foto – comunicatemedia.ro
articol – Gabriel Ferugean
Gabriel Ferugean
2 iunie 2015
Citesc pe undeva că MApN cere 10% (circa 2,6 milioane euro) din încasările clubului pe 2014 pentru brandul Steaua, în timp ce oficialii FCSB oferă doar 100 de mii de euro.
Undeva, pe la 2011, cineva a făcut o evaluare a brandurilor românești. Evident, brandul Steaua nu a ajuns acolo, pentru că nu era vorba și de cluburi sportive. Dar topul este unul relevant cu privire la valoarea brandurilor din România. Și pornește de la 355 milioane de euro pentru Borsec, trece pe la Dacia – 259, Ursus – 204, Dedeman – 50, Petrom – 24 și ajunge la 22 milioane de euro pentru Bucovina, a 50-a în top.
Probabil că lucrurile s-au mai schimbat oarecum în 4 ani dar bănuiesc că e destul de clar cît de realiste sînt pretențiile părților în această negociere.
Doi premieri şi un abuz
foto – adevarul.ro
articol – George Simion – adevarul.ro
George Simion
Bună ziua domnule prim-ministru, Sunt eu, George Simion, cetăţeanul României expulzat din Republica Moldova. Maşina avocatului meu tocmai a fost spartă şi, nici până acum,nu mi s-a comunicat vreo vină pentru care mi-au fost încălcate drepturile, în afara faptului că SUNT MÂNDRU CĂ SUNT ROMÂN.
Nu v-aş fi scris acest apel dacă lucrurile mergeau bine cu anularea interdicţiei mele. Din păcate, ce aţi cerut public la Chişinău, să am acces la justiţie, nu se întâmplă. La primul termen, care mi-a fost fixat astăzi, de ziua copiilor, judecătorul nu a luat în considerare nimic din ceea ce reprezentanţii mei legali au cerut. Ba chiar a stabilit continuarea procesului abia pe 11 iunie.
Asta nu e nimic însă. O mică mostră din statul pe mâna căruia ar trebui eu să-mi pun nădejdea:
În imagine este maşina avocatului meu care a fost spartă cu 30 de minute înainte de proces. Toate actele, pregătite ca apărare (ce fel de apărare totuşi, dacă nu ştiu şi cred că nici Dumneavoastră nu ştiţi ce am făcut?) au fost furate.
Sunt unionist, domnule Ponta.Din campania electorală am dedus că şi Dumneavoastră vă aflaţi în această categorie, care numără cam trei sferturi din poporul nostru. Dacă azi mi se întâmplă mie una ca asta, mâine să nu fiţi expulzat şi Dumneavoastră din Chişinău… Doar nu ar fi o premieră pentru casta conducătoare din Republica Moldova, am avut astfel de cazuri pe parcursul celor 24 de ani de relaţii bilaterale dintre cele două state româneşti.
Pentru că aici nu e vorba de mine. Aici e vorba de sutele de mii de oameni care împărtăşesc opţiunea unionistă peste Prut şi se caută să li se pună pumnul în gură. Şi despre faptul că România tolerează aşa ceva, oferind sprijin necondiţionat. Şi e vorba despre solicitarea de a avea acces liber la justiţie, făcută public pe 21 mai la Chişinău, pe care vi-o reamintesc:
Victor Ponta la Chisinau despre cazul George Simion
înţeles greşit… Când am ieşit 10 000 de oameni în stradă pentru Unire la Bucureşti, v-am cerut o relaţionare directă cu milioanele de români de peste Prut. Nu cu casta conducătoare, care este duplicitară, duală, şi jonglează formidabil între Est şi Vest. Nu v-am cerut protejarea acestor bandiţi, care bat recorduri mondiale în devalizarea economiilor populaţiei.
Astăzi, până nu e prea târziu, domnule Prim-ministru, vă cer să aveţi o atitudine fermă, să-mi apăraţi drepturile de cetăţean al României şi al Uniunii Europene, şi să transmiteţi un mesaj clar la Chişinău.
Altfel, mâine tovarăşii de acolo o să vă expulzeze pe Domnia voastră!
Ultimele luni au consemnat o serie de hărțuieli, șicane, jigniri, abuzuri administrative ale conducerii UNATC îndreptate împotriva celor care au pus în discuție calitatea actului administrativ și unele opinii exprimate de actuale cadre didactice din instituție.
Evenimentele au debutat în luna martie, când redacția revistei Film Menu a reclamat public măsurile conducerii UNATC împotriva revistei, printre care decizia Consiliului de Administrație al UNATC din vara lui 2014 de înjumătățire a bugetului și a tirajului publicației, fără niciun fel de justificări. În acest context de nesiguranță, membrii redacției Film Menu au explicat public faptul că, pentru ei, condițiile profesionale de apariție a unui nou număr nu au mai fost îndeplinite, iar revista nu a mai apărut din noiembrie.
Conducerea UNATC nu numai că a refuzat dialogul direct cu Andrei Rus (redactorul coordonator al Film Menu) și răspunsul la solicitările instituționale (orale și în scris) de clarificare a situației, dar a apelat la o serie de hărțuieli de tip administrativ împotriva acestuia (Andrei Rus a fost depunctat de către rector pe fișa de evaluare profesională anuală a cadrelor didactice, măsură asupra căreia s-a revenit la scurt timp). De asemenea, Rus a primit avertisment după încheierea unui parteneriat între revistă și Asociația ACCEPT.
Conflictul s-a amplificat ulterior, contestatarii expunând opiniile xenofobe și homofobe ale unor persoane cu funcții de conducere din UNATC.
Răspunsul instituțional a fost unul care amintește neplăcut de momente nedemocratice din istoria recentă. Comisia de Etică a UNATC a decis desfacerea disciplinară a contractului de muncă al lui Andrei Rus pentru lezarea imaginii publice a universității și a conducerii acesteia, o măsură unică în istoria Universității. Conducerea UNATC a refuzat dialogul, început prin apelul lui Andrei Rus la mecanismele democratice* de comunicare și sesizare a neregulilor în UNATC, la fel cum a refuzat confruntarea problemelor semnalate de contestatari și a ales să dea o lecție opozanților printr-o acțiune de forță, menită a intimida alte inițiative similare în rândul angajaților instituției. Sancțiunea care l-a vizat pe Andrei Rus pare mai degrabă o tentativă de a apăra o imagine de grup, cel de la conducerea instituției, iarnu imaginea instituției în sine.
Dezbaterea liberă de idei, inclusiv pe marginea problemelor unei instituții publice, reprezintă nu numai o condiție a unei societăți democratice și a bunei guvernări, dar este și o componentă esențială a spiritului academic.
ActiveWatch consideră abuzivă propunerea de demitere a lui Andrei Rus și solicită Comisiei de Etică să revină asupra deciziei, iar conducerii instituției – să nu-i dea curs. Considerăm că Andrei Rus a acționat ca un avertizor de integritate în întregul său demers de a expune practicile și opiniile exprimate de conducerea UNATC, dând dovadă de bună credință în întregul său demers. Legea avertizorului de integritate (legea 571/2004) protejează persoanele care sesizează încălcări ale legii, ale deontologiei profesionale sau ale principiilor bunei administrări în cadrul autorităților și instituțiilor publice.
Invocarea reglementărilor interne pentru sancționarea lui Rus intră în contradicție cu prevederile legii, care spune limpede căavertizorul nu este obligat să țină cont de procedurile instituționale în cazul în care se hotărăște să expună anumite fapte(“În cazul avertizării în interes public, nu se aplică normele deontologice sau profesionale de natură să împiedice avertizarea în interes public”). De asemenea, instituțiile au obligația de a-și alinia reglementările interne cu legea 571/2004, în cazul în care există contradicții între ele.
ActiveWatch consideră că imaginea și credibilitatea UNATC sunt compromise de mentalitatea autoritaristă care a inspirat deciziile abuzive ale conducerii instituției, și nu de încercările legitime ale celor care au atras atenția asupra disfuncționalităților din UNATC, în dorința lor de a contribui la buna funcționare a acesteia, deci, implicit, la creșterea prestigiului. Ascunderea gunoiului sub preșul intereselor grup este ambalată drept preocupare pentru imaginea instituției, deși aceleași standarde sunt ignorate când vine vorba despre declarațiile rasiste sau homofobe ale acelorași persoane a căror imagine ar fi fost lezată de A. Rus. În plus, imaginea publică a unei instituții și a celor ce o conduc depinde, în primul rând, de buna funcționare a acesteia și de performanța actului administrativ.
articol preluat de pe politicafarabariere.wordpress.com
MAY 22, 2015
În atenția domnului Mihai Voicu, președinte al Comisiei comune pentru legile electorale, doamnei Gabriela Podașcă, vicepreședinte al aceleiași Comisii parlamentare, domnului Eugen Nicolicea, președinte al subcomisiei pentru Legea alegerilor parlamentare.
Scrisoare deschisă
Noi, organizațiile grupate în campania Politică fără Bariere, suntem obligate să constatăm dispariția, în ultimele două luni, a transparenței și deschiderii din procedurile de lucru ale Comisiei pe care o conduceți. Lipsa de transparență s-a manifestat astfel:
Programarea ședințelor nu mai este anunțată pe site-ul Comisiei, nici măcar post factum (a se vedea ședințele din 4 și 5 mai).
Stenogramele sau înregistrările ultimelor ședințe ale Comisiei sunt și ele absente.
Deși am solicitat în repetate rânduri, nu avem acces la documentele discutate în Comisie decât în timpul ședințelor.
Cu o singură excepție, nu am putut asista la ședințele subcomisiilor care au elaborat textele proiectelor de legi; mai mult, domnul deputat Eugen Nicolicea, președinte al subcomisiei pentru modificarea Legii alegerilor parlamentare, a declarat public că nu va accepta prezența ONG-urilor la ședințele subcomisiei.
O serie de decizii importante sunt adoptate în afara ședințelor Comisiei. Este cazul recenteidecizii privitoare la numărul deputaților și senatorilor. Practic, în plen, deciziile sunt doar anunțate, nu si dezbatute.
O serie de promisiuni, cum este cea privind reglementarea votului la distanță, au fost amânatesine die.
În aceste condiții, protestăm față de absența unei dezbateri publice reale în procesul de adoptare a legilor electorale, îndeosebi a Legii pentru alegerea Camerei Deputaților și a Senatului, și vă solicităm să nu mai afirmați public că elaborarea acestor legi ar fi fost făcută cu consultarea organizațiilor societății civile.
ActiveWatch
Asociația E-Civis
Asociația Civitas ’99
Asociația Funky Citizens
Asociația Mișcarea Civică Miliția Spirituală
Asociația Națională a Birourilor de Consiliere pentru Cetățeni
Asociația pentru Apărarea Drepturilor Omului în România – Comitetul Helsinki APADOR-CH
Centrul de Asistență pentru Organizații Neguvernamentale – CENTRAS
Centrul de Resurse pentru participare publică – CeRe
Asociația România Vie
Centrul pentru Jurnalism Independent
Comunitatea Uniți Salvăm
Expert Forum
Fundația pentru o societate deschisă
Grupul pentru Democrație Participativă – Plenum
Rezistența Urbană
Societatea de Educație Contraceptivă și Sexuală
foto – danteca1.wordpress.com
articol – Dan Teca – danteca1.wordpress.com
FOLLOW UP (scris pe 18 mai)
Înainte de a-mi continua relatarea, vreau să clarific câteva chestiuni legate de episodul precedent.
Pe un grup public de Facebook (puţin ne importă numele său), s-a comentat destul de intens pe marginea fiecăreia dintre postările mele legate de M10.
Le-au tocat mărunt-mărunt, deşi unii nici măcar nu le-au citit (conform propriilor declaraţii).
Au fost de toate acolo. De la părerile unei doamne, foarte revoltate de multitudinea greşelilor de exprimare din textele respective, şi până la opiniile arogante ale unui domn, care dă lecţii despre campanii, dar nu cunoaşte nici măcar diferenţa dintre crowdfunding şi crowdsourcing, şi care, totodată, e foarte revoltat, la rându-i, de această gravă încălcare a legii pe care am comis-o, montând neautorizat bannere în campanie.
Mai am o ştire pentru acest domn Arogant (şi sper ca asta să nu-l aducă în pragul apoplexiei): nu mă aflu deloc la prima astfel de încălcare civico-politică a legii. Sunt, carevasăzică, cumsarspune un recidivist. Am participat, de multe ori, chiar şi la mitinguri neautorizate, şi am mai şi strigat sloganuri „neagreate”, şi necoapte bine în crowdfunding (sic), pe care am îndrăznit să le schimbăm (incredibil!) chiar şi după ce mitingul a început.
Dovezi ale acestor ilegalităţi îngrozitoare, sunt chiar pozele mele FB de profil şi cover. Aşa încât, toţi aceşti revoltaţi apărători ai legii, cred c-ar trebui să-şi facă datoria de adevăraţi oameni de bine, şi să semneze un denunţ, o plângere ceva. Sau mai bine, s-o dea anonimă, ca s-o semneze cât mai mulţi.
Dar, nici o problemă până aici, libertatea de opinie este un lucru foarte important în orice democraţie şi sunt primul care o susţine.
Doar că, la comentariile de la „episodul 2”, un anume tovarăş din acest grup, a strecurat în mod subtil, o informaţie falsă, încercând, nici mai mult nici mai puţin decât să facă din alb negru şi din negru alb. Ca să vezi coincidenţă (sau nu?), exact acelaşi tovarăş căruia îi recomandam data trecută să-şi caute de treabă în zonele cu epoleţi.
A fost momentul în care am considerat necesar să solicit intrarea în grupul public (nu închis!) respectiv, pentru a comenta şi corecta afirmaţia în cauză. Mi s-a părut de bun simţ ca, după ce ţi s-au dezbătut intens, de 3 ori la rând, textele de pe blog, să ţi se dea posibilitatea, măcar o dată, să răspunzi, în acelaşi loc, afirmaţiilor ce te vizează direct.
Ulterior însă, citind comentariile faţă de cererea mea de intrare în grup şi, subsecvent, regulamentul grupului, am aflat ceva foarte interesant. Se pare că d-nul Arogantu’, creatorul grupului respectiv, în loc să-şi asume rolul de admin şi să filtreze intrarea în grup pe baza unor criterii obiective, a inventat o formă de „democraţie” absolut originală: dictatura ultraminorităţii.
Adică, pot vota chiar şi toţi cei ~150 de membri în favoarea admiterii unei persoane în grup, dacă 5 sunt împotrivă, se respinge. Şi pentru că în acest grup, transparenţa este preţuită cel puţin la fel de mult precum democraţia, voturile contra sunt secrete – astfel că membrii grupului, nici nu pot şti precis dacă aceste veto-uri sunt de fapt reale.
(Suficient de „gol” pentru gustul dvs., d-le Arogantu’?)
În aceste condiţii, mi-am retras, desigur, “candidatura”. Vă mulţumesc domnilor, dar nu mai sunt interesat să intru (nici măcar pentru o secundă) în acest adevărat templu al consensului, pentru care, cred că vă invidiază chiar şi primul preşedinte „democrat” al României. Nu, nu simt deloc nevoia să fiu „domesticit” d-le Epoleţi. Păstraţi-vă această ofertă pentru prietena domniei voastre (ca să folosesc şi eu acest ipocrit limbaj politicos de lemn, cu care v-aţi obişnuit pe acest grup).
Tot ce am vrut, domnilor, a fost să vă împărtăşesc aceste consideraţii personale doar în cercul dvs. „elitist”, ca să vă feresc pe cât posibil de ridicolul public. Încă mă străduiesc să fac asta. De aceea şi folosesc (deocamdată) pseudonime pentru persoanele şi grupul FB respectiv.
Aşadar, afirmaţia domnului Epoleţi, cum că Doamna M „a si primit amenda pentru povestile cu materiale electorale facute de diversi particulari”, în contextul discuţiei despre bannere, este tendenţioasă şi încearcă să inducă în eroare propriii colegi de grup. Vedeţi această postare a Doamnei M de pe pagina sa de Facebook.
Iar în privinţa încălcării Art. 29.(3) din legea 334, ”cheltuielile privitoare la realizarea materialelor de propagandă electorală sunt suportate exclusiv de beneficiarii acestora – candidaţi independenţi, partide politice sau alianţe politice ori electorale”, cei care au fost implicaţi în campanie la centru, ştiu la ce „materiale de propagandă” se referă AEP: afişele şi flyerele oficiale care au fost realizate gratuit de o persoană particulară (din afara ţării, dacă-mi aduc bine aminte), şi care au fost distribuite (de echipa de campanie) în teritoriu, cu acele maşini despre a căror încărcare v-am povestit deja.
Doar e la mintea cocoşului că nu ar putea fi amendat un candidat pentru ce fac în campanie nişte „bezmetici” care, teoretic, ar putea fi chiar şi din tabăra adversă.
Pentru asta cerusem de fapt intrarea în acest grup public, ca să corectez astfel de afirmaţii. Însă frica cu care au reacţionat mulţi dintre cei de-aici (în special membri M10), vorbeşte de la sine.
Dar nu e vorba, aşa cum spunea d-nul Epoleţi, de frica faţă de o persoană. Ci mai degrabă de frica lor de a se confrunta cu propriile slăbiciuni (personale sau ale organizaţiei pe care o susţin). Căci eu nu fac altceva decât să le pun în faţă o oglindă, iar dacă nu le place ce văd în ea, vina nu-mi aparţine.
Nu vreau să fiu înţeles greşit, din câte am putut să-mi dau seama citind postări şi comentarii, sunt şi câţiva oameni absolut onorabili în acest grup. Aşa încât, am considerat că merită să-mi fac puţin timp pentru a scrie aceste rânduri (prietenii ştiu de ce).
Îmi cer scuze cititorilor pentru această foarte largă paranteză. Dar am considerat că are totuşi o relevanţă destul de mare în context, dat fiind similitudinea, în multe privinţe, dintre acest grup “Ultrademocratic” şi M10.
Aceeaşi ipocrizie, aceeaşi aroganţă, aceeaşi alergie la opiniile diferite. Acelaşi simulacru de democraţie.
În ambele situaţii, se urmăreşte cu înverşunare obţinerea consensului – ceea ce este o mare greşeală, în opinia mea. Fiindcă cele mai bune decizii colective se obţin din dezacord şi competiţie, nu din consens şi compromis.
În ambele situaţii, transparenţa lipseşte exact acolo unde ar fi mai necesară, la nivelul deciziilor (în M10 lipsa de transparenţă este aproape totală!).
Dar să nu anticipez prea mult.
Revin aşadar la relatarea cronologică despre evoluţia acestui proiect politic, care se numeşte acum M10.
5 noiembrie – După întâlnirea Doamnei M cu voluntarii din Bucureşti, care avusese loc în seara precedentă, îngrijorat de ce auzisem acolo, îi solicit Doamnei M o discuţie de câteva minute înainte de anunţarea construcţiei politice. Mi-a răspuns: „Rog scrieti mail, nu avem cind sa ne vedem astazi”
Aşa încât i-am scris următoarele (redau parţial textul):
„Cred că ar trebui să-ndrăznim să visăm. Să îndrăznim să facem mult mai mult decât un simplu partid. Să facem un partid care să fie cu totul altfel, căci oamenii s-au săturat de partide.
Să faci un partid e simplu (lăsând la o parte dificultăţile tehnice), mult mai greu însă, e să faci un partid care să aibă şi succes.
Prin urmare, vă asigur cu toată convingerea, că este de importanţă vitală să existe o democraţie internă (participativă) autentică în viitorul partid (respectiv în asociaţia premergătoare).
Dacă veţi trata cu lejeritate acest fapt, atunci eşecul este garantat, în ciuda aspiraţiilor extraordinare şi a susţinerii pe care o aveţi acum.
Argumente:
1. Membrii se vor simţi cu adevărat utili partidului. Vor avea sentimentul unei implicări directe în viaţa partidului. Vor fi în permanenţă activi în partid şi vor aprecia foarte mult că se iau în considerare ideile şi opţiunile lor.
……………….
Poate că o conducere mai puţin democratică funcţionează bine în partidele mari actuale, unde membrii sunt atraşi prin avantaje materiale sau alte favoruri. Dar nu va funcţiona într-un partid format din oameni instruiţi şi fideli unor idealuri. Noi vrem cu totul altceva, vrem un partid cu care să schimbăm ţara, şi pentru asta, el trebuie să fie diferit, trebuie să le ofere membrilor săi cu totul altfel de satisfacţii.
Ştiu că e mult mai uşor pentru un lider să-şi conducă partidul precum un general o armată, şi ştiu că, pe de altă parte, democraţia este dificilă, greoaie şi complicată. Poate că tocmai de aceea mulţi au căzut în această capcană. Totuşi, democraţia aduce avantaje atât de importante, încât dezavantajele pălesc în faţa lor.
2. Un partid în care funcţionează democraţia participativă va răspunde întotdeauna aşteptărilor majorităţii membrilor săi şi, prin extrapolare, va răspunde (cel mai probabil) şi aşteptărilor simpatizanţilor săi.
În felul ăsta vor evitate greşeli majore pe care un mic grup de decidenţi riscă să le facă, iar partidul va păstra o direcţie corectă în raport cu dorinţele membrilor săi.
……………..
Desigur, selecţia membrilor partidului devine cu atât mai importantă, în aceste condiţii. Dar acesta reprezintă un subiect care merită discutat separat şi mult mai pe larg.
3. Partidul nostru ar reprezenta un model pentru societate în ansamblul său. Le-am arăta cum poate funcţiona democraţia la o scară mai mică, iar oamenilor cinstiţi le va plăcea cu siguranţă, şi vor dori să facă parte dintr-o astfel de democraţie, intrând în partid şi/sau încercând să schimbe societatea pentru a o face să semene cu un asemenea partid.
(Exemplu concret: dacă vom demonstra că votul electronic poate funcţiona foarte bine la nivelul unei organizaţii cu mii şi mii de oameni, le vom demonta mult mai uşor contraargumentele celor care se opun, şi vom avea şanse mult mai mari să-l impunem prin presiune publică.)
4. Desigur, asta nu înseamnă că liderul nu va avea în continuare rolul primordial în partid. El va fixa agenda, el va fi principalul formator de opinii în partid, el va trasa direcţiile principale. Dacă însă va merge pe calea democraţiei interne participative, va fi un lider iubit şi urmat de membrii partidului său.
Aţi spus că veţi fi preşedintele oamenilor, arătaţi-le tuturor, mai întâi, cum puteţi fi preşedintele oamenilor din partid, un preşedinte care-i ascultă pe oameni şi ţine cont de opiniile şi dorinţele lor.
……………..
Pentru noi s-a încheiat campania, aşa încât, cred că e cazul să renunţăm de-acum la stilul pompieristic şi să construim temeinic, dacă vrem să dureze.
Aşadar, întrebarea este: aveţi tăria să faceţi un astfel de partid, aşa cum nu s-a mai făcut vreodată în România?”
7 noiembrie – Doamna M prezintă la Cluj principiile de organizare ale viitoarei sale construcţii politice:
“Vom avea o democrație internă cum n-a fost niciodată în România, va fi maximă transparență” http://actualdecluj.ro/macovei-anunta-la-cluj-isi-face-asociatie/
Prof. dr. Radu Iftimovici, membru titular al Academiei de Stiinte Medicale, Laureat al Premiului Kalinga al UNESCO
foto (captura video) si articol preluate de pe youtube.com
foto – danteca1.wordpress.com
articol – Dan Teca – danteca1.wordpress.com
Anatomia unui eşec – M10 (ep.2)
ÎNCEPUTUL DEZVRĂJIRII
19 octombrie – mi-au trebuit multe ore ca să-mi revin după lovitura primită.
Entuziasmul cu care pornisem în această campanie îmi dispăruse complet. Mi-am pus foarte serios problema dacă mai are vreun rost să continui. Semnalul acesta timpuriu era cât se poate de prost.
Mă aflam la o răscruce.
Apoi mi-am zis că trebuie să gândesc pragmatic. Până la urmă nu era vorba decât de un incident izolat (deşi foarte semnificativ), iar eu, în ciuda situaţiei imposibile în care fusesem pus, ar trebui să mă concentrez pe obiectivul principal: un rezultat în alegeri cât mai bun pentru Doamna M, pentru a crea premisele unei noi construcţii politice ALTFEL decât partidele existente.
Mi-am zis că, pentru o cauză mare, trebuie să mă obişnuiesc şi cu „deliciile culinare” pe bază de batracieni în stare crudă, şi să încerc să fiu eu cel conciliant, dându-i Alinei şansa de a înţelege unde şi cum a greşit. Încercam să-i acord şi oarece circumstanţe atenuante, fiindcă ştiam că fusese manipulată de cineva din grupul de la Bruxelles care mă antipatiza şi se străduise să „mă sape”. Aşa încât, i-am scris Alinei o scrisoare destul de lungă ce se încheia astfel:
„…Aşadar, te sfătuiesc încă o dată să te informezi mai bine în legătură cu Bruxelles-ul, şi dacă vei rămâne la opinia iniţială, că «nu vrei să mai ai de-a face cu mine», atunci eu îţi respect opţiunea. Înseamnă că m-am înşelat în ceea ce te priveşte. Totuşi, cred că realizezi că asta nu mă va opri sub nicio formă s-o susţin în continuare cu toată tăria pe Monica Macovei, aşa cum cred că e mai bine, cum pot şi cât pot.”
(N-am primit niciun răspuns.)
O ACŢIUNE LA FIRUL IERBII
21 octombrie – pus în situaţia de a nu mai putea acţiona alături de echipa de campanie, şi ratând ocazia de a mă vedea cu Doamna M înaintea plecării sale prin ţară, mă decid să preiau iniţiativa şi să duc la bun sfârşit, în mod independent, acţiunea cu sloganul pe care o declanşasem. Mai erau doar 10 zile până la finalul campaniei, iar dacă aş mai fi întârziat, riscam să ratez totul.
Cum afişele şi flyerele erau deja tipărite, identific zona bannerelor ca fiind cea neacoperită (din lipsă de fonduri, se pare). Aşa încât, îmi iau inima în dinţi şi mă lansez cu toată forţa în această acţiune: realizarea a 10-15 bannere din resurse proprii.
După ce m-am informat rapid în legătură cu alternative şi costuri, m-am oprit asupra ideii confecţionării unui şablon pe care să-l folosesc pentru a vopsi cu spray pe o pânză albă. Erau 2 mari avantaje: costul relativ scăzut şi aspectul simplu, artizanal, cu un potenţial mult mai mare de a trezi simpatia oamenilor, comparativ cu bannerele cu poze color, tipărite la mare rezoluţie, dar care denotau opulenţă şi risipă de bani.
23 octombrie – reuşesc să finalizez primul banner homemade. Fusese mai dificil decât estimasem.
Prima încercare de a realiza şablonul pe cutter-plotter-ul unui cunoscut, se soldase cu un eşec. Apoi, vorbind cu oameni din domeniu publicităţii, am aflat că există un alt tip de aparat (zund-cutter) care poate face aşa ceva. Aşa încât, până la urmă, am reuşit să obţin şablonul dorit.
A urmat apoi goana după materialele necesare, care să fie suficient de ieftine pentru a mă putea încadra în bugetul de care dispuneam, şi din care deja consumasem cam jumătate pentru şablon.
Realizând primul banner, am putut constata însă că şi manufacturarea în sine era un proces destul de laborios, care consuma mult timp, iar dacă aş fi încercat să le fac pe toate singur, riscam nici măcar să nu le termin până la sfârşitul campaniei. De aceea, mă decid să le cer ajutorul colegilor voluntari.
24 octombrie – trimit un mail voluntarilor din Bucureşti (avusesem şansa să primesc această listă de adrese din neglijenţa celor din echipa de campanie, care folosiseră CC în loc de BCC la un email adresat voluntarilor – folosisem lista asta şi la solicitările pentru slogan):
„Dragi prieteni,
Precum ştiţi, săptămâna trecută am strâns de la voi propuneri de slogan pe care urma să le transmit d-nei Macovei.
Din păcate, evenimentele s-au precipitat şi nu am mai reuşit să mă întâlnesc cu dânsa înainte de a pleca la Iaşi.
Aşa încât, dat fiind timpul foarte scurt rămas până la finele campaniei, m-am decis să preiau iniţiativa şi să duc mai departe această acţiune.
Am ales textul, am machetat şi tăiat un şablon de banner, am luat pânză, vopsea şi cozi de mătură pentru a le întinde, m-am pus pe treabă şi am realizat cu succes primul banner de probă.
Prin urmare, vă invit sâmbătă la ora 10:30 în strada xxxxxxx la un Graffitti party
Avem şablonul, pânză şi cozi de mătură pentru cel puţin 20 de bannere şi o curte generoasă, parţial acoperită, ca să putem vopsi liniştiţi chiar şi în caz de ploaie.
Băuturile calde, antrenul şi voia bună sunt din partea casei.
Dacă aveţi pe-acasă un spray cu vopsea albastră sau roşie, luaţi-l cu voi. Dacă nu, nu-i problemă, putem lua de la Mr. Bricolage-ul de peste drum.
La final, fiecare participant primeşte câte una bucată din cele mai cool bannere de campanie homemade …”
(ulterior am amânat cu o zi acţiunea, ca să nu interfereze cu o alta programată de Echipă)
26 octombrie (duminică) – din cei 70 de voluntari cărora le adresasem invitaţia, au venit doar 3. Cu mine şi cu Lucică – băiatul care mă ajută la diverse treburi pe la Clinică – eram în total 5 oameni. Suficient pentru ce-aveam noi de făcut.
Doamna Elena a trecut la maşina de cusut, iar noi, bărbaţii, ne-am apucat de croit şi vopsit. Am tras tare, şi până spre seară aveam deja vreo 10 bannere gata.
Chiar în seara respectivă avea loc o conferinţă a Doamnei M, iar voluntarii fuseseră invitaţi să participe.
Am lucrat până în ultima clipă la bannere, încercând să finalizăm cât mai multe. După care, am înşfăcat unul, a cărui vopsea apucase să se usuce, ne-am urcat într-un taxi şi am fugit la conferinţă. Când am ajuns, conferinţa începuse, şi Doamna M ne-a dojenit pentru întârziere. Ne-am scuzat şi ne-am dus în fundul sălii, unde am desfăşurat bannerul. Cozile de mătură, fiind scurte, nu erau deloc potrivite pentru aşa ceva. Simţeam că ne cad mâinile, dar nu ne-am lăsat, l-am ţinut întins şi ridicat până la final.
După conferinţă, ce să vezi, Alina, coordonatoarea voluntarilor, mă cheamă să-i povestesc despre acţiunea noastră. Nici o vorbuliţă despre episodul în care mă dăduse afară din sediu cu exact o săptămână în urmă, sau despre mailul pe care i-l trimisesem – parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Din delicateţe, nu pomenesc nici eu nimic despre asta. Îi povestesc despre bannere şi-i promit cele 2 bucăţi pe care mi le solicita pentru sediul de campanie (aveau şi ei două printate, dar le prefera pe astea fiindcă erau artizanale şi arătau mai “cool”). Cu greu m-am abţinut s-o întreb: „Cum aş putea eu s-aduc bannerele în sediu, din moment ce am interdicţie de-a mai intra acolo?”
Auzindu-ne discutând despre acţiune, alţi doi voluntari (Codin împreună cu soţia) se oferă să m-ajute în continuare la bannere, în locul colegilor care nu mai puteau rămâne. Ne-am întors la treabă şi am continuat să vopsim până târziu în noapte. Au revenit şi în următoarele două zile, pentru a finaliza bannerele rămase, Codin, Silviu şi bineînţeles Lucică – omul de bază, cel care a mânuit de fapt pistolul de vopsit (3 zile la rând), dar care a refuzat să ia bani pentru munca legată de această acţiune.
GUERRILLA URBANĂ
29 octombrie (miercuri) – aflaţi în mare criză de timp (mai erau doar 3 zile de campanie!) începem, în sfârşit, acţiunea de amplasare a bannerelor.
Iniţial pornisem pe ideea de a le da voluntarilor, ca să şi le pună în balcoane, dar văzând cât de bine ne-au ieşit, am prins curaj şi ne-am decis să le punem prin oraş, chiar dacă n-aveam autorizaţie pentru asta. Oricum, era o acţiune pe cont propriu, aşa încât nu-i implicam cu nimic nici pe Doamna M, nici Echipa de campanie. Doar noi ne asumam riscurile.
Intenţionasem să începem amplasarea încă de luni, dar nu avusesem maşină (a mea fiind blocată în service tocmai acum), iar promisiunea Alinei că ne va da un voluntar (Răzvan) cu maşină, să ne ajute, nu s-a concretizat (oricum nu pusesem prea mare bază pe asta). Până la urmă, cu greu, am reuşit eu să împrumut maşina necesară.
Nemaifiind vorba de vreo autorizaţie, ne-am ales pentru amplasare cele mai bune locuri din Bucureşti: Universitate, Colţei, Librăria Eminescu, P-ţa Romană, P-ţa Unirii, P-ţa Victoriei, P-ţa Rosetti, P-ţa Kogălniceanu, Eroilor, Pasajul Obor, Sala Palatului etc.
Metoda era simplă: identificam stâlpii/pomii de care să le agăţăm, legam sforile de banner, puneam scara şi apoi, în mare viteză, legam sforile de stâlpii/pomii respectivi.
Adrenalina însă era la maxim, mai ales la mine care-mi asumasem sarcina de a mă urca pe scară şi a le lega. Acţionam ziua în amiaza mare, în cele mai populate zone ale Bucureştiului, vizibili pe o rază de câteva sute de metri, şi am fi putut fi săltaţi de poliţie în orice moment. Am avut însă un noroc fantastic, nu ne-a văzut niciun poliţist, deşi de vreo 2 ori am fost la un pas de-a fi surprinşi.
Am desfăşurat această acţiune de Guerrilla timp de 2 zile, şi am reuşit să amplasăm 13 bannere în punctele cele mai “fierbinţi” ale capitalei. Au fost singurele bannere din Bucureşti ale Doamnei M, iar impactul a fost, cred eu, unul destul de consistent, întrucât au apărut ca o noutate chiar înaintea votului.
Nu aş fi reuşit asta fără ajutorul celor câţiva colegi voluntari care mi-au fost alături şi cărora vreau să le mulţumesc încă o dată, menţionându-i în mod special pe:
Domnul Năstăsescu – care, deşi la 64 de ani, şi după o carieră politică în care a ajuns să deţină chiar şi funcţia de prefect, nu a ezitat, atunci când Doamna M şi-a anunţat candidatura, să-şi dea demisia din PDL şi să acţioneze ca simplu voluntar în campanie, lipind afişe, sau confecţionând şi amplasând bannere alături de alţi „ilegalişti”. Am avut ocazia să-l cunosc destul de bine şi pot să vă spun că am rămas puternic impresionat de caracterul şi personalitatea acestui Domn, cu spiritul mai tânăr şi mai curat decât al multor alţi voluntari cu vârsta pe jumătate.
Silviu – un băiat de mare ispravă, dar care m-a întristat destul de tare zilele trecute, când mi-a cerut să-i „blurez” faţa, în poza cu grupul de voluntari (de la articolul anterior), ca „sa nu sa creada ca sunt in echipa sau iti sustin ideile”.
Şi nu în ultimul rând, Doamna Elena – cea care i-a mobilizat şi pe ceilalţi voluntari ce mi s-au alăturat în acţiune, şi care, de asemenea, rămâne cu spiritul veşnic tânăr şi curat. Şi dânsa a investit multă speranţă în această construcţie politico-civică. Iar acum, deşi vede cum totul se îndepărtează din ce în ce mai mult de aspiraţiile iniţiale, refuză să constate acest eşec, fiindcă nu vede nicio altă alternativă. O asigur că există.
MISIUNE IMPOSIBILĂ
31 octombrie (vineri) – în ultima zi de campanie, pornesc într-o altă acţiune de guerrilla, singur de astă dată.
La B1 TV urma să se desfăşoare ultima dezbatere electorală şi vroiam neapărat să fac un pic de „publicitate electorală” care să le rămână oamenilor în minte înaintea votului. Încercasem şi cu o seară înainte cu un banner, împreună cu Silviu şi un alt voluntar Cristi (care a participat şi la instalarea bannerelor), dar nu reuşisem, fiindcă bannerul era prea mare pentru fereastra de la B1 şi nici nu se vedea din cauza întunericului de-afară.
De data asta m-am dus pregătit. Am înfăşurat bannerul pe o pancartă, în aşa fel încât să se vadă doar M-ul, şi mi-am luat la mine lanterna frontală.
Timp de peste o jumătate de oră am stat în dreptul ferestrei de la B1 TV din Calea Victoriei, cu pancarta într-o mână, în cealaltă cu tableta pe care urmăream transmisia live şi cu frontala pe cap, încercând să-mi coordonez poziţia pancartei în raport cu camera care transmitea, dar şi lumina frontalei să cadă pe pancartă în timp ce totuşi urmăream imaginile „live”de pe tabletă. O misiune aproape imposibilă, având în vedere că exista un delay de peste 5 secunde la transmisie, iar operatorii se jucau cu mine precum şoarecele cu pisica, comutând imaginea pe altă cameră atunci când reuşeam şi eu să intru în cadru cu pancarta.
Cu toate astea, am reuşit să obţin mai bine de 1 minut de „promovare electorală” înainte de a interveni cei din echipa de pază.
După ce-am plecat de la B1, în drum spre casă, am observat că dispăruse bannerul de pe Magheru, vis-a-vis de Intercontinental, care avea o amplasare excelentă. Probabil fusese dat jos de proprietarii panoului publicitar.
N-am putut lăsa lucrurile aşa, mai ales că era foarte puţin probabil ca respectivii să verifice panourile publicitare şi în week-end. Şi cum încă mai aveam scara în maşină şi un banner rămas nefolosit, am tras maşina cât mai aproape şi, după ce l-am pregătit pentru instalare, m-am aventurat în cea mai nebunească „misiune” autoimpusă din această campanie.
Era cu puţin înainte de miezul nopţii, pe stradă foarte puţini oameni, iar eu, de unul singur, în centrul centrului, cocoţat pe scară, vizibil de la o poştă, instalam un banner pentru un candidat pentru care mulţi nutreau o ură viscerală. Îmi bătea inima mai-mai să-mi sară din piept.
Cred că a fost cea mai rapidă (nu şi perfectă) one man banner installation, din istoria campaniilor electorale.
Am aruncat scara în maşină şi am demarat în trombă. După vreo 100 metri însă, am frânat brusc şi am băgat în marşarier. Am depăşit bannerul, am oprit, şi, prin parbrizul maşinii, i-am făcut această poză:
Pentru mine, era un final de campanie apoteotic.
Vă rog însă să reţineţi că, în ciuda aparenţelor, toate aceste acţiuni la care am participat în a doua parte a campaniei, nu mai aveau nimic de-a face cu entuziasmul. Tot ce am făcut, a fost doar din considerente pragmatice (menţionate la începutul articolului).
„HAPPY-END”
1 noiembrie (sâmbătă) – în seara dinaintea alegerilor suntem invitaţi toţi voluntarii (foarte din scurt – cu mai puţin de 4 ore în prealabil) la Carul cu Bere „sa ne bucuram impreuna de o campanie minunata, realizata de voi”
Având în vedere „tematica”, printez rapid pozele cu bannere şi le iau cu mine.
Suntem serviţi cu mici şi bere.
Alina, efectiv îmi strânge mâna, după ce vede pozele cu amplasarea bannerelor. Nici de data asta nu-i amintesc de episodul cu eliminarea brutală din rândul voluntarilor.
Doamna M, mă felicită pentru această acţiune pe care-o desfăşurasem (împreună cu cei câţiva colegi) de la stadiul de idee şi până la ultima sfoară legată. Mă roagă să-i dau pozele, ca amintire din campanie.
Universitate – Colţea Unirii Librăria Eminescu magazin Eva Romană Victoriei Sala Palatului Piaţa Rosetti Piaţa M. Kogalniceanu Obor Eroilor vis-a-vis Intercontinental
Eu, sunt încântat, desigur. Totuşi, nu pot să-mi reprim senzaţia aceea de amărăciune, ce mă urmărea de două săptămâni încoace. Ştiam că problema de fond n-a dispărut, ci doar mocneşte tăcut pentru moment.
Ştiam că toată această recunoaştere a ceea ce făcusem alături de cei câţiva colegi, nu se datora decât unei conjuncturi favorabile, şi nicidecum sistemului de organizare din această campanie, care nu sprijinise în niciun fel iniţiativele personale ale voluntarilor simpli. Ba dimpotrivă.
Eram sigur că mai existau mulţi susținători care încercaseră să-şi aducă contribuţia prin idei şi iniţiative, dar pentru care lucrurile nu se încheiaseră deloc bine, exact din cauza acestui Sistem din jurul Doamnei M. Iar năruirea speranţelor acestor oameni, mi se pare cea mai mare pierdere.
MIEZUL POVEŞTII (de până acum)
(Sunt consideraţiile mele personale, desigur. Fiecare trage propriile concluzii.)
Acest Sistem ierarhic, reprezentativ, pe care sunt construite toate organizaţiile politice din România, produce efecte foarte proaste la nivelul organizaţiei şi, în consecinţă, şi la nivelul întregii societăţi:
1) Puterea cu care sunt înzestraţi reprezentanţii, fie ei aleşi sau numiţi, le permite acestora să ia decizii arbitrare şi abuzive, iar în marea majoritate a cazurilor, acestea nu mai pot fi corectate. Ca urmare, oameni care ar putea aduce plusvaloare, sunt îndepărtaţi sau se retrag, mai devreme sau mai târziu, din organizaţie. (De exemplu: cunosc un caz, al unei doamne extrem de implicată în campanie, care, pusă într-o situaţie oarecum similară cu cea pe care v-am povestit-o la sfârşitul episodului anterior, a ajuns internată la spital cu probleme cardio.)
Cei care rămân în organizaţie sunt în general YESmeni, arivişti, politruci, şi, pentru o vreme, doar pentru o vreme, optimiştii incurabili.
2) Au fost o mulţime de idei şi acţiuni benefice, în această campanie. Eu v-am relatat doar câteva din cele la care am participat direct, dar am văzut multe altele de acest gen în toată ţara.
Însă marea lor majoritate nu au venit nici de la echipa de „creativi”, nici de la cea de comunicare şi nici de la mai ştiu eu ce altă echipă de „experţi”. Au venit de la simpli susţinători. Iar de cele mai multe ori, echipele de „experţi” n-au contribuit la acestea nici măcar cu un capăt de sfoară.
Marea greşeală strategică în toată această construcţie politică, începând chiar din campania electorală, este aceea că s-a căutat în permanenţă să se limiteze iniţiativa şi deciziile la un cerc restrâns de „specialişti” pe diverse domenii, sau chiar mai rău, la cercul de apropiaţi ai Doamnei M.
Nu, nu cred că alegerea unui slogan sau nume de organizaţie trebuie lăsate doar pe mâna celor de la comunicare sau creaţie, şi nici Statutul doar pe mâna juriştilor.
Abordarea corectă este aceea de a întreba mulţimea (care include atât „geniile” cât şi pe toţi ceilalţi) şi sunt toate şansele de a obţine soluţii mai bune şi, cu siguranţă, mult mai oneste, faţă de cele furnizate de un cerc restrâns.
Iar cei care au viziuni din astea, cu generali, Stat major, sau altele asemenea, nu cred că au ce căuta într-un spaţiu de manifestare democratică. Ar trebui să se orienteze mai degrabă către o altă zonă – una din acelea în care se poartă uniformă şi se salută din poziţia de drepţi, de exemplu.
foto preluat de pe sanatate.bzi.ro
articol preluat de pe mediafax.ro
Într-un interviu recent, actorul a detaliat motivele pentru care sprijină mişcarea de legalizare a consumului de marijuana, considerând că aceasta are “multe întrebuinţări utile”, spre deosebire de alcool.
“Obişnuiau să spună: «Fumezi chestia aia, băiete, eşti dependent!”, a spus Freeman, râzând. “Prima mea soţie mi-a oferit în urmă cu mulţi ani. Cum o iau? Oricum! O mănânc, o beau, o fumez, o inhalez!”, a completat actorul.
Acesta a mai mărturisit că are dureri într-un braţ din cauza fibromialgiei şi singurul lucru care îl linişteşte este marijuana.
“Se vorbeşte despre copii care au convulsii şi s-a descoperit că marijuana îi linişteşte, astfel încât aceşti copii să aibă o viaţă. (…) Legalizaţi-o în străinătate”, a mai spus Freeman.
Morgan Freeman, care a cunoscut succesul în cinema după ce a trecut de vârsta de 50 de ani, a primit, în februarie 2005, premiul Oscar pentru cel mai bun rol secundar, pentru prestaţia din “O fată de milioane/ Million Dollar Baby”, de Clint Eastwood. Actorul a mai fost nominalizat la Oscar pentru rolurile din “Strada/ Street Smart”, “Şoferul Doamnei Daisy/ Driving Miss Daisy”, “Închisoarea Îngerilor/ The Shawshank Redemption” şi “Neînfrânt/ Invictus”. Din 1 august, starul american a putut fi urmărit pe marile ecrane din România în filmul “Lucy”, de Luc Besson, unde joacă împreună cu Scarlett Johansson.
Andrei Pleșu
foto preluat de pe Mediafax
articol – Andrei Pleşu – adevarul.ro
Cine umblă cu maşina proprie pe străzile capitalei va înţelege deîndată la ce mă refer. A fi la volan în Bucureşti (şi, bănuiesc, oriunde în România) e a trăi o experienţă-limită: un amestec de perplexitate, furie, nevroză, panică, disperare, resemnare, suferinţă cronică şi destin.
Fiecare „se descurcă” febril, pe cont propriu. Regulile sunt practicate la nivel de capriciu: uneori ţi se dă prioritate, alteori nu, uneori eşti lăsat, amabil, să intri dintr-o arteră secundară într-una principală, alteori eşti blocat la nesfîrşit în stand-by şi acoperit de sudalme (dacă „te bagi”). Din cînd în cînd, îţi taie calea un land-rover pompos, cu o tînără domnişoară la volan, care foloseşte agil cu o mînă rujul sau oglinda, iar cu cealaltă, telefonul mobil. Unii taximetrişti îţi demonstrează, periculos, că umblă după alte reguli decît tine. La stop, cîte cineva uită să pornească, deşi e verde, dar o face, în trombă, cînd e galben (sau chiar roşu), astfel încît tu nu mai apuci să treci şi trebuie să aştepţi următoarea „rundă”. Fiecare şofer are treburi mai importante decît toţi ceilalţi. E mai grăbit ca tine, mai nervos, mai nerăbdător. Sau din contra: se mişcă leneş, contemplativ, imagine vie a conştiinţei că ”nu dau turcii”. De parcat, se parchează oriunde. De preferat pe carosabilul unei străzi înguste, cu trafic intens. Sau pe un colţ, aşa încît cei aflaţi în intersecţie să nu vadă ce vine din lateral. Sau în poarta garajului tău. Sau paralel cu maşina ta, parcată corect, ceea ce te obligă să aştepţi indefinit pînă vine „să-ţi dea drumul” „colegul” de trafic. Şoferii (amatori sau profesionişti) acoperă o vastă gamă „antropologică”: avem şi limfatici şi bilioşi, şi virtuozi acrobatici şi nătîngi somnolenţi, şi isterici şi împăciuitori, şi asasini şi încurcă-lume. Nu lipsesc şoferiţele fermecător stîngace, bărbaţii cu ambiţii de raliu, „paranghelia” juvenilă, sau bătrîneii dezadaptaţi. Una peste alta, un rezumat al lumii (noastre). Şi al „sufletului naţional”: individualist, relativist, temperamental („ginta latină”, de!), imaginativ (adică şmecher), glumeţ, certăreţ, mereu „îndreptăţit”, mereu neînţeles, mereu victimă, inflexibil cînd ar fi utilă o oarecare maleabilitate şi maleabil, cînd n-ar strica o ţîră de ştaif.
De cîte ori trăiesc experienţa (destul de traumatizantă) a acestui peisaj stradal, nu mă pot abţine să o asociez cu experienţa cotidiană a vieţii comunitare româneşti în genere şi, în special, cu spectacolul politic autohton. Scena publică arată exact ca traficul nostru rutier: o hărmălaie mai mult sau mai puţin pitorească, arbitrară, incontrolabilă, nesistematizabilă. Un spaţiu al descurcărelii generale. Fiecare cu interesele, alianţele, rudele, amicii şi afacerile sale. Partidul politic nu e o construcţie ideologică, ci o reţea de proiecte private şi contacte utile. E, aşadar, ca în trafic: fiecare are ţinta lui şi înţelege să o atingă cu orice mijloace, pe socoteala tuturor – dacă e nevoie. Totul e plin de înjurături groase, sau de false amabilităţi, bacşişul (de diferite feluri) e suveran, mentalitatea de tip „care pe care” ţine loc de reguli, de principii, de omenie. A face politică e a trişa la stop, a depăşi neregulamentar, a nu ceda trecerea, a sta în drumul celorlalţi, a reuşi să rămîi mereu nepedepsit. Şi a cîştiga cursa! Adică o maşină mai mare, mai scumpă, mai „de fiţe”.
un articol de Gabriel Ferugean
exclusiv pentru Uniti Schimbam
8 mai 2015
Povestea e așa: un ONG a lansat un proiect – The Interesting Times Bureau – al cărui scop este să susțină proiecte artistice și culturale locale, legate de viața urbana și de mediu. Iar primul proiect pe care l-au susținut a fost ăsta: http://interestingtimes.ro/17-support-the-locals/our-first-street-art-project/
Rezultatul cel mai notabil a fost că enoriașii din Consiliul Parohial al Bisericii Sfântul Gheorghe, au mers fuguța la proprietarul clădirii și i-au cerut să șteargă pictura respectivă. Aparent, proprietarul clădirii a acceptat.
Nu mă miră absolut deloc, avînd în vedere cîte voci românești s-au ridicat la vremea respectivă împotriva jurnaliștilor francezi, explicînd semidoct limitele libertății de exprimare și cum ar trebui să se procedeze oamenii liberi ca să își expună opiniile. Evident, toate regulile alea din manualul micilor democrați care nu s-au dezbărat încă de comunism se aplică și artei. Adică arta trebuie să stea cuminte în banca ei, în salile ei, să nu deranjeze, să nu provoace, să nu sperie cumva creierul amețit de tămîie și prostie al credinciosului de serviciu. Pentru că, nu e așa, și slujbele duminicale stau cuminți în cutiile lor atîrnate la exteriorul bisericii și nu aude nimeni prin ele, cale de cinșpe blocuri, cum preotul își ține slujba, în ciuda unei legi care se presupune că protejează liniștea publică și nu permite deranjarea cetățeanului prin producerea de zgomote, larma sau strigate prin orice fel de aparat.
Cum am zis, nu mă miră. Pentru că romania este condusă de o majoritate habotnică și adînc pervertită de comunism (ce paradox, comunism și ortodoxie la un loc!) încît libertatea și drepturile omului sînt o necunoscută imensă inclusiv pentru cei care se cred deschiși la minte. De la idei de genul: “am prieteni gay dar nu vreau să îi văd pe stradă” pînă la înscrierea propriilor copii la orele de propagandă religioasă lipsită de orice fel de valoare educativă viitorul copiilor într-o societate demult desprinsă de superstițiile propagate de preoți cel mai adesea ei înșiși insuficient educați ca să înțeleagă lumea din jur, nu mai vorbesc de știință, societatea românească este adînc scufundată într-o ipocrizie distrugătoare dar se minte curajos că este avansată, deschisă și modernă.
În concluzie, după atacul din paris, extremismul religios se repede la un perete pictat de niște artiști. Ce durere pe Sf. Gheorghe: el s-a luptat cu balaurul ca să elibereze lumea de spaimă și acum se pregătește să fie șters de pe un perete pentru că unor idioți le e frică de o imagine care nu seamănă cu ideea lor de artă. Ce nu înțeleg ei e că arta care le place se află pe pereții bisericii unde se închină. Pe pereții orașului trebuie sa fie loc pentru orice fel de artă. Dacă ei se simt confortabil cu ce au, norocul lor. Rolul artei e să provoace, să oblige oamenii să gîndească. Arta trebuie văzută, discutată, disputată. Din păcate, românii se gîndesc cum să explice mai bine de ce nu e corect să îi superi pe habotnici, indiferent de religia lor.