Articole

PROF. UNIV. DR. IOAN SCURTU – Interviu acordat revistei România Eroică

/0 Comentarii/în /de /2.058 vizite

- Domnule profesor, omenirea a marcat, în acest an, împlinirea unui secolde la declanşarea Primului Război Mondial. Cum aţi caracteriza, în câteva cuvinte, acest sinistru al istoriei, care a provocat moartea a circa 17milioane de oameni?

Sigur că, în esenţă, ne gândim la numărul de morţi şi la uriaşele distrugeri materiale. Dar, în ce priveşte unele state, între care şi România, Primul Război Mondial a însemnat un fnal fericit, ca să mă exprim aşa, în sensul că, prin prăbuşirea celor două mari imperii – rus şi austro-ungar – s-au putut realiza unitatea naţională şi statul naţional unitar român – prin unirea Basarabiei, a Bucovinei şi Transilvaniei cu patria-mamă. De altfel, prin Tratatul de la Versailles s-a retrasat harta Europei, au apărut mai multe state naţionale, fapt care a permis popoarelor respective – mă gândesc la fnlandezi, polonezi, cehi, slovaci, unguri, austrieci, croaţi, sloveni, muntenegreni şi, evident, români – de a trăi în state proprii, care erau un ideal până la acest război. Aşa încât, Primul Război Mondial are părţile lui negative, părţile lui pozitive şi, ca orice eveniment, trebuie judecat în ansamblu, cu particularităţile lui, cu specifcul lui.

- România a intrat în război după doi ani de neutralitate şi a plătit un tribut incomparabil mai mare decât alte naţiuni, dacă ne raportăm la numărul populaţiei. Care ar fi, în opinia dumneavoastră, lecţia pe care noi, românii, n-am învăţat-o din această confagraţie mondială?

Da, jertfa românilor a fost foarte mare. Asta şi din cauză că, pe de o parte, războiul s-a desfăşurat pe teritoriul naţional – în 1916 au fost angrenate Muntenia, Oltenia, Dobrogea, sudul Moldovei, iar în 1917, Moldova – şi, pe de altă parte, pentru că Armata română nu a fost pregătită, mai ales nu a fost dotată corespunzător. În cei doi ani de neutralitate ar f trebuit să se procure armamentul necesar, însă, din păcate, guvernanţii, pentru a nu trezi suspiciuni într-o tabără sau alta, au preferat să nu acorde atenţia cuvenită înarmării. O a treia cauză ţine de concepţia românească, potrivit căreia jertfa este supremă. În romanele lui Cezar Petrescu şi Camil Petrescu, apărute după război, se întâlneşte această replică: nemţii au arme, au puşti, au tunuri, dar noi avem baioneta! Şi pieptul de aramă! Adică, ideea sacrifciului! Dacă ne raportăm la concepţia americanilor sau a evreilor, care au în prim-plan viaţa militarilor lor şi chiar sacrifciul tehnicii pentru a salva militarul, sigur că acest fapt arată că la noi a fost – şi poate că mai este – o concepţie păguboasă. Vedeţi, în legătură cu participarea Armatei române în teatrele de operaţii din Irak şi Afganistan se evocă întotdeauna numărul de morţi. Sigur, este fresc. Dar, normal ar fi să se spună şi care a fost contribuţia reală a armatei în teatrele respective.

Apoi, se ştie, românii se înflăcărează repede şi uită uşor. Dumneavoastră, care vă ocupaţi de cultul eroilor, cunoaşteţi că imediat după război s-au înfinţat tot felul de asociaţii, de publicaţii, s-a dat o legislaţie de sprijinire a eroilor, a invalizilor, a văduvelor şi a orfanilor de război, dar cu timpul lucrurile s-au uitat, ceea ce a dus la nemulţumiri. În aprilie 1930, în Bucureşti, a avut loc o manifestaţie a invalizilor şi văduvelor de război la sala “Dacia”. De aici, manifestanţii au decis să meargă spre Palatul Regal, dar, au fost opriţi în dreptul Cercului Militar şi împrăştiaţi cu furtunurile cu apă. Ziarul “Adevărul” descrie această secvenţă şi spune că, în urma intervenţiei forţelor de ordine, caldarâmul era plin de cârje, de proteze şi alte asemenea elemente auxiliare folosite de invalizii de război. Acestea erau “armele” cu care foştii luptători voiau să-l impresioneze pe Rege! Asta arată că preocuparea pentru eroi era şi atunci, ca şi acum, destul de palidă.

Am fost de mai multe ori în Rusia, în calitate de director general al Arhivelor Naţionale, şi una din problemele pe care le-am discutat a fost aceea a identifcării locurilor unde au murit ostaşii români, inclusiv prizonierii de război, şi a amenajării unor cimitire. Trebuie să vă spun că ruşii s-au arătat foarte cooperanţi şi chiar ne-au dat exemplu pe nemţi, pe italieni, pe unguri, care s-au ocupat îndeaproape de crearea de cimitire şi locuri de cinstire a militarilor lor. Bunăoară, la Stalingrad există monumente sugestive ale nemţilor, ale ungurilor, ale italienilor, dar nu există – cel puţin până în prezent – un monument semnifcativ pentru atâţia morţi români. Practic, acolo, la Stalingrad, s-a distrus cea mai mare parte a Armatei Române, fapt care l-a determinat pe Antonescu să spună că Germania a pierdut războiul, să avem grijă să nu-l pierdem şi noi pe-al nostru. A fost declarat doliu naţional, s-au ţinut slujbe în biserici pentru cei căzuţi. A fost o dramă naţională de mari proporţii. Şi iată că, deşi autorităţile ruse sunt deschise la ideea cinstirii eroilor români, autorităţile române n-au făcut aproape nimic până acum sau fac extrem de puţin şi în prezent.

Cum apreciaţi anii care au urmat războiului? Credeţi că este o perioadă la care generaţiile de astăzi ar trebui să se raporteze mai des – şi politic, şi cultural, şi economic, şi moral?

În genere, există o tendinţă de supralicitare pentru moment – am spus că românii se înfierbântă repede şi sunt foarte generoşi în laude -, după care uită şi devin extrem de critici. De exemplu, în 1928, câţiva intelectuali au publicat un document intitulat“Manifestul Crinul Alb”, în care susţineau că toţi cei care au peste 50 de ani sunt nişte epave care trebuie înlăturate rapid de pe scena publică pentru a se face loc tineretului. Dar, dacă stăm să ne gândim, peste vârsta de 50 de ani erau înşişi făuritorii Marii Uniri, cei atât de lăudaţi în 1918-1919. De aici, dispute puternice. Mircea Eliade spunea,în 1927, că după realizarea Unirii, românii nu mai au de luptat pentru un anume ideal şi că ei pot să se manifeste în orice domeniu de creaţie culturală şi ştiinţifică. El însuşi a dat un exemplu, ocupându-se de istoria religiilor, de filosofia indiană ş.a.m.d. Cu alte cuvinte, Marea Unire din 1918 a descătuşat energiile spirituale ale românilor şi, după Primul Război Mondial – ca şi în perioada de după Războiul de Independenţă – avem de-a face cu o înflorire culturală – marii clasici ai literaturii, atunci, au fost Eminescu, Creangă, Caragiale – acum, Arghezi, Sadoveanu, Rebreanu, Goga ş.a. Şi din punct de vedere economic este perioada în care, practic, s-au pus bazele unei adevărate industrii naţionale. Asta ca urmare a politicii liberale bazată pe doctrina “Prin noi înşine!”, care nu însemna excluderea capitalului şi a capitaliştilor străini, ci însemna, cum zicea Vintilă Brătianu, că aceştia trebuie să ştie că sunt la noi, acasă, şi că trebuie să respecte legile româneşti. Or, acum, procesul este exact invers, adică o neglijare totală a capitalului românesc, a românilor, şi totul trebuie să fie cedat străinilor. Şi istoria începe să demonstreze chiar în aceste zile ce a însemnat acea aşa-zisă privatizare prin vinderea bogăţiilor naturale către străini. Iată, petrolul. Noi, care eram ţara producătoare de petrol foarte importantă în Europa, am devenit preocupaţi să găsim prin alte metode descoperirea de gaze de şist cu participare americană şi rusă – străină, în general -, când în mod normal ar trebui să se pună problema revenirii petrolului românesc la Statul român, la România. Zilele acestea se discută despre energie, despre acea companie italiană, ENEL, care, practic, şi-a bătut joc de poporul român, a preluat baza materială, dar n-a făcut investiţiile la care s-a angajat. În schimb, a pus preţuri foarte mari, în complicitate cu unii români, care aveau obligaţia să supravegheze modul în care se aplică contractele şi se stabilesc preţurile. Ca să nu mai vorbesc de contractul cu compania Bechtel – care, culmea, şi acum este secret (!), deşi banii, de ordinul miliardelor!, au fost plătiţi de cetăţenii români, adică din bugetul Statului. Aşa încât, încă o dată spun, în perioada interbelică a existat o politică prin care s-au creat mari întreprinderi de talie europeană, cum ar fi Malaxa. Locomotivele Malaxa erau între cele mai performante din Europa, erau cumpărate inclusiv de elveţieni. Sau IAR Braşov, fabrica de avioane cu performanţe absolut excepţionale. De regulă, avioanele produse acolo, de concepţie românească, cu muncitori români, cu ingineri români, atingeau standarde internaţionale, se clasau pe locul 3-4 în lume. Or, acum, noi trăim numai şi numai din import. A existat o preocupare de a reînvia industria naţională aeronautică, dar ea a fost lichidată, pentru că, vezi bine, noi trebuia să cumpărăm de la alţii. Întotdeauna, alţii sunt mai performanţi!?

Am fost zilele acestea la Braşov, am venit bară la bară, aşa cum se circulă de ani buni pe DN1. Românii nu pot să facă autostrăzi în propria lor ţară!? Trebuie neapărat să fie concesionate unor firme străine, care, se dovedeşte de atâta vreme, nu sunt animate de dorinţa de a face autostrăzi în România, ci de a obţine tot felul de câştiguri, adesea pe căi ilicite, prin mituirea unor români. Spre deosebire de perioada interbelică, atunci când capacităţile, energiile, forţele intelectuale româneşti erau valorificate, acum, din contră, se caută ca acestea să fie cât mai mult descurajate şi, dacă se poate, chiar distruse!

Domnule profesor, ce rol mai joacă astăzi istoria în educarea tinerelor generaţii? Mai este istoria acel “magister vitae” de care vorbeau înaintaşii? Cum priviţi încercările unora de denigrare a trecutului românilor, de aşa-zisă demitizare a istoriei?

- După 1989 s-a dezvoltat, în România, un foarte puternic şi agresiv curent antinaţional, promovat de o seamă de intelectuali de o valoare cu totul relativă – ei se laudă între ei, se socotesc mari învăţaţi, mari savanţi – care, după opinia mea, sunt mituiţi ca să aibă o asemenea atitudine, să susţină, spre exemplu, că istoria românilor este o succesiune de mituri, că ea nu are nimic pozitiv şi demn de valorificat, că istoricii, chiar dacă este vorba de Xenopol, de Iorga, de Giurescu, de Oţetea, au mitizat istoria, au creat personalităţi şi episoade pozitive, când, în realitate, românii au fost un popor în bătaia vântului, la periferia istoriei ş.a.m.d. Acest curent a reuşit să-şi impună punctul de vedere şi în privinţa manualelor şcolare, astfel încât s-a ajuns, în prezent, ca istoria să aibă doar o oră pe săptămână în liceu. De câţiva ani, istoria românilor este desfiinţată ca obiect de studiu în liceu. Lumea reproşează tineretului că nu cunoaşte istoria, dar dacă aceşti tineri din şcoală nu sunt învăţaţi, evident că nu se poate pretinde să cunoască trecutul acestui neam.

Punctul meu de vedere este că aceşti intelectuali sunt plătiţi! Pentru că altfel nu se poate explica faptul că o carte de duzină, care nu se bazează pe niciun fel de documente, cum este cartea lui Lucian Boia – Istorie şi mit în conştiinţa românească - a fost tradusă în diverse limbi străine, lăudată, circulată şi scoasă în nu ştiu câte ediţii, în timp ce replica pe care academicianul Ion Aurel Pop – Istoria, adevărurile şi miturile -care este o replică substanţială, mai masivă, din punct de vedere al numărului de pagini, chiar decât cartea lui Boia – nu s-a bucurat de aceeaşi popularizare, deşi Ion Aurel Pop analizează, pagină cu pagină, aberaţiile promovate de Boia în cartea lui.

Dar, încă o dată spun, acei câţiva intelectuali care se declară exponenţi ai societăţii civile caută, prin mass-media, să-şi impună punctul de vedere, iar românii, care sunt puţin doritori să se documenteze, iau de bune spusele lor.

Alături de Lucian Boia se află Neagu Djuvara care, deşi nu este istoric, se prezintă ca istoric, permiţându-şi tot felul de elucubraţii, care mai de care mai fantasmagorice, pe care Editura Humanitas – fosta Editură Politică – le promovează cu dezinvoltură. Pentru cine nu ştie, Editura Politică era la vremea respectivă cea mai bine dotată din punct de vedere tehnic, avea rezerve valutare – pentru că tipărea operele lui Ceauşescu în limbi de circulaţie internaţională. Ea a fost dăruită de ministrul Culturii, Pleşu, amicului său Liiceanu. Fără niciun ban!? S-a şi publicat textul prin care se încredinţează editura domnului Liiceanu. Cei doi fiind, nu-i aşa, dizidenţi, cum se susţine în Jurnalul de la Păltiniş… Dar, despre asta poate vom mai avea prilejul să discutăm.

Recent, am fost la o emisiune în legătură cu o carte despre Veturia Goga, supranumită “privighetoarea lui Hitler”. Nişte aberaţii!!! Or, această carte a fost prezentată şi la televiziune, şi la radio, şi în numeroase ziare ca fiind o mare descoperire: iată, soţia primului ministru Octavian Goga, poetul naţional, era spioană, când cu Hitler, când cu sovieticii, când cu Carol al II-lea, când cu Gheorghiu-Dej. Ce mai, o depravată!, o persoană de cea mai joasă speţă… Minciuni ordinare, promovate de societatea civilă!…

- În 2018 se va împlini un secol de la Marea Unire. Asociaţia Naţională Cultul Eroilor “Regina Maria”, împreună cu alte organizaţii, a luat iniţiativa de a se ridica un monument la Alba Iulia dedicat acestui eveniment unic în istoria noastră. Ce părere aveţi despre această acţiune?

- Ideea în sine este foarte corectă. Sigur că este bine să fie la Alba Iulia, să fie la Bucureşti un monument al Marii Uniri. Dar, nu ştiu dacă asociaţiile respective vor avea resursele financiare necesare. Eu am fost zilele trecute în judeţele Harghita şi Covasna, care sunt pline de statui, de busturi, de însemne ale prezenţei maghiarilor. În Covasna s-a ridicat bustul unui maghiar care a murit în 2002, deci foarte recent. Toţi sunt eroi! În timp ce prezenţa românească este foarte palidă, iar mormintele eroilor români sunt lăsate în paragină sau chiar distruse. Pe hârtie se pot face planuri. Dar sunt convins că ele vor fi boicotate. Să nu uităm că în fruntea Ministerului Culturii, de o bună bucată de vreme, sunt promovaţi etnici maghiari – care nu iubesc România, să fie clar! -care îşi promovează propriile lor monumente şi valori culturale. De exemplu, la Oradea, unde am fost recent, a dispărut Muzeul Ţării Crişurilor, un muzeu excepţional. A fost lichidat. Clădirea a fost cedată Bisericii Romano-Catolice. Piesele şi obiectele care atestă prezenţa românească în această zonă, care arată cultura şi civilizaţia românească, stau în lăzi de vreo 10-12 ani. Nu sunt bani! Dar s-au găsit bani pentru refacerea Cetăţii Oradea – Biharea -socotită cetate ungurească. După cum vedeţi, multe castele, palate ungureşti au fost renovate şi redate circuitului turistic. Cele româneşti, nu prea. De aceea, spun că nu sunt optimist în legătură cu planul de care vorbiţi. Eu aş fi bucuros dacă aţi reuşi să ridicaţi un asemenea monument, care să fie un monument-simbol, nu unul meschin, care, ştiu eu, să fie şi el “unul printre altele…”. Să fie «cel mai!…”. Am fost la Arad şi am constatat că acel “Parc al Reconcilierii”, în ce priveşte partea maghiară, cu statuia Ungariei Mari, este mereu îngrijit, cu coroane de flori, vin turişti – cât am stat eu acolo, vreo jumătate de oră, au venit trei maşini cu turişti din Ungaria, cu ghizi care explicau cu pasiune ce reprezintă acel monument -în timp ce partea românească este mai curând un kitsch decât ceva reprezentativ. Este un Arc de Triumf, dar primele persoane care trec pe sub acest arc de triumf sunt unguri, cu pană de cocoş la pălărie!? Deci, nici măcar monumentul românesc nu-i exprimă pe români. Este acolo un fel de basorelief cu Bălcescu, Kossuth şi Avram Iancu, dar acesta nu este un simbol semnifcativ pentru români, un simbol patriotic şi naţional.

De aceea, Monumentul Marii Uniri trebuie să fie un monument absolut reprezentativ, şi prin dimensiune, şi prin simbolurile pe care le lansează. Asta presupune organizarea unui concurs la care să participe artişti valoroşi. Pot să fie şi din străinătate. Pentru că multe din monumentele noastre de for public, inclusiv opere comemorative de război, au fost realizate de străini. E bine să fie un concurs internaţional, pentru că viziunea internaţională este, de multe ori, foarte importantă şi mai puţin combătută de aşa-zişii civişti, care, sunt convins, ar face tot ce le stă în putinţă pentru a bloca realizarea acestui monument.

- Care sunt, după părerea dumneavoastră, personalităţile din istoriaromânilor care nu sunt cunoscute sau nu sunt apreciate la adevărata lordimensiune?

- Acum, dacă luăm manualele şcolare, vom vedea că România aproape că nu mai are personalităţi. Aşa încât, nu-i vorba de una-două-trei personalităţi, e vorba despre valorile naţionale în ansamblul lor. De aceea, eu mă feresc să spun că, ştiu eu, Ştefan cel Mare sau Mihai Viteazul sau Alexandru Ioan Cuza nu sunt suficient reprezentaţi. Sigur, din motive politice, se face propagandă în legătură cu personalitatea lui Carol I. E corect până la un punct, totuşi, nici aici nu trebuie să se sară peste cal. Pentru că în timpul lui Carol I s-au petrecut şi evenimente dramatice – ca de exemplu, răscoala din 1907, cea mai mare răscoală ţărănească din Europa secolului XX -, dar, sigur, astea sunt ocultate. De pildă, răscoala este pusă pe seama agenţilor austrieci, care ar fi incitat pe ţărani. Or, există cartea lui Rosetti, din 1907, intitulată “Pentru ce s-au răsculat ţăranii”, unde sunt prezentate date statistice, cu situaţia concretă a ţăranilor, aşa că a pune pe seama unor “agenturi străine” o asemenea mişcare este cu totul deplasat.

Acum se tot elogiază personalitatea regelui Mihai. Sigur, este bine, are şi o anumită vârstă, dar se trece cu totul sub tăcere un alt rege – Carol al II-lea -, în timpul căruia România a cunoscut cele mai importante progrese. Vedeţi? Ce e pozitiv în istoria românilor este şters cu buretele! Am fost la Călăraşi, unde există un parc şi un rond al Regalităţii, cu busturile regilor României. Este Carol I, este Ferdinand I, este Regina Maria, este Mihai I, dar Carol al II-lea lipseşte!? Ca şi cum el n-ar fi făcut parte din istorie! Sigur, Carol al II-lea a avut păcatele lui – care n-au fost puţine – dar, în timpul lui, România a cunoscut o dezvoltare puternică – şi economic, şi cultural. 1938 a fost anul de vârf al dezvoltării economice a României. Măcar de s-ar putea realiza astăzi performanţele economice din timpul lui Carol al II-lea. Aşa că încercarea aceasta de elogiere a Regalităţii are un caracter extrem de subiectiv. Ca să elimini pe unul dintre membrii de bază ai Familiei Regale mi se pare cu totul deplasat.

Nici în cazul lui Ion Antonescu nu se judecă “sine ira et studio”. Ion Antonescu a fost un mare patriot. Dacă ar f fost învingător – aşa cum a spus el la proces -ar fi avut statui în fiecare oraş al României. Dar a fost învins şi a sfârşit în faţa plutonului de execuţie. Întotdeauna învingătorii au dreptate! Dar asta nu înseamnă că noi trebuie să ştergem cu buretele faptul că a fost mâna dreaptă a generalului Prezan în Primul Război Mondial, a fost şeful Biroului Operaţii, a fost decorat cu Ordinul “Mihai Viteazul” de Regele Ferdinand, a fost ataşat militar la Londra şi Paris, a fost şeful Şcolii Superioare de Război, a publicat câteva cărţi de tactică şi instrucţie militară foarte utile la vremea respectivă. Ion Antonescu nu trebuie judecat numai prin faptul că a fost înfrânt în război. Sigur că chestiunea aceasta cu atitudinea faţă de evrei este o chestiune care nu poate să fie acceptată, chiar dacă el a căutat să găsească o justifcare. Era, însă, perioada în care Hitler promova lichidarea evreilor. Trebuie evidenţiat faptul că în 1941 au avut loc deportări ale evreilor din Basarabia şi Bucovina în Transnistria, dar în 1942, în octombrie, când conducerea germană a hotărât organizarea, lângă Berlin, a unei consfătuiri cu directorii generali ai Căilor Ferate din statele aflate în raza de influenţă a Germaniei, unde a fost convocat şi directorul general al Căilor Ferate Române, acesta l-a informat pe Antonescu. Antonescu i-a interzis să participe şi, mai mult decât atât, în semn de replică, a decis ca deportările să înceteze – suntem în octombrie 1942 -şi evreii să fie aduşi în ţară. La conferinţa respectivă s-a stabilit un program foarte detaliat, care se referea şi la România, privind lichidarea prezenţei evreilor în statele aflate sub influenţa germană şi trimiterea lor spre exterminare. În cazul României, de exemplu, se prevedea câţi evrei sunt în cutare oraş, cum să fe preluaţi cu trenurile. Adică era un plan de lichidare totală a evreilor, aşa cum s-a produs, de altfel, în Ungaria. Ei, Antonescu s-a opus trimiterii evreilor în lagăre şi exterminării lor, adoptând ideea emigrării. Şi a facilitat emigrarea, permiţând plecarea lor cu câteva nave româneşti. Oricum, la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, în România trăia cea mai numeroasă comunitate evreiască din Europa. Ceea ce arată că nu trebuie judecat unilateral, doar ceea ce s-a întâmplat în ‘41-’42 şi, desigur, atitudinea antievreiască cu excluderea lor din învăţământ, avocatură, justiţie ş.a.m.d., ceea ce n-a fost corect din punct de vedere al atitudinii faţă de cetăţenii acestei ţări. Dar, pe de altă parte, trebuie să se aibă în vedere şi această realitate. Nu trebuie judecat într-o manieră simplistă şi numai un segment din activitatea sa.

- O ultimă întrebare, domnule profesor: aveţi vreun personaj din trecutul mare pe care l-aţi îndrăgit în mod special, care vă este aproape de suflet?

- Eu nu am pe cineva anume. Eu m-am străduit să fiu corect, obiectiv. Am scris despre cei patru regi, am pentru fiecare în parte câte un volum – şi eu spun că sunt corecte! -, am publicat micromonografii despre I. I. C. Brătianu, Iuliu Maniu, am publicat o carte intitulată Portrete politice, în care am evocat mai multe personalităţi din istoria românilor, aşa încât eu am o apreciere despre toate personalităţile care au avut un rol în istoria românilor. Sigur, am o preferinţă cu totul specială pentru Nicolae Iorga, dar cred că nu este o preferinţă subiectivă, pentru că, realmente, Iorga a fost unul din marii istorici ai lumii, a fost ales vicepreşedinte al Comitetului Internaţional al Istoricilor, fiind recunoscut şi pe plan internaţional. Şi este una dintre marile podoabe ale neamului românesc!

- Vă mulţumesc, domnule profesor!

                                                  Interviu realizat de colonel (r) Dumitru ROMAN

articol preluat de pe http://www.ioanscurtu.ro/

65 de ani de la începerea reeducării prin tortură de la Piteşti

/0 Comentarii/în /de /2.014 vizite

Gina Sturdza şi Lidia Melinte – TheEpochTimes Romania

Pe 6 decembrie s-au implinit 65 de ani de la începutul acţiunii de reeducare prin tortură de la închisoarea Piteşti, fostul penitenciar de detenţie politică. După 65 de ani, zeci de cărţi, articole, interviuri, documentare pe acest subiect, experimentul macabru de la Piteşti rămâne un subiect mereu ne-epuizat.

Acest fenomen, care aparţine întregului experiment diabolic din care face parte – comunismul -, ne urmăreşte ca o umbră, căci crimele nu se şterg niciodată, cu atât mai mult cele împotriva spiritului uman.

Tortură neîntreruptă, blasfemie, umilinţă, prăbuşire sufletească, iertare – acesta este drumul pe care au fost împinşi 600 dintre cei mai buni studenţi români în închisoarea Piteşti, între anii 1949 şi 1951.

Torturarea fără limite a deţinuţilor politici de către alţi deţinuţi (obligaţi prin schingiuiri să devină torţionarii propriilor lor camarazi) a avut un scop dublu: pe termen scurt, obţinerea de informaţii despre activitatea anti-comunistă a victimelor; pe termen lung, anihilarea lor fizică şi morală.

“Demascarea”

În filmul Demascarea, realizat de către regizorul Nicolae Mărgineanu şi scenaristul Alin Mureşan găsiţi mărturiile a opt dintre victime care vorbesc despre acţiunea inumană din timpul regimului comunist. Supravieţuitorii relatează inimaginabilele orori iniţiate de comuniştii autohtoni, sub coordonarea ştiinţifică a NKVD-iştilor sovietici începând din 1949.

Şase sute dintre cei mai buni studenţi români au suferit la Piteşti torturi îngrozitoare. Cum de au putut rezista? Ce i-a ajutat, sau mai degrabă cine i-a ajutat să rămână în viaţă? Mulţi sunt uimiţi astăzi de credinţa lor foarte puternică şi de faptul că au fost extrem de profunzi.

O tulburătoare investigaţie asupra “fenomenului Piteşti”, filmul expune macabrul experiment cunoscut ca “reeducarea prin tortură” sau “genocidul sufletelor”, despre care Soljeniţîn a spus că este “cea mai mare barbarie a lumii contemporane”.

Întrebat de un reporter Epoch Times acum doi ani despre impactul pe care expunerile, filmele şi cărţile îl au la nivelul societăţii noastre, istoricul Alin Mureşan a răspuns: “Eu cred în cercetare, în cărţi, în filme, în siteuri şi în toate produsele acestea pe care le putem livra pe piaţă. Din acest punct de vedere răspunsul a fost mult peste aşteptări. Şi cartea şi siteul s-au bucurat de mult mai mult interes decât ne putem aştepta. E adevărat că se mai vorbeşte încă, pe ici pe colo despre comunism în şoaptă, dar nu se vorbeşte destul de bine. Încă există foarte mult de făcut în cercetare, încă foarte multe subiecte neacoperite aşa cum trebuie”.

Rugat să menţioneze două din cauzele pentru care se vorbeşte în şoaptă despre comunism, Alin Mureşan răspundea atunci că este vorba mai ales de “complicitatea cu fostul regim a câtorva dintre persoanele care se află în funcţii de conducere, în instituţii, în servicii secrete etc. Pe de altă parte, există alte motive – multe arhive s-au deschis în ultimii ani. Nu avem o cultură a sintezelor în ceea ce priveşte istoriografia. Foarte multe subiecte sunt tratate oarecum superficial, la repezeală şi încercăm să corectăm acest lucru cât ne stă în putinţă. Tocmai de aceea am înfiinţat şi Centrul de Istorie Contemporană”.

A vorbi despre ororile comunismului în România este mai mult decât o necesitate, este o obligaţie. Cu atât mai mult cu cât există o inhibiţie în acest sens ce domneşte în cercurile oficiale. Vă invităm să urmăriţi filmul.

articol preluat de pe http://epochtimes-romania.com

Ceausescu: Behind The Myth

/0 Comentarii/în /de /2.851 vizite

Ceausescu – ascensiunea si decaderea lui (1991)

Regia Edward Behr

Un film documentar difuzat de BBC și PBS, prezentat live de Gabriel Liiceanu în dialog cu regizorul Edward Behr.

La trei zile de la moartea lui Gheorghiu-Dej, în martie 1965, Ceauşescu preia funcţia de secretar general al Partidului Muncitoresc Român (acesta era numele Partidului Comunist Român la acea vreme, după asimilarea forţată, în 1948, a unei aripi a Partidului Social Democrat).

Una dintre primele acţiuni ale lui Ceauşescu, odată ajuns la putere, a fost redenumirea Partidului Muncitoresc Român în Partidul Comunist Român.

În acelaşi timp, el afirmă că România a devenit o ţară socialistă şi decide schimbarea numelui oficial al ţării din Republica Populară Română (R.P.R.) în Republica Socialistă România (R.S.R.).

În 1967, Ceauşescu devine preşedintele Consiliului de Stat, consolidându-şi astfel poziţia.
La începutul carierei sale ca şef al statului, Ceauşescu s-a bucurat de o oarecare popularitate, adoptând un curs politic independent faţă de Uniunea Sovietică.

În anii ’60, Ceauşescu pune capăt participării active a României în Pactul de la Varşovia, deşi formal ţara va continua să facă parte din această organizaţie până la dizolvarea acesteia.

Prin refuzul său de a permite armatei române să ia parte la invazia Cehoslovaciei alături de trupe ale ţărilor membre ale Tratatului de la Varşovia şi o atitudine de condamnare publică activă a acestui act, Ceauşescu reuşeşte pentru o vreme să atragă atât simpatia compatrioţilor săi, cât şi pe cea a lumii occidentale.

articol preluat de pe http://www.cinemagia.ro/

1989, ANUL CARE A SCHIMBAT LUMEA. Generaţia „decreţeilor” vs. generaţia „Facebook”

/0 Comentarii/în /de /3.243 vizite

foto: jurnalul.ro
articol: digi24.ro

 

La 25 de ani de la căderea comunismului, la Digi24 facem radiografia dictaturii roşii, punctăm momentele care ne-au schimbat istoria, dar mai ales mentalitatea. Descoperim împreună România Epocii de Aur, dar şi România liberă, prin ochii a trei generaţii de „oameni noi” – generaţia „decreţeilor”, generaţia Revoluţiei şi generaţia Facebook.

 

 

De 25 de ani rămăşiţele comunismului ne împiedică mersul înainte. Închişi şi reeducaţi pentru că gândeau diferit, înghesuiţi în blocuri uniforme în care apa caldă, lumina şi televizorul erau raţionalizate, speriaţi, înfometaţi şi îndoctrinaţi – toate sunt motive pentru care proiectul „omului nou” dorit de partidul unic a eşuat. Oamenii care au construit comunismul nu au crezut în el, dar au ales să rămână supuşi. Din această postura a umilinţei, pe care au suportat-o aproape jumătate de secol, privesc acum către nostalgicii unui sistem care le-a furat ce aveau mai de preţ – libertatea!

Câteva fragmente din propaganda vremii, aşa cum este ea păstrată în arhiva studiourilor Sahia, stau mărturie a „spălării creierelor”, posibilă în lipsa unor alternative la informaţie:

„Când spui PARTID, /Dau apele lumina. / Când spui PARTID,/ Cresc visuri şi puteri” – aşa sunau „montajele literar-artistice” ale tinerilor.

„O atentă preocupare pentru formarea omului nou, a noilor generaţii de constructori ai societăţii româneşti multilateral dezvoltate. Un program însufleţitor care prin grija expresă a tovarăşului Nicolae Ceauşescu îşi propune drept țel final înnobilarea condiţiei umane, ridicarea vieţii la cote superioare” – spuneau jurnalele televizate ale vremii.

 

Cine sunt „decrețeii”

În 1966, la un an după ce a ajuns la putere, Nicolae Ceauşescu promulga „DECRETUL 770” prin care femeilor li se interzicea să întrerupă sarcinile. Astfel, aveau să vină pe lume primii copii născuţi din ordinul tovarăşului: „decreţeii”, oamenii noi. Viaţa lor era planificată încă de la naştere.

15.000 de femei au murit după ce au încercat să scape de sarcină şi 2 milioane de „oameni noi” s-au născut în urma decretului. Ceauşescu stabilise ca ei să ducă România pe cele mai înalte culmi ale civilizaţiei socialiste.

Nicolae Ceauşescu era preslavit drept îndrumătorul tinerilor fără să-şi imagineze că tocmai „tinerele vlăstare” îi vor aduce sfârşitul 25 de ani mai târziu….

 

La club

Un club în vogă din Bucureşti. La 64 de ani, Stela Enache, o stea a muzicii uşoare din anii 80, performează într-un club pentru prima dată în cariera ei.

„Omul nou e acuma hipsterul, fără discuţii”, spune unul dintre cei care asistă la show.

După 25 de ani de libertate, comunismul nu mai sperie pe nimeni. A devenit retro, amuzant. Generaţia „Facebook” multilateral dezvoltată poate să danseze şi să navigheze pe internet în acelaşi timp.

Alex, 26 de ani, explică: „Băi, eu mă regăsesc în unele melodii de-ale ei: şi când sunt trist, şi când sunt vesel. Mă ajută să ies din anumite stări care le am. Îmi dă o energie pozitivă. Zice: dimineţile mele-s albastre când te văd către mine venind…Mă regăsesc”.

Andrei, 44 de ani, constată: „Astăzi sunt hipsteri. N-au nimic deosebit faţă de ce făceam eu acum 20 de ani, dar OK…ei sunt mai buni cu siguranţă, pentru că sunt mai tineri”.

 

La supermarket

Ora 6:00 dimineaţa. Cartierul Crângaşi. Oamenii s-au trezit cu noaptea în cap ca să inaugureze un nou supermarket.

Până în 1989, coada era emblema sistemului. Românii aşteptau cu orele fără să aibă certitudinea că vor apuca să cumpere ceva.

„Un român trăia mai mult sau mai puţin bine în funcţie de contactele pe care le avea cu piaţa neagră”, explică politologul Ioan Stanomir.

„Oamenii voiau o butelie în plus, o coadă mai mică…”, reaminteşte și Emil Hurezeanu.

Astăzi românii cumpără tot ce nu îndrăzneau să viseze în trecut:

- Îs televizoare, telefoane, imprimante…chestii d-astea…

- Au băgat şi televizoare?

- Da, am văzut reclamă. La 3 milioane şi ceva un televizor, un led…”

Omul e curios să vadă ce e la deschidere.

- Pot să-mi las şi eu rând aici la dvs şi mă duc până în piaţă?

- Da domnule, sunteţi aici…să nu veniţi după ora 7!

 

Munca în comunism

Victor Dumitru are 75 de ani, a fost macaragiu timp de 30 de ani şi a construit pentru „oamenii noi” clădirea Academiei „Ştefan Gheorghiu” şi multe alte cartiere muncitoreşti. Nici astăzi nu se poate opri din muncă. Repară ceasuri şi căptuşeşte sicrie.

„Eu am lucrat numai 10 şi 12 ore şi nu aveam timp nici să stau la coadă la pâine, nici la ce se vindea atunci la alimentară!”, spune Victor Dumitru.

Îşi aminteşte că munca pe şantier devenise o competiţie absurdă pentru depăşirea normei.

„Gândim, trăim, muncim în umbră gigantică a macaralelor. Respirăm mirosul cărămizilor, a mortarului, al betonului, turnam temeliile pe care se vor deschide noi ferestre către viitor” – aşa suna propagandă regimului comunist.

Astăzi Victor Dumitru priveşte cu tristeţe cum îmbătrâneşte cartierul muncitoresc.

„Universul acesta, compus din câţiva pereţi, sticlă şi marmură, universul acesta modest, la urma urmei, nu i s-ar fi dezvăluit unui muncitor, dacă puterea nu ar fi fost cucerită de muncitori” – proclama propagandă televizată.

În realitate, blocurile muncitoreşti erau departe de prezentarea triumfală din filmele de propagandă.

„Mai se făceau nişte blocuri confort 3. Noi le spuneam oală de noapte cu toartă înăuntru,pentru că în camera aia era şi WC-ul, şi bucătăria”, povesteşte Victor Dumitru.

În acest timp, pe scena politică se făceau urări la cel mai înalt nivel: „Va urăm din adâncul inimilor noastre viaţă îndelungată, fericire, sănătate, putere de muncă, să ne conduceţi mai departe spre edificarea socialismului şi comunismului în scumpă noastră patrie, Republica Socialistă România! Să trăiţi, tovarăşe secretar general!” – rosteau copiii cu patos în fața lui Nicolae Ceaușescu.

„A fost o viaţă chinuită..pe noi ne-a ţinut Ceauşescu ca struţul, cu capul în nisip”, spune, astăzi, Victor Dumitru.

 

Munca în capitalism

Matei Pavel are 27 de ani şi nicio amintire din comunism. Şi-a făcut propria afacere, aşa că nu ştie ce înseamnă să primeşti repartiţie de la stat sau să semnezi condica la serviciu.

A copilărit şi a crescut într-un bloc comunist şi s-a mutat tot într-un bloc, dar în unul nou, de lux, din nordul Capitalei.

La 20 de ani şi-a deschis prima afacere pe internet, iar acum are deja un business internaţional de pe urma căruia visează să devină milionar în euro. Vinde aplicaţii online pentru milioane de utilizatori din întreaga lume.

„Dacă ar trebui să plec mâine din senin, să fug din ţară, dacă îmi iau laptopul nu mai am nevoie de nimic. Nu mi-aş lua nici haine, laptopul îmi este suficient”, spune Matei Pavel.

Matei crede că rămăşiţele comunismului au rămas în subconştientul românilor.

„Este cel mai mare mit, asta cu libertatea. Cum că libertatea este mai uşoară decât regimurile anterioare. Libertatea îţi aduce foarte multe responsabilităţi. Oamenii cumva tot aşteaptă să li se dea. Ei cred că libertatea, capitalismul sau tot ce se întâmplă acuma bine în lume e ceva la care ei au dreptul să aibă acces pur şi simplu fără să depună niciun efort. Dacă ar fi să mă gândesc la bunici, este această constantă plângere faţă de ce e în jur. Perioada respectivă le dădea certitudini”, arată Matei Pavel.

Urmele comunismului nu s-au şters definitiv, în jurul nostru au rămas blocurile gri, apartamentele cu pereţi subţiri prin care trec mirosuri de mâncare şi discuţiile vecinilor care acum nu mai sunt ascultate de informatori. „Oamenii noi” de altădată au îmbătrînit şi nu mai aşteaptă mare lucru.

Ce am câştigat şi ce am pierdut în 25 de ani de libertate?

„Toată lumea vrea mai bine: maşini mai bengoase, concedii în Dubai, la greci…şi noi ne mulţumeam atunci să fim liberi, în sânul familiei”, spune Victor Dumitru.

„Singurul lucru pe care l-am pierdut este că tot ce ne imaginam noi în 90 că o să se întâmple foarte rapid, adică să ajungem o ţară normală într-o democraţie civilizată…noi credeam că o să treacă 5-10 ani. Nici acum, după 25 de ani, pare că nu s-a întâmplat”, este de părere regizorul Tudor Giurgiu.

Proiectul „omului nou”, impus de comunişti timp de 45 de ani, a eşuat. Chiar dacă românii se conformau devenind rotiţe ale sistemului, nu munceau din convingere, ci pentru că erau obligaţi de partid. Muncitorii semnau condica, se răzvrăteau în şoaptă, îşi creşteau copiii în teamă şi îşi doreau mereu tot mai puţin. Rămăşiţele acestei supuneri se văd şi astăzi. Supravieţuitorii comunismului renunţă cu greu la convingerile din trecut, iar tinerii de astăzi cosmetizează comunismul printr-o nostalgie ce contrazice de multe ori istoria.

articol preluat de pe: digi24.ro

Piepturi Goale și Buzunare Pline

/0 Comentarii/în /de /1.762 vizite

Piepturi goale şi buzunare pline
Realizator: Cornel Mihalache

In documentarul “Piepturi Goale și Buzunare Pline” Cornel Mihalache reia subiectul decembrie 89, considerând că a fost vorba de o crimă de stat. “Adevărul despre revoluţie, mult căutat de 23 de ani, ascunde, de fapt, această crimă de stat”, afirmă Cornel Mihalache, realizatorul documentarului.

Documentarul lui Cornel Mihalache este rezultatul unei cercetări documentaristice de 23 de ani, fiind unul dintre cele mai apreciate produse de televiziune despre decembrie 1989. Când Revoluţia română din decembrie 1989 a fost transmisă în direct în întreaga lume, remarca istoricul Lucian Boia, nimeni nu s-a gândit, în îmbulzeala evenimentelor proiectate minut cu minut pe ecranele televizoarelor, că s-ar afla prins în plasa unei extraordinare manipulări. „Cum să-ţi închipui aşa ceva, când ceea ce vezi este adevărat, cu actori autentici, cu scene filmate pe viu?”, se întreba el.

Să vedem împreună, în lumina vorbelor de mai-nainte, care sunt consecinţele morale şi materiale ale Legii Recunoştinţei nr. 341 din 2004, recunoştinţă faţă de eroii martiri şi luptătorii care au contribuit la victoria Revoluţiei române din decembrie 1989.

„Eu vreau să ştiu şi să spun mai departe, telespectatorilor (asta cred că e menirea mea), ce s-a întâmplat în cadrul acestui fenomen care se cheamă Decembrie 1989 în România. Eu cred că el cuprinde conspiraţie şi diversiune, revoltă şi crimă, revoluţie şi contrarevoluţie, represiune şi manipulare, lovitură militară şi euforie populară. Toate pe rând şi toate amestecate. Dar când vorbim de 1989, nu putem extrage din fenomen numai ce ne convine. Eu cred că a fost o crimă de stat. Şi că adevărul despre revoluţie, mult căutat de 23 de ani, ascunde, de fapt, această crimă de stat”, afirmă Cornel Mihalache, realizatorul

REPORTAJ: 15 decembrie, ziua în care acum 25 de ani s-a aprins scânteia Revoluţiei la Timişoara

/0 Comentarii/în /de /1.753 vizite

Mediafax

În urmă cu exact 25 de ani, în 15 decembrie 1989, pe la 4.00-5.00 după-amiaza, doi-trei oameni, apoi zece, apoi patruzeci s-au adunat în faţa Bisericii Reformate din Timişoara, unde locuia pastorul Laszlo Tokes, care era arestat la domiciliu. A fost ziua în care s-a aprins scânteia Revoluţiei.

Primul semnal că în România se vor schimba definitiv lucrurile şi că regimul comunist al lui Nicolae Ceauşescu îşi număra ultimele zile a fost dat în 15 decembrie 1989 la Timişoara, în faţa Bisericii Reformate, aflată în Piaţa Maria. Acolo locuia pastorul Laszlo Tokes, acuzat de spionaj şi trădare după ce acordase un interviu unei televiziuni din Budapesta, în care criticase regimul Ceauşescu.

Cu o săptămână înainte, la slujba de duminică, Tokes le spusese enoriaşilor că va fi transferat de la Timişoara într-un sat din Sălaj, cerându-le să fie martori la momentul evacuării sale din locuinţă.

În 15 decembrie 1989, începând cu ora 16.00, oamenii s-au adunat în faţa casei lui Tokes, care era arestat la domiciliu, iar dacă la început au fost două-trei persoane, în scurt timp numărul acestora a ajuns la câteva zeci. Oamenii au stat în grupuri fie în faţa locuinţei pastorului, fie în staţia de tramvai ori în faţa unei farmacii aflate vizavi de locuinţa lui Tokes.

Istoric: Laszlo Tokes a fost o unealtă a unor forţe

La acea vreme, istoricul de acum şi cercetător ştiinţific al Academiei Române Ioan Haţegan avea 42 de ani şi era angajat la Serviciul de carte veche de la Biblioteca Judeţeană din Timişoara.
“Mi-am dat seama că se întâmplă ceva şi generaţii întregi de istorici ar fi visat să trăiască o asemenea evoluţie a evenimentelor. În 15 decembrie, la Casa de Cultură a Studenţilor se întâlneau istoricii şi discutau tot felul de lucruri, iar seara unii au spus «noi mergem să vedem ce e la popa ăla, am auzit că s-a adunat lume». Unii au fost, alţii nu. Cei care au fost, au văzut, au trecut şi au plecat. Atmosfera din Timişoara de acum 25 de ani era relativ încordată, pentru că în ultimii zece ani frigul, foamea s-au abătut asupra majorităţii populaţiei”, spune istoricul Ioan Haţegan.

El consideră că Laszlo Tokes a fost doar o “unealtă” şi i se pare normal că Revoluţia a început de la Timişoara, deoarece acest oraş avea o foarte mare deschidere spre vestul Europei.

“De fapt, Tokes a fost o unealtă a unor forţe care, dacă nu au reuşit să pornească la Iaşi, au reuşit să pornească la Timişoara pentru că aici lumea, indiferent de religie şi etnie, este în general solidară, chiar dacă e vorba de un preot sau de oricine altcineva. Aici erau sârbii şi ungurii cu televiziunile, erau şvabii care mai veneau acasă şi era o cu totul altă atmosferă faţă de ce era în cealaltă parte de ţară”, consideră Haţegan.
El spune că momentul 15 decembrie 1989 a fost, de fapt, un preambul a ceea ce urma să se întâmple mai întâi în Timişoara, apoi în întreaga ţară.

“Data de 15 decembrie 1989 a însemnat un preambul, de fapt. Pentru mine, Revoluţia din Timişoara a început când au venit sute de mii de oameni în stradă, în 20 decembrie. Până atunci au fost experimente, tragice, într-adevăr. În zilele de 20-22 am fost mândru de timişorenii mei. Veneau cei de la alimentaţie publică şi aduceau apă minerală. Au adus mere, pâine. Trei zile au fost ca o minune cerească. De aceea sunt mândru şi acum de Timişoara şi de timişoreni”, afirmă Haţegan.

Fost muncitor care locuia în aceeaşi clădire cu Tokes:

Era destul de ciudat că lumea s-a adunat. Stăteau paşnic, nu vociferau

În 15 decembrie 1989 a avut prilejul să fie în mijlocul evenimentelor, mai mult fără voia sa, şi Alexandru Cotoc, acum un pensionar în vârstă de 75 de ani. Pe vremea aceea era un simplu muncitor la fabrica AEM din Timişoara, iar în seara acelei zile se întorcea acasă de la serviciu.

În decembrie 1989, Cotoc locuia, împreună cu mama sa, şi locuieşte şi acum, în aceeaşi clădire în care se află Biserica Reformată din Timişoara şi unde îşi avea reşedinţa şi pastorul Laszlo Tokes.

Clădirea era păzită de oameni ai Securităţii, iar oricine intra sau ieşea din imobil era legitimat. Cotoc spune că începuse să se cunoască deja cu securiştii care păzeau.
“Am lucrat la AEM şi începuse să se întunece. Se făcuse ora 17.00 şi au început să se adune enoriaşii care aşteptau evacuarea preotului reformat Laszlo Tokes. Şi prima dată s-au strâns pe partea cealaltă, către farmacie, doi oameni, apoi trei, apoi zece şi au aprins şi lumânări. Nu vociferau, nu spuneau nimic. În momentul respectiv stăteam în casă, aveam mama imobilizată la pat. Ştiam de ce sunt adunaţi acolo”, îşi aminteşte Cotoc.
Bărbatul spune că în 15 decembrie 1989 “nu a fost mare lucru” şi că seara lucrurile s-au liniştit.

“În data de 15 decembrie 1989, fiind vineri, practic nu a fost mare lucru, au fost doar enoriaşii care au venit să se solidarizeze cu pastorul Tokes. Nu erau mulţi, s-au adunat cel mult 40 de oameni. Au stat fie la farmacie în faţă, fie la colţ. Nu puteau intra pentru că erau de la Securitate la poartă. Ne legitimau pe cei care intram în imobil, ne întrebau cine suntem, cu ce scop suntem acolo. În 15 decembrie era destul de ciudat, aşa, că lumea s-a adunat. Stăteau paşnic, nu vociferau, dar treburile au luat amploare pe 16 decembrie. Maşina Securităţii era pe colţ, iar pe scări erau doi care făceau ture. Noi deja ne ştiam cu ei. Erau interesaţi cine vine la pastor”, îşi aminteşte Cotoc.

Tokes: Nu credeam că manifestaţia de solidaritate cu mine din decembrie 1989 se va transforma într-o demonstraţie anticomunistă

La 25 de ani de la Revoluţie, Laszlo Tokes, care atunci avea 37 de ani şi era pastor la Timişoara, spune că nu a crezut nicio secundă că manifestaţia de solidaritate cu el se va transforma într-una anticomunistă.

El spune că ştia încă din 10 decembrie că urma să fie evacuat din imobilul parohial de pe strada Timotei Cipariu, motiv pentru care şi-a înştiinţat enoriaşii “că va avea loc acest act abuziv de evacuare forţată” şi a făcut un apel să vină pentru a fi martori paşnici. Vineri, 15 decembrie, era pe rol evacuarea sa şi a familiei sale de la parohia reformată din centrul Timişoarei, ca urmare a unei decizii judecătoreşti luate în 28 noiembrie, pe baza unui ordin al episcopului reformat al Oradiei Papp Laszlo, de a fi transferat în satul Mineu, comuna Sălăţig, din judeţul Sălaj.

“Am vrut să aplic metoda paşnică faţă de măsurile abuzive ale organelor statului şi nu aveam altceva în minte decât această împărtăşire a situaţiei. Nu credeam atunci că manifestaţia de solidaritate cu mine se va transforma într-o demonstraţie anticomunistă”, spune acum fostul preot reformat.

Tokese susţine că înainte de evacuarea programată a fost hărţuit pentru a pleca singur din Timişoara, că “patru persoane mascate” i-au intrat în locuinţă, l-au lovit şi i-au spus să plece, că mai apoi au fost sparte geamurile locuinţei, iar Miliţia şi Securitatea au ajuns la concluzia că el ar fi înscenat spargerea.

“(…) am fost chemat şi la cabinetul de partid (la Comitetul Judeţean Timiş al PCR – n.r.), înainte am mai fost prelucrat şi de secretarul general de la Departamentul Cultelor, Mihai Ţeperdel, toţi ne-au interzis să mai ţinem adunări bisericeşti, reuniunile Prezbiteriului parohial şi orele de religie. Practic, am fost lăsat să fac numai slujbele de duminică şi slujbele de înmormântare, ca să mă hotărăsc mai repede să plec din Timişoara”, spune Laszlo Tokes, care adaugă că din acest motiv şi-a trimis copilul de trei ani la bunici, la Dej.
Fostul preot mai spune că în 15 decembrie, dimineaţa, aştepta apariţia executorului judecătoresc, în casa parohială, ale cărei ferestre erau fără geamuri, acoperite doar cu scânduri din lemn.

“Aşteptam paşnic şi dându-mi seama că nu am ce face faţă de această decizie judecătorească, am aşteptat apariţia executorului şi organelor, dar în loc să sosească executorii, dis de dimineaţă, pe la ora şapte – şapte şi jumătate, am aflat că oamenii se adună în faţa locuinţei parohiale şi a bisericii. Într-o oră sau două s-au adunat foarte mulţi oameni, mulţi mi-au adus mâncare, căci în ultima vreme nu ni s-a îngăduit să facem cumpărături şi toţi cei care voiau să intre în clădire erau controlaţi ca să nu ne aducă mâncare şi lemne de foc. Oamenii au început să ne dea ce au adus pe ferestre, printre scânduri”, relatează el.
La un moment dat, afirmă Tokes, acolo au sosit mai mulţi miliţieni, dar şi un oficial al Ambasadei americane.

“De la o distanţă de vreo 20 de metri, pentru că nu i s-a îngăduit să se întâlnească cu mine, s-a interesat de mine. Ulterior am aflat că se numea Dennis Curry, dar nu l-am mai întâlnit niciodată de atunci. Peste capul miliţienilor şi securiştilor în civil, care erau şi ei acolo, l-am informat asupra situaţiei nemaipomenite şi insuportabile de persecuţie şi intimidare pe care am suferit-o. Din câte am aflat ulterior, dânsul a fost luat de acolo şi niciodată nu l-am mai văzut”, susţine Tokes.

Laszlo Tokes afirmă că, văzând această atitudine, enoriaşii adunaţi în faţa casei parohiale s-au revoltat: “Într-o clipă s-au întors împotriva miliţienilor şi i-au alungat. S-au apropiat, pur şi simplu, de ei şi le spuneau «Duceţi-vă de aici», «Nu aveţi ce căuta aici». Mi s-a părut ciudat în acea clipă că miliţienii şi securiştii au lăsat treaba lor şi au plecat, dar în acea oră, cam pe la nouă, nouă şi jumătate, noi practic am fost eliberaţi”.

Tokes îşi aminteşte că enoriaşii au rămas în faţa clădirii parohiale şi s-au “înmulţit” de la o oră la alta, astfel că la prânz erau acolo “sute de oameni”.

“Toţi cei care treceau pe strada principală, vecină cu strada noastră, Timotei Cipariu, s-au oprit şi mulţi au rămas şi au aderat la cei adunaţi, români şi maghiari, de toate etniile şi toate confesiunile (…) Din jumătate în jumătate de oră mă chemau în faţa geamului şi le ţineam cuvântul Domnului, le citam din Biblie, scurt, în maghiară şi în română”, spune el.
Fostul preot afirmă că, la un moment dat, a încercat să “astâmpere” mulţimea, pentru că şi-a dat seama “că era periculoasă formarea unei demonstraţii de acest fel împotriva unei decizii judecătoreşti” şi nu a avut de gând să îi îndemne pe oameni la o demonstraţie. Spre seară însă, spune el, manifestaţia de solidaritate “s-a transformat într-o demonstraţie anticomunistă şi împotriva regimului”.

În jurul orei 19.00, în faţa locuinţei parohiale a ajuns, potrivit fostului preot, “o delegaţie a oraşului”, condusă de primarul de atunci al Timişoarei Petre Moţ şi din care mai făceau parte şi alte persoane, inclusiv un secretar de partid, care “a încercat să potolească mulţimea”.
“Cauciucul maşinii cu care a venit delegaţia a fost spart, iar oamenii puteau linşa membrii delegaţiei, aşa că am ieşit în poartă şi i-am protejat. Am intrat în casă, iar apoi primarul a ieşit cu mine la fereastră şi s-a adresat mulţimii să plece acasă, ceea ce am spus şi eu, pentru că mi-am dat seama în ce pericol se aflau acei oameni. N-am reuşit, ba mai mult, parcă ar fi aruncat cineva ulei pe foc. Primarul a promis atunci că voi rămâne la parohie, că vor fi reparate ferestrele, dar oamenii nu l-au crezut”, povesteşte el.

Tokes afirmă că “din stradă s-a auzit o voce, iar apoi şi altele, susţinute apoi de toată lumea, care a cerut să se aleagă o delegaţie care să negocieze cu trimişii oraşului şi partidului, fiind aleşi printre alţii Gazda Arpad, jurnalist din Cluj, Istvan Ion şi alte persoane, cărora primarul le-a promis că mutarea mea va fi oprită”.

După plecarea delegaţiei, spune Tokes, oamenii nu s-au mai mulţumit însă cu “pretinsa rezolvare” a cauzei sale, “ci au continuat acea demonstraţie spontană şi au rămas ca un lanţ viu în jurul parohiei şi bisericii”.

“Unii au continuat să ne păzească, cu lumânări în mână, toată noaptea”, adaugă el.
În 17 decembrie, Tokes, soţia sa şi prietenul său Gazda Arpad aveau să fie arestaţi. Ei au fost duşi la Mineu, în Sălaj, unde în 22 decembrie au aflat despre fuga lui Ceauşescu. La Timişoara, fostul preot s-a întors, împreună cu soţia sa, abia în 15 ianuarie, iar apoi a fost invitat să participe la Bucureşti la înfiinţarea Frontului Salvării Naţionale, de către Ion Iliescu, cel care preluase de facto conducerea statului. “Domnul Iliescu mi-a spus că el se ocupă de români, eu să mă ocup de maghiari, ca să legitimăm FSN, dar am refuzat”, spune Tokes.

Dacă în 15 decembrie 1989 lucrurile erau paşnice la Timişoara, o zi mai târziu sute de oameni, indiferent de religie sau etnie, s-au solidarizat şi au ieşit în stradă. Punctul de întâlnire a fost Piaţa Maria, acolo unde funcţiona şi încă funcţionează Biserica Reformată şi unde cu o zi înainte un grup de curajoşi au ieşit să îl susţină pe pastorul Laszlo Tokes. Tot atunci, în 16 decembrie 1989, primii miliţieni au fost scoşi în stradă să potolească spiritele.
articol preluat de pe http://m.mediafax.ro