Articole

Memorandul Transilvaniei (28 mai 1892)

Semnatarii Memorandului
Rândul de sus (de la stânga la dreapta): Dionisie Roman, Patriciu Barbu, dr. D. O. Barcianu, Gherasim Domide, dr. Teodor Mihali, dr. Aurel Suciu, Mihaiu Veliciu, Rubin Patița
Rândul de jos (de la stânga la dreapta): Niculae Cristea, Iuliu Coroianu, Gheorghe Pop de Băsești, dr. Ioan Rațiu, dr. Vasile Lucaciu, Dimitrie Comșa, Septimiu Albini

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe: enciclopediaromaniei.ro; ro.wikipedia.org

 

Memorandumul a reprezentat o petiţie semnată de liderii românilor din Transilvania şi adresată în 1892 împăratului austro-ungar Franz Joseph. Acesta prezenta consecinţele instaurării dualismului austro-ungar şi cuprindea principalele revendicări ale românilor transilvăneni, printre care se număra recunoaşterea drepturilor politice şi confesionale.

Totodată, memorandumul se dorea a fi un semn de protest faţă politica de maghiarizare practicată de autorităţi împotriva românilor din Ardeal şi faţă de persecuţiile la care erau supuşi aceştia, cuprinzând o analiză bine documentată a situaţiei economice, politice, sociale şi culturale a românilor transilvăneni de la formarea dualismului austro-ungar în februarie 1867.

A fost al treilea moment major de manifestare al ardelenilor faţă de tendinţele evidente de deznaţionalizare promovate de autorităţile maghiare, după Supplex Libellus Valachorum (1791) şi Pronunciamentul de la Blaj din mai 1868.

Memorandumul a marcat apogeul luptei de emancipare a românilor din Transilvania din sec al XIX-lea, aducând problema românească în conştiinţa europeană.

 

Motivele apariției Memorandului

După Ausgleich-ul din 1867, românii, deși populație majoritară în Transilvania, nu aveau un statut oficial de etnici. Memorandul a fost scris de un comitet format din Partidului Național Român:

- Ioan Rațiu – președinte,
- Gheorghe Pop de Băsești și Eugen Brote- vicepreședinți
- Vasile Lucaciu – secretar general
- Septimiu Albini – secretar.
- D. P. Barcianu, Theodor Mihali, Vasile Ignat, Alexandru Filip, Ludovic Ciato, Patrichie Barbu, I. Tripon, Nicolae Christea, Gavril Manu, Dimitrie Comșa, Aurel Suciu, I. Nichita, Mihai Veliciu, Gavril Lazăr, Iuliu Mera, Gherasim Domide, A. Popovici, Rubin Patița, Iuliu Coroianu și Vasile Rațiu – membri

Erau solicitate drepturi politice pentru români și denunțarea politicilor de intoleranță față de români existente în regatul ungar.

Situația românilor a ajuns să fie remarcată și de personalități politice din alte țări. Ambasadorul Belgiei la Viena, Borchgrave, îi scria ministrului de externe Merode Westerlo, într-un raport din 19 nov. 1892:

Dintre popoarele care trăiesc sub dominația maghiară, românii sunt cei mai nemulțumiți. Acești strănepoți ai lui Traian nu pot uita că sunt frații românilor din regatul înfloritor și prosper.
—Borchgrave

Georges Clemenceau, scria în ziarul La Justice din 12 mai 1884:

Românii sunt lipsiți de orice drepturi politice… În număr de 3,5 milioane, ar avea dreptul, proporțional, la 75 de deputați din cei 417 câți are camera și nu au niciunul.”
—Georges Clemenceau

Elaborarea petiţiei. Respingerea delegaţiei

Între 12 şi 14 mai 1881 la Sibiu a avut loc conferinţa de unificare a Partidului Naţional Român din Transilvania, prilej cu care liderii noului partid au hotărât trimiterea unui memoriu Curţii de la Viena, care să aducă problema românilor transilvăneni în atenţia opiniei publice europene. Memorandumul a fost redactat de Iuliu Coroianu şi elaborat la Sibiu în prezenţa lui Ioan Raţiu, preşedintele PNR, Vasile Lucaciu, Gheorghe Pop de Băseşti, Eugen Brote şi Septimiu Albini.

Petiţia a fost aprobată la 25 martie 1892 şi prezentată la Viena pe 28 mai 1892 de o delegaţie compusă din 300 de reprezentanţi a tuturor stărilor din Transilvania: intelectuali, meseriaşi, lucrători. La cererea guvernului de la Budapesta, împăratul Franz Joseph nu a dorit să primească delegaţia, deşi nu cunoştea conţinutul memorandumului, apoi l-a trimis autorităţilor maghiare. Acest fapt a nemulţumit profund pe români, care au considerat că împăratul nu doreşte rezolvarea problemelor naţionalităţilor din Imperiu. Autorităţile maghiare au trimis petiţia prefectului de la Turda cu specificaţia de a fi returnat lui Ioan Raţiu. Motivaţia invocată a fost că Ministerul de Interne nu este dispus a înainta împăratului „memorii ale unor indivizi” pe care nu-i socoteşte îndreptăţiţi a reprezenta poporul român.

Delegația celor 300 de români transilvăneni care au prezentat Memorandumul la Viena, pe 28 mai 1892 - foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

Delegația celor 300 de români transilvăneni care au prezentat Memorandumul la Viena, pe 28 mai 1892 – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

 

MEMORANDUL ROMÂNILOR DIN TRANSILVANIA, BANAT ŞI UNGARIA către

Majestatea Sa Imperială şi Regală Apostolică Francisc Iosif I, Împărat al Austriei, Rege Apostolic al Ungariei, Rege al Boemiei, Dalmaţiei, Croaţiei, Slavoniei, Galiţiei, Lodomeriei şi Iliriei, Arhiduce al Austriei, Mare Duce al Cracoviei, Duce al Lorenei, Duce al Salisburgului, Stiriei, Carintiei, Carneolei, Bucovinei, Silesiei, Superioare şi Inferioare, Mare Principe al Transilvaniei, Margraf al Moraviei, Comite Princiar al Habsburgului şi Tirolului etc. etc. etc.

MAJESTATEA VOASTRĂ IMPERIALĂ ŞI REGALĂ APOSTOLICĂ!

PREA GRAŢIOASE DOAMNE,

Reprezentanţii Românilor din ţările Coroanei Ungare a Majestăţii Voastre, întrunindu-se în zilele de 20 şi 21 ianuarie 1892 în conferinţă la Sibiu au constatat că Românii sunt nemulţumiţi cu situaţia politică creiată de sistemul de guvernământ inaugurat în anii 1866-1868 şi cu întreaga desvoltare a vieţii noastre publice de atunci şi până acum, nu mai au, după tristele experienţe, pe care le-au făcut, nici o încredere în dieta dela Budapesta şi în guvernul maghiar, şi după lungi şi mature cumpăniri, au căzut cu toţii de acord, că e o chestiune de prudenţă patriotică, ca Românii să nu mai facă încercarea de a se folosi de dreptul lor de a alege deputaţi, ci să se considere ca nefiind reprezentaţi în dieta ţării lor.

Din însărcinarea acelei conferinţe, în care au fost reprezentaţi toţi Românii din Cisleithania, ne prezentăm cu omagială supunere la treptele gloriosului Tron al Maiestăţii Voastre, ca să atragem părinteasca luare aminte a Majestăţii Voastre asupra primejdiilor ce rezultă pentru Patria comună din actuala politică de stat şi să aducem la cunoştinţa Majestăţii Voastre faptele în urma cărora Românii, cei mai credincioşi şi mai răbdători dintre cetăţenii Monarchiei, s-au văzut siliţi a renunţa, deocamdată, la exercitarea celor mai mari dintre drepturile, pe cari le au din îndurarea Maiestăţii Voastre, drept răsplată pentru jertfele de avere şi de sânge, pe cari le-au adus întru gloria Casei Domnitoare şi pentru Monarchie.

În anii 1866-1868, dorind o mai fericită convieţuire a popoarelor adunate sub ocrotirea Maiestăţii Voastre, V-aţi îndurat preagraţios a consimţi ca guvernarea Monarchiei să fie aşezată pe bazele Dualismului.

Românii au întâmpinat cu îngrijorare această reformă radicală a sistemului de guvernare, deoarece pregătirile făcute pentru această nouă organizare, indicau înclinarea spre o politică internă greşită şi primejdioasă.

Greşită şi primejdioasă, zicem, fiindcă în viaţa de stat e greşală primejdioasă orice încercare spre o desvoltare retrogresivă, făcută prin răpirea drepturilor câştigate. În desvoltarea istorică a vieţii statului nostru s-au cimentat în scurgerea secolelor drepturile deosebitelor popoare ce constituiesc Monarchia, iar desrobirea făcută după tristele evenimente dela 1848 aducea cu sine în mod firesc nu numai asigurarea acestor drepturi din partea statului ci totodată şi aplicarea lor în viaţa practică, conform cuvintelor dreptăţii şi egalităţii. Şi era de prevăzut, că sub noul sistem de guvernare, exercitarea drepturilor câştigate ar fi aproape imposibilă.

Românii, popor iubitor de ordine, şi plin de încredere în părinteasca priveghere a Majestăţii Voastre, au primit cu supunere noua stare de lucruri.

Prea curând însă au trebuit să se încredinţeze că, în cercurile conducătoare, pretutindenea e încurajară tendinţa de a face, printr-o falsă aplicare a formelor constituţionale, iluzorii drepturile sancţionate de Majestatea Voastră din plină putere Monarchică.

În ciuda solemnelor promisiuni de a satisface toate naţionalităţile, prin respectarea drepturilor odată câştigate, deodată cu noul sistem de guvernare s-a inaugurat în Regatul Ungar şi dominaţiunea de rasă, egemonia naţională artificială.

Străduinţele pentru asigurarea acestei egemonii naţionale au predominat întreaga noastră viaţă constituţională în timpul ultimilor 25 de ani.

Această politică de stat e diametral opusă cu desvoltarea vieţii noastre politice şi istorice de peste o mie de ani, în contrazicere cu aspiraţiunile politice tradiţionale ale poporului Român şi cu interesele lui de existenţă naţională, opusă şi cu cerinţele organizaţiunilor constituţionale ale statelor moderne.

Istoria ne e martoră, că în viaţa milenară a statului nostru şi în desvoltarea lui istorică relaţiunile de popor cuceritor şi cucerit, ca principiu de drept public, n-au existat niciodată, n-a existat deci nici dominaţiune politică naţională.

Toate frecuşurile, cari au eşit la iveală în viaţa socială şi în relaţiunile vieţii legislative a statului, se reduc la acţiunea pornită pe la anii 1790-1791 şi la reacţiunea provocată de acea acţiune. Ea se prezintă ca o fază a luptei pentru existenţa şi asigurarea naţională la popoarele ce compun acest regat.

Poporul Român, atunci, ca în totdeauna, în baza dreptului său istoric milenar şi în virtutea importanţei ce i se cuvine, din punctul de vedere al numărul fiilor săi, al poziţiunii sale etnice şi geografice, precum şi a calităţilor sale, a nizuit spre validitarea drepturilor sale naţionale.

Paşii făcuţi în anii 1696, 1700, 1790 şi 1791, atitudinea din 1848, precum şi toate insistările de până la inaugurarea sistemului actual, sunt totatâtea dovezi, că a stăruit asupra acestor drepturi şi că în toate manifestările aspiraţiunilor lui a dominat ca idee fundamentală şi ca ţintă de realizare validitarea individualităţii sale naţionale ca factor de stat. Dreptul istoric, întocmai ca dreptul public al Transilvaniei, legile fundamentale, “Pragmatica Sancţiune” asigură autonomia Transilvaniei într-o formă inatacabilă şi poporul român, mai ales după proclamarea egalei îndreptăţiri la 1848 şi după desvoltarea făcută în anii 1863-1865 în dreptul public, avea în acest act preţios, suprema garanţie pentru viaţa naţională română pe viitor şi aspiraţiunile lui naţionale culminau în această autonomie.

Contrar prevederilor politice dominante într-un şir de secole, autonomia a fost, prin uniune, nimicită, într-o formă nejustă, contrară dreptului public şi drepturilor elementelor libere, cari constituesc Transilvania şi fără considerare la poziţiunea etnică şi geografică şi la desvoltarea ei specifică, cari toate reclamă cu insistenţă această autonomie.

Prin acest act, poporul român se simte vătămat în drepturile sale istorice şi naţionale, pentrucă: a) Uniunea s-a enunţat fără participarea românilor într-o formă corespunzătoare cu numărul lor şi cu însemnătatea lor în această ţară – s-a enunţat prin o dietă, care ca atare, îşi avea reprezentanţii săi pe baza legilor electorale din anii 1790-1791 şi a legilor din anul 1848, adecă a legilor din timpul întunecosului feudalism, relativ la care însuşi Majestatea Voastră, V-aţi îndurat a accentua în discursul de Tron dela 15 Iunie 1863 următoarele:

“Acea parte a Constituţiunii avitice a marelui Principat Transilvania, care priveşte compunerea Dietei, s-a schimbat în urma ştergerii stării excepţionale a nobilimei, a robotelor şi a prestaţiilor urbariale şi în urma stabilirii egalităţii de datorii şi de drepturi civile pentru toate clasele locuitorilor ţării, atât de esenţial, încât o Dietă convocată pe baza Art. XI. al Legii din anul 1790-91, prin care ar fi exclusă cea mai mare parte a poporului dela exercitarea drepturilor civice politice în contra adevăratelor interese ale ţării, nici nu ar putea să fie privită ca o adevărată reprezentaţiune a poporaţiunii întregi din toată ţara, fără deosebire de stare, de naştere, de naţionalitate şi de religiune, care posedă autoritatea morală neapărat trebuincioasă, pentruca atât treburile din lăuntru ale Transilvaniei să le rezolve spre mulţumirea tuturor naţiunilor conlocuitoare în ea, cât şi în privinţa relaţiunilor de drept public ale aceleia către întreaga Monarchie să aducă la îndeplinire intenţiile noastre de părinte al ţării de repeţite ori respicata.

Iar, “Fiindcă uniunea Transilvaniei cu Ungaria, conclusă în anul 1848, nu s-a înfiinţat niciodată cu deplină putere legală şi de fapt îndată s-a desfăcut, am lăsat neatinse decisiunile Noastre dela 20 Octombrie 1860 şi am ordonat numai restaurarea reprezentaţiunii regnicolare a Transilvaniei.”

b) Vătămat se simte, de altă parte poporul român prin această uniune, pentrucă prin acel act s-a lucrat la efectuirea unei fuziuni fără considerare a legilor ce garantează autonomia acestei ţări.

Uniunea şi inaugurarea ei prin Art. 43 al legii din 1868 sunt desconsiderarea făţişă a tuturor drepturilor poporului român ca element, care compune în absolută majoritate vechea Transilvanie, precum şi a tuturor legilor fundamentale, cari asigură autonomia acestui principat, sunt înlăturarea totală a elementului român şi o nedreptate atât din punct de vedere legislativ şi juridic cât şi din cel politic.

Ajungând, prin sistemul dualist şi prin uniune puterea statului în mâinile elementului maghiar, acesta nesocotind interesele comune, a urmărit numai asigurarea egemoniei sale şi unificarea naţională maghiară, şi toate legile create de atunci, cât şi executarea lor, adeveresc mersul spre povârniş.

Drept ilustrare a acestui trist adevăr ne luăm voe a aprecia în linii generale, câteva din aceste legi, ca: Legea electorală, legea pentru egala îndreptăţire a naţionalităţilor, legile şcolare, legea municipală, legea de presă şi legile agrare.

În continuare memoriul demonstrează toate nedreptăţile ce s-au făcut românilor prin legile indicate, cum şi-au bătut joc de elementul românesc, atât pe teren politic, economic, cultural, cât şi naţional. Prin descrierea Legii electorale memorandul demonstrează cum s-au răpit drepturile cetăţeneşti şi politice ale românilor. 90 la sută din alegătorii români au fost excluşi dela dreptul de vot, pentru a putea fi majoraţi de ungurii în minoritate etnică.

Cu privire la prigoana bisericei şi şcolii româneşti – dupăce face o amănunţită descriere a actelor de guvernământ, cari stingheresc aceste instituţii – declară:

“Majestatea Voastră! Românii şi-au păstrat naţionalitatea în cele mai grele timpuri şi o vor păstra şi în lupta cu actualul sistem de guvernământ. Lupta îi opreşte însă în desvoltarea lor firească, îi umple de amărăciune şi-i înstreinează din ce în ce mai mult de concetăţenii lor maghiari, cari, seduşi şi preocupaţi de idealuri nerealizabile, au pierdut simţul comunităţii de interese, care leagă pe popoarele adunate sub ocrotirea Majestăţii Voastre şi risipesc puterile statului în opintiri zadarnice pentru anularea a tot ce nu e maghiar în statul ungar. Din datorie cetăţenească protestăm împotriva acestor opintiri, având conştiinţa că această datorie ne-am făcut-o în toate împrejurările şi nu ni se poate imputa că am încurajat guvernul să meargă spre prăpastia spre care se apropie, că nu i-am atras atenţia la timp asupra acestui mare pericol.”

Privitor la Legea de presă constată: că “în timp ce nici un ziar maghiar nu a fost sancţionat pentru ura de rasă ce o provoacă încontin, pentru combaterea bunei înţelegeri şi aţâţarea la ură între popoarele conlocuitoare din Monarchie, ziarele româneşti ca “Federaţiunea”, “Albina”, “Observatorul”, “Gazeta Transilvaniei”, “Tribuna” şi “Rumenische Revue” au fost condamnate de Tribunale şi curţile cu juraţii pentrucă au desaprobat procedurile ilegale şi au combătut aţâţarea la ură a ziarelor maghiare. Ba a fost condamnat şi un deputat român pentrucă a făcut o circulară către alegătorii lui. Într-un singur an au fost înscenate şapte procese de presă ziarelor româneşti, pentrucă au atras atenţiunea celor în drept asupra gravei situaţii în care ajunge ţara prin permanenta aţâţare la ură contra românilor. Nu a fost cruţat nici Generalul deputat Traian Doda, fiind condamnat la doi ani închisoare şi o mie de galbeni amendă pentru un manifest electoral. Un procuror “regal” a declarat cu prilejul unui proces de presă că devotamentul faţă de împărat nu este patriotism şi a insultat decoraţiunea oferită de Maiestatea Voastră grănicerilor dela Năsăud, spunând că faptele pentru cari au primit această decoraţiune sunt o pată ruşinoasă, care nu se va şterge în veci de pe obrazul poporului valach.”

În “Politica Agrară” memorandul descrie cum au fost jefuiţi românii de către magnaţi de pământurile lor, apoi continuă:

“Majestatea Voastră! în cele două decenii, dela 1849 până la 1866 Românii au câştigat, în tocmai ca celelalte popoare asuprite ale Monarchiei, o serie de drepturi şi de garantii pentru desvoltarea lor naţională. Deşi în tratatele dualiste s-a stabilit respectarea acestor drepturi şi garantarea lor prin constituţie, totuşi experienţa a produs în inima românilor convingerea, că elementele ridicate prin falşa aplicare a Constituţiei, în fruntea statului, nu respectă drepturile acordate de majestatea Voastră, ci din ambiţie naţională legiferează răpirea drepturilor acestora. Călcarea angajamentelor, ascunderea adevărului asupra relaţiunilor interne, reaua credinţă în compunerea legilor şi aplicarea lor, proclamarea arbitrarului şi violului ca axiomă de stat, a devenit principiu de stat în Ungaria şi legile făcute dau drept unei minorităţi gălăgioase să asuprească majoritatea compusă din elemente muncitoare şi credincioase monarchiei.”

În concluzie Memorandul subliniază: “Ori cât de indispensabilă trebue să pară pentru fiecare patriot o schimbare salutară, totuşi românii în conferinţa lor, faţă cu turnura ce o iau evenimentele, se simt constrânşi a face o dureroasă mărturisire, că şi-au pierdut încrederea faţă de regimul maghiar şi faţă de parlamentarismul lor. Românii cred că asanarea marelui rău arătat nu-o poate aştepta decât dela intervenţia celuilalt factor suprem: Coroana, care reprezentând cele mai înalte interese de stat are menirea de a se intercala între cetăţeni, atunci când statul ajunge într-o stare în care organismul său este ameninţat să se destrame.

Pătrunşi de dorul păcii, pe care de mult nu o mai avem, îngrijoraţi de soarta patriei şi plini de încredere în înţelepciunea şi părintrasca solicitudine a Majestăţii Voastre, Românii se mângăe cu speranţa, că şi de data aceasta, ca de atâtea ori, se va adeveri tradiţionala lor credinţă că vindecarea relelor şi împăciuirea inimilor numai dela Tron poate veni în cele din urmă, căci inimile sunt ale Monarchului şi ele sunt plenitudinea puterii.

Ai Maiestăţii Voastre cei mai credincioşi supuşi: Comitetul Adunării generale a reprezentanţilor alegătorilor români din Transilvania şi Ungaria ales pentru redactarea memorandului.

Sibiu, 26 martie 1892.

Dr. Ioan Raţiu preşedinte,

Gheorghe Pop de Băseşti, vicepreşedinte, Eugen Brote, vicepreşedinte, Dr. Vasile Lucaciu, secretar general, Septimiu Albini secretar.

Comitetul se mai compune din următorii: Dr. D. P. Barcianu, Dr. Teodor Mihali, Vasile Ignat, Alexandru Filip, Ludovic Ciato, Patrichie Barbu, Dr. I. Tripon, Nicolae Cristea, Gavril Manu, Dimitri Comşa, Aurel Suciu, Dr. I Nichita, Mihai Veliciu, Gavril Lazăr, Dr. Iuliu Mera, Gherasim Domide, Dr. A. Popovici, Rubin Patiţa, Iuliu Coroianu şi Vasile Raţiu.

 

Consecințe

Trimiterea în judecată a fruntaşilor ardeleni. Graţierea

Iniţial, guvernul de la Budapesta nu a luat nici o măsură împotriva memorandiştilor pentru a nu periclita reînnoirea Tratatului de asociere a României la Tripla Alianţă din 1883. În toată acestă perioadă are loc o amplă acţiune de solidarizare în străinătate cu românii din Transilvania, poate şi din prisma faptului că autorii au tradus documentul în limbile de circulaţie internaţională, făcându-l cunoscut peste hotare. După ce Tratatul secret cu Austro-Ungaria este prelungit pe 13 iulie 1892, autorităţile maghiare deschid acţiune juridică împotriva Comitetului Naţional Român şi altor fruntaşi ardeleni în mai 1893, sub acuzaţia de atentat împotriva statului maghiar.

Procesul s-a desfăşurat la Cluj, între 25 aprilie şi 7 mai 1894 şi s-a încheiat cu condamnarea a 14 fruntaşi memorandişti la o pedeapsă cumulată de 31 de ani şi 18 luni de închisoare. Majoritatea inculpaților au fost condamnați la termene de închisoare de la două luni la cinci ani și, deși au fost eliberați din detenție prin amnistitie regală anul următor, rezultatul procesului a diminuat încrederea românilor în Casa de Habsburg și contribuit la creșterea numărului susținătorilor unirii Transilvaniei cu regatul România drept singura posibilitate de soluționare a situației lor.

Au existat însă și rezerve față de o politică activă pentru unificare până la sfârșitul Primului Război Mondial și până la încheierea Tratatului de la Trianon, întrucât, pe de o parte, România oscila între Puterile Centrale și Antantă, iar, pe de altă parte, moștenitorul tronului, Franz Ferdinand, ar fi putut oferi o soluție la problemă prin planul imperiului de restructurare federală în Statele Unite ale Austriei Mari.

Faţă de toţi acuzaţii condamnaţi se constată caracterul periculos al delictului de agitaţie, atacându-se valabilitatea puterii obligatorii a uneia dintre cele mai cardinale legi fundamentale ale Ungariei, a legii numite Legea Uniunii, prin care s-a decretat uniunea vechiului Ardeal cu Ungaria propriu-zisă [...] Instanţa a găsit că pedeapsa aplicată acuzaţilor este în consonanţă cu gravitatea infracţiunii comise
Sentinţa de condamnare a memorandiştilor din 25 mai 1894

Cu această ocazie, Ioan Rațiu a rostit celebra frază:

Ceea ce se discută aici este însăși existența poporului român. Existența unui popor însă nu se discută, ci se afirmă
—Ioan Rațiu

Dr. Ioan Rațiu (n. 19 august 1828, Turda - d. 4 decembrie 1902, Sibiu), nepot de frate al lui Vasile Rațiu, a fost un om politic român transilvănean, avocat, unul din întemeietorii Partidului Național Român din Transilvania, al cărui președinte a fost între 1892-1902. A fost unul din principalii autori ai Memorandumului adresat în 28 mai1892 împăratului Francisc Iosif I în numele națiunii române din Transilvania - foto: ro.wikipedia.org

Dr. Ioan Rațiu* (1828 – 1902), – foto: ro.wikipedia.org

Acest rezultat a stârnit imediat protestul oamenilor politici din Vechiul Regat, dar şi ale unor personalităţi din străinătate, precum William Gladstone, Georges Clemeanceau, Emile Zola, Lev Tolstoi etc. Guvernul maghiar nu îşi revizuieşte decizia în pofida tuturor protestelor, iar pe 16 iulie 1894 interzice activitatea PNR. În cele din urmă, cel care îi va graţia pe memorandişti la 19 septembrie 1895 va fi însuşi împăratul Franz Joseph ca urmare a presiunii imense la care era supus din partea opiniei publice, dar şi datorită intervenţiei diplomatice a regelui Carol I pe lângă Curtea de la Viena.

 

Rolul memorandumului pentru istoria Transilvaniei

Mişcarea memorandistă a fost cea mai importantă acţiune naţională care a pregătit Marea Unire de la 1918. A îndreptat linia tactică a Partidului Naţional Român spre activismul politic şi a întărit sentimentul naţional împotriva dualismului austro-ungar, proiectând problema românească în conştiinţa europeană. De asemenea, începând din acest moment, relaţiile româno-austro-ungare încep să se deterioreze treptat, culminând cu decizia Consiliul de Coroană din 21 iulie 1914 de a rămâne neutră în „Marele Război”, deşi România avea tratat de alianţă cu Austro-Ungaria.

articole preluate de pe: enciclopediaromaniei.roro.wikipedia.org
cititi mai mult pe enciclopediaromaniei.ro

 

* Dr. Ioan Rațiu (n. 19 august 1828, Turda – d. 4 decembrie 1902, Sibiu), nepot de frate al lui Vasile Rațiu, a fost un om politic român transilvănean, avocat, unul din întemeietorii Partidului Național Român din Transilvania, al cărui președinte a fost între 1892-1902. A fost unul din principalii autori ai Memorandumului adresat în 28 mai1892 împăratului Francisc Iosif I în numele națiunii române din Transilvania.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Bătălia de la Levounion (29 aprilie 1091)

Alexie I Comnenul (1048 – 1118) împărat bizantin între anii 1081 – 1118 

foto si articole preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Bătălia de la Levounion a fost o luptă dusă între Imperiul Bizantin (1) și Pecenegi (2) care a avut loc pe 29 aprilie 1091. Înfrângerea armatei pecenegilor în Bătălia de la Levounion a însemnat eliminarea pericolul peceneg pentru Bizanț.

Animated map of the history of the Byzantine Empire - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Animated map of the history of the Byzantine Empire – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Situația premergătoare

În anul 1090, pecenegii au invadat posesiunile din Balcani a Bizanțului. Împaratul Alexios I Comnen însǎ, a constatat ca are forțe prea puține fațǎ de pecenegi care puteau trimite 6.000 de oameni numai după hranǎ, în împrejurimi.

Teritoriul aproximativ ocupat de pecenegi (cca. 1015 AD) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Teritoriul aproximativ ocupat de pecenegi (cca. 1015 AD) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Bătălia

Bizantinii atacau scurt, în momente propice, după care se retrǎgeau. Și pe când împaratul se ruga la Dumnezeu fiind din ce în ce mai îngrijorat, în ajutorul bizantinilor au venit 40.000 cumani de la nordul Dunarii, 5.000 de munteni (identificați de istorici ca valahi din Balcani) si 500 de celți ai contelui de Flandra, aflați în Nicomedia.

Sud-estul Europei ~1000 e.n. (patzinaks=pecenegi) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Sud-estul Europei ~1000 e.n. (patzinaks=pecenegi) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

La apusul soarelui, armata bizantinǎ a început rugǎciunea, care a durat până târziu după miezul nopții, punând în lǎncile lor torțe, de luminau tot cerul și spune Comnena “Rugile fǎcute de armatǎ au ajuns, fara îndoialǎ, la cer, sau, mai bine spus, la Domnul Atotputernic”.

A doua zi, pe dealul Lebunion, pecenegii au dat ultima lor luptǎ. În zori “când cele doua armate au ajuns fațǎ în fațǎ, s-a putut vedea un macel cum nu a mai pomenit nimeni vreodata”. Se lupta aproape fǎrǎ încetare, de vreme ce sǎtenii din satele din jur îsi încarcau mǎgǎrușii cu burdufuri cu apă si duceau soldaților bizantini.

Pecenegii aveau cu ei, ca de obicei, tot avutul, femeile și copii. Cu toții au fost uciși. Bătălia a încetat seara. “Când soarele s-a apropiat de asfintit si toti sciții (pecenegii.n.n.) au cazut prada sabiei – o repet – împreuna cu copii si mamele lor, în timp ce o mulțime dintre ei au fost luați prizonieri, împaratul a poruncit sa se sune încetarea luptei”. Doar ca nici acea multime de prizonieri nu a supravietuit. În timpul noptii, soldatii bizantini i-au omorât pe toți, temându-se de numarul lor ( aproape fiecare soldat avea în grija treizeci de prizonieri). Împaratul s-a mâniat când a auzit aceasta, pentru ca “erau si ei oameni“.

Pecenegii care au mai scǎpat cu viațǎ au fost colonizați în zona Moglena (3).

 

După bătălie

Pecenegii pierd supremația in spațiul românilor și sunt înlocuiți treptat de cumani. Pecenegii au controlat teritorii în Transilvania, Moldova și Muntenia pentru aproape 200 de ani. Românii au fost antrenați de pecenegi în aproape toate bătăliile din jurul acestor teritorii. Cele mai multe lupte s-au dat cu slavii kieveni și au avut ca efect secundar alungarea slavilor din teritoriile românilor.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

(1) Imperiul Roman de Răsărit, Imperiul Bizantin sau Bizanțul sunt termeni folosiți, în mod convențional, pentru a numi Imperiul Roman din Evul Mediu având capitala la Constantinopol. Denumirea oficială era Ρωμανία, Romanía sau Βασιλεία Pωμαίων (Basileía Romaíon), Imperiul Roman. Nu există un consens în ceea ce privește data de început a perioadei bizantine. Unii o plasează în timpul domniei lui Dioclețian (284-305), datorită reformelor administrative pe care acesta le-a introdus, împărțind imperiul în pars Orientis și pars Occidentis. Alții plasează evenimentul în timpul domniei lui Teodosiu I (379-395) și a victoriei creștinismului împotriva păgânismului, sau, după moartea sa din 395, în momentul divizării Imperiului Roman în jumătățile de apus și de răsărit. Alții plasează această dată mai târziu, în 476, când ultimul împărat apusean, Romulus Augustus, a fost forțat să abdice, astfel lăsându-l pe împăratul din răsăritul elenizat ca singur împărat roman. În orice caz, schimbarea a fost graduală și, până în 330, când împăratul Constantin I și-a inaugurat noua capitală, procesul de elenizare și creștinare erau deja în curs. Cei mai mulți istorici au considerat schimbarea din timpul domniei lui Heraclius I (Heraclius a elenizat imperiul aproximativ pe la 640, prin adoptarea limbii grecești ca limbă oficială) ca punctul de ruptură cu trecutul roman al Bizanțului și obișnuiesc să numească imperiul ca „Bizantin”, în loc de „Roman de Răsărit”, după această dată. Este doar o convenție întrucât majoritatea populației din zona europeană a imperiului, cu excepția grecilor, au continuat să vorbească latina populară până la apariția limbilor populațiilor migratoare (slavi și bulgari).
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

(2) Pecenegii au fost un popor seminomad turcofon originar din stepele Asiei Centrale. În veacul al IX-lea ei au populat nordul Mării Negre, iar în secolele al XI-lea-al XII-lea au pătruns în Peninsula Balcanică. În limba greacă (în sursele bizantine) erau cunoscuți ca πατσινáκοι = Patzinaki, în limba turcă se numeau beçenekler, pecenekler, pacanak, în limbile arabă și persană Bjnak/Bjamak/Bajanak, în tibetană Be-co-nag, în limba georgiană (gruzină) Pacanak-i, în armeană Badzinaghi, în limbile slavilor răsăriteni Peceneghi/Pecenezi, în limba poloneză Pieczyngowie/Piecinigi și în textele redactate în latina medievală Bisseni, Bessi, Pizenaci.

(…)

De Administrando Imperii conţine cinci capitole dedicate pecenegilor. Întrucât reprezentau o forţă redutabilă şi după ce îi învinseseră de câteva ori pe bulgari, pecenegii constituiau o componentă importantă a politicii externe a imperiului bizantin, ei fiind în viziunea Constantinopolului o contrapondere la forţa militară a ţaratului bulgar.

Potrivit împăratului Constantin al VII-lea, pecenegii îşi urmăreau politica de dominare şi prin corespondenţă şi cadouri. Imperiul Bizantin îi încuraja să obţină prin mijloace paşnice bunurile de lux pe care altminteri le-ar fi procurat ca pradă de război. Serviciile pecenegilor, odată cumpărate, erau direcţionate împotriva inamicilor Imperiului Bizantin.

Tot Constantin Porfirogenetul menţionează în lucrarea De ceremoniis că liderii confederaţiilor tribale aveau drepturi egale din punctul de vedere al Imperiului Bizantin. Aceasta demonstrează că pecenegii nu aveau un singur lider, dar că, spre deosebire de alte populaţii, conducătorilor pecenegi le era recunoscut statutul de indepedenţă, ca atare fiind îndreptăţiţi să aibă corespondenţă cu împăraţii din Constantinopol.

Ţarul bulgar Simion s-a folosit de pecenegi pentru a-i alunga pe unguri. Pecenegii au fost atât de eficienţi, încât i-au determinat pe ungurii aflaţi în ţinutul Atelkuzu (în limba maghiară Etelköz, „Între râuri”) – una dintre patriile temporare ungare înainte de stabilirea în Pannonia pe Dunărea mijlocie – să se strămute pe teritoriul unde este Ungaria.

(…)

Integrarea pecenegilor în armatele feudale a condus la abandonarea modului de viaţă nomad. Ei sunt cunoscuti in izvoare cu numele de Bisseni, care este latinizarea numelui dat de unguri pecenegilor (besenyő). Singura regiune din Transilvania unde există o concentrare masivă de toponime de origine pecenegă se află în sud-est, în judeţele Braşov şi Covasna. Cel mai important dintre aceste toponime este chiar Braşov. Deşi sufixul este slav (ceea ce a condus la presupunerea că denumirea ar fi slavă, s-a putut demonstra că Brasso, devenit apoi Braşov, provine din termenul türcic Barasu, care înseamnă „apă albă”. Alte toponime şi hidronime din sud-estul Transilvaniei de origine türcică sunt Arpaş, Avrig, Baraolt, Băţani, Biborţeni, Bögöz (în română: Mugeni), Borcea, Racoş. De asemenea, satul Firtuşu din Harghita a fost denumit până în secolul al XV-lea Besenyo-falva sau Bezzenijofalwa, adică „satul pecenegilor”. Un sat Beşeneu al cărui nume actual este Pădureni se află şi în judeţul Covasna, iar un altul, Beşenova, în Timiş, numit actualmente Dudeştii-Vechi. Au rămas în centrul şi sud-estul României unele denumiri geografice legate de pecenegi: satele Beşimbac[12] (azi Olteţ, din judeţul Braşov), Peceneaga (jud. Tulcea), Pecineaga (jud. Constanţa), pădurea Peceneaga (jud. Brăila) şi muntele Picineagul (Jud. Arges).

Desigur, este posibil ca unele dintre aceste toponime să fie de fapt cumane. Totuşi, preluarea unora dintre ele de către saşi arată că ele existau deja în secolul al XII-lea, înainte de stabilirea cumanilor în regiune. Pe de altă parte, toponimele de tip Heidendorf care înseamnă “satul păgânilor” se referă la pecenegii care erau încă păgâni în vremea colonizării săseşti. Nicolae Drăganu considera că aşezarea pecenegilor în Transilvania s-a petrecut mai înainte de instalarea lor în Ungaria de dincolo de Dunare, deşi documentele îi menţionează mai târziu. Nu este însă obligatoriu ca primele colonii pecenege să se fi instalat la distanţa cea mai mică de ţara pecenegilor. Dimpotrivă, raţiunile militare impuneau ca aceşti ostaşi pecenegi să nu fie vecini cu fraţii lor, care erau inamici potenţiali.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

(3) Meglen este o regiune în Grecia, la granița cu Republica Macedonia, la nord de Salonic.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Bătălia de la Adrianople (14 aprilie 1205)

Bătălia de la Adrianople (14 aprilie 1205) dintre bulgari și cavalerii Crucii ai lui Balduin I de Constantinopol

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articole preluate de pe:  ro.wikipedia.org; cersipamantromanesc.wordpress.com

 

In contextul desfășurării Cruciadei a patra și al constituirii în 1204 a Imperiului Latin la Constantinopol (1) de către cruciați, Ioniță Caloian (2) și-a oferit serviciile, propunând o alianță noului conducător de la Constantinopol, împăratul Balduin I (3). Oferta sa a fost refuzată de către cruciați, Imperiul Latin exprimându-și intenția de a-și impune dominația asupra tuturor teritoriilor care au făcut vreodată parte din Imperiul Bizantin, așadar și asupra celor stăpânite de către țarul vlaho-bulgar. Conflictul mocnit dintre cele două puteri a fost precipitat de către aristocrația greacă din Tracia, care s-a revoltat împotriva latinilor în 1205 și l-a chemat în ajutor tocmai pe Ioniță Caloian, promițând acestui supunere.

Imperiul Latin şi vasalii săi - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Imperiul Latin (1) şi vasalii săi – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Împăratul Balduin I a început să supună autorității sale cetățile răsculate ale grecilor și a început să asedieze Adrianopolul. În acel moment, potrivit descrierii cronicarului cruciat Villehardouin, „Ioniță, rege al Bulgariei, a sosit pentru a sprijini Adrianopolul cu foarte mare armată, pentru că el aducea cu sine valahi și bulgari și 14.000 de cumani care nu fuseseră niciodată botezați” (Villehardouin, 93). În 14 aprilie 1205, trupele de cumani ale lui Ioniță au reușit să atragă cavaleria grea a latinilor într-o ambuscadă în mlaștinile de la nord de Adrianopol, țarul vlaho-bulgar provocând cruciaților o înfrângere categorică. Balduin I a fost capturat, iar unul dintre liderii cruciați, Ludovic I de Blois a căzut în luptă. Pe parcursul aceluiași an, Caloian i-a înfrânt pe cruciații demoralizați și la Serres și a capturat Philippopolis (astăzi, Plovdiv), intrând în posesia celei mai mari părți din stăpânirile latine din Tracia și Macedonia.

Ioniță Caloian, numit și „Omorâtorul de romei” (în bulgară Калоян Ромеоубиец), a fost țar de origine valahă în Țaratul Valaho-Bulgar între anii 1197 și 1207 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ioniță Caloian (1) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Pentru o lungă perioadă, nu s-a știut nimic despre soarta lui Balduin, timp în care fratele său Henric de Hainaut și-a asumat regența Imperiului Latin. Abia în iulie 1206 moartea sa a devenit certitudine.  Se pare că inițial, el a fost bine tratat ca prizonier de către Ioniță Caloian, fiind văzut ca un ostatec de preț, însă ar fi fost apoi sacrificat de către conducătorul bulgar într-un moment de furie a acestuia, probabil ca urmare a pierderii Filipopolului, oraș care a trecut din nou în stăpânirea cruciaților.

În conformitate cu o legendă bulgară, Balduin și-ar fi provocat singur pieirea, ca urmare a tentativei sale de a o seduce pe soția lui Caloian. Pe de altă parte, cronicarul bizantin Georgios Akropolites notează că țarul bulgar și-ar fi confecționat o cupă din craniul lui Balduin, după cum procedase cu împăratul bizantin Nichifor I , cu aproape 400 de ani înainte, hanul protobulgar Krum. Oricum s-ar fi petrecut lucrurile, Ioniță Caloian (care primise coroana regală de la Papa Inocențiu al III-lea, i-a raportat suveranului pontif că Balduin a murit în închisoare. În prezent, un turn din forăreața Tsarevets din capitala de atunci a Bulgariei, Veliko Tarnovo , poartă denumirea de „Turnul lui Balduin”, presupunându-se că ar fi vorba de turnul în care Balduin ar fi fost întemnițat.

Bulgaria sub domnia lui Caloian (1197-1207) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Bulgaria sub domnia lui Caloian (1197-1207) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

În pofida faptului că apelase la sprijinul lui Ioniță Caloian și că se bucurase de succesele antilatine ale acestuia, aristocrația bizantină a început în curând să conspire împotriva țarului bulgar. Caloian și-a schimbat tactica de îndată și s-a întors împotriva foștilor săi aliați, provocând adevărate măceluri asupra populației grecești, adoptând porecla de Rōmaioktonos (“Ucigătorul de romei”), în contrapartidă față de cognomenul de Boulgaroktonos (“Ucigătorul de bulgari”) adoptat la începutul secolului al XI-lea de către împăratul Vasile al II-lea al Bizanțului, în vremea în care acesta din urmă punea capăt existenței primului țarat bulgar.

 

articole preluate de pe: ro.wikipedia.orgcersipamantromanesc.wordpress.com

 

(1) Imperiul Latin de Constantinopol sau Imperiul Latin (numele original în latină Imperium Romaniae) a fost o formațiune statală întemeiată de conducătorii cruciați venețieni și non-venețieni participanți la Cruciada a patra în regiunea cucerită din Imperiul bizantin după ocuparea Constantinopolului din 1204 și care a încetat să mai existe în 1261. Imperiul astfel creat urma să constituie urmașul de drept al Imperiului roman de răsărit, având un împărat occidental de credință romano-catolică întronat în locul grecilor bizantini ortodocși. Balduin, conte de Flandra, a fost încoronat ca împărat sub numele de Balduin I în data de 16 mai 1204. Imperiul Latin a atins apogeul în timpul celui de al doilea împăratat, Henric I, însă a eșuat în a-și exercita autoritatea asupra celorlalte state latine întemeiate pe teritoriul Greciei (Romaniei), precum Regatul de Salonic, Principatul de Ahaia etc., și a fost slăbit de continuele lupte cu bulgarii și cu statele grecești succesoare ale Bizanțului (Imperiul de la Niceea, despotatul Epirului, Imperiul din Trapezunt), în cele din urmă fiind cucerit de către Imperiul de Niceea, condus de Mihail al VIII-lea Paleologul în anul 1261. Ultimul împărat, Balduin al II-lea, a plecat în exil, dar titlul imperial a supraviețuit, prin câțiva pretendenți, până în secolul al XIV-lea.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

(2) Ioniță Caloian, numit și „Omorâtorul de romei”, a fost țar de origine valahă în Țaratul Valaho-Bulgar între anii 1197 și 1207. El a fost cel de al treilea frate al celor care au restaurat statul bulgar, Petru și Asan, eliberându-l de sub stăpânirea bizantină. Lui Ioniță Caloian îi revine meritul de a fi reușit să stabilizeze puterea centrală după asasinarea celor doi frați ai săi și totodată de a fi extins granițele țaratului bulgar, asigurându-i poziția de principală putere în Balcani, în principal în detrimentul Imperiului Latin de Constantinopol.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

(3) Balduin I (iulie 1172 – cca. 1205), primul împărat al Imperiului Latin de Constantinopol, conte de Flandra ca Balduin al IX-lea și conte de Hainaut ca Balduin al VI-lea, a fost unul dintre cei mai proeminenți lideri ai Cruciadei a patra, care a avut ca rezultat cucerirea Constantinopolului, cucerirea celei mai mari părți a Imperiului Bizantin (numit pe atunci “Imperiul Romaniei” de către occidentali) și întemeierea Imperiului Latin de Constantinopol. Există și opinia potrivit căreia încheierea acestei cruciade a fost marcată de bătălia de la Adrianopol din 1205, în care Balduin I a pierdut o confruntare decisivă împotriva țarului Ioniță Caloian, conducătorul statului vlaho-bulgar, și și-a petrecut ultimele zile de viață ca prizonier.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Războiul țărănesc condus de Gheorghe Doja (9 aprilie – 15 iulie 1514)

Războiul țărănesc condus de Gheorghe Doja (9 aprilie – 15 iulie 1514)

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Războiul ţărănesc condus de Gheorghe Doja (9 aprilie – 15 iulie 1514) a fost una dintre cele mai mari răscoale din istoria teritoriului de azi al României. Datorită amplorii, a programului şi a consecinţelor sale, răscoala este considerată a fi fost un adevărat război ţărănesc. Se încadrează în frământările şi răscoalele ţărăneşti europene, cu aceleaşi caracteristici antifeudale, dar cu un program influenţat de situaţia locală.

 

Cauze

După răscoala ţărănească din 1437 – Răscoala de la Bobâlna (1437-1438), nobilimea victorioasă a continuat procesul de feudalizare. Cauzele răscoalei rezultă din împotrivirea ţăranilor faţă de tendinţele de îmbogăţire accentuată a nobilimii prin creşterea obligaţiilor la prestaţiile în muncă şi dările în produse şi bani. Datorită dezvoltării circulaţiei mărfurilor şi a economiei monetare, nobilul sporeşte îndatoririle feudale obligând iobagii la mai multe sarcini şi dări. Nobilimea a lezat totodată şi drepturi ale ţărănimii libere şi s-a opus dreptului de strămutare a ţărănimii iobage. La începutul secolului al XVI-lea, în plină epocă de expansiune teritorială accelerată a Imperiului Otoman, creşte nemulţumirea ţăranilor faţă de opresiunea feudală. Ţărănimii i se alătură plebea din oraşe, nemulţumită de exploatarea la care este supusă de patriciat. Li se alătură şi lucrătorii de la minele de sare.

Războiul ţărănesc condus de Gheorghe Doja (9 aprilie - 15 iulie 1514) - Pictură de Gyula Derkovits - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Războiul ţărănesc condus de Gheorghe Doja (9 aprilie – 15 iulie 1514) – Pictură de Gyula Derkovits – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Începutul răscoalei

Răscoala izbucneşte ca urmare a unui pretext, oferit de recrutarea pentru o cruciadă antiotomană de la începutul anului 1514, în curs de organizare în baza unui apel făcut de Papa Leon al X-lea. Datorită promisiunilor de eliberare de iobăgie a ţăranilor participanţi la cruciadă, în tabăra de la Buda se adună zeci de mii de ţărani sub conducerea unor oameni care ulterior devin conducătorii răscoalei antifeudale. Printre ei se află şi micul nobil secui Gheorghe Doja (György Dózsa) cu fratele său Grigore Doja (Gergely Dózsa) şi Laurenţiu Meszaroş (Lörinc Mészáros).

În faţa acestei situaţii, nobilii se opun plecării masive a ţăranilor de pe domeniile lor şi au stârnit nemulţumirea ţărănimii prin măsuri restrictive şi opresive. Din această cauză ţărănimea adunată la Buda refuză să plece în cruciada contra turcilor şi se răscoală.

Războiul ţărănesc condus de Gheorghe Doja (9 aprilie - 15 iulie 1514) - Pictură de Gyula Derkovits - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Războiul ţărănesc condus de Gheorghe Doja (9 aprilie – 15 iulie 1514) - Pictură de Gyula Derkovits – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Desfăşurare. Programul răscoalei

Ţăranii, împărţiţi în mai multe cete, se răspândesc în câteva direcţii. La Ţegled (Cegléd) fac popas, se organizează şi îşi finalizează platforma-program. Ţăranii îşi exprimă nemulţumirea împotriva asupririi feudale, Doja cerându-le să distrugă nobilimea blestemată şi necredincioasă. Ei se răscoală împotriva dijmei, a robotei şi a tuturor sarcinilor feudale. Programul răscoalei cuprindea ideea recuceririi cu armele a libertăţilor desfiinţate de nobilime.

Oastea ţărănească condusă de Laurenţiu Meszaroş înaintează în Transilvania de nord, cea condusă de Grigore Doja în sud, iar grupul principal de oaste, condus de Gheorghe Doja, înaintează pe valea Crişului Alb. În regiunea Aradului i se alătură ţărani români şi maghiari.

Principala direcţie a răsculaţilor au fost Timişoara şi Cenadul, localităţile de reşedinţă ale episcopului Nicolae Csáki (Nicolaus de Csák), principalul adversar al înarmării ţăranilor în vederea cruciadei.[1] Oastea cucereşte târguri şi cetăţi de pe Mureş. Se alătură şi lucrătorii de la ocnele de sare, orăşenimea şi mica nobilime. Răscoala atinge apogeul cuprinzând tot teritoriul. Înăbuşirea ei a fost înlesnită însă de dispersarea oştilor răsculaţilor. Pe toiul răscoalei s-au mai afirmat ca puternici adversari ai răsculaţilor voievodul transilvan Ioan Zapolya, episcopul romano-catolic al Transilvaniei Francisc Várday (Ferenc Várday) şi juristul István Werbőczy.

Armatele ţărăneşti sub comanda lui Gheorghe Doja au fost iniţial victorioase la Cenad şi Nădlac, unde răsculaţii l-au capturat pe episcopul Csáki şi l-au ucis. Şpanul (sau işpanul, jupanul) Báthory a reuşit să fugă şi să-l cheme în ajutor pe voievodul Transilvaniei, Ioan Zápolya.

A urmat atacul nereuşit din 15 iulie 1514 al armatei ţărăneşti asupra Cetăţii Timişoara, unde se refugiase marea nobilime, şi apoi, la porunca lui Ioan Zápolya, Gheorghe Doja a fost prins, torturat în mod barbar şi executat prin aşezare pe un „tron” încins în foc (20 iulie 1514). Un rol important în ultima fază a răscoalei l-a jucat intervenţia armatei regale ungare contra ţăranilor.

Execuţia lui Gheorghe Doja - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Execuţia lui Gheorghe Doja – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Urmări

Dieta din 1514, chemată să hotărască apărarea antiotomană, se ocupă de răscoală. Din cele 71 de articole promulgate, doar două prevedeau apărarea împotriva pericolului otoman. Aceste legiuiri, codificate de Ştefan Werbőczy în lucrarea sa Tripartitum[2] din 1517, aveau un profund caracter antiţărănesc. Sarcinile feudale sunt riguros formulate, prin autoritatea statului. Din această cauză, Ungaria, mult slăbită de răscoală a suferit în 1526 o înfrângere zdrobitoare în faţa turcilor în bătălia de la Mohács, după care a urmat o perioadă de 160 de ani de ocupaţie turcească într-o mare parte a teritoriului Ungariei.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

Bătălia de la Târgu Frumos (6 -12 aprilie; 2 – 7 mai 1944)

Tancuri sovietice T-34/85 oprite în timpul înaintării, 1944

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Din documentele găsite în arhive, în 1944 au fost două bătălii numite Bătălia de la Târgu Frumos. Prima bătălie s-a desfășurat în aprilie (6 aprilie-12 aprilie) iar a doua în mai (2-7 mai) 1944 între trupele aliate ale Germaniei Naziste și României care s-au opus Armatei Roșii a Uniunii Sovietice. În ambele bătălii, sovieticii au încercat să intercepteze șoseaua Iași-Târgu Frumos-Pașcani și să înainteze cât mai mult spre sud și spre Iași, în cadrul ofensivei din primăvara anului 1944.

Potrivit relatărilor lui Hasso von Manteuffel (unul din cei doi comandanți germani de divizie) și Frido von Senger und Etterlin, forțele germane au respins prima ofensiva sovietică din aprilie, provocând pierderi serioase în rândurile Frontului II Ucrainean. Prima bătălie de la Târgu Frumos este folosită drept caz de studiu în educarea tactică a ofițerilor din armata SUA, oferind un exemplu pentru cum o apărare mobilă poate învinge într-o bătălie de blindate. Există totuși întrebări pe seama relatărilor celor doi ofițeri germani, referitor la faptul că nu au inclus și trupele române în declarațiile lor, și asupra numerelor reale în raportul dintre forțele de atac și apărare.

Frontul de Est august 1943 - decembrie 1944. Avansarea Armatei Roşii - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Frontul de Est august 1943 – decembrie 1944. Avansarea Armatei Roşii – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Preludiu

În luna aprilie 1944 au avut loc o serie de atacuri ale Armatei Roșii în zona Târgu Frumos, cu scopul de a captura acel important sector strategic. Atacurile se pot încadra în ofensiva Uman-Botoșani sau în prima ofensivă Iași-Chișinău. Erau ultimele eforturi ale Armatei Roșii după ce ajunsese în România. Forțele Germano-Române s-au apărat cu succes în decursul întregii luni (aprilie). Atacul de la Târgu Frumos a fost încercarea finală a Armatei Roșii de a cuceri zona, pentru a avea de unde lansa o ofensivă de vară în România.

 

Bătălia

Prima bătălie de la Târgu Frumos a fost, de fapt, o serie de încleștări de-a lungul mai multor zile, în timpul cărora forțele blindate ale Corpului de Blindate German LVI (Panzerkorps), în principal Diviziile Grossdeutschland (Germania Mare) și a 24-a Panzer, au angajat al 16-lea Corp de Tancuri al Armatei Roșii, care ataca dinspre nord.

Aprilie 1944 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Aprilie 1944 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

În ciuda succesului inițial al atacului sovietic, care au reușit să ocupe orașul Târgu Frumos, o serie de contra-atacuri au reușit să distrugă „vârful de lance” al Armatei Roșii înaintea luării ca măsuri defensive adecvate să poată fi aplicate. Principalul contraatac german a avut loc de-a lungul șoselei Iași-Târgu Frumos, în ziua de 10 aprilie 1944. Tancurile diviziei Grossdeutschland au înaintat spre Târgu Frumos venind dinspre est, pe două coloane (circa 70 blindate). Contraatacul a fost atât de rapid încât sovieticii s-au retras după 48 de ore din Târgu Frumos. Succesul german a fost favorizat și de faptul că sovieticii au concentrat forțele lor mult spre sudul localității, neașteptându-se la un atac dinspre est. Germanii au reușit în înaintarea lor spre vest să izoleze și apoi să distrugă o parte a unităților sovietice rămase în sudul orașului. Aviația germană a avut o contribuție extrem de importantă la distrugerea tancurilor sovietice. S-a remarcat asul aviației germane, Hans-Ulrich Rudel, care a pilotat personal un Junkers Ju 87 dotat cu tun antitanc. Luptele duse au slăbit în așa hal forțele blindate sovietice încât continuarea atacului în Romania nu mai era posibil. În trei zile de lupte, trupele germane au oprit Armata Roșie și au distrus peste 350 de tancuri sovietice.

Sursele sovietice fac puține referiri la această bătălie. Istoricul David Glantz a găsit câteva mențiuni ale operațiilor din România din lunile aprilie și mai 1944 în jurnale de divizie. Sursa principală a sa este istoria Armatei a 2-a de Tancuri Sovietică, unde se află o referire directă la bătălie. Este menționat că, spre sfârșitul lunii martie 1944, corpul de tancuri a fost trimis în sectorul Armatei a 27-a cu misiunea de

“atac în direcția Focuri și Podu Iloaiei. În continuare, armata va lovi și va ocupa orașul Iași.”

Sunt menționate următoarele unități sovietice participante la ofensivă: Armata a 2-a de Tancuri și Armata a 27-a. Din aceste armate au participat efectiv Corpul 35 al Armatei 27 și Corpul 3 de Tancuri. Se menționează că, probabil, Corpul 3 de Tancuri a ocupat Târgu Frumos, dar a fost respins de contraatacurile germane. Corpul 16 de Tancuri, identificat de ofițerii germani, nu este menționat în documentele rusești.

A doua bătălie de la Târgu Frumos, din luna mai 1944, a fost o luptă confuză în care sovieticii au fost, iarăși, respinși. Ca și în prima bătălie, rolul hotărâtor l-au avut blindatele germane care au restabilit mereu linia frontului (unitățile de blindate Großdeutschland și Totenkopf și Divizia 24 Panzer). Infanteria română a avut pierderi grele în această bătălie (lângă Târgu Frumos, Ruginoasa și Pașcani), dar a reușit să reziste. De-a lungul frontului, Armata a 4-a română, comandată de generalul Mihail Racoviță, a aliniat trei corpuri de armată ce totalizau aproape 12 divizii. Sectorul Târgu Neamț era apărat de Corpul 1 armată comandat de către generalul Gheorghe Radu și format din circa 5 divizii. Tot aici au luptat Grupurile 103 și 104 munte. Sectorul Târgu Frumos era apărat de Corpul 5 armată român comandat de către generalul Constantin Niculescu și format din patru divizii situate între Pașcani și Târgu Frumos. Diviziile 1 și 4 române erau dispuse pe linia întărită. Alte două noi divizii au fost trimise în acoperirea frontului Corpului 5: Divizia 6 la est de Pașcani și Divizia de Gardă la vest de Târgu Frumos (zona Strunga). Sectorul din fața Iașului era comandat de generalul Nicolae Stoenescu și avea 2-3 divizii. S-a remarcat, de această dată, aviația română care, alături de cea germană, a reușit să distrugă numeroase tancuri. Dintre așii aviației, au participat la câteva acțiuni pe acest front Constantin Cantacuzino, Alexandru Șerbănescu, Ioan Milu (ași creditați cu circa 50 de avioane doborâte în Al II-lea Război mondial). În această perioadă aviația română lupta atât contra sovieticilor, cât și a americanilor.

În pofida afirmațiilor germane că atacul sovietic a fost o ofensivă în toată regula, în prezent, se pare că prima bătălie de la Târgu Frumos a fost o operațiune de scară relativ mică în contextul luptelor din 1944 de pe Frontul de Est, deși un succes sovietic ar fi oferit Armatei Roșii o poziție cu mult superioară pentru următorul atac în România.

 

Consecințe

După bătălia de la Târgu Frumos din aprilie, linia frontului s-a stabilizat, dar sovieticii au continuat atacurile în luna mai, când a avut loc a doua bătălie pentru Târgu Frumos, în care au fost iarăși opriți. Tot din aceste poziții de lângă Târgu Frumos, sovieticii au lansat Bătălia pentru România (1944) (sau Operațiunea Iași-Chișinău) la sfârșitul lunii august 1944. După bătăliile de la Târgu Frumos, germanii au fost extrem de solicitati pe frontul din Bielorusia și Polonia și au fost nevoiți să trimită toate blindatele spre acel front. Frontul românesc a rămas fără sprijinul acestor divizii de elită, având în rezervă doar Divizia 1 blindate a generalului Radu Korne. Divizia 1 va lupta la 20 august 1944 la Scobâlțeni, unde a reușit să oprească pentru numai o zi blindatele sovietice, după care se va retrage spre sud. Linia frontului a fost împânzită cu mii de mine antiinfanterie și antitanc. La zeci de ani după război încă se mai găsesc mine și muniție neexplodate în Moldova.

 

Unități participante

Sovietice

Al 2lea Front Ucrainean – Armata a 27-a
- Corpul 35 Pușcași
- Divizia 89 Gărzi Pușcași
- Divizia 180 Pușcași

Al 2lea Front Ucrainean – A 2-a Armată de Tancuri
- Al 3-lea Corp de Tancuri
- Al 16-lea Corp de Tancuri (neconfirmat)

 

Germane

Grupul de Armată Ucraina Sud – Armata a8a – Divizia 24 Panzere (Tancuri, rezervă)
Grupul de Armată Ucraina Sud - Armata a8a - LVI Panzerkorps
- Divizia de Tancuri Grossdeutschland (Germania Mare)
- Divizia 46 Infanterie
- Divizia SS Totenkopf

Grupul de Armată Ucraina Sud – Armata a8a - Corpul de Armată L

 

Române

- Divizia 18 Vânători de Munte
- Divizia 1 Gărzi
- Forțele Aeriene 1
- Grupul de Bombardiere 5
- Grupul de Asalt 8 (pilotând avioane germane Henschel Hs 129)
- Grupul de Asalt 9

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

Tratatul de la Luțk (2/13 aprilie 1711)

Dimitrie Cantemir (1673 – 1723) – portret în prima ediție a operei Descriptio Moldaviae – 1716

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe: cersipamantromanesc.wordpress.com; ro.wikipedia.org; enciclopediaromaniei.ro

 

Tratatul de la Luțk a fost un acord secret între domnitorul Moldovei Dimitrie Cantemir (1) și țarul rus Petru cel Mare (2), în urma căruia Principatul Moldovei își menținea autonomia, dar trecea sub protecția Rusiei. A fost semnat la 2/13 aprilie 1711 la Luțk în Polonia (azi în Ucraina).

Petru I (Petru cel Mare) (n. 9 iunie [S.V. 30 mai] 1672 – d. 8 februarie [S.V. 28 ianuarie] 1725) a condus Rusia din 7 mai (27 aprilie) 1682 până la moartea sa - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Petru I al Rusiei - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Motivul semnării acordului a fost dorința lui Cantemir de a scăpa de sub jugul Imperiului Otoman. Conform unei scrisori a ţarului adresată generalului Sementiev, întreg textul Tratatului a fost redactat de Dimitrie Cantemir, iar Petru cel Mare nu a făcut altceva decât să confirme acest text ce i-a fost trimis de domnul Moldovei. Conform condiţiilor stipulate în Tratatul de la Luţk, ţărilor române urmau să li se retrocedeze teritoriile care au fost transformate în raiale turceşti de către Poarta Otomană.

Cele 17 articole enumerate în document repetau, în mare măsură, acordul semnat de Mitropolitul Gedeon în 1686, în urma căruia Mitropolia Ucrainei trecea sub jurisdicția Bisericii Ortodoxe Ruse. Principatul Moldovei trebuia să recunoască puterea supremă a Moscovei, păstrându-și statutul de independență și tradițiile neamului. Privilegiile boierimii nu s-au schimbat. Moldovei urma să i se retrocedeze teritoriile acaparate de turci și transformate în raiale. Acordul a fost salutat de majoritatea populației Moldovei, deși unii boieri optau pentru rămânerea sub influența otomană. Prin Tratat, Rusia se angajează să sprijine Moldova împotriva Imperiului Otoman, iar Moldova se va alătura cu oastea sa Rusiei, în lupta împotriva otomanilor. Garnizoanelor ruseşti li se permitea cantonamentul pe teritoriul Moldovei şi Munteniei numai pe timp de război. Sankt Petersburg-ul se obliga, de asemenea, să nu se amestece în treburile interne (nu numai pe plan politic sau legislativ, dar şi cultural-lingvistic). Moșierilor ruși li se interzicea să achiziționeze pământuri și să-și strămute aici țăranii iobagi din regiunile interne ale Rusiei. Țările Românești rămâneau pe deplin suverane și în politica lor externă.

Tratatul a expirat în 1711, când Petru I a pierdut conflagrația cu turcii din Campania de la Prut. Campania din 1711 a fost una eşuată, căci armata ţaristă a suferit o grea înfrângere la Stănileşti. Petru I a fost nevoit să capituleze în faţa turcilor, cedând unica ieşire spre Marea Neagră, cetatea Azovului şi întăriturile Taganrogului. Moldova redevine vasal al Imperiului Otoman, iar Cantemir se refugiază la Moscova.

Conform majorităţii analizelor istorice, Tratatul de la Luţk este un model de prudenţă şi abilitate diplomatică, prin care Dimitrie Cantemir urmărea obţinerea independenţei şi integrităţii teritoriale a Moldovei, bazându-se pe cea mai mare putere creştină din răsăritul Europei. Interesele Rusiei vizau obţinerea controlului şi liberului acces către strâmtorile Bosfor şi Dardanele, care erau cele mai importante noduri comerciale din epocă, iar comerţul pe mare dinspre Mediterana spre Marea Neagră şi viceversa nu se putea realiza decât străbătând aceste strâmtori.

Ținuturile principatului Moldovei (1601-1718) după „Înfățișarea Moldovei” (Descriptio Molaviae ) de Dimitrie Cantemir - foto: ro.wikipedia.org

Ținuturile principatului Moldovei (1601-1718) după „Înfățișarea Moldovei” (Descriptio Molaviae ) de Dimitrie Cantemir – foto: ro.wikipedia.org

 

Articole ale tratatului

În preambulul Tratatului și în articolul I , Dimitrie Cantemir se închină țarului, primind în schimb protecție din partea lui Petru, pentru el și pentru tot poporul Moldovei. În art. I se prevede că domnul Moldovei “cu toți boierii mari și cu nobilii ei și cu locuitorii de orice stare ai slăvitului neam moldovenesc” să stea de acum înainte sub ocrotirea țarului, urmând să-i depună jurământ de ascultare, mai întâi în taină, până la intrarea oștilor ruse în principat, iar până atunci voievodul să-i poarte credința tăinuit “prin corespondență și prin alte chipuri.”

Conform articolului II, domnul Moldovei trebuia să se alăture cu armata oastei ruse.

Articolele III–V prevedea că moștenitorii tronului rusesc nu au dreptul să pună domn în Moldova nici pe pământul muntenesc. În Moldova, domnia trebuia să fie ereditară în familia Cantemir.

Articolul VI prevedea că: “După vechiul obicei moldovenesc toată puterea să fie la domn“. Țarul nu se putea amesteca în treburile interne ale Moldovei.

Articolul XI prevedea că hotarele principatului, după drepturile sale antice, sunt acelea ce se descriu cu râul Nipru, Camenețu, Bender, cu tot Buceacul, Dunărea, Muntenia, marele ducat al Transilvaniei și cu Polonia.

Conform articolelor XII–XV, protecția rusă asupra Moldovei urma să fie menținută și după încheierea păcii, în sensul că Petru nu va lăsa Moldova sub dominația Porții.

Articolele XVI și XVII conțin jurămintele lui Petru cel Mare și Dimitrie Cantemir.

 

In fapt, au existat două tratate. Unul a fost scris de către contele Gavriil Golovkin la 2/ 13 aprilie 1711, iar al doilea a fost expus de către Ion Neculce în “Letopiseţul Ţării Moldovei” (Bucureşti, 1980, p. 188-202).

După conţinut, aceste două documente se deosebesc unul de altul. Pe de altă parte, istoricul E.Rusev scria că “de fapt tratatul a fost încheiat de o grupă de boieri care pledau pentru stabilirea alianţei cu Rusia şi izgonirea turcilor-înrobitori din Moldova” (Istoria RSS Moldoveneşti, vol. I, Chişinău, 1954, p. 25).

Documentele de arhivă şi lucrările istoricilor contemporani, ne arată că s-au dus tratative, s-au elaborat două variante, inclusiv proiectul de tratat propus de contele Golovkin.

Dar acest proiect a rămas ca o hârtie, ca o ficţiune, ca un document începător, nefiind adus până la logica sa de a fi numit “tratat”.

La sfârşitul proiectului lui Golovkin s-a păstrat scris “Petru”, dar lipsesc semnăturile lui Petru I şi alui Dimitrie Cantemir.

Asa se face ca acest proiect n-a ajuns să devină un act juridic în conformitate cu dreptul internaţional.

După structura sa, proiectul lui Golovkin este alcătuit din 17 paragrafe, cele mai multe dintre acestea nefiind în folosul Moldovei.

Acest document prevedea in fapt trecerea Ţării Moldovei de sub jugul turcesc în “supuşenia” rusească.

 

articole preluate de pe: cersipamantromanesc.wordpress.comro.wikipedia.orgenciclopediaromaniei.ro

 

(1) Dimitrie Cantemir (n. 26 octombrie 1673 – d. 21 august 1723) a fost domnul Moldovei în două rânduri (martie-aprilie 1693 şi 1710 – 1711) şi un mare cărturar al umanismului românesc. Printre ocupaţiile sale diverse s-au numărat cele de enciclopedist, etnograf, geograf, filozof, istoric, lingvist, muzicolog şi compozitor. A fost membru al Academiei de Ştiinţe din Berlin. George Călinescu îl descria drept „un erudit de faimă europeană, voievod moldovean, academician berlinez, prinţ moscovit, un Lorenzo de Medici al nostru.”

În Encyclopædia Britannica, ediţia a 11-a, vol. 5, în articolul Dimitrie Cantemir se menţionează: „Demetrius or Demeter Cantemir was known as one of the greatest linguists of his time, speaking and writing eleven languages, and being well versed in Oriental scholarship.”

Dimitrie era fiul domnului moldovean Constantin Cantemir. La moartea tatălui său în 1693, a fost proclamat domn după modelul lui Constantin Brâncoveanu, însă Poarta nu l-a confirmat în domnie. Şi-a petrecut următorii ani la Constantinopol, unde a fost capuchehaie (trimis la Poartă ca garant al fidelităţii) şi a însoţit armata otomană în expediţia eşuată din Ungaria, fiind martor al înfrângerii otomanilor în Bătălia de la Zenta, unde s-a convins de decadenţa Imperiului Otoman.

În 1710 a fost numit la tronul Moldovei, având misiunea de a-l supraveghea pe Brâncoveanu, bănuit de neloialitate faţă de Imperiul Otoman, în schimb a încheiat el însuşi un tratat cu Imperiul Rus al lui Petru cel Mare. Armata rusă ajutată de moldoveni a suferit o înfrângere categorică din partea turcilor în Bătălia de la Stănileşti. În consecinţă, Cantemir a fost nevoit să se refugieze în Rusia, unde şi-a petrecut restul vieţii în mijlocul preocupărilor intelectuale.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

(2) Petru I (Petru cel Mare) (n. 9 iunie [S.V. 30 mai] 1672 – d. 8 februarie [S.V. 28 ianuarie] 1725) a condus Rusia din 7 mai (27 aprilie) 1682 până la moartea sa.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Masacrul de la Fântâna Albă (1 aprilie 1941)

Masacrul de la Fântâna Albă

foto preluat de pe rgnpress.ro
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Masacrul de la Fântâna Albă a avut loc la 1 aprilie 1941, atunci când între 200 și aproximativ 2.000-3.000 de români, locuitori ai satelor de pe valea Siretului au încercat să se refugieze din Uniunea Sovietică în România.

 

Fondul situaţiei

Bucovina divizată în iunie 1940 - foto: ro.wikipedia.org

Bucovina divizată în iunie 1940 – foto: ro.wikipedia.org

În 1940, România a fost forţată să cedeze Uniunii Sovietice un teritoriu locuit de peste 3 milioane de locuitori, în urma ultimatumului primit în luna iunie a aceluiaşi an. Imediat ce administraţia şi armata română au fost evacuate, trupele din Armata Roşie şi NKVD au ocupat teritoriul. Multe familii au fost luate prin surprindere de această desfăşurare rapidă a evenimentelor cu membri de ambele părţi ale noii graniţe. În această situaţie mulţi dintre ei au încercat să se reunească cu familiile trecând graniţa în mod legal sau, dacă nu era posibil, ilegal. Conform datelor oficiale sovietice, în zona patrulată de Unitatea 97 de grăniceri sovietici, 471 de persoane au trecut graniţa ilegal din zonele Hliboca, Herţa, Putila şi Storojineţ. Zona acestei unităţi era pe o distanţă de 7.5 km la sud de Cernăuţi.

Din zonele mai îndepărtate, Văşcăuţi, Zastavna, Noua-Suliţă, Sadagura şi Cernăuţi-rurală, 628 de persoane au trecut graniţa pentru a se refugia în România. Acest fenomen a fost prezent în toate grupurile sociale şi etnice din teritoriile ocupate. În primul an de ocupaţie sovietică, estimările ucrainene dau ca cifră un număr de peste 7.000 de refugiaţi în România, dar acest număr ar putea fi mult mai mare.

Autorităţile sovietice au reacţionat în două moduri: în primul rând au întărit patrularea graniţelor, în al doilea rând au făcut liste cu familiile care aveau rude şi în România şi declarându-le trădători de ţară şi deportându-le la muncă forţată. Listele unităţii 97 de patrulare numărau la 1 ianuarie 1941 1.085 de persoane. Listele altor localităţi includeau numele a peste 1.294 de persoane (la 7 decembrie 1940). Din acest moment au început să fie considerate trădătoare de ţară chiar şi persoanele care erau doar bănuite că ar avea intenţii să fugă în România.

 

Incidente premergătoare

La 19 noiembrie 1940, 40 de familii (105 persoane) din localitatea Suceveni au încercat să treacă graniţa noaptea la Fântâna Albă. Surprinşi de patrulele sovietice, a avut loc o confruntare în care 3 au fost ucişi, 2 răniţi şi capturaţi de sovietici. Restul grupului (inclusiv 5 răniţi) a reuşit să ajungă la Rădăuţi. Drept represalii, autorităţile sovieto-ucrainene au ordonat arestarea şi deportarea tuturor rudelor celor 105 de persoane în Siberia.

A urmat o altă încercare de refugiere în România a peste 100 de persoane din localităţile Mahala, Ostriţa, Horecea şi alte câteva sate, aceştia având mai mult noroc şi reuşind să treacă în România. Aceasta a dat încredere şi altor oameni, de aceea în noaptea de 6 februarie 1941 un grup de 500 de persoane din satele Mahala, Cotul Ostriţei, Buda, Şirăuţi, Horecea-Urbana şi Ostriţa a încercat să treacă în România. Oamenii au fost surprinşi însă şi atacaţi cu rafale de mitralieră din mai multe direcţii. Au fost ucişi foarte mulţi, inclusiv organizatorii N. Merticar, N. Nica şi N. Isac. 57 de persoane au reuşit totuşi să se refugieze în România, dar alţii 44 au fost arestaţi şi acuzaţi că ar fi fost membri ai unei organizaţii la o contrarevoluţionare. La 14 aprilie, 1941, 12 dintre ei au fost condamnaţi la moarte, iar restul de 32 la 10 ani de muncă forţată şi pierderea drepturilor civile pentru 5 ani. Ca şi în cazurile anterioare, toate rudele lor au fost considerate trădători de ţară, arestate şi deportate în Siberia.

 

Desfăşurarea masacrului

La începutul anului 1941, NKVD a lansat zvonuri potrivit cărora sovieticii ar fi permis trecerea graniţei în România. Drept urmare, la 1 aprilie, 1941 un grup mare de oameni din mai multe sate de pe valea Siretului (Pătrăuţii-de-Sus, Pătrăuţii-de-Jos, Cupca, Corceşti, Suceveni), purtând în faţă un steag alb şi însemne religioase (icoane, prapuri şi cruci din cetină), a format o coloană paşnică de peste 3.000 de persoane, şi s-a îndreptat spre noua graniţă sovieto-română. În poiana Varniţa, la circa 3 km de graniţa română, grănicerii sovietici i-au somat să se oprească. După ce coloana a ignorat somaţia, sovieticii au tras în plin cu mitraliere, încontinuu, secerându-i. Supravieţuitorii au fost urmăriţi de cavalerişti şi spintecaţi cu sabia.

Masacrul de la Fântâna Albă (1 aprilie 1941) - foto: adevarul.ro

Masacrul de la Fântâna Albă (1 aprilie 1941) – foto: adevarul.ro

După masacru răniţii au fost legaţi de cozile cailor şi târâţi până la 5 gropi comune săpate dinainte, unde au fost ingropaţi, unii fiind în viaţă încă: bătrâni, femei, copii, sugari – vii, morţi sau muribunzi. Două zile şi două nopţi s-a mişcat pământul în acele gropi, până toţi şi-au dat duhul.

Câţiva, „mai norocoşi”, au fost arestaţi de NKVD din Hliboca (Adâncata) şi, după torturi înfiorătoare, au fost duşi în cimitirul evreiesc din acel orăşel şi aruncaţi de vii într-o groapă comună, peste care s-a turnat şi s-a stins var.

Masacrul de la Fântâna Albă (1 aprilie 1941) - foto: adevarul.ro

Masacrul de la Fântâna Albă (1 aprilie 1941) – foto: adevarul.ro

O listă parţială a victimelor identificate ulterior:

- Din comuna Carapciu: Vasile, Gheorghe şi Cosma Opaiţ, Gheorghe, Vasile şi Cosma Tovarniţchi, Nicolae Corduban.
- Din satul Cupca: Ioan Belmega, Ioan Gaza, Mihai Ţugui, Arcadie Plevan.
- Din satul Dimca (Trestiana): Petre Jianu a lui Ion, Vasile şi Petre Cimbru, Nicolae Drevariuc.
- Din comuna Suceveni: Dragoş Bostan, Constantin Sucevean, Titiana Lipăştean, Gheorghe Sidoreac.
- Din comuna Iordăneşti: Nicolae Halac a lui Simion, Ion Halac a lui Dumitru, Dumitru Halac a lui Grigore, Dumitru Opaiţ a lui Mihai, Constantin Molnar.
- Din comuna Pătrăuţii de Jos: Zaharia Boiciu, Ana Feodoran a lui Simion, Gheorghe Feodoran a lui Gheorghe, Teodor Feodoran a lui Gheorghe, Maftei Gavriliuc, Ion Pătrăuceanu a lui Ilie, Ştefan Pavel a lui Petru, Rafila Pojoga.
- Din Pătrăuţii de Sus: Constantin Ciucureanu, Arcadie Ursuleanu, Gheorghe Moţoc.

Numărul exact al victimelor nu s-a aflat şi probabil nu se va mai afla vreodată. Conform datelor arhivate de autorităţile sovietice, 20 de persoane au fost ucise în încercarea de a trece graniţa, printre care bătrâni, femei şi copii. Conform listelor realizate mai târziu, numărul victimelor din doar şase sate bucovinene era de 44 de persoane (17 din Pătrăuţii-de-Jos, 12 din Trestiana, 5 din Cupca şi 5 din Suceveni, 3 din Pătrăuţii-de-Sus, 2 din Oprişeni). Alte estimări ale martorilor locali dau un număr între 200 şi peste 2000 de victime, ucise direct de mitraliere, altele rănite şi ucise apoi cu lovituri de săbie şi hârleţ sau îngropate de vii.

O relatare a evenimentelor este făcută de către unul din puţinii martori oculari care au supravieţuit, Gheorghe Mihailiuc (1925 – 2005, fost profesor de liceu, scriitor şi poet), în cartea sa, „Dincolo de cuvintele rostite”, publicată în 2004, la editura Vivacitas din Hliboca. Mihailiuc descrie ce s-a întâmplat la Fântâna Albă pe 1 aprilie 1941 ca pe un „masacru”, un „genocid”, şi un „măcel”.

 

Urmări

După masacru a fost declanşată o operaţiune vastă de represalii. Astfel, în noaptea zilei de 12 spre 13 iunie 1941, peste 13.000 de români au fost ridicaţi din casele lor şi deportaţi în Siberia şi Kazahstan. Au supravieţuit puţini. Ca rezultat al emigrărilor, deportărilor şi asasinatelor, populaţia românească a regiunii Cernăuţi a scăzut cu 75,000 de persoane între recensământul românesc din 1930 şi primul recensământ Sovietic în 1959. S-a afirmat că aceste persecuţii au făcut parte dintr-un program deliberat de exterminare a populaţiei româneşti, plănuit şi executat de regimul sovietic.

Subiectul masacrului de la Fântâna Albă a fost considerat tabu până în anii ’90, fiind interzisă de autorităţile sovietice şi ulterior de cele ucrainene orice referire la el sau comemorare a lui. Doar din anul 2000 autorităţile ucrainene au permis oficierea unui parastas pentru odihna românilor care şi-au dorit doar să trăiască în România.

În data de 12 aprilie 2011, Camera Deputaţilor a adoptat propunerea legislativă nr. 796/2010 prin care data de 1 aprilie se instituie drept Zi naţională de cinstire a memoriei românilor – victime ale masacrelor de la Fântâna Albă şi alte zone, ale deportărilor, ale foametei şi ale altor forme de represiune organizate de regimul totalitar sovietic în Ţinutul Herţa, nordul Bucovinei şi întreaga Basarabie.

Eugen Tomac, preşedinte PMP (foto - Florin Eşanu/Epoch Times)

Eugen Tomac, preşedinte PMP (foto – Florin Eşanu/Epoch Times)

În anul 2015 deputatul Eugen Tomac a susţinut constituirea unei Comisii parlamentare pentru restabilirea adevărului istoric în privinţa masacrului de la Fântâna Albă din 1 aprilie 1941. Un an mai târziu, aceasta nu a fost încă înfiinţată. „A trecut un an, iar PSD şi PNL nu şi-au desemnat încă membrii în această Comisie, blocând astfel în mod intenţionat constituirea acesteia. Regret să constat lipsa de respect şi dispreţul liberalilor şi social-democraţilor. Este o atitudine josnică, pe care nu am cum să n-o condamn. România nu cunoaşte nici măcar numărul exact al morţilor de la Fântâna Albă. Până astăzi, nu a fost făcută nicio analiză pertinentă a masacrului“, a declarat Eugen Tomac în aprilie 2016

articol preluat de pe: ro.wikipedia.org

 

Masacrul de la Fântâna Albă – 1 aprilie 1941, un documentar TVR1

Documentarul semnat de Lucia Hossu-Longin reface istoria zilei de 1 aprilie 1941 când un grup de peste 3000 de oameni din mai multe sate de pe valea Siretului (Pătrăuţii-de-Sus, Pătrăuţii-de-Jos, Cupca, Corceşti, Suceveni), purtând în faţă icoane, prapuri şi cruci din cetină, a format o coloană paşnică şi s-a îndreptat spre noua graniţă sovieto-română, la Fântâna Albă. În poiana Varniţa, la circa 3 km de graniţa română, grănicerii sovietici i-au somat să se oprească. După ce coloana a ignorat somaţia, sovieticii au tras în plin cu mitraliere, secerându-i. Supravieţuitorii au fost urmăriţi de cavalerişti şi spintecaţi cu sabia. După masacru a fost declanşată o operaţiune vastă de represalii. Astfel, în noaptea zilei de 12 spre 13 iunie 1941, peste 13.000 de români au fost ridicaţi din casele lor şi deportaţi în Siberia şi Kazahstan.

articol preluat de pe: youtube.com

 

1 aprilie 1941 – Un katin al romanilor in Bucovina de nord. Masacrul de la Fantana Alba – Tatarca

articol preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

”… în regimul comunist binele poate fi realizat numai întîmplător, pe căi ocolite, ocolite și nelegale, nelegale adică neconforme cu principiile, prin urmare neprincipiale.”
(N. Steinhardt, ”Jurnalul fericirii”)

Este greșit să considerăm că teroarea comunistă asupra populației românești a început cu anul 1944. Nu, aceasta începe cu tragicul an 1940. Imediat după ocupație, asupra Basarabiei și Bucovinei de nord s-a năpustit o mulțime de politruci și NKVD-iști. Aproximativ 1.122 foști funcționari din administrația română, 2.000 de salariați ai Căilor Ferate, și foștii membri ai Sfatului Țării au fost arestați sau uciși.

Genocidul asupra populației din teritoriile ocupate poate fi confirmat de mai multe episoade desfășurate atunci. În următoarele rînduri voi încerca să realizez o schiță cronologică a masacrelor programate de trupele NKVD (celebra Troika) asupra populației civile.

Aceste evenimete, discutate mai mult sau mai puțin în presă, de teama să nu deranjeze anumite părți, riscă să devină pietre de moară care vor atîrna greu asupra propriei noastre conștiințe, dacă nu vom cinsti memoria celor care au murit pentru simplul fapt că s-au născut români.

Degeaba ne aruncăm deseori în discursuri demagogice mascate de sentimente patriotarde, dacă nu suntem în stare să spunem răspicat că nu ne-am uitat părinții. Degeaba ne comformăm ori de cîte ori o mare putere ne impune ceva, vom pierde întotdeauna; și cel mai grav e să-ți pierzi memoria, conștiința de sine.

Să nu mergem pe principiul supunerii, după cum spune proverbul: ”Capul plecat sabia nu-l taie”, căci vom rămîne fără cap și fără sabie. Orice țară care a trecut prin experiența sovietizării își are propriul Katyn, cea mai gravă problemă e că nu știm nimic despre el.

Genocid sovietic asupra populației românești la Fîntîna Albă şi Tătarca.

 

Fîntîna Albă

Despre ce s-a întîmplat la Fîntîna Albă ne povestește istoricul militar Mircea Dogaru în cartea sa ”Bătălia pentru România: dialog pe calea undelor” (n.r. La 1 aprilie 1941 o parte din cei peste 15.000 de români din mai multe sate de pe valea Siretului, Bucovina, care doreau să se întoarcă în România, după ce Bucovina de Nord şi Basarabia au fost anexate Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste (U.R.S.S.), au fost ucişi (în jur de 7.000) cu mitraliera de sovietici.

Românii se îndreptau spre graniţa românească cu odoarele bisericeşti în mînă spunîndu-li-se anterior că vor putea trece liber în România. Potrivit martorilor oculari, răniţii au fost hăcuiţi cu săbiile şi apoi îngropaţi, inclusiv de vii, în gropi comune (35 gropi 1×15 m, a căte 200 persoane în groapă), pîmîntul mişcîndu-se sub ei două zile pînă au murit cu toţii.).

În următoarele rînduri voi reproduce pe scurt declarațiile a doi martori, Moș Ivan lipoveanul din Climăuți și Constantin Țoiu din satul Igiești, de lîngă Storojineț. Autorul menționează că mărturiile lor se regăsesc în articolele publicate în 1991 în ”Dreptatea” de inginerul Savu Octavian și în memoriile veteranului de război Ioan Ambrosă, Cavaler al Ordinului Mihai Viteazul.

 

 

”În ziua cedării Bucovinei de nord eram acasă – relatează Constantin Țoiu – Nu m-am refugiat atunci că nu mă înduram de recoltă și nu bănuiam ce putea să mi se întîmple, mai ales că pe Sirețel și pe Siret aproape toate satele erau românești vechi – Tărășeni, Suceveni, Bănila, Poiana Mare, Boian, Igiești, Adîncata, Hliboca, Volcineț, Crasna, Ciudei, Sinăuții Vechi și altele. La început noile autorități sovietice nu prea ne-au făcut necazuri, nouă, țăranilor mai săraci. Ne-au lăsat să strîngem recolta, ne-au luat ceva cote, apoi au făcut colhoz.”

 

 

De ce țăranii au fost inițial cruțați, ne explică Moș Ivan lipoveanul: fiindcă prioritatea ocupantului era lichidarea elitei spirituale și economice românești.

Ce era cu acești lămuritori și cum s-a desfășurat masacrul premeditat de ocupant, ne explică, în continuare victima, Constantin Țoiu:

“Am ajuns la Șarul Dornei, unde am stat ascuns aproape un an, îmbrăcat în femeie, căci mă temeam mereu să nu vină după mine. Mai tîrziu m-am stabilit în Rădăuți, am muncit unde am găsit de lucru, ocupîndu-mă mai ales de monumente, în cimitire. De familie nu mai știu nimic, nici nu am încercat să aflu!“

 

 

De partea cealaltă, a oamenilor simpli care nu aveau vina de a se fi născut români, Moș Ivan confirmă:

“Peste un an, cînd a venit armata română și a eliberat zona, li s-a făcut slujbă, sfeștanie mare cu mulți preoți. Toată coasta dealului era plină de lumînări ce se vedeau de departe și au ars zile și nopți la rînd. S-au pus și cruci mari care astăzi nu mai sunt. Le-au strîns sovieticii în 1944. Morții nu au mai fost scoși. Sunt și azi acolo, dar locul s-a mai nivelat. Greu se mai cunoaște.” 

 

 

Gropile comune de la Tătarca

Înainte de a relata despre un alt eveniment tulburător, ce s-a întîmplat (n.r. în anii ocupaţiei sovietice 1940-1941) de data aceasta lîngă localitatea Tătarca (Odessa), trebuie să aminetsc și de masacrul grupului de rezistență antisovietică Majadahonda, membrii căruia au fost asasinați de trupele NKVD în momentul cînd trupele române se apropiau de Chișinău. De asemenea, în aprilie 1940, la Hîncești a avut loc o revoltă împotriva comuniștilor în urma căreia au fost arestați 73 de români.

În noaptea de 12-13 iunie 1941 (aproape simultan cu represiunile din Țările Baltice), au fost arestate și deportate în Siberia și Kazahstan, 18.392 persoane din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, iar din celelalte părți ale Basarabiei ca și din Bucovina de nord (teritorii înglobate în Republica Sovietică Socialistă Ucraina), alte 11.844 persoane (97% din aceștia – români). Trebuie să remarcăm faptul că această deportare în masă avea loc cu două săptămîni înaintea Operațiunii Barbarossa, prin care Hitler viola înțelegerea cu Stalin.

Studiul articolelor apărute în ziarele din anul 1943 ne poate demonstra, că atenția era îndreptată în mare parte asupra evoluției operațiilor militare. În special, era abordată situația frontului din Est și nordul Africii.

Pe ultima pagină a ziarelor ”Timpul ” sau ”Universul ” erau prezentate relațiile dintre Aliați, exploatîndu-se contradicțiile ivite între aceștia. Începînd cu luna aprilie, odată cu descoperirea la Katyn a masacrului comis de trupele NKVD asupra grupului de ofițeri polonezi, în presă au fost alocate spații ample pentru abordarea crimelor comise de sovietici pe teritoriile ocupate.

Descoperirea a fost făcută publică de Berlin, iar aceasta a înveninat relațiile dintre Moscova și guvernul polonez aflat în exil la Londra.

Interesant este faptul că presa românească nu dezvăluie o descoperire similară, făcută în același interval de timp lîngă Odessa și anchetată de organe. Informația respectivă fusese furnizată de un fost agent NKVD.

În prezent deținem multe informații referitoare la crimele comise de comuniști după lovitura de stat din Octombrie 1917, începînd cu asasinarea familiei țarului, și mai ales despre cele din perioada stalinistă. În luna octombrie 1991, de exemplu, în presă apare o știre despre descoperirea în vestul Mongoliei, a unei gropi conținînd resturi pămîntești ale miilor călugări budiști, uciși din ordinul lui Stalin.

Trebuie să amintim că unii dintre cei deportați în 1941 nu au ajuns niciodată acolo. Despre soarta lor ne vorbesc documentele[3] pe care le voi prezenta în coninuare.

Primul document reprezintă un raport înaintat de locotenent-colonelul Traian Borcescu, din cadrul Serviciului Special de Informații, către Secția a 2-a a Marelui Stat-Major:

 

”CĂTRE MARELE STAT-MAJOR
SECȚIA A II-A
1.06.1943

Din investigațiile efectuate de către organele acestui serviciu cu privire la suprimarea unor persoane de către NKVD și îngropate în cimitirul din Odessa, s-au constatat următoarele:

Pe terenul denumit “Spolka” situat la km 7 al liniei ferate Odessa–Ovidiopol, între suburbia Tătarca și aerodrom, s-au descoperit gropile comune ale victimelor NKVD.

Lucrările de deshumare, ordonate de Serviciul Pretoral Militar al Odessei, au început la 22 aprilie 1943.
Concomitent cu săpăturile, s-au întreprins cercetări pentru a stabili cu exactitate și a verifica informațiile relative la proveniența victimelor și la împrejurările în care au fost ucise.

Din declarațiile luate locuitorilor din vecinătatea terenului “Spolka”, rezultă că organele NKVD le aduceau noaptea, cu un camion închis și le aruncau în groapa comună, care era imediat astupată și nivelată.

Totodată, mai rezultă din aceste declarații, că circulația era cu desăvîrșire interzisă pe drumul paralel cu terenul în chestiune care era păzit în mod sever.

Investigațiile au stabilit că execuțiile săvîrșite de NKVD s-au intensificat după ocuparea Basarabiei și Bucovinei de nord.
Ioan Halip, Grigore Tatarcu și Alexandru Ivanov, locuitori din Basarabia și Bucovina, în prezent domiciliați la Odessa, aduși la fața locului, și-au recunoscut, printre cadavre, rudele lor, deportate de NKVD după cedarea teritoriilor (anexele 1, 2, și 3)

Comisia pentru examinarea cadavrelor și stabilirea împrejurărilor în care au fost suprimate vicimele au ajuns la concluzia că acestea au fost ucise prin împușcare în ceafă de la o foarte mică distanță, vechimea execuțiilor fiind de 2-3 ani, iar îmbrăcămintea găsită în una din gropile comune amintește de portul basarabenilor și bucovinenilor.

În prezent săpăturile din acest cimitir au fost sistate.
Fotografiile alăturate înfățișează rezultatul săpăturilor efectuate.
Despre rezultatul acestor săpături s-a făcut cunoscut și Președinției Consiliului de Miniștri (Cabinetul Militar).

p. Șeful Serviciului Special de Informații locotenent colonel Traian Borcescu”

Următorul document reprezintă un proces-verbal și concluziile comisiei medico-legale care a cercetat cadavrele descoperite. Important este că acestea sunt semnate de experți ruși din Odessa:

Anexa 4
PROCES VERBAL
Odessa, 6 mai 1943

Comisia compusă din: doctor Sapocichin K.I., vicedirector al Direcției medico-sanitare, Grubianu N.I., administrator al Stației de Dezinfecție, și docent Fidlovschi I.I., șeful expertizei medico-legale, în prezența caporalului jandarm Tatarciuc Grigore de la Serviciul Pretoral Odessa, la cererea d-lui Pretor lt. col. Niculescu M. Nr. 100 din 30 aprilie 1943, am procedat la examinarea mormintelor în urma dezgropărilor, în apropiere de oraș, lîngă drumul spre Tătarca.

Examinarea mormintelor s-a făcut în vederea luării măsurilor de înmormîntare a cadavrelor, a măsurilor pentru prevenirea epidemiilor, pentru stabilirea datei cînd au fost îngropate cadavrele și cauzei adevărate a morții.
Mormintele se află pe locul unde altă dată s-a depozitat gunoi, departe de orice locuință.

Cinci morminte sunt dispuse în neregulă, din care 3 se prelungesc izolate și departe de celelalte. Fiecare mormînt reprezintă o groapă adîncă și lată, cu pereți drepți. În fiecare mormînt se află cadavre scheletizate în dezordine și în cantitate apreciabilă; unele dintre acestea (două) sunt în stare de saponificare unită cu mumificație, iar pe altele spînzură țesătură parțial păstrată în stare de saponificare. Aparatul de legătură la cadavre în general este bine păstrat.

Pămîntul pereților gropilor prezintă un amestec, se rînduiesc nisipul, gunoiul și argila. Hainele caracterizînd bărbații și femeile, s-au păstrat suficient. Îmbrăcămintea din paltoane groase din postav, din haine și pantaloni de postav, parte de ață, bluze femeiești de mătase. Se găsesc paltoane de suman, de același material se găsesc și pantaloni. Astfel de îmbrăcăminte este cea a basarabenilor și bucovinenilor. Peste acestea se găsesc și mantale militare. În picioarele cadavrelor sunt ghete, deoparte se găsesc ghete de galoși, galoși sunt și îndeoparte și de ghete, iar unele cadavre au cizme simple.

Printre îmbrăcăminte se observă plăpumi de postav de fabrică și pene mărunte de păsări, iar prin unele locuri printre bucățile de îmbrăcăminte, parte putrede, se găsesc îngrămădiri mari, care, fapt ne dă dreptul să credem că acestea au provenit din pene. După cum se poate observa, [exista o] variație de îmbrăcăminte bărbătească și femeiască. S-au descoperit obiecte de primă necesitate, de exemplu: o cană de metal, o cutie de celuloid pentru săpun, tub de celuloid cu perie de dinți în el etc.

La cadavru cu păr lung (femeie) păstrat parțial mulțumită saponificației se văd mîinile legate cu funie. La examinarea scheletelor și a craniilor se constată urme evidente de răniri cu arme de foc în regiunea cefei. Rănile la unele cranii au ieșiri, iar altele nu. Aspectul tuturor cadavrelor scheletizate este același.

Avînd în vedere întrebările puse de Serviciul Pretoral Militar, Comisia a socotit necesar a se lua 4 cranii pentru cercetări medico-legale speciale. Dintre aceste cranii unul are o rănire cu ieșire și celelalte fără.

În ceea ce privește măsurile sanitare în legătură cu dezgropările, Comisia este de părere că, cadavrele scheletizate provenind cu evidență de la oameni deplin sănătoși, avînd semne vizibile de moarte provocată – împușcare – în prezent nu mai sunt periculoase, dar avînd în vedere că gropile sunt deschise, iar cu venirea zilelor calde ce pot transporta produsele descompunerii cadavrelor pe alimente și oameni, Comisia crede necesar că înhumarea acestor cadavre să se facă cît mai curînd.
Întrucît cadavrele în general nu au date pentru identificarea lor, ele trebuie lăsate pe loc în gropile comune și tratate în prealabil cu clorură de var.

Comisia crede necesar pentru o mai deplină caracterizare a vicitmelor, să se examineze amănunțit îmbrăcămintea acestora din care examen se va trage concluzia.

Vice-Director al Direcției medico-sanitare
Doctor Sapocichin K.I.
Prezenta copie tradusă din limba rusă în limba română fiind conformă cu originalul.”

”Anexa 5
CONCLUZIE

La cercetarea în legătură cu cadavrele descoperite în apropiere cu Tătarca:
Pe baza datelor examenului detaliat și a autopsiei a 4 cranii ce au fost luate din gropi, după cum s-a arătat în procesul-verbal, s-a ajuns la următoarele concluzii:

Toți cei 4 inși cărora le-au aparținut aceste cranii, prezintă răniri de același fel prin împușcare în partea de jos a cefei. La 2 rănile craniilor erau cu ieșiri în regiunea ochiului stîng și la baza craniului, la alții 2 fără ieșiri.

Împușcăturile au fost făcute din arme cu bătaie nu prea puternică, cu gloanțe de plumb, calibru f.f.mm. Drept astfel de armă a putut servi (probabil) o armă militară de calibru mic.

Împușcarea s-a făcut la distanță foarte mică, sau aproape fără distanță.
Împușcăturile de acest fel de obicei se făceau de o mînă experimentată la executări (în U.R.S.S.).
Din cei 4, trei erau cu multă probabilitate bărbați și una femeie, în etate de la 20-40-45 ani.
Avînd în vedere condițiile păstrării cadavrelor, aspectul general al cadavrelor, ajungem la concluzia că vechimea morții celor arătați este de doi, pînă la trei ani.

Consultant al expertizei medico-legale
Șeful catedrei medicină legală la Universitatea Odessa
Profesor (ss) Jmailevici F.N.
Șeful expertizei medico-legale
Docent (ss) Fidlovski I.I.”

Al treilea document foarte important este o notă informativă adresată Serviciului Special de Infrmații, semnată cu pseudonimul Kor.-Marin. Acest document aduce lumină asupra prudenței organelor române Legației germane cu referire la crimele sovietice. Evoluția afacerii Katyn, deja publicată în presă, ne explică Cristian Trocotă, a determinat o atitudine rezervată din partea Legației germane de pe teritoriul rusesc. Se răspîndise zvonul că victimele de la Katyn erau evrei împușcați de naziști. Ideea alcătuirii unei comisii internaționale pentru a investiga cazul era practic irealizabilă din cauza războiului, de aceea, părțile în cauză s-au adresat Crucii Roșii Internaționale. Responsabilitatea faptelor comise de NKVD-ul comunist a fost recunoscută de guvernul sovietic abia în 1990. Pînă atunci, a persistat un mister voit întreținut. Iată conținutul notei informative:

28 Aprilie 1943
S.S.I. Grupa Politică
Dosar “Legaţia Germană”
NOTĂ

Din bună sursă a Legației Germaniei, s-a putut înregistra zilele acestea , că autoritățile germane din teritoriul rusesc ocupat intenționează să lanseze în opinia publică mondială o nouă afacere Katyn, unde se știe că u fost asasinați o mare parte din corpul ofițeresc polon.

Primele zile de Paști, această știre a căpătat consistență și se precizează că între Odessa și Tătarca (7 km de Odessa) s-a descoperit o groapă comună unde erau îngropate aproximativ 4000 de cadavre.

Această știre a circulat în cercurile maniste[8] și evreiești din Capitală, fiind prezentate sub aspectul contrariu celor comunicate de Legația germană și anume că este vorba de cadavrele evreilor asasinați în diferite ocazii de germani și mai mult chiar, Mareșalul a plecat la Odessa pentru a înăbuși izbucnirea acestui scandal.

Din șoaptele înregistrate de evreii rusofili, se pot trage indicii că puterile aliate cu concursul agenților comuniști, intenționează, pe baza materialului strîns de la declararea războiului încoace (fotografii, declarații a ofițerilor români și germani, statistici – mare parte din materialul documentar și informativ fiind deținut personal de Maniu), să dea o replică pe plan internațional afacerii de la Katyn.

Ieri dimineață, Legația germană se mai afla în posesia următoarelor date:
Operațiunea de identificare a cadavrelor este în curs.

Ea este îngreunată prin faptul că s-au găsit mai multe schelete, dar după anumite indicii se poate spune că este vorba despre asasinarea în masă a populației românești evacuată din Bucovina și Basarabia, după cum altă sursă precizează că ar putea fi vorba de cadavrele ucrainenilor sau a rușilor ostili regimului sovietic.

În cursul după-amiezii de ieri, Legația germană este surprinsă (Agențiile de presă care lucrează direct cu Legația) că guvernul n-a dat încă comunicat în această afacere.

Seara, s-a putut ști că s-a comunicat presei o știre “din sursă oficială”, dar care a fost reținută de cenzură.”[9]
Într-o altă notă informativă, din 2 mai 1943, același Kor. comunica: ”În general – două elemente aflate azi în posesia Legației germane – situația se prezintă astfel:

“După părerea celor care au asistat, s-au descoperit până acum circa 1000 de cadavre și identificarea sumară a permis să se constate că este vorba de basarabeni asasinați pe timpul ocupației sovietice, se crede că în aceeași groapă au fost aruncate circa 3-4 mii cadavre”
(Kor. – Marin)”
Autor: Nicolae Țîbrigan

Autorităţile din Rusia nu recunosc nici până în ziua de azi genocidul de la Fântâna Albă. Moscova a lansat varianta mincinoasă şi strigătoare la cer că un grup de 20 de persoane au vrut să treacă fraudulos frontiera.

Subiectul masacrului de la Fântâna Albă a fost considerat tabu până în anii ’90. Autoritățile sovietice și cele ucrainene au interzis comemorările şi orice referire la acest masacru. Doar din anul 2000 autoritățile ucrainene au permis oficierea unui parastas pentru odihna românilor care și-au dorit doar să trăiască în România.

În România, după ani de ignorare şi uitare, după tentativa ruşinoasă a Institutului condus de Tismăneanu de a bloca alegerea unei zile de comemorare a romanilor masacrati, s-a făcut în sfârşit dreptate.

În 2011, Parlamentul a votat o lege care stabileşte ziua de 1 APRILIE drept Ziua Natională în memoria românilor – victime ale masacrelor de la Fântâna Alba si alte zone, ale deportarilor si ale Foametei organizate de regimul totalitar sovietic în nordul Bucovinei, Ţinutul Herţei şi întreaga Basarabie.

articol preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Marele incendiu din București (23 martie 1847)

“Marele Foc”, acuarelă de Mustacoff

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; cersipamantromanesc.wordpress.com

 

Marele incendiu din București, cunoscut și ca Focul cel Mare a reprezentat cea mai mare calamitate care a lovit vreodată orașul București, pe atunci capitala principatului Țara Românească. El a început la 23 martie 1847 și a cauzat distrugerea a peste 1850 de clădiri, reprezentând o treime din fondul construit al orașului, inclusiv, după cum menționa domnitorul Gheorghe Bibescu, „cea mai populată și bogată parte a Bucureștilor.”

Incendiul a distrus zona comercială din centrul orașului, formată din clădiri mici și înghesuite construite din lemn, care aveau ulterior să fie înlocuite cu clădiri din piatră cu două nivele, de inspirație austriacă, ce aveau la parter magazinul sau atelierul proprietarului iar etajul superior era destinat locuirii.

Incendiu urias devastează orașul București. Partea stângă a Dâmboviţei a fost mistuita de flăcări. Ardeau turlele bisericilor ca nişte torţe, spun cronicile. Mahalalele erau scrum, mai rămăseseră doar zidurile. Dacă focul „ar fi început noaptea, oraşul întreg ar fi pierit“, spunea domnitorul Gheorghe Bibescu.

Focul a distrus 12 biserici cu mahalalele lor: „Sfântul Dumitru“, “Curtea Veche” (două), „Sfântul Gheorghe-Nou“, „Sfântul Gheorghe-Vechi“ şi Bărăţia, Stelea, Udricani, Vergului, Lucaci, Ceauş Radu, „Sfântul Ştefan“, dar şi alte mahalale: Colţea, Răzvanul, „Sfântul Nicolae“ – Şelari, Şerban Vodă, „Sfântul Ioan Nou“, „Sfânta Vineri“, Oltenii, Delea Nouă şi Hagiului.

Biserica Sfântu Gheorghe Nou în flăcări (23 martie 1847) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Biserica Sfântu Gheorghe Nou în flăcări (23 martie 1847) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Nicolae Iorga scria în „Istoria Bucureştilor“: „Prezenţa vitejească a Domnului (Gheorghe Bibescu, n.r.) zi şi noapte nu putu să înlăture dezastrul. (…) Domnul observă consulului francez că, ”acest nou pârjol , dacă s-ar fi început noaptea, oraşul întreg ar fi pierit“.

Domnitorul a dat din mână în mână la doniţe (găleţi de lemn, n.r.). Era să îl prindă focul, dar a luat-o pe Dâmboviţa ca să scape“, completează Dan Falcan, istoric la Muzeul Municipiului Bucureşti. Despre incendiul din 1847, Dan Falcan spune că „nu a fost primul, dar a fost cel mai devastator“. De ce? Au ars 1.850 de clădiri, adică 686 de case particulare şi locuinţe, 1142 de prăvălii, 10 hanuri şi 12 biserici. Cu toate acestea, datorită Proniei Divine au murit doar 15 persoane. „La un oraş de 100.000 de locuitori, totuşi n-au fost sinistraţi decât 2681 de persoane“. Pagubele materiale au depăşit suma de 100 de milioane de lei.

"Marele Foc", gravură - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

“Marele Foc”, gravură – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Erau necesare sume enorme şi sub presiunea nevoilor s-a procedat cu oarecare energie, domnitorul Gheorghe Bibescu însuşi înscriindu-se cu 6.000 galbeni în fruntea unei liste de subscripţie la care a fost chemată să se alăture toată populaţia ţării. Deosebit, au fost obligate să contribuie şi autorităţile“, spune în studiul său Florian Georgescu. Potrivit acestuia, „Mitropolia cu episcopiile sale“ a dat 500.000 lei, iar mănăstirile închinate, 700.000 lei. „Proporţiile nenorocirii căzute asupra oraşului Bucureşti au determinat un curent de ajutorare şi din afara graniţelor. Curtea de la Petersburg, cea de la Viena şi de la Stambul, spre a-şi întări influenţa politică în ţara noastră, neguţătorimea din Lipsca (prin bancherii Şina, Rotschild şi alţii) şi de la Braşov, ale căror interese economice erau strâns legate de buna desfăşurare a comerţului bucureştean, au trimis îndată sume însemnate. Un gest de admirabil patriotism şi de sentiment frăţesc a fost acela al moldovenilor, care, prin Vasile Alecsandri, au contribuit în mod substanţial la ajutorarea celor loviţi atât de greu; moldovenii şi-au dovedit solidaritatea cu locuitorii oraşului Bucureşti, care nu mult după aceea avea să devină capitală a ţării unite“.

 

articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; cersipamantromanesc.wordpress.com

Conflictul interetnic de la Târgu Mureș (19 martie – 21 martie 1990)

Conflictul interetnic de la Târgu Mureș (19 martie – 21 martie 1990)

foto preluat de pe www.libertatea.ro
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Conflictul interetnic de la Târgu Mureș s-a concretizat în confruntările grave care au avut loc între 19 martie și 21 martie 1990 la Târgu Mureș, în urma cărora cinci oameni și-au pierdut viața, sute de oameni au fost brutalizați și răniți, iar conviețuirea interetnică în Târgu Mureș a fost alterată considerabil pentru o perioadă de timp.

 

Desfășurare

În 20 ianuarie 1990 este dat publicității următorul comunicat. “În 18 ianuarie reprezentanții birourilor executive județean și municipal al FSN, al Inspectoratului Școlar Județean, precum și conducerile Liceului «Alexandru Papiu Ilarian» și a Liceului “Bolyai Farkas” au dezbătut posibilitățile satisfacerii propunerilor unor elevi și părinți. S-a ajuns la următoarea hotărâre. Începând cu data de 1 septembrie 1990, Liceul “Alexandru Papiu Ilarian” va funcționa cu limba de predare română, iar Liceul “Bolyai Farkas” cu limba de predare maghiară”.

În 21 ianuarie se semnalează primele proteste ale elevilor români de la liceul “Bolyai Farkas” și a părinților acestora împotriva separării stricte pe naționalități a celor două licee. Câteva zile mai târziu a urmat protestul cadrelor didactice, secția română de la același liceu. În același timp, elevii și profesorii maghiari solicitau ca această transformare să se facă imediat. În susținerea acestui deziderat, elevii maghiari au intrat în grevă, gestul lor fiind preluat de către studenții maghiari de la Institutul de Medicină și Farmacie din Târgu Mureș.

La data de 10 februarie 1990 la Târgu Mureș aproape 100.000 de etnici maghiari au participat la un marș al tăcerii, ținând în mână o carte și o lumânare. Participanții cereau reînființarea Universității Bolyai din Cluj, reorganizarea rețelei de școli cu predare în limba maghiară, dreptul de a folosi liber limba maghiară, un minister al naționalităților etc.

Demonstration for Hungarian education - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Demonstration for Hungarian education – foto preluat de pe en.wikipedia.org

În data de 15 martie 1990 în localitățile cu o populație semnificativă maghiară are loc sărbătoarea de comemorare a luptei de libertate, a 142-a aniversare a revoluției maghiare antihabsburgice de la 1848. La aceste manifestări și-au anunțat prezența și oficialități din partea statului maghiar, existând și solicitări din partea autorităților maghiare ca la manifestările comemorative să participe ambasadorul ungar la București.

Potrivit autorităților din România la aceste evenimente aniversare, în mai multe localități din Ardeal, printre care Satu Mare și Târgu Mureș, cetățeni din Ungaria și cetățeni de etnie maghiară din România „au arborat, ostentativ, însemne și drapele ungare, au înlocuit inscripții în limba română și au instigat populația românească prin lozinci și cântece provocatoare

 

16, 17, 18 martie-repetiția

Pe 16 martie 1990, la Farmacia nr. 28 din cartierul Tudor din Târgu Mureș a avut loc un incident antiromânesc potrivit cotidianelor Cuvântul liber și Adevărul, care preluase o știre a Agenției Rompres, șefa farmaciei, Kormoczy a înlocuit firma în limba română cu cea în limba maghiară, refuzând, de asemenea să-i mai servească pe cetățenii români care au protestat. Seara, Nagy Samuel a intrat într-o coloană de manifestanți români, rănind 14 persoane.

Câteva sute de etnici români din localitate s-au adunat în fața farmaciei și au scandat lozinci antimaghiare. Au trecut la ștergerea inscripției în limba maghiară. Mai târziu au început să-i agreseze pe etnicii maghiari. În acea zi au bătut un grup de reporteri din Ungaria care au încercat să-i filmeze. Poliția a intervenit foarte târziu, iar la sosirea echipajului de poliție, reporterii au fost conduși la Poliție.

 

Martie 19 – primele evenimente sângeroase

În dimineața de 19 martie la orele 8 s-a întrunit Biroul județean al CPUN, pentru o nouă împărțire a atribuțiilor. Înspre ora zece, manifestanții români au solicitat demisia lui Kincses Elod, a lui Tokes Andras, respectiv a lui Kiraly Karoly. Singurul prezent în Târgu Mureș era atunci Kincses Elod. După prânz sub presiunea mulțimii, dar și a reprezentanților județenei CPUN, Kincses a demisionat. În jur de ora 15, peste 100 de maghiari s-au adunat în fața sediului partidelor din strada Bolyai nr…, unde era sediul mai multor partide politice (PNL, PNȚ, etc.), dar și al UDMR, astăzi Curtea de Apel. Intenționau să-l reinstaureze pe Kincses. În același timp, transportați cu mai multe autobuze de la Reghin, Hodac, Ibănești, Toaca, etc., românii s-au îndreptat spre Studioul de Radio Târgu Mureș. Era ora 16. Ajungând în dreptul sediului partidelor, s-au luat la bătaie cu ungurii rămași în zonă.

 

Martie 20

În dimineața zilei de 20 martie, cele două tabere au început să se regrupeze, ajungându-se ca în centrul orașului să se desfășoare două mitinguri spontane.

În jurul amiezii erau masați pe de o parte peste 10 mii de maghiari, inclusiv veniți din Sovata și de pe Valea Nirajului, din Acățari, Miercurea Nirajului, Eremitu ce ocupau partea de la Consiliul județean până la statuia lui Avram Iancu.

Pe cealaltă parte, 4000 de români, inclusiv veniți(aduși) din Reghin și de pe Valea Gurghiului, din Ibănești, Hodac, Toaca ce ocupau partea de la Consiliul județean spre Catedrala mică.

În jurul orelor 14, Prefectura și Primăria au fost ocupate de UDMR și maghiari. Între timp, autobasculanta condusă de Marin Preda a capotat pe treptele Catedralei mici. Șoferul a fost lovit cu pietre și a pierdut controlul mașinii, retezând un stâlp de înaltă tensiune care i-a accidentat mortal pe Teodor Rusu, respectiv Kiss Zoltan, din comuna Gheorghe Doja.

În comuna Ernei, mai multe autobuze cu români de pe Valea Mureșului și a Gurghiului au fost oprite, incendiate, iar pasagerii molestați.

Destroyed buses - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Destroyed buses – foto preluat de pe en.wikipedia.org

La scurt timp o masă de cetățeni de etnie maghiară din valea Nirajului și Sovata, veniți prin Eremitu, în jurul orei 20, coborând pe strada Bradului din Tîrgu Mures cu ajutorul a 3 camioane care au parcat in piața Bolyai și înarmați de asemenea cu bâte, topoare, cuțite și alte obiecte contondente, în grup organizat, au incendiat autobuzele celor din Reghin, Hodac și Ibănești. Grupul maghiar a reușit să incendieze toate autobuzele cu care veniseră noii combatanți și să-i agreseze pe săteni. În aceste momente tensionate Mihăilă Cofariu a fost agresat. Unul din agresorii acestuia a fost cetățeanul român de etnie maghiară Barabás Ernő. Aceste momente au fost surprinse de aparatele de filmare ale cameramanilor prezenți în hotelul Grand, în fața căruia s-au desfășurat evenimentele.

Acesta a fost momentul în care Ernö Barabás l-a lovit cu piciorul pe Mihăilă Cofar, care era căzut la pământ - foto preluat de pe www.libertatea.ro

Acesta a fost momentul în care Ernö Barabás l-a lovit cu piciorul pe Mihăilă Cofar, care era căzut la pământ – foto preluat de pe www.libertatea.ro

În ziua următoare situația tensionată a continuat, fiind ridicate baraje pe ruta Târgu Mureș – Reghin, în localitățile Dumbrăvioara, Ernei și Sângeorgiu de Mureș cu scopul de a împiedica venirea spre Târgu Mureș a populației de etnie română. Alte baraje au mai fost instalate în municipiul Târgu Mureș și de asemenea pe ruta Târgu Mureș – Sovata, Râciu – Târgu Mureș și Band – Târgu Mureș.

În centrul Târgu Mureșului, ceea ce doar se prefigura nu a mai putut fi stopat. Cordonul de milițieni neînarmați nu i-au putut opri pe români și maghiari să se încaiere. Conflictul ce începea să semene cu un masacru general a izbucnit în jurul orei 16-17. S-au folosit drept arsenal de luptă sticle incendiare(coctailuri Molotov), bâte, furci, bile metalice, topoare, sulițe cu vârf metalic, săbii Ninja.

 

Bilanțul răniților proporțional cu paritatea români-unguri: peste 120 în tabăra românească, spre 35 în cea maghiară

În jurul orei 18, primele tancuri ale Diviziei 6 Tancuri și-au făcut apariția în zonă. Aprobarea de intervenție pentru aplanarea conflictului a fost dată târziu, iar încăierarea generală și scenele de coșmar erau deja consumate. Au fost așezate două rânduri de tancuri, sub comanda col. Ștefan Damian, între cele două părți combatante. Prezența Armatei nu a calmat spiritele, dar violența atacurilor în valuri a scăzut în intensitate. În jurul orelor 22-23, grupurile au început să se împrăștie. Conflictul se încheiase. S-a dat ordin să fie blocate toate intrările în oraș, să fie legitimate toate persoanele, oprite și verificate mașinile care încercau să intre și să iasă din oraș. Situația era sub aparent control.

Romanian troops on the streets of Târgu Mureș - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Romanian troops on the streets of Târgu Mureș – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Ecou în mass-media

Revenind la Mihăilă Cofariu presa națională și internațională a prezentat în primă fază un caz din centrul Transilvaniei unde agresorii români au bătut mai mulți cetățeni maghiari printre care și un cetățean de etnie maghiară îmbrăcat într-un pulover verde. Imaginile șocante prezentate atunci îl aveau în prim plan pe cel îmbrăcat în verde și menționau ura cetățenilor români față de tot ce are legătură cu ungarii inclusiv culoarea verde prezentă pe steagul Ungariei.

Imaginile filmate de un cameraman irlandez au fost redate și comentate până în momentul în care a fost dezvăluită identitatea celui bătut chiar și atunci când era căzut la pământ și nu mai mișca: un român din Ibănești. Ulterior, analizând filmele prezentate agresorul a fost identificat în persoana lui Barabás Ernő. La scurt timp după evenimentele din 20 martie acesta a părăsit România, fugind în Ungaria.

 

Mai multe adevăruri

Singurul adevăr de necontestat până în acest moment al acestor evenimente e că doi oameni au fost nenorociți: în 19 martie Suto Andras este rănit și își pierde un ochi, iar pe 20 martie Mihăilă Cofaru este bătut până aproape de moarte.

Rezultatul acestor confruntări poate fi descris astfel în date: 5 morți – 2 români și 3 maghiari, 278 de răniți. O biserică ortodoxă incendiată, iar sediul local al partidului UDMR vandalizat.

Rezultatul oficial al anchetei este următorul: 30 de persoane au fost trimise în judecată, iar alte 21 au fost arestate, în cursul urmăririi penale – 12 romi, 8 maghiari și un român. Tribunalul a pronunțat sentințe de penalizare pentru mai multe persoane: unguri (1) și romi (7). Procurorul Liviu Moica, cel care s-a ocupat de acest caz a declarat câțiva ani mai târziu: „Am audiat o grămadă de victime, martori, dar nu am avut condamnați. 1-2 incendiatori s-au spânzurat, 4-5 au fugit în Ungaria. Dosarele cu omor deosebit de grav au rămas cu AN (autor necunoscut). Faptele nu s-au prescris, dar nu cred ca se va mai face nimic

La 1 septembrie 1992 a fost emisă o sentință de executare a 10 ani de închisoare, pentru Ernő Barabás, cel care l-a agresat pe Mihăilă Cofariu. În februarie 2007 Tribunalul Mureș a emis un mandat de arestare european pe numele lui Ernő Barabás. Deși autoritățile române l-au condamnat pe Ernő Barabás pentru tentativă de omor și ultraj contra bunelor moravuri, fiind aflată adresa acestuia din Ungaria cu ajutorul Interpol-ului, autoritățile maghiare nu doresc extrădarea acestuia, Kincses Elod, avocatul părții urmărite, afirmând: „După mine, Barabás Ernő nu va fi arestat, fiindcă organele maghiare nu-l vor extrăda”.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

Proclamația de la Timișoara (12 martie 1990)

Proclamaţia de la Timişoara (12 martie 1990)

foto: presalibera.net

Proclamația de la Timișoara este un document programator adoptat la Timișoara în data de 12 martie 1990. A fost redactat în urma manifestației populare din Piața Operei începută cu o zi înainte. George Șerban, mai târziu deputat PNȚCD de Timiș, inițiatorul Proclamației de la Timișoara și al declarării zilei de 16 decembrie ca zi națională de luptă împotriva totalitarismului, a fost inspirat în demersul său de colaboratoarea sa, Alexandra Indrieș. Cea mai bine cunoscută cerere a documentului este punctul 8, care cerea ca nici un fost membru al nomenclaturii Partidului Comunist Român sau al Securității să nu aibă dreptul de a lucra în funcții publice pe o perioadă de 10 ani sau trei legislaturi consecutive, punînd accent mai ales pe funcția de președinte. Această interdicție se numește lustrație.

8. Ca o consecință a punctului anterior, propunem ca legea electorală să interzică pentru primele trei legislaturi consecutive dreptul la candidatură, pe orice listă, al foștilor activiști comuniști și al foștilor ofițeri de Securitate. Prezența lor în viața politică a țării este principala sursă a tensiunilor și suspiciunilor care frământă astăzi societatea românească. Până la stabilizarea situației și reconcilierea națională, absența lor din viața publică este absolut necesară. Cerem, de asemenea, ca în legea electorală să se treacă un paragraf special care să interzică foștilor activiști comuniști candidatura la funcția de președinte al țării. Președintele României trebuie să fie unul dintre simbolurile despărțirii noastre de comunism. A fi fost membru de partid nu este o vină. Știm cu toții în ce măsură era condiționată viața individului, de la realizarea profesională până la primirea unei locuințe, de carnetul roșu și ce consecințe grave atrăgea predarea lui. Activiștii au fost însă acei oameni care și-au abandonat profesiile pentru a sluji partidul comunist și a beneficia de privilegiile materiale deosebite oferite de acesta. Un om care a făcut o asemenea alegere nu prezintă garanțiile morale pe care trebuie să le ofere un Președinte (…)”.

În perioada următoare, documentul a fost recunoscut și sprijinit de sute de asociații civice, iar aproape 4 milioane de cetățeni au semnat apeluri în favoarea introducerii punctului 8 în legea electorală. Aplicarea punctului 8 a fost și una dintre principalele cereri ale Golaniadelor. Unul dintre scopurile documentului a fost condamnarea explicită a Comunismului și a luptei de clasă promovată de comunism. Succesul limitat al Proclamației a fost atribuit rezistenței structurilor comuniste și caracteristicilor speciale al Timișoarei în comparație cu restul țării. Victor Neumann a menționat contrastele observate chiar în timpul Revoluției, cînd în doar cîteva orașe în afară de Timișoara au existat rebeliuni: Arad, Lugoj, Sibiu, Cluj-Napoca, Brașov, București, Iași. Aceste tipare în comportament au fost atribuite de către Neumann discrepanțelor politicie, sociale și economice dintre diferitele regiuni ale țării, diferențe pe care el consideră că au rămas notabile și în România post-Revoluție. Proclamația a eșuat în a stabili procedurile electorale în România: Alegerile prezidențiale din 1990 și Alegerile legislative din 1990 s-au desfășurat fără aplicarea regulilor lustrației.

articol preluat de pe: ro.wikipedia.org

 

Proclamația de la Timișoara, o proclamație pentru viitorul României

12 martie 1990: În timpul manifestaţiei populare maraton din Piaţa Operei din Timişoara, care începuse cu o zi in urma, la 11 martie 1990, a fost adoptată Proclamaţia de la Timişoara - foto: revistaforte.ro

Proclamaţia de la Timişoara – foto: revistaforte.ro

articol: cersipamantromanesc.wordpress.com

Proclamaţia de la Timişoara” a apărut în contextul evenimentelor din anul 1990, ca o reactie la aşa-zisa „democraţie originală” care se instaurase in Romania. Guvernarea FSN era contestată, iar cei care o făceau erau supuşi violenţelor, televiziunea era aservită puterii nou instalate (iar televiziunile particulare nu existau), partidele de opoziţie erau ponegrite şi minimalizate, “emanatul” Ion Iliescu fiind înfăţişat ca un erou al revoluţiei şi toţi cei care-l contestau erau acuzaţi că n-ar fi participat la revoluţie sau că nici nu trăiseră în ţară (adica „n-au mâncat salam cu soia”!).

În guvernul fesenist erau persoane despre care existau informaţii că participaseră la reprimarea revoluţiei. Revoluţia nu a fost făcută pentru ca fidelii regimului socialisto-comunist să preia puterea statului (exemplu, Mihai Chiţac, V. A. Stănculescu). S-a încercat totodată prin mass-media bucureşteană, să se anuleze rolul Timişoarei în izbucnirea Revoluţiei Române (se foloseau formule de tipul „Revoluţia din 22 Decembrie”), de parcă revoluţia a fost făcută doar de Ion Iliescu. În urma cele de-a doua incursiuni a minerilor la Bucureşti, la Timişoara are loc în data de 22 februarie 1990 un miting de protest la care George Serban propune redactarea unei Proclamaţii a Timişoarei către ţară.

În martie 1990, devenise mai mult decât evident că noua putere instalată după lichidarea soţilor Ceauşescu, nu urmărea decât perpetuarea comunismului, în varianta sa cosmetizată, aşa cum fusese concepută în laboratoarele KGB și prezentată tentant pentru Occident de Gorbaciov. Noua putere nu reprezenta altceva decât eşaloanele 2 şi 3 ale nomenclaturii de partid şi securităţii, aflate, de data aceasta, sub oblăduirea Moscovei.

În Bucureşti, avuseseră loc două mineriade (29-30 ianuarie şi 18-18 februarie), cu scopul de a înnăbuşi violent revolta străzii, care acuza noua putere de “criptocomunism” In 27 februarie , membrii Societăţii „Timişoara” au analizat şi aprobat textul unei Proclamaţii propus de George Şerban. Societatea „Europa” a adoptat şi ea textul la 1 martie.

La 2 martie textul acesteia este prezentat Consiliului Municipal Timişoara, care a solicitat un răgaz de o săptămână pentru a lua o decizie (va adera în şedinţa din 9 martie cu 45 de voturi pentru şi 3 abţineri). În 8 martie , George Şerban citeşte textul Proclamaţiei în faţa Biroului executiv al CPUN – Timiş, care refuză să adere datorită punctului 8. Între timp apar zvonuri provocatoare despre pretinse revendicări de autonomie a Banatului din partea organizatorilor, zvonuri puternic infirmate ca „aberante şi răuvoitoare”.

O mare adunare populară avea să aibă loc duminică, 11 martie 1990, în Piata Operei . În data de 10 martie, la simpozionul „Europa – Casa Comună” de la Komarno, în Cehoslovacia, Florian Mihalcea , reprezentantul societăţii „Timişoara”, citeşte textul Proclamaţiei pentru publicul european. În aceeaşi zi textul este tradus în mai multe limbi şi difuzat agenţiilor de presă din ţară şi străinătate şi este citit la postul de radio ”Europa Libera” .

În ziua de 11 martie în Piaţa Operei din Timişoara a avut loc Marea Adunare Populară la care au participat peste 15.000 de timişoreni. Cu această ocazie, George Şerban a lansat de la balconul Operei „Proclamaţia de la Timişoara”. Proclamaţia adoptată la 11 martie 1990 la Timisoara , este un document programatic care anunţa că idealurile Revoluţiei din decembrie 1989 au fost trădate şi că Revoluţia trebuia să continue pe cale paşnică.

Mai ales Punctul 8 al Proclamaţiei interzicea, prin lege electorală, dreptul de a candida la funcţii în stat tuturor foştilor activişti şi securişti, timp de trei legislaturi. În special „preşedintele României trebuie să fie unul dintre simbolurile despărţirii noastre de comunism”. Proclamaţia mai preciza că simpla calitate de membru de partid nu era nicidecum considerată o vină.

După numai trei zile urma uriașa diversiune la la Târgu Mureș din 15 martie, soldată cu reanimarea securităţii sub bagheta lui Vigil Măgureanu, coleg de complot al lui Ion Iiliescu. Și ea, Securitatea, și el, Comunismul, se dovedeau mai vii și mai activi ca oricând !

 

Proclamația de la Timișoara

Populația orașului Timișoara a fost inițiatoarea Revoluției române. Între 16 și 20 decembrie 1989, ea a purtat, de una singură, un înverșunat război cu unul dintre cele mai puternice și mai odioase sisteme represive din lume. A fost o încleștare cumplită pe care noi, timișorenii, o cunoaștem la adevăratele ei proporții. De-o parte populația neînarmată, de cealaltă parte Securitatea, Miliția, Armata și trupele zeloase de activiști ai partidului. Toate metodele și mijloacele de reprimare s-au dovedit însă neputincioase în fața dorinței de libertate a timișorenilor si hotarârii lor de a învinge.

Nici arestările, nici molestările, nici chiar asasinatele în masă nu i-au putut opri. Fiecare glonț tras a adus pe baricadele Revoluției alți o sută de luptători. Și am învins. În 20 decembrie 1989, Timișoara a intrat definitiv în stăpânirea populației, transformându-se într-un oraș liber, în marea închisoare care devenise, în acele zile, România. Din acea zi, întreaga activitate din oraș a fost condusă, de la tribuna din Piața Operei, de Frontul Democrat Român, exponent în acel moment al Revoluției de la Timișoara.

În acea zi, armata a fraternizat cu demonstranții, hotărând să apere împreună cu ei victoria obținută. În 21 decembrie, în Piața Operei, peste o sută de mii de glasuri scandau: “Suntem gata sa murim!” O serie de fapte întâmplate în România îndeosebi după 28 ianuarie 1990, vin în contradicție cu idealurile Revoluției de la Timișoara. Aceste idealuri nici nu au fost aduse la cunoștința opiniei publice românești de catre mass-media centrală, decât parțial și confuz.

În asemenea condiții, noi, participanții nemijlociți la toate evenimentele dintre 16 și 22 decembrie 1989, ne vedem nevoiți să explicăm întregii națiuni pentru ce au pornit timișorenii Revoluția, pentru ce au luptat și mulți și-au jertfit viața, pentru ce suntem în continuare hotărâți să luptam cu orice preț și împotriva oricui, până la victoria deplină.

 

1. Revoluția de la Timișoara a fost încă din primele ei ore, nu doar anticeaușista ci și categoric anticomunista. În toate zilele Revoluției s-a scandat, de sute de ori: “Jos comunismul!”. În consens cu aspirația sutelor de milioane de oameni din Estul Europei, am cerut și noi abolirea imediată a acestui sistem social totalitar și falimentar. Idealul Revoluției noastre a fost și a rămas reîntoarcerea la valorile autentice ale democrației și civilizație euro­pene.

 

2. La Revoluția de la Timișoara au participat toate categoriile sociale. Pe străzile Timișoarei au căzut, secerați de gloanțe, unul lângă altul, muncitori, intelectuali, funcționari, studenți, elevi, copii și chiar locuitori ai satelor, veniți în sprijinul Revoluției. Suntem categoric împotriva tehnicii, tipic comuniste, de dominație prin învrăjbirea claselor și categoriilor sociale. Pe temeiul ideologiei “luptei de clasă” s-au urcat la putere bolșevicii în 1917, pe același temei, nomenclatura comunista română a instigat după 1944 o clasă socială împotrivă alteia, a dezbinat societatea pentru a o supune mai ușor terorii.

Avertizăm împotriva pericolului repetării acestei triste istorii și chemăm muncitorii, intelectualii, studenții, țăranii și toate categoriile sociale la un dialog civilizat și constructiv, pentru a reface neîntârziat unitatea din timpul Revoluției. Trebuie plecat de la realitatea ca toate aceste categorii sociale au fost oprimate în regimul comunist și nici una nu dorește astăzi răul celorlalte.

 

3. La Revoluția de la Timișoara au luat parte oameni din toate categoriile de vârstă. Chiar dacă tineretul a fost preponderent, este drept să recunoaștem că oameni de toate vârstele s-au bătut cu aceeași dârzenie pentru cauza Revoluției. Lista victimelor, deși incompletă, este o dovadă în acest sens.

 

4. Pentru victoria Revoluției din Timișoara s-au jertfit, alături de români, și maghiari, și germani, și sârbi și membri ai altor grupări etnice care de secole conlocuiesc în orașul nostru pașnic, în buna înțelegere. Timișoara este un oraș românesc și european, în care na­ționalitățile au refuzat și refuză naționalismul. Invităm pe toți șovinii din România, indiferent că sunt români, maghiari sau germani, să vină la Timișoara, la un curs de reeducare în spiritul toleranței și al respectului reciproc, singurele principii care vor domni în viitoarea Casa a Europei.

 

5. Încă în data de 16 decembrie, din primele ore ale Revoluției, una dintre lozincile cele mai des scandate a fost: “Vrem alegeri libere!” Ideea pluralismului a fost și a rămas una dintre cele mai scumpe timișorenilor. Suntem convinși că fără partide politice puternice nu poate exista o democrație autentică, de tip european. Cu excepția celor extremiste, de stânga sau de dreapta, toate partidele au drept la existență în cetatea Timișoarei.

În orașul nostru nu au fost atacate și devastate sediile partidelor politice, nici unul dintre membrii acestora nu a fost amenințat, insultat sau calomniat. Membrii partidelor politice sunt concetățenii noștri, sunt colegii noștri de muncă, sunt prietenii noștri care au opinii politice.

Democrația europeană înseamnă libera exprimare a opiniilor politice, dialogul civilizat între exponenții lor și competiția loială pentru cucerirea adeziunii politice și, implicit, a puterii de stat. Am fi acceptat în sistemul democrației românești și Partidul Comunist Român, daca el nu ar fi fost compromis total și definitiv de către nomenclatura sa, degenerând în fascism roșu.

În țările est europene în care partidele comuniste și-au păstrat minima decență, societatea le contestă în principiu, dar le tolerează în fapt. La noi, partidul comunist a ajuns însa până la genocid, și prin aceasta s-a autoexclus din societate. Nu-l vom tolera nici în principiu, nici în fapt, indiferent sub ce denumire ar încerca să renască.

 

6. După patru decenii de educație și propagandă exclusiv comunistă, există în conștiința tuturor românilor prejudecăți aparținând acestei ideologii. Existența lor nu este o vină pentru purtător. Manipularea lor, însă, de către grupuri interesate în renașterea comunismului și reinstaurarea lui la putere este un act contrarevoluționar.

Pe lista de lozinci, multiplicată la xerox și împărțită în 28 ianuarie, demonstranților din Piața Banu Manta din București, se aflau și slogane vechi de 45 de ani. Identificarea, de pildă, a partidelor “istorice” cu partide vânzătoare de țară este un astfel de slogan și constituie o calomnie.

Dimpotrivă, activiștii comuniști de acum 45 de ani, dintre care unii au și astăzi funcții importante în conducerea țării, se fac vinovați de trădarea României și aservirea ei URSS-ului. Ei sunt cei care scandau atunci: “Stalin și poporul rus, libertate ne-au adus!” și nu membrii partidelor “istorice”.

Aceștia din urmă s-au opus transformării României într-un satelit al Moscovei și unii au plătit cu viața această îndrăzneală. Se impune redactarea de urgență a unei scurte, dar corecte, istorii a perioadei 1944-1950 și difuzarea ei în tiraje de masă.

 

7. Timișoara a pornit Revoluția împotriva întregului regim comunist și întregii sale nomenclaturi și nicidecum pentru a servi ca prilej de ascensiune politică a unui grup de dizidenți anticeaușiști din interiorul PCR-ului. Prezența acestora în fruntea țării face moartea eroilor din Timișoara zadarnică.

I-am fi acceptat poate în urma cu zece ani, dacă la Congresul al XII-lea al partidului s-ar fi alăturat lui Constantin Pârvulescu și ar fi răsturnat clanul dictatorial. Dar n-au făcut-o, deși aveau și prilejul, și funcții importante, care le acordau prerogative. Dimpotrivă, unii chiar au ascultat de ordinul dictatorului de a-l huli pe dizident. Lașitatea lor din 1979 ne-a costat încă zece ani de dictatura, cei mai grei din toata perioada, plus un genocid dureros.

 

8. Ca o consecință a punctului anterior, propunem ca legea electorală să interzică pentru primele trei legislaturi consecutive dreptul la candidatură, pe orice listă, al foștilor activiști comuniști și al foștilor ofițeri de Securitate. Prezența lor în viața politică a țării este principala sursă a tensiunilor și suspiciunilor care frământă astăzi societatea românească.

Până la sta­bilizarea situației și reconcilierea națională, absența lor din viața publică este absolut necesa­ră. Cerem, de asemenea, ca în legea electorală să se treacă un paragraf special care să in­terzică foștilor activiști comuniști, candidatura la funcția de președinte al țării. Președintele României trebuie să fie unul dintre simbolurile despărțirii noastre de comunism.

A fi fost membru de partid nu este o vină. Știm cu toții în ce măsură era condiționată viața individului, de la realizarea profesională până la primirea unei locuințe, de carnetul roșu și ce consecințe grave atrăgea predarea lui. Activiștii au fost însă acei oameni care și-au abandonat profesiile pentru a sluji partidul comunist și a beneficia de privilegiile deosebite oferite de acesta.

Un om care a făcut o asemenea alegere nu prezintă garanțiile morale pe care trebuie să le ofere un Președinte. Propunem reducerea prerogativelor acestei funcții, după modelul multor țări civilizate ale lumii. Astfel, pentru demnitatea de Președinte al României ar putea candida și personalități marcante ale vieții culturale și științifice, fără o experiență politică deosebită.

Tot în acest context, propunem ca prima legislatură să fie de numai doi ani, timp necesar întăririi instituțiilor democratice și clarificării poziției ideologice a fiecăruia dintre multele partide apărute. De-abia atunci am putea face o alegere în cunoștința de cauză, cu cărțile pe față.

 

9. Timișoara nu a făcut revoluție pentru salarii mai mari sau pentru avantaje materiale. Pentru acestea era suficientă o grevă. Suntem toți nemulțumiți de sistemul de salarizare, există și în Timișoara categorii de muncitori care lucrează în condiții extrem de grele și sunt prost plătiți (vezi, de pildă, cazul celor ce muncesc în turnătorii sau în industria detergenților), și, totuși, nici un colectiv nu a făcut grevă pentru mărirea lefurilor și nu și-a trimis delegați să trateze cu guvernul revendicări materiale exclusive.
Majoritatea timișorenilor știu ceea ce toți economiștii se străduie în aceste zile să aducă țării la cunoștință: mărirea în acest moment a salariilor ar declanșa automat inflația, așa cum s-a întâmplat în unele state est europene. Iar inflația odată pornită, sunt necesari ani de eforturi pentru a o stopa.

Numai creșterea producției, deci a cantității de marfă aflată pe piața va permite, în paralel, creșterea generală a nivelului de salarizare. În plus, pentru bugetul sărac al României, prioritare trebuie să fie acum cheltuielile destinate restabilizării unui nivel minim de civilizație. Se impun, de pilda, investiții urgente în domeniul asistenței medicale și salubrității.

 

10. Deși milităm pentru reeuropenizarea României, nu dorim copierea sistemelor capitaliste occidentale, care își au neajunsurile și inechitățile lor. Suntem însă categoric în favoarea ideii de inițiativă particulară. Fundamentul economic al totalitarismului a fost atotputernicia proprietății de stat. Nu vom avea niciodată pluralism politic fără pluralism economic. S-au găsit însă și voci care, în spirit comunist, să asimileze inițiativa privată cu “exploatarea” și pericolul catastrofei de a apare oameni bogați.

Se speculează în acest sens invidia leneșului și teama de muncă a fostului privilegiat din întreprinderile comuniste. Dovada ca timișorenii nu se tem de privatizare este faptul că mai multe întreprinderi și-au anunțat deja intenția de a se transforma în Societăți anonime pe acțiuni. Pentru ca aceste acțiuni să fie totuși cumpărate pe bani curați, ar trebui înființate în fiecare oraș comisii de inventariere a averilor foștilor privilegiați ai puterii, corupției și penuriei. De asemenea, acțiunile unei întreprinderi se cuvin oferite spre cumpărare în primul rând lucrătorilor ei.

Considerăm constructivă ideea, mai radicală, a privatizării prin împroprietărirea tuturor lucrătorilor unei întreprinderi cu un număr egal de acțiuni, statul urmând să păstreze numai acel procent de fonduri care să-i asigure controlul activității. În felul acesta, s-ar oferi tuturor lucrătorilor șanse egale de prosperitate. Dacă cei leneși și-ar pierde șansa, nu s-ar putea totuși plânge de discriminare.

 

11. Timișoara este hotărâtă să ia în serios și să se folosească de principiul descentralizării economice și administrative. S-a și propus experimentarea în județul Timiș a unui model de economie de piață, pornind de la capacitățile sale puternice și de la competența specialiști­lor de care dispune.

Pentru atragerea mai ușoară și mai rapidă a capitalului străin, îndeosebi sub forma de tehnologie și materii prime speciale, și pentru crearea de societăți mixte, cerem și pe această cale înființarea la Timișoara a unei filiale a Băncii de Comerț Exterior.
O parte din câștigurile în valută ale părții române din aceste societăți mixte va intra în salariile muncitorilor, într-un procent ce va fi negociat, de la caz la caz, cu liderii sindicali. Plata unei părți din salariu în valuta va asigura o buna cointeresare materială a muncitorilor. În plus, pașapoartele nu vor mai fi carnete bune doar de ținut în sertar. O altă consecință pozitivă ar fi scăderea cursului valutar la bursa liberă, ceea ce ar atrage după sine creșterea imediată a nivelului de trai.

 

12. După căderea dictaturii au fost invitați în țară toți românii plecați în exil, pentru a pune umărul la reconstrucția României. Unii s-au întors, alții și-au anunțat intenția de o face. Din păcate, instigați de forțe obscure, s-au găsit și oameni care să hulească pe exilații reîntorși, să-i califice trădători, să-i întrebe tendențios ce au mâncat în ultimii zece ani. Este o atitudine care nu ne face cinste.

În disperarea care ne-a stăpânit în ultimii patruzeci de ani, poate că nu a fost român căruia să nu-i fie trecut prin minte, măcar o dată, să scape de mizerie luând calea exilului. Mulți dintre românii aflați astăzi departe de țară au plecat după persecuții politice și chiar după ani grei de închisoare. Ar fi rușinos din partea noastră să-i hulim și noi cu vorbele activiștilor comuniști de odinioară.

Exilul românesc înseamnă sute de profesori eminenți care predau la cele mai mari universități din lume, mii de specialiști prețuiți la cele mai puternice firme occidentale, zeci de mii de muncitori calificați în tehnologiile cele mai avansate.
Să fim mândri de ei și să transformam răul în bine, făcând din trista și dureroasa diaspora românească o forță înnoitoare pentru România. Timișoara îi așteaptă cu dragoste pe toți exilații români. Sunt compatrioții noștri și, azi mai mult ca niciodată, avem nevoie de competenta lor, de europenismul gândirii lor și chiar de sprijinul lor material. De asemenea, cultura româna va fi întreagă numai după ce se reintegrează în ea cultura din exil.

 

13. Nu suntem de acord cu stabilirea zilei de 22 decembrie ca zi națională a României. În felul acesta se eternizează persoana dictatorului, de fiecare dată sărbătorindu-se un număr de ani de la căderea lui. În majoritatea țărilor care și-au legat ziua națională de o revoluție, ziua aleasă este cea a declanșării revoluționare, fiind astfel glorificat curajul poporului român de a se ridica la luptă.

Un singur exemplu: ziua națională a Franței este 14 iulie, ziua când, în 1789, a început Marea Revoluție franceză prin dărâmarea Bastiliei. În consecință, cerem instituirea zilei de 16 decembrie ca zi națională a României. Astfel, copiii, nepoții și strănepoții noștri vor celebra curajul poporului de a înfrunta opresiunea, și nu căderea unui tiran nemernic. Cu excepția ziarului România Liberă, presa, radioul și televiziunea din București.

Evenimentele comentate ca revoluționare sunt numai cele din 21-22 decembrie. Ne închinăm cu pietate în fața eroilor bucureșteni, ca și în fața eroilor din Lugoj, Sibiu, Brașov, Târgu Mureș, Cluj, Arad, Reșița și din toate celelalte orașe care au avut nevoie de martiri pentru a cuceri libertatea.

Ne doare și ne revolta însa politica centrală de minimalizare a Revoluției noastre, evident și prin efortul de diminuare a numărului morților. Noi am fost pe străzile Timișoarei în zilele Revoluției și știm că numărul lor este mai mare decât cel anunțat oficial. Îi asigurăm însă pe acei care astăzi tăinuiesc adevărul că nu vom înceta lupta până când nu vor fi aduși în fata instanței, în calitate de complici la genocid. Aceasta Proclamație s-a născut din necesitatea de aduce la cunoștința națiunii române ade­văratele idealuri ale Revoluției de la Timișoara.

A fost o revoluție făcută de popor și numai de el, fără amestecul activiștilor și securiștilor. A fost o revoluție autentică și nu o lovitură de stat. A fost categoric anticomunistă și nu doar anticeaușistă.

La Timisoara nu s-a murit pentru ca activiști comuniști din rândurile doi și trei să treacă în frunte și unul din participanții la genocid să fie numit de către aceștia ministru de interne.

Nu s-a murit pentru ca dezbinarea socială și națională, cultul personalității, cenzura mass-mediei, dezinformarea, amenințările telefonice și scrise și toate celelalte metode comuniste de constrângere să fie practicate în văzul lumii, în timp ce nouă ni se cere pasivitate în numele stabilității sociale.

Aceasta Proclamație se adresează în primul rând celor care au primit revoluția cadou și se miră de ce suntem nemulțumiți, de vreme ce dictatura a căzut, s-au abrogat o serie de legi proaste și a mai apărut și câte ceva în prăvălii. Acum știu de ce suntem nemulțumiți: nu acesta a fost idealul Revoluției de la Timisoara.

Noi, autorii acestei Proclamații, participanți la evenimentele dintre16 și 22 decembrie 1989, nu consideram Revoluția încheiată. O vom continua pașnic, dar ferm. După ce am înfruntat și am învins, fără ajutorul nimănui, unul dintre cele mai puternice sisteme represive din lume, nimeni și nimic nu ne mai poate intimida.

Timișoara 11 martie 1990

 

foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

 

După lansarea Proclamaţiei, au început să se strângă semnături pentru susţinerea ei. Dar în acelaşi timp apar şi primele reacţii ostile, în special cu privire la controversatul punct 8. Au loc primele negocieri cu conducerea PCUN cu privire la Proclamaţie. -
Consilierul prezidenţial Virgil Magureanu s – a întâlnit la 15 martie la Timişoara cu liderii societăţii „Timişoara” pentru a aranja o vizită a lui Ion Iliescu în oraşul de pe Bega, însă trebuie să renunţe din cauza tensiunii din oraş.

La 19 martie o delegaţie a societăţii „Timişoara” formată din George Şerban, Vasile Popovici, Daniel Vighi si Dorel Mihit se întâlnesc la Bucureşti cu Ion Iliescu pentru a discuta pe tema Proclamaţiei.

Tot atunci delegaţia obţine de la preşedintele TVR, Razvan Teodorescu, dreptul de a citi proclamaţia integral la Televiziunea Română, la oră de vârf, dar cu condiţia să nu facă nici un comentariu pe marginea textului. Înregistrarea textului citit de George Şerban va fi difuzată a doua zi la emisiunea Actualităţi.

În urma difuzării textului, au loc mai multe mitinguri de solidaritate şi de adeziune la Proclamaţie la Cluj, Lugoj, Bucuresti şi din nou la Timişoara, unde la 11 aprilie se ţine şi un miting de protest împotriva refuzului CPUN de a adopta punctul 8.

Acelaşi lucru îl fac şi bucureştenii la 22 aprilie, într-un miting de protest în faţa Televiziunii care se transformă într-un marş către Piata Universitatii . Din acest moment începe manifestaţia maraton a Pieţei Universităţii. Au loc primele ciocniri cu trupele USLA care au ordin să disperseze manifestanţii.

În ţară sprijinul pentru Proclamaţie devine tot mai mare. Acum au loc mitinguri de susţinere la Sibiu, Arad, Lugoj, Oradea, Cluj, Piatra Neamt.

La Paris se organizează o manifestare similară în faţa Ambasadei Române. Se organizează marşuri de popularizare prin ţară, se declară „zone libere de comunism” după modelul Timişoarei.

La 20 mai au loc primele alegeri din România post-comunistă, rezultat cu preluarea puterii de către FSN şi a preşedinţiei de către Ion Iliescu, ales cu 85% din voturi.

Noua putere nu reprezenta altceva decât eşaloanele 2 şi 3 ale nomenclaturii de partid şi securităţii, aflate, de data aceeta, sub oblăduirea Moscovei.

Proclamatia în întregul său (care gravitează în jurul celebrului Punct 8), este un strigăt disperat de revoltă împotriva noii puteri şi a tentativelor acesteia de a perpetua un sistem criminal.

Poate că multe paragrafe din Proclamaţie par astăzi naive. Altele, deplasate sau redundante. Dar în întregul său (care gravitează în jurul celebrului Punct 8), ea exprima opozitia ferma împotriva noii puteri şi a tentativelor acesteia de a perpetua un sistem criminal. “Proclamaţia de la Timişoara” este, mai presus de orice, un puternic manifest anticomunist. Legitimat tragic de sângele vărsat în Timişoara şi apoi în toată ţara în decembrie 1989.

În acele zile in care România a ajuns din nou scenă de luptă geostrategică,cand Moscova se zbatea să-şi recucerească vechea sferă de influenţă, Legea lustraţiei este respinsă (a câta oară?) în Parlament, sub bagheta unui fost colaborator al Securităţii;.

Tot in acele zile, stângismul maoist a revenit “la modă” în Occident, mai agresiv şi mai periculos decât în anii ’60.
Bizar, dar Comisia de la Veneţia considera că interzicerea simbolurilor comuniste este o încălcare a Drepturilor Omului, transformând astfel Proclamația într-un document subversiv…

articol preluat de pe: cersipamantromanesc.wordpress.com