foto si articol preluate de pe cersipamantromanesc.wordpress.com
5 mai 1818, s-a nascut in orasul Trier din Germania, filosoful, jurnalistul si economistul Karl Marx ; (d.14 martie 1883, Londra).
Karl Heinrich Marx a întemeiat împreună cu Friedrich Engels teoria socialismului științific si a fost un teoretician și lider al mișcării muncitorești. A avut o influență importantă asupra istoriei politice a secolului al XX-lea.
Karl Marx împreună cu Friedrich Engels a scris și a publicat în 1848, Manifestul Partidului Comunist . in care afirma, inca din primul capitol ca : „Istoria tuturor societăților cunoscute este istoria luptei de clasă”, un concept folosit de mult timp deja de către alti istorici care il precedasera.
Marx a argumentat că sistemul capitalist, la fel ca și sistemele socioeconomice precedente, produce tensiuni interne care îl conduc la distrugere.
Așa cum capitalismul a înlocuit feudalismul, capitalismul va fi înlocuit de comunism, o societate fără clase care urmează unei perioade de tranziție în care statul va fi un instrument al dictaturii proletariatului si ca schimbările socio-economice se produc prin intermediul activității revoluționare organizate.
În acest model capitalismul va lua sfârșit prin lupta organizată a clasei muncitoare internaționale. Ideile lui Marx au început să exercite o influență majoră asupra mișcării muncitorești la scurt timp după moartea sa. Această influență a crescut impetuos odată cu victoria Revoluției din Octombrie din Rusia, revoluție datorată marxistilor bolșevici condusi de Lenin.
foto preluat de pe – ziaristionline.ro
articol preluat de pe – cersipamantromanesc.wordpress.com
DESPRE MASONERIE
de Florian BICHIR
Florian Bichir (primul din dreapta) Foto – reportervirtual.ro
Florian BICHIR – 130 de ani de masonerie:
Masoneria română serbează 130 de ani de existenţă. Mai exact 130 de ani de la Înfiinţarea Marii Loji Naţionale din România sub conducerea Primului Mare Maestru Constantin Moroiu.
Constantin M. Moroiu, Primul Mare Maestru, conducator al Marii Loji Naţionale din România – foto preluat de pe delcampe.net
Asta pentru că – strict documentar şi nu conform tradiţiei – de existenţa acestei Confrerii pe teritoriul Ţărilor Române putem vorbi din 1734. Atunci, Anton Maria del Chiaro, secretar al domnitorului Ţării Româneşti, Constantin Brâncoveanu, iar ulterior secretarul lui Constantin Mavrocordat, domnitorul Moldovei, a înfiinţat o lojă masonică la Galaţi, urmată apoi de o alta la Iaşi.
Nu ştiu dacă 130 de ani este mult sau puţin. Ştiu doar că numai exprimarea acestui cuvânt masonerie sau francmasonerie trezeşte sentimente diverse: admiraţie sau, dimpotrivă, o ură teribilă. Niciodată masoneria nu a rămas indiferentă marelui public, iar pe seama ei s-au spus vrute şi nevrute.
În DEX, francmasoneria este definită drept: „Asociaţie secretă răspândită în diverse ţări, ai cărei membri, organizaţi în loji, sunt adepţii principiului fraternităţii şi se recunosc între ei prin semne şi embleme” şi „Curent religios şi filosofic care se caracterizează prin ritualuri mistice şi prin îmbinarea lor cu principiile etico-morale şi politice”.
În România, istoria masoneriei este inevitabil legată de relaţia cu Biserica, relaţiile celor două fiind sinuoase. Masoneria a avut parte în timp atât de sprijinul Bisericii Ortodoxe, cât şi de afurisirenea ei de către aceeaşi Biserică. Loja creată de Mavrocordat a fost condusă de mitropolitul Leon Gheuca.
În anul 1787, o altă faţă bisericească, şi anume arhimandritul Gherasim, de la Mitropolia Moldovei, traducea din franceză un manuscris deosebit de important pentru istoria francmasoneriei, „Taina francmasonilor“, scris de abatele Gabriel Perau în 1742. Masoneria a fost cultivată de pleiada de călugări şi de ierarhi aplecaţi spre cultură.
Loja Moldova avea, la vremea aceea, mai mulţi membri din cler decât laici. Patriarhul Miron Cristea, episcopul Melchisedec Ştefănescu, Filaret Scriban, Dionisie Lupu, Atanasie Stoianescu, Irineu Mihălcescu, autor al unor răsunătoare studii antimasonice, au fost membrii „Ocultei”.
În schimb, adversarii masoneriei nu uită să amintească Temeiul nr. 785/1937, al Sfântului Sinod din 11 martie 1937, prin care francmasoneria era condamnată. Atunci s-a hotărât că „Biserica le va refuza la moarte slujba înmormântării, în caz că până atunci nu se căiesc. De asemenea, le va refuza prezenţa ca membri în corporaţiile bisericeşti”.
O decizie ciudată, caducă, din moment ce din 1937 şi până În prezent nu a existat vreun caz în care unui mason să i se interzică slujba de înmormântare! Şi în present, în România, părerile sunt împărţite. Unii consideră masoneria o organizaţie care lucrează pentru binele omenirii, alţii o hulesc. Numai la citirea numelor celor care au aparţinut masoneriei, unii precum Ion Antonescu au renunţat să mai critice această Frăţie.
Alţii cred în scenarii apocaliptice, în acea „hidră iudeo-masonică”, o fac vinovată de toate relele din lume, vorbesc de planurile diabolice de a cuceri lumea sau alte baliverne. În funcţie de părerea şi educaţia dumneavoastră, le puteţi spune „La mulţi ani!” sau să-i blestemaţi!
foto si articol – cersipamantromanesc.wordpress.com
Vlad Dracul (Vlad II, n. cca. 1390 – d. 1447) a fost domnul Țării Românești între 1436 și 1442 și din 1443 până în 1447. Membru al familiei Basarabilor și fiu al lui Mircea cel Bătrân, era în mod oficial vasal al regelui Ungariei.
Era și comandant de frontieră cu responsabilitatea de a proteja comerțul și drumurile comerciale între Țara Românească și Transilvania pentru Biserica Romano-Catolică.
I-a avut urmasi pe Mircea al II-lea,Vlad Țepeș, Radu cel Frumos si domnita Alexandra
A rămas cunoscut în istorie cu numele de Vlad Dracul.
De ce “Dracul”? Să fi fost el poreclit astfel, de rău ce a fost, după numele popular al Diavolului, al Necuratului? Nicidecum.
Iată povestea extraordinară a acestei porecle pe care o va purta şi fiul sau, vestitul Vlad Ţepeş.
În timpul luptelor interne pentru domnie, tânărul Vlad se refugiase pe lângă regele Sigismund al Ungariei, care era suzeran al domnului Ţării Româneşti, cu toată supunerea acestuia către sultanul otoman.
Vlad II și-a primit titlul de „Dracul” după ce a fost primit pe 13 decembrie 1431 în Ordinul Dragonului fondat în 1408 de Sigismund, Împărat al Sfântului Imperiu Roman.
Ordinul, creat de Sigismund, dorea să crească puterea politică a bisericii și să protejeze familii nobiliare maghiare și românești de Imperiul Otoman.
Iar Sigismund, care acum fusese ales şi “rege al romanilor” şi va ajunge curând şi “împărat al Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană” – care-l ţinuse la mare cinste pe Mircea vodă, l-a îndrăgit şi pe fiul acestuia, Vlad , care era un cavaler mândru şi desăvârşit.
Aşa că, să vedeţi lucru nemaiauzit până atunci la noi, în catedrala marelui oraş german Nurnberg, regele Sigismund îl proclamă pe Vlad voievod al Ţării Româneşti – el, care n-a apucat încă domnia – şi-l numeşte şi Cavaler al Ordinului Dragonului.
Ordinului Dragonului – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com
Acest Ordin era constituit dintr-un grup de nobili de cel mai înalt grad, dintre cei care în Ungaria şi în Polonia erau numiţi magnaţi, adică “mai-marii”.
Cavalerii Ordinului trebuiau să fie până la moarte tovarăşii de încredere ai regelui.
Toţi erau magnaţi (mari feudali) unguri si numai trei străini a ales Sigismund: pe despotul Serbiei, pe un prinţ al Galiţiei, şi pe Vlad , cărora le- a dat această dovadă de încredere.
Iar Vlad era atât de mândru că făcea parte din acest ordin al Dragonului, încât, o dată ajuns domn al Ţării Româneşti, a pus să se bată pe monede, ca o emblemă a lui, acel dragon — de unde în popor i s-a zis Vlad Dracul sau“Drăculea”, adică Dragonul.
De aici a venit asadar numele de Dracula sau Drăculea, pentru el şi pentru fiii săi.
Si pentru ca apartenenţa la Ordinul Dragonului se şi moştenea, la fel vor fi chemaţi, ba în ţară, ba de străini, şi feciorii lui Vlad Dracul, Vlad Ţepeş şi Radu cel Frumos.
Vlad Tepes (nascut 1431 – d.1476) – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com
Asa a devenit Vlad Ţepeş pentru străini, Dracula, si aşa a ajuns mai târziu, să fie cunoscut în toată Europa, cu numele de Dracula Voievod.
Este considerată cea mai mare demonstraţie anticomunistă din Europa de după 1989. A polarizat şi transformat societatea româneasca, a schimbat cariere şi destine, a lansat un adevărat curent muzical. Fenomenul Piaţa Universităţii s-a născut pe 22 aprilie 1990. Au trecut de atunci 25 de ani, dar capitolul “Golaniadei” şi al mineriadei care i-a pus sfârşit nu a fost închis.
Când o mână de oameni au blocat Piaţa Universităţii pe 22 aprilie 1990, după o manifestaţie împotriva FSN, nu şi-a imaginat nimeni că acesta va deveni momentul zero al unui adevărat fenomen.
53 de zile şi nopţi la rând, zeci de mii de oameni s-au întors în locul unde începuse sfârşitul regimului Ceauşescu şi au cerut despărţirea definitivă de comunism: alegeri libere, aplicarea punctului 8 al Proclamaţiei de la Timişoara, o presă independentă, pedepsirea celor vinovaţi de morţile din decembrie 1989.
Insulta preşedintelui Ion Iliescu, care i-a numit “golani” pe demonstranţi, a mobilizat şi mai multă lume în Piaţă. Liga Studenţilor a deschis balconul Universităţii, iar voci importante din societatea civilă, dar şi oameni obişnuiţi, le vorbeau în fiecare zi manifestanţilor.
Fenomenul Piata Universităţii s-a încheiat brutal în 13-15 iunie, după ce minerii i-au alungat pe manifestanţi cu bâtele şi au devastat sediile partidelor istorice. Mineriada a şocat lumea civilizată, dar justiţia nu a găsit nici azi responsabilii pentru ce s-a întâmplat atunci.
Luna trecuta, Înalta Curte a decis redeschiderea dosarului mineriadei, după mai multe plângeri la CEDO.
foto si articol – cersipamantromanesc.wordpress.com
Cel mai lung război din lume s-a purtat între Olanda şi insula Scilly, aflatã în sud-vestul Marii Britanii.
A început în 1651, dar ca multe alte rãzboaie din epocã nu a fost luat în serios.
Au trecut trei secole pânã ce pãrţile combatante au încheiat pace, punand capat celei mai lungi confruntari din istorie.
Tartatul de pace a fost semnat abia în 1986.
Acest război a durat 335 de ani dar nu a murit nici un om. Asta fiindcă beligeranţii au uitat că sunt în război.
Povestea a început în 17 aprilie 1651, in vremea războiului civil din Anglia, care a avut loc între 1642 şi 1651,dupa ce fortele armate fidele parlamentarilor lui Oliver Cromwell, i-au invins pe regaliştii sustinatori ai Printului de Wales, aceştia refugiindu-se în insula Scilly.
Razboiul mergea vadit catre o victorie a lui Cromwell, cel care impinsese fortele regaliste pana aproape de Cornwall, ultima reduta a acestora.
In acelasi timp, flota inca puternica a sustinatorilor Casei Regale isi gasise refugiul in Insulele Scilly, de unde se pregatea sa atace in forta navele oponentilor.
In virtutea unei mai vechi aliante cu Anglia, Olanda decidea atunci sa pastreze bunele relatii cu tara care o sprijinse in dobandirea independentei fata de Spania, si s-a aliat cu tabara lui Oliver Cromwell, atata vreme cat era evident ca aceasta va castiga razboiul.
In consecinta, flota olandeza, sub comanda amiralului Maarten Harpertszoon, a blocat navele regaliste in port, cerand reprezentatilor Casei Regale despagubiri uriase in virtutea unor mai vechi conflicte.
Cum, evident, aceste pretentii nu au fost satisfacute, Olanda a declarat razboi Insulelor Scilly, asta si ca urmare a faptului ca Anglia, in cea mai mare parte, se afla deja in mainile parlamentarilor.
Lasand la o parte strania declaratie de razboi, asupra unei mici parti a unui alt stat, flota olandeza s-a retras in luna iunie a aceluiasi an, fara sa traga un singur foc de arma, dupa ce regalistii s-au predat in totalitate amiralului englez Robert Blake.
Nimeni nu s-a gandit ca mai era nevoie si de un acord care sa parafeze incheierea oficiala a razboiului.
Pe 17 aprilie 1985, istoricul scotian Roy Duncan a scris ambasadei olandeze de la Londra, semnaland bizarul situatiei si anuntand oficial atat autoritatile Insulelor Scilly cat si guvernul olandez, ca se aflau in razboi de peste trei secole.
Autoritatile olandeze au ajuns si ele la concluzia că starea de război exista încă, astfel ca, un an mai tarziu, pe 17 aprilie 1985, la exact 335 de ani de la inceperea conflictului, ambasadorul olandez Rein Huydecopern a sosit pe insulă și cele doua parti au semnat tratatul de incheiere a ostilitatilor.
Razboiul dintre Olanda si Insulele Scilly a fost declarat ulterior drept cel mai lung din istorie si totodata razboiul cu cele mai putine victime, adica… nici una.
Ceea ce i-a făcut pe geto-daci să fie neînfricați a fost credința lor în nemurire.
„Iată cum se cred nemuritori geții:”, ne spune Herodot… „ei cred că nu mor și că cel care dispare din lumea nostră se duce la Zeul Zamolxis. Unii din ei îi mai spun și Gebeleizis”. (Istorii)
Un alt autor antic, Pomponius Mela, ne vorbește în acest mod despre credințele tracilor: „Unii cred că sufletele celor care mor se vor întoarce pe pământ, iar alții socotesc că, deși nu se vor mai întoarce, ele totuși nu se sting, ci merg în locuri mai fericite. De aceea la unii sunt deplânse nașterile și jeliți nou-născuții, dar, dimpotrivă, înmormântările sunt prilej de sărbătoare și le cinstesc ca pe niște lucruri sfinte, prin cânt și joc”. (Descrierea Pământului)
Așa cum remarca și Pitagora, geții (sau geto-dacii) aveau o înțelepciune specială, înțelepciune care a născut și credința lor în nemurirea sufletului. “Călătorește la geți, nu ca să le dai legi, ci ca să tragi învățăminte de la ei. La geți, pământurile sunt nesfârșite, toate câmpurile sunt commune. Și dintre toate popoarele sunt cei mai înțelepți, ne spune Homer.” (Legile morale și politice)
În această emisiune ne-am propus să detaliem subiectul Religia geto-dacilor și credința lor în nemurire.
foto si articol – cersipamantromanesc.wordpress.com
Iakov Djugașvili, soldat sovietic, fiul cel mare al lui Iosif Stalin (n. 18 martie 1907),
a fost unul dintre cei trei copii ai lui Iosif Vissarionovici Stalin, ceilalți doi fiind: Svetlana Allilueva și Vasili Stalin.
Iakov a fost fiul primei neveste a lui Stalin, Ekaterina Svanidze. Locul nașterii sale este nesigur, satul Badji – regiunea Kutaisi sau orașul Baku. După moartea mamei sale, a fost crescut și educat în orașul Tbilisi de rude, mătușa A.C. Monasalidze și unchiul A. Șvanidze. La insistențele acestuia din urmă, tânărul Iakov a plecat la vârsta de 14 ani la Moscova la tatal sau.
Iakov Iosifovici Djugașvili a fost locotenent-major al Armatei Roșii și a participat la al Doilea Război Mondial începând cu data de 27 iunie în cadrul Regimentului XIV de artilerie din cadrul Diviziei a XIV-a de tancuri.
A fost luat prizonier de germani pe 16 iulie 1941, în încercuirea de la Vitebsk. Înainte de a fi capturat, Iakov și-a distrus actele și și-a descusut toate însemnele ofițerești de pe uniformă.
Când a fost interogat, Iakov a declarat că este soldat și că îl cheamă Lavadze. Nu se știe până în ziua de azi cine l-a trădat ofițerilor germani de contrainformații, probabil de unul dintre subordonații săi artileriști, unitatea fiind compusă în majoritate din gruzini.
Germanii s-au folosit imediat de capturarea fiului cel mare al lui Stalin în scopuri propagandistice.
Iakov a fost îndelung interogat de germani în mai multe lagăre pentru ofițeri. Din procesele verbale ale interogatoriilor se poate constata că, în ciuda presiunilor, fiul nu și-a trădat niciodată tatăl sau țara, deși își exprima uneori rezervele față de politica dictatorului.
A refuzat cu îndărătnicie să se adreseze în scris sau prin radio soldaților sovietici, singura înregistrare radio care îi este atribuită este, așa cum s-a dovedit după război, un fals încropit din frânturi de propoziții spuse în timpul interogatoriilor. Iakov a refuzat de asemenea să se alăture unităților vlasoviste antisovietice , care începuseră să fie formate de germani.
Germanii au propus un schimb de prizonieri, arătându-se dispuși să-l schimbe pe Iakov cu Feldmareșalul Friedrich Paulus, care fusese luat în captivitate de sovietici după victoria în bătălia de la Stalingrad. Stalin nu a fost de acord cu schimbul, afirmând că „Nu am nici un fiu pe nume Iakov” și „… soldații nu pot fi schimbați cu mareșalii.”
Iakov a murit în prizonierat, nefiind foarte clar cum s-a întâmplat lucrul acesta. Versiunea oficială a germanilor a fost că Iakov a murit când a intrat intr-un gard electrificat într-o încercare nereușită de evadare.
Din mărturiile camarazilor de detenție și dintr-un raport al santinelei germane, găsit de americani după încheierea războiului, reiese că Iakov mai era încă în viața, prins în sârma ghimpată a gardului aflat sub o tensiune de 500 V, când soldatul german a tras asupra fugarului.
Stalin era convins că fiul său nu va scăpa cu viața din prizonierat. Când, la sfârșitul anului 1943, a aflat despre moartea lui Iakov, Stalin a avut o criză de spasm al vaselor sanguine cerebrale.
În mod paradoxal, Stalin a dat ordin ca nora sa, Iulia Merțer să fie judecată și condamnată ca membră a familiei unui trădător. Iulia a fost închisă doi ani într-o închisoare din Samara.
În 1977, Sovietul Suprem al Uniunii Sovietice la decorat post-mortem pe locotenentul-major Iakov Iosifovici Djugașvili cu Ordinul Marelui Război, clasa I. Ordinul a fost primit de Galina Djugașvili, fiica lui Iakov.
În cadrul muzeului Academiei de artilerie unde a studiat Iakov, se află o urnă cu pământ și cenușa din lagărul de prizonieri.
Una dintre etapele medievale ale istoriei noastre, extrem de puțin cunoscută de publicul larg, poartă numele de Imperiul Vlaho-bulgar, un episod spectaculos care și-a consumat povestea în secolele XII-XII-XIV.
Nu numai că românii nu știu mai nimic despre acest subiect, dar se duce o politică de confiscare a realității istorice și transformare a acestui episod într-unul care aparține istoriei bulgare și atât, în pofida tuturor dovezilor istorice.
Veliko Târnovo – capitala Imperiului Vlaho-Bulgar
Așa cum cu siguranță vă așteptați, statul român nu face, prin specialiștii săi, prea multe lucruri pentru punerea adevărului la locul lui, motiv pentru care am considerat că este foarte important ca acest subiect să ajungă la publicul larg.
Pentru a-l dezvolta, l-am invitat alături de mine, în această emisiune, pe dl prof. dr. Mihai Popescu.
foto – Vasile Lupu (n.1596-d.1661), domn al Moldovei, 1634-1653 – cersipamantromanesc.wordpress.com
articol – cersipamantromanesc.wordpress.com
Vasile Lupu a avut două domnii în Moldova: aprilie 1634 – aprilie 1653; aprilie 1653 – iulie 1653.
De origine aromân din Albania, se numea Lupu Coci, veni împreună cu tatăl său, Nicolae Coci, mai întîi în Valahia (1611), în timpul domniei lui Radu Mihnea (1611-1616), apoi în Moldova.
A avut doi fraţi: pe Gheorghe – devenit mare paharnic, şi pe Gavriil – devenit hatman, precum şi o soră – Marga.
S-a căsătorit cu Tudosca, fiica marelui vornic al Ţării de Jos, Costea Bucioc. După moartea soţiei sale Tudosca, se va recăsători cu Ecaterina – o frumoasă caucaziană de la care va avea un fiu, pe Stefanita, ulterior domn al Moldovei.
Prin prestigiul său personal pe plan intern şi prin legăturile întinse în afară, Vasile Lupu a dat o nouă strălucire Principatului Moldovei. Influenţa lui în răsărit era aşa de mare încît după dorinţa lui punea sau scotea din scaun Patriarhii din Constantinopol, Alexandria, şi Ierusalim, pe care îi susţinea cu banii săi. Intervenţia lui Vasile Lupu l-a pus ca Mitropolit în Alba Iulia pe Ilie Iorest, în 1640.
Vasile Lupu a zidit mai multe biserici, dintre care cea mai frumoasă este cea numită “Trei Ierarhi” de la Iaşi, pe lîngă care a înfiinţat o şcoală şi o tipografie. Domnia lui relativ lungă a asigurat un nou avînt culturii bisericeşti. Mai ales prin zelul Mitropolitului Varlaam, s-au tipărit mai multe cărţi bisericeşti (“Carte românească de învăţătura duminicelor de peste an” – Iaşi 1643 ; “Răspunsuri la Catehismul Calvinesc” – Suceava 1645), dar şi o carte de legi, “Pravilele împărăteşti“.
În acest fel s-a mai facut încă un pas important în introducerea limbii române în biserică şi stat. “Predoslovia” domnitorului Vasile Lupu la “Cartea românească de învăţătură” (“Cazania“) a mitropolitului Varlaam, se adresa către “toată seminţia românească, pretutinderea ce se află pravoslavnici într-aciastă limbă“, arătîndu-se că s-a scris lucrarea pentru ca să “dăruim şi noi acest dar limbii româneşti, carte pre limba românească“.
