe dânșii cinstitul părinte posomorâți, le-a zis: „De ce vă întristați pentru pâine, fraților? Astăzi aveți lipsă, iar mâine vă veți bucura”. Și a doua zi s-au aflat înaintea porții mănăstirii niște saci cu făină de două sute de dimirlii, pentru care Dumnezeu, Stăpânul tuturor, a zis unor oameni, pe care frații nu-i cunoșteau deloc, de au venit și i-au pus la poarta mănăstirii. Deci, minunându-se de preaslăvita minune a sfântului, au slăvit pe Dumnezeu și s-au învățat a nu se mai întrista de aici înainte când se va întâmpla lipsă, având amanet îndrăzneala sfântului către Dumnezeu.

Iar pentru duhul prorocesc se cade a ști că nu obișnuiește totdeauna a lumina mintea prorocilor, ci numai în unele vremi. Căci pentru Sfântul Duh s-a scris în Evanghelie că, unde voiește El suflă; astfel arătat este că și când voiește suflă. De aceea și prorocul Natan, fiind rugat de împăratul David să-i spună de voiește Dumnezeu să zidească el biserica Domnului, întâi l-a sfătuit, apoi l-a oprit. Și Elisei prorocul a văzut pe femeie plângând, dar pricina n-a știut-o, și către Gheezi, sluga sa, care o oprea să nu se apropie, zicea: „Las-o, căci sufletul ei este întristat, iar Domnul a ascuns de mine și nu mi-a arătat”. Iar aceasta o face Dumnezeu cu iconomie, căci uneori dând duhul prorociei, iar alteori ridicându-l, cu acest chip uneori înălță mintea prorocilor, iar alteori o smerește. Ca și prorocii primind duhul, să cunoască insuflarea de la Dumnezeu, dar neprimind darul, să se învețe și să se cunoască ce sunt, căci sunt pământ și cenușă. Drept aceea și David zice: Eu sunt vierme, iar nu om. Dar să ne întoarcem la ceea ce ne stă înainte, adică despre Sfântul Benedict.

Într-altă vreme l-a rugat un om credincios și foarte cucernic să trimită în satul lui, care este aproape de cetatea Terachinilor, să zidească acolo mănăstire. Chemând sfântul pe ucenici, rânduindu-le și egumen și iconom, i-a trimis în pace. Dar le-a făgăduit și le-a zis: „Mergeți, fraților, că în cutare zi vin și eu la voi și vă voi arăta în care loc se cade a se zidi biserica, în care loc trapeza, în care loc arhondaricul și celelalte câte trebuiesc”. Și luând frații binecuvîntarea sfântului, s-au dus și au adunat toate cele trebuincioase pentru zidire, au curățat locul și au gătit toate, ca venind sfântul să le găsească gata și să rânduiască numai zidirile. Dar după noaptea aceea, luminându-se ziua în care a făgăduit sfântul să meargă, s-a arătat egumenului și iconomului și le-a spus toate cu dinadinsul câte trebuiau a se face. După ce s-au deșteptat, cu bucurie povesteau unul altuia vedenia.

Deci, încredințându-se că vine, îl așteptau; dar, după ce a trecut ziua și n-a venit, s-au întristat. Apoi mergând la dânsul, îl întrebau pentru care pricină n-a venit și-l învinuiau că n-a venit după cuvântul său. Atunci Benedict, prietenul lui Dumnezeu, a zis: „De ce ziceți, fraților, că n-am venit precum am făgăduit?”. „N-ai venit”, au zis aceia. Dar sfântul a zis: „Dar nu m-am arătat vouă, la amândoi, noaptea, pe când dormeați, și v-am arătat unde și cum să se zidească mănăstirea? Duceți-vă și, după cum ați văzut și cum v-am arătat, așa s-o zidiți”. Iar ei, auzind acestea, s-au minunat și după aceea au plecat; apoi toate ale mănăstirii după cum au văzut în vedenie, așa le-au zidit.

Astfel era purtătorul de Dumnezeu, Părintele Benedict, în facerile de minuni și prorocii. Dar și cuvântul lui era rar uitat de dumnezeiasca putere și mai întotdeauna era lucrător. Că niciodată nu iese din gura omului ce-și are inima la cele înalte, cuvânt deșert. Iar de se întâmpla cândva să vorbească gura lui cuvânt înfricoșător, cuvântul lui era puternic și nu cădea. Că nu certa cu temere ori cu socotire, ci cu hotărâre; dar ascultați, ca să înțelegeți cele zise.

Departe de mănăstire două fecioare pustnice, de bun neam, ședeau în casa lor și pustniceau, iar un om îmbunătățit și cucernic le slujea. Dar cinstea neamului nu pricinuiește cunoștință la toți cei de bun neam, ca să se cunoască și să se smerească în lumea aceasta și să nu se socotească că sunt mai buni decât alții. Căci, de ar fi avut cunoștință de aceasta, aceste sfințite fecioare n-ar fi defăimat și n-ar fi ocărât pe cel pomenit, care cu osârdie le slujea. Acela, nesuferind, a venit la omul lui Dumnezeu și i-a arătat nemulțumitoarea socoteală a fecioarelor și necinstea ce primea de la dânsele. Iar purtătorul de semne, Sfântul Benedict, auzind acestea, le-a vestit, zicând: „Îndreptați-vă și vă înțelepțiți limba, fiindcă, de nu vă veți îndrepta, apoi nu veți fi împărtășite”.

Iar hotărârea aceasta a neîmpărtășirii nu le-a trimis-o lor ca o hotărâre și despărțire cu adevărat, ci le-a zis cu iconomie și părintește, vrând să înceteze cu nemulțumitoarea lor cugetare. Iar ele nu s-au îndreptat, nici au socotit cuvântul și sfătuirea sfântului. După câteva zile, au murit întru feciorie curată și au fost îngropate în biserică. Iar când se făcea dumnezeiasca Liturghie, după obicei, și diaconul zicea: „Dacă cineva nu se împărtășește, să iasă din biserică”, femeia care crescuse pe fecioarele acelea și aducea, după rânduiala, prescuri pentru sufletele lor, le vedea pe dânsele – înfricoșat cuvânt -, că ieșind din mormânt, ieșeau și din biserică.

Văzând aceasta de multe ori, și-a adus aminte că omul lui Dumnezeu le-a oprit de la împărtășirea dumnezeieștilor Taine, pentru că nu se îndreptau. Deci, cu sârguință a venit la dânsul și, cu multă tânguire căzând la picioarele lui, i-a vestit vederea aceea de spaimă. Sfântul, milostivindu-se ca un milostiv ce era, a luat o prescură și, dându-i-o, a zis către dânsa: „Du-te și dă această prescură s-o slujească pentru dânsele și de acum nu vor fi neîmpărtășite”. Deci, s-a adus prescura aceea și a fost slujită pentru dânsele. Și strigând diaconul să iasă cei care nu se împărtășesc, ele n-au ieșit, nici nu le-a văzut femeia aceea ieșind. De aceea, credem fără îndoială că atunci când s-a luat prescura aceea slujită de Sfântul Benedict, atunci îndată ele s-au învrednicit de iertare.

Un monah oarecare din locașul sfântului, fiind stăpânit de duhul lenevirii, nu făcea canonul mănăstirii; iar omul lui Dumnezeu nu înceta a-l sfătui și nu se lenevea a-l învăța adeseori. Dar acela nu asculta, ci fără rușine se purta cu cuviosul, zicându-i să-l lase să se ducă la părinții săi. Într-o zi, supărându-se Cuviosul de rugămințile lui, i-a poruncit cu mânie să plece din mănăstire. Îndată ce a ieșit din mănăstire, în drum l-a întâmpinat un balaur mare, cu gura căscată, care voia să-l înghită. Deci a început a tremura și cu mare glas a chema pe sfinți și a zice: „Alergați, alergați, că balaurul acesta vrea să mă mănânce!”.

Alergând frații, n-au mai văzut balaurul, iar pe dânsul l-au găsit tremurând; și pipăind cu mâinile, l-au întors la mănăstire, de unde a făgăduit că nu va mai ieși; de atunci și-a ținut cuvântul.

Socotesc că nu se cade a o tăcea nici pe aceasta, pe care am auzit-o de la Ilustrie Antonie, care zice: „Un copil s-a îmbolnăvit, încât i-a căzut părul și trupul i s-a umflat, iar tatăl său l-a trimis la cuviosul și s-a însănătoșit”. Nici cele povestite mie de Peregrin, ucenicul fericitului, nu este cu dreptate a le tăcea. El mi-a spus că, într-una din zile, un datornic fiind constrâns și neavând să plătească, a alergat la cuviosul. Căzând la picioarele lui, zicea că este dator cu doisprezece galbeni și are mare nevoie de bani. Iar Cuviosul Benedict a zis cu glas blând către dânsul: „Iartă-mă frate, că nu am; dar du-te și întoarce-te după două zile”. Într-acel timp, cuviosul s-a îndeletnicit cu rugăciunea. A treia zi a venit săracul. Și era o ladă plină de legume, iar deasupra lăzii fără de veste s-au găsit treisprezece galbeni, pe care a poruncit cuviosul de i-a adus. Deci, dându-i săracului, a zis către dânsul: „Du-te, fiule, și pe cei doisprezece să-i dai împrumutătorului tău, iar unul oprește-l pentru trebuințele tale”.

Dar să ne întoarcem iarăși la început și să povestesc câte am auzit de la cei patru ucenici ai lui, despre care am pomenit la început. Era un creștin care îl zavistuia și-l vrăjmășuia pe altul. Deci, urâtorul binelui l-a îndemnat de l-a și otrăvit, bând paharul fără să știe. Dar deși n-a murit, după cum a voit acela, s-a îmbolnăvit de lepră, făcându-se vrednic de milă. Ducându-l la cuviosul, s-a făcut îndată sănătos. Căci, apucându-l cuviosul cu mâna dreaptă, toată boala de pe pielea lui a vindecat-o.

Într-acel timp, precum am spus mai sus, era foamete în Campania. Iar Benedict, credinciosul și înțeleptul econom al lui Hristos, nu înceta a împărți la cei lipsiți cele de nevoie ale trupului, până ce au sfârșit toate ale mănăstirii și nu rămăsese decât puțin untdelemn într-o sticlă. Atunci un ipodiacon, cu numele Agapit, l-a rugat să-i dea și puțin untdelemn. Iar acest dumnezeiesc bărbat, după ce a pus gând să dea și să risipească toate cele de pe pământ, ca să le găsească în cer, a poruncit să dea puținul untdelemn ce a rămas. Chelarul a zis: „Bine”, dar nu l-a dat. După puțin, a întrebat părintele pe chelar, de l-a dat. „Ba nu, a zis chelarul, că de aș fi dat și acela, după poruncă, nu rămânea nici o mângâiere fraților”.

Atunci, mâniindu-se acel preablând părinte, a poruncit fraților să arunce sticla aceea cu untdelemn afară pe fereastră, ca să nu rămână înăuntru în mănăstire nici un lucru de neascultare, și a aruncat-o. Afară era o grămadă de pietre mari și, cazând sticla peste pietre, nu s-a spart, nici nu s-a vărsat untdelemnul. Deci a poruncit iubitorul de fii s-o aducă și s-o dea ipodiaconului. Atunci, adunându-se frații, înaintea tuturor a ocărât pe monahul cel neascultător, pentru necredința și neascultarea lui.

După ce a făcut aceasta, cinstitul părinte, împreună cu toți frații, s-au rugat. În locul unde se ruga era un vas deșert, dar acoperit; și rugându-se sfântul, s-a umplut de untdelemn, încât se vărsa și tot locul l-a umplut. Aceasta văzând-o făcătorul de minuni, Părintele Benedict, a sfârșit cu rugăciunea. Iar pe necredinciosul și neascultătorul l-a sfătuit părintește, zicând: „Fiule, agonisește credință neîndoită și ascultare vrednică făgăduinței monahicești”. Iar fratele, după cuviință fiind învățat de părinte, s-a cucernicit, s-a rușinat și s-a îndreptat.

De-a pururea acest sfânt părinte adeverea sfătuirea cu minuni. Și nu era nimeni în sinodia lui care să se teamă sau să se îndoiască de făgăduințele lui sau să nu creadă cuvintelor lui, mai ales după ce au văzut într-un minut cercetarea aceasta de la Dumnezeu. Căci pentru o sticlă ce avea puțin untdelemn, li s-a dat un vas plin ce se vărsa, pentru că Dumnezeu este bogat în milă. Deci, ne închinăm numelui Său.

Într-una din zile, ducându-se cuviosul la biserica Sfântului Ioan Botezătorul, care era zidită pe munte, a ieșit în întâmpinarea lui, în chip de doctor, cel întru tot viclean, ținând cornul și un trepied. Iar sluga lui Dumnezeu, Benedict, l-a întrebat, zicând: „Unde te duci?”. Diavolul a zis: „Iată, mă duc aici la frați, să le dau curățenie”. Deci s-a dus purtătorul de semne părinte și, după obicei, și-a făcut rugăciunea, apoi, sfârșind, s-a întors repede. Duhul cel viclean, găsind un bătrân din monahii sfântului, care scotea apă, a intrat într-însul și-l muncea. Văzându-l sfântul muncindu-se fără milă, i-a dat o palmă și îndată diavolul a ieșit din bătrân.

Despre minuni se cuvine a ști, că sfinții în două feluri săvârșesc minunile: uneori prin rugăciuni, iar alteori după stăpânire. După cum zice Evanghelistul Ioan: Iar câți L-au primit pe Dânsul, le-a dat stăpânire a se face fii ai lui Dumnezeu. Deci dacă prin stăpânire sfinții sunt fii ai lui Dumnezeu, ce lucru minunat este dacă, după stăpânire, pot face și minuni? Iar cum că în aceste două chipuri sfinții lucrează minuni, mărturisește Apostolul Petru, care a înviat pe Tavita cea moartă prin rugăciune și care pe Anania și pe Safira, care au mințit, mustrându-i numai, îndată au murit. Deci, în aceste două chipuri adevărata slugă a lui Dumnezeu, Benedict, a făcut minunile.

Ascultați și alte minuni ale lui. Era un arian cu neamul got și cu numele Talaș, căci goții mai toți erau arieni. Acesta, în vremea craiului Totila al goților, de care s-a vorbit mai sus, s-a aprins de groaznică mânie asupra celor îmbunătățiți ai Sfintei Biserici și cu asprime, când vedea un creștin, ori cleric, ori monah, într-un minut îl tăia. Deci într-una din zile, găsind pe un oarecare sătean, îl muncea și-l bătea cu nemilostivire. Dar nesuferind săteanul și căutând barbarul și cumplitul got lucrurile lui, săteanul, ca să se izbăvească, a zis că le-a dat lui Benedict, robul lui Dumnezeu. Atunci Talaș a început a-l munci și a poruncit de i-a legat mâinile cu curele și l-a pus să alerge înaintea calului, ca să-l ducă să-i arate cine este Benedict acesta; și l-a dus la mănăstire. Deci a aflat pe cuviosul înaintea ușii chiliei sale, șezând și citind. Și a zis săteanul: „Acesta este Benedict”. Iar gotul cel mândru, aprins de mânie, cu căutătură sălbatică căuta la cuvios, socotind să-l înfricoșeze. Apoi, cu glas mare și barbar, îi zise cuviosului: „Scoală-te, repede și dă-mi lucrurile acestuia, care le-ai luat”. Iar cuviosul îndată și-a ridicat ochii din carte și, văzând pe preaînrăitul Talaș și împreună cu dânsul și pe sătean legat, îndată a făcut o minune mai presus de toate. Căci îndată ce și-a aruncat ochiul cel de Dumnezeu luminat la cel legat, i s-au dezlegat curelele și au căzut.

Aceasta văzând-o Talaș, s-a cutremurat și a căzut la pământ; apoi și-a pus capul la cinstitele picioare ale omului lui Dumnezeu și cerea binecuvântare. Iar cuviosul, fără a se scula din locul său, chemând pe frați, a poruncit: „Luați-l pe acesta și dați-i să mănânce”. Atunci Talaș ticălosul, venindu-și în sine și cunoscându-și greșeala și mărturisind-o, asculta cele ce sfințitul părinte îi zicea ca să se lase de o asprime și neomenie ca aceea. Și astfel, Talaș cu alt gând și cu mare umilință s-a întors de la mănăstire, zdrobit și smerit cu duhul; și nimic n-a mai cerut de la săteanul pe care omul lui Dumnezeu, numai căutând spre el cu vederea, l-a dezlegat. Deci adevărat este ce am zis, că, cei care-L slujesc cu îndrăzneală pe Atotputernicul Dumnezeu, uneori fac minuni prin stăpânire, iar alteori prin rugăciune. Iată că această minune era din stăpânire, ca și cealaltă, despre care am zis mai sus. Iar câte minuni a făcut prin rugăciune, am spus multe și încă voi mai spune și aceasta.

Într-o zi cuviosul s-a dus la țarină, împreună cu frații. Iar un lucrător de pământ, ținând în brațele sale trupul fiului său, care atunci cu puțin mai înainte murise, a venit la mănăstire, plângând și căutând pe luminatul părinte Benedict. Înștiințându-se că este la țarină și lucrează cu frații și că va zăbovi acolo, a lăsat trupul înaintea porții mănăstirii și a alergat la cuviosul, în ceasul în care el lăsase lucrul și venea la mănăstire cu frații. Pe acesta văzându-l tatăl copilului celui mort, a început a striga cu lacrimi către cuviosul și a zice: „Dă-mi pe fiul meu! Dă-mi pe fiul meu!”. Iar cuviosul, înspăimântându-se de cuvânt, a zis către dânsul: „Omule, dar eu am luat pe fiul tău?”. Acela zise: „A murit fiul meu, cinstite părinte, deci vino de-l înviază!”.

Auzind acestea Sfântul Benedict, făcătorul de minuni, și întristându-se tare, a zis: „Duceți-vă, fraților, duceți-vă. Aceste lucruri nu sunt ale noastre, ci ale Sfinților Apostoli! Ce voiți a ne încărca cu sarcini pe care nu le putem ridica?”. Iar tatăl celui mort tot aștepta și-l ruga, adeverind și jurându-se că nu va pleca, până nu va învia pe fiul său. Cuviosul l-a întrebat, zicând: „Unde este trupul copilului?”. Tatăl a răspuns: „La poarta mănăstirii, cinstite părinte”. Ducându-se sfântul acolo cu frații, și-a plecat genunchii la rugăciune și a lăsat cinstitul cap peste trupul copilului. Apoi s-a sculat, și-a ridicat mâinile la cer și a zis: „Doamne, Dumnezeule, nu căuta la păcatele mele, ci la credința omului acestuia, care se roagă și cere să i se învie fiul. Deci, trimite în trupul acesta, sufletul pe care L-ai luat!”. Dar nu se sfârșise rugăciunea și sufletul a intrat în trup. Apoi tot trupul copilului s-a cutremurat și acesta pipăia cu mâna, încât toți cei de față, văzând o minune înfricoșată ca aceasta făcută de sfântul, s-au minunat. Deci, apucându-l de mână, l-a dat viu tatălui său. Această minune nu era în puterea lui, dar s-a rugat și a cerut ca s-o poată face.

Dar sunt unele lucruri care câteodată le cer sfinții de la Dumnezeu și nu le capătă. Cine este, în această viață, mai sus decât Pavel? Dar și acesta de trei ori a rugat pe Domnul pentru neputința trupului lui și nu l-a auzit, neputând dobândi lucrul pe care îl dorise. Să vă povestesc și despre cinstitul Părinte Benedict care a voit un lucru și nu l-a putut săvârși.

Fericitul avea o soră cu numele Scolastica, sfințită din tinerețe, prin bunăvoința puternicului Dumnezeu. Ea avea obiceiul a veni odată pe an la fericitul său frate. Deci se pogora cuviosul cu ucenicii săi acolo aproape, lângă poarta mănăstirii, la o casă ce o făcuse pentru aceasta și vorbeau. Mergând într-o zi în casa aceea, după obicei au petrecut toată ziua în sfințite cuvinte și în povestirile Scripturilor cele de Dumnezeu insuflate. Iar după ce s-a făcut seară, au șezut și au mâncat. Apoi, mâncând și vorbind din Sfintele Scripturi, au întârziat, trecând cea mai mare parte a nopții; atunci sfințita fecioară și soră după trup a sfântului, a cerut: „Te rog, fratele meu, să nu lăsăm noaptea aceasta, ci să se facă ziuă vorbind despre cereasca bucurie și despre veșnica viață”.

Fericitul a zis către dânsa: „Ce zici, soro? Eu nu pot să rămân afară de chilia mea”. Și era atât de bună vreme și senin, încât nu se vedea nor. Iar sfânta fecioară, văzând că nu s-a înduplecat fratele său la rugămintea ei, și-a încleștat degetele mâinilor, le-a pus pe masă și, plecându-și capul peste mâini, ruga pe Atotputernicul Dumnezeu. Îndată ce și-a ridicat capul de pe masă, s-au făcut atâtea fulgere și tunete și s-a pogorât atâta ploaie, încât nici fratele său, nici sinodia lui nu puteau să se ducă la mănăstire și nu putea nici a ieși peste pragul casei. Aceasta s-a făcut pentru rugăciunea surorii sfântului și pentru lacrimile pe care le-a vărsat, rezemându-și capul pe masă.

Sfântul Benedict, socotind și văzând că era cu neputință a se duce la mănăstire, după cum voia și zicea, pentru tulburarea cea mare a fulgerelor și a tunetelor și pentru potopul acelei ploi, s-a întristat și a zis către sora sa: „Să te ierte Atotputernicul Dumnezeu, soro! Ce este aceasta ce ai făcut?”. Ea a răspuns: „Eu te-am rugat și nu m-ai ascultat; am rugat pe Domnul și El m-a ascultat. Acum ieși, dacă poți, iar pe mine lasă-mă și du-te la mănăstire”. Deci, rămânând sfântul fără voia lui, toată noaptea aceea a petrecut-o priveghind în cuvintele vieții veșnice și în povestirile Sfintelor Scripturi. Aceasta am spus-o ca să arăt că sfântul a voit să facă un lucru, dar n-a putut; căci, cum am zis, sunt lucruri pe care uneori le cer sfinții de la Dumnezeu și nu le capătă. Deci dimineața, cinstita fecioară s-a dus la chilia sa, iar omul lui Dumnezeu la mănăstire.

După trei zile, stând sfântul în chilia sa, și-a ridicat ochii în văzduh și a văzut sfântul suflet al cuvioasei sale surori că ieșise din trup în chip de porumbel și se suia la cele cerești. Bucurându-se de atâta slavă a surorii sale, a dat mulțumiri, laude și cântări Atotputernicului Dumnezeu, iar sfârșitul ei l-a arătat fraților, pe care i-a trimis îndată să aducă în mănăstire încuviințatul și cinstitul ei trup și să-l îngroape în mormântul pe care îl pregătise pentru sine. Căci mintea lor fiind unită una cu alta totdeauna în Sfântul Duh, întru tot sfintele lor trupuri nici îngroparea n-a putut a le despărți.

Într-altă vreme, Servant, diaconul și egumenul mănăstirii ce se află în părțile Campaniei și care era zidită de Liberiu, patriciul de atunci, a venit la fericitul Părinte Benedict pentru cercetare, după cum avea obicei, că și el era plin de cereasca învățătură. Deci, adăpându-se cu cuvintele cele curgătoare de miere ale vieții veșnice, se împărtășea de preadulcea mâncare; și dorind de cereasca patrie cu dor foarte mare, se desfăta cu acestea de-a pururea. Iar când trupul cerea hrana simțită, mânca oftând; iar când vremea cerea să se liniștească, Sfântul Părinte Benedict se suia în foișorul său, asemenea și Servant se ducea în casele cele dedesubt. Lângă foișor era altă locuință, în care ședeau doi ucenici. Dar Sfântul Benedict, sluga lui Dumnezeu, încă dormind frații, sculându-se la rugăciune, stând la fereastră și rugând pe Atotputernicul Dumnezeu; atunci, fără de veste, noaptea a văzut că s-a arătat din cer o lumină mare, încât a fugit întunericul nopții și de lumina cea mare atât s-a luminat noaptea, încât covârșea și lumina zilei.

În ceasul acelei vedenii a urmat o minune, precum însuși părintele a povestit pe urmă. Căci zicea că a văzut toată lumea și pe toți oamenii pământului adunați, ca sub o rază a soarelui. Și, căutând la acea strălucire a luminii, a văzut sfântul suflet al lui Gherman, episcopul de la Capua, într-un cerc de foc, fiind luat la cer de sfinții îngeri. Atunci, cinstitul Părinte Benedict, vrând să facă părtaș și martor al acestei înfricoșate vederi pe Servant diaconul, l-a strigat cu glas tare, de două și de trei ori. Iar acela, tulburându-se de neobișnuitul glas al părintelui, s-a suit înspăimântat în foișor în fugă și a văzut ceea ce era. Însă nu toată vederea, ci puțină parte a luminii aceleia. Înspăimântându-se de minunea aceasta, omul lui Dumnezeu, Benedict, i-a povestit pe larg toate câte a văzut. Și îndată a trimis la cetatea Cașin, la preasîrguitorul bărbat Teoprov, ca să se ducă la cetatea Capua să se înștiințeze de cele despre episcopul Gherman și să-i vestească. De acolo i-a vestit că a murit. Și, cercetând cuviosul, s-a înștiințat că în ceasul în care el a văzut suirea la cer, s-a făcut sfârșitul lui Gherman.

Cu bucurie încă aș fi povestit și multe altele despre cinstitul acesta bărbat, Benedict, dar le trec, căci voiesc să povestesc și faptele altor sfinți. Dar aceasta voiesc a se ști că, pe lângă minunile cu care s-a slăvit în lumea aceasta, acest om al lui Dumnezeu s-a slăvit și a strălucit nu puțin și cu învățătura cuvântului. Căci el a rânduit canoanele și pravilele monahilor cu aleasă deslușire și cu cuvânt luminos. Ale lui obiceiuri și viață, cine voiește să le știe cu dinadinsul, citind alcătuirea pravilei lui, adică a tipicului, va înțelege. Căci sfântul acesta după cum a trăit, așa a și învățat și după cum a trăit el, așa și pe ceilalți i-a învățat a petrece.

În anul în care avea să se ducă de-a pururea pomenitul dintru această vremelnică viață și să meargă către Dumnezeu, a vestit ucenicilor celor împreună cu dânsul și celor depărtați, despre ziua sfântului său sfârșit. Celor de față le-a zis să păzească în taină câte au auzit, iar celor ce lipseau le-a vestit ce fel de semn se va arăta, când va ieși sufletul lui. Mai înainte cu șase zile de lăudatul lui sfârșit a poruncit de i-au deschis mormântul și îndată, i-a venit o fierbințeală groaznică și, din covârșitoarea aprindere, se împuținau puterile sufletului. Și văzându-se din zi în zi că slăbește și se usucă, din aprinderea cea mare, în a șasea zi a zis de l-au ridicat și l-au dus în biserică.

Acolo s-a împărtășit cu stăpânescul Trup și Sânge. Stând în mijlocul ucenicilor și sprijinindu-se de dânșii, fiind cu totul slab, s-a întors spre răsărit și, înălțând mâinile la cer și rugându-se, sfințitul și preacuratul său suflet s-a suit, odată cu rugăciunea, în cer și s-a dat Domnului. Într-acea zi la doi din frați, din care unul se liniștea în chilia sa, iar altul locuia departe, li s-a arătat o descoperire asemenea. Au văzut amândoi că era un drum de la chilia sfântului ce ajungea până la cer, așternut tot cu mătăsuri. Și spre răsărit ardeau făclii nenumărate, zeci de mii, rânduri, rânduri, după rânduiala, toate aprinse. Și iată un bărbat îmbrăcat în alb și luminos la față, stând deasupra, îi întreba pe dânșii, zicând: „Știți al cui este drumul acesta, pe care îl priviți minunându-vă?”. „Nu știm, au răspuns ei”. Cel îmbrăcat în alb a zis iarăși: „Aceasta este calea pe care Benedict, iubitul lui Dumnezeu, se suie la cer”. Atunci au înțeles sfârșitul sfântului. Căci precum au văzut ucenicii care erau de față, tot asemenea au văzut și cei depărtați semnul de care le-a spus sfântul. Și s-a îngropat sfântul lui trup în biserica Sfântului Ioan Botezătorul pe care sfântul o zidise în locul jertfelnicului lui Apolon, pe care l-a surpat, precum mai înainte am zis.

În peștera ce este la pârâu, în care a locuit mai înainte cuviosul, cei ce se apropie cu credință până astăzi, au mare dar de minuni. Căci minunea care voiesc a o povesti, s-a făcut acolo în peșteră. O femeie a înnebunit și umbla prin munți, prin râpi și pe câmpii ziua și noaptea și rătăcea; apoi dormea unde o ajungea somnul. Într-o zi, pe când rătăcea și umbla ici și colo în pustie, s-a dus fără a ști, fiind povățuită de Dumnezeu, și a intrat în peștera cuviosului, unde a înnoptat și a rămas acolo înăuntru. Când s-a făcut ziuă a ieșit atât de sănătoasă încât, toți câți o vedeau, ziceau că niciodată n-a fost nebună. Și astfel a rămas sănătoasă până la sfârșitul vieții, întru cinstea sfântului și întru slava lui Dumnezeu, Căruia se cuvine toată cinstea și închinăciunea, totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Pavel cel Simplu (Secolul al IV-lea)

foto preluat de pe doxologia.ro
articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Pavel cel Simplu

Cuviosul Pavel cel Simplu a fost un călugăr ucenic al sfântului Antonie cel Mare (prăznuit la 17 ianuarie) în pustia Egiptului în secolul al IV-lea.

Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 7 martie.

Cel între sfinți părintele nostru Pavel, supranumit cel simplu, era plugar, un om cu totul de rând, dar lipsit de răutate și de prefăcătorie, ca nimeni altul.

Avea însă o soție înrăutățită și desfrânată, fără ca el să știe lucrul acesta multă vreme.

Într-una din zile, venind el de la țarină pe neașteptate, în afară de vremea obișnuită, așa cum se întâmplă câteodată, a găsit pe soția lui necinstindu-i casa cu un bărbat străin.

Atunci zâmbind plin de blândețe le-a zis:

Bine, bine, nu-mi pasă de ce faceți, martor iau pe Iisus Hristos; de acum înainte nu vreau să o mai văd înaintea ochilor; a ta să fie și ea și copiii ei, iar eu mă voi duce și mă voi face monah.

Și îndată lăsând toate și bine rânduindu-le, a plecat la fericitul Antonie și bătând la ușa acestuia, fericitul Antonie a ieșit și i-a zis:

Cine ești, frate, și ce cauți aici?

Iar el i-a răspuns:

Sunt un străin și am venit la tine să mă fac monah.

Iar sfântul i-a zis:

Bătrân fiind de șaizeci de ani, nu poți să te faci monah și nici să înduri necazurile și strâmtorarea pustiei. Mai degrabă du-te la chinovie; acolo ai să găsești din belșug cele necesare trupului și vei putea să petreci fără prea multă oboseală cu cei de acolo. Căci frații vor ajuta neputința ta, fiindcă eu stau singur și mănânc doar la cinci zile o dată și atunci chiar rămânând mai mult flămând.

Dar Pavel nu suferea să audă acestea de la bătrân, ci se sârguia să rămână împreună cu el.

Și sfântul neputând să-l alunge, închizând ușa colibei, l-a lăsat afară timp de trei zile, neieșind ca să-l vadă.

Iar Pavel a rămas flămând și nu s-a depărtat.

În ziua a patra însă sfântul având trebuință neapărată să iasă afară, deschizând ușa și găsindu-l pe Pavel lângă ușa colibei, i-a zis:

Du-te, bătrâne, de aici, nu mă sili, căci nu poți să rămâi împreună cu mine.

Dar Pavel i-a răspuns:

Îmi este cu neputință să mă duc într-altă parte.

Atunci sfântul văzându-l că nu are nici traistă, nici pâine, nici apă, nici vreun lucru oarecare, i-a zis:

Dacă vei da dovadă de ascultare și vei împlini fără lenevire și fără murmur cele ce vei auzi de la mine, vei putea și aici să te mântuiești; dar dacă nu vei face acestea, pentru ce atunci te mai obosești și nu te întorci acolo de unde ai venit?

Iar Pavel răspunzând a zis:

Toate câte îmi vei spune, cu râvnă le voi face.

Și sfântul i-a zis:

ridică-te deci și roagă-te, până mă voi duce înăuntru, ca să-ți aduc de lucru.

Fericitul Antonie intrând în peșteră, îl supraveghea printr-o mică ferestruică; și Pavel a stat nemișcat la rugăciune o săptămână întreagă, fiind ars de arșița soarelui.

Sfântul Cuvios Pavel cel Simplu (Secolul al IV-lea)  - foto preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Cuvios Pavel cel Simplu (Secolul al IV-lea) – foto preluat de pe doxologia.ro

După aceasta, sfântul Antonie ieșind afară și luând ramuri de finic, i-a zis:

ia și împletește din ramurile acestea, așa cum mă vezi că împletesc eu.

Și bătrânul a împletit până la al nouălea ceas un șirag de cincisprezece stânjeni, cu multă osteneală.

Dar sfântul i-a zis:

rău ai împletit! Desfă ce-ai împletit și împletește din nou.

Și Pavel a stat nemâncat timp de șapte zile.

Sfântul Antonie făcea acestea pentru ca Pavel să se nemulțumească și să plece de acolo.

Dar Pavel, despletind șiragul cu îndelungă-răbdare și cu osârdie și împletindu-l din nou cu multă luare aminte, fără să cârtească și fără să se tulbure, a uimit pe sfânt.

Pentru aceasta, către apusul soarelui, atins adânc fiind de purtarea lui Pavel, i-a zis:

Bătrânelule, vrei să mâncăm o bucată de pâine?

Iar Pavel a răspuns:

cum crezi, părinte!

Și lucrul acesta l-a înmuiat iarăși pe sfântul; și punând masa, a așezat pe ea patru bucăți de pâine, de câte șase uncii fiecare (aproape 200 grame) și a înmuiat pentru dânsul una, iar pentru bătrân trei.

Și sfântul Antonie începând un psalm, ca și întru acesta să-l încerce pe Pavel, l-a cântat, repetându-l de două ori.

Iar Pavel cu mai multă osârdie se ruga împreună cu sfântul.

Apoi, sfântul i-a zis lui Pavel:

stai la masă și ia aminte să nu te atingi de cele puse înainte.

Și îndeplinind și această poruncă, sfântul i-a zis:

acum ridică-te, fă-ți rugăciunea și culcă-te.

Iar acela neatingându-se câtuși de puțin de hrană, a făcut ceea ce i s-a poruncit.

Către miezul nopții, sfântul Antonie ridicându-se pentru rugăciune, a sculat și pe Pavel și a prelungit rugăciunea până la ceasul al nouălea din zi.

Când s-a făcut seară, sfântul Antonie luându-și înainte o bucată de pâine, de alta nu s-a mai atins.

Iar Pavel, mâncând încet mai avea încă din pâinea din care mânca.

După ce a mâncat toată bucata de pâine, Antonie i-a zis:

Bătrânule, mai mănâncă și altă bucată de pâine.

Dar Pavel i-a răspuns:

dacă vei mânca și tu, atunci și eu voi mânca.

Sfântul Antonie a zis:

mie îmi este de ajuns pentru că sunt monah.

Dar Pavel a zis:

pentru că și eu vreau să ajung monah, îmi este de ajuns și mie.

Iar după ce au adormit puțin, sculându-se au început din nou să cânte.

Când s-a făcut ziuă, l-a trimis să umble în pustiu și să se întoarcă abia după trei zile.

După ce a făcut și aceasta, venind niște frați la sfântul Pavel căuta să vadă ce trebuie să facă.

Și sfântul i-a zis:

slujește pe frați în tăcere și să nu guști nimic, până ce vor pleca.

Și au trecut zile fără ca Pavel să guste ceva.

Iar frații îl întrebau:

pentru ce nu vorbești?

Și, pentru că el nu răspundea, sfântul i-a zis: vorbește fraților; și a început să vorbească.

Într-una din zile aducând cineva sfântului un urcior cu miere, sfântul Antonie a vărsat mierea pe pământ.

După ce a făcut aceasta, sfântul a zis lui Pavel:

adună mierea strop cu strop și vezi ca nu cumva ceva din ea să rămână fără să poată fi folosită.

Și făcând aceasta nu s-a tulburat și nu s-a schimbat câtuși de puțin.

O altă dată i-a poruncit sã scoată apă și toată ziua să o verse fără de folos.

Și altădată, iarăși, desfăcându-i îmbrăcămintea, i-a poruncit să și-o coasă cu îngrijire la loc.

Când sfântul l-a văzut că săvârșește fără șovăială, fără murmur și fără să fie împiedicat de ceva tot ceea ce-i poruncește, i-a zis:

Uite, frate, dacă poți să faci în fiecare zi așa, atunci să rămâi cu mine; iar dacă nu, du-te de unde ai venit!

Și Pavel a zis lui:

dacă mai ai și altele să-mi arăți, nu știu dacă le voi putea face, dar toate cele pe care le-am văzut până acum, pe toate cu ușurință le fac.

O astfel și atât de mare ascultare și umilință a dobândit fericitul Pavel, încât a primit har împotriva demonilor ca să-i alunge pe dânșii.

Iar marele Antonie, încredințându-se despre el, l-a ținut cu sine o vreme oarecare.

Apoi, făcându-i o chilie l-a așezat în ea, ca să cunoască toate vicleșugurile demonilor și să se lupte acolo cu ei.

Deci, petrecând un an întreg în singurătatea lui și dovedindu-se a fi făcător de minuni și slujind cu vrednicie lui Dumnezeu, s-a mutat după aceea către cereștile locașuri.

Viața sfântului Pavel cel Simplu este povestită de Paladie în Istoria lausiacă, capitolului 22.

Marcu Ascetul (Secolul al V-lea sau al VI-lea)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; basilica.ro; ziarullumina.ro

(articol în curs de editare)

 

Marcu Ascetul

Cinstitul și de Dumnezeu-purtătorul părintele nostru Marcu Ascetul a fost unul din marii sfinți părinți duhovnicești ortodocși în secolul al V-lea sau al VI-lea.

Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă se face în 5 martie.

Biografia sfântului Marcu este puțin cunoscută și a făcut de-a lungul timpului obiectul numeroase ipoteze.

Sinaxarele îl confundă în general cu Marcu din pustia Chiliilor (Egipt), cel care cunoștea Scripturile pe de rost și căruia un înger venea să-i aducă Sfânta Împărtășanie, și care este pomenit și de Paladie în Istoria lausiacă (18, 25).

Alții îl identifică cu Marcu din Penthucla în Palestina, pomenit de Ioan Moshu în cartea sa “Limonariu” (cap. 13), sau cu Marcu al Aretuselor (prăznuit la 29 martie) sau cu Marcu Atenianul (prăznuit și el la 5 martie).

Autori mai recenți îl identifică cu superiorul unei mănăstiri din Asia Mică (poate apropiată de Tars) în secolul al V-lea.

Se cunosc puține lucruri despre viața acestui mare Părinte al Bisericii.

Cuviosul Marcu a trăit în jurul anilor 430.

A fost, se pare, ucenic al sfântului Ioan Gură de Aur și s-a distins prin faptul că a avut o perfectă cunoaștere a Vechiului și a Noului Testament.

Mai apoi deveni călugăr în apropiere de Ancira, în Asia Mică, și este stareț până când, dorind viață pustnicească mai intensă în lupte duhovnicești, se retrage în pustie, unde rămâne până la moartea sa, către vârsta de o sută de ani.

Sfântul Cuvios Marcu Pustnicul (Secolul al V-lea sau al VI-lea) - foto preluat de pe ziarullumina.ro

Sfântul Cuvios Marcu Pustnicul (Secolul al V-lea sau al VI-lea) – foto preluat de pe ziarullumina.ro

 

Viața Sfântului Cuvios Marcu Pustnicul

articol preluat de pe basilica.ro

Acest sfânt fiind iubitor de osteneală întru toate, s-a dat pe sine totodată, și cercetării Sfintelor Scripturi și a ajuns la desăvârșirea cea mai înaltă în sihăstrie și în virtute.

Mărturie despre acestea sunt scrierile rămase de la el (în Filocalia românească, volumul 1), care sunt pline de tot felul de învățătură și de folos; și lucrarea minunilor i-a fost încredințată de Mântuitorul Hristos.

Dintre minunile acestea este nevoie să istorisim aici una: pe când sfântul se găsea odată în curte și se cerceta pe sine însuși, a venit la dânsul o hienă sălbatică, aducând cu sine pe puiul ei care era orb și într-un chip umilit s-a rugat de sfânt să se milostivească de ea și să vindece orbirea puiului ei.

Iar sfântul scuipând asupra ochilor celor bolnavi și rugându-se, i-a dat vederea. După câteva zile hiena i-a adus o piele mare de berbec ca mulțumire pentru că i-a vindecat puiul. Dar sfântul nu a primit-o, până ce hiena nu i-a făgăduit că pe viitor nu va mai ataca oile săracilor. Dacă sfântul era atât de milostiv față de firea celor necuvântătoare, cât de milostiv trebuie sã era față de oameni, cărora însăși părtășia firii le cere să fie plini de îndurare?

Atât de mare era curăția sfântului, încât preotul mănăstirii spunea sub jurământ că el nu a dat niciodată Sfintele Taine monahului Marcu; ci, ori de câte ori acesta venea să se împărtășească, era împărtășit de un înger, căruia i se vedea numai mâna din cot, ținând lingurița, când sfântul se împărtășea. Sfântul se depărtase de toate grijile și zgomotele lumii când era în vârstă de patruzeci de ani; și petrecând întru sihăstrie șaizeci de ani, s-a mutat către Domnul. Era mic de statură, spânatic la barbă și avea capul luminat pe dinlăuntru de harul Duhului Sfânt.

Troparul, glas 1:

Locuitor pustiului, înger în trup şi de minuni făcător te-ai arătat, purtătorule de Dumnezeu, Părintele nostru Marcu. Cu postul, cu privegherea şi prin rugăciune primind daruri cereşti, tămăduieşti pe cei bolnavi şi sufletele celor ce aleargă la tine cu credinţă. Slavă Celui Ce ţi-a dat ţie putere; Slavă Celui Ce te-a încununat pe tine; Slavă Celui Ce lucrează prin tine tuturor tămăduiri.

 

Posteritatea

Scrierile sale referitoare la subiecte ca legea duhovnicească, pocăința, sunt considerate printre cele mai importante în literatura Bisericii.

Aceste lucrări au fost lăudate de însuși Patriarhul Fotie cel Mare.

În mediile monastice bizantine din secolele X-XIV circula un dicton care spunea: «Vindeți tot și cumpărați pe Marcu» – cu referință nu la Evanghelistul Marcu, ci la cuviosul părintele filocalic Marcu Ascetul.

 

Scrieri

Marc Ascetul a scris mai multe lucrări, dintre care patru au fost publicate în Filocalia sfântului Nicodim Aghioritul:

- Despre legea duhovnicească, în 200 de capete – “(…) vrea să explice cum se înțelege și cum trebuie împlinită legea duhovnicească de care vorbește Ap. Pavel (Romani 7, 14). Această lege duhovnicească cuprinde idealul desăvârșirii morale și diferitele capete înfățișează tot cercul datoriilor morale ale omului.”

- Despre cei ce cred că se îndreptează din fapte sau Despre aceia care socotesc că se îndreptățesc din fapte – „După cum arată cuvintele de la sfârșit și o traducere siriacă, această scriere a fost la început una cu cea de mai înainte.”

- Despre Botez, sau mai precis: „Răspuns celor ce se îndoiesc despre dumnezeiescul botez” – „Este o înfățișare a efectelor botezului, în forma unui dialog. E dezbătută întrebarea dacă botezul șterge cu totul păcatul, sau mai lasă ceva din el, care trebuie șters prin silințe proprii. Botezul, declară Marcu Ascetul, are un efect desăvârșit, întrucât el nu numai șterge păcatul, ci și împărtășește pe Duhul Sfânt. Cel ce zice: „Văd altă lege în mădularele mele, care se împotrivește legii duhului meu” (Rom. 7, 23), nu e cel botezat, ci cel nebotezat încă. Dar lupta e necesară necontenit și după aceea. Căci harul primit la botez nu-l face pe om neschimbăcios. Acest har e numai puterea dată omului de a rămânea ferit de păcat. Dacă el nu pune în lucrare această putere, prin păzirea poruncilor, cade iarăși în păcat, dar nu în al lui Adam, ci în al său propriu: „Nu spunem că tot omul, care a fost botezat și a primit harul, este după aceea neschimbabil și nu mai are lipsă de pocăință, ci că de la botez, prin darul lui Hristos, ni s’a dăruit harul deplin al lui Dumnezeu spre împlinirea tuturor poruncilor. Deci orice om, care l-a primit în chip tainic și nu împlinește poruncile, în măsura lipsei pe care n’o împlinește e biruit de păcat, care nu este al lui Adam, ci al celui neglijent, întrucât, luând puterea de a lucra, nu împlinește lucrul.”

- Epistola către Nicolae monahul sau Sfaturi folositoare de suflet către Nicolae – Este o epistolă prin care Marcu răspunde la o scrisoare a ascetului Nicolae din Ancira, un tânăr prieten și ucenic al său, după ce el s’a retras din Ancira în pustie și nu-i mai poate da sfaturi cu grai viu ca mai înainte. Ca cel mai bun mijloc pentru a-și stăpâni patimile îi recomandă gândul statornic la binefacerile lui Dumnezeu, dintre cari cea mai mare este Întruparea și suferințele purtate de Hristos pentru noi. Cele trei rele cari amenință necontenit sufletul sunt: uitarea, lenea și neștiința sau ignoranța. Împotriva lor trebuie să se lupte cu: amintirea binefacerilor lui Dumnezeu, râvna și cunoștința luminată.”

Aceste patru scrieri ale sfântului Marcu au fost traduse în limba română de părintele Dumitru Stăniloae, și publicate în Filocalia românească, volumul 1.

În limba franceză, scrierile sfântului Marcu au fost traduse și publicate în mai multe ediții:

- în n° 41 al colecției « Spiritualité orientale » (Abbaye de Bellefontaine) – cu o introducere de Kallistos Ware

- în volumele 445 și 455 ale colecției « Sources chrétiennes »

- în Philocalie

Sfântul Cuvios Marcu Pustnicul (Secolul al V-lea sau al VI-lea) - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Sfântul Cuvios Marcu Pustnicul (Secolul al V-lea sau al VI-lea) – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Învățătura teologică și duhovnicească

Botezul – temelia vieții duhovnicești

Pentru Sfântul Marcu Ascetul, temelia vieții înnoite în Hristos, a vieții spirituale este, într-un sens foarte concret, botezul.

Botezul așează în om o realitate cu totul nouă: prin acesta, Hristos însuși se sălășluiește în adâncul inimii omului, ca stăpân al ei, și aruncă afară “tot duhul rău și necurat care se ascunde (…) în inima lui“, pentru ca omul “să nu mai fie de acum fiu al trupului, ci moștenitor al Împărăției Tale“, după cum se spune în slujba Botezului.

Pentru a vorbi despre om, Marcu Ascetul folosește imaginea Templului de la Ierusalim, spunând:

Iar templul este lăcașul sfânt al sufletului și al trupului, care e zidit de Dumnezeu. În sfârșit, altarul este masa nădejdii așezată în acest templu. Pe ea se aduce către minte și se jertfește gândul întâi-născut al fiecărei întâmplări, ca un animal întâi-născut adus ca jertfă de ispășire pentru cel ce-l aduce, dacă-l aduce neîntinat.”

Dar și acest templu are un loc în partea dinăuntru, a [în spatele] catapetesmei. Acolo a intrat Iisus pentru noi ca Înaintemergător (Evrei 6, 20), locuind de la botez în noi, “afară numai dacă nu suntem creștini netrebnici” (II Corinteni 13, 5). Acest loc este încăperea cea mai dinăuntru, mai ascunsă și mai sinceră a inimii, încăpere care, dacă nu se deschide prin Dumnezeu și prin nădejdea rațională și înțelegătoare, nu putem cunoaște în chip sigur pe Cel ce locuiește în ea și nu putem ști de-au fost primite jertfele de gânduri sau nu. [...]” (Marcu Ascetul, Despre Botez, p. 287).

Marcu redă în amănunt această imagine a omului ca templu, faptul esențial rămânând însă acela că prin botez, Hristos Se sălășluiește în chip real în adâncul inimii omului. Acolo, El bate la poarta inimii, prin Har, și așteaptă să I se deschidă, potrivit imaginii din Apocalipsă (3, 20-22):

Iată, stau la ușă și bat; de va auzi cineva glasul Meu și va deschide ușa, voi intra la el și voi cina cu el și el cu Mine.
Celui ce biruiește îi voi da să șadă cu Mine pe scaunul Meu, precum și Eu am biruit și am șezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui.
Cine are urechi să audă ceea ce Duhul zice Bisericilor!

 

Legea duhovnicească, poruncile, virtutea

Începând să lucreze, după primirea harului Botezului, poruncile dumnezeiești, omul începe să intre în logica Legii duhovnicești, care nu este cea a trupului, care nu este logica lumii acesteia și care poate chiar să se afle uneori în opoziție cu legile exterioare.

În realitate, omul urmează logica Legii duhovnicești (spirituale) nu pentru că e logică – e o lege a dragostei, și dragostea nu este logică -, ci mai ales pentru că un lucru tainic, ceva dinăuntrul lui – credința – îl împinge să o facă.

Apoi, omul care a împlinit porunca va continua să o facă pentru că a gustat pacea care vine din urmarea poruncilor dumnezeiești:

Domnul e ascuns în poruncile Sale, și cei ce-L caută pe El Îl găsesc pe măsura împlinirii lor [pe măsură ce le împlinesc].”
Nu zice: “Am împlinit poruncile și n-am aflat pe Domnul!” Căci ai aflat adeseori cunoștința împreunată cu dreptate, cum zice Scriptura. Iar cei ce-L caută pe El cum se cuvine vor afla pace.”

Pacea este izbăvirea de patimi. Dar ea nu poate fi aflată fără lucrarea Duhului Sfânt.”
(Despre legea duhovnicească, 191-193, p. 252.)

Apoi avertizează:

Altceva este împlinirea poruncii și altceva este virtutea, chiar dacă acestea se prilejuiesc una pe alta.”

Împlinirea poruncii stă în a împlini ce s-a poruncit; iar virtutea, în a plăcea adevărului ceea ce s-a săvârșit [în conformitatea faptei cu adevărul]” (Despre legea duhovnicească, 194-195.)

Și tot astfel:

Este o poruncă restrânsă [care se adresează unora] și este alta cuprinzătoare [care se adresează tuturor]. Prin cea dintâi se poruncește să dăm o parte din ceea ce avem celui ce n-are; printr-a doua se poruncește lepădarea de toate avuțiile.”

Este o lucrare a harului, necunoscută celui slab de minte [începător]; și este altă lucrare, a păcatului, care seamănă cu adevărul. Dar e bine să nu cercetăm prea stăruitor aceste lucruri, ca să nu rătăcim. Ci toate să le aducem, prin nădejde, lui Dumnezeu, căci El știe folosul amândurora.”

Cel ce vrea să străbată marea spirituală rabdă îndelung, cugetă smerit, veghează și se înfrânează. De se va sili să treacă fără acestea patru, se va tulbura cu inima, dar de trecut nu le va putea trece.” (Despre îndreptarea prin fapte 27-29, p. 257)

Metode de luptă împotriva celor trei uriași: uitarea, neștiința, nepăsarea

În “Epistola către Nicolae Monahul“, Marcu Ascetul atrage atenția asupra celor trei uriași puternici de care se folosește Cel Rău:

“[...] neștiința, maica tuturor relelor; uitarea, sora împreună-lucrătoare și slujitoarea ei; și nepăsarea trândavă, care țese veșmântul și acoperământul norului negru așezat peste suflet și care le sprijină pe amândouă, le întărește, le susține și sădește în sufletul cel fără de grijă răul înrădăcinat și statornic. Prin nepăsarea trândavă, prin uitare și prin neștiință se întăresc și se măresc proptelele celorlalte patimi. Căci ajutându-se întreolaltă și neputând să ființeze fără să se susțină una pe alta, ele se dovedesc puteri tari ale vrăjmașului și căpetenii puternice ale celui rău. Prin ele se întărește și pe ele se reazemă toată oastea duhurilor răutății ca să-și poată duce la îndeplinire planurile…” (“Epistolă către Nicolae Monahul” 12, p. 327.)

De aceea, Marcu îi propune lui Nicolae să îi arate “o metodă minunată și o regulă a chipului duhovnicesc de viață“, care “nu are [lipsă de] osteneală și de nevoință trupească, ci de osteneală sufletească, de supravegherea minții și de un cuget atent, care e ajutat de frica și de dragostea lui Dumnezeu”, metodă prin care, îi declară el, “vei putea cu ușurință să pui pe fugă mulțimea vrăjmașilor” (“Epistolă către Nicolae Monahul” 12, p. 327.)

Iar această metodă constă tocmai în privegherea atentă și în lovirea acestor trei uriași încă de la început, când aceștia caută să se strecoare în suflet, cu trei arme ale dreptății – virtuțile care se opun în mod explicit acestora, anume:

prin amintirea cea bună, care e pricina tuturor bunătăților [...] socotind întotdeauna “câte sunt adevărate, câte sunt de cinste, câte sunt drepte, câte sunt cu nume bun, fie că e virtute, fie că e laudă (Filipeni 4,8) [...]”

prin cunoștința luminată, prin care sufletul priveghind alungă de la sine întunericul neștiinței” și

prin râvna cea bună, care îndrumă și zorește sufletul spre mântuire [...] scoate afară nepăsarea trândavă, care lucrează în suflet păcatul necredinței în Dumnezeu, înrădăcinat acolo“.

Această lucrare a virtuților nu o dobândește omul singur, ci prin împreuna-lucrare cu Duhul Sfânt:

vei câștiga aceste virtuți nu prin simplă voința ta, ci prin puterea lui Dumnezeu și cu conlucrarea Duhului Sfânt, prin multă atenție și rugăciune.” (“Epistolă către Nicolae Monahul” 13, p. 328.)

Sfântul Cuvios Marcu Pustnicul (Secolul al V-lea sau al VI-lea) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Cuvios Marcu Pustnicul (Secolul al V-lea sau al VI-lea) – foto preluat de pe doxologia.ro

 

Citate

„Credința neclintită este turn întărit. Iar Hristos se face toate celui ce crede.”

„Orice plănuire a ta să o începi cu Cel ce este începutul a tot binele, ca să fie după voia lui Dumnezeu ceea ce ai de gând să faci.”

„Cel ce e smerit în cugetul său și împlinește o lucrare dumnezeiască, când citește dumnezeieștile Scripturi pe toate le aduce în legătură cu sine și nu cu altul.”

„Cel ce are vreun dar duhovnicesc și suferă împreună cu cel ce nu-l are își păstrează darul prin împreuna pătimire; iar cel mândru și-l va pierde, scufundându-se în gândurile trufiei.”

„Gura celui smerit în cugetare grăiește adevărul; iar cel ce i se împotrivește se aseamănă cu sluga aceea care a pălmuit peste obraz pe Domnul.”

„Să nu te înalți întru inima ta pentru că înțelegi cele zise în Scripturi, ca să nu cazi cu mintea în duhul hulirii.”

„Să nu încerci a dezlega prin gâlceavă un lucru încurcat, ci prin cele arătate de legea duhului, adică prin răbdare, rugăciune și nădejdea care numai la un lucru se gândește.”

„Să nu te înalți când verși lacrimi în vremea rugăciunii, căci Hristos este Cel ce s-a atins de ochii tăi de ai putut vedea cu mintea.”

„Cel ce, asemenea orbului, și-a lepădat haina și s-a apropiat de Domnul se face ucenicul Lui și propovăduitorul învățăturilor celor mai înalte.”

 

„După Botez stăpâneşte adevărul asupra sufletului“

articol de: Pr. Adrian Agachi – 25 Feb 2011 – preluat de pe ziarullumina.ro

Taina Sfântului Botez a reprezentat o temă predilectă şi pentru câţiva autori patristici care au fost incluşi în colecţia Filocaliei. Sfinţii Diadoh al Foticeii şi Marcu Ascetul sunt cei care au dedicat pasaje generoase sau lucrări cuprinzătoare pentru a clarifica efectele Botezului asupra celui care îl primeşte.

Confruntaţi cu erezia mesaliană, care nega o îndepărtare totală a demonilor din interiorul sufletului uman după efectuarea Botezului, atât Sfântul Diadoh al Foticeii, cât şi Marcu Ascetul s-au văzut nevoiţi să apere eficacitatea Tainei. Ne vom ocupa în cursul a două materiale de contribuţia Sfântului Diadoh al Foticeii, urmând ca, după aceea, să analizăm operele incisive ale Sfântului Marcu Ascetul.

 

Sfântul Diadoh al Foticeii – un mesalianist moderat?

H. Dörries a fost unul dintre primii cercetători occidentali care au încercat să ofere o analiză obiectivă asupra raporturilor Sfântului Diadoh al Foticeii cu erezia mesaliană. Rezumând concluziile acestuia, Enrico Norelli consideră că “multă vreme s-a subliniat influenţa lui Evagrie Ponticul asupra lui Diadoh, care a fost catalogat drept adversar al mesalianismului; studiile lui H. Dörries au demonstrat însă că el e mai degrabă reprezentantul unui mesalianism moderat şi că influenţa lui Macarie este mai mare decât a lui Evagrie. Diadoh se deosebeşte de acesta în special prin faptul că acordă o mare importanţă experienţei şi percepţiei sau simţului (aisthêsis) intern, cu valoare de criteriu decisiv în discernerea duhurilor. Îl apropie de mesalianism – şi îl separă de un adversar necruţător al acestei orientări, cum este Marcu Monahul (Ascetul, n.r.) – şi convingerea sa că, deşi botezul ne curăţă de păcate, nu purifică şi duplicitatea voinţei, consecinţă a păcatului (cap. 78)” (Claudio Moreschinni, Enrico Norelli, Istoria literaturii creştine vechi greceşti şi latine, vol. II/2, trad. Hanibal Stănciulescu, Editura Polirom, Iaşi, 2004, p. 313). Opinia exprimată aici de H. Dörries şi Enrico Norelli nu poate fi considerată sustenabilă din punct de vedere ortodox. Cu toate că influenţa lui Macarie asupra Sfântului Diadoh este mai mare decât cea a lui Evagrie Ponticul, acest aspect nu demonstrează deloc un ataşament al său faţă de doctrina mesaliană. Mesalienii considerau că Sfintele Taine nu pot alunga influenţa demonică din interiorul persoanei umane şi că diavolul şi Dumnezeu îşi dispută în continuare adâncurile sufletului. O altă opinie eronată era aceea că demonii pot fi învinşi exclusiv prin rugăciunea neîncetată, iar al treilea aspect consta în considerarea experienţei harului Duhului Sfânt drept o necesitate oarecum separată de Taine. Singurele puncte relativ asemănătoare între mesalieni şi Diadoh sunt cel al rugăciunii neîncetate şi al experienţei harului Duhului Sfânt, dar diferenţele rămân totuşi esenţiale. Diadoh al Foticeii nu exclude niciodată ajutorul dat de Sfintele Taine. El nu pune niciodată rugăciunea deasupra Tainelor. Pe de altă parte, experienţa harului Duhului Sfânt este considerată un rezultat al Tainelor şi al străduinţei ascetice personale îmbinate cu smerenia. Nu vedem aici nici o idee mesaliană. Cât despre un mesalianism moderat, acest concept în sine nu pare a descrie deloc eficient calea ortodoxă adoptată de Diadoh. De altfel, în sprijinul poziţiei noastre, putem trece la descrierea criticii pertinente efectuate împotriva opiniei mesaliene conform căreia diavolul continuă să rămână în sufletul uman şi după ce a avut loc Taina Sfântului Botez.

 

Falsa coexistenţă a harului şi a păcatului după Botez

Capitolul 76 constituie pasajul esenţial în care Diadoh al Foticeii expune în mod clar dogma ortodoxă cu privire la Taina Botezului. Astfel, el precizează că “unii (mesalienii, n.r.) au născocit că atât harul, cât şi păcatul, adică atât Duhul adevărului, cât şi duhul rătăcirii se află ascuns în mintea celor care s-au botezat. Ca urmare, zic că o persoană îmbie mintea spre cele bune, iar cealaltă, îndată spre cele dimpotrivă. Eu însă am înţeles din dumnezeieştile Scripturi şi din însăşi simţirea minţii că înainte de Sfântul Botez harul îndeamnă sufletul din afară spre cele bune, iar Satana foieşte în adâncurile lui, încercând să stăvilească toate ieşirile dinspre dreapta ale minţii. Dar din ceasul în care ne renaştem, diavolul este scos afară, iar harul intră înăuntru. Ca urmare, aflăm că precum odinioară stăpânea rătăcirea asupra sufletului, aşa după Botez stăpâneşte adevărul asupra lui. Lucrează, desigur, Satana asupra sufletului şi după aceea ca şi mai înainte, ba de multe ori chiar mai rău. Dar nu ca unul ce se află de faţă împreună cu harul (să nu fie!), ci învăluind prin mustul trupului mintea, ca într-un fum, în dulceaţa poftelor neraţionale” (Cuvânt ascetic, cap. 76, în: “Filocalia”, vol. I, trad. pr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005, pp. 340-341). În momentul Botezului, harul pătrunde în mintea (inima şi mintea sunt deseori sinonime în gândirea patristică din primele şase secole, n.r.) omului şi alungă orice prezenţă satanică. Însă războiul continuă şi după acest moment datorită ispitelor pe care demonii le ridică împotriva noastră. Acest război nevăzut este îngăduit pentru ca fiecare creştin să dobândească virtutea discernământului şi să păstreze harul dobândit la Botez printr-o experiere continuă a acestuia. Atunci când cădem în păcat, mintea (inima) se acoperă de fumul patimii, iar harul se ascunde în interiorul nostru. Experiem atunci o stare de confuzie şi ameţeală care ne afectează capacitatea de a lua deciziile corecte. Ne simţim părăsiţi de Dumnezeu, fără să realizăm că noi L-am părăsit de fapt. În acest pasaj se observă foarte clar efectul Tainei Botezului care ne curăţă de orice păcat. Însă, aşa cum remarca Enrico Norelli, Sfântul Diadoh al Foticeii afirmă în continuare că Botezul nu vindecă şi dualitatea voinţei noastre.

 

Instabilitatea voinţei umane – pricină a ascunderii harului

Am observat anterior că harul primit la Botez nu dispare niciodată, dar se ascunde în interiorul nostru atunci când păcătuim şi nu reuşim să îi mai simţim deloc prezenţa. Botezul ne curăţă de păcatul originar şi de celelalte greşeli efectuate (în a doua situaţie, desigur, dacă vorbim de cazul unei persoane adulte care se botează, n.r.), dar nu ne privează de posibilitatea alegerii păcatului în detrimentul virtuţii. Everett Ferguson comentează pe scurt acest aspect, considerând că, “pentru Diadoh, Botezul purifică în mod total şi perfect de orice vinovăţie şi pată a păcatului, dar nu vindecă dualitatea voinţei umane. În acest punct, el este de acord cu Augustin, dar se deosebeşte de Marcu Monahul (Ascetul, n.r.), însă împărtăşeşte cu cel din urmă viziunea conform căreia diavolul este alungat din adâncurile sufletului şi harul se sălăşluieşte în locul lui. Atunci când cineva cooperează cu harul, aceasta se revelează părţii conştiente (a omului, n.r.)” (E. Ferguson, Baptism in the Early Church: history, theology and liturgy in the first five centuries, William B. Eerdmans Publishing Co., Grand Rapids, 2009, p. 733). Textul la care face referire Everett Ferguson se găseşte în capitolul 78 al lucrării Cuvânt ascetic şi cuprinde următoarele: “Nu trebuie să ne mirăm că după Botez gândim iarăşi cele rele împreună cu cele bune. Căci baia sfinţeniei şterge pata noastră de pe urma păcatului, dar nu preschimbă acum putinţa de a se hotărî în două feluri a voinţei noastre şi nici nu opreşte pe draci să ne războiască sau să ne grăiască cuvinte înşelătoare. Aceasta, pentru ca cele ce nu le-am păzit când eram în starea naturală, să le păzim cu puterea lui Dumnezeu, după ce am luat armele dreptăţii” (Cuvânt ascetic, în: “Filocalia”, vol. I, p. 342). Întărirea voinţei în cele bune este ajutată de conlucrarea cu harul primit la Botez. Această conlucrare ne duce la săvârşirea asemănării cu Dumnezeu, după ce prin Botez am primit restaurarea chipului deformat prin păcatul originar. Despre acest aspect esenţial, care constituie la rândul său o diferenţă crucială faţă de doctrina mesaliană, vom discuta în materialul următor.

 

Taina Botezului şi paza poruncilor

articol de: Pr. Adrian Agachi – 17 Martie 2011 – preluat de pe ziarullumina.ro

Sfântul Marcu Ascetul este unul dintre cei mai prolifici autori incluşi în colecţia Filocalia. Operele sale au fost apreciate pentru capacitatea de sinteză şi gândirea autentic duhovnicească a autorului. În cursul istoriei ne-au parvenit numeroase manuscrise care conţin scrierile sale, iar acest amănunt descoperă popularitatea lor atât în mediul monahal, cât şi în cel laic. Printre acestea, se numără şi o lucrare dedicată lămuririi câtorva aspecte despre Taina Botezului.

Comunităţile creştine afectate de propagarea ereziei mesaliene aveau nevoie de o astfel de explicitare corectă şi profund ortodoxă a momentului de iniţiere în viaţa creştină. Autor şi scriere În materialele anterioare dedicate Sfântului Marcu Ascetul am remarcat că datele biografice cu privire la persoana sa sunt foarte puţine. Operele sale, însă, au suscitat un interes enorm în cursul veacurilor, depăşind cu mult popularitatea restrânsă a autorului. În perioada modernă, cercetători precum mitropolitul Kallistos Ware sau profesorii universitari Augustine Casiday şi Everett Ferguson au detaliat aspectele esenţiale ale acesteia. Printre teologii români, îl regăsim pe părintele Dumitru Stăniloae, cel care a oferit, pe lângă traducerea scrierilor Sfântului Marcu Ascetul, şi o introducere utilă în volumul I al Filocaliei române. Cu privire la autor şi contextul scrierii, cercetătorul american Everett Ferguson afirmă: “Autorul nu are un stil extraordinar şi nici nu se dovedeşte a fi un gânditor prea clar, dar, datorită repetitivităţii sale, multe puncte principale ale scrierii ies în evidenţă. El pare a fi preluat cuvinte şi chiar fraze specifice mesalianismului tocmai pentru a le oferi un sens nou sau pentru a respinge practicile şspecificeţ mesalianismului. Cu toate acestea, oponenţii săi nu pot fi consideraţi mesalieni în adevăratul sens al cuvântului, iar Marcu Ascetul atacă doar puncte de vedere individuale, şi nu sistemul mesalian în si>Baptism in the Early Church: history, theology and liturgy in the first five centuries, William B. Eerdmans Publishing Co., Grand Rapids, 2009, p. 738). În mod clar, Sfântul Marcu Ascetul combătea o poziţie mesaliană pe care o considera probabil oficială. Această poziţie mesaliană contrazicea efectele de bază ale Tainei Botezului: ştergerea păcatului originar şi împărtăşirea harului Duhului Sfânt prin alungarea satanei din inima omului. Părintele Stăniloae rezumă într-un mod eficient aspectele principale ale scrierii Despre Botez. “Este o înfăţişare a efectelor Botezului în forma unui dialog. E dezbătută întrebarea dacă Botezul şterge cu totul păcatul sau mai lasă ceva din el, care trebuie şters prin silinţe proprii. Botezul, declară Marcu Ascetul, are un efect desăvârşit, întrucât el nu numai şterge păcatul, ci şi împărtăşeşte pe Duhul Sfânt. “Văd altă lege în mădularele mele, care se împotriveşte legii duhului meu” (Rom. 7:23) nu este cel botezat, ci cel nebotezat încă. Dar lupta este necesară necontenit şi după aceea. Căci harul primit la botez nu-l face pe om neschimbăcios. Acest har este numai puterea dată omului de-a rămâne ferit de păcat. Dacă el nu pune în lucrare această putere prin păzirea poruncilor, cade iarăşi în păcat, dar nu în al lui Adam, ci în al său propriu” (Filocalia, vol. I, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005, p. 211). Poziţia antimesaliană De altfel, însuşi Sfântul Marcu Ascetul oferă câteva amănunte despre concepţiile greşite pe care se vede nevoit să le combată în debutul scrierii sale. Astfel, el afirmă că există anumite persoane care cred că doar nevoinţele ascetice ulterioare Tainei Botezului pot curăţa sufletul de prezenţele demonice care încă mai persistă în el (Despre Botez, în: “Filocalia”, vol. I, p. 257). Observăm aici două idei ale ereticilor mesalieni. Prima dintre acestea constă în considerarea Tainei Botezului drept ineficientă pentru curăţarea sufletului de orice prezenţă demonică. În consecinţă, mesalienii credeau că doar asceza individuală poate să salveze sufletul din robia demonilor, aceasta reprezentând a doua opinie eronată. Sfântul Marcu Ascetul prezintă concepţia ortodoxă afirmând valoarea intrinsecă a relaţiei dintre Taina Botezului şi paza poruncilor Domnului. Astfel, el consideră că Taina Botezului curăţă omul de orice păcat, dar, pentru păstrarea acestei purităţi pe termen lung, este necesară paza poruncilor evanghelice. Relaţia dintre Taina Botezului şi poruncile evanghelice Sfântul Marcu Ascetul a realizat încă de la început că erezia mesaliană cuprindea o capcană la adresa concepţiei corecte. Dacă ar fi mărturisit că Botezul este o Taină desăvârşită fără a explica şi necesitatea păzirii poruncilor, Sfântul Marcu nu ar fi putut să evite argumentul zdrobitor al prezenţei ulterioare a gândurilor păcătoase. Dacă ar fi lăudat excesiv asceza necesară fiecărui creştin după Botez, eficienţa Tainei în sine ar fi fost diminuată. De aceea, Sfântul Marcu Ascetul alege binecuvântata cale de mijloc, dovedindu-se înţelept şi echilibrat. El pune într-o legătură necesară Taina Botezului şi paza poruncilor evanghelice, considerând că, pentru a păstra simţirea harului dobândit prin actul liturgic, avem nevoie totodată să împlinim cele care ne sunt cerute de Hristos. Sfântul Marcu Ascetul afirmă următoarele: “Dacă botezându-ne nu ne-am eliberat de păcatul strămoşesc, e vădit că nu putem săvârşi nici faptele libertăţii. Iar dacă putem să le săvârşim pe acestea, arătat este că tainic ne-am eliberat de robia păcatului, precum este scris: “Legea Duhului vieţii m-a slobozit pe mine de legea păcatului şi a morţii” (Rom. 8:2), dar nesocotind poruncile Celui ce ne-a curăţit pe noi, suntem purtaţi de păcat. Drept aceea, sau arată-mi tu mie că cei botezaţi nu pot împlini poruncile libertăţii, şi atunci Botezul nu este desăvârşit, sau, arătând noi că aceştia au primit o astfel de putere, să mărturisească toţi că au fost eliberaţi prin harul lui Hristos, dar s-au predat pe ei înşişi în robia păcatelor prin faptul că n-au împlinit toate poruncile, şi de aceea iarăşi s-au supus lor” (Despre Botez, în: “Filocalia”, vol. I, p. 259). Acest fragment rezumă poziţia Sfântului Marcu Ascetul cu privire la eficacitatea Tainei Botezului şi la necesitatea păzirii poruncilor evanghelice de fiecare creştin în parte după primirea acestuia. Poruncile evanghelice sunt cele care menţin simţirea harului trează în conştiinţa fiecărui neofit. Fără paza acestora devenim o pradă uşoară în faţa ispitelor demonice. Astfel, opiniile mesaliene sunt combătute cu propriile arme. Fără a radicaliza poziţia ortodoxă în favoarea Tainei sau a ascezei ulterioare, Sfântul Marcu Ascetul demonstrează legătura interioară dintre cele două. Aşa cum nu putem păzi eficient poruncile evanghelice fără administrarea Tainei Botezului, tot la fel nu vom reuşi să păstrăm conştiinţa harului primit prin aceasta fără păzirea cuvintelor Mântuitorului. Însă Sfântul Marcu Ascetul nu consideră că poruncile evanghelice ajută la vindecarea unei slăbiciuni a Tainei Botezului. Acestea sunt menite doar să “păzească condiţiile libertăţii noastre” (p. 261), şi nu să “scoată afară păcatul” (p. 261), un lucru care se petrece prin Taina Botezului, iar, ulterior, prin Taina Pocăinţei (numită în câteva scrieri ascetice al doilea Botez). Cu privire la gândurile păcătoase care ne asaltează deseori, Sfântul Marcu, în schimb, consideră că reprezintă un “semn al necredinţei de după Botez” (p. 261). Prin urmare, poziţia mesaliană cu privire la ineficacitatea Botezului este respinsă din start. Vom observa în materialul următor în detaliu cauzele pentru care gândurile păcătoase ne afectează după administrarea Tainei Botezului, precum şi remediile propuse de Sfântul Marcu Ascetul (în special metoda “jertfirii” propriilor gânduri lui Hristos) pentru a putea ajunge din nou la descoperirea harului divin ascuns în inimile noastre.

 

Sfantul Marcu Ascetul despre Taina Botezului

articol preluat de pe www.noutati-ortodoxe.ro

Problema gandurilor pacatoase afecteaza orice crestin, cu exceptia celor care au ajuns la o viata spirituala atat de inalta, incat sunt protejati aproape tot timpul de atacul lor. Pentru majoritatea crestinilor insa, aceste sugestii ispititoare, care vin sub forma unor imagini sau cuvinte produse de propria minte, dar care apartin de fapt demonilor, constituie crize reale pe drumul spre mantuire.Desi Taina Botezului ne-a curatat de orice pacat, pastrarea harului primit atunci nu se poate face fara ca vointa noastra sa fie supusa in intregime celei divine. O alta conditie necesara este sa nu iubim pacatul, pentru ca, altfel, ne va fi imposibil sa rezistam atacului gandurilor.Este atacul gandurilor ceva normal?In Patericul Egiptean intalnim o pilda sugestiva cu privire la atacul gandurilor patimase. Un ucenic tanar s-a plans parintelui sau spiritual ca nu intelege de ce este atacat atat de des de sugestii ispititoare si ca doreste sa scape de ganduri. Atunci, batranul, experimentat in luptele cu demonii, l-a rugat sa iasa afara din chilie si sa isi intinda mainile in lateral. Tocmai atunci se pornise o furtuna puternica. Parintele i-a spus sa incerce sa nu se mai lase lovit de vant. In fata acestui sfat, la prima vedere absurd, ucenicul a raspuns ca nu se poate. In momentul respectiv, batranul a replicat: ‘Nici gandurile nu le poti opri’. Concluzia finala ramane aceea ca este posibil ca intreaga viata sa suferim de pe urma acestor ispite, dar tot ceea ce ni se cere este sa le refuzam si sa nu ne preocupam de ce apar des sau rar. Razboiul nevazut nu respecta niciodata regulile razboiului clasic. Atacul poate aparea oricand, drept urmare, si apararea noastra trebuie sa fie pregatita permanent. Intrebarea-cheie este: de ce mai suferim aceste atacuri dupa ce am fost botezati si purificati integral de orice greseala si pacat? Atacul initial sau momealaIn timpul Sfantului Marcu Ascetul, erezia mesaliana propaga doua opinii total eronate: sursa gandurilor patimase ar fi de fapt puterea satanei pe care el o pastreaza si dupa Botez asupra noastra sau o ramasita a pacatului stramosesc nestearsa de actul baptismal. Fiecare dintre aceste pareri anuleaza eficacitatea Tainei Botezului si pune la indoiala insasi validitatea acestuia. Pentru a contracara aceste conceptii eronate, Sfantul Marcu Ascetul descrie cu lux de amanunte tipologia razboiului nevazut si modul de desfasurare a acestuia. Parintele Dumitru Staniloae remarca faptul ca Sfantul Marcu Ascetul este unul dintre primii autori duhovnicesti care dezvaluie experienta luptei subtile cu demonii. ‘Urmand sa demonstreze ca gandurile pacatului nu provin in noi din pacatul lui Adam, nici nu ne sunt impuse cu sila de satana, ci sunt produse de noi prin primirea momelii celui rau, Marcu desfasoara in aceasta scriere o serie de remarcabile analize de ordin psihologic si pnevmatologic. Ni se infatiseaza astfel in chipul cel mai precis intelesul atacului sau al momelii satanei, al asa-numitei , prima rasarire a unui gand de pacat, careia ii dau un rol important aproape toate scrierile din Filocalie si, in general, toata literatura ascetica a Rasaritului’ (Filocalia, vol. I, trad. pr. Dumitru Staniloae, Editura Humanitas, Bucuresti, 2006, p. 213). Acest prim atac al satanei nu constituie in sine un pacat din partea noastra, deoarece noi nu colaboram in nici un fel la formarea sa. Crestinul pacatuieste insa daca incepe un dialog cu acest gand. Deseori, propria minte pare sa discute doar cu ea insasi, dar, in realitate, discuta cu demonii. Insa atacurile subtile ale gandurilor nu pot fi detectate decat de crestinii care au inaintat pe scara vietii spirituale si care au deja o experienta a razboiului nevazut.De ce apar atacurile?Aceste momeli sau atacuri initiale apar adeseori pentru simplul motiv ca mintea noastra nu se ocupa de un lucru in clipa respectiva sau nu are o preocupare de ordin spiritual. Trebuie remarcat aici ca un crestin care traieste in lume nu poate avea doar preocupari spirituale. Multi lucreaza, sunt totodata si casatoriti, iar grijile cotidiene incarca peisajul mental pana la refuz. In aceste conditii, ispitele pot fi mai eficiente, iar razboiul nevazut mai greu de dus. Sfantul Ioan Gura de Aur afirma ca drumul mantuirii este acelasi si pentru cei casatoriti, si pentru monahi, doar ca acestia din urma pot ajunge mai usor la tinta pentru ca au lasat in urma toate grijile. Observam din cuvintele Sfantului Marcu Ascetul ca scaparea de un atac demonic depinde foarte mult de conlucrarea dintre mintea si inima noastra, un aspect dificil de atins in conditiile lumii de astazi. ‘Noi am primit porunca sa nu ne ingrijim de nimic, ci sa ne pazim cu toata staruinta inima si sa cautam inauntrul nostru Imparatia cerurilor. De aceea, cand se desparte mintea de inima si se opreste din cautarea amintita, indata da loc atacului diavolului si se face apta sa primeasca sugestia rea’ (p. 215). Este dificil sa nu te ingrijesti de nimic in lume si inca si mai greu sa iti pazesti inima si mintea, insa exista si o alta cale prin care putem sa descoperim si sa pastram simtirea harului primit la Botez: jertfirea propriilor ganduri lui Hristos.Jertfirea propriilor ganduri lui HristosIn momentul in care suntem botezati, Hristos intra in cea mai profunda parte a inimii noastre, considerata de autorii filocalici drept un adevarat altar de jertfa. Ce poate fi jertfit pe acest altar? In principiu, fiecare virtute (milostenie, rugaciune, post, smerenie) pe care incercam sa o dobandim. Daca dorim sa dobandim virtutile in sine fara a le inchina (jertfi) lui Hristos, atunci nu avem acces din start la acest altar, iar harul primit la Botez, si care ramane inca de atunci in aceasta camera liturgica a inimii, se ascunde. Inima ni se impietreste, iar mintea se reduce exclusiv la capacitatea rational-logica, pierzand posibilitatea de a simti intuitiv harul. In esenta, ne pierdem propria consistenta si devenim o prada usoara a gandurilor. Pentru a putea reveni la simtirea harului, avem nevoie sa jertfim propriile ganduri, planuri, idei lui Hristos. ‘Harul acesta se afla in noi in chip ascuns de la Botez, insa nu ni se face vazut decat atunci cand, dupa ce vom fi strabatut bine drumul poruncilor, vom aduce ca jertfa Arhiereului Hristos gandurile cele sanatoase ale firii noastre, nu pe cele muscate de fiare. Caci cele mai multe dintre ele sunt luate de fiare cand se abat de la calea poruncilor, adica de la rabdarea necazurilor. Sarind din calea cea dreapta, ele o iau razna, invinuind mai degraba pe altii, decat pe stapanul lor. Abia putine din ele umbla pe calea cea dreapta, si aceasta fiindca sunt pazite de rugaciune, legate de nadejde si imboldite de incercari. Şi numai acestea ajung la cetate si la templu, unde sunt aduse jertfa’ (p. 264). Cum putem realiza aceasta jertfa a propriilor ganduri in lume? Sunt cateva modalitati pe care vi le impartasim in finalul acestui material. In primul rand, trebuie sa existe intotdeauna o consultare riguroasa a parintelui duhovnic atunci cand avem de luat o decizie capitala pentru noi insine sau propria familie. In al doilea rand, fiecare crestin trebuie sa aiba o modalitate de a discerne pana la un anumit punct ce este benefic si ce nu poate fi considerat astfel. Discernamantul este cea mai inalta virtute, iar aceasta se dobandeste progresiv odata cu cresterea experientei duhovnicesti a fiecareia dintre noi. In al treilea rand, fiecare plan esential pe care il avem trebuie sa respecte anumite coordonate duhovnicesti, dintre care putem enumera cateva foarte simple: sa nu afecteze nici o alta persoana in mod negativ, sa nu fie peste puterile noastre si sa aduca rezultate pozitive pentru desavarsirea proprie. Astfel, putem, cu ajutorul duhovnicului, al propriului discernamant, dar si al rugaciunii neincetate, sa jertfim corespunzator gandurile noastre lui Hristos. O jertfa fara de care nu este posibila simtirea harului primit la Botez, adica primul dar si unul dintre cele mai importante din toata existenta noastra crestina. (Articol publicat in Ziarul Lumina din data de 1 aprilie 2011)

cititi mai mult despre Marcu Ascetul si pe: en.wikipedia.org

Gherasim de la Iordan (†475)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro

 

Gherasim de la Iordan

Cuviosul și de Dumnezeu purtătorul părintele nostru Gherasim (gr. Gerasimos sau Gerasimus) a fost un călugăr care a trăit în secolul al V-lea în Țara Sfântă.

A participat și la Sinodul IV Ecumenic de la Calcedon în anul 451.

Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la data de 4 martie.

Cuviosul Gherasim era originar din Lycia, în sudul Asiei Mici (în Turcia de azi). A trăit în secolul al V-lea d.Hr.

S-a născut într-o familie înstărită, însă, fiind foarte evlavios încă din tinerețe și simțind chemarea spre o viață mai duhovnicească, a plecat în pustia Tebaidei, în Egipt, unde a intrat în monahism.

S-a nevoit o vreme acolo, în post și în rugăciune, după care s-a întors o vreme în Lycia.

Spre sfârșitul domniei împăratului Teodosie al II-lea (408-450), a părăsit Lycia și a plecat în pelerinaj în Țara Sfântă.

Ajuns acolo, s-a așezat în pustia Iordanului, unde a trăit o vreme în sihăstrie, petrecându-și viața în post, rugăciune și alte nevoințe duhovnicești.

În acea vreme, viața bisericească era tulburată de tensiunile iscate între creștinii ortodocși și adepții lui Dioscor I, papă-patriarh al Alexandriei (444-451) și Eutihie, arhimandritul unei mănăstiri din Constantinopol, care susțineau învățătura monofizită despre Hristos.

În anul 451, când împărații Marcian (450-457) și Pulcheria au convocat Sinodul Ecumenic de la Calcedon (1), doctrina monofizită a fost condamnată ca eretică.

O parte a creștinilor din Orient, în special din Siria și Egipt au continuat însă să-i urmeze pe monofiziți, ceea ce a dus la o ruptură a Bisericii din Orient.

Potrivit „Vieții Sf. Eftimie cel Mare” scrisă de Sf. Chiril al Ierusalimului, cuviosul Gherasim s-a lăsat o vreme înșelat de învățătura eretică a monofiziților.

Însă, având obiceiul să meargă adânc în pustie, în locul numit Ruva, l-a întâlnit odată pe Sf. Eftimie cel Mare, care i-a arătat greșeala învățăturii lui Eutihie și l-a îndrumat să se întoarcă la dreapta credință.

Cuviosul Gherasim, văzându-și greșeala, s-a pocăit, devenind un înfocat susținător al învățăturii de la Calcedon.

A rămas mai multă vreme lângă Sf. Eftimie, petrecându-și viața în pocăință, iar mai târziu, după ce s-a așezat în apropiere de râul Iordan și până la moartea Sf. Eftimie (473), venea adesea la el, rămânând să petreacă o vreme alături de acesta.

Sinodul al IV-lea ecumenic de la Calcedon (451) - pictură de Vasily Surikov 1876 - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Sinodul al IV-lea ecumenic de la Calcedon (451) – pictură de Vasily Surikov 1876 – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Strângându-se în jurul său o mulțime de ucenici, atrași de faima nevoinței lui și râvnitori de o viață monahală aspră, Sf. Gherasim a întemeiat în anul 460 o mănăstire de tip lavriot în deșertul Iordanului, la depărtare de un stadiu de râul Iordan.

Lavra cuprindea o chinovie pentru frații începători și șaptezeci de chilii sihăstrești.

Frații erau împărțiți la diferite ascultări, după rânduiala chinovială, ceva mai puțin aspră decât sihaștrii, pentru a se învăța cu nevoințele.

Sihaștrii petreceau tot timpul în chilie, rugându-se și împletind coșuri, și venind cu toții la biserica mănăstirii doar sâmbăta și duminica, când se împărtășeau cu Sfintele Taine și luau o masă comună, singurul prilej cu care mâncau mâncare gătită și puteau să bea puțin vin.

În zilele obișnuite, mâncau pâine uscată, curmale și beau doar apă. Chiliile lor rămâneau în permanență deschise, și Sf. Gherasim nu îngăduia nici măcar să se aprindă focul în chilii.

Sf. Gherasim ducea o viață încă mai aspră decât monahii din jurul său: în Postul Mare, se retrăgea în adâncul pustiei, și ținea post negru, luând doar Sfânta Împărtășanie și nimic altceva.

Potrivit tradiției păstrate în Limonarul lui Ioan Moshu, într-o zi, pe când mergea de-a lungul râului Iordan, cuviosul Gherasim s-a întâlnit cu un leu care răcnea.

Apropiindu-se de el, cuviosul își dă seama că leul răgea de durere: o așchie mare i se înfipsese adânc într-o labă.

Cuviosul s-a apropiat atunci de leu, i-a scos așchia, i-a curățat rana și a legat-o, și a voit să plece mai departe, gândindu-se că leul avea să se întoarcă în peștera unde se adăpostea de obicei.

Însă leul l-a urmat supus până la mănăstire, iar după aceea îl urmărea peste tot, ascultând tot ce i se poruncea.

Spre uimirea întregii comunități, leul devenise pașnic, supus în toate starețului și se mulțumea să trăiască doar cu pâine și legume.

Văzându-l astfel, starețul i-a dat leului în pază catârul mănăstirii, care păștea pe lângă râul Iordan.

Într-o zi, pe când leul dormea, catârul s-a rătăcit și a fost furat de un negustor care trecea prin acele locuri.

Leul, văzând că dispăruse catârul, a pornit în căutarea lui, dar, negăsindu-l, s-a întors, spre seară, la mănăstire, cu capul plecat.

Frații au crezut atunci că leul fusese biruit de firea lui de prădător și mâncase catârul, iar starețul, auzind aceasta, a poruncit ca, drept pedeapsă, leul să îndeplinească sarcina catârului de până atunci, aducând vasele cu apă pentru mănăstire în spinare, iar acesta a ascultat porunca starețului.

După câteva luni, negustorul acela a trecut iarăși pe lângă Iordan, având cu el catârul furat și trei cămile, legate una de alta, după cum era obiceiul.

Trecând atunci și leul prin apropiere, a recunoscut catârul și s-a pornit să ragă atât de tare, încât negustorul, înspăimântat, a luat-o la fugă.

Apucând atunci frâul cu gura, leul a adus catârul înapoi la mănăstire, cu cămilele legate de el.

Văzând atunci starețul că se înșelaseră cu toții în privința leului, i-a dat acestuia numele de Iordan și nu i-a mai dat nici o însărcinare, lăsându-l să se întoarcă la viața lui din pustie.

Timp de cinci ani însă, până la moartea sfântului, leul se întorcea în fiecare săptămână la mănăstire, la cuviosul Gherasim.

Sfântul Gherasim a trecut la Domnul cu pace în anul 475, fiind îngropat de frați cu mare cinste, lângă biserică.

Iar când leul Iordan a venit, ca de obicei, în săptămâna aceea, la stareț, nu l-a mai găsit decât pe ucenicul acestuia, pe nume Savatie, care i-a vestit moartea starețului și i-a arătat mormântul acestuia.

Înțelegând leul ce se petrecuse, s-a pornit să ragă de durere și să se lovească cu capul de mormântul sfântului.

Şi culcându-se atunci peste mormântul acestuia, a murit acolo.

Mormântul și mănăstirea cuviosului Gherasim au devenit loc de pelerinaj până în zilele noastre.

 

Lavra Sf. Gherasim

Lavra Sfântului Gherasim, întemeiată în 455 sau 460 chiar de cuviosul Gherasim, se găsește în deșertul Iordanului, între Ierihon și locul botezului Domnului de către Ioan Botezătorul, pe drumul spre Deir Hajla, locul unde se spune că a poposit Sfânta Familie în timpul fugii în Egipt, de teama masacrului pruncilor poruncit de Irod.

Pe locul acela a fost edificată o capelă subterană închinată Maicii Domnului.

Distrusă de perși în timpul marii invazii din anul 614, mănăstirea a fost reconstruită pe aceleași temelii la începutul secolului al IX-lea.

Mănăstirea actuală a fost reconstruită pe ruinele unei alte mănăstiri, aflate în imediata vecinătate a lavrei Sf. Gherasim, și anume Lavra Sf. Kalamon (gr. Καλαμώνος Λαύρα), întemeiată de pustnici din deșertul Iordanului înainte de la Lavra Sf. Gherasim, și considerată cea mai veche mănăstire din Palestina.

Din lavra Kalamon a plecat sfântul Sava cel Sfințit când a întemeiat propria sa lavră. Lavra era încă locuită în secolul al XII-lea când a fost restaurată de împăratul bizantin Manuel Comnenul.

Pe ruinele acestei mănăstiri a fost construită în secolul al XIX-lea actuala mănăstiri a sf. Gherasim.

Mănăstirea actuală aparține de Patriarhia Ierusalimului. În sau în apropierea ei s-au nevoit mulți sfinți cunoscuți, precum Sf. Maria Egipteanca sau, din spațiul românesc, Sf. Cuv. Ioan Iacob Hozevitul.

 

Imnografie

Tropar, glasul 1:

Cel ce ai fost întru postiri ca fără de trup, întru privegheri puternic și întru rugăciuni neîncetate, întru toate ai avut inima trează, purtătorule de Dumnezeu, părinte Gherasime. Cu viețuirea ta ai minunat pe îngeri și taberele demonilor le-ai izgonit, veselind pe cei credincioși, fericite, când ți s-a plecat ție fiara. Pentru aceasta având îndrăzneală către Domnul, roagă-te să se mântuiască sufletele noastre.

Condac, glasul al 4-lea:

Aprinzându-te de dorirea celor de sus, asprimea pustiului Iordanului mai mult decât toate dulcețile lumii ai socotit-o; acolo plecându-se ție fiara cu ascultare până la moarte, cu jale pe mormântul tău s-a sfârșit, într-acest fel preamărindu-te Dumnezeu; pe Care roagă-L pentru noi, Părinte Gherasim.

 

Iconografie

Icoana de mai sus a Sf. Gherasim surprinde momentul în care cuviosul scoate așchia din laba leului. Cuviosul mai poate fi zugrăvit și ca stareț, purtând în mână cârja stărețească. În Erminia lui Dionisie din Furna se spune doar că Sf. Gherasim se zugrăvește ca un pustnic bătrân.

 

(1) Conciliul de la CalcedonSinodul al IV-lea ecumenic de la Calcedon – sau Conciliul de la Calcedon – s-a întrunit din inițiativa împăratului Marcian, a fost prezidat de episcopul Anatolie al Constantinopolului și a reunit aproape 525 de episcopi. Papa Leon I a trimis cinci reprezentanți.

Sfinții Părinți reuniți la Sinodul IV ecumenic de la Calcedon atestă din nou valabilitatea Crezului* elaborat de către Sinodul I ecumenic de la Niceea, fac referire la contribuțiile Sinodului II Ecumenic de la Constantinopol privind Duhul Sfânt, vin cu precizări prin care explică cele afirmate în Crez (subliniind că prin aceasta nu fac modificări ale mesajului, ci doar ajută la o mai clară înțelegere a lui) și interzic modificări ulterioare ale Crezului.

Tot în scopul clarificării doctrinale se subliniază că în Iisus Hristos sunt cele două naturi (divină și umană) și că Fecioara Maria este născătoare de Dumnezeu.

Principala erezie combătută de acest sinod ecumenic a fost monofizismul, concepție răspândită de Eutihie și Dioscor, care afirma că în Iisus Hristos ar fi doar firea divină. Sinodul arată în mod clar că în Iisus Hristos este o singură Persoană, care are însă două firi – divină și omenească – individualizate și totuși unite complet în același ipostas. La baza acestei înțelegeri stă faptul că Sfinții Părinți reuniți la sinod au considerat că îndumnezeirea omului este posibilă numai dacă Mântuitorul și-a asumat în mod autentic și integral firea omenească în ipostasul Său.

Sinodul prezintă textul Crezului și menționează că «nimănui nu îi este permis să producă, să scrie sau să compună orice alt Crez, să gândească sau să învețe pe alții altceva».

S-au adoptat 30 de canoane, cu mențiunile că primele 27 au un caracter disciplinar, că cel de al 28-lea este în fond rezoluția sinodului, neadmisă însă de delegația papei Leon I, iar canoanele 29 și 30 sunt atribuite sinodului în textele vechi grecești. ro.wikipedia.org

 

*Crezul Niceo-Constantinopolitan (381 d.Hr.)

Cred într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atoțiitorul,
Făcătorul cerului și al pământului, văzutelor tuturor și nevăzutelor.
Și întru Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu,
Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut, mai înainte de toți vecii.
Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat,
Născut, iar nu făcut, Cel de o ființă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut.
Care pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire
S-a pogorât din ceruri
Și S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Maria Fecioara
Și S-a făcut om.
Și S-a răstignit pentru noi în zilele lui Pilat din Pont,
Și a pătimit și S-a îngropat.
Și a înviat a treia zi, după Sfintele Scripturi.
Și S-a suit la ceruri și șade de-a dreapta Tatălui.
Și iarăși va să vină cu slavă, să judece viii și morții,
A Cărui Împărăție nu va avea sfârșit.
Și întru unul Duhul Sfânt, Domnul de viață făcătorul,
Carele din Tatăl purcede,
Cela ce împreună cu Tatăl și cu Fiul este închinat și slăvit,
Care a grăit prin prooroci.
Întru una, sfântă, sobornicească și apostolească Biserică,
Mărturisesc un Botez întru iertarea păcatelor,
Aștept învierea morților și viața veacului ce va să fie.
Amin!

cititi mai mult despre Gherasim de la Iordan si pe: doxologia.ro; en.wikipedia.org

cititi si Cuviosul Gherasim şi leul

 

Viața Sfântului Cuvios Gherasim de la Iordan

Gherasim de la Iordan (†475) - foto preluat de pe ziarullumina.ro

Gherasim de la Iordan (†475) – foto preluat de pe ziarullumina.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Cuvios Gherasim atât era de postitor, încât în Sfântul și Marele Post nimic nu gusta până la luminată zi a Învierii lui Hristos, decât numai își întărea trupul și sufletul cu Sfânta Împărtășanie a dumnezeieștilor Taine.

Cuviosul Gherasim, lauda pustnicilor, era de neam din părțile Lichiei. Din tinerețe, având cuget dumnezeiesc, s-a îngrădit cu frica lui Dumnezeu. Primind sfințitul chip monahicesc, mai întâi s-a dus în cea mai dinăuntru pustie a Tebaidei din Egipt și, acolo viețuind cu plăcere de Dumnezeu o vreme oarecare în nevoințe duhovnicești, s-a întors iarăși la Lichia, în patria sa. După aceea a venit în Palestina, pe la sfârșitul împărăției lui Teodosie cel Tânăr (408-450), și s-a sălășluit în pustia Iordanului, în care strălucea ca o stea luminoasă cu razele cele pline de fapte bune. Acolo a făcut o mănăstire lângă râul Iordanului.

În zilele petrecerii lui în Palestina, împărățind Marchian și cu Pulheria (450-457), s-a făcut în Calcedon al patrulea Sinod a toată lumea (451) al Sfinților Părinți, împotriva lui Dioscor, răucredinciosul patriarh al Alexandriei, și a lui Eutihie arhimandritul, care ziceau că este numai o fire în Domnul nostru Iisus Hristos, și pe care i-au afurisit Sfinții Părinți.

După sinodul acela s-au sculat unii eretici care huleau sinodul ce se făcuse, ca și cum printr-însul ar fi lepădate dogmele dreptei credințe, iar învățătura lui Nestorie ar fi înnoită.

Unul din aceia a fost un oarecare Teodosie, cu chipul monah, dar cu obiceiul vrăjitor, ținând de reaua credință a lui Eutihie. Acesta, venind în Ierusalim, a tulburat toată Palestina, amăgind nu numai pe cei simpli, ci pe mulți sfinți și pe împărăteasa Evdochia, văduva, care fusese soția împăratului Teodosie cel Tânăr și care, în acea vreme, locuia în Ierusalim. Cu ajutorul ei și al multor monahi palestinieni înșelați de el, au izgonit pe fericitul Iuvenalie, patriarhul Ierusalimului, de pe scaun, iar Teodosie monahul însuși a răpit scaunul. Iar cei ce erau nemișcați întru dreapta credință, aceia, prin neliniștea ce li se făcea de mincinosul Teodosie, s-au dus în pustietățile cele mai dinăuntru: la început s-a dus Cuviosul Eftimie cel Mare, iar după dânsul și ceilalți sfinți.

Într-acea vreme, s-a amăgit cu înșelăciunea eretică și Cuviosul Gherasim. Însă voind Dumnezeu, degrabă s-a îndreptat, precum scrie despre acesta Chiril al Ierusalimului, în viața Cuviosului Eftimie: „A fost atunci, în pustia Iordanului un sihastru, care nu de mult venise din Lichia, anume Gherasim, care toate rânduielile vieții monahicești le trecuse și bine se nevoise asupra necuratelor duhuri.

Acela, biruind și izgonind pe diavolii cei nevăzuți, a fost împiedicat și amăgit de diavolii cei văzuți, adică de eretici, căci a căzut în eresul lui Eutihie. Auzind de Cuviosul Eftimie, de a cărui slavă a faptelor bune se umpluseră urechile tuturor, a mers la dânsul, fiind el atunci în pustia ce se numește Ruva. Văzându-l, mult s-a folosit, sălășluindu-se împreună cu dânsul multă vreme. Având pe deplin învățătura dreptei credințe, a lepădat vătămarea eretică și s-a întors la dreapta credință, căindu-se foarte mult de înșelăciunea sa de mai înainte”. Aceasta povestește Chiril despre dânsul.

După aceasta Preasfințitul Iuvenalie iarăși și-a luat scaunul său; căci dreptcredinciosul împărat Marchian a trimis să prindă pe acel mincinos patriarh Teodosie, ca să-și ia pedeapsă după faptele sale. Iar el, înștiințându-se despre aceea, a fugit la muntele Sinai și, ascunzându-se, s-a făcut neștiut. Deci, iarăși a răsărit în Ierusalim și în toată Palestina dreapta credință, încât mulți care fuseseră amăgiți cu eresul, s-au întors din nou la dreapta credință. Iar împărăteasa Evdochia, cunoscând greșeala sa în credință, s-a pocăit foarte, lipindu-se iarăși de Biserica credincioșilor.

Mănăstirea Cuviosului Gherasim era departe de Sfânta cetate a Ierusalimului ca la treizeci și cinci de stadii, iar de râul Iordanului ca de o stadie. În aceasta primea pe cei noi începători, iar părinților celor desăvârșiți le dădea în pustie chilii sihăstrești. Erau sub mâna lui în pustie nu mai puțin de șaptezeci dintr-acești viețuitori, cărora le era dată rânduiala vieții de Cuviosul Gherasim, astfel: Cinci zile pe săptămâna fiecare ședea în pustniceasca sa chilie, singur, în tăcere, având oarecare lucru de mâini; mânca puțină pâine uscată, pe care o aducea cu sine din mănăstire, apă și curmale; iar a gusta vreo fiertură nu le era slobod; nici foc nu-i lăsa să aprindă în chiliile lor, ca nici cu cugetul să nu dorească ceva în acele cinci zile.

Sâmbăta și duminica toți veneau în mănăstire și se adunau în biserică la Sfânta Liturghie și se împărtășeau cu Preacuratele și de viață făcătoarele Taine ale lui Hristos. După aceea, intrând în trapeză, mâncau fiertură și beau puțin vin, întru slava lui Dumnezeu. Apoi fiecare își aducea lucrul mâinilor sale, pe care îl lucrase în cele cinci zile, și-l punea înaintea Cuviosului. Duminică după-amiază, iarăși fiecare se ducea la pustniceasca sa chilie, luând puțină pâine și curmale și un vas cu apă, cum și mlădițe de finic, pentru împletit coșnițe. Și atât de mare le era sărăcia, încât fiecare nu avea nimic altceva, decât numai o haină veche ce-i acoperea trupul, o rogojină pe care se odihnea și un vas de lut cu apă. Și aveau poruncă de la părintele lor ca, ieșind din chilie, să nu-și închidă ușa, ci să lase chilia deschisă, ca oricine ar fi voit să intre și să ia ce i-ar plăcea din acele lucruri, să nu fie oprit. Toți aveau o inimă și un suflet, încât fiecare dintre dânșii zicea că nimic nu este al său, ci toate sunt de obște.

Se mai povestește și aceasta: Unii din acei părinți pustnici, venind la Cuviosul Gherasim, îl rugau ca să le poruncească să aprindă uneori lumânare în sihăstreștile lor chilii, pentru citirea de noapte, iar uneori să aprindă și foc ca să-și încălzească apă pentru trebuința lor. Sfântul le răspundea: „De voiți să aveți foc în pustie, veniți de petreceți în mănăstire, împreună cu noii începători, căci eu niciodată nu voi lăsa să se facă foc în locașurile pustnicești, în toate zilele vieții mele!”.

Auzind cei din Ierihon de o viață așa de aspră a pustnicilor, care erau sub mâna Sfântului Gherasim, și-au făcut obicei ca, în toate sâmbetele și duminicile, să vină la locașul Cuviosului Gherasim și să aducă îndestulare de hrană și vin și toate câte erau de trebuință mănăstirii. Cuviosul Gherasim atât era de postitor, încât în Sfântul și Marele Post nimic nu gusta până la luminata zi a Învierii lui Hristos, decât numai își întărea trupul și sufletul cu Sfânta Împărtășanie a dumnezeieștilor Taine.

Lângă acest cuvios povățuitor a petrecut în singurătate și fericitul Chiriac, precum se află scris în viața lui, unde se zice: „Eftimie Cuviosul a primit cu dragoste pe Chiriac când a venit la dânsul, văzând într-însul, prin proorocie, darurile lui Dumnezeu care erau să fie în el. Apoi degrabă l-a îmbrăcat în schimă cu mâinile sale și l-a trimis la Iordan, la Sfântul Gherasim, fiindcă marele Teoctist se dusese către Domnul.

Sfântul Gherasim, văzând pe Chiriac tânăr, i-a poruncit să viețuiască în mănăstirea de obște și să slujească la ascultări. Iar Chiriac se arăta gata la toate ostenelile, se îndeletnicea în slujbele mănăstirii toată ziua și stătea la rugăciune toată noaptea, având rar puțin somn. Iar postul lui era că gusta la două zile pâine și apă. Cuviosul Gherasim văzând o înfrânare ca aceea la vârsta lui tânără, se minuna și îl iubea.

Sfântul Gherasim avea obicei în Sfântul și Marele Post, să meargă în pustia cea mai adâncă, ce se numea Ruva, în care se sălășluia câteodată și Cuviosul Eftimie. Deci, iubind pe fericitul Chiriac pentru înfrânarea lui cea mare, îl lua cu dânsul la pustie. Acolo Chiriac se împărtășea în toate Duminicile cu Sfintele Taine din mâinile lui Gherasim, și petrecea în liniște pustnicească până la Duminica Stâlparilor; apoi se întorcea în mănăstire cu mult folos în suflet. După câtăva vreme, Cuviosul părintele nostru Eftimie a murit, a cărui mutare Cuviosul Gherasim a cunoscut-o pe când ședea în chilia sa, pentru că a văzut pe îngerii lui Dumnezeu înălțând la cer cu bucurie sufletul Cuviosului Eftimie.

Deci sculându-se, a luat pe Chiriac și s-a dus în lavra lui Eftimie și l-a găsit adormit întru Domnul. După ce a îngropat cinstitul lui trup, s-a întors în chilia sa, împreună cu iubitul său ucenic Chiriac. Acestui mare plăcut al lui Dumnezeu i-a slujit o fiară necuvântătoare, ca un om cu pricepere, din care pricină fericiții părinți Ioan Evirat și Sofronie sofistul scriu așa în Limonar: Am venit în lavra lui ava Gherasim, care era departe ca de o stadie de la Iordan. Iar monahii care viețuiau acolo ne-au spus despre ava Gherasim că, umblând el prin pustiul Iordanului, l-a întâmpinat un leu bolnav, care i-a arătat piciorul în care intrase un ghimpe mare, încât i se umflase piciorul. Leul se uita spre stareț cu ochi blânzi și, deși nu spunea cuvinte fiind necuvântător, însă cu chip smerit ruga pe stareț să-l vindece. Starețul, văzându-l că este într-o nevoie ca aceea, a șezut și, luând piciorul fiarei, a scos spinul. Apoi curățindu-i rana bine, a învăluit-o cu un petec și i-a dat drumul. Iar leul, după ce s-a vindecat, nu l-a mai părăsit pe stareț, ci, ca un ucenic, umbla după dânsul ori unde se ducea, încât se mira starețul de recunoștința cea bună a fiarei. De atunci îl hrănea starețul, dându-i uneori pâine, iar alteori linte.

Părinții aveau în lavră un catâr cu care își aduceau apa de la sfântul Iordan, pentru trebuința fraților. Starețul a poruncit să dea catârul în seama leului, să umble cu el și să-l pască pe lângă râul Iordanului. Într-una din zile, păscând leul pe catâr, s-a dus de lângă dânsul o depărtare cam mare și a adormit la soare. Trecând din Arabia un om cu cămile, a văzut catârul singur fără păstorul lui, și l-a prins și l-a luat într-ale sale. Leul deșteptându-se și căutând catârul, nu l-a găsit; apoi a venit la ava Gherasim trist și mâhnit că pierduse catârul. Starețul, gândind că leul a mâncat catârul, i-a zis: „Unde este catârul?”. Iar el stând ca omul, tăcea, căutând în jos. Starețul i-a zis iarăși: „Oare l-ai mâncat? Bine este cuvântat Domnul, că nu te vei duce de aici și tot lucrul care îl făcea catârul, tu îl vei face, slujind la trebuința mănăstirească!”. De atunci, din porunca starețului, puseră deasupra leului sarcina ce se punea pe catâr, adică un vas mare, cu care se aducea apă în mănăstire de la Iordan.

Într-una din zile, a venit la stareț un ostaș oarecare, pentru rugăciuni. Văzând pe leu aducând apă și aflând pricina, i-a fost milă de el și a dat trei galbeni părinților că să cumpere un catâr pentru trebuința lor, iar pe leu să-l elibereze de o robie ca aceea. S-a făcut așa, adică s-a cumpărat alt catâr pentru slujba mănăstirească, iar pe leu l-a eliberat. După puțină vreme, neguțătorul acela din Arabia care luase catârul trecând iarăși cu cămilele la sfânta cetate a Ierusalimului să vândă grâu, avea cu el și catârul acela. Și după ce a trecut Iordanul, din întâmplare, l-a întâmpinat leul, care, văzând pe catâr împreună cu cămilele, l-a cunoscut. Apoi deodată răcnind, s-a repezit la dânsul. Neguțătorul și cei care erau cu dânsul, văzând leul, se înspăimântară și fugiră; iar leul, prinzându-l de frâu cu gura, cum era obiceiul lui mai înainte, ducea catârul împreună cu trei cămile legate una după alta, încărcate cu grâu, bucurându-se foarte și mugind, că a aflat catârul pe care-l pierduse, și l-a adus la stareț.

Cuviosul stareț zâmbind, a zis către frați: „În zadar am ocărât leul, crezând că a mâncat catârul!”. Și a numit leul Iordan. De atunci, adeseori venind leul la stareț și luând hrană de la dânsul, nu s-a despărțit de lavră cinci ani. Iar după ce Cuviosul Gherasim s-a dus către Domnul și s-a îngropat de către părinți, după a lui Dumnezeu purtare de grijă leul nu s-a aflat atunci în lavră. Venind după puțină vreme, își căuta starețul său. Iar Savatie, ucenicul lui Gherasim, văzând leul, a zis către dânsul: „Iordane, starețul nostru ne-a lăsat sărmani și s-a dus către Domnul!”.

Apoi îi dădu hrană, zicându-i: „Ia și mănâncă!”. Dar leul nu voia să primească hrană, ci lua aminte adeseori încoace și încolo și căutându-și starețul, adică pe Cuviosul Gherasim, răcnea foarte tare, mâhnindu-se. Iar Savatie și ceilalți bătrâni îl mângâiau, zicându-i: „S-a dus starețul către Domnul, lăsându-ne pe noi!”. Dar nu puteau să-l potolească din strigare; și cu cât ei socoteau a-l mângâia prin cuvinte, el cu atât mai mult se tânguia și făcea mare strigare, răcnind și schimbând glasuri și cu fața și cu ochii, arătându-și mâhnirea pe care o avea nevăzându-și starețul.

Atunci i-a zis părintele Savatie: „Dacă nu ne crezi, mergi cu noi și-ți vom arăta locul unde zace starețul”. Și luându-l, l-au dus la mormântul unde era îngropat Cuviosul Gherasim. Mormântul era departe de biserică, ca la cinci pași de picior. Stând părintele Savatie deasupra mormântului Cuviosului Gherasim, a zis către leu: „Iată aici este îngropat starețul nostru!”. Și, plecându-și genunchii deasupra mormântului starețului, părintele Savatie plângea.

Leul, auzind acestea și văzând pe Savatie, se bătea și el cu capul de pământ, răcnind tare; după aceea a murit îndată deasupra mormântului starețului. Însă aceasta s-a făcut nu pentru că leul a avut suflet cuvântător, ci Dumnezeu a voit să preamărească pe cel ce L-a preamărit pe El, adică pe Sfântul Cuviosul Gherasim, nu numai în viață, ci și după moarte. Apoi să ne arate nouă, câtă ascultare aveau fiarele către Adam în Rai, mai înainte de a lui neascultare și cădere din Rai.

De aici se vede cât a fost de plăcut lui Dumnezeu Cuviosul Gherasim cel Mare, care, din tinerețe până la bătrânețe, I-a slujit cu osârdie, și a trecut către El, spre viața cea neîmbătrânită, unde împreună cu sfinții sălășluindu-se, slăvește pe Tatăl și pe Fiul și pe Sfântul Duh, în veci. Amin.

N O T Ă – Prologul spune că acest Cuvios Gherasim ar fi viețuit pe timpul împărăției lui Constantin Bărbosul (668-685), nepotul lui Heraclie; dar se vede din viața Cuviosului Eftimie cel Mare, cum că în zilele lui și ale Cuviosului Gherasim a fost Sinodul al patrulea a toată lumea, în Calcedon, 451. Sinodul acela s-a ținut pe vremea împărăției lui Marcian, care a fost mai înainte de Constantin Bărbosul cu mai mult de două sute de ani. Căci Marcian a murit în anul 457 după nașterea lui Hristos, iar Constantin Bărbosul a fost în anul 668. Însă sinaxarul Kievului scrie că Sfântul Gherasim a viețuit în anul 5908 de la facerea lumii (400 d. Hr.), pe vremea împărăției lui Marcian. Acel an nu este însă al sfârșitului lui Gherasim, ci al viețuirii lui în împărăția lui Teodosie, înaintea lui Marcian. Se cuvine a ști că Sfântul Gherasim din Lichia a venit în Palestina pe la sfârșitul împărăției lui Teodosie cel Tânăr, la începutul împărăției lui Marcian, care a fost în anul 408, după nașterea lui Hristos. A viețuit Sfântul Gherasim în Palestina, când împărățea acel Marcian, iar după dânsul, în timpul lui Leon cel Mare, (450-474), apoi a lui Leon cel Tânăr, și a ajuns până la domnia lui Zenon (474-481), întru a cărui vreme, în anul al doilea, Cuviosul Gherasim a murit. Și a fost această moarte în anul 475, după nașterea lui Hristos, indictionul 13, adică o sută nouăzeci și doi de ani mai înainte de Constantin Bărbosul (668-685).

Ioan Casian (Secolele al IV-lea/al V-lea)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro

 

Sfântul Cuvios Ioan Casian Romanul

Slăvitul și de Dumnezeu-purtătorul Părintele nostru Ioan Casian a fost un sfânt monah din secolele al IV-lea /al V-lea cunoscut pentru scrierile sale despre viața monahală și pentru scrierile corective anti-pelagiene ale Fericitului Augustin.

Prăznuirea sa se ține în 29 februarie (sau 28 februarie în anii nebisecți) iar, la nivel local, în 23 iulie în Marsilia, Franța.

Sfântul Ioan s-a născut în Delta Dunării, în Dobrogea în jurul anului 360 (unele izvoare spun că era din naștere din neamul galilor).

În anul 382 intră într-o mănăstire din Betleem și după câțiva ani primește permisiunea ca, împreună cu prietenul său Sfântul Gherman din Dobrogea, să meargă să-i cerceteze (viziteze) pe Părinții pustiei din Egipt.

Ei au rămas în Egipt până în anul 399, cu excepția unei scurte perioade când s-au reîntors la Betleem și au primit binecuvântarea de plecare definitivă din acea mănăstire.

După ce au plecat din Egipt, au mers la Constantinopol, unde l-au întâlnit pe Sfântul Ioan Gură de Aur, care l-a hirotonit pe Sfântul Ioan Casian ca diacon.

Au trebuit să plece din Constantinopol în anul 403, când Sfântul Ioan Gură de Aur a fost exilat, stabilindu-se ulterior lângă Marsilia (în Franța de azi), unde a fost hirotonit preot și unde a fondat două mănăstiri, una de călugări și una de maici.

Cele mai cunoscute lucrări ale Sfântului Ioan Casian sunt Instituțiile, care detaliază modul de trăire a vieții monahale și Convorbirile duhovnicești, care oferă detalii despre conversațiile dintre Ioan și Gherman și Părinții pustiei.

De asemenea, el avertizează asupra unora din excesele din teologia Fericitului Augustin; evită să-l critice însă numindu-l direct.

Din aceste motive, el este adesea acuzat de semi-pelagianism de către Biserica Romano-Catolică și de către unii comentatori protestanți.

Sfântul Ioan a adormit în Domnul, în pace, în anul 435.

 

Scrierile Sfântului Ioan Casian

- Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovnicești, ed. IBMBOR, București, f.a.

- Sfântul Ioan Casian, Despre cele opt gânduri ale răutății, în Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii, traducere de Pr. Dumitru Stăniloae, vol. I, Humanitas, București, 1999, pp. 111-154.

- Sfântul Ioan Casian, Virtutea curăției – biruitoare a patimilor desfrânării, Trinitas, Iași, 2003

- Sf. Ioan Casian, Despre rânduiala chinoviilor (De institues coenobiorum), publicat în Rânduiala vieții de obște la Sfântul Ioan Casian, colecție coord. de Ignatie Monahul, Anastasia [Comorile Pustiei], București, 2001.

- „Rânduiala Cuviosului Ioan Casian”, în Rânduielile vieții monahale, colecție alcătuită de Sf. Teofan Zăvorâtul, după traducerea în limba română de la Mănăstirea Dobrușa (1929) diortosită, Sophia, București, 2001, pp. 408-471.

 

Citate

Ar trebui să vorbesc în primul rând despre stomac, opusul îmbuibării și despre cum se postește și cât de mult trebuie să mănânci.

Nu trebuie să spun nimic de la mine, ci numai ceea ce am primit de la Părinții deșertului.

Ei nu ne-au dat doar o singură regulă privind postul sau o singură măsură pentru mâncat, pentru că nu toți oamenii au aceeași rezistență; vârsta, boala sau delicatețea trupului fac diferența.

Dar ei ne-au dat tuturor un singur scop: să evităm să mâncăm prea mult și să ne umplem burțile…

O regulă simplă de autocontrol pusă pe tapet de Părinți este aceasta: oprește-te din mâncat cât încă îți este foame și nu continua până te-ai săturat.

 

Imnografie

Tropar (glasul al 8-lea):

Cu curgerile lacrimilor tale ai lucrat pustiul cel neroditor
și cu suspinurile cele dintru adânc ai făcut ostenelile tale însutit roditoare;
și te-ai făcut luminător lumii, strălucind cu minunile, Casiane, Părintele nostru.
Roagă-te lui Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.

Tropar (glasul al 8-lea):

Întru tine, părinte, cu osârdie s-a mântuit cel după chip; că, luând crucea, ai urmat lui Hristos; şi lucrând, ai învăţat să nu se uite la trup, căci este trecător; ci, să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta şi cu îngerii împreună se bucură, Preacuvioase Părinte Ioan, duhul tău.

Condac (glasul al 4-lea):

Făcându-te cuvios, te-ai dat lui Dumnezeu
și luminându-te cu faptele cele bune, Casiane,
ca un soare ai strălucit,
cu lumina învățăturilor tale celor dumnezeiești
luminând inimile credincioșilor celor ce te cinstesc.
Pentru aceasta, cu deadinsul roagă-te lui Hristos Dumnezeu
pentru cei ce te laudă pe tine, cu dragoste fierbinte.

 

Iconografie

După Erminia lui Dionisie din Furna (ed. Sophia, București, 2000, p. 160), Sfântul Ioan Casian trebuie zugrăvit ca un bătrân cuvios, având barba ascuțită, purtând în mâini înscrisul:

Somnul cel mult se adună împreună cu neînfrânarea; iar vegherea răspândește degrabă neastâmpărarea, precum fumul gonește albinele și, precum un foc, o arde”.

cititi si Sfântul Cuvios Ioan Casian, mărgăritar al literaturii monahale

 

Viața Sfântului Cuvios Ioan Casian Romanul

Sf. Cuv. Ioan Casian (Secolele al IV-lea/al V-lea) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Cuv. Ioan Casian (Secolele al IV-lea/al V-lea) – foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Ioan Casian a înzestrat monahismul din Galia cu o temeinică armătură duhovnicească, adăpându-l din izvoarele vii ale Părinților pustiei.

Acest Cuvios Părinte de neam străromân s-a născut prin anii 365 de la venirea mântuirii prin Hristos-Domnul, în Dobrogea, numită pe atunci Sciția Mică, la un loc ce-i păstrează din vechime până azi numele „podișul Casian” și „peștera lui Casian”. Localitatea Casimcea din județul Tulcea îi poartă, de asemenea, numele. Provenind dintr-o familie distinsă, a urmat la școlile timpului. Dar însuflețit de o arzătoare sete de desăvârșire duhovnicească renunță de tânăr la atracțiile deșarte și înșelătoare ale vieții lumești și pleacă la Locurile Sfinte însoțit de prietenul său Gherman, frate nu prin naștere, ci în duh. Așa au ajuns amândoi călugări într-o mănăstire din Betleem. Întemeindu-se după cuviință în rânduielile vieții chinoviale, adică de obște, după modelul de viață al călugărilor din Palestina, Mesopotamia și Capadocia și simțind în ei dorul de o mai mare desăvârșire, au hotărât să plece în sihăstriile Egiptului, la anahoreții despre a căror îmbunătățită viață duhovnicească auziseră. Așa au ajuns la comunitățile din delta Nilului, adâncindu-se de acolo tot mai mult în pustie. Dar pretutindeni pe unde treceau, căutau cu râvnă pe sfinții însingurați, ca să cinstească în ei strălucirea harului și bogăția roadelor lor și pentru a le cere sfaturi duhovnicești pentru mântuirea sufletului. Aceste întrebări și răspunsuri ne vor fi lăsate ca o moștenire sfântă în cartea Convorbirilor, cu care Cuviosul Casian a înzestrat Biserica.

Dobândind pe cât puteau să adune din învățătura lor cerească, la sfatul Avei Iosif, au mai rămas în Egipt șapte ani și apoi au mers mai departe cercetând din loc în loc pe acești învățători în lucrul duhovnicesc până ce au ajuns în vestita pustie Schitică, unde Sfântul Macarie întemeiase și făcuse „pustia strălucitoare” vrednică de a fi sărbătorită de toți. Aici se nevoiau într-o asceză aspră un mare număr de călugări printre care străluceau îndeosebi, cuvioșii părinți Moise, Serapion, Teona, Isaac și preotul Pafnutie, învățătorul lor. El le spunea că nu este deajuns pentru călugăr să renunțe la lume, părăsind bunurile și măririle lumești pentru a se dedica grijii de suflet în nevoință, în asceză și tăcere. De aici înainte trebuie împlinită o a doua „renunțare” care constă în a te lepăda de obiceiurile, viciile și atracțiile vechi ale sufletului și ale trupului printr-o luptă îndelungată și răbdătoare, plină de ispite, dar care duce la curăția inimii. Căci acesta este scopul călugărului: să stea de vorbă permanent cu Dumnezeu prin neîncetată rugăciune, încât mintea, nerisipită la grijile lumii, să ajungă cu liniște și pace în altarul despătimit, curățit al inimii. Iar capătul lucrului său este viața de veci, unirea cu Dumnezeu, din care se poate dobândi chiar de aici, de jos, o arvună, o pregustare a ei prin sfânta iubire. Căci, într-adevăr, ajuns la un anume sfârșit al celei de a doua „renunțări”, sufletul pe de-antregul tinzând către Hristos Cel dorit, călugărul trebuie să mai împlinească cea de-a treia „renunțare” care cuprinde întreaga desăvârșire. Iar aceasta constă în părăsirea oricărei amintiri a acestei lumi, cu toate cele de față și văzute ale ei, socotite mărețe, deși sunt deșarte și repede trecătoare, pentru a se lăsa condus de Dumnezeu în „pământul făgăduinței” în care nu mai cresc spinii și buruienile viciilor, în locașurile cele veșnice în care vom rămâne pentru totdeauna (Convorbirea a 3-a), în simțirea negrăitei bucurii și a revărsării luminii dumnezeiești.

Acesta este marele dar al rugăciunii curate căci „atunci – precum grăia ava Isaac – acea iubire desăvârșită, prin care El ne-a iubit mai întâi, trece și în adâncul inimii noastre prin virtutea rugăciunii curate”. Aceasta se va face așa când toată dragostea, Toată dorința, toată râvnă, toată strădania, tot cugetul nostru, tot ce trăim, ce vorbim, ce respirăm va fi cu Dumnezeu. Și, când acea unitate care există veșnic între Tatăl cu Fiul și între Fiul cu Tatăl, prin Duhul Sfânt va trece și în simțirea și în mintea noastră. Așa precum El ne iubește cu iubirea cea adevărată și curată care nu se stinge niciodată, să ne dăruim și noi Lui printr-o legătură veșnică, de nedespărțit, pentru ca orice respirăm, orice înțelegem, orice vorbim, să fie cu Dumnezeu. Iar de starea aceasta ne vom putea apropia, atât cât este cu putință pe pământ, plinindu-se cuvântul Apostolului: Dumnezeu este totul în toate. Apoi devenind deplin fii printr-o comuniune atât de desăvârșită cu Tatăl, vom putea zice Celui Care este Fiu și moștenitor prin fire: Toate câte are Tatăl ale Mele sunt (Ioan 16,15). Pentru că El Însuși S-a rugat, grăind despre noi: Părinte, cei pe care Mi i-ai dat, vreau ca unde sunt Eu să fie și ei cu mine. Aceasta trebuie să fie năzuința pustnicului, aceasta toată strădania, pentru ca, după cuviință, să aibă chiar în acest trup chipul fericirii viitoare și să înceapă să guste înainte din începutul vieții și măririi cerești. Acesta este scopul întregii desăvârșiri: ca sufletul eliberat de orice lanțuri trupești să se înalțe zilnic la negrăitele daruri ale vieții duhovnicești, într-atât încât întreaga viață și bătaie a inimii să devină o unică și negrăită rugăciune (din Convorbirea a X-a). Cât de mângâiat și uimit este creștinul, descoperindu-i-se un asemenea suiș al sufletului întru care petreceau străbunii noștri sfinți.

Astfel, îndrumați de pe culmile vieții călugărești și contemplând plinirea vie la acești străluciți anahoreți, cei doi prieteni s-au dedicat cu mare severitate și neclintită statornicie vieții contemplative în timpul anilor petrecuți aici, în pustia Schitică. În liniștea chiliei, Sfântul Casian a izbutit să facă experiența luptei aspre a sufletului îndrăgostit de Dumnezeu, împotriva gândurilor pătimașe și a demonilor pizmași, îndeosebi împotriva ispitei amorțirii sufletului, a plictiselii care-i tulbură pe eremiți și îi silesc să-și părăsească retragerea liniștirii. Din această adâncă experiență adâncă personală și din învățătura altor bărbați învățați, ca Sfântul Evagrie Ponticul pe care l-a cunoscut în Nitria, Cuviosul Casian întocmi o învățătură aleasă de luptă duhovnicească și despre cele opt păcate capitale, anume: al lăcomiei, adică al îmbuibării de mâncare; al doilea, al desfrânării; al treilea, al iubirii de arginți sub care se înțelege zgârcenia; al patrulea, al mâniei; al cincilea, al tristeții; al șaselea, al neliniștii, sau al dezgustului inimii; al șaptelea, al slavei deșarte și al optulea, al trufiei.

După șapte ani, Cuvioșii Ioan și Gherman s-au întors la Betleem, unde au dobândit de la părintele lor duhovnicesc binecuvântarea de a trăi de aici înainte în pustnicie. Și așa plecară cu râvnă și grăbire în Egipt. Dar, cu tot dorul lor nestins, n-au putut regăsi liniștea cuvenită contemplației, din pricina unor învinuiri nedrepte la care erau supuși călugării din Egipt de către arhiepiscopul Teofil al Alexandriei. Atunci, Cuvioșii Ioan și Gherman, urmând un grup de 50 de monahi, hotărâră să-și caute liniștea la Constantinopol, sub ocrotirea Sfântului și marelui Ioan Gură de Aur. Aceasta se petrecea pe la anii 401. De îndată ce îi văzu marele între patriarhi, deslușind cu o tainică privire calitatea sufletelor lor, reuși să-l convingă pe Gherman să primească prin mâinile lui preoția, iar Casian diaconia. Cucerit de curăția și sfințenia Sfântului Ioan Gură de Aur și de negrăita sa măiestrie a cuvântului, Casian se așeză cu un zel fierbinte sub călăuzirea sa spirituală, consimțind să jertfească liniștea pustiei pentru a scoate câștig din petrecerea pe lângă un asemenea învățător.

Dar n-a trecut mult timp că iată, Sfântul Ioan Gură de Aur – victimă a lui Teofil – fiind dus în exil, Cuvioșii Casian și Gherman au fost trimiși în misiune la Roma de cler și popor, însoțindu-l pe episcopul Paladie ca să încunoștiințeze pe episcopul Romei, Inocențiu I, printr-o scrisoare, privind suferințele Sfântului Ioan Gură de Aur. Sfântul Casian petrecu astfel zece ani la Roma și în acest timp a fost hirotonit preot. De aici a mers la Marsilia, în sudul Galiei, unde a întemeiat, pentru bărbați, mănăstirea Sfântului Victor, pe mormântul unui martir din secolul al III-lea; iar pentru fecioare, aceea a Mântuitorului, pe la anul 415. Bărbat mult încercat în viața ascetică și totodată părinte ajuns la o mare înțelepciune pastorală, el a oferit mulțimii călugărilor care se adunau în jurul lui adevărata tradiție monahală pe care o primise de la Părinții din Răsărit, ținând seama însă de condițiile de viață din Galia, de climă și de firea locuitorilor de aici.

La rugămintea Sfântului Castor, episcop de Apt, el întocmai lucrarea sa „Instituții cenobitice” (rânduieli pentru viața în comun), pentru mănăstirile pe care le întemeiase în Provența. În această lucrare el descrie modul de viețuire al călugărilor din Egipt, dar cu oarecare pogorământ în ceea ce era prea aspru pentru călugării din Galia, urmând și aici rânduielile care se obișnuiau în Palestina, în Capadocia, în Mesopotamia. Căci, scrie el: „Dacă se împlinește porunca dumnezeiască cu dreaptă socoteală și după putere, atunci păzirea ei are măsura desăvârșirii, chiar dacă mijloacele nu sunt aceleași”. El descrie apoi leacurile și căile de vindecare de cele opt păcate capitale, spre a conduce sufletul la desăvârșirea virtuții. Mai târziu el a completat această învățătură duhovnicească prin cartea Convorbirilor în care înfățișează, la cererea ermiților care trăiau la Lerins și în insulele Hâeres de lângă Marsilia, treptele mai înalte ale luptei pentru curățirea inimii și contemplație, folosindu-se de învățătura marilor anahoreți, pe care îi întâlnise în Egipt. Sfântul Casian a înzestrat astfel, din începuturile lui, monahismul din Galia cu o temeinică armătură duhovnicească, adăpându-l din izvoarele vii ale Părinților pustiei.

Ca ucenic credincios al marilor învățători Sfinții Capadocieni Vasile cel Mare, Grigore Teologul și Grigore de Nîssa, ca și al Sfântului Ioan Gură de Aur, Cuviosul Ioan Casian s-a ridicat atunci împotriva unei separări adânci între firea omenească și harul divin, pe care Fericitul Augustin o stabilise pentru a lupta împotriva ereziei lui Pelagiu. Într-adevăr, deși tot darul desăvârșit și tot harul de sus coboară, de la Dumnezeu Părintele Luminilor, libertatea noastră omenească, zidită după chipul libertății absolute a lui Dumnezeu și reînnoită în Sfântul Botez, este chemată să răspundă și să conlucreze cu harul dumnezeiesc pentru a produce în suflet roadele mântuitoare ale sfintelor virtuți și, într-o așa măsură, încât se poate spune, cu Sfântul Ioan Gură de Aur, că: „Lucrul lui Dumnezeu este de a ne dărui Harul Său, iar cel al omului este de a-și oferi credință”. Căci, așa cum grăiește același mare învățător al Bisericii în alt loc: „Harul lui Dumnezeu curge atât pe cât este de deschis vasul credinței pus sub șipot”. O asemenea învățătură își avea limpede rădăcina în cuvântul lui Dumnezeu, pentru că Domnul a arătat: Cel care luase cinci talanți de la stăpânul său, a adus alți cinci talanți, iar cel ce a luat doi, a adus de asemenea alți doi (Matei 25, 20-22). Deci cu adevărat, precum spune și Sfântul Apostol Pavel, suntem împreună lucrători cu Hristos (II Corinteni 6, 1).

Față de aceste împotriviri care au mai durat, Cuviosul Ioan Casian a rămas statornic în dreapta credință a Bisericii, departe de zgomot și certuri, învățat cu adâncul contemplării divine, taină a unei păci nesurpate și blânde, și a unei liniști senine. El își încredință în pace sufletul său lui Dumnezeu către anul 435. Cunoscut ca sfânt de cei din vremea lui, el este cinstit de toți călugării Bisericii Apusene ca Părinte al lor și unul dintre cei mai mari învățători. Sfintele sale moaște sunt păstrate până în ziua de astăzi în mănăstirea Sfântului Victor din Marsilia.

 

Toţi sfinţii români din calendarul Bisericii Ortodoxe Române

Toţi sfinţii români din calendarul Bisericii Ortodoxe Române - foto preluat de pe doxologia.ro

Toţi sfinţii români din calendarul Bisericii Ortodoxe Române – foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

 

Sfinţi străromâni şi români trecuţi în calendarul Bisericii Ortodoxe Române sunt următorii:

 

Ianuarie:

(10) Sfântul Cuvios Antipa de la Calapodeşti;

(13) Sfinţii Mucenici Ermil şi Stratonic;

(25) Sfântul Ierarh Bretanion, Episcopul Tomisului.

(26) Sfântul Ierarh Iosif cel Milostiv, Mitropolitul Moldovei

 

Februarie:

(29) Sfinţii Cuvioşi Ioan Casian şi Gherman din Dobrogea.

 

Martie:

(26) Sfinţii Mucenici Montanus preotul şi soţia sa Maxima.

 

Aprilie:

(6) Sfântul Sfinţit Mucenic Irineu, Episcop de Sirmium;

(12) Sfântul Mucenic Sava de la Buzău;

(14) Sfântul Ierarh Pahomie de la Gledin, Episcopul Romanului;

(20) Sfântul Ierarh Teotim, Episcopul Tomisului;

(24) Sfinţii Ierarhi Ilie Iorest, Sava Brancovici şi Simion Ştefan, Mitropoliţii Transilvaniei; Sfântul Ierarh Iosif Mărturisitorul din Maramureş; Sfinţii Mucenici Pasicrat şi Valentin;

(25) Sfântul Cuvios Vasile de la Poiana Mărului;

(26) Sfinţii Mucenici din Dobrogea: Chiril, Chindeu şi Tasie;

(28) Sfinţii Mucenici Maxim, Dada şi Cvintilian din Ozovia.

 

Mai:

(2) Sfântul Ierarh Atanasie al III-lea, Patriarhul Constantinopolului;

(3) Sfântul Cuvios Irodion de la Lainici;

(12) Sfântul Mucenic Ioan Valahul;

(27) Sfântul Mucenic Iuliu Veteranul.

 

Iunie:

(2)Sfântul Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava;

(4) Sfinţii Mucenici Zotic, Atal, Camasis şi Filip de la Niculiţel;

(15) Sfântul Mucenic Isihie;

(22) Sfântul Ierarh Grigorie Dascălu, Mitropolitul Ţării Româneşti;

(24) Sfântul Ierarh Niceta de Remesiana;

(30) Sfântul Ierarh Ghelasie de la Râmeţ.

 

Iulie:

(1) Sfântul Ierarh Leontie de la Rădăuţi;

(2) Sfântul Voievod Ştefan cel Mare; (8) Sfinţii Mucenici Epictet şi Astion;

(18) Sfântul Mucenic Emilian de la Durostorum;

(21) Sfinţii Cuvioşi Rafael şi Partenie de la Agapia;

(26) Sfântul Cuvios Ioanichie cel Nou de la Muscel.

 

August:

(5) Sfântul Cuvios Ioan Iacob de la Neamţ;

(7) Sfânta Cuvioasă Teodora de la Sihla;

(11) Sfântul Ierarh Nifon, Patriarhul Constantinopolului;

(16) Sfinţii Martiri Brâncoveni: Constantin Vodă cu cei patru fii ai săi; Constantin, Ştefan, Radu, Matei, şi sfetnicul Ianache; Sfântul Cuvios Iosif de la Văratic;

(17) Sfântul Gheorghe Pelerinul;

(21) Sfântul Mucenic Donat Diaconul, Romul preotul, Silvan diaconul şi Venust;

(23) Sfântul Mucenic Lup;

(30) Sfinţii Ierarhi Varlaam, Mitropolitul Moldovei, şi Ioan de la Râşca şi Secu, Episcopul Romanului.

 

Septembrie:

(1) Sfântul Cuvios Dionisie Exiguul;

(7) Sfinţii Cuvioşi Simeon şi Amfilohie de la Pângăraţi;

(9) Sfinţii Cuvioşi Onufrie de la Vorona şi Chiriac de la Tazlău;

(13) Sfântul Cuvios Ioan de la Prislop;

(15) Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoş, Mitropolitul Banatului;

(22) Sfântul Sfinţit Mucenic Teodosie de la Mănăstirea Brazi;

(26) Sfântul Voievod Neagoe Basarab;

(27) Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul, Mitropolitul Ţării Româneşti.

 

Octombrie:

(1) Sfinţii Cuvioşi Iosif şi Chiriac de la Bisericani;

(14) Sfânta Cuvioasă Parascheva;

(21) Sfinţii Cuvioşi Mărturisitori: Visarion, Sofronie şi Sfântul Mucenic Oprea; Sfinţii Preoţi Mărturisitori: Ioan din Galeş şi Moise Măcinic din Sibiel;

(27) Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureştilor;

(28) Sfântul Ierarh Iachint, Mitropolitul Ţării Româneşti.

 

Noiembrie:

(9) Sfinţii Mucenici Claudiu, Castor, Sempronian şi Nicostrat;

(12) Sfinţii Martiri şi Mărturisitori Năsăudeni: Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile din Mocod, Grigorie din Zagra şi Vasile din Telciu;

(15) Sfântul Cuvios Paisie de la Neamţ; (20) Sfântul Cuvios Grigorie Decapolitul; Sfântul Mucenic Dasie;

(23) Sfântul Cuvios Antonie de la Iezerul Vâlcii;

(30) Sfântul Ierarh Andrei Şaguna, Mitropolitul Transilvaniei.

 

Decembrie:

(3) Sfântul Cuvios Gheorghe de la Cernica;

(5) Sfânta Muceniţă Filofteia de la Curtea de Argeş;

(13) Sfântul Ierarh Dosoftei, Mitropolitul Moldovei;

(18) Sfântul Cuvios Daniil Sihastrul;

(22) Sfântul Ierarh Petru Movilă, Mitropolitul Kievului;

(26) Sfântul Cuvios Nicodim de la Tismana.