Articole

Revoluția Trandafirilor (3 – 23 noiembrie 2003)

Revoluția Trandafirilor (3 – 23 noiembrie 2003) – Demonstrators spending the night in front of the Georgian Parliament in Tbilisi

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Revoluția Trandafirilor a fost o schimbare a puterii politice în Georgia în noiembrie 2003, care a avut loc după proteste în masă ca urmare a alegerilor parlamentare contestate. Ulterior, președintele Eduard Șevardnadze a fost forțat să demisioneze la data de 23 noiembrie 2003.

 

Context

Influența președintelui Eduard Șevardnadze, care deținea funcția din 26 noiembrie 1995, a început să scadă odată cu slăbirea formațiunii loiale lui, partidul de guvernământ, Uniunea Cetățenilor din Georgia (UCG). Odată cu anul 2000, acuzele de corupție îndreptate spre aparatul de stat au dus la plecarea din partid, inițial, a oamenilor de afaceri, care, în același an, au format Partidul „Drepturi Noi”. La scurt timp, alți politicieni s-au alăturat noului partid sau au înființat alte formațiuni politice. Însuși Eduard Șevardnadze a demisionat din fruntea UCG, în septembrie 2001. În aceeași lună, Miheil Saakașvili, ministru al Justiției, a părăsit UCG pentru a forma, o lună mai târziu, Mișcarea Națională Unită.

Drept urmare, Uniunea loială președintelui Eduard Șevardnadze suferă un eșec usturător la alegerile locale din 2002, determinându-l pe acesta să încerce o revigorare a formațiunii. În ciuda relansării UCG, cota popularității șefului statului ajunsese la doar cca. 5% din preferințele electoratului.

În paralel, încrederea georgienilor în UCG și în președintele Georgiei a fost erodată de postul privat de televiziune Rustavi 2, care a difuzat constant materiale critice la adresa conducerii de la Tbilisi. Printre altele, Rustavi 2 a promovat documentarul „Bringing Down a Dictator” (Doborând un dictator), al lui Steve York, despre răsturnarea pașnică de la putere a fostului lider sârb Slobodan Milosevici.

Eduard Șevardnadze (n. 25 ianuarie 1928 - 7 iulie 2014) a fost un politician și diplomat georgian. Șevardnadze a servit ca Prim Secretar al Partidului Comunist Georgian (de facto liderul Georgiei Sovietice) între 1972 și 1985, și apoi, ministru de externe al Uniunii Sovietice între 1985 și 1991, în perioada când la conducerea acesteia se afla Mihail Gorbaciov. După destrămarea Uniunii Sovietice, între anii 1992 și 2003 Șevardnadze a ocupat funcția de președinte al Georgiei, conducând țara în mod autoritar, și venind la putere prin înlăturarea forțată a președintelui democratic ales, Zviad Gamsahurdia. În perioada președinției sale Georgia a pierdut controlul asupra regiunilor Abhazia, Osetia de Sud și a slăbit autoritatea puterii centrale în Adjaria. El a fost forțat să se retragă în 2003, ca urmare a sângeroasei Revoluții a Trandafirilor - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Eduard Șevardnadze (n. 25 ianuarie 1928 – 7 iulie 2014) a fost un politician și diplomat georgian. Șevardnadze a servit ca Prim Secretar al Partidului Comunist Georgian (de facto liderul Georgiei Sovietice) între 1972 și 1985, și apoi, ministru de externe al Uniunii Sovietice între 1985 și 1991, în perioada când la conducerea acesteia se afla Mihail Gorbaciov. După destrămarea Uniunii Sovietice, între anii 1992 și 2003 Șevardnadze a ocupat funcția de președinte al Georgiei, conducând țara în mod autoritar, și venind la putere prin înlăturarea forțată a președintelui democratic ales, Zviad Gamsahurdia. În perioada președinției sale Georgia a pierdut controlul asupra regiunilor Abhazia, Osetia de Sud și a slăbit autoritatea puterii centrale în Adjaria. El a fost forțat să se retragă în 2003, ca urmare a sângeroasei Revoluții a Trandafirilor - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

Alegerile parlamentare din 2 noiembrie 2003

La 2 noiembrie 2003, au avut loc noile alegeri legislative. Conform Comisiei Electorale Georgiene, scrutinul ar fi fost câștigat de o coaliție susținătoare a președintelui în funcție, numită „Pentru o Nouă Georgie”, cu 21,3%. Mișcarea Națională Unită, formațiunea liderului opoziției Miheil Saakașvili, s-ar fi clasat de abia pe a treia poziție, cu 18,1% din preferințele electoratului.

Scrutinul a fost însă descris de către cei peste 450 de observatori din 43 de țări din partea Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE) ca nereușind să îndeplinească standardele democratice internaționale, fiind în esență, lipsit de credibilitate[1]. Saakașvili a proclamat victoria formațiunii sale, pretențiile sale fiind susținute de exit-poll-urile companiei americane Global Strategy. Printre neregulile semnalate, a fost aceea că numele lui Miheil Saakașvili nici nu s-a regăsit pe listele de votanți.

Miheil Saakaşvili (n. 21 decembrie 1967, Tbilisi) este un politician georgiano-ucrainean,care fost preşedinte al Georgiei de la 25 ianuarie 2004 până la 17 noiembrie 2013. În prezent este guvernator al regiunii Odesa din Ucraina - (Georgian President Mikheil Saakashvili in Tbilisi, March 22, 2008) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Miheil Saakaşvili (n. 21 decembrie 1967, Tbilisi) este un politician georgiano-ucrainean,care fost preşedinte al Georgiei de la 25 ianuarie 2004 până la 17 noiembrie 2013. În prezent este guvernator al regiunii Odesa din Ucraina – (Georgian President Mikheil Saakashvili in Tbilisi, March 22, 2008) - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

Începutul protestelor

Mișcarea Națională Unită, alături de Partidul „Drepturi Noi” și alți membri ai Opoziției au îndemnat populația să protesteze pașnic împotriva guvernului fidel lui Șevardnadze și să practice nesupunerea civică, fără acte de violență. Scopul urmărit era demisia președintelui, în paralel cu organizarea de noi alegeri. La jumătatea lunii noiembrie 2003, au început să aibă loc demonstrații anti-guvernamentale masive pe străzile din Tbilisi, manifestările răspândindu-se rapid în aproape toate orașele importante ale Georgiei. Liderii din stradă ai revoluției au fost organizația de tineret „Kmara” (Destul!) și câteva organizații neguvernamentale, printre care Liberty Institute.

Revolta a atins apogeul la 22 noiembrie, când președintele în funcție a intenționat să deschidă noua sesiune a parlamentului. Lideri ai partidelor de opoziție, printre care și Saakașvili, au întrerupt discursul lui Șevardnadze, făcându-și apariția cu trandafiri în mâini, de unde și denumirea de „Revoluție a Trandafirilor”. Acesta s-a retras, flancat de garda sa de corp, ulterior declarând stare de urgență și intenționând să mobilizeze gărzi militare în jurul reședinței sale. Armata a refuzat să susțină noul guvern. Lipsit de alternative, la 23 noiembrie 2003, Șevardnadze s-a întâlnit cu liderii opoziției, la sfârșitul discuțiilor el anunțându-și demisia. Anunțul a creat o stare de euforie în Tbilisi, peste 10.000 de oameni ieșind pe străzi pentru a sărbători.

Revoluția Trandafirilor (3 - 23 noiembrie 2003) a fost o schimbare a puterii politice în Georgia în noiembrie 2003, care a avut loc după proteste în masă ca urmare a alegerilor parlamentare contestate. Ulterior, președintele Eduard Șevardnadze a fost forțat să demisioneze la data de 23 noiembrie 2003 (Proteste lângă sediul Parlamentului, în ziua demisiei lui Șevardnadze) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Revoluția Trandafirilor (3 – 23 noiembrie 2003) – Proteste lângă sediul Parlamentului, în ziua demisiei lui Șevardnadze – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Consecințe

La scurt timp, Curtea Supremă a Georgiei a invalidat rezultatele scrutinului din 2 noiembrie. La 4 ianuarie 2004 au fost organizate alegeri prezidențiale, câștigate cu peste 96% din voturi de Miheil Saakașvili, care la învestirea sa în funcție, la 25 ianuarie, avea să devină cel mai tânăr șef de stat din Europa. La 28 martie 2004, alegerile parlamentare au fost câștigate, cu o largă majoritate, de partidele susținătoare ale noului președinte.

Saakashvili's inauguration as President of Georgia - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Saakashvili’s inauguration as President of Georgia – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi mai mult despre Revoluția Trandafirilor (3 – 23 noiembrie 2003) si pe en.wikipedia.org

Bătălia de la Rignano (30 octombrie 1137)

Bătălia de la Rignano (30 octombrie 1137) – Hartă indicând locația bătăliei

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Bătălia de la Rignano a constituit cea de a doua mare înfrângere suferită în cariera sa de regele Roger al II-lea al Siciliei și, ca și prima, Bătălia de la Nocera, ea s-a datorat aceluiași oponent: Rainulf al II-lea de Alife.

Roger al II-lea (n. 22 decembrie 1095, Mileto – d. 26 februarie 1154) a fost un normand din dinastia Hauteville, devenit rege al Siciliei - Roger II coronado por Cristo (Mosaico de la Iglesia de la Martorana; la inscripción reza Rogerios rex en letras griegas) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Roger al II-lea (n. 22 decembrie 1095, Mileto – d. 26 februarie 1154) a fost un normand din dinastia Hauteville, devenit rege al Siciliei – Roger II coronado por Cristo (Mosaico de la Iglesia de la Martorana; la inscripción reza Rogerios rex en letras griegas) - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Prima diferență față de confruntarea de la Nocera constă în poziția avută de adversarul regelui Roger al II-lea. La Nocera, în 24 iulie 1132, Rainulf, aliat cu principele Robert al II-lea de Capua și cu ducele Sergiu al VII-lea de Neapole, era nu mai mult decât un simplu rebel, care se opunea regelui Siciliei. În 30 octombrie 1137, Rainulf tocmai fusese numit duce de Apulia, și beneficia de sprijinul unui contingent de 800 de trupe germane împrumutate de la împăratul Lothar al III-lea, iar adversar al său era, alături de regele Roger, fostul său aliat Sergiu de Neapole.

În 1134, Roger îl numise pe cel mai mare fiu legitim al său, Roger, ca duce de Apulia. Numirea lui Rainulf ca duce în 1137 de către împărat și de papa Inocențiu al II-lea intra în directă contradicție atât cu regele Roger, cât și cu tânărul duce Roger al III-lea. Rainulf ridicase o armată de 800 de cavaleri pe cont propriu, pentru a completa forțele trimise din Germania, precum și o infanterie pe măsură. El nu își dorea cu adevărat confruntarea militară, însă Roger și fiul său, alături de proaspăt supusul Sergiu al VII-lea, au pornit în marș împotriva sa. Regele Roger a hotărât să atace la Rignano, supranumit Balcone delle Puglie, unde Monte Gargano coboară abrupt către câmpia Apuliei.

Bătălia a început prin atacurile succesive ale tânărului Roger. El a împins înapoi armata lui Rainulf de-a lungul drumului către Siponto. Regele a fost atras și el în aceste confruntări, însă șarja sa a fost respinsă, din motive necunoscute. El a dat înapoi și curând armata regală s-a retras cu totul. Cu toate că cei doi Rogeri au supraviețuit în a ajunge la Salerno, Sergiu a căzut în luptă, iar pretenția lui Rainulf asupra ducatului de Apulia era apărată.

Ca și confruntarea de la Nocera, bătălia de la Rignano nu a avut efect de durată, dat fiind că orașele din Campania nu s-au răsculat împotriva regelui, așa cum Rainulf s-ar fi așteptat, însă poziția lui Ranulf în Apulia a rămas în deplină stabilitate până când, doi ani mai târziu, s-a stins din viață.

Oarecum curios pentru o înfrîngere, bătălia de la Rignano a avut un efect pozitiv asupra lui Roger al II-lea: dat fiind că ducele Sergiu al VII-lea a murit fără a avea urmași, iar aristocrația napolitană nu a putut ajunge la un acord asupra persoanei care să succeadă în Napoli, Roger și-a putut stabili controlul direct asupra ducatului, numindu-l pe fiul său, Alfons ca nou duce.

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi despre Bătălia de la Rignano si pe en.wikipedia.org

Bătălia de la Podul Milvius (28 octombrie 312)

Bătălia de la Podul Milvius (28 octombrie 312) – Battle at the Milvian Bridge, Audran after Le Brun

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articole preluate de pe cersipamantromanesc.wordpress.com; ro.wikipedia.org

 

Bătălia de la Podul Milvius (Podul Șoimului) (azi Ponte Milvio, Roma) a avut loc între împărații romani Constantin I și Maxentius, la 28 octombrie 312. Constantin a câștigat bătălia și a pus capăt Tetrarhiei și a devenit conducătorul unic al Imperiului Roman. Maxentius s-a înecat în Tibru în timpul bătăliei.

Gaius Flavius Valerius Aurelius Constantinus (n. 27 februarie 274 e.n., Niș, Serbia – d. 23 mai 337 e.n., Nicomedia, Turcia), cunoscut sub numele Constantin cel Mare sau Constantin I, a fost Împărat Roman între 306 și 337. Din 324 el a condus ca împărat unic. Numele sale de referință sunt: Imperator Caesar Flauius Valerius Aurelius Constantinus Pius Felix Inuictus Augustus, Germanicus Maximus, Sarmaticus Maximus, Gothicus Maximus, Medicus Maximus, Britannicus Maximus, Arabicus Maximus, Adiabenicus Maximus, Persicus Maximus, Armeniacus Maximus, Carpicus Maximus. Este considerat în ortodoxie ca având statut echivalent apostolilor sau „întocmai cu apostolii” - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Gaius Flavius Valerius Aurelius Constantinus (n. 27 februarie 274 e.n., Niș, Serbia – d. 23 mai 337 e.n., Nicomedia, Turcia), cunoscut sub numele Constantin cel Mare sau Constantin I, a fost Împărat Roman între 306 și 337. Din 324 el a condus ca împărat unic. Numele sale de referință sunt: Imperator Caesar Flauius Valerius Aurelius Constantinus Pius Felix Inuictus Augustus, Germanicus Maximus, Sarmaticus Maximus, Gothicus Maximus, Medicus Maximus, Britannicus Maximus, Arabicus Maximus, Adiabenicus Maximus, Persicus Maximus, Armeniacus Maximus, Carpicus Maximus. Este considerat în ortodoxie ca având statut echivalent apostolilor sau „întocmai cu apostolii” - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Marcus Aurelius Valerius Maxentius (c. 278-28 octombrie 312) a fost împărat roman din 306 până în 312. A fost fiul împăratului Maximian și ginerele lui Galerius, de asemenea împărat. Maxentius s-a înecat în Tibru în Bătălia de la Podul Milvian - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Marcus Aurelius Valerius Maxentius (c. 278-28 octombrie 312) a fost împărat roman din 306 până în 312. A fost fiul împăratului Maximian și ginerele lui Galerius, de asemenea împărat. Maxentius s-a înecat în Tibru în Bătălia de la Podul Milvian – cititi mai mule pe en.wikipedia.org – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Semnul ceresc

Scriitorul creștin Lactantius (cca. 240 – cca. 320) povestește că în ajunul bătăliei Constantin cel Mare a avut un vis în care i s-a spus ca înainte de a porni la luptă să înscrie pe scuturile soldaților semnul ceresc al lui Dumnezeu – caeleste signum dei. Probabil monograma chi-rha (litera X traversată de litera P). Dar Eusebius din Cezareea în lucrarea sa „Viața lui Constantin” – „Vita Constantini” povestește despre apariția pe cer la miezul zilei, deasupra soarelui, a unei cruci luminoase împreună cu inscripția In hoc signo vinces („Sub acest semn vei învinge”). Crucea i-ar fi apărut lui Constantin, dar și armatei sale, pe când erau în Galia în drum spre Peninsula Italică. Noaptea i s-ar fi arătat Christos care i-ar fi poruncit să facă un steag cu semnul pe care-l văzuse ziua pe cer, cerându-i să-l pună pe steagurile soldaţilor, spre a-i servi drept semn protector în lupte. Evenimentul relatat în cele două lucrări, constituie actul prin care s-a explicat convertirea lui Constantin cel Mare la creştinism.

Bătălia de la Podul Milvius (28 octombrie, 312) - Homilies of Grégory de Nazianzus "Dream of Constantine" I and Battle of the Milvian Bridge - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Bătălia de la Podul Milvius (28 octombrie, 312) – Homilies of Grégory de Nazianzus “Dream of Constantine” I and Battle of the Milvian Bridge – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Constantin I a adoptat ca deviza această frază din greacă, “εν τούτῳ νίκα”, după viziunea pe care a avut-o înainte de Bătălia de la Podul Milvian împotriva lui Maxentius. La ziuă, a confecționat un steag după modelul arătat în vis, cu monograma creștină, steag numit labarum. Victoria a fost câștigată, spune istoricul Lactanțiu, cu ajutorul lui Dumnezeu, deoarece Constantin nu avea decât 20.000 de soldați, iar Maxentiu 150.000 . Constantin a povestit mai târziu lui Eusebiu din Cezareea, cu jurământ, că semnele care i s-au arătat l-au incredințat de puterea lui Hristos.. Constantin dupa ce a câştigat bătălia, a pus capăt Tetrarhiei şi a devenit conducătorul unic al Imperiului Roman.

Bătălia de la Podul Milvius (28 octombrie 312) Pictură de Giulio Romano. Presupusele armate cereşti implicate sunt prezentate ca nişte îngeri cu aripi- foto preluat de pe: ro.wikipedia.org

Bătălia de la Podul Milvius (28 octombrie 312) Pictură de Giulio Romano. Presupusele armate cereşti implicate sunt prezentate ca nişte îngeri cu aripi- foto preluat de pe: ro.wikipedia.org

Bătălia de la Podul Milvius (28 octombrie, 312) -  pictura de Pieter Lastman - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Bătălia de la Podul Milvius (28 octombrie, 312) – pictura de Pieter Lastman – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

articole preluate de pe: cersipamantromanesc.wordpress.com; ro.wikipedia.org
cititi despre Bătălia de la Podul Milvius (28 octombrie, 312) si pe en.wikipedia.org

Bătălia de la Filippi (3 octombrie și 23 octombrie 42 î.Hr.)

Bătălia de la Filippi (3 octombrie și 23 octombrie 42 î.Hr.) – Mişcările trupelor

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Bătălia de la Filippi a avut loc în 2 etape, pe 3 octombrie și apoi pe 23 octombrie 42 î.Hr.. Filippi era un oraș antic din Tracia, mai târziu colonie romană în provincia Macedonia, la 120 km nord-est de Salonic (Grecia), în apropiere de actualul oraș Kavala.

Bătălia de la Filippi - Parte a Războaielor civile romane (3 octombrie și 23 octombrie 42 î.Hr.) -  foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Bătălia de la Filippi – Parte a Războaielor civile romane (3 octombrie și 23 octombrie 42 î.Hr.) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Preludiu

După asasinarea lui Cezar, Brutus și Cassius (cei doi conspiratori principali cunoscuți și sub numele de Liberatores), au părăsit Italia și au luat sub control toate provinciile din est (din Grecia și Macedonia până în Siria) și regatele aliate din răsărit. La Roma cei trei lideri principali (Antoniu, Octavian și Lepidus), care controlau aproape toată armata romană din vest, au strivit opoziția Senatului și, în noiembrie 43 î.Hr., au format al doilea Triumvirat. Una din primele lor sarcini a fost să distrugă forțele „eliberatorilor”, nu numai pentru a obține controlul total al lumii romane, dar și pentru a răzbuna asasinarea lui Cezar.

Moartea lui Cezar de Karl von Piloty - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Moartea lui Cezar de Karl von Piloty – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Prima bătălie de la Filippi

Bătălia a constat în două angajamente pe câmpia din vestul orașului antic Filippi. Prima confruntare a avut loc în prima săptămână a lunii octombrie; Brutus se confruntă cu Octavian, în timp ce forțele lui Marc Antoniu au fost împotriva celor ale lui Cassius. Antoniu a încercat să-i atragă în luptă, dar „Liberatorii” ezitau să-și părăsească pozițiile defensive puternice. A încercat o manevră de încercuire, făcând un drum pietruit de la est, prin mlaștina situată la sud de Cassius. Cassius credea că mlaștina era impenetrabilă. Și-a trimis o parte a armatei la sud în mlaștină pentru a construi un bastion încrucișat ca să obstrucționeze flancul drept al lui Antoniu și să îl împiedice să încercuiască dealul.

Prima bătălie de la Filippi (3 octombrie 42 î.Hr.) - Parte a Războaielor civile romane - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Prima bătălie de la Filippi (3 octombrie 42 î.Hr.) – Parte a Războaielor civile romane – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

La nord, armata lui Octavian îl provocă pe Brutus să se lupte. Armata lui Brutus s-a năpustit către cea a lui Octavian, fără să primească ordin de atac. Acțiunea a avut succes, fiind spontană. Soldații lui Octavian au fugit în dezordine și au fost urmăriți până în tabăra lor, pe care oamenii lui Brutus au cucerit-o. Soldații lui Brutus au distrus baldachinul lui Octavian, dar pe el nu l-au găsit. Octavian, cu câțiva soldați rămași în viața, a reușit să se ascundă într-o mlaștină.

În partea de sud a câmpului de luptă, Antoniu a luat cu asalt fortificațiile lui Cassius și i-a cucerit cu ușurință tabăra. Cassius a pierdut 9000 de oameni. Octavian pierduse de 2 ori mai mulți. Câmpul bătăliei, fiind imens și acoperit de nori de praf, Cassius nu și-a dat seama ce se întâmplase în tabăra lui Octavian. A crezut că suferise o înfrângere zdrobitoare. Și-a eliberat sclavul, pe nume Pindarus și i-a poruncit să îl omoare cu sabia sa. Brutus, triumfător, a plâns lângă cadavrul prietenului său. L-a descris ca fiind “ultimul dintre romani”. Nu avea aceeași experiență și nu putea să câștige respectul soldaților așa cum o făcea Cassius. Toți soldații săi erau demoralizați.

Prima bătălie a fost în esență o remiză, dar s-a soldat cu sinuciderea lui Cassius.

 

A doua bătălie

O a doua întâlnire a avut loc la 23 octombrie.

Armata lui Brutus a coborât spre mlaștină. Bătălia a fost sângeroasă, rânduri masive de soldați, față în față, măcelărindu-se cu săbiile. Masacrul a fost îngrozitor. Brutus și armata sa au fost respinși, fiind urmăriți și împrăștiați de trupele lui Antoniu. Octavian și trupele sale au ajuns în tabăra lui Brutus, blocându-i retragerea.

A doua bătălie de la Filippi  (23 octombrie 42 î.Hr.)- Parte a Războaielor civile romane - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

A doua bătălie de la Filippi (23 octombrie 42 î.Hr.)- Parte a Războaielor civile romane – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Brutus și cu ultimele sale patru legiuni s-au refugiat printre dealurile din apropiere. Temându-se să nu fie prins, s-a sinucis, ultimele sale cuvinte fiind: „O, sărmană virtute, ai fost numai un nume, și totuși m-am închinat ție de parc-ai fi fost adevărată, dar se pare că nu erai decât sclava norocului.”

S-au mai sinucis și cei care erau de partea sa: fiul lui Cato cel Tânăr, Marcus Porcius Cato și tatăl Liviei (viitoarea soție a lui Octavian Augustus), Marcus Livius Drussus Claudianus (străbun al marilor împărați Tiberius, Nero, Caligula și Claudius) și alții.

 

Urmări

Plutarh informează că Marc Antoniu când a văzut trupul neînsuflețit al lui Brutus, l-a plâns și l-a acoperit cu o mantie purpurie, în semn de respect, deoarece fuseseră buni prieteni. El și-a amintit că Brutus a stipulat că o condiție pentru participarea sa la complotul de asasinare a lui Cezar era ca viața lui Antoniu să fie cruțată. A cerut ca Brutus să primească funeralii demne de un general, iar cenușa lui să-i trimită mamei sale. Înainte de incinerare, Octavian a cerut să fie tăiat capul cadavrului și să fie trimis la Roma.

Bătălia de la Filippi - (3 octombrie, 23 octombrie 42 î.Hr.) - Parte a Războaielor civile romane - Brutus and his companions after the Battle of Philippi - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Bătălia de la Filippi – (3 octombrie, 23 octombrie 42 î.Hr.) – Parte a Războaielor civile romane – Brutus and his companions after the Battle of Philippi – foto preluat de pe en.wikipedia.org

După bătălie, a fost făcut un nou aranjament între membrii celui de-Al doilea Triumvirat: în timp ce Octavian s-a întors la Roma, Antoniu a continuat să guverneze estul imperiului. Lepidus continua să guverneze Hispania și provincia Africa. Dușmanii triumviratului au fost declarați proscriși, Cicero fiind ucis la 7 decembrie 43 î.Hr.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi despre Bătălia de la Filippi si pe en.wikipedia.org

Abolirea sclaviei în Statele Unite ale Americii (19 iunie 1862); Proclamația de emancipare (22 septembrie 1862; 1 ianuarie 1863)

Sclavi pe o plantație de cartofi

foto si articole preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Războiul Civil American

Bătălia de pe Chickamauga (litografie de Kurz și Allison, 1890) - foto; ro.wikipedia.org

Bătălia de pe Chickamauga (litografie de Kurz și Allison, 1890) – foto; ro.wikipedia.org

Războiul Civil American, deseori denumit Războiul de secesiune (în engleză War of Secession), Războiul dintre state (în engleză War Between the States), sau Războiul dintre Nord și Sud a fost un conflict politic și militar de patru ani (1861–1865) dintre Uniunea sau Statele din Nord ale Statelor Unite ale Americii (care și-a păstrat neschimbată denumirea sa oficială adoptată cu ocazia scrierii Constituției SUA, Statele Unite ale Americii) și Statele din Sud ale acesteia, și anume șapte, mai apoi unsprezece state, care au părăsit pe rând Uniunea în 1860–1861, alcătuind entitatea statală federală denumită Statele Confederate ale Americii (în engleză Confederate States of America).

În timpul alegerilor prezidențiale din anul 1860, Partidul Republican, în frunte cu Abraham Lincoln, a purtat o campanie politică împotriva expansiunii sclaviei în afara statelor în care aceasta exista deja. Victoria republicană în alegeri a avut ca rezultat declarația de secesiune din partea a șapte state din Sud, chiar înainte de învestitura lui Lincoln, care a avut loc la 4 martie 1861. Atât administrația aflată la finalul mandatului, cea a președintelui James Buchanan, cât și cea nouă, a președintelui ales, Abraham Lincoln, au respins secesiunea, privind-o ca pe un act de rebeliune.

Ostilitățile au început la 12 aprilie 1861, când forțele confederate au atacat postul militar federal de la Fort Sumter, din Carolina de Sud. Lincoln a răspuns chemând o armată de voluntari din fiecare stat și ordonând mobilizarea generală, ceea ce a condus la declararea secesiunii a încă patru state sclavagiste din Sud. Ambele părți și-au constituit armate de război, iar Uniunea a preluat controlul statelor de graniță încă din prima perioadă a războiului și a efectuat o severă și eficientă blocadă navală de-a lungul întregului conflict.

În septembrie 1862, Proclamația de emancipare a lui Lincoln a transformat desființarea sclaviei din Sud într-un scop al războiului și i-a determinat pe britanici să nu intervină. Comandantul confederat Robert E. Lee a repurtat câteva victorii pe frontul estic, dar în 1863 înaintarea sa spre nord a fost oprită la Gettysburg, iar pe frontul vestic Uniunea a preluat controlul râului Mississippi după Bătălia de la Vicksburg, separând Confederația în două. Avantajele materiale și numerice ale Nordului s-au concretizat în 1864 când Ulysses S. Grant a măcinat armata lui Lee în mai multe bătălii de uzură, iar generalul unionist William Sherman a ocupat orașul Atlanta, capitala statului Georgia, pentru ca apoi să se deplaseze spre Oceanul Atlantic. Rezistența Confederației s-a prăbușit după ce Lee s-a predat lui Grant la Appomattox pe 9 aprilie 1865.

Războiul, care este conflagrația cu cele mai multe victime din istoria Statelor Unite, s-a soldat cu moartea a peste 620.000 de soldați, a unui număr de peste 325.000 de combatanți dați dispăruți și al unui număr nedeterminat de civili, a pus capăt sclaviei în Statele Unite, a restaurat Uniunea și a întărit rolul guvernului federal în cadrul acesteia. Aspectele sociale, politice, economice și rasiale ale războiului au marcat perioada de reconstrucție care a durat până în 1877 și au continuat să se manifeste și de-a lungul secolului al XX-lea.

Reynolds's Political Map of the United States 1856.jpg
Statele Unite la 1856, cu puțin timp înaintea izbucnirii războiului civil.
roșu: statele libere
negru: statele sclavagiste
verde: teritoriile organizate

Există o corelație puternică între gradul de susținere a secesiunii și numărul de plantații din regiune; statele din Sudul îndepărtat, cu cea mai mare concentrație de plantații au fost primele care s-au separat. Statele sclavagiste dinspre nord, Virginia, Carolina de Nord, Arkansas, și Tennessee aveau puține plantații și au respins secesiunea până când criza Fort Sumter i-a forțat să aleagă o parte. Statele de graniță aveau mai puține plantații și nu s-au separat. Procentul de albi din Sud care trăiau în familii proprietare de sclavi era de 36,7% în Sudul extrem, 25,3% în zonele mai nordice și 15,9% în statele de graniță care au luptat de partea Uniunii. 95% din negri trăiau în Sud, reprezentând o treime din populația de acolo, în Nord ei constituind doar 1% din populație. În consecință, temerile de emancipare a negrilor erau mai mari în Sud decât în Nord.

Decizia Curții Supreme din 1857 în cazul Dred Scott v. Sandford a amplificat controversele. Decizia Președintelui Curții Supreme Roger B. Taney însemna că sclavi sunt „atât de inferiori încât nu au drepturi pe care albii să fie obligați să le respecte”, și că sclavia se putea răspândi în teritorii. Lincoln a avertizat că „următoarea decizie de tip Dred Scott” ar putea amenința statele din Nord cu sclavia.

Politicianul din Nord Abraham Lincoln a spus: „această chestiune a sclaviei era mai importantă decât oricare alta; într-atât încât s-a ajuns ca nici o altă chestiune națională să nu obțină audieri.” Problema sclaviei era legată de competiția pentru controlul asupra teritoriilor și cerințele Sudului pentru un cod al sclavilor în teritorii a reprezentat chestiunea utilizată de aceștia pentru a rupe Partidul Democrat în două, ceea ce aproape a garantat alegerea lui Lincoln și secesiunea. Când secesiunea a devenit o problemă, deținătorul de plantații din Carolina de Sud și senatorul John Townsend a spus că „dușmanii noștri sunt pe cale să preia frâiele Guvernului, și intenționează să ne conducă după capriciile teoriilor lor fanatice, și conform scopului declarat de abolire a sclaviei.” Opinii similare au fost exprimate în tot Sudul în editoriale, în discursuri politice și în declarații privind motivele secesiunii. Deși Lincoln nu avea planuri de a interzice sclavia acolo unde ea exista deja, oameni din tot Sudul și-au exprimat temeri pentru viitorul sclaviei.

Uncle toms cabin first edition.jpg
Coperta romanului aboliţionist Coliba unchiului Tom, de Harriet Beecher Stowe, carte care a influenţat puternic curentul aboliţionist din Nord

Printre îngrijorările Sudului se numărau nu doar pierderile economice, ci și temerile de egalitate rasială. Declarația privind Cauzele Secesiunii statului Texas, specifica faptul că statele nesclavagiste „proclamă înjositoarea doctrină a egalității tuturor oamenilor, indiferent de rasă sau culoare”, și că rasa africană era „pe drept privită ca rasă inferioară și dependentă”. Secesionistul E. S. Dargan din Alabama a spus că emanciparea i-ar face pe sudiști să se simtă „demoralizați și degradați”.

Începând din anii 1830, conducerea Poștei Federale a refuzat să mai transporte pamflete aboliționiste către statele din Sud. Profesorii proveniți din Nord și suspectați de înclinații aboliționiste erau expulzați din Sud, iar literatura aboliționistă era interzisă. Când republicanii au declarat că nu sunt aboliționiști, sudiștii au respins această apărare. Și Nordul se simțea amenințat, după cum constată Eric Foner, „nordiștii ajunseseră să vadă sclavia ca pe antiteza unei societăți bune, și ca pe o amenințare la adresa valorilor și intereselor lor fundamentale”

 

Abraham Lincoln*, al 16-lea Președinte al Statelor Unite (1861–1865)

Lincoln, recoloured, b.jpg

Lincoln a înțeles că puterea guvernului federal de a pune capăt sclaviei era limitată de Constituție, care până în 1865 lăsa chestiunea în seama fiecărui stat. Înainte și în timpul alegerii sale ca președinte, el a susținut că dispariția finală a sclaviei va rezulta din împiedicarea expansiunii ei în noile teritorii americane. La începutul războiului, el a încercat și să convingă statele să accepte eliberarea cu despăgubire în schimbul interzicerii sclaviei. Lincoln credea că limitarea sclaviei în aceste moduri o va elimina prin mijloace economice, așa cum prevedeau Părinții Fondatori, în conformitatea cu Constituția. Președintele Lincoln a respins două tentative de emancipare limitate geografic ale general-maiorului John C. Frémont în august 1861 și a general-maiorului David Hunter în mai 1862, cu argumentul că nu le stă lor în putere, și că va deranja statele de graniță loiale Uniunii.

La 19 iunie 1862, cu susținerea lui Lincoln, Congresul a adoptat o lege prin care interzicea sclavia în toate teritoriile federale. În iulie 1862, a fost adoptată o a doua Lege de Confiscare, prin care se stabileau proceduri judecătorești prin care se puteau elibera sclavii oricărei persoane condamnate pentru ajutarea rebeliunii. Desi Lincoln credea că nu stă în puterea Congresului să elibereze sclavii din state, el a aprobat legea, dând credit legislativului. El considera însă că asemenea acțiuni sunt atribuția exclusivă a comandantului suprem în timp de război, atribuții care îi revin prin Constituție președintelui, iar Lincoln plănuia să acționeze și el în același sens. În acea lună, Lincoln a discutat cu cabinetul o variantă a proclamației de emancipare. În ea, el declara: „ca măsură militară potrivită și necesară, începând cu 1 ianuarie 1863, toate persoanele deținute ca sclavi în statele confederate vor fi pentru totdeauna libere”.

În particular, Lincoln ajunsese în acest moment la concluzia că baza de sclavi a Confederației trebuie eliminată. Politicienii Copperheads susțineau însă că emanciparea este o piedică la adresa păcii și reunificării. Redactorul republican Horace Greeley de la foarte influentul New York Tribune a căzut în capcană, iar Lincoln a negat direct aceasta într-o abilă scrisoare din 22 august 1862. Președintele a spus că principalul scop al acțiunilor sale ca președinte (folosind pronumele personal de persoana întâi și termenul de „îndatorire oficială”) era conservarea Uniunii:

„Obiectivul meu de ansamblu în această luptă este salvarea Uniunii, nu acela de a salva sau de a distruge sclavia. Dacă aș putea salva Uniunea fără să eliberez vreun sclav, aș face-o; și dacă aș putea-o salva eliberând toți sclavii, aș face-o; și dacă aș putea-o salva eliberând pe unii și lăsându-i pe alții cum erau, atunci aș face și asta. Ceea ce fac eu în privința sclaviei și a rasei de culoare, fac pentru că cred că ajută la salvarea Uniunii; și ceea ce nu fac, nu fac pentru că nu cred că va ajuta la salvarea Uniunii … Aici mi-am declarat scopul în conformitate cu ce consider că este îndatorirea mea oficială; și nu intenționez să modific nici dorința mea personală, pe care adesea mi-am exprimat-o, ca toți oamenii de pretutindeni să fie liberi.”

Lincoln prezintă cabinetului său prima propunere a Proclamării de emancipare. (Pictură de Francis Bicknell Carpenter din 1864) -  foto: ro.wikipedia.org

Lincoln prezintă cabinetului său prima propunere a Proclamării de emancipare. (Pictură de Francis Bicknell Carpenter din 1864) – foto: ro.wikipedia.org

Proclamația de emancipare, emisă la 22 septembrie 1862, și intrată în vigoare la 1 ianuarie 1863, îi declara liberi pe sclavii din 10 state neaflate sub controlul Uniunii, cu excepții privind zonele aflate deja sub controlul Uniunii în două state. Lincoln a petrecut următoarele 100 de zile pregătind armata și națiunea pentru emancipare, în timp ce democrații și-au raliat alegătorii de la alegerile legislative din 1862 avertizând privind amenințarea pe care o reprezintă sclavii eliberați pentru albii din Nord.

Odată ce abolirea sclaviei în statele rebele a devenit un obiectiv militar, pe măsură ce armatele Uniunii înaintau spre sud, din ce în ce mai mulți erau eliberați, până când toți cei trei milioane din teritoriul confederat au fost eliberați. Comentariul lui Lincoln la semnarea proclamației a fost: „niciodată, în viața mea, nu m-am simțit mai sigur că fac ceea ce trebuie, decât acum când semnez această hârtie.” O vreme, Lincoln a continuat planurile mai vechi de a constitui colonii de sclavi eliberați. El comenta favorabil pe tema colonizării în Proclamația de emancipare, dar toate tentativele de a pune în aplicare un proiect de asemenea amploare au dat greș. La câteva zile după anunțarea emancipării, 13 guvernatori republicani s-au întrunit la Conferința de Război a Guvernatorilor; ei au susținut proclamația președintelui, dar au propus demiterea generalului George B. McClellan din funcția de comandant al armatei Uniunii.

După emiterea Proclamației de emancipare, înrolarea foștilor sclavi în armată a devenit politică oficială a guvernului. Până în primăvara lui 1863, Lincoln era gata să recruteze soldați negri în numere mai mari decât cele modice de până atunci. Într-o scrisoare adresată lui Andrew Johnson, guvernatorul militar al statului Tennessee, în care îl încuraja să ia inițiativa de a strânge armate de negri, Lincoln scria: „simpla vedere a 50.000 de soldați negri înarmați și pregătiți pe malurile fluviului Mississippi ar pune capăt pe loc rebeliunii”. Până la sfârșitul lui 1863, la îndrumarea lui Lincoln, generalul Lorenzo Thomas recrutase 20 de regimente de negri din valea râului Mississippi. Frederick Douglass a făcut odată următoarea remarcă referitoare la Lincoln: „în compania sa, nu mi s-a amintit niciodată de originea mea umilă și de culoarea mea nepopulară”.

4th United States Colored Infantry.jpg
Soldaţi din Compania de infanterie E, a IV-a de Culoare din armata Uniunii

 

Proclamația de emancipare

 

Reproducere a Proclamaţiei de emancipare, la National Underground Railroad Freedom Center în Cincinnati, Ohio - foto: ro.wikipedia.org

Reproducere a Proclamaţiei de emancipare, la National Underground Railroad Freedom Center în Cincinnati, Ohio – foto: ro.wikipedia.org

Proclamația de emancipare constă din două decrete ale Președintelui Statelor Unite Abraham Lincoln emise în timpul războiului civil american. Primul, emis la 22 septembrie 1862, a declarat liberi toți sclavii din toate statele Confederației care nu aveau să treacă sub controlul Uniunii până la 1 ianuarie 1863. Al doilea decret, emis la 1 ianuarie 1863, a numit statele în care este valabil.

Proclamația de emancipare a fost atacată la acea vreme pentru că elibera doar sclavii asupra căror Uniunea nu avea putere. În practică, proclamația a însemnat un angajament al Uniunii de a desființa sclavia, decizie controversată în Nord. Lincoln a emis decretul din poziția sa de „Comandant Suprem al Forțelor Armate” conform articolului II, secțiunea 2 din Constituția Statelor Unite.

Proclamația nu a eliberat niciun sclav din statele de graniță (Kentucky, Missouri, Maryland, Delaware, și Virginia de Vest), sau din statele sau porțiunile de state din Sud care se aflau sub controlul Uniunii. I-a afectat direct, la început, doar pe acei sclavi care fugiseră din Sud și trecuseră în Uniune. Aflând vestea Proclamației, și alți sclavi au fugit dincolo de liniile unioniste pe măsură ce armata Nordului avansa spre sud. În vreme ce armatele Uniunii au ocupat Confederația, mii de sclavi erau eliberați în fiecare zi până când aproape toți (aproximativ 4 milioane, conform recensământului din 1860) au devenit liberi până în iulie 1865.

După război, aboliționiștii erau îngrijorați de faptul că Proclamația ar fi fost doar o măsură luată pe timpul războiului, și că nu avea puterea de a pune capăt sclaviei. Câteva foste state sclavagiste au adoptat legi de interzicere a sclaviei; totuși, sclavia a continuat să existe până când a fost desființată prin ratificarea Amendamentului al 13-lea la 18 decembrie 1865.

 

Situația sclavilor eliberați în 1865-66 și intrarea în vigoare a Codurilor Negrilor

The Union as It Was.jpg
Desen apărut în Harper’s Magazine caricaturizând opoziția Ku Klux Klan și White League față de Reconstrucție

Guvernele statelor din Sud au pus în aplicare rapid niște legi restrictive pentru negri, care însă au fost abolite în 1866 și nu au avut efect deoarece Biroul pentru Eliberați (și nu tribunalele locale) au tratat chestiunile legale ale sclavilor eliberați.
Legile negrilor sunt un indiciu privind planurile pregătite de albii din sud pentru foștii sclavi. Negrii urmau să aibă mai multe drepturi decât aveau negrii liberi înainte de război, dar acestea aveau să se limiteze la o serie de drepturi civile minore. Nu urma să aibă drept de vot, și, cum ei nu erau cetățeni, nu aveau dreptul de a purta armă, nici cel de a face parte din juriul unor procese în care erau implicați albi, și nici cel de a se muta fără loc de muncă. Legile negrilor ar fi restrâns puterea negrilor de a-și controla propriile locuri de muncă. Opinia publică din Nord a fost scandalizată de aceste legi. Ele au fost abrogate prin Legea drepturilor civile din 1866 care a dat sclavilor eliberați egalitate în fața legii (însă nu și dreptul de vot).

Negrii au respins metodele coloniilor de muncă din perioada sclaviei; cu susținerea puternică a Biroului pentru Eliberați, ei au forțat proprietarii de plantații să negocieze contractele de muncă. Aceste negocieri au condus la înființarea sistemului arendei, care le-a dat negrilor o mai mare independență economică și socială decât coloniile de muncă. Totuși, din cauza lipsei de capital și deoarece proprietarii de plantații continuau să controleze mijloacele de producție (unelte, animale de povară și pământ), foștii sclavi au fost forțați să cultive plante industriale (mai ales bumbac) pentru proprietari și pentru negustori. Sărăcia pe scară largă, perturbarea unei economii predominant agrare puternic dependentă de bumbac, și prăbușirea prețului bumbacului, au condus în câteva decenii la îndatorarea majorității negrilor, și la sărăcirea multor proprietari de plantații.

Harriet Tubman (stânga), sclavă care a evadat din Sud. După evadare, ea a ajutat mulţi alţi sclavi să fugă în Nord. Aici, împreună cu şase sclavi pe care i-a salvat - foto: ro.wikipedia.org

Harriet Tubman (stânga), sclavă care a evadat din Sud. După evadare, ea a ajutat mulţi alţi sclavi să fugă în Nord. Aici, împreună cu şase sclavi pe care i-a salvat – foto: ro.wikipedia.org

Oficialii din Nord au furnizat relatări diferite privind situația foștilor sclavi din Sud. O evaluare dură a venit din partea lui Carl Schurz, care a relatat situația din statele de pe coasta Golfului Mexic. El a documentat zeci de linșări și a susținut că sute sau mii de alți afroamericani erau omorâți.

Numărul de omoruri și de violențe comise împotriva negrilor este foarte mare; ne putem forma doar o părere estimativă asupra a ceea ce se petrece în aceste părți ale Sudului care nu sunt sub supraveghere militară strictă, și de unde nu provin rapoarte regulate, după ce se petrece chiar sub ochii autorităților noastre militare. În ce privește experiența mea personală, voi menționa doar că în timpul sejurului meu de două zile în Atlanta, un negru a fost înjunghiat mortal pe stradă, și trei au fost otrăviți, dintre care unul a murit. În timp ce eram la Montgomery, un negru a fost tăiat la gât cu intenția evidentă de a fi ucis, și un altul a fost împușcat, dar amândoi au scăpat cu viață. Câteva ziare atașate acestui raport dau o relatare a numărului de cazuri de crimă care au avut loc în diverse locuri într-o perioadă anume de timp. Este un fapt trist că aceste acte nu se limitează la acea clasă de oameni care ar putea fi denumită pleava. Carl Schurz, “Report on the Condition of the South”, decembrie 1865 (U.S. Senate Exec. Doc. No. 2, 39th Congress, 1st session).

Raportul conținea mărturii date sub jurământ de soldați și oficiali ai Biroului pentru Eliberați. În Selma, Alabama, maiorul J.P. Houston a notat că albii care au omorât 12 afroamericani în districtul său nici măcar nu au fost judecați. Multe alte omoruri nici nu au fost investigate oficial. Căpitanul Poillon a descris patrule de albi din sud-vestul statului Alabama „care abordează unele ambarcațiuni; după plecarea vaselor, ei împușcă, spânzură sau îneacă victimele pe care le găsesc la bord, și toți cei găsiți pe drumuri sau venind dinspre râuri sunt aproape întotdeauna omorâți. Negrii uluiți și îngroziți nu știu ce să facă–să plece înseamnă moartea; să rămână înseamnă să sufere povara crescândă impusă asupra lor de cruzii supraveghetori, al căror singur interes este munca negrilor, stoarsă prin orice metodă pe care o ingeniozitate inumană ar putea-o găsi; se recurge la biciuiri și omoruri pentru a-i intimida pe cei pe care doar teama de o moarte groaznică îi face să rămână, în vreme ce patrulele, câinii și iscoadele, deghizați în yankei, îi păzesc veșnic pe acești nefericiți.

13th Amendment Pg1of1 AC.jpg
Al treisprezecelea amendament al Constituţiei SUA, prin care era abolită sclavia

Răspunsurile moderaților

Ca răspuns față de legile negrilor și la semnele îngrijorătoare ale recalcitranței sudiștilor, republicanii radicali au blocat readmiterea fostelor state rebele în Congres în toamna lui 1865. Congresul a reînnoit și Biroul pentru Eliberați, dar Johnson a refuzat să promulge legea Biroului pentru Eliberați în februarie 1866. Senatorul de Illinois Lyman Trumbull, liderul republicanilor moderați, s-a simțit jignit de legile negrilor. El a propus prima lege a drepturilor civile, deoarece abolirea sclaviei era vidă de conținut dacă „vor fi aplicate legi care să priveze persoanele de descendență africană de drepturile esențiale ale unor oameni liberi… O lege care nu permite unei persoane de culoare să treacă dintr-un district în altul, și una care nu le permite să aibă proprietăți, să predea, să fie preoți, sunt sigur legi care încalcă drepturile unor oameni liberi… Scopul acestei propuneri legislative este distrugerea tuturor acestor discriminări.”

Partea cea mai importantă a propunerii lui Trumbull era secțiunea introductivă:

Toate persoanele născute în Statele Unite… sunt declarate cetățeni ai Statelor Unite; acești cetățeni de orice rasă sau culoare, indiferent dacă au fost sau nu sclavi … vor avea aceleași drepturi în toate statele …de a semna și pune în aplicare contracte, de a iniția proces, de a face parte în proces, de a depune mărturie, de a moșteni, cumpăra, închiria, vinde, deține și de a transporta orice proprietate personală, și de a beneficia în mod egal de toate legile și prevederile legale privind siguranța persoanei și a proprietății, de care se bucură și cetățenii albi; lor li se vor aplica aceleași pedepse … și se vor supune acelorași legi.”

Congresul a adoptat rapid legea drepturilor civile; Senatul la 2 februarie a votat 33–12; Camera Reprezentanților a votat-o la 13 martie cu 111–38.

Vetoul lui Johnson; ralierea republicanilor împotriva lui

Deși presat de moderații din Congres să semneze legea drepturilor civile, Johnson s-a îndepărtat decisiv de aceștia, refuzând să o promulge la 27 martie. Mesajul său de veto obiecta împotriva măsurii deoarece ea acorda cetățenie sclavilor eliberați într-un moment când unsprezece din cele treizeci și șase de state nu erau reprezentate și încerca să impună prin lege federală „o egalitate perfectă între rasele albă și neagră în toate statele Uniunii”. Johnson a spus că aceasta reprezintă un amestec al autorității federale în drepturile statelor, ceea ce nu era costituțional și era contrar tuturor precedentelor. Era o „încercare de centralizare și de concentrare a întregii puteri legislative la nivelul guvernului național.”

Freedman's bureau.jpg
Dezbaterea privind Reconstrucţia şi Biroul pentru Eliberaţi a atins scara naţională. Acest afiş electoral din 1866 din Pennsylvania sugerează că banii Biroului pentru Eliberaţi sunt cheltuiţi pe negri leneşi pe cheltuiala muncitorilor albi.

Partidul Democrat, proclamându-se partid al albilor din nord și din sud, l-a susținut pe Johnson. Totuși, Congresul putea vota în proporție de două treimi pentru a forța președintele să promulge o lege, iar republicanii au strâns această majoritate (în Senat—la limită—33:15, și în Camera Reprezentanților cu 122:41) iar legea drepturilor civile a devenit oficială. Congresul a trecut și legea Biroului pentru Eliberați cu aceeași majoritate, peste vetoul lui Johnson.

Ultima propunere a moderaților a fost Amendamentul al 14-lea, al cărui principal autor a fost reprezentantul John Bingham. Acesta a fost gândit pentru a introduce în Constituție specificațiile cele mai importante ale legii drepturilor civile, dar a mers mult mai departe decât atât. A extins cetățenia la toate persoanele născute în Statele Unite (cu excepția vizitatorilor și a indienilor din rezervații), a penalizat statele care nu acordau sclavilor eliberați dreptul la vot, și mai ales, a înființat noi drepturi civile federale care puteau fi apărate în instanțe federale. A garantat plata datoriei de război federale (și a promis că plata datoriei de război confederate nu va fi efectuată niciodată). Johnson și-a folosit influența pentru a bloca amendamentul în state, deoarece era necesar ca trei sferturi din state să-l adopte pentru a fi ratificat. (Amendamentul a fost totuși ratificat în cele din urmă.) Efortul moderaților de a ajunge la un compromis cu Johnson a eșuat, și a izbucnit o luptă politică între republicani (radicali și moderați) pe de o parte, și Johnson și aliații săi din Partidul Democrat din Nord, și din grupările conservatoare (cu diverse nume) din statele sudice, pe de altă parte.

 

*Abraham Lincoln (n. 12 februarie 1809, Hodgenville, Kentucky, SUA – d. 15 aprilie 1865, Washington, D.C., SUA) a fost al șaisprezecelea președinte al Statelor Unite ale Americii, funcție pe care a exercitat-o începând cu luna martie 1861 și până la asasinarea sa în aprilie 1865. Lincoln a condus Statele Unite în timpul Războiului Civil—cel mai sângeros conflict al său, dar și cea mai mare criză morală, constituțională și politică. Prin aceasta, el a conservat Uniunea, a abolit sclavia, a întărit guvernul federal și a modernizat economia.

 

articole preluate de pe: ro.wikipedia.org

Bătălia de la Actium (2 septembrie 31 î. Hr.)

Bătălia de la Actium de Lorenzo A. Castro, 1672

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Bătălia de la Actium a reprezentat o bătălie decisivă între urmaşii lui Iulius Caesar. Aceştia erau Gaius Iulius Caesar Octavian (nepotul lui Caesar) şi un general al lui Caesar, Marcus Antonius. Bătălia a avut loc în apropierea insulei Levkas, la Actium în vestul Greciei pe data de 2 septembrie 31 î. Hr.. Această bătălie a marcat sfârşitul republicii romane şi a începuturile Imperiului Roman. Această luptă este considerată una dintre cele mai mari bătălii navale ale antichităţii. Bătălia s-a încheiat cu victoria zdrobitoare a lui Octavian Augustus, care a profitat de victorie şi a ajuns să controleze întreaga putere la Roma.

Gaius Iulius Caesar (n. 13 iulie, ca. 100 î.Hr. – d. 15 martie, 44 î.Hr., în română cunoscut şi ca Iulius Cezar) a fost un lider politic şi militar roman şi una dintre cele mai influente şi mai controversate personalităţi din istorie. Rolul său a fost esențial în instaurarea dictaturii la Roma, lichidarea democrației Republicii și instaurarea Imperiului Roman. A provocat războaie de cucerire fără acceptul senatului roman. Cucerirea Galiei, plănuită de Cezar, a inclus sub dominația romană teritorii până la Oceanul Atlantic. În anul 55 î.Hr. Cezar a lansat prima invazie romană în Marea Britanie  - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Gaius Iulius Caesar (n. 13 iulie, ca. 100 î.Hr. – d. 15 martie, 44 î.Hr., în română cunoscut şi ca Iulius Cezar) a fost un lider politic şi militar roman şi una dintre cele mai influente şi mai controversate personalităţi din istorie. Rolul său a fost esențial în instaurarea dictaturii la Roma, lichidarea democrației Republicii și instaurarea Imperiului Roman. A provocat războaie de cucerire fără acceptul senatului roman. Cucerirea Galiei, plănuită de Cezar, a inclus sub dominația romană teritorii până la Oceanul Atlantic. În anul 55 î.Hr. Cezar a lansat prima invazie romană în Marea Britanie - cititi mai mult pe pe ro.wikipedia.org

 

Preludiul bătăliei

După moartea lui Caesar în anul 44 î.Hr.conducerea la Roma a fost asigurată de către un al doilea triumvirat, format din Marcus Antonius, Octavian Augustus şi M. Aemilianus Lepidus.Prin această înţelegere Marcus Antonius primea Orientul, Octavian Augustus lua Occidentul, iar Lepidus administra Africa. Într-o primă fază Octavian îl elimină pe Lepidus. În acelaşi timp Marcus Antonius se aliază cu Cleopatra regina Egiptului. În aceste condiţii un conflict între Octavian Augustus şi Marcus Antonius devine inevitabil. Astfel în anul 33 î. Hr izbucneşte un război civil între Octavian Augustus sprijinit de Senatul Roman şi Marcus Antonius sprijinit de regina Cleopatra regina Egiptului, cu aceasta fiind de altfel şi căsătorit.

Octavianus Augustus Caesar (n. 23 septembrie 63 î.Hr., Roma — d. 19 august 14 d.Hr., Nola), cunoscut anterior drept Octavian, a fost primul Împărat Roman. Deşi a păstrat înfăţişarea Republicii Romane, a condus ca un dictator pentru mai mult de 40 de ani. A încheiat un secol de războaie civile şi a adus o eră de pace, prosperitate şi măreţie imperială. Este cunoscut de istorici cu titlul de Augustus, pe care l-a luat în 27 î.Hr. - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Octavianus Augustus Caesar (n. 23 septembrie 63 î.Hr., Roma — d. 19 august 14 d.Hr., Nola), cunoscut anterior drept Octavian, a fost primul Împărat Roman. Deşi a păstrat înfăţişarea Republicii Romane, a condus ca un dictator pentru mai mult de 40 de ani. A încheiat un secol de războaie civile şi a adus o eră de pace, prosperitate şi măreţie imperială. Este cunoscut de istorici cu titlul de Augustus, pe care l-a luat în 27 î.Hr. - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

Condițiile luptei

În condițiile în care Senatul Roman declarase război Egiptului, fiecare dintre părți aveau nevoie de superioritatea navală: Octavian Augustus pentru a primii provizii și întăriri din Italia, iar adversarul său pentru a traversa Marea Adriatică și a invada Italia. În cursul anului 31 î. Hr Marcus Antonius care își stabilise cartierul general în Pelopones pierde treptat legătura cu provinciile din Orient din cauza blocadei puse la cale de către Octavian Augustus și generalul său Marcus Vispasianus Agrripa. Marcus Antonius și Cleopatra aveau două variante la dispoziție: o primă variantă însemna abandonarea flotei de pe mare și căutarea unui refugiu în Macedonia, unde existau alți aliați ai lui Marcus Antonius; a doua variantă era strângerea vaselor de război rămase și încercarea unui atac pe mare, acțiune urmată de adunarea unei alte armate în Egipt.Marcus Antonius a ales a doua variantă sperând în obținerea unui rezultat favorabil. În aceste condiții a avut loc bătălia navală de la Actium pe data de 2 septembrie, anul 31 î. Hr. În cealaltă tabără se afla Octavian Augustus sprijinit de către o mare parte din Senatul roman, acesta dorind o confruntare pe mare, fiind încurajat și de faptul că beneficia de un foarte bun general pe mare:Marcus Vispasianus Agrripa. Pentru atingerea acestui scop Agrripa a tăiat căile de aprovizionare înspre Actium, fără acestea Marcus Antonius fiind obligat să treacă rapid la luarea unei decizii.

Marc Antoniu (n. 82 î.Hr., Roma, Republica Romană — d. 1 august 30 î.Hr., Alexandria, Egipt) a fost un general şi politician roman, locotenent al lui Cezar, membru, alături de Octavian şi Lepidus, al celui de-al II-lea triumvirat (43 î.Hr.). Victorios la Filippi (42 î.Hr.) asupra forţelor lui Brutus şi Cassius, ucigaşii lui Cezar, devine figura dominantă a triumviratului. Primeşte guvernarea provinciilor din Orient, pleacă spre Asia şi are o întrevedere cu regina Egiptului, Cleopatra, în octombrie 41 î.Hr., cu care s-a căsătorit. Comportamentul lui moral şi politic duce la ascuţirea conflictului cu Octavian, al cărui rezultat a fost bătălia de la Actium (31 î.Hr.) în care Antoniu a fost înfrânt. Aflând de sinuciderea Cleopatrei care, aşa cum spune legenda, se lăsase muşcată de vipere, Marc Antoniu se sinucide - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Marc Antoniu (n. 82 î.Hr., Roma, Republica Romană — d. 1 august 30 î.Hr., Alexandria, Egipt) a fost un general şi politician roman, locotenent al lui Cezar, membru, alături de Octavian şi Lepidus, al celui de-al II-lea triumvirat (43 î.Hr.). Victorios la Filippi (42 î.Hr.) asupra forţelor lui Brutus şi Cassius, ucigaşii lui Cezar, devine figura dominantă a triumviratului. Primeşte guvernarea provinciilor din Orient, pleacă spre Asia şi are o întrevedere cu regina Egiptului, Cleopatra, în octombrie 41 î.Hr., cu care s-a căsătorit. Comportamentul lui moral şi politic duce la ascuţirea conflictului cu Octavian, al cărui rezultat a fost bătălia de la Actium (31 î.Hr.) în care Antoniu a fost înfrânt. Aflând de sinuciderea Cleopatrei care, aşa cum spune legenda, se lăsase muşcată de vipere, Marc Antoniu se sinucide - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

Bătălia

Cele două flote s-au întâlnit în dimineața zilei de 2 septembrie, 31 î. Hr. la intrarea în Golful Actium, Marcus Antonius conducând flota de 230 de nave pentru a putea ieși în Marea Adriatică. Aici a întâlnit flota lui Octavian, condusă de către Amiralul Agrripa. Corăbiile lui Marcus Antonius erau în marea lor majoritate corăbii mari cu 6 nivele, dar avea și corăbii cu 9 sau 10 nivele acestea fiind adevărate fortărețe plutitoare, care aveau inclusiv turnuri la pupa și la prora pentru arcași.Totuși Marcus Antonius era dezavantajat de numărul insuficient de vâslași datorat malariei și de faptul că moralul oamenilor era scăzut datorită tăierii liniilor de aprovizionare.

Bătălia de la Actium (2 septembrie 31 î. Hr.) - Ordinul de luptă - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Bătălia de la Actium (2 septembrie 31 î. Hr.) – Ordinul de luptă – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

De cealaltă parte Octavian Augustus dorea o bătălie navală, încercând în acelaţi timp să evite o confruntare decisivă pe uscat. Flota lui era formată din nave cu 9 sau 10 nivele, dar era mai numeroasă şi beneficia de un comandant experimentat pe nume Marcus Vispasianus Agrripa. În perioada anterioară Octavian încercase şi reuşise în mod constant să îşi hărţuiască adversarul atât pe mare cât şi pe uscat.

Pentru Marcus Antonius şi pentru Cleopatra era vital ca ambarcaţiunea care transporta cuferele cu fondurile de război, precum şi nava comandant a Cleopatrei să scape nevătămate. De aceea acestea erau escortate de nave de luptă. Tactica folosită de Marcus Antonius a fost aceea de a comanda aripilor dreapta şi stânga, conduse de Lucius Gellius Publicola, respectiv Gaius Sosius să se îndepărteze de centru, forţând astfel inamicul să îi urmeze şi astfel să permită reginei Cleopatra să scape. Lupta s-a încheiat mai repede pe partea pe care acţiona Marcus Vispasianus Agrripa, Lucius Gellius Publicola fiind înfrânt. Marcus Antonius intrase deja în confruntarea de pe cealaltă parte, intervenţia lui Agrripa hotărând soarta luptei.În aceste condiţii şi datorită faptului că nava sa era prinsă în încleştare Marcus Antonius a fugit cu un alt vas pentru a putea să ajungă vasul pe care se afla Cleopatra.Deşi urmărit Marcus Antonius a ajuns cu bine pe vasul Cleopatrei. Lupta s-a încheiat cu victoria lui Octavian Augustus, totuşi Marcus Antonius reuşind să salveze mai mult de 70 de vase.

Bătălia de la Actium (2 septembrie 31 î. Hr.) - Antoniu și Cleopatra, de Lawrence Alma-Tadema, (1883) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Bătălia de la Actium (2 septembrie 31 î. Hr.) – Antoniu și Cleopatra, de Lawrence Alma-Tadema, (1883) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Consecinţe

Datorită acestei bătălii Marcus Antonius a pierdut orice şanse de a mai câştiga confruntarea cu Octavian Augustus. Armata sa, care se afla în Grecia şi care trebuia să se retragă spre Macedonia, a negociat predarea, loialitatea faţă de comandant nefiind atât de puternică. Pe termen mai lung, această confruntare a dus la sinuciderile lui Marcus Antonius şi a reginei Cleopatra, la cucerirea Egiptului de către romani, precum şi la preluarea conducerii totale de către Octavian Augustus la Roma.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi despre Bătălia de la Actium si pe en.wikipedia.org

Asediul Ierusalimului (1099)

Capture of Jerusalem (15th July 1099) by the Crusaders (19th-century artist impression)

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Asediul Ierusalimului a avut loc între 7 iunie – 15 iulie 1099, în timpul primei cruciade (1).

 

Contextul general

După cucerierea Antiohiei în 1098, cruciații au rămas în zonă pentru restul anului. Legatul papal Adhemar de Le Puy murise, iar Bohemund de Taranto ceruse și căpătase Antiohia pentru sine. Balduin de Boulogne rămăsese în Edessa, cucerită mai devreme, în 1098. printre nobilii cavaleri erau neînțelegeri asupra următoarei mișcări care trebuia întreprinsă. Raymond de Toulouse, nemulțumit, a părăsit Antiohia pentru a cuceri fortăreața Ma’arrat al-Numan. Pe la sfârșitul anului, cavalerii și soldații de rând au amenințat că vor pleca spre Ierusalim fără conducătorii lor.

Robert de Normandia la asediul Antiohiei 1097–1098, pictură de J.J. Dassy, 1850, "Croisades, origines et consequences." - foto: ro.wikipedia.org

Robert de Normandia la asediul Antiohiei 1097–1098, pictură de J.J. Dassy, 1850, “Croisades, origines et consequences.” - foto: ro.wikipedia.org

 

Asediul orașului Arqa

La sfârșitul lunii decembrie ori poate la începutul lui ianuarie, Robert de Normandia și nepotul lui Bohemund, Tancred au acceptat să devină vasalii lui Raymond, care era suficient de bogat să le plătească serviciile. Godfrey de Bouillon, care revenise acum din teritoriul fratelui său din Edessa, a refuzat să devină la rândul lui vasal al lui Raymond. Pe 5 ianuarie, Raymond a dărâmat zidurile fortăreței Ma’arrat, iar pe 13 ianuarie a început să meargă spre sud, desculț și îmbrăcat în haine sărăcăcioase de pelerin, urmat de Robert și Tancred. Îndreptându-se spre sud pe coasta Mediteranei, au întâmpinat o rezistență redusă, conducătorii musulmani locali preferând să facă pace și să le ofere provizii cruciaților decât să lupte. Se pare că musulmanii suniți locali au preferat probabil să fie sub controlul curuciaților creștini decât sub controlul șiiților fatimizi.

Godefroy de Bouillon (c. 1060, Boulogne-sur-Mer – 18 iulie 1100, Ierusalim[2]) a fost un cavaler medieval, unul dintre liderii Primei Cruciade din 1096 până la moartea sa. Din 1076 a fost Senior de Bouillon, domeniu de unde şi-a luat numele, iar din 1087 a fost Duce al Lotharingiei Inferioare. După Asediul Ierusalimului din 1099, Godefroy a devenit primul suveran al Regatului Ierusalimului, dar nu a folosit titlul de "Rege". - frescă din Saluzzo, Italia, cca 1420 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Godefroy de Bouillon (2)  - frescă din Saluzzo, Italia, cca 1420 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Raymond a plănuit să cucerească orașul Tripoli pentru sine și să formeze un stat cruciat de tipul celui din Antiohia lui Bohemund. Pentru început, Raymond a asediat orașul Arqa. Înte timp, Godfrey și Robert de Flandra, care refuzase la rândul lui să devină vasalul lui Raymond, i s-a alăturat cu cavalerii lor lui Raymond la Latakia și au mărșaluit către sud în februarie. Bohemund a mers alături de ei o vreme, după care s-a reîntors rapid la Antiohia. În acel moment, Tancred l-a părăsit pe Raymond și i s-a alăturat lui Godfrey din motive necunoscute. O altă forță separată, deși legată de cea a lui Godfrey, a fost condusă de Gaston al IV-lea de Béarn.

Godfrey, Robert, Tancred și Gaston au părăsit Arqa în martie, dar asediul a continuat. Situația nu era tensionată doar printre conducători, dar și printre clerici. De la moartea lui Adhemar nu mai exista un adevărat lider religios, și încă de la descoperirea Sfintei Sulițe de căre Pierre Bartholomeo în Antiohia au apărut acuzații de fraudă printre diferitele facțiuni religioase. Până la cele din urmă, călugărul Pierre a fost provocat la o încercare a focului. Călugărul a acceptat, dar a suferit arsuri foarte grave și a murit după o lungă agonie, discreditând astfel Sulița Sfântă și îndepărtând una dintre ultimele piedici din calea lui Raymond spre cucerirea autorității supreme în fața cruciaților.

 

Asediul Ierusalimului

Sosirea în Orașul Sfânt

Asediul orașului Arqa a durat până pe 13 mai, când cruciații au plecat fără să câștige nimic. Fatimizii au încercat să facă pace, cu condiția ca luptătorii cruciați să nu continue marșul spre sud, spre Ierusalim. Inițiativele egiptenilor nu au fost luate în seamă de cruciați. Iftikhar ad-Dawla, guvernatorul fatimid al Ierusalimului părea că nu înțelege care sunt intențiile cruciaților. Pe data de 13 mai, guvernatorul orașului Tripoli le-a dat în dar luptătorilor creștini bani și cai. În conformitate cu cele relatate de cronica anonimă Gesta Francorum, acest guvernator a jurat și că se va converti la creștinism dacă luptătorii creștini reușesc să cucerească Ierusalimul de la dușmanii fatimizi. În drumul lor spre sud de-a lungul coastei, cruciații au trecut pe lângă Beirut, Tyr și s-au îndreptat în interiorul teritoriului spre Jaffa și au ajuns la Ramlah pe 3 iunie, orașul fiind abandonat în acel moment de locuitorii săi. Aici, mai înainte ca luptătorii cruciați să-și continue drumul spre Ierusalim, a fost înființată episcopia de Ramlah-Lydda la biserica Sfântului Gheorghe (un sfânt preferat al cruciaților). Pe 6 iunie, Godfrey i-a trimis pe Tancred și Gaston să cucerească Betleemul. După cucerirea orașului, Tancred și-a ridicat stindardul pe Biserica Nașterii Domnului. Pe 7 iunie, cruciații au ajuns în fața porților Ierusalimului. Mulți soldați-pelerini au izbucnit în lacrimi în fața orașului pentru care străbătuseră un drum atât de lung și greu.

Prise de Jérusalem par les Croisés, le 15 juillet 1099 Emil Signol, Musée du Château Versaille - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Prise de Jérusalem par les Croisés, le 15 juillet 1099 Emil Signol, Musée du Château Versaille - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

La fel ca și în cazul Antiohiei, cruciații au organizat asediul orașului, în timpul căruia asediatorii au suferit mai mult decât asediații, date fiind lipsa apei și a alimentelor din zona înconjurătoare. Ierusalimul era bine pregătit pentru respingerea unui asediu, iar guvernatorul fatimid Iftikar ad-Daula expulzase din oraș majoritatea creștinilor. Dintre cei aproximativ 7.000 de cavaleri care luaseră parte la Cruciada Principilor, în fața zidurilor Orașului Sfânt mai ajunseseră doar aproximativ 1.500. Alături de ei se mai aflau cam 12.000 de pedestrași din cei cam 20.000 de oameni care începuseră pelerinajul. Godfrey, Robert de Flandra și Robert de Normandia au asediat zona începând de la zidurile nordice până la Turnul lui David, în vreme ce Raymond și-a așezat tabăra pe partea de vest a fortificațiilor, având în grijă zona de la Turnul lui David până la Muntele Sion. Asaltul direct asupra zidurilor cetății de pe 13 iunie a fost un eșec. Fără apă și alimente, atât oamenii cât și animalele aveau să moară rapid de sete și foame și asediatorii știau că timpul nu este de partea lor. Din fericire, la scurtă vreme după primul asalt, în portul Jaffa au ancorat mai multe corăbii creștine, iar cruciații au făcut rost de ceva provizii, care le-ar fi ajuns pentru puțin timp. Cruciații începuseră să aducă bușteni din Samaria pentru construirea unor mașini de asediu. În scurtă vreme, pe la sfârșitul lunii iunie, cruciații au rămas din nou fără alimente și apă, cam în același timp apărând vești despre deplasarea unei armate fatimide dinspre Egipt spre Ierusalim.

 

Procesiunea cruciaților desculți

În fața unei sarcini aparent imposibil de dus la bun sfârșit, moralul cruciaților a crescut când un călugăr a pretins că a avut o viziune divină în care spiritul lui Adhemar i-ar fi sfătuit pe cruciați să postească trei zile după care să pornească desculți într-o procesiune religioasă în jurul zidurilor orașului, după care Ierusalimul ar fi urmat să fie cucerit în nouă zile, conform exemplului biblic al lui Joshua în timpul asediului Ierihonului. Deși cruciații sufereau deja de foame, ei au postit totuși, iar pe 8 iulie au pornit în procesiune, în timpul căreia preoții suflau în trompete și cântau psalmi, fiind ținta glumelor apărătorilor musulmani ai Ierusalimului. Procesiunea s-a oprit pe Muntele Măslinilor și au fost ținute predici de mai mulți călugări printre care și Pierre l’Ermite.

 

Asaltul final și masacrul

În tot timpul asediului, cruciații au încercat de mai multe ori să ia cu asalt zidurile fortificațiilor, dar au fost respinși. Trupele genoveze, conduse de Guglielmo Embriaco, demontaseră deja corăbiile cu care sosiseră în portul Iaffa, folosind lemnul obținut pentru construirea unor turnuri de asediu. Turnurile de asalt au fost împinse până spre zidurile orașului în noaptea de 14 iulie spre marea suprindere a apărătorilor. În dimineața zilei de 15 iulie, turnul lui Godfrey a atins secțiunea zidului care-i fusese repartizată lângă poarta de nord-est și, în conformitate cu însemnările din Gesta, doi cavaleri flamanzi din Tournai (Lethalde și Engelbert) au fost primii care au intrat în oraș, urmați fiind de Godfrey, de fratele lui Eustace, de Tancred și de oamenii lor. Turnul lui Raymond a fost oprit din înaintare pentru o vreme de un șanț întâlnit în cale, dar între timp cruciații erau deja în oraș.

Asediul Ierusalimului (1099) - Guillaume de Tyr (1130 - 29 septembrie 1186) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Asediul Ierusalimului (1099)Guillaume de Tyr (1130 – 29 septembrie 1186) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

După ce creștinii au năvălit peste zidurile exterioare și au intrat în oraș, aproape toți locuitorii au fost uciși în acea după-amiază, în noaptea care a urmat și a doua zi dimineața. Musulamnii, evreii și chiar câțiva creștinii care mai erau în oraș au fost masacrați fără nicio deosebire. Mulți musulmani s-au refugiat în Moscheia Al-Aqsa, unde, în conformitate cu o însemnare din Gesta, “…măcelul a fost așa de mare, că oamenii noștri se bălăceau în sânge până la glezne…” După cum scria Raymond de Aguilers “…oamenii călăreau în sânge până la genunchi și la brida frâielor.” Tancred a cerut ca pradă de război cartierul templului și a oferit aici protecție celor câțiva musulmani de aici, dar nu a putut împiedica uciderea lor de camarazii săi de arme. Guvernatorul fatimid Iftikar ad-Daula s-a retras în Turnul lui David, pe care la predat însă în scurtă vreme lui Raymond în schimbul permisiunii de liberă trecere spre Ascalon pentru el și cei câțiva oșteni care-l urmaseră.

Gesta Francorum afirmă că în Ierusalim au scăpat cu viață câțiva locuitori. Autorul anonim a scis “Când păgânii au înfrânți, oamenii noștri au pus mâna pe mulți dintre ei, atât bărbați cât și femei, ori ucigându-i ori ținându-i prizonieri, după cum au dorit.” Același autor mai aduce următoarea mărturie: “[Conducătorii noștri] au ordonat de asemenea ca toți sarazinii morți să fie aruncați afară datorită duhorii grele, de timp ce întreg orașul era plin de cadavrele lor; și astfel sarazinii vii au târât morții în fața porților de ieșire și i-au aranjat în stive de parcă erau case. Nimeni nu a văzut sau auzit de un asemenea măcel al păgânilor, pentru rugurile funerare fiind făcute piramide din trupurile lor și nimeni nu știe numărul lor cu excepția lui Dumnezeu.”

 

Urmări

După masacru, Godfrey de Bouillon a fost numit Advocatus Sancti Sepulchri (Protector al Sfântului Mormânt) pe 22 iulie, el refuzând să fie încoronat rege în orașul în care Cristos a purtat cununa de spini. Raymond a refuzat să primească vreun titlu, iar Godfrey l-a convins să renunțe și la Turnul lui David. Raymond a plecat în pelerinaj și, în absența sa, Arnulf de Chocques, contracandidatul lui Pierre Bartholomeo susținut de Raymond, a fost ales primul Patriarh latin al Ierusalimului pe 1 august. Revendicarea înaltei funcțiii de către Patriarhul ortodox nu a fost luată în seamă. Pe 5 august, Arnulf, după ce s-a sfătuit cu locuitorii supraviețuitori ai orașului, a descoperit Crucea pe care a fost crucificat Mântuitorul.

"Cruciații descoperă Sfânta Cruce" - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

“Cruciații descoperă Sfânta Cruce” – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Pe 12 august, Godfrey a condus o armată, (soldații din avangardă purtând Crucea), împotriva trupelor fatimide, pe care le-a învins în bătălia de la Ascalon. După această victorie, majoritatea cruciaților au considerat că și-au respectat jurământul și sute de cavaleri și soldați de rând s-au reintors la casele lor. Această victorie a permis creștinilor să fondeze Regatul Latin al Ierusalimului.

Asediul Ierusalimului s-a transformat rapid în legendă, iar în secolul al XII-lea a devenit subiect al Chanson de Jérusalem, unul dintre cele mai importante chanson de geste din Ciclul cruciadei.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi mai mult despre Asediul Ierusalimului (1099) si pe en.wikipedia.org

 

(1) Prima cruciadă a fost inițiată în 1095 de către Papa Urban al II-lea pentru a recâștiga controlul asupra orașului sfânt Ierusalim și a Țării Sfinte creștine stăpânite în acel moment de musulmani. Ceea ce a început ca un apel făcut cavalerilor francezi, s-a transformat repede într-o migrație pe scară largă, și o cucerire de teritorii aflate în afara Europei. Atât cavaleri, cât și țărani, din diferite națiuni ale Europei Occidentale, fără o conducere centralizată efectivă, au plecat pe uscat și pe mare spre Ierusalim și au ocupat orașul în iulie 1099, înființând Regatul Ierusalimului și celealte state cruciate. Deși acestea au rezistat mai puțin de două sute de ani, prima cruciadă a reprezentat un moment important în expansiunea Lumii occidentale, fiind de asemenea și singura cruciadă — față de multele care au urmat — care și-a atins scopul, respectiv ocuparea Ierusalimului.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Cei patru lideri ai cruciadei: Godefroy de Bouillon, Boemund de Taranto, Raimond al IV-lea de Toulouse și Tancred de Taranto - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Cei patru lideri ai cruciadei: Godefroy de Bouillon, Boemund de Taranto, Raimond al IV-lea de Toulouse și Tancred de Taranto – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

(2) Godefroy de Bouillon (c. 1060, Boulogne-sur-Mer – 18 iulie 1100, Ierusalim[2]) a fost un cavaler medieval, unul dintre liderii Primei Cruciade din 1096 până la moartea sa. Din 1076 a fost Senior de Bouillon, domeniu de unde şi-a luat numele, iar din 1087 a fost Duce al Lotharingiei Inferioare. După Asediul Ierusalimului din 1099, Godefroy a devenit primul suveran al Regatului Ierusalimului, dar nu a folosit titlul de “Rege”
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Declarația de independență a Statelor Unite ale Americii (4 iulie 1776)

Pictură faimoasă a lui John Trumbull, adesea identificată ca o reprezentare a semnării Declarației, dar arată, de fapt, comitetul de redactare care prezintă lucrările sale Congresului

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Declarația de independență a Statelor Unite ale Americii este un document prin care cele treisprezece colonii ale Marii Britanii din America de Nord s-au declarat independente de Regatul Unit al Marii Britanii explicând totodată clar motivul pentru care au făcut-o.

Documentul a fost ratificat de Congresul Continental în ziua de 4 iulie 1776. Originalul semnat olograf de delegații Congress-ului se găsește expus permanent în clădirea Arhivelor Naționale (National Archives) din capitala Statelor Unite, Washington, D.C..

 

Istorie

Istoria conflictului Marea Britanie – Cele treisprezece colonii americane

Thomas Jefferson (n. 13 aprilie 1743 - d. 4 iulie 1826) al doilea vicepreședinte și al treilea președinte al Statelor Unite ale Americii (1801 - 1809), autor al Declarației de Independență (1776), și unul dintre cei mai influenți dintre "părinții fondatori" ai Statelor Unite - foto - ro.wikipedia.org

Thomas Jefferson (n. 13 aprilie 1743 – d. 4 iulie 1826) al doilea vicepreședinte și al treilea președinte al Statelor Unite ale Americii (1801 – 1809), autor al Declarației de Independență (1776), și unul dintre cei mai influenți dintre “părinții fondatori” ai Statelor Unite – foto – ro.wikipedia.org

Thomas Jefferson este autorul primei schițe a Declarației de independență, făcând apoi corecțiile și schimbările cerute cu ajutorul lui Benjamin Franklin, John Adams și mai apoi cu întregul Congres Continental.

De-a lungul decadelor 1750 și 1760, relațiile dintre Regatul Marii Britanii și cele treisprezece din coloniile sale în America de Nord au devenit din ce în ce mai tensionate, până când, în ziua de 19 aprilie 1775, precedând cu peste un an Declarația de independență, războiul a izbucnit cu adevărat prin confruntarea militară cunoscută sub numele de Bătăliile de la Lexington și Concord (conform, Battles of Lexington and Concord).

Aceste bătalii, care au fost de fapt conflicte armate multiple la diferite scale, s-au desfășurat în aceeași zi, de 19 aprilie, în apropiere de Boston, cuprinzând o suprafață delimitată de localitățile Lexington, Concord, Lincoln, Menotomy (Arlington) și Cambridge, toate din același comitat, Middlesex County, Province of Massachusetts Bay. Aceste confruntări militare, ale căror efective participante de ambele părți au putut fi doar estimate, au produs următoarele victime exact numărate: 73 de morți, 26 de dispăruți și 174 de răniți de partea britanică, respectiv 50 de morți, 5 dispăruți și 39 de răniți de partea americană. Simultan, aceste bătălii multiple sunt considerate de către toți istoricii ca fiind începerea efectivă a Războiului Revoluționar American (1775 – 1783).

Deși inițial fusese prea puțină dorință de independență de partea americană și mult mai mult o puternică convingere că “jugul colonial” va fi “îmbunătățit,” dacă americanii vor arăta că sunt gata să lupte pe viață și pe moarte, totuși în doar câteva luni, se va manifesta o creșterea exponențială a dorinței de a scăpa pentru întotdeauna de “tutela” Marii Britanii și, în același timp, o puternică manifestare a sentimentului de patriotism național.

Cel puțin două documente pot fi menționate aici de a fi contribuit decisiv la transformarea unor colonii de agricultori, meșteșugari și comercianți, care au avut prea puține legături puternice între ele, într-o viitoare națiune, având o clară conștiință colectivă și o dorință intensă de a fi independentă.

Primul este actul britanic puternic restrictiv, perceput de coloniști ca un act de opresiune, cunoscut sub numele de Intolerable Acts și care aproape a sugrumat auto-guvernarea coloniilor americane ale Angliei. Cel de-al doilea este minunatul pamflet a lui Thomas Paine, intitulat Common Sense, publicat în ziua de 10 ianuarie 1776, care a avut un puternic rol de galvanizare a minților, sufletelor și mândriei coloniștilor, dându-le tuturora impulsul esențial de a trece de la cântărirea pragmatică a șanselor și a avantajelor și/sau dezavantajelor la radicala atitudine exprimată hiper-sintetic de Patrick Henry, “Give me Liberty or give me Death”, “Dați-mi Libertate(a) sau dați-mi Moarte(a)”.

Această reprezentare idealizată a lui Franklin, Adams și Jefferson care lucrau la Declarație (de la stânga la dreapta) a fost reprodusă pe larg (de Jean Leon Gerome Ferris, 1900) - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Această reprezentare idealizată a lui Franklin, Adams și Jefferson care lucrau la Declarație (de la stânga la dreapta) a fost reprodusă pe larg (de Jean Leon Gerome Ferris, 1900) – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Text

Prima frază a Declarației afirmă ca o chestiune de lege naturală abilitatea unui popor de a-și asuma independența politică și recunoaște că motivele unei asemenea independențe trebuie să fie rezonabile și, prin urmare, explicabile, de aceea trebuiau să fie explicate.

Următoarea secțiune, faimosul preambul, include ideile și idealurile care au stat la baza Declarației. Este deasemenea o afirmație a ceea ce este cunoscut ca „dreptul la revoluție” :

« Noi considerăm aceste adevăruri evidente, că toți oamenii sunt egali, că ei sunt înzestrați de Creator cu anumite Drepturi inalienabile, că printre acestea sunt Viața, Libertatea și căutarea Fericirii. Că, pentru a asigura aceste drepturi, Guverne sunt instituite printre oameni, izvorând puterile lor doar din consimțământul celor guvernați, Că atunci când orice Formă de Guvernare devine distructivă acestor scopuri, este dreptul poporului de a o modifica sau elimina, și să instituie nouă Guvernare, stabilindu-i fundația pe astfel de principii și organizandu-i puterile în asemenea formă, încât să le pară lor cel mai probabil să producă Siguranță și Fericire. »

United States Declaration of Independence - 1823 facsimile of the engrossed copy - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

United States Declaration of Independence – 1823 facsimile of the engrossed copy – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Cei 56 de semnatari ai Declarației de Independență a Statelor Unite ale Americii

Următorii sunt cei 56 de semnatari ai Declarației de Independență, pe care toți au semnat-o în calitatea lor de delegați ai Congresului Continental din partea celor treisprezece colonii originare, care au devenit cele 13 state originare ale Statelor Unite ale Americii. Este demn de remarcat că toți erau oameni educați și avuți (printre ei se găseau 24 de juriști și avocați, 11 erau comercianți, iar 9 erau fermieri și deținători de plantații), absolut toți fiind cetățeni britanici. Când au afirmat solemn că “jurau cu viața, averea și onoarea lor”, acești oameni erau pe deplin conștienți că riscau arestarea, confiscarea totală a averii și executarea prin spânzurătoare, care era în acele timpuri pedeapsa comună pentru orice act ce era considerat trădare de către coroana britanică.

Prima semnătură, cea mai mare și cea care a devenit de-a lungul timpului cea mai cunoscută a fost a lui John Hancock, președintele Congresului Continental. Doi viitori președinți ai Statelor Unite au semnat Declarația, John Adams, al doilea președinte și Thomas Jefferson, al treilea președinte. Cel mai în vârstă semnatar a fost Benjamin Franklin, la 70 de ani, în timp ce Edward Rutledge, la 26 de ani, a fost cel mai tânăr.

-  Delaware (3 semnatari) • Thomas McKean • George Read • Caesar Rodney
-  Pennsylvania (9 semnatari) • George Clymer • Benjamin Franklin • Robert Morris • John Morton • Benjamin Rush • George Ross • George Taylor • James Smith • James Wilson
- Massachusetts (5 semnatari) • John Adams • Samuel Adams • John Hancock • Robert Treat Paine • Elbridge Gerry
- New Hampshire (3 semnatari) • Josiah Bartlett • Matthew Thornton • William Whipple
- Rhode Island (2 semnatari) • William Ellery • Stephen Hopkins
- New York (4 semnatari) • William Floyd • Francis Lewis • Philip Livingston • Lewis Morris
- Georgia (3 semnatari) • Button Gwinnett • Lyman Hall • George Walton
- Virginia (7 semnatari) • Carter Braxton • Benjamin Harrison V • Thomas Jefferson • Richard Henry Lee • Francis Lightfoot Lee • Thomas Nelson, Jr. • George Wythe
- Carolina de Nord (3 semnatari) • Joseph Hewes • William Hooper • John Penn
- Carolina de Sud (4 semnatari) • Thomas Heyward, Jr. • Thomas Lynch, Jr. • Arthur Middleton • Edward Rutledge
- New Jersey (5 semnatari) • Abraham Clark • John Hart • Francis Hopkinson • Richard Stockton • John Witherspoon
- Connecticut (4 semnatari) • Samuel Huntington • Roger Sherman • William Williams • Oliver Wolcott
- Maryland (4 semnatari) • Charles Carroll • Samuel Chase • William Paca • Thomas Stone

Lista statelor (mai exact a numelor coloniilor britanice din America de Nord care s-au declarat independente) este cea din documentul original (de la stânga la dreapta și apoi de sus în jos), dar în prezenta listă semnatarii au fost aranjați alfabetic în cadrul fiecărui stat.

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

Ştefan cel Mare (1433 – 1504)

Ştefan cel Mare (1433 – 1504), domnul Moldovei (1457 și 1504) – de Constantin Lecca

foto preluat ro.wikipedia.org
articole preluate de pe: ro.wikipedia; youtube.com

 

Ștefan al III-lea, supranumit Ștefan cel Mare (n. 1433, Borzești – d. 2 iulie 1504, Suceava), fiul lui Bogdan al II-lea, a fost domnul Moldovei între anii 1457 și 1504. A domnit 47 de ani, durată care nu a mai fost egalată în istoria Moldovei. În timpul său, a dus lupte împotriva mai multor vecini, cum ar fi Imperiul Otoman, Regatul Poloniei și Regatul Ungariei. Biserici și mănăstiri construite în timpul domniei sale sunt astăzi pe lista locurilor din patrimoniul mondial.

 

Prezentare generală

Calitățile de om politic, strateg și diplomat, acțiunile sale pentru apărarea integrității țării și inițiativele pentru dezvoltarea culturii au determinat admirația contemporanilor, acesta devenind un erou popular în tradiție.
Papa Sixtus al IV-lea l-a numit “Athleta Christi” (Luptător pentru Hristos).

Grigore Ureche îl descrie astfel în cronica sa: “Fost-au acest Ștefan, om nu mare la statu, mânios, și degrabă a vărsa sânge nevinovat: de multe ori, la ospețe omorâia fara giudeț. Amintrelea era om întreg la fire, neleneșu și lucrul său știa a-l acoperi și unde nu găndeai, acolo îl aflai. La lucruri de războaie meșter, unde era nevoie, însuși se vârâia ca văzându-l ai săi să nu îndărăpteze și pentru aceia raru războiu de nu-l biruia și unde-l biruiau alții nu pierdea nădejdea că știindu-se cădzut gios se ridica deasupra biruitorilor. Mai apoi, după moartea lui și fiul său, Bogdan-vodă, urma lui luase de lucruri vitejăști cum se tâmplă: den pom bun roade bune or să iasă.”

 

Începutul domniei

Ștefan cel Mare după Evangheliarul de la Humor, considerată cea mai exactă reprezentare a domnului - foto - ro.wikipedia.org

Ștefan cel Mare după Evangheliarul de la Humor, considerată cea mai exactă reprezentare a domnului - foto – ro.wikipedia.org

După uciderea tatălui său Bogdan al II-lea de către Petru Aron, Ștefan vine cu oastea sa, ajutat de Vlad Țepeș, domnul Țării Românești. După înfrângerea lui Petru Aron în “tina de la Doljești”, la 12 aprilie și la Orbic pe 14 aprilie 1457 – merge la Suceava și pe locul ce se chema câmpia Direptății, lângă cetatea de scaun, întreabă pe cei de față, dacă le este cu voie să le fie domn. Adunarea în frunte cu mitropolitul Teoctist, boieri, târgoveți, ostași și “toată țara” proclamară pe Ștefan ca domn legiuit al Moldovei.

 

Moldova în timpul domniei lui Ștefan cel Mare

Voievodatul Moldovei în 1483 - foto: ro.wikipedia.org

Voievodatul Moldovei în 1483 – foto: ro.wikipedia.org

În vremea lui Ștefan cel Mare, Moldova se întindea de la Carpații răsăriteni până la Nistru. Țăranii răzeși, proprietari de pământ, erau chemați la solicitarea domnului la “oaste” în schimbul unor privilegii. Alături de ei, un rol important îl jucau cetele boierilor, care veneau cu oșteni de pe moșiile lor, și cetele târgurilor, alcătuite din târgoveți, care se puteau strânge mai repede în caz de nevoie. Oastea mare a lui Ștefan era deci o ,,oaste de țară”, la vremea aceea puțini fiind lefegii (mercenari sau soldneri). Țara era apărată de cetăți ca Soroca, Tighina și Cetatea Albă la Nistru, cetatea Chilia la Dunăre, cetățile Hotinului și Sucevei la Nord, spre Carpați Cetatea Neamțului, iar pe Siret Cetatea Nouă a Romanului.

Moldova era stabilă politic și bogată. Incursiunile pretendenților la domnie erau rare, și opoziția boierilor slabă. Buna securitate a drumurilor îmbia pe negustorii italieni, polonezi sau armeni să treacă prin Moldova de la Marea Neagră spre Liov (Lemberg) și invers, aducând din Orient mirodenii, covoare, blănuri, metale și pietre prețioase iar din Apus postavuri și arme. Vămile culese de la aceștia aduceau bani în vistieria domnească. Astfel se explică mijloacele materiale care i-au permis lui Ștefan să lupte și să construiască fără încetare în lunga lui domnie. Pericolul mare îl reprezenta însă expansiunea Imperiului Otoman, care – după cucerirea Constantinopolului la 1453, de către sultanul Mehmed al II-lea Fatih – își continua înaintarea spre centrul Europei.

 

Relațiile cu Ungaria

Regatul Ungariei împotriva steagului moldovean în bătălie - foto - ro.wikipedia.org

Regatul Ungariei împotriva steagului moldovean în bătălie – foto – ro.wikipedia.org

După urmărirea lui Petru Aron, care se refugiase în Polonia, Ștefan cade la înțelegere cu regele Cazimir, restituindu-i-se cetatea Hotinului, ceea ce atrage dușmănia regelui Ungariei, Matei Corvin. Într-o luptă decisivă la Baia (1467), pe valea Moldovei, oastea ungurească este înfrântă, regele fiind rănit de trei săgeți și o lovitură de lance. Ștefan năvăli în Ardeal pe urmele armatei ungurești în retragere și își asigură liniștea la granița apuseană a țării.

 

Relațiile cu Țara Românească

Țara Româneascǎ între secolele al XIII-lea–al XVI-lea - foto - ro.wikipedia.org

Țara Româneascǎ între secolele al XIII-lea–al XVI-lea – foto – ro.wikipedia.org

Primul conflict cu Țara Românească a avut loc în 1462 când, profitând de faptul ca Vlad Țepeș se afla în război cu turcii, Ștefan atacă cetatea Chilia dinspre uscat și beneficiază de ajutor turcilor care bombardează cetatea de pe corăbii aflate pe Dunăre. Asediul cetății eșuează și Ștefan este rănit de o săgeata în picior, rană care îi va provoca o cangrenă în preajma morții. Ștefan cucerește Chilia și Cetatea Albă în 1465.

Portul Chilia (sec. XV) - foto - ro.wikipedia.org

Portul Chilia (sec. XV) - foto – ro.wikipedia.org

Prevăzând că va avea în curând de luptat cu turcii, Ștefan dorea să aibă un domn prieten în Țara Românească, în locul vasalului turcesc, Radu cel Frumos. În anul 1470 Ștefan începu ostilitățile, prădând Ialomița și arzând orașul Brăilei (la 27 februarie, în “marțea brânzei”). Turcii au trimis drept răspuns pe tătari în Moldova dar Ștefan i-a învins în dumbrava de la Lipnic, pe Nistru. După alte ciocniri cu Radu cel Frumos, acesta fugi la turci. În noiembrie 1473, Ștefan cucerește cetatea Dâmboviței de la București, și pune în scaunul Țării Românești pe aliatul său, Laiotă Basarab. Însa după 2 ani Laiotă Basarab îl trădează.

 

Conflictul cu Imperiul Otoman

Spada lui Ştefan cel Mare -foto - ro.wikipedia.org

Spada lui Ştefan cel Mare -foto – ro.wikipedia.org

Din cei 47 de ani de domnie Ștefan a purtat războaie cu turcii într-un interval de 10 ani (1474 – 1484), iar după 1484 a pierdut definitiv cetățile Chilia și Cetatea Albă și a revenit la plata tributului.

Mahomed al II-lea nu a vrut să lase nepedepsit amestecul lui Ștefan cel Mare în treburile domniei Țării Românești. De aceea în iarna anului 1474 trimise în Moldova pe beylerbeyi Hadâm Suleiman Paşa (Hadin Süleyman Paşa), cu 120.000 de oameni, cu misiunea de a supune pe domn și a-i nimici oastea. Ștefan își organizează tabăra în fața Vasluiului în locul numit Podul Înalt și în ziua de 10 ianuarie 1475, înainte de a se lumina de ziuă, dădu atacul pe neașteptate. Oștirea turcilor se destrămă în învălmășeală. Locul mlăștinos, ceața, necunoașterea terenului, mări tulburarea turcilor, care se risipiră. După alungarea lor, Ștefan trimise o scrisoare în limba latină către toți principii creștini din Europa, vestindu-le marea izbândă și cerându-le sprijin pentru încercările viitoare. Dar în afară de felicitări din partea Papei și a Republicii Venețiene, ajutor nu veni de nicăieri.

Mahomed II luă comanda oștirii turcești, îndreptându-se spre Suceava pe Valea Siretului, iar dinspre Nistru se iviră cetele tătarilor. În codrul de la Valea Albă sau Războieni, turcii covârșiră puterile moldovenilor în seara zilei de 26 iulie 1476. Mahomed II atacă cetățile Suceava, Neamțul și Hotinul, dar nu le putu cuceri. Aflând că Ștefan pregătește o nouă oaste, că ungurii și polonezii se apropie de granițele Moldovei cu ajutor armat, văzând că hrana se împuținează și că se ivesc boli în rândul oștenilor, Mahomed al II-lea se hotărî să se retragă. El părăsi Moldova hărțuit de cetele lui Ștefan.

Mahomed al II-lea (cunoscut sub numele de Fatih Sultan Mehmed (Sultanul Mahomed Cuceritorul), scurt Fâtih (Cuceritorul); în Europa recunoscut sub numele de Grand Turco sau Turcarum Imperator; n. 30 martie 1432, Edirne, Imperiul Otoman – d. 3 mai 1481, Gebze, Turcia) a fost al şaptelea sultan al Imperiului Otoman. El a domnit între 1444 şi 1446, şi între 1451 până la moartea sa. La 29 mai 1453, el a cucerit Constantinopolul, închizând astfel sfârşitul Imperiului Bizantin. A fost cel de-al treilea fiu al sultanului Murad al II-lea, a ajuns sultan la vârsta de 12 ani. A fost unul dintre cei mai puternici sultani din istoria Imperiului Otoman. - pictură din 1507 a lui Gentile Bellini - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Mahomed al II-lea (cunoscut sub numele de Fatih Sultan Mehmed (Sultanul Mahomed Cuceritorul), scurt Fâtih (Cuceritorul); în Europa recunoscut sub numele de Grand Turco sau Turcarum Imperator; n. 30 martie 1432, Edirne, Imperiul Otoman – d. 3 mai 1481, Gebze, Turcia) a fost al şaptelea sultan al Imperiului Otoman. El a domnit între 1444 şi 1446, şi între 1451 până la moartea sa. La 29 mai 1453, el a cucerit Constantinopolul, închizând astfel sfârşitul Imperiului Bizantin. A fost cel de-al treilea fiu al sultanului Murad al II-lea, a ajuns sultan la vârsta de 12 ani. A fost unul dintre cei mai puternici sultani din istoria Imperiului Otoman. – pictură din 1507 a lui Gentile Bellini - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

cititi si:

Bătălia de la Doljeşti (12 aprilie 1457) și Bătălia de la Orbic (14 aprilie 1457)

Bătălia de la Baia (14 – 15 decembrie 1467) – Parte din Războaiele moldoveano-maghiare și a Bătăliilor lui Ștefan cel Mare

Bătălia de la Lipnic (20 august 1470)

Bătălia de la Soci (7 martie 1471)

Bătălia de la Vaslui – Podul Înalt (10 ianuarie 1475)

Bătălia de la Șcheia (6 martie 1486) – Parte a Războaielor moldoveano-otomane și a Bătăliilor lui Ștefan cel Mare

Bătălia de la Codrii Cosminului (26 octombrie 1497) – Parte din Războaiele Moldoveano-Polone

 

Lista bătăliilor lui Ștefan cel Mare

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Jump to navigationJump to search

Locul și data bătăliei Adversarul Rezultatul bătăliei
Bătălia de la Doljești (12 aprilie 1457) oastea condusă de Petru Aron, domnul Moldovei victoria lui Ștefan cel Mare
Bătălia de la Orbic (14 aprilie 1457) oastea condusă de Petru Aron, domnul Moldovei victoria lui Ștefan cel Mare
Primul asediu al cetății Chilia (22 iunie 1462) garnizoană maghiaro-munteană înfrângerea lui Ștefan cel Mare
Cel de-al doilea asediu al cetății Chilia (23-25 ianuarie 1465) garnizoană maghiaro-munteană victoria lui Ștefan cel Mare
Bătălia de la Baia (14-15 decembrie 1467) armata condusă de Matei Corvin, regele Ungariei victoria lui Ștefan cel Mare
Bătălia de la Lipnic (20 august 1469 sau 1470) oaste tătară victoria lui Ștefan cel Mare
Bătălia de la Soci (7 martie 1471) oastea condusă de Radu cel Frumos, domnul Munteniei victoria lui Ștefan cel Mare
Bătălia de la pârâul Vodna (18-20 noiembrie 1473) oastea condusă de Radu cel Frumos, domnul Munteniei victoria lui Ștefan cel Mare
Asediul cetății Dâmbovița (24 noiembrie 1473) garnizoană munteană victoria lui Ștefan cel Mare
Bătălia din 28 noiembrie 1473 armată otomană și corp de oaste muntean victoria lui Ștefan cel Mare
Bătălia de la Podul Înalt (10 ianuarie 1475) armata otomană condusă de Suleiman pașa, beglerbegul Rumeliei, însoțită de un corp de oaste muntean victoria lui Ștefan cel Mare
Bătălia din 25 iulie 1476 avangarda otomană condusă de Suleiman pașa victoria lui Ștefan cel Mare
Bătălia de la Valea Albă (26 iulie 1476) armata otomană condusă de sultanul Mahomed al II-lea, însoțită de oastea munteană a lui Laiotă Basarab înfrângerea lui Ștefan cel Mare
Asediul Bucureștiului (16 noiembrie 1476) garnizoană munteană victoria lui Ștefan cel Mare
Bătălia din noiembrie 1477 oastea condusă de Laiotă Basarab, domnul Munteniei victoria lui Ștefan cel Mare
Bătălia din 1 iunie 1480 oastea condusă de Basarab cel Tânăr, domnul Munteniei victoria lui Ștefan cel Mare
Bătălia de la Râmnic (8 iulie 1481) oastea condusă de Basarab cel Tânăr, domnul Munteniei, susținută de armata otomană condusă de Ali-beg și Skender-beg victoria lui Ștefan cel Mare
Asediul cetății Crăciuna (10 martie 1482) garnizoană munteană victoria lui Ștefan cel Mare
Bătălia de la Cătlăbuga (16 noiembrie 1485) armata otomană condusă de Bali-beg Malcoci Oglu, pașă de Silistra victoria lui Ștefan cel Mare
Bătălia de la Șcheia (6 martie 1486) oastea otomană condusă de Bali-beg Malcoci Oglu, pașă de Silistra victoria lui Ștefan cel Mare
Bătălia de la Codrii Cosminului (26 octombrie 1497) armata condusă de Ioan Albert, regele Poloniei victoria lui Ștefan cel Mare
Asediul cetății Trembowla (iunie sau iulie 1498) garnizoană poloneză victoria lui Ștefan cel Mare
Asediul cetății Buczacz (iunie sau iulie 1498) garnizoană poloneză victoria lui Ștefan cel Mare
Asediul cetății Podhajce (iunie sau iulie 1497) garnizoană poloneză victoria lui Ștefan cel Mare

 

Sfârșitul domniei

Mormântul lui Ştefan cel Mare şi al soţiei sale Maria Voichiţa, din gropniţa bisericii mănăstirii Putna -  foto - ro.wikipedia.org

Mormântul lui Ştefan cel Mare şi al soţiei sale Maria Voichiţa, din gropniţa bisericii mănăstirii Putna – foto – ro.wikipedia.org

Ultimii ani de domnie au fost ani de pace. Cel care spunea în actele scrise că este din mila lui Dumnezeu domn al Țării Moldovei a zidit 44 mănăstiri și biserici, conform tradiției, după fiecare luptă câștigată o biserică. Bătrân și bolnav de gută, i s-a amputat un picior la care aparuse o cangrena de pe urma ranii capatate la asediul Chiliei din 1462. Exista opinii ca decizia luata de doctori adusi din Italia i-a grabit moartea cu cateva luni. După o domnie îndelungată de 47 de ani – neobișnuită pentru acele vremuri – a decedat la 2 iulie 1504.

Iară prea Ștefan Vodă l-au îngropat țara cu multă jale și plângere în mănăstire la Putna, care era zidită de dânsul, jale era, că plângea toți ca pe un părinte al său…(Grigore Ureche)

Mănăstirea Putna (1466) lăcaș monahal ortodox, unul din cele mai importante centre culturale, religioase și artistice românești. A fost supranumită „Ierusalimul Neamului Românesc” (Mihai Eminescu) - foto - ro.wikipedia.org

Mănăstirea Putna (1466) lăcaș monahal ortodox, unul din cele mai importante centre culturale, religioase și artistice românești. A fost supranumită „Ierusalimul Neamului Românesc” (Mihai Eminescu) – foto – ro.wikipedia.org

În cursul domniei sale Moldova a cunoscut o înflorire fără precedent. Luptând de la egal la egal cu vecini mai puternici, Ștefan cel Mare a reușit să impună Moldova ca un stat cu drepturi aproape egale. Dar odată cu modificarea tehnologiei războiului (introducerea pe scară largă a armelor de foc, scumpe și greu de fabricat) Moldova, cu o populație și resurse limitate, nu a mai putut ține pasul cu acești vecinii. În conflictele cu turcii, Ștefan a beneficiat și de faptul că, în cursul domniei lui, Imperiul Otoman a avut de luptat cu adversari puternici și pe alte fronturi: Skanderbeg în Albania, Uzun Hasan în Asia Centrală, cetățile genoveze Caffa și Mangop în nordul Mării Negre etc.

Ştefan cel Mare în tabloul votiv al bisericii Sf. Nicolae Domnesc Iaşi - foto - ro.wikipedia.org

Ştefan cel Mare în tabloul votiv al bisericii Sf. Nicolae Domnesc Iaşi – foto – ro.wikipedia.org

 

Familie

S-a căsătorit prima oară la 5 iulie 1463 cu Evdochia „de la Chiev, sora lui Semen țarul”, fiica lui Alexandru Olelka, marele cneaz de Kiev. Au avut împreună doi copii: pe Alexandru și pe Elena (Olena). Evdochia s-a stins din viață la 25 noiembrie 1467 și a fost înmormântată în Biserica Mirăuți din Suceava – vechea Mitropolie a Moldovei.

Evdochia din Kiev (n. prima parte a sec. XV – d. 25 noiembrie 1467, Suceava) prima soție a voievodului Ștefan cel Mare, sora cneazului Simion Olelkovici și fiica principelui Olelko - foto - ro.wikipedia.org

Evdochia din Kiev (n. prima parte a sec. XV – d. 25 noiembrie 1467, Suceava) prima soție a voievodului Ștefan cel Mare, sora cneazului Simion Olelkovici și fiica principelui Olelko – foto – ro.wikipedia.org

La 14 septembrie 1472, Ștefan cel Mare s-a căsătorit a doua oară, cu Maria din familia dinaștilor de la Theodoro-Mangop. Copiii născuți din această căsătorie (Ilie și Bogdan) au murit la vârste fragede. Maria a murit la 19 decembrie 1477 și a fost înmormântată în biserica Mănăstirii Putna.

Maria din Mangop sau Maria Paleologu (? - 1477) (sau Maria Asanina Paleologhina în limba slavonă, pe o icoană donată de ea mănăstirii Grigoriu din Muntele Athos), principesă de Theodoro (un principat grecesc din Crimeea) a doua soție a domnitorului Ștefan cel Mare - foto (extras de pe acoperământul de mormânt de la mânăstirea Putna) - ro.wikipedia.org

Maria din Mangop sau Maria Paleologu (? – 1477) (sau Maria Asanina Paleologhina în limba slavonă, pe o icoană donată de ea mănăstirii Grigoriu din Muntele Athos), principesă de Theodoro (un principat grecesc din Crimeea) a doua soție a domnitorului Ștefan cel Mare – foto (extras de pe acoperământul de mormânt de la mânăstirea Putna) – ro.wikipedia.org

Ștefan cel Mare s-a căsătorit pentru a treia și ultima oară, cu Maria, fiica lui Radu cel Frumos, Domnul Țării Românești, pe care o luase ostatică, împreună cu mama ei, încă din 1473. Din această căsătorie au rezultat Bogdan-Vlad, viitorul Domn Bogdan al III-lea al Moldovei, și „două fiice frumoase”, Ana și Maria.

Maria Voichița, fiica lui Radu cel Frumos, nepoata lui Vlad Dracul, strănepoata lui Mircea cel Bătrân, mama lui Bogdan al III-lea și bunica lui Ștefăniță, cea de a treia soție a domnului Ștefan cel Mare, doamnă a Țării Moldovei între 1480 și 1511 - foto - moldovenii.md

Maria Voichița, fiica lui Radu cel Frumos, nepoata lui Vlad Dracul, strănepoata lui Mircea cel Bătrân, mama lui Bogdan al III-lea și bunica lui Ștefăniță, cea de a treia soție a domnului Ștefan cel Mare, doamnă a Țării Moldovei între 1480 și 1511 – foto – moldovenii.md

Un alt fiu natural (născut în 1483) al lui Ștefan cel Mare, cu o anume Răreșoaia (a cărei existență nu e documentată istoric), a fost Petru Rareș, care avea să devină la rândul său domn al Moldovei, de două ori (1527-1538 și 1541-1546).
Dintre urmașii naturali ai lui Ștefan cel Mare, 14 au ajuns domnitori ai Moldovei în perioada 1504-1668 (2 fii, 7 nepoți, etc.).

Petru Rareș (n. 1483 - d. 3 septembrie 1546, Suceava) domn al Moldovei de două ori, prima dată între 20 ianuarie 1527 și 18 septembrie 1538, iar a doua oară între 19 februarie 1541 și 3 septembrie 1546 - foto - ro.wikipedia.org

Petru Rareș (n. 1483 – d. 3 septembrie 1546, Suceava) domn al Moldovei de două ori, prima dată între 20 ianuarie 1527 și 18 septembrie 1538, iar a doua oară între 19 februarie 1541 și 3 septembrie 1546 – foto – ro.wikipedia.org

 

articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; youtube.com

Pogromul de la Iași (27 – 29 iunie 1941)

Pogromul de la Iași – (27 – 29 iunie 1941) – Evrei arestați de jandarmi români, Iași, 27 iunie 1941

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Pogromul de la Iași din 27 – 29 iunie 1941 a fost unul dintre cele mai violente pogromuri din istoria evreilor din România, inițiat de generalul Ion Antonescu, secondat de autoritățile publice locale, împotriva cetățenilor de etnie evreiască din orașul Iași. În conformitate cu datele prezentate de autoritățile române, în cele trei zile au fost uciși 13.266 de evrei.

 

Desfășurarea

Introducere

Conform recensământului din 1930 Iașiul avea o populație de 102 872 cetățeni, dintre care 34 662 evrei.

Pogromul de la Iași a fost planificat de aceleași organe care au planificat lichidarea evreilor în Basarabia și Bucovina în cadrul planurilor regimului Antonescu de purificare etnică sub numele de cod „Curățirea terenului”.

Încă înainte de începerea operațiunilor militare pe 22 iunie 1941, au fost luate în România o serie de măsuri cu caracter antisemit.

În 19 iunie 1941, Antonescu a ordonat Generalului Șteflea, Șeful Marelui Stat Major:

„sa fie identificați pe regiuni [în Moldova] toți „jidanii”, agenții comuniști sau simpatizanți. Ministerul de Interne trebuie să-i știe, să le interzică circulația și să fie în măsură a face cu ei ceea ce voi ordona, când va veni momentul oportun.”

Jandarmeria a primit ordinul de curățire a terenului in Basarabia si Bucovina cu trei-patru zile înainte de 21 iunie 1941, în trei locuri diferite din Moldova: Roman, Fălticeni și Galați. Inspectorul general al jandarmeriei, generalul Constantin (Piki) Vasiliu, a declarat în fața subofițerilor și ofițerilor de jandarmi la Roman că:

„prima măsură pe care sunt datori s-o aducă la îndeplinire va fi aceea de curățire a terenului, prin care se înțelege: exterminarea pe loc a tuturor evreilor aflați pe teritoriul rural; închiderea în ghetouri a evreilor de pe teritoriul urban; arestarea tuturor suspecților…, etc.”

Comandantul legiunii de jandarmi Orhei, Constantin Popoiu, a atras atenția jandarmilor săi că trebuie:

„să-i extermine pe evrei de la pruncul în fașă până la bătrânul neputincios, toți fiind periculoși pentru nația română.”

Pe 20 iunie 1941, șeful unei echipe de muncă forțată formată din 110 evrei tineri a primit ordin să înceapă urgent săpăturile la două gropi comune în cimitirul evreiesc.

În ajunul întrării României în război, Conducătorul Statului, Ion Antonescu, a dispus prin „Ordinul no. 4147 din 21 Iunie 1941”, „…evacuarea tuturor evreilor între 18 și 60 ani din satele dintre Siret și Prut în lagărul de la Târgu Jiu.”

În 22 iunie, prima zi de război, au fost postate în Iași afișe ce instigau la pogrom și care îi culpabilizau pe evrei pentru colaborare cu bolșevicii.

La 25 iunie a început însemnarea cu var sau vopsea a caselor locuite de români, cu semnul crucii, operațiune care a continuat până în ajunul pogromului. Unul din fruntașii Comunității evreiești a descris astfel operațiunea crucilor:

„În ziua de 25 iunie polițiștii ieșeni au cutreerat casele, invitând populația creștină să-și puie la ferestre și la intrare cruci. Tot în acea zi s-au luat tineri evrei pentru săpare de gropi la cimitirul evreiesc..”

La 26 iunie s-a intensificat instigarea antisemită în presa localã, transformându-se în instigare la pogrom.

La 27 iunie 1941, Antonescu a comandat Siguranței sa trimită un ordin special Inspectoratului Regional de Politie din Iași:

„Fiind informat ca la anumiți evrei se găsesc dosite arme si munitiuni, va rugam sa binevoiți a dispune a se efectua de îndată percheziționarea amănunțită și riguroasă a locuințelor populației evreiești, pentru a se verifica dacă nu cumva ne aflăm în fata unei acțiuni de înarmare a populației evreiești.”

La 3 iulie 1941, Mihai Antonescu a ținut un discurs la Ministerul de Interne în care explica planurile discutate anterior în guvern pe 17-18 iunie 1941 in legătura cu evreii:

„”Ne găsim în momentul istoric cel mai favorabil și mai larg pentru o totală descătușare etnică, pentru o revizuire națională și pentru purificarea Neamului nostru de toate acele elemente străine sufletului lui, care au crescut ca vâscul ca să-i întunece viitorul. Pentru ca să nu pierdem zadarnic acest moment unic, trebuie să fim implacabili.”

În ședința din 8 iulie 1941 a cabinetului antonescian, viceprim-ministrul și ministrul de externe Mihai Antonescu, s-a adresat miniștrilor:

„„Așa că vă rog să fiți implacabili, omenia siropoasă, vaporoasă, filozofică nu are ce căuta aici… Cu riscul de a nu fi înțeles de unii tradiționaliști care mai pot fi printre dv., eu sunt pentru migrarea forțată a întregului element evreu din Basarabia și Bucovina, care trebue zvârlit peste graniță… Veți fi fără milă cu ei. Nu știu peste câte veacuri neamul românesc se va mai întâlni cu libertatea de acțiune totală, cu posibilitatea de purificare etnică și revizuire națională… Dacă este nevoie, să trageți cu mitraliera. Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari… Îmi iau răspunderea în mod formal și spun că nu există lege… Deci, fără forme, cu libertate completă ”
—Stenograma ședinței guvernului din 8 iulie 1941 (doc. 3)

 

Declanșarea pogromului

La 27 iunie 1941, conducerea administrativă a orașului, prefectul județului Iași, colonelul Dumitru Captaru, comandantul garnizoanei, colonelul Constantin Lupu, chestorul poliției, colonelul Constantin Chirilovici și inspectorii Siguranței Statului Emil Gioseanu și Matei Cosma au ordonat percheziții în locuințele evreilor.

În după amiaza zilei de vineri, 27 iunie 1941, la cinci zile după intrarea României în război, Ion Antonescu a telefonat colonelului Constantin Lupu și i-a ordonat “Să curețe Iașul de evrei“. Acțiunea urma să fie mascată ca făcând parte din ordinul anterior al conducatorului:„Evacuarea tuturor evreilor, între 18 și 60 de ani, din zona cuprinsă între Siret și Prut“.

Tot pe 27 iunie soldați români din divizia de la Iași au ucis peste 400 de evrei lângă târgul Sculeni de lângă Iași, aceștia fiind învinuiți ca au semnalizat sau pactizat cu inamicul bolșevic. Dupa ce au fost jefuiți și femeile au fost abuzate de soldați, victimele au fost obligate apoi să-și sape o groapă comuna în care au fost ulterior îngropate.

În 28 iunie, au sosit la Iași și la Chestură ofițeri ai armatei și jandarmeriei care au comandat în mod practic operațiunea, iar politia a fost instruita sa nu se amestece în treaba armatei, indiferent de care ar fi ea.

În raportul nr. 1.042 din 29 iunie 1941 către Mihai Antonescu, ministrul de interne și vicepreședintele consiliului de miniștri, colonelul Captaru, prefectul, raporta executarea ordinului de evacuare a evreilor ieșeni:

„Raportăm că în noaptea de 29-30 iunie s-au tras numeroase focuri de armă din case particulare […]. S-a tras asupra coloanei în marș a unei trupe de infanterie românească care trecea prin oraș spre front. […] Nu s-a putut prinde nici un individ în flagrant delict. […] După indicațiile obținute până în prezent, se constată că se caută de către anumiți indivizi să arunce vina asupra evreilor din oraș cu scopul de a ațâța armata germană și română, precum și populația creștină contra evreilor, pentru a da loc la uciderea în masă a acestora”

„Până la ora 13 se aflau la chestură circa 3 500 suspecți în cea mai mare parte evrei”

Ca urmare a acestui raport considerat la București ca ostil, Captaru a fost destituit din funcția de prefect și trimis pe front.

Autoritățile române (poliție, jandarmi, membri ai serviciului român de siguranță), cu concursul unei părți a locuitorilor orașuluiA, au comis crime și jafuri asupra evreilor din Iași. Mii dintre aceștia, majoritatea bărbați, au fost uciși în casele lor și pe stradă, alte mii au fost arestați și duși la sediile poliției.

Pogromul de la Iași din 27 - 29 iunie 1941 - Evrei asasinați pe strada Vasile Conta din Iași în timpul pogromului din 1941 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Pogromul de la Iași din 27 – 29 iunie 1941 – Evrei asasinați pe strada Vasile Conta din Iași în timpul pogromului din 1941 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

„Au intrat în casa noastră, urlând și jefuindu-ne toate bunurile. Ne-au poruncit să ieșim cu toții din casă, inclusiv mama și surorile mele. Am ajuns la secția de poliție și pe drum am văzut cum oamenii erau bătuți și cadavre de evrei erau înșirate pe străzi. (…) Ne-au îngrămădit în trenuri (…) nu știam ce avea să se întâmple (…) credeam că ar fi și dat foc vagoanelor dacă nu le-ar fi fost teamă să distrugă locomotiva. Timp de cinci zile ne-am sufocat în trenul supraaglomerat. Majoritatea oamenilor au murit în vagon (…) dormeam pe cadavre(…) ”
—Mărturia lui Lazăr Rozin (14 ani), arhivele de la Yad Vashem, grupul de înregistrări 0,33, dosarul 7211.

În următoarea zi, «Duminica neagră», soldații români au împușcat mii de evrei care fuseseră încarcerați în secția de poliție.

.

Executanții pogromului

Pogromul de la Iași a fost planificat și executat de autoritățile române, cu știrea comandamentului armatei germane cantonate în Iași. Ulterior, rapoartele întocmite de autoritățile antonesciene au fost falsificate, responsabilitatea planificării și executării masacrului fiind atribuită părții germane. Fără prezența Armatei germane în România, regimul lui Antonescu însă nu ar fi îndrăznit sa pună la punct un plan de asemenea proporții.

Pogromul de la Iași - (27 - 29 iunie 1941) - Evrei din Iaşi adunaţi cu forţa şi arestaţi în timpul pogromului - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Pogromul de la Iași – (27 – 29 iunie 1941) – Evrei din Iaşi adunaţi cu forţa şi arestaţi în timpul pogromului – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Conform directivelor, pogromul a fost organizat și declanșat de:

- Regimentele 13 Dorobanți și 1 Transmisiuni din Divizia 14, aflate sub comanda generalului Gh. Stavrescu, pretorul Armatei a 3-a, locotenent-colonelului Barozzi, pretorul Diviziei 14, maiorului Nicolae Scriban și maiorului Constantin Darie, șeful Poliției Militare.

- Garnizoana Iași, sub comanda colonelului Constantin Lupu și comandantul Batalionului de jandarmi din oraș, maiorul Schipor,

- Jandarmeria județului: colonelul Gh. Bădescu, comandantul Jandarmeriei din Moldova și din județ, adjunctul sau, locotenent-colonelul Nicolescu-Coca, și maiorul Vasiliu, comandantul Legiunii mobile de jandarmi.

- Poliția civilă: locotenent-colonelul Chirilovici, adjunctul sãu, inspectorul Leahu, și secretarul Chesturii, Gh. Stanciulescu.

- Siguranța: inspectorii Emil Gioseanu și Matei Cosma.

- Prefectura: locotenent-colonelul Captaru, care nu a fost informat de pregătirea pogromului, și locotenent-colonelul Aristotel Alexandrescu, șeful Legiunii de jandarmi Iași, sub ordonața prefectului.

- Eșalonul Special (1)

Pogromul de la Iași - (27 - 29 iunie 1941) - Cadavre de evrei pe străzile Iașului în timpul pogromului - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Pogromul de la Iași – (27 – 29 iunie 1941) – Cadavre de evrei pe străzile Iașului în timpul pogromului – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

La pogrom au mai participat voluntari și soldați germani dintre cei cantonați la Iași dar, mai ales, mii de cetățeni români, din toate păturile sociale ale orașului precum vecini, simpatizanți ai mișcărilor antisemite, tineri, funcționari ceferiști, meseriași, colegi de meserie și intelectuali, ingineri, oameni de afaceri, pensionari, militari în retragere, agenți sanitari. La Iași s-a repetat fenomenul participării la pogrom a femeilor, ca și la Pogromul de la București cu o jumătate de an mai devreme. Un fenomen nou la Iași a fost alcătuirea de bande de femei și bărbați, uneori soți, care ghidau pe soldați și pe polițiști către casele evreilor înstăriți, pe care apoi le jefuiau cot la cot cu soldați români, germani, jandarmi și polițiști. Nu toți locuitorii au fost părtași la pogrom, dar fără colaborarea civililor nu ar fi fost posibilă depistarea evreilor de către soldați și jandarmi care nu cunoșteau împrejurimile.

 

Trenurile morții

Miile de evrei care au supraviețuit masacrului de la Chestură, au fost duși la gară fiind umiliți, jefuiți, și bătuți înainte de a fi înghesuiți în vagoane de marfă închise ermetic. Trenurile morții au circulat cu viteză redusă între diferite gări din Moldova, câteodată în direcții dus-întors.

În primul tren, care urma să plece în direcția Călărași, au fost băgați 5.000 de evrei dintre care, după 7 zile pe traseu au supraviețuit 1.011. Alți 2.000-2.700 de evrei au fost înghesuiți în trenul cu direcția Podul Iloaiei, din aceștia, din cauza asfixierii și a deshidratării au supraviețuit numai 700. În gări nimeni nu avea voie să se apropie de trenuri, să le dea muribunzilor apă sau, să le deschidă ușile vagoanelor pentru a lua aer, a scoate cadavrele, a le acorda vreun ajutor medical, umanitar.

Cadavrele au fost jefuite și îngropate în gropi comune, în preajma gărilor de pe traseu.

O acțiune de salvare a avut loc în gara Roman prin intervenția energică a președintei Crucii Roșii din Roman, Viorica Agarici. Pentru că a salvat vieți de oameni nevinovați, cu riscul oprobriului public (din cauza atitudinii autorităților, Agarici a fost nevoită să se refugieze la București) ea a fost unul din cei 54 de români omagiați de Statul Israel cu „Cetățenia de Onoare” și cu titlul „Drept între popoare

La 30 august 1941, 980 de evrei supraviețuitori ai trenului ajuns la Călărași, au fost transportați înapoi, la Iași.

Regizorul Andrei Călărașu (n. Bernard Gropper) și-a ales acest nume deoarece populația evreiască din Călărași l-a îngrijit și i-a salvat viața când a fost scos muribund și singur dintr-unul dintre Trenurile morții.

Pogromul de la Iași - (27 - 29 iunie 1941)i - Trenurile morții - deschiderea ușii unui vagon -foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Pogromul de la Iași – (27 – 29 iunie 1941) – Trenurile morții – deschiderea ușii unui vagon -foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Gropi comune

O parte a victimelor Pogromului de la Iași au fost îngropate în gropi comune în Cimitirul evreiesc din Iași. 1.200 de evrei care nu au supraviețuit trenului morții sunt îngropați în gropi comune la Podu Iloaiei. O alta parte sunt îngropați la Târgu Frumos și în multe alte stații de pe parcursul traseului “trenurilor morții”.

Alte gropi comune conținând 311 cadavre au fost descoperite în 1945 la Sculeni.

În anul 2010 a fost descoperită la Popricani, lângă Iași, o groapă comună care conținea zeci de schelete de evrei uciși în anul 1941.

 

Estimarea numărului victimelor

Surse diferite au menționat numere diferite de victime ale pogromului.

Prima recunoaștere oficială a masacrului a apărut în comunicatul autorităților române, publicat în „Monitorul Oficial” din 1 iulie 1941, care a anunțat că „la Iași au fost executați 500 iudeo-comuniști, cari trăseseră focuri de armă din case, asupra soldaților germani și români”.

Manfred von Killinger, ministrul plenipotențiar al Reich-ului în România, în telegrama expediată la Berlin pe 1 septembrie 1941, raporta o cifră de 4.000 de evrei asasinați la Iași.

În rapoarte ulterioare s-a apreciat că, în acele zile, au fost asasinați peste 14.000 de evrei, adică circa o treime din populația evreiască a Iașului.

Un raport al Serviciului Special de Informații din 23 iulie 1943, elaborat pe baza listelor decedaților întocmite în cadrul sinagogilor din Iași și citat de dr. Radu Ioanid a acreditat cifra de 13.266 de victime. Raportul final al Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului în România, arată că în timpul pogromului au fost uciși 14.850 de evrei.

 

Procesele criminalilor de război, 1945-1948

Între 1945-1948 au fost judecate 57 de persoane în legătură cu Pogromul de la Iași : 8 din conducerea Armatei, prefectul județului Iași, primarul orașului Iași, 4 militari, 21 de civili, 22 de gardieni. Majoritatea au fost condamnați la 25 de ani muncă silnică sau închisoare pe viață. Pedeapsa unora a fost redusa de autorități, alții fiind eliberați la amnistițiile din 1950 si 1962-64.

Dintre lideri, Ion Antonescu, Mihai Antonescu, fost ministru de externe și vicepreședinte al consiliului de miniștri, generalul Constantin Z. Vasiliu, fost subsecretar de stat la Ministerul de Interne (3 ianuarie 1942 – 23 august 1944), și Gheorghe Alexianu, fost guvernator al Transnistriei au fost condamnati la moarte la 17 mai 1946 de Tribunalul Poporului (din București). Au fost executati la Jilava la 1 iunie 1946.

În timpul procesului, Ion Antonescu nu și-a amintit nici de telefonul dat colonelului Lupu, nici de ordinul dat de generalul Șteflea, cu privire la deportarea evreilor din Iași, „la momentul oportun”. De asemenea, interogatoriile preliminare au arătat informațiile deținute de Ion Antonescu în legătură cu faptele petrecute.

Ion Antonescu: [...] După pogrom] eu m-am dus la Iași și am vorbit cu comandantul general german, pentru că Iașul era atuncea în zonă militară germană, acolo operau trupele germane și era și zona de front și tot Iașul era ocupat de germani, de trupele care trebuiau să treacă Prutul. Și atuncea m-am dus la Iași și am vorbit cu generalul german și i-am spus: „Dacă se mai repetă acest lucru, dau telegramă Führerului și las comanda frontului”. Și atunci, generalul german mi-a spus: „Vă asigur, domnule general, că nu se va mai întâmpla”. [...]
Președintele: Era numai acțiunea germanilor la Iași?[...]
Ion Antonescu: Ei aveau…, noi frontul Moldovei… era împărțit pe sectoare. Era în sector german.
Președintele: Știu. Era în sector german, dar era și armată românească acolo.
Ion Antonescu: Era sub comandamentul german, după cum erau și divizii germane în sectoarele românești, la dispoziția comandamentului românesc. ”
—Interogatoriul lui Ion Antonescu în timpul procesului, 06.05.1946.

„Au fost grupuri de legionari care au făcut acte de provocație. Au tras de pe acoperișuri în elemente germane și au împins – tot prin acte de provocație – și câțiva dintre evrei, fie ca să se apere, fie ca să tragă, de asemenea. Faptul că s-au găsit 2-3, foarte puțini, în orice caz, aceasta a legitimat pretențiile lor, intervenția unor unități germane, care, peste capul autorităților române și cu sprijinul legionarilor, au trecut la acte de represiune pe loc și au cerut ca, fără întârziere, autoritățile române să evacueze populația evreiască, punând, singuri și direct, soldați și elemente ale armatei SS germane ca să întreprindă această acțiune de colectare și de conducere la trenuri, unde au fost transportați în condițiuni cu totul necivilizate. ”
—Mihai Antonescu, interogatoriu luat în 17.04.1946

Președintele: Este adevărat că ați minimalizat ăăă… victimele, numărul victimelor în pogromul de la Iași?
Ion Antonescu: Domnule Președinte, eu n-am știut niciodată, decât din Actul de acuzare, de 8.000, se spune. Acuma, domnul acuzator public vorbește de 10.000. În Actul de acuzare vorbește… n-am știut niciodată. Eu am știut de 2.000 care au fost băgați în gara Iași într-un vagon, presați acolo și au murit de asfixiere și m-am dus și am protestat.”
—Interogatoriul lui Ion Antonescu în timpul procesului, 06.05.1946.

 

Comemorarea pogromului

La Cimitirul evreiesc din Iași unde au fost îngropați în gropi comune o mare parte din victimele de la Iași a fost ridicat un monument format din plăci de beton în formă de vagoane de tren, care sugerează celebrele “trenuri ale morții”.

În acest cimitir sunt și monumente care comemorează victimele descoperite în 1945 în gropile comune de la Sculeni și în 2010 la pădurea Vulturi.

La 75 de ani de la Pogrom, în iunie 2016, a avut loc o comemorare la Cimitirul evreiesc din Iași. Comemorările au inclus Podu Iloaiei, unde 1.200 de evrei care s-au aflat în trenul Iași-Podu Iloaiei sunt îngropați în gropi comune și Târgu Frumos, unde o altă parte au fost îngropați. In cadrul ceremoniei, președintele României, Klaus Iohannis, a decorat pe trei dintre supraviețuitori.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

(1) Eșalonul Special sau Eșalonul Operativ a fost o unitate militară română, care a fost înființată scurt timp înainte de 21 iunie 1941 cu misiunea de a apăra spatele frontului armatei române de spionaj, sabotaj și acțiuni teroriste.

Eșalonul Operativ a fost creat de Serviciul Special de Informații într-un format asemânător cu Einsatzgruppe și colabora cu unitățile germane. Eșalonul a fost trimis la Iași, unde a pregătit și a luat parte la Pogromul de la Iași. În continuare Eșalonul a trecut, împreună cu Armata 4 română, în Basarabia și a luat parte împreună cu unități germane Einsatzgruppe la execuții în masă de evrei.