Articole

Deportările din Basarabia și Nordul Bucovinei în Siberia

foto – pelerinortodox.com
articol - ro.wikipedia.org

Deportările din Basarabia și Nordul Bucovinei au fost o formă a represiunii politice puse în practică de autoritățile sovietice.

Nu se cunoaște o cifră exactă a celor care au avut de suferit de pe urma acestui tip de represiune, estimările ridicându-se la câteva sute de mii de persoane deportate în perioada 28 iunie 1940 – 5 martie 1953.

Au existat trei valuri de deportări ale populației din Basarabia și Bucovina de Nord. Cu toate acestea, acțiuni de strămutare a basarabenilor și bucovinenilor au avut loc și între cele trei valuri.

Primul val de deportări (12-13 iunie 1941)

Premise

Generalul NKVD Sergo Goglidze, unul din organizatorii deportărilor din 12-13 iunie 1941
De organizarea deportării s-a ocupat Biroul politic al CC al PC (b.) al URSS, iar structurile NKGB-iste au fost baza logistică a mecanismului deportării.

În mai 1941, Sergo Goglidze a fost numit împuternicit al partidului și guvernului sovietic în Moldova. Peste o săptămână, la 31 mai 1941, Goglidze i-a trimis lui Stalin o Rugăminte (rus. Prosiba), în care relata că în Basarabia au activat multe partide și organizații burgheze. După alipirea Basarabiei la URSS, conducerea acestor formațiuni politice s-au refugiat în România. Rămășițele acestor partide și organizații, fiind susținute activ de serviciile românești de spionaj, și-au intensificat activitatea antisovietică. Același document includea în categoria elementelor antisovietice și moșierii, comercianții, polițiștii și jandarmii, albgardiștii, primarii, refugiații din URSS și alte elemente sociale străine. În legătură cu activizarea acestor elemente, Goglidze ruga să fie strămutate în regiunile îndepărtate de nord și est ale URSS 5.000 de familii.

Ca bază juridică a strămutării a servit Regulamentul cu privire la modul de aplicare a deportării față de unele categorii de criminali, aprobat în mai 1941.

La 7 iunie 1941, NKGB al RSS Moldovenești a cerut 1315 vagoane pentru transportul deportaților.

Deși directivele veneau de la Moscova, cei care le-au executat au fost din Basarabia. Oamenii noi ai bolșevicilor erau avansați în posturi și susținuți în activitatea profesională.

Listele cu deportați au fost făcute de NKVD pe bază de delațiuni, ținându-se cont de pregătirea și activitatea capului familiei, de averea sa și de faptul că a colaborat cu administrația românească.

Operațiunea de deportare

Operațiunea de deportare a început în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941 (ora 2.30) și a cuprins teritoriile anexate de URSS de la România în iunie 1940.

Urmau să fie ridicate 32.423 persoane, dintre care 6.250 să fie arestate, iar restul 26.173 de persoane – deportate (inclusiv 5.033 persoane arestate și 14.542 persoane deportate din RSS Moldovenească).

De obicei, o echipă formată din doi-trei militari înarmați și un lucrător al securității bătea la geamul casei, în plină noapte, luând prin surprindere gospodarii. Într-un sfert de oră să fiți gata!, acesta era ordinul care li se dădea oamenilor cuprinși în spaimă de cele întâmplate, neînțelegând unde merg și de ce. Deseori, printre cei care veneau să ridice oamenii se găsea și binevoitorul sau binefăcătorul care a denunțat familia și, astfel, ajuta NKVD-ul să depisteze elementele periculoase.

Deportaților le era permis să ia câte 10 kg de fiecare persoană, numai că, de multe ori, tot ce era mai de preț sau mai util în bagajele celor deportați le împărțeau între ei cei care i-au ridicat în miez de noapte. Îndată, erau urcați în camioane sau chiar – în unele sate – în căruțe, fiind duși până la gara de trenuri.

În stațiile de cale ferată, membrii fiecărei familii erau separați în felul următor: capii de familii într-o parte, tinerii peste 18 ani în altă parte, iar femeile cu copii mici și bătrânii – aparte. A urmat îmbarcarea în vagoanele de marfă, câte 70-100 persoane, fără apă și hrană. Pe vagoane scria: Tren cu muncitori români care au fugit din România, de sub jugul boierilor, ca să vină în raiul sovietic. Ieșiți-le în cale cu flori! sau Emigranți voluntari.

În Basarabia, 90 vagoane au pornit din stația Taraclia, 44 vagoane – din stația Basarabeasca, 44 vagoane – din stația Căușeni, 48 vagoane – din stația Tighina, 187 vagoane – din stația Chișinău, 48 vagoane – din stația Ungheni, 83 vagoane – din stația Ocnița, 133 vagoane – din stația Bălți, 73 vagoane – din stația Florești, 40 vagoane – din stația Râbnița, 38 vagoane – din stația Bolgrad, 103 vagoane – din stația Arțiz, 340 vagoane – din stația Cernăuți.

Destinația deportaților

Drumul spre punctele de destinație a durat vreo două-trei săptămâni. Condițiile erau îngrozitoare. În plină vară, ei duceau lipsă de apă potabilă, fiecăruia revenindu-i doar câte 200 grame de apă pe zi, iar de mâncare li se dădea doar pește sărat. La fiecare oprire a trenului, în câmp se aruncau cadavre, care, fie că erau îngropate sumar, fie că erau lăsate ca hrană animalelor. Pe parcursul drumului, deportaților nu le-a fost acordată nici o asistență sau consultație medicală. Astfel, în vagoanele murdare și fără asigurarea celor mai elementare condiții sanitare s-au răspândit diverse boli infecțioase și mulți suferinzi au decedat din această cauză. La unele gări feroviare, câtorva persoane li se permitea să iasă pentru câteva minute afară, la aer curat. Cineva era trimis după apă potabilă. În cazul tentativelor de evadare, imediat se dădea ordinul de împușcare, astfel că nu era nicio posibilitate reală de a scăpa din acel tren al morții.

Contingentul deportat era distribuit în felul următor: capul familiei, arestat, era izolat de soție și copii și dus în lagărul de muncă forțată, în GULAG. Ceilalți membri ai familiei erau trimiși în Siberia sau Kazahstan.

Cei deportați în Siberia sau Kazahstan, de la copil la bătrân, erau repartizați la muncă în întreprinderile industriei silvice, în sovhozuri și în cooperative meșteșugărești. Pentru munca depusă nu erau remunerați echitabil, ci li se achita doar un minimum necesar pentru trai.

Dintr-un raport fragmentar al GULAG-ului din lunile septembrie-octombrie 1941 aflăm că, în toamna acelui an, deportații din RSSM au fost amplasați în RSS Kazahă (9.954 persoane), RASS Komi (352), regiunile Omsk (6.085), Novosibirsk (5.787) și Krasnoiarsk (470). În Kazahstan, deportații din RSSM se aflau în regiunile Aktiubinsk (6.195 persoane), Kîzîl-Ordînsk (1.024) și Kazahstanul de Sud (2.735), iar în regiunea Omsk erau dispersați în 41 de raioane.

Estimarea numărului de victime

Numărul celor deportați se ridică la peste 22.000 de persoane. După alte surse, numărul deportaților ar fi fost de 24.360 [6] , sau chiar de 30.000 de persoane.

Al doilea val de deportări (5-6 iulie 1949)

Premisele

Operațiunea din 1949 a fost denumită conspirativ IUG (rom. SUD). Pe drept cuvânt, evenimentul a fost catalogat ulterior drept “cea mai mare deportare a populației basarabene”.

Pregătirea ideologică și decizională a deportării masive a demarat activ în primăvara anului 1949, când s-a pus deschis problema. La 17 martie 1949, V. Ivanov, președintele Biroului pentru RSSM, și N. Covali, într-o scrisoare adresată lui Stalin, rugau CC al PC(b) din toată Uniunea să permită deportarea din republică a 39.091 de persoane: chiaburi, activiști ai partidelor profasciste, etc.

La 6 aprilie 1949 este adoptată hotărârea strict secretă Nr. 1290-467cc a Biroului Politic al CC al PC “Cu privire la deportarea de pe teritoriul RSS Moldovenească a chiaburilor, foștilor moșieri, marilor comercianți, complicilor ocupanților germani, persoanelor care au colaborat cu organele poliției germane și românești, a membrilor partidelor politice, a gardiștilor albi, membrilor sectelor ilegale, cât și a familiilor tuturor categoriilor enumerate mai sus”

Hotărârea prevedea deportarea a 11.280 familii care întruneau 40.850 persoane. Acestea urmau să fie strămutate pentru totdeauna în regiunile Kazahstanului de Sud, Djambul și Aktiubinsk, precum și regiunile Altai, Kurgan, Tiumen, Tomsk din Rusia. Se preconiza ca deportarea să aibă loc în iunie 1949, sub controlul și răspunderea Ministerului Securității de Stat (KGB). Deportarea culacilor, foștilor moșieri, marilor comercianți și a familiilor lor urma să aibă loc conform listelor vizate de Sovietul Miniștrilor din RSSM, iar a celorlalte persoane – conform deciziei Consfătuirii Speciale (Osoboie Soveșcianie) a Ministerului Securității de Stat a URSS. Ministerul de Interne al URSS, (personal tov. Kruglov) era împuternicit să organizeze escortarea și transportarea deportaților din RSSM, controlul administrativ al acestora în teritoriile noi pentru a evita posibilitatea evadării, angajarea lor în colhozuri, sovhozuri și la întreprinderi.

Organizarea echipei care urma să se ocupe de deportare s-a făcut în perioada 23-24 iunie. Din conducere făceau parte: general-maiorul Iosif Lavrentievici Mordoveț – ministrul Securității RSSM, general-maiorul Ivan Ilici Ermolin – împuternicitul MGB al URSS, colonelul Aleksandr Alexeevici Kolotușkin- adjunctul ministrului Securității RSSM pe cadre. Tot aici era specificată echipa grupelor informativă, operativă, de evidență, de transmisiune, conducerea grupurilor operative de serviciu, echipa mașiniștilor. Per total erau 30 de persoane, absolut toate din structurile MGB al RSSM. Din Moscova în RSSM au venit 32 de medici și 64 asistente medicale, care au fost cazați, asigurându-li-se hrana și toate condițiile necesare în așa fel, încât să se țină în secret scopul venirii lor. Echipa de conducere a operațiunii „IUG” și-a început activitatea la 24 iunie 1949.

După ce au decurs toate pregătirile, la 3 iulie 1949, conducerea de la Chișinău (Selivanovskii, Mordoveț, Ermolin) a trimis tuturor organelor KGB locale telefonograma cu următorul text: Raportați până la ora 14.30 dacă sunteți pregătiți pentru realizarea operației „IUG”. Între orele 11.30-13.10, toate sectoarele din republică au primit această telefonogramă și urmau să răspundă. Intrucât răspunsul a fost pozitiv, în aceeași seară la stațiile de îmbarcare au fost aduse trupele operative și militare necesare, ele fiind dosite și ținute în secret.

Către 4 iulie, tot efectivul era mobilizat pentru începutul operațiunii. Ministrului de Interne al URSS i s-a raportat finisarea pregătirilor pentru desfășurarea operațiunii „IUG”. La 4 iulie 1949, tuturor sectoarelor locale MGB din republică le-a fost trimisă directiva strict secretă a MGB al URSS și MGB al RSSM cu privire la începutul operațiunii „IUG”. Se ordona începutul deportării și raportarea peste fiecare două ore a evoluției operațiunii, a tuturor incidentelor, problemelor și dificultăților care apar pe parcurs. Peste 24 de ore de la finisarea operațiunii, trebuia să se raporteze despre totalizarea deportării, indicându-se numărul celor deportați – al femeilor, bărbaților și copiilor -, al celor care s-au sustras de la deportare (de la locul de trai, pe parcursul transportării spre stațiile de îmbarcare sau de la stațiile de îmbarcare).

Baza legală a deportării din 1949 s-a pretins a fi decretul Prezidiului Sovietului Suprem al URSS din 8 martie 1941 Cu privire la obținerea cetățeniei sovietice de către locuitorii din Bucovina și redobândirea cetățeniei sovietice de către locuitorii din Basarabia, conform căruia românii basarabeni, fiind declarați cetățeni sovietici, colaboraseră în anii războiului cu administrația românească și trădaseră, astfel, patria sovietică. Dar românii din Bucovina n-au solicitat niciodată cetățenia sovietică, iar basarabenii n-au avut-o, ca să o redobândească.

Operațiunea de deportare

General-maiorul Iosif Mordoveţ, unul dintre organizatorii deportărilor din 5-6 iulie 1949
Operațiunea IUG a început în noaptea de 5 spre 6 iulie 1949, la orele 2 de dimineață și a durat până la ora 8 seara a zilei de 7 iulie.

Așa cum s-a întâmplat cu deportarea în masă din iunie 1941, nu toți cei care au fost incluși inițial în liste au fost deportați. Documentele de arhivă arată în mod concludent că, de această dată, vestea despre planificarea unei operațiuni de deportare a făcut înconjurul provinciei cu săptămâni înainte, grație informației oferite de anumiți reprezentanți ai puterii care și-au înștiințat rudele vizate în acest sens.

Autoritățile au încercat, de aceea, să țină în mare secret măcar data desfășurării operațiunii și din această cauză unele primării au primit listele abia în ziua operațiunii.

Din totalul de 12 860 de familii incluse inițial în liste, n-au fost ridicate 1 567 familii, iar acest lucru s-a întâmplat din cauze diferite: 274 familii intraseră între timp în colhoz; 240 – au prezentat, chiar în timpul operațiunii de strămutare, dovezi documentare care atestau că unii membri ai familiei făceau armata; 35 familii aveau ordine și medalii sovietice; 508 – își schimbaseră domiciliul, iar 105 familii reușiseră să se ascundă.

Arestările s-au făcut noaptea cu forțele soldaților veniți în sate cu mașinile. Unii cetățeni care au încercat să scape cu fuga au fost împușcați. Gospodarii arestați împreună cu familiile lor, cu copiii, cu bătrâni, fără a li se permite să ia rezerve cu ei, au fost urcați cu forța în vagoane pentru vite și duși. Toate bunurile – casele, utilajul țăranilor deportați – au fost transmise colhozurilor, iar o parte din ele au fost furate, vândute de către organele financiare ale raioanelor respective. Multe din aceste edificii au fost oferite ofițerilor care erau aici în NKVD, nomenclaturii etc. Mulți dintre gospodarii deportați nu au mai revenit în patrie, au fost împușcați pe drum, au murit de foame, de boli, de durere sufletească, de muncă peste puterile lor.

În urma deportării din iunie 1949 impactul dorit de autoritățile comuniste sovietice a depășit toate așteptările. Acest lucru este adevărat mai ales în ceea ce privește efectul asupra ritmului de colectivizare în următoarele luni după deportare. Astfel, numai în lunile iulie – noiembrie 1949 cota gospodăriilor țărănești care au intrat în colhozuri s-a majorat de la 32% la 80% din total, pentru ca să se ridice la 97% în ianuarie 195167. Prin urmare, după operațiunea de deportare, din iunie 1949, cei care alcătuiau majoritatea populației locale, țăranii, și cei care erau cei mai refractari față de puterea sovietică, sunt nevoiți să-și schimbe atitudinea. Frica de o nouă operațiune, poate de o mai mare amploare, a determinat agricultorii individuali să renunțe la gospodăriile lor și să accepte compromisul cu regimul sovietic, un regim care dăduse de înțeles că nu va cruța nici un fel de protestatar ori rebel. Mai ales că cei deportați în iunie 1949 erau incluși în categoria celor care nu aveau dreptul să mai revină niciodată pe meleagurile natale, conform unei decizii speciale a autorităților de la Moscova.

Estimarea numărului de victime

Conform datelor oficiale, în ziua de 6 iulie 1949, au fost deportate în Siberia 11.293 de familii din Moldova sau peste 35 mii de oameni . Sursele neoficiale afirmă că aceste cifre nu reflectă întreaga proporție a dramei moldovenilor, deoarece numărul victimelor deportărilor a fost calculat reieșind din 3 membri ai familiilor. Se știe, însă, că au fost ridicate familii cu 7-8 și chiar 14 copii.

Dupa alte surse, cele 11.293 de familii reprezentau 35.796 persoane, din care 9.864 bărbați, 14.033 femei și 11.889 copii. 7620 de familii au fost considerate chiaburi, iar celelalte acuzate de colaborare cu fasciștii, de apartenență la partidele burgheze românești sau la secte religioase ilegale.

Al treilea val de deportări (31 martie – 1 aprilie 1951)

Ultima deportare în masă a populației basarabene a avut loc în noaptea de 31 martie spre 1 aprilie 1951 și a vizat, de această dată, elementele religioase considerate un pericol potențial la adresa regimului comunist stalinist. În cadrul operațiunii, numită SEVER (rom. Nord), au fost vizați în primul rând membrii sectelor religioase, mai cu seamă cei care se numeau martorii lui Iehova

Operațiunea SEVER a fost pusă în aplicare în baza aceleiași Hotărâri a Consiliului de Miniștri al URSS Nr. 1290-467cc din 6 aprilie 1949 și Hotărârii Consiliului de Miniștri al URSS nr.667-339cc din 3 martie 1951, care prevedea deportarea de pe teritoriul RSS Moldovenească a membrilor sectei ilegale antisovietice a iehoviștilor și membrilor familiilor acestora, în total 5917 persoane.

Acțiunea a început la ora 04,00 și s-a încheiat la ora 20,00 în aceeași zi. Au fost arestate și deportate în Siberia (reg.Kurgan) 723 de familii, respectiv, 2.617 persoane (808 bărbați, 967 femei și 842 copii), în special acuzate de apartenență la secta religioasă Martorii lui Iehova.

La această operațiune au participat 546 de lucrători operativi ai Securității, 1.127 ofițeri și soldați din Ministerul Securității, 275 ofițeri și soldați de miliție și 750 de persoane din cadrul organelor sovietice de partid din Moldova.

Deportarea s-a făcut în două eșaloane, cu vagoanele care au ajuns la destinație la 13-14 aprilie 1951.

Pe drum s-au născut câțiva copii și au murit câteva persoane bolnave.

Deportările staliniste în memoria contemporanilor

Abia pe 10 aprilie 1989 a fost adoptată hotărârea Consiliului de Miniștri al RSSM, prin care deportații au fost complet reabilitați.

Ulterior, atât Executivul, cât și Legislativul Republicii Moldova au emis, în contextul luării măsurilor reparatorii față de cei deportați și familiile acestora, peste 20 de modificări și acte normative contradictorii. Din această cauză, până în prezent, o mare parte dintre persoanele reabilitate încă nu-și pot primi compensațiile pentru averea confiscată sau naționalizată în 1940-1941 și după 1944. Totodată, persoanele care au reușit să obțină o despagubire derizorie sunt, de asemenea, în așteptarea emiterii unor acte ce ar stabili un mecanism viabil și eficace de despagubire.

Pe de alta parte, nu există până acum vreun monument dedicat celor ce au suferit de pe urma deportărilor staliniste, cu toate ca atât autoritățile publice centrale ale Republicii Moldova, cât și autoritățile municipale din Chișinău au pomenit deseori despre înălțarea unui asemenea monument. Tot tergiversată este și construirea bisericii in memoria deportaților, care urmează să fie edificată în regiunea gării feroviare din Chișinău.

Deportații și descendenții lor, locuind în prezent în Siberia și Kazahstan

La recensământul din 1989, în RSS Kazahă nu s-a înregistrat nici un român; în cel peste un deceniu, în independenta Republică Kazahstan s-au declarat 596 români și 19.458 moldoveni, din totalul de 15 milioane de locuitori.

Prima asociație românească din Kazahstan s-a înființat juridic pe 27 mai 2003, fiind intitulată Asociația româno-moldoveana din Kazahstan. Bazele acesteia au fost puse de învățătorul Mihai Groza. Tot cu ajutorul acestuia a fost înființat și ansamblul Românaș.

Pe 29 aprilie 2005 a fost creată o a doua asociație românească, Societatea Culturală DACIA, la Karaganda unde trăiește o importantă comunitate românească (peste 3.500 de persoane).

Vasile Soare, ambasadorul României în Kazahstan și Kârgâzstan, a descoperit, în vara anului 2005, în Kârgâzstan, existența unei comunități de circa o mie de persoane de origine moldovenească și 46 de români. Au ajuns acolo, venind din Siberia, unde fuseseră deportați în 1949 și 1952 (regiunile Tomsk, Kurgan, Irkutsk ș.a.), până în 1965, deși fuseseră eliberați în perioada 1956-1958. La eliberare, majorității basarabenilor li s-a interzis să se întoarcă în RSS Moldovenească și au fost forțați să semneze declarații ca nu au pretenții și revendicări de la statul sovietic, pentru ceea ce li s-a confiscat în momentul deportării. Câteva mii de basarabeni au hotărât să se stabilească în Kârgâzstan, având în vedere climatul blând și pământul roditor, condiții asemănătoare cu cele din Moldova. După destrămarea URSS, mulți români basarabeni și bucovineni s-au întors în locurile natale, însă peste o mie de persoane au rămas să trăiască în Kârgâzstan, pentru că în Republica Moldova și nordul Bucovinei (Ucraina) nu mai aveau pe nimeni și nici mijloace de a se strămuta. Așa se explică faptul că în câteva localități din Kârgâzstan, (Bishkek, Belovodskoe, Kant, Sukuluk, Gheorghievka – fosta Moldovanovka – și altele), trăiesc compact zeci de familii de etnici români.

„De n’ar fi-n această lume / Floarea noastră românească, / N’ar putea în al meu suflet / Floarea Dorului să crească. ”
Simion Plămădeală,

“De n’ar fi în lume doine”, 5 mai 1986, Karaganda, Kazahstan

Basarabeni și bucovineni deportați sau născuți în exil

Mihai Dolgan (n. 15 martie 1942, în Vladimirești, Sângerei - d. 16 martie 2008, Chișinău) compozitor și interpret de muzică ușoară din Republica Moldova - foto - ro.wikipedia.org

Mihai Dolgan (n. 15 martie 1942, în Vladimirești, Sângerei – d. 16 martie 2008, Chișinău) compozitor și interpret de muzică ușoară din Republica Moldova – foto – ro.wikipedia.org

În 1949 a fost deportat cu părinții în Siberia, unde a fost încarcerat în GULAG. Revenit în țară, în anii 1956 – 1967 a lucrat ca acordeonist la Casa de cultură din Sângerei. Fondatorul formației legendare “Noroc” (1967). Între anii 1971 și 1974 a lucrat la diverse filarmonici din Rusia. Din anul 1974 este conducătorul formației “Contemporanul”, unde s-au produs majoritatea talentelor de interpreți vocali și instrumentali din RSSM.

A murit Mihai Dolgan din for.Noroc

Anița Nandriș-Cudla (n. 1904, Mahala, Austro-Ungaria – d. 30 august 1986) țărancă română din Bucovina de Nord, cunoscută pentru că a lăsat una dintre cele mai importante mărturii scrise despre calvarul trăit în Gulagul sovietic - foto - crestinortodox.ro

Anița Nandriș-Cudla (n. 1904, Mahala, Austro-Ungaria – d. 30 august 1986) țărancă română din Bucovina de Nord, cunoscută pentru că a lăsat una dintre cele mai importante mărturii scrise despre calvarul trăit în Gulagul sovietic – foto – crestinortodox.ro

A fost deportată împreună cu cei trei fii ai săi în Siberia, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, după ce Bucovina de Nord fusese ocupată de Uniunea sovietică.

Separată de soțul și de mama ei bolnavă, pe care nu avea să-i mai revadă niciodată, a supraviețuit regimului de înfometare, bolilor și muncii într-un mediu extrem de dur, reușind să își crească cei trei fii și să se întoarcă cu ei pe plaiurile natale în 1961. Cartea sa de memorii, intitulată 20 de ani în Siberia. Destin bucovinean, a fost tipărită abia după 1989, în România, fiind distinsă cu Premiul „Lucian Blaga” al Academiei Române. A fost tradusă în mai multe limbi de circulație internațională.

Eufrosinia Antonovna Cersnovscaia (n. 8 ianuarie 1908 — d. 8 martie 1994) femeie din Basarabia care și-a petrecut 12 ani din viață în lagărul Gulag și a scris memoriile sale în 12 jurnale, 2 200 000 de caractere însoțite de 680 de imagini - foto - wnsstamps.post

Eufrosinia Antonovna Cersnovscaia (n. 8 ianuarie 1908 — d. 8 martie 1994) femeie din Basarabia care și-a petrecut 12 ani din viață în lagărul Gulag și a scris memoriile sale în 12 jurnale, 2 200 000 de caractere însoțite de 680 de imagini – foto – wnsstamps.post

Și-a scris opera în 3 exemplare. În 1968 prietenii ei au semi-dactilografiat exemplarele, repetând imaginile pe părțile din spate ale foilor. Fragmente din munca sa au fost publicate pentru prima oară în revistele Ogonyok și Znamya în 1990 precum și în The Observer (iunie 1990). După aceea au urmat apariții în publicații germane și franceze. În cele din urmă, în 2001, textul complet, împărțit în 6 volume, a fost publicat în Rusia.

Dumitru Diacov (n. 10 februarie 1952, Kargapolie, regiunea Kurgan, Rusia) este un politician din Republica Moldova, fost președinte și vicepreședinte al Parlamentului Republicii Moldova, deputat în Parlamentul Republicii Moldova - foto - vipmagazin.md

Dumitru Diacov (n. 10 februarie 1952, Kargapolie, regiunea Kurgan, Rusia) este un politician din Republica Moldova, fost președinte și vicepreședinte al Parlamentului Republicii Moldova – foto – vipmagazin.md

Deputat în Parlamentul Republicii Moldova în câteva mandate consecutive începând cu anul 2005 iar anterior și între 1994 și 2001. Este fost președinte al Partidului Democrat din Moldova (din 2000 până în 2009). În anul 2009 îi cedează funcția de președinte de partid lui Marian Lupu.

Zinaida Greceanîi (n. 7 februarie 1956, satul Metalist, regiunea Tomsk, Federația Rusă) politiciană și economistă din Republica Moldova - foto - ro.wikipedia.org

Zinaida Greceanîi (n. 7 februarie 1956, satul Metalist, regiunea Tomsk, Federația Rusă) politiciană și economistă din Republica Moldova – foto – ro.wikipedia.org

A ocupat funcția de prim-ministru al Republicii Moldova între 31 martie 2008 – 14 septembrie 2009. Din 2009 este deputat în Parlamentul Republicii Moldova.

Vasile Ghiaur (n. 8 februarie 1953, în Siberia - d. )

Vasile Ghiaur (n. 8 februarie 1953, în Siberia – d. )

cititi mai mult pe http://www.jc.md/in-memoriam-vasile-ghiaur/

Valentina Butnaru (born 3 September 1958 in Vorniceni) is a journalist and activist from the Republic of Moldova - foto - vipmagazin.md

Valentina Butnaru (born 3 September 1958 in Vorniceni) is a journalist and activist from the Republic of Moldova – foto – vipmagazin.md

She is the head of the Association “Limba noastră cea română” in Chişinău.
cititi mai mult pe http://www.vipmagazin.md/top-moldoveni/detalii/Valentina_Butnaru._%E2%80%9EGeneralul%E2%80%9D_limbii_rom%C3%A2ne/

Mărturii

„Din toate vagoanele de auzeau plânsete și tânguieli: așa de obicei se bocesc morții. Nu e de mirare: își luau rămas bun de la patrie, de la pământul drag basarabean… În unele vagoane a început să se cânte un cântec de rămas-bun: ,,De ce m-ați dus de lângă voi, de ce m-ați dus de-acasă?”
—Eufrosinia Kersnovskaia, Cât valorează viața unui om?, caietul 2, capitolul 6

articol preluat de pe https://ro.wikipedia.org

DEPORTĂRILE ÎN SIBERIA – Mărturii despre suferințele românilor din Basarabia

sursa – https://www.youtube.com/

„Soldaţi, vă ordon, treceţi Prutul!”. Războiul pentru reîntregirea României

foto – timpul.md
articol (25 Aprilie 2015) – stiri.tvr.ro

22 iunie 1941 este ziua în care România intră în război alături de Germania împotriva Uniunii Sovietice. Ordinul Generalului Antonescu a rămas în memoria românilor, dar mai ales în cea a soldaţilor trimişi pe front. Misiunea lor era să lupte pentru recuperarea Basarabiei, Bucovinei şi a Ţinutului Herţei, pe care sovieticii le stăpâneau din vara lui 1940.

Deşi şeful Armatei era Regele Mihai, generalul Ion Antonescu nu l-a consultat în momentul în care a decis ca România să se alăture Germaniei în atacul asupra Uniunii Sovietice. A fost o decizie pe care a luat-o împreună cu Hitler. Regele Mihai a aflat vestea de la radio.

Armata Română a început lupta împotriva sovieticilor în dimineaţa de 22 iunie 1941, pe un front cuprins între munţii Bucovinei şi Marea Neagră.

La 5 iulie 1941, au intrat în Cernăuţi primele trupe române. La 10 iulie, oraşul Soroca a fost eliberat de către Divizia blindată română. În 15 iulie, ostaşii români au eliberat localitatea Orhei, iar a doua zi Chişinăul.

Regele Mihai a vizitat de mai multe ori frontul românesc. L-a felicitat personal pe Antonescu pentru victorie, dar i-a atras atenţia să nu treacă Nistrul.

La 27 iulie 1941, Hitler i-a trimis lui Antonescu şi el un mesaj de felicitare pentru eliberarea Basarabiei şi Bucovinei. Dar i-a cerut şi să treacă Nistrul pentru a lua sub stăpânire teritoriul dintre Nistru şi Bug. În 31 iulie, Antonescu i-a răspuns afirmativ.

Singurii care nu s-au bucurat de victoria armatei au fost evreii vânaţi de autorităţi. La 26 iunie 1941, conducerea administrativă a Iaşului a primit ordin de la generalul Ion Antonescu să scape de toţi evreii cu vârste cuprinse între 18 şi 60 de ani din zona dintre Siret şi Prut.

Evreii au fost ucişi în casele lor, pe stradă sau în împrejurimile Iaşului. O groapă comună cu cadavrele acestora a fost descoperită şi în 2010 la Popricani, lângă Iaşi.

Patru mii de evrei au fost duşi în curtea Chesturii de Poliţie din Iaşi unde au fost împuşcaţi sau omorâţi în bătaie cu bâtele. Alţii, îmbulziţi în vagoane pentru vite, închise ermetic. “Trenurile morţii” au circulat câteva zile între mai multe gări din Moldova. Erau păzite de trupe germane SS. Nimeni nu avea voie să se apropie de trenuri în gări, să le dea apă sau să le deschidă pentru a lua aer.

Peste 13 mii de evrei au murit în pogromul de la Iaşi.

Cu toate acestea, la doar două luni, generalul Antonescu s-a auto-promovat şi auto-decorat. S-a ridicat la gradul de mareşal al României şi şi-a acordat Ordinul militar “Mihai Viteazul” clasa I şi a II-a.

Până la eliberarea teritoriilor româneşti, Antonescu a avut sprijin total din partea societăţii româneşti, dar după ce a trecut Nistrul, l-a pierdut.

articol preluat de pe http://stiri.tvr.ro/

(Daniel Roxin) Istoria scrisului pe teritoriul României

foto – adevaruldespredaci.ro
articol – Daniel Roxin – adevaruldespredaci.ro

Daniel Roxin - foto - facebook.com/pages/Daniel-Roxin

Daniel Roxin – foto – facebook.com/pages/Daniel-Roxin

Jun 07, 2015

Acum peste 7.000 de ani, cultura Turdaș-Vinca crea ceea ce astăzi mulți savanți străini consideră a fi prima scriere din lume, mult mai veche decât cea sumeriană.

De atunci și până astăzi, scrisul a evoluat sau a dispărut, pentru a apărea din nou într-o altă formă…

În această emisiune, ne propunem să facem o incursiune fascinantă prin istoria scrisului, pornind de la momentul Tărtăria. Pentru acest lucru, îl avem alături de noi pe dl prof. dr. Mihai Popescu, binecunoscut dumneavoastră.

Vizionare cu folos!

Daniel Roxin

Istoria scrisului pe teritoriul Romaniei

articol preluat de pe http://adevaruldespredaci.ro/

Gheorghe Duca (d. 1685) domn al Moldovei

foto si articol – cersipamantromanesc.wordpress.com

A domnit din 1665, noiembrie – 1666, mai 21 (31); 1668, decembrie – 1671, decembrie; 1672, ianuarie – august 10 (20); 1678, decembrie – 1683, noiembrie.

Gheorghe Duca era un grec originar din Rumelia, venit în Moldova de mic, împreună cu părinţii săi.
În timpul domniei lui Vasile Lupu îl întîlnim printre slujitorii de la curtea domnească.

O căsătorie reuşită cu o fată din familia Buhuş îi asigură ulterior dregătoria de mare vistiernic în timpul domniei lui Dabija Vodă.

După moartea acestuia, Dabijoaia reuşeşte prin vechile sale cunoştinţe greceşti din Istanbul să obţină firmanul domniei Moldovei pentru Gheorghe Duca, ginerele ei.

“Le era tuturor cu bine, fiind şi el din boierii ţării domnit, cît nu se plînge nime nici de o strîmbătate”, scrie cronicarul Ion Neculce.

Gheorghe Duca a continuat politica internă promovată de Eustratie Dabija, întărind boierilor şi bisericii mai multe stăpîniri de sate, păduri, fîneţe etc. şi acordînd privilegii fiscale. Ca şi alţi domni, Gheorghe Duca s-a străduit să repopuleze ţara, împuternicind călugării unor mănăstiri sau persoane laice să aducă oameni străini pentru a întemeia noi sate, proaspeţii sosiţi urmînd să se bucure de înlesniri fiscale.

A ctitorit biserica Cetățuia, în a cărei plan se regăsește structura și elevația bisericii Trei Ierarhi din Iași.

Gheorghe Duca (d. 1685) domn al Moldovei, pe o frescă la Mănăstirea Cetățuia - foto - ro.wikipedia.org

Gheorghe Duca (d. 1685) domn al Moldovei, pe o frescă la Mănăstirea Cetățuia – foto – ro.wikipedia.org

Totuşi, prima domnie a lui Gheorghe Duca a fost scurtă (noiembrie 1665 – 21 / 31 mai 1666). Nu se cunoaşte exact de ce a fost mazilit.

Un izvor polonez spune că Gheorghe Duca ar fi fost mazilit de turci, aceştia încercînd “să pună mîna pe comorile sale” , sau pentru că domnul Moldovei ar fi conspirat cu hanul Crimeii împotriva Porţii.

Ultima cauză este indicată şi de Ion Neculce, dar cu precizarea că scrisorile lui Duca Vodă către han au fost scrise la îndemnul marelui vizir, care voia sa se convingă de fidelitatea hanului şi că Gheorghe Duca a fost mazilit pe nedrept.

Oricum, primind firmanul de mazilire, Gheorghe Duca a trimis o sumă mare de bani la Poartă, cu intenţia de a recîştiga bunăvoinţa sultanului, banii însă nu ajung la destinaţie, fiind interceptaţi de paşa de Silistra.

Domnul mazilit este dus la Istanbul (Constantinopol), iar în locul lui a fost numit domn Iliaş Alexandru.

Turcii l-au numit în 1681, hatman al Ucrainei, avînd curțile peste Nistru, la Nemirov, pe Bug, și la Țigănauca, în fața Sorocii. Începînd cu această perioadă Gheorghe Duca se intitulează „domn al Ţării Moldovei şi al Ţării Ucrainei”.

Stăpînirea lui Gheorghe Duca în această regiune a durat pînă la sfîrşitul anului 1683, perioada în care aici s-au strămutat multe familii de moldoveni care au întemeiat sate, au restabilit oraşele distruse în timpul ostilităților ruso-turce.

articol preluat de pe: cersipamantromanesc.wordpress.com

Petru I al Rusiei (1672 – 1725)

Petru I al Rusiei (1672 – 1725) - Portrait by Paul Delaroche, 1838

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articol preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

 

Cu peste trei veacuri în urmă, în penultima zi a primăverii anului 1672 , a doua soţie a ţarului Aleksei, dădea naştere la Moscova unui băiat care avea să schimbe istoria Rusiei.

Moartea timpurie a tatălui şi apoi a fratelui său, Fiodor, îl aduc pe tronul tarii, din 1682 pînă în 1725. Avea zece ani şi se juca de-a soldaţii prin curtea palatului.

Pînă sa ia pe deplin puterea în 1689, Rusia a fost condusă de sora lui mai mare, Sofia, ajutată de favoritul ei, prinţul Galiţîn. La doar 17 ani la preluarea puterii, dar inteligenţa deosebită, talentul înnăscut de organizator şi instinctul de diplomat, au compensat lipsa lui de experienţă.

I s-a dat numele de Petru I. Inceputul pentru micul tar nu a fost usor, sora lui vitrega reusind in numai o luna sa fie desemnata regenta si convingand Duma sa aprobe coexistenta a doi ţari, Petru si Ivan (fratele vitreg al primului).

Ceremonia de incoronare a avut loc in 25 iunie 1682. Mediul politic intsabil a dus la multe rasturnari de situatii, iar puterea lui Petru a crescut dupa esecul loviturii de stat, din 1689, si moartea lui Ivan.

Ramanand sa conduca de unul singur, acesta a demarat o serie de reforme in plan economic si social. Printre primele măsuri a fost şi aceea de a-i moderniza pe boierii moscoviţi. Aceştia sunt obligaţi să îşi tundă bărbile şi să se îmbrace după stilul european.

A solicitat celor mai buni ingineri si arhitecti sa lucreze in Rusia, astfel incat imperiul a cunoscut o perioada de inflorire.

În anul 1700, ţarul hotărăşte reformarea calendarului, care începea tradiţional în septembrie, şi înlocuieşte scrierea slavonă bisericească cu cea laică. A dat o grea lovitură Bisericii, înlocuind instituţia patriarhiei cu Sfîntul Sinod, subordonat ţarului.

Pune în locul vechii Dume a boierilor un Consiliu de miniştri restrîns, căruia îi adaugă o Cameră de justiţie şi înfiinţează un Senat care are autoritate legislativă, judecătorească şi executivă. Senatul se supune ţarului. Înlesneşte oamenilor din popor pătrunderea în rândurile nobilimii.

Prin ucazul din 16 ianuarie 1724, un soldat, chiar dacă nu este de neam, poate ajunge ofiţer, primind totodată rang de nobil, pe care-l vor moşteni urmaşii săi.

Tot datorită lui, industria rusă cunoaşte un avînt nebănuit. Îi scuteşte de serviciul la stat şi de impozite pe cei ce construiesc fabrici şi pe rudele acestora, le acordă împrumuturi fără dobîndă, precum şi privilegiul de a cumpara, începând din 1721, robi de la moşieri pentru a-i folosi în întreprinderile proprii.

Încurajează creşterea animalelor, introduce rase noi de bovine, înfiinţează cele dintîi herghelii, le arată ţăranilor cum să secere grîul cu secera şi nu cu cosorul.

Prin ucazul din 23 martie 1714, Petru schimbă statutul familiilor aristocratice, prin care împiedică fărîmiţarea pămîntului; fiul sau fiica cea mai mare vor moşteni tot pămîntul, ceilalţi copii îşi vor împărţi între ei bunurile mobile.

Una dintre marile dorinte ale lui Petru a fost aceea ca Rusia sa aiba acces liber la Marea Baltica, astfel incat in 1700 a declarat razboi Suediei, confruntare care s-a incheiat abia peste 21 de ani cu victoria rusilor.

Începând din anul 1703, hotărăşte construirea oraşului Sankt Petresburg, care va deveni capitala sa din 1712.

Petru cel Mare și planurile orașului Sankt Petersburg - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Petru cel Mare și planurile orașului Sankt Petersburg – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Petru s-a proclamat imparat in 1721. A incetat din viata patru ani mai tarziu, in 28 ianuarie, dupa 43 de ani de domnie.

Petru I pe patul de moarte. Unii specialiști i-au atribuit acest desen, aflat în prezent la Ermitaj lui Gottfried Danhauer, deși părerea genererală este că el aparține lui Ivan Nikitin - foto - ro.wikipedia.org

Petru I pe patul de moarte. Unii specialiști i-au atribuit acest desen, aflat în prezent la Ermitaj lui Gottfried Danhauer, deși părerea genererală este că el aparține lui Ivan Nikitin – foto – ro.wikipedia.org

La 28 ianuarie (8 februarie s.n), la ora şase dimineaţa, la 53 de ani şi după 43 de ani de domnie, Petru cel Mare îşi dă sufletul fiind urmat la tron de Ecaterina I care e numită împărăteasă a toate Rusiile.

articol preluat de pe https://cersipamantromanesc.wordpress.com

25 mai 1411 - La Roman, in ţinutul Vasluiului din Moldova, se încheie tratatul moldo-polon

Alexandru cel Bun, domn al Moldovei, fragment frescă de la mănăstirea Suceviţa
foto – istoria.md
articol – cersipamantromanesc.wordpress.com

1411: La Roman, in ţinutul Vasluiului din Moldova, se încheie tratatul moldo-polon ce prevedea reînnoirea alianţei îndreptate împotriva Ungariei şi obligaţia pe care şi-o asumă Wladyslav al II-lea Jagelo faţă de Alexandru cel Bun al Moldovei de a restitui în doi ani restul sumei pe care o datora din timpul lui Petru I al Moldovei, în caz contrar de a ceda Pocuţia.

Tratatul de la Roman se încadra în politica externă a lui Alexandru cel Bun al Modovei care recunoştea suzeranitatea lui Wladyslav Jagello, şi care a încheiat tratate de pace cu acesta în 1402, 1404, 1407, 1411 si 1415 făgăduindu-i acestuia sfat şi ajutor împotriva oricarui duşman.

Alexandru s-a asigurat de sprijinul Poloniei în faţa oricărei încercări a Ungariei de a controla drumul comercial care lega sudul Poloniei, trecînd prin Moldova, de gurile Dunarii, mai precis de cetăţile Chilia şi Cetatea Albă.

În urma numeroaselor complicaţii politice şi militare cu care se confrunta regele maghiar l-au obligat să înceapă negocieri cu regele Poloniei concretizate prin tratatul semnat la Lublau la 15 martie 1412.

În schimbul promisiunii ca nu-i va mai sprijini pe teutoni, Sigismund al Ungariei dorea să realizeze o întelegere cu privire la extinderea stapînirii sale asupra Valahiei şi Moldovei.

Rezistenţa lui Iagello a condus la o soluţie de compromis. În eventualitatea ca voievodul de la Suceava nu li s-ar fi alăturat în lupta împotriva turcilor, Moldova ar fi fost împărţită: nord-estul cu Suceava, Iaşi şi Cetatea Alba ar fi revenit regelui Poloniei, iar sud-vestul cu Romanul, Bacăul, Bîrladul şi Chilia lui Sigismund, interesat să ia în stapînire gurile Dunării şi să-şi asigure o legătură convenabilă cu comerţul oriental.

Relaţiile moldo-polone s-au consolidat prin sprijinul acordat de Alexandru cel Bun armatelor lui Iagello în anul 1411 dar şi la asediul cetăţii Marienburg (1422) – 400 de calareţi-arcaşi. Aici, cronicarul polon Ion Diugosz, relatează vitejia moldovenilor din luptă dar şi faptul că au învins o oaste mult mai numeroasă a teutonilor.

articol preluat de pe https://cersipamantromanesc.wordpress.com

(video) În urmă cu 19 secole era inaugurată Columna lui Traian

foto si articol preluate de pe descopera.ro

Pe 12 mai 113, la Roma a fost inaugurată Columna lui Traian.

Monumentul, din marmură de Paros, înalt de 40 metri (144 paşi romani) este compus dintr-o coloană cu capitel doric, aşezată pe un soclu paralelipipedic, decorat cu trofee.

Pe capitel se înălţa statuia împăratului Traian, turnată în bronz şi poleită cu aur, dispărută în evul mediu.

Friza, lungă de 200 m, cu 155 de scene şi peste 2500 de figuri, reprezintă, în interpretarea unor cercetători, primul film din istorie.

Scenele sunt grupate tematic şi oarecum cronologic, fiind vorba despre primul război dacic, cel din 101-102, de bieniul de pace, când s-a construit podul de la Drobeta şi de al doilea război, cel din 105-106, terminat cu pax romana (pacea instaurată de romani).

Columna lui Traian

Columna lui Traian

Personajul principal este împăratul Traian, artistul care a conceput conţinutul, dar modul de succesiune al scenelor

Se crede că Traian apare în 58 de scene, în care îşi asumă rolul de princeps (şef al statului): vorbind armatei, primind ambasade sau pe daci care i se supun, întâmpinat de armate sau de oamenii din proviciile pe unde a trecut venind spre Dacia, sau ca în calitate de conducător suprem al armatei, participând direct la război, la pregătirile de luptă din zona de conflict, în faţa armatei în marş, ţinând consilii de război, inspectând construcţii-fortificaţii, poduri, asistând la lupte, răsplătind armata. Un singur relief îl prezintă participând direct la bătălie. Impăratul călare, cu mantia fluturândă, este înfăţişat în chip de cavaler trac.

Decebal este reprezentat cu certitudine în trei scene, cea a luptei de la Tapae, cea a păcii când daci îngenunchiază în faţa lui Traian şi doar Decebal, în spatele lor, rămâne în picioare, şi cea a sinuciderii lui. Lângă un copac regele dac duce spre gât o sabie curbă.

Sursă: Muzeul Naţional de Istorie a României // dr. Lucia Marinescu
Articol preluat de pe http://www.descopera.ro/

COLUMNA LUI TRAIAN

sursa – https://www.youtube.com

(video) Independenta Romaniei (film mut – anul 1912)

articol preluat de pe youtube.com

Filmul Independenta Romaniei din anul 1912, distribuit în Transilvania, Austria, Ungaria, Franţa şi Rusia.

In el au jucat mai mulţi actori ai Teatrului Naţional pentru a-i înfăţişa pe domnitorul Carol I (Aristide Demetriade), Osman Paşa (Constantin Nottara), primul ministru Mihail Kogălniceanu (Ion Niculescu), generalul Cernat (Ion Dumitrescu), generalul doctor Carol Davila (Ion Merişescu), ţarul Alexandru al II-lea al Rusiei (Pepi Machauer), generalul Arion (Ghiţă Popescu), mitropolitul şi generalul Totleben (Constantin Orologea), principesa Elisabeta (Constanţa Demetriade) sau personaje legendare precum Peneş Curcanul (Aurel Athanasescu) şi Rodica (Jeni Metaxa- Doro), preluate din poeziile lui Vasile Alecsandri.

Şi-au mai dat concursul actorii Elvira Popescu, Aristiţa Romanescu, Ion Brezeanu, Maria Filotti etc. şi, în calitate de interpreţi, operatorul Nicolae Barbelian sau dramaturgul Gheorghe Ciprian.

Totuşi, meritul cel mai mare al filmului este că prin utilizarea a 80.000 de figuranţi, din care o parte chiar veterani ai Războiului de independenţă, a rezultat o superproducţie cinematografică recunoscută ca atare de presa franceză, comparabilă în epocă doar cu filmele lui Giovanni Pastrone sau mai târziu, în România, cu filmele istorice ale lui Sergiu Nicolaescu.

Este interesant totodată faptul că este vorba aici de unul dintre primele filme din lume în care un suveran s-a putut vedea în calitate de personaj, astfel încât Carol I a acordat sprijin financiar pentru realizarea filmului.

sursa – https://www.youtube.com/

Steaua aniversează 29 de ani de la cucerirea Cupei Campionilor Europeni

Foto: (c) Mircea HUDEK / Arhiva AGERPES
Articol: AGERPRES (AS/editor: Mihai Țenea)

Echipa de fotbal Steaua București aniversează joi 7 mai împlinirea a 29 de ani de la cucerirea Cupei Campionilor Europeni, pe stadionul Ramon Sanchez Pizjuan din Sevilla (Spania), după o finală câștigată la loviturile de departajare în fața formației spaniole FC Barcelona (scor 2-0).

“Pentru această performanță neegalată în istoria fotbalului romanesc, clubul și suporterii noștri le vor fi recunoscători întotdeauna eroilor acelei seri magice de la Sevilla, care au adus faimă României”, precizează FC Steaua într-un comunicat postat pe site-ul său oficial.

05071254637169003

Foto: (c) Mircea HUDEK / Arhiva AGERPES

“Obținerea celui mai râvnit trofeu din Europa la nivelul competițiilor inter-cluburi a reprezentat un moment de cotitură în fotbalul autohton, Steaua fiind echipa care, din acel moment, a devenit imaginea României pe plan sportiv pe ‘Bătrânul Continent’. Cele patru lovituri de la 11 metri apărate de Helmuth Duckadam, care i-au adus un loc în Cartea Recordurilor, cele două reușite ale tinerilor, pe atunci, Lăcătuș și Balint, superba echipă a Stelei din anii ’80 și triumful la nivel european îi determină pe toți steliștii să fie mândri de faptul că iubesc culorile roș-albastre. Steaua este și va fi întotdeauna cea mai de succes și cea mai iubită echipă din România, singura care a ridicat ștacheta în Europa”, adaugă gruparea roș-albastră.

În partida de la Sevilla, la care au asistat 70.000 de spectatori, au evoluat următoarele formații:

Steaua București: Helmuth Duckadam — Ștefan Iovan (căpitan), Miodrag Belodedici, Adrian Bumbescu, Ilie Bărbulescu — Gavrilă Balint, Lucian Bălan (Anghel Iordănescu, min. 75), Ladislau Boloni, Mihail Majearu — Marius Lăcătuș, Victor Pițurcă (Marin Radu, 107). Antrenor: Emeric Ienei.

FC Barcelona: Javier Urruti — Gerardo, Migueli, Jose Ramon Alexanko, Julio Alberto — Victor Munoz, Marcos Alonso, Bernd Schuster (căpitan; Jose Moratalla, 85) — Angel Pedraza, Steve Archibald (Pichi Alonso, 106), Franciso Jose Carrasco. Antrenor: Terry Venables.

Arbitri: Michel Vautrot — central, Alain Delmer, M. Girard — tușieri (toți din Franța)

La loviturile de departajare, singurii care au reușit să înscrie au fost Lăcătuș și Balint, în timp ce Majearu, Boloni (ambii de la Steaua), respectiv Alesanco, Pedraza, Alonso și Marcos (toți de la FC Barcelona) au ratat execuțiile.

Până în finală, Steaua trecuse de Vejle BK (Danemarca), Honved Budapesta (Ungaria), Kuusysi Lahti (Finlanda) și Anderlecht Bruxelles (Belgia).

articol preluat de pe http://www.agerpres.ro