(Andrei Pleşu) Traficul rutier şi politica
Andrei Pleșu
foto preluat de pe Mediafax
articol – Andrei Pleşu – adevarul.ro
Cine umblă cu maşina proprie pe străzile capitalei va înţelege deîndată la ce mă refer. A fi la volan în Bucureşti (şi, bănuiesc, oriunde în România) e a trăi o experienţă-limită: un amestec de perplexitate, furie, nevroză, panică, disperare, resemnare, suferinţă cronică şi destin.
Fiecare „se descurcă” febril, pe cont propriu. Regulile sunt practicate la nivel de capriciu: uneori ţi se dă prioritate, alteori nu, uneori eşti lăsat, amabil, să intri dintr-o arteră secundară într-una principală, alteori eşti blocat la nesfîrşit în stand-by şi acoperit de sudalme (dacă „te bagi”). Din cînd în cînd, îţi taie calea un land-rover pompos, cu o tînără domnişoară la volan, care foloseşte agil cu o mînă rujul sau oglinda, iar cu cealaltă, telefonul mobil. Unii taximetrişti îţi demonstrează, periculos, că umblă după alte reguli decît tine. La stop, cîte cineva uită să pornească, deşi e verde, dar o face, în trombă, cînd e galben (sau chiar roşu), astfel încît tu nu mai apuci să treci şi trebuie să aştepţi următoarea „rundă”. Fiecare şofer are treburi mai importante decît toţi ceilalţi. E mai grăbit ca tine, mai nervos, mai nerăbdător. Sau din contra: se mişcă leneş, contemplativ, imagine vie a conştiinţei că ”nu dau turcii”. De parcat, se parchează oriunde. De preferat pe carosabilul unei străzi înguste, cu trafic intens. Sau pe un colţ, aşa încît cei aflaţi în intersecţie să nu vadă ce vine din lateral. Sau în poarta garajului tău. Sau paralel cu maşina ta, parcată corect, ceea ce te obligă să aştepţi indefinit pînă vine „să-ţi dea drumul” „colegul” de trafic. Şoferii (amatori sau profesionişti) acoperă o vastă gamă „antropologică”: avem şi limfatici şi bilioşi, şi virtuozi acrobatici şi nătîngi somnolenţi, şi isterici şi împăciuitori, şi asasini şi încurcă-lume. Nu lipsesc şoferiţele fermecător stîngace, bărbaţii cu ambiţii de raliu, „paranghelia” juvenilă, sau bătrîneii dezadaptaţi. Una peste alta, un rezumat al lumii (noastre). Şi al „sufletului naţional”: individualist, relativist, temperamental („ginta latină”, de!), imaginativ (adică şmecher), glumeţ, certăreţ, mereu „îndreptăţit”, mereu neînţeles, mereu victimă, inflexibil cînd ar fi utilă o oarecare maleabilitate şi maleabil, cînd n-ar strica o ţîră de ştaif.
De cîte ori trăiesc experienţa (destul de traumatizantă) a acestui peisaj stradal, nu mă pot abţine să o asociez cu experienţa cotidiană a vieţii comunitare româneşti în genere şi, în special, cu spectacolul politic autohton. Scena publică arată exact ca traficul nostru rutier: o hărmălaie mai mult sau mai puţin pitorească, arbitrară, incontrolabilă, nesistematizabilă. Un spaţiu al descurcărelii generale. Fiecare cu interesele, alianţele, rudele, amicii şi afacerile sale. Partidul politic nu e o construcţie ideologică, ci o reţea de proiecte private şi contacte utile. E, aşadar, ca în trafic: fiecare are ţinta lui şi înţelege să o atingă cu orice mijloace, pe socoteala tuturor – dacă e nevoie. Totul e plin de înjurături groase, sau de false amabilităţi, bacşişul (de diferite feluri) e suveran, mentalitatea de tip „care pe care” ţine loc de reguli, de principii, de omenie. A face politică e a trişa la stop, a depăşi neregulamentar, a nu ceda trecerea, a sta în drumul celorlalţi, a reuşi să rămîi mereu nepedepsit. Şi a cîştiga cursa! Adică o maşină mai mare, mai scumpă, mai „de fiţe”.
