Articole

Abolirea sclaviei în Statele Unite ale Americii (19 iunie 1862); Proclamația de emancipare (22 septembrie 1862; 1 ianuarie 1863)

Sclavi pe o plantație de cartofi

foto si articole preluate de pe: ro.wikipedia.org

 

Războiul Civil American

Bătălia de pe Chickamauga (litografie de Kurz și Allison, 1890) - foto; ro.wikipedia.org

Bătălia de pe Chickamauga (litografie de Kurz și Allison, 1890) – foto; ro.wikipedia.org

Războiul Civil American, deseori denumit Războiul de secesiune (în engleză War of Secession), Războiul dintre state (în engleză War Between the States), sau Războiul dintre Nord și Sud a fost un conflict politic și militar de patru ani (1861–1865) dintre Uniunea sau Statele din Nord ale Statelor Unite ale Americii (care și-a păstrat neschimbată denumirea sa oficială adoptată cu ocazia scrierii Constituției SUA, Statele Unite ale Americii) și Statele din Sud ale acesteia, și anume șapte, mai apoi unsprezece state, care au părăsit pe rând Uniunea în 1860–1861, alcătuind entitatea statală federală denumită Statele Confederate ale Americii (în engleză Confederate States of America).

În timpul alegerilor prezidențiale din anul 1860, Partidul Republican, în frunte cu Abraham Lincoln, a purtat o campanie politică împotriva expansiunii sclaviei în afara statelor în care aceasta exista deja.

Victoria republicană în alegeri a avut ca rezultat declarația de secesiune din partea a șapte state din Sud, chiar înainte de învestitura lui Lincoln, care a avut loc la 4 martie 1861.

Atât administrația aflată la finalul mandatului, cea a președintelui James Buchanan, cât și cea nouă, a președintelui ales, Abraham Lincoln, au respins secesiunea, privind-o ca pe un act de rebeliune.

Ostilitățile au început la 12 aprilie 1861, când forțele confederate au atacat postul militar federal de la Fort Sumter, din Carolina de Sud.

Lincoln a răspuns chemând o armată de voluntari din fiecare stat și ordonând mobilizarea generală, ceea ce a condus la declararea secesiunii a încă patru state sclavagiste din Sud.

Ambele părți și-au constituit armate de război, iar Uniunea a preluat controlul statelor de graniță încă din prima perioadă a războiului și a efectuat o severă și eficientă blocadă navală de-a lungul întregului conflict.

În septembrie 1862, Proclamația de emancipare a lui Lincoln a transformat desființarea sclaviei din Sud într-un scop al războiului și i-a determinat pe britanici să nu intervină.

Comandantul confederat Robert E. Lee a repurtat câteva victorii pe frontul estic, dar în 1863 înaintarea sa spre nord a fost oprită la Gettysburg, iar pe frontul vestic Uniunea a preluat controlul râului Mississippi după Bătălia de la Vicksburg, separând Confederația în două.

Avantajele materiale și numerice ale Nordului s-au concretizat în 1864 când Ulysses S. Grant a măcinat armata lui Lee în mai multe bătălii de uzură, iar generalul unionist William Sherman a ocupat orașul Atlanta, capitala statului Georgia, pentru ca apoi să se deplaseze spre Oceanul Atlantic.

Rezistența Confederației s-a prăbușit după ce Lee s-a predat lui Grant la Appomattox pe 9 aprilie 1865.

Războiul, care este conflagrația cu cele mai multe victime din istoria Statelor Unite, s-a soldat cu moartea a peste 620.000 de soldați, a unui număr de peste 325.000 de combatanți dați dispăruți și al unui număr nedeterminat de civili, a pus capăt sclaviei în Statele Unite, a restaurat Uniunea și a întărit rolul guvernului federal în cadrul acesteia.

Aspectele sociale, politice, economice și rasiale ale războiului au marcat perioada de reconstrucție care a durat până în 1877 și au continuat să se manifeste și de-a lungul secolului al XX-lea.

Reynolds's Political Map of the United States 1856.jpg
Statele Unite la 1856, cu puțin timp înaintea izbucnirii războiului civil.
roșu: statele libere
negru: statele sclavagiste
verde: teritoriile organizate

Există o corelație puternică între gradul de susținere a secesiunii și numărul de plantații din regiune; statele din Sudul îndepărtat, cu cea mai mare concentrație de plantații au fost primele care s-au separat. Statele sclavagiste dinspre nord, Virginia, Carolina de Nord, Arkansas, și Tennessee aveau puține plantații și au respins secesiunea până când criza Fort Sumter i-a forțat să aleagă o parte.

Statele de graniță aveau mai puține plantații și nu s-au separat.

Procentul de albi din Sud care trăiau în familii proprietare de sclavi era de 36,7% în Sudul extrem, 25,3% în zonele mai nordice și 15,9% în statele de graniță care au luptat de partea Uniunii.

95% din negri trăiau în Sud, reprezentând o treime din populația de acolo, în Nord ei constituind doar 1% din populație.

În consecință, temerile de emancipare a negrilor erau mai mari în Sud decât în Nord.

Decizia Curții Supreme din 1857 în cazul Dred Scott v. Sandford a amplificat controversele. Decizia Președintelui Curții Supreme Roger B. Taney însemna că sclavi sunt „atât de inferiori încât nu au drepturi pe care albii să fie obligați să le respecte”, și că sclavia se putea răspândi în teritorii.

Lincoln a avertizat că „următoarea decizie de tip Dred Scott” ar putea amenința statele din Nord cu sclavia.

Politicianul din Nord Abraham Lincoln a spus: „această chestiune a sclaviei era mai importantă decât oricare alta; într-atât încât s-a ajuns ca nici o altă chestiune națională să nu obțină audieri.”

Problema sclaviei era legată de competiția pentru controlul asupra teritoriilor și cerințele Sudului pentru un cod al sclavilor în teritorii a reprezentat chestiunea utilizată de aceștia pentru a rupe Partidul Democrat în două, ceea ce aproape a garantat alegerea lui Lincoln și secesiunea.

Când secesiunea a devenit o problemă, deținătorul de plantații din Carolina de Sud și senatorul John Townsend a spus că „dușmanii noștri sunt pe cale să preia frâiele Guvernului, și intenționează să ne conducă după capriciile teoriilor lor fanatice, și conform scopului declarat de abolire a sclaviei.”

Opinii similare au fost exprimate în tot Sudul în editoriale, în discursuri politice și în declarații privind motivele secesiunii.

Deși Lincoln nu avea planuri de a interzice sclavia acolo unde ea exista deja, oameni din tot Sudul și-au exprimat temeri pentru viitorul sclaviei.

Uncle toms cabin first edition.jpg
Coperta romanului aboliţionist Coliba unchiului Tom, de Harriet Beecher Stowe, carte care a influenţat puternic curentul aboliţionist din Nord

Printre îngrijorările Sudului se numărau nu doar pierderile economice, ci și temerile de egalitate rasială.

Declarația privind Cauzele Secesiunii statului Texas, specifica faptul că statele nesclavagiste „proclamă înjositoarea doctrină a egalității tuturor oamenilor, indiferent de rasă sau culoare”, și că rasa africană era „pe drept privită ca rasă inferioară și dependentă”.

Secesionistul E. S. Dargan din Alabama a spus că emanciparea i-ar face pe sudiști să se simtă „demoralizați și degradați”.

Începând din anii 1830, conducerea Poștei Federale a refuzat să mai transporte pamflete aboliționiste către statele din Sud.

Profesorii proveniți din Nord și suspectați de înclinații aboliționiste erau expulzați din Sud, iar literatura aboliționistă era interzisă.

Când republicanii au declarat că nu sunt aboliționiști, sudiștii au respins această apărare.

Și Nordul se simțea amenințat, după cum constată Eric Foner, „nordiștii ajunseseră să vadă sclavia ca pe antiteza unei societăți bune, și ca pe o amenințare la adresa valorilor și intereselor lor fundamentale”

 

Abraham Lincoln*, al 16-lea Președinte al Statelor Unite (1861–1865)

Lincoln, recoloured, b.jpg

Lincoln a înțeles că puterea guvernului federal de a pune capăt sclaviei era limitată de Constituție, care până în 1865 lăsa chestiunea în seama fiecărui stat.

Înainte și în timpul alegerii sale ca președinte, el a susținut că dispariția finală a sclaviei va rezulta din împiedicarea expansiunii ei în noile teritorii americane.

La începutul războiului, el a încercat și să convingă statele să accepte eliberarea cu despăgubire în schimbul interzicerii sclaviei.

Lincoln credea că limitarea sclaviei în aceste moduri o va elimina prin mijloace economice, așa cum prevedeau Părinții Fondatori, în conformitatea cu Constituția.

Președintele Lincoln a respins două tentative de emancipare limitate geografic ale general-maiorului John C. Frémont în august 1861 și a general-maiorului David Hunter în mai 1862, cu argumentul că nu le stă lor în putere, și că va deranja statele de graniță loiale Uniunii.

La 19 iunie 1862, cu susținerea lui Lincoln, Congresul a adoptat o lege prin care interzicea sclavia în toate teritoriile federale.

În iulie 1862, a fost adoptată o a doua Lege de Confiscare, prin care se stabileau proceduri judecătorești prin care se puteau elibera sclavii oricărei persoane condamnate pentru ajutarea rebeliunii.

Desi Lincoln credea că nu stă în puterea Congresului să elibereze sclavii din state, el a aprobat legea, dând credit legislativului.

El considera însă că asemenea acțiuni sunt atribuția exclusivă a comandantului suprem în timp de război, atribuții care îi revin prin Constituție președintelui, iar Lincoln plănuia să acționeze și el în același sens.

În acea lună, Lincoln a discutat cu cabinetul o variantă a proclamației de emancipare.

În ea, el declara: „ca măsură militară potrivită și necesară, începând cu 1 ianuarie 1863, toate persoanele deținute ca sclavi în statele confederate vor fi pentru totdeauna libere”.

În particular, Lincoln ajunsese în acest moment la concluzia că baza de sclavi a Confederației trebuie eliminată.

Politicienii Copperheads susțineau însă că emanciparea este o piedică la adresa păcii și reunificării.

Redactorul republican Horace Greeley de la foarte influentul New York Tribune a căzut în capcană, iar Lincoln a negat direct aceasta într-o abilă scrisoare din 22 august 1862.

Președintele a spus că principalul scop al acțiunilor sale ca președinte (folosind pronumele personal de persoana întâi și termenul de „îndatorire oficială”) era conservarea Uniunii:

„Obiectivul meu de ansamblu în această luptă este salvarea Uniunii, nu acela de a salva sau de a distruge sclavia. Dacă aș putea salva Uniunea fără să eliberez vreun sclav, aș face-o; și dacă aș putea-o salva eliberând toți sclavii, aș face-o; și dacă aș putea-o salva eliberând pe unii și lăsându-i pe alții cum erau, atunci aș face și asta. Ceea ce fac eu în privința sclaviei și a rasei de culoare, fac pentru că cred că ajută la salvarea Uniunii; și ceea ce nu fac, nu fac pentru că nu cred că va ajuta la salvarea Uniunii … Aici mi-am declarat scopul în conformitate cu ce consider că este îndatorirea mea oficială; și nu intenționez să modific nici dorința mea personală, pe care adesea mi-am exprimat-o, ca toți oamenii de pretutindeni să fie liberi.”

Lincoln prezintă cabinetului său prima propunere a Proclamării de emancipare. (Pictură de Francis Bicknell Carpenter din 1864) -  foto: ro.wikipedia.org

Lincoln prezintă cabinetului său prima propunere a Proclamării de emancipare. (Pictură de Francis Bicknell Carpenter din 1864) – foto: ro.wikipedia.org

Proclamația de emancipare, emisă la 22 septembrie 1862, și intrată în vigoare la 1 ianuarie 1863, îi declara liberi pe sclavii din 10 state neaflate sub controlul Uniunii, cu excepții privind zonele aflate deja sub controlul Uniunii în două state.

Lincoln a petrecut următoarele 100 de zile pregătind armata și națiunea pentru emancipare, în timp ce democrații și-au raliat alegătorii de la alegerile legislative din 1862 avertizând privind amenințarea pe care o reprezintă sclavii eliberați pentru albii din Nord.

Odată ce abolirea sclaviei în statele rebele a devenit un obiectiv militar, pe măsură ce armatele Uniunii înaintau spre sud, din ce în ce mai mulți erau eliberați, până când toți cei trei milioane din teritoriul confederat au fost eliberați.

Comentariul lui Lincoln la semnarea proclamației a fost:

niciodată, în viața mea, nu m-am simțit mai sigur că fac ceea ce trebuie, decât acum când semnez această hârtie.”

O vreme, Lincoln a continuat planurile mai vechi de a constitui colonii de sclavi eliberați.

El comenta favorabil pe tema colonizării în Proclamația de emancipare, dar toate tentativele de a pune în aplicare un proiect de asemenea amploare au dat greș.

La câteva zile după anunțarea emancipării, 13 guvernatori republicani s-au întrunit la Conferința de Război a Guvernatorilor; ei au susținut proclamația președintelui, dar au propus demiterea generalului George B. McClellan din funcția de comandant al armatei Uniunii.

După emiterea Proclamației de emancipare, înrolarea foștilor sclavi în armată a devenit politică oficială a guvernului.

Până în primăvara lui 1863, Lincoln era gata să recruteze soldați negri în numere mai mari decât cele modice de până atunci.

Într-o scrisoare adresată lui Andrew Johnson, guvernatorul militar al statului Tennessee, în care îl încuraja să ia inițiativa de a strânge armate de negri, Lincoln scria:

simpla vedere a 50.000 de soldați negri înarmați și pregătiți pe malurile fluviului Mississippi ar pune capăt pe loc rebeliunii”.

Până la sfârșitul lui 1863, la îndrumarea lui Lincoln, generalul Lorenzo Thomas recrutase 20 de regimente de negri din valea râului Mississippi. Frederick Douglass a făcut odată următoarea remarcă referitoare la Lincoln:

în compania sa, nu mi s-a amintit niciodată de originea mea umilă și de culoarea mea nepopulară”.

4th United States Colored Infantry.jpg
Soldaţi din Compania de infanterie E, a IV-a de Culoare din armata Uniunii

 

Proclamația de emancipare


 

Reproducere a Proclamaţiei de emancipare, la National Underground Railroad Freedom Center în Cincinnati, Ohio - foto: ro.wikipedia.org

Reproducere a Proclamaţiei de emancipare, la National Underground Railroad Freedom Center în Cincinnati, Ohio – foto: ro.wikipedia.org

Proclamația de emancipare constă din două decrete ale Președintelui Statelor Unite Abraham Lincoln emise în timpul războiului civil american.

Primul, emis la 22 septembrie 1862, a declarat liberi toți sclavii din toate statele Confederației care nu aveau să treacă sub controlul Uniunii până la 1 ianuarie 1863.

Al doilea decret, emis la 1 ianuarie 1863, a numit statele în care este valabil.

Proclamația de emancipare a fost atacată la acea vreme pentru că elibera doar sclavii asupra căror Uniunea nu avea putere.

În practică, proclamația a însemnat un angajament al Uniunii de a desființa sclavia, decizie controversată în Nord.

Lincoln a emis decretul din poziția sa de „Comandant Suprem al Forțelor Armate” conform articolului II, secțiunea 2 din Constituția Statelor Unite.

Proclamația nu a eliberat niciun sclav din statele de graniță (Kentucky, Missouri, Maryland, Delaware, și Virginia de Vest), sau din statele sau porțiunile de state din Sud care se aflau sub controlul Uniunii.

I-a afectat direct, la început, doar pe acei sclavi care fugiseră din Sud și trecuseră în Uniune.

Aflând vestea Proclamației, și alți sclavi au fugit dincolo de liniile unioniste pe măsură ce armata Nordului avansa spre sud.

În vreme ce armatele Uniunii au ocupat Confederația, mii de sclavi erau eliberați în fiecare zi până când aproape toți (aproximativ 4 milioane, conform recensământului din 1860) au devenit liberi până în iulie 1865.

După război, aboliționiștii erau îngrijorați de faptul că Proclamația ar fi fost doar o măsură luată pe timpul războiului, și că nu avea puterea de a pune capăt sclaviei.

Câteva foste state sclavagiste au adoptat legi de interzicere a sclaviei; totuși, sclavia a continuat să existe până când a fost desființată prin ratificarea Amendamentului al 13-lea la 18 decembrie 1865.

 

Situația sclavilor eliberați în 1865-66 și intrarea în vigoare a Codurilor Negrilor


 

The Union as It Was.jpg
Desen apărut în Harper’s Magazine caricaturizând opoziția Ku Klux Klan și White League față de Reconstrucție

Guvernele statelor din Sud au pus în aplicare rapid niște legi restrictive pentru negri, care însă au fost abolite în 1866 și nu au avut efect deoarece Biroul pentru Eliberați (și nu tribunalele locale) au tratat chestiunile legale ale sclavilor eliberați.

Legile negrilor sunt un indiciu privind planurile pregătite de albii din sud pentru foștii sclavi. Negrii urmau să aibă mai multe drepturi decât aveau negrii liberi înainte de război, dar acestea aveau să se limiteze la o serie de drepturi civile minore.

Nu urma să aibă drept de vot, și, cum ei nu erau cetățeni, nu aveau dreptul de a purta armă, nici cel de a face parte din juriul unor procese în care erau implicați albi, și nici cel de a se muta fără loc de muncă.

Legile negrilor ar fi restrâns puterea negrilor de a-și controla propriile locuri de muncă.

Opinia publică din Nord a fost scandalizată de aceste legi.

Ele au fost abrogate prin Legea drepturilor civile din 1866 care a dat sclavilor eliberați egalitate în fața legii (însă nu și dreptul de vot).

Negrii au respins metodele coloniilor de muncă din perioada sclaviei; cu susținerea puternică a Biroului pentru Eliberați, ei au forțat proprietarii de plantații să negocieze contractele de muncă.

Aceste negocieri au condus la înființarea sistemului arendei, care le-a dat negrilor o mai mare independență economică și socială decât coloniile de muncă.

Totuși, din cauza lipsei de capital și deoarece proprietarii de plantații continuau să controleze mijloacele de producție (unelte, animale de povară și pământ), foștii sclavi au fost forțați să cultive plante industriale (mai ales bumbac) pentru proprietari și pentru negustori.

Sărăcia pe scară largă, perturbarea unei economii predominant agrare puternic dependentă de bumbac, și prăbușirea prețului bumbacului, au condus în câteva decenii la îndatorarea majorității negrilor, și la sărăcirea multor proprietari de plantații.

Harriet Tubman (stânga), sclavă care a evadat din Sud. După evadare, ea a ajutat mulţi alţi sclavi să fugă în Nord. Aici, împreună cu şase sclavi pe care i-a salvat - foto: ro.wikipedia.org

Harriet Tubman (stânga), sclavă care a evadat din Sud. După evadare, ea a ajutat mulţi alţi sclavi să fugă în Nord. Aici, împreună cu şase sclavi pe care i-a salvat – foto: ro.wikipedia.org

Oficialii din Nord au furnizat relatări diferite privind situația foștilor sclavi din Sud.

O evaluare dură a venit din partea lui Carl Schurz, care a relatat situația din statele de pe coasta Golfului Mexic.

El a documentat zeci de linșări și a susținut că sute sau mii de alți afroamericani erau omorâți.

Numărul de omoruri și de violențe comise împotriva negrilor este foarte mare; ne putem forma doar o părere estimativă asupra a ceea ce se petrece în aceste părți ale Sudului care nu sunt sub supraveghere militară strictă, și de unde nu provin rapoarte regulate, după ce se petrece chiar sub ochii autorităților noastre militare. În ce privește experiența mea personală, voi menționa doar că în timpul sejurului meu de două zile în Atlanta, un negru a fost înjunghiat mortal pe stradă, și trei au fost otrăviți, dintre care unul a murit. În timp ce eram la Montgomery, un negru a fost tăiat la gât cu intenția evidentă de a fi ucis, și un altul a fost împușcat, dar amândoi au scăpat cu viață. Câteva ziare atașate acestui raport dau o relatare a numărului de cazuri de crimă care au avut loc în diverse locuri într-o perioadă anume de timp. Este un fapt trist că aceste acte nu se limitează la acea clasă de oameni care ar putea fi denumită pleava. Carl Schurz, “Report on the Condition of the South”, decembrie 1865 (U.S. Senate Exec. Doc. No. 2, 39th Congress, 1st session).

Raportul conținea mărturii date sub jurământ de soldați și oficiali ai Biroului pentru Eliberați.

În Selma, Alabama, maiorul J.P. Houston a notat că albii care au omorât 12 afroamericani în districtul său nici măcar nu au fost judecați.

Multe alte omoruri nici nu au fost investigate oficial. Căpitanul Poillon a descris patrule de albi din sud-vestul statului Alabama

care abordează unele ambarcațiuni; după plecarea vaselor, ei împușcă, spânzură sau îneacă victimele pe care le găsesc la bord, și toți cei găsiți pe drumuri sau venind dinspre râuri sunt aproape întotdeauna omorâți. Negrii uluiți și îngroziți nu știu ce să facă–să plece înseamnă moartea; să rămână înseamnă să sufere povara crescândă impusă asupra lor de cruzii supraveghetori, al căror singur interes este munca negrilor, stoarsă prin orice metodă pe care o ingeniozitate inumană ar putea-o găsi; se recurge la biciuiri și omoruri pentru a-i intimida pe cei pe care doar teama de o moarte groaznică îi face să rămână, în vreme ce patrulele, câinii și iscoadele, deghizați în yankei, îi păzesc veșnic pe acești nefericiți.

13th Amendment Pg1of1 AC.jpg
Al treisprezecelea amendament al Constituţiei SUA, prin care era abolită sclavia

Răspunsurile moderaților

Ca răspuns față de legile negrilor și la semnele îngrijorătoare ale recalcitranței sudiștilor, republicanii radicali au blocat readmiterea fostelor state rebele în Congres în toamna lui 1865.

Congresul a reînnoit și Biroul pentru Eliberați, dar Johnson a refuzat să promulge legea Biroului pentru Eliberați în februarie 1866.

Senatorul de Illinois Lyman Trumbull, liderul republicanilor moderați, s-a simțit jignit de legile negrilor.

El a propus prima lege a drepturilor civile, deoarece abolirea sclaviei era vidă de conținut dacă

vor fi aplicate legi care să priveze persoanele de descendență africană de drepturile esențiale ale unor oameni liberi… O lege care nu permite unei persoane de culoare să treacă dintr-un district în altul, și una care nu le permite să aibă proprietăți, să predea, să fie preoți, sunt sigur legi care încalcă drepturile unor oameni liberi… Scopul acestei propuneri legislative este distrugerea tuturor acestor discriminări.”

Partea cea mai importantă a propunerii lui Trumbull era secțiunea introductivă:

Toate persoanele născute în Statele Unite… sunt declarate cetățeni ai Statelor Unite; acești cetățeni de orice rasă sau culoare, indiferent dacă au fost sau nu sclavi … vor avea aceleași drepturi în toate statele …de a semna și pune în aplicare contracte, de a iniția proces, de a face parte în proces, de a depune mărturie, de a moșteni, cumpăra, închiria, vinde, deține și de a transporta orice proprietate personală, și de a beneficia în mod egal de toate legile și prevederile legale privind siguranța persoanei și a proprietății, de care se bucură și cetățenii albi; lor li se vor aplica aceleași pedepse … și se vor supune acelorași legi.”

Congresul a adoptat rapid legea drepturilor civile; Senatul la 2 februarie a votat 33–12; Camera Reprezentanților a votat-o la 13 martie cu 111–38.

Vetoul lui Johnson; ralierea republicanilor împotriva lui

Deși presat de moderații din Congres să semneze legea drepturilor civile, Johnson s-a îndepărtat decisiv de aceștia, refuzând să o promulge la 27 martie.

Mesajul său de veto obiecta împotriva măsurii deoarece ea acorda cetățenie sclavilor eliberați într-un moment când unsprezece din cele treizeci și șase de state nu erau reprezentate și încerca să impună prin lege federală „o egalitate perfectă între rasele albă și neagră în toate statele Uniunii”.

Johnson a spus că aceasta reprezintă un amestec al autorității federale în drepturile statelor, ceea ce nu era costituțional și era contrar tuturor precedentelor.

Era o „încercare de centralizare și de concentrare a întregii puteri legislative la nivelul guvernului național.”

Freedman's bureau.jpg
Dezbaterea privind Reconstrucţia şi Biroul pentru Eliberaţi a atins scara naţională. Acest afiş electoral din 1866 din Pennsylvania sugerează că banii Biroului pentru Eliberaţi sunt cheltuiţi pe negri leneşi pe cheltuiala muncitorilor albi.

Partidul Democrat, proclamându-se partid al albilor din nord și din sud, l-a susținut pe Johnson.

Totuși, Congresul putea vota în proporție de două treimi pentru a forța președintele să promulge o lege, iar republicanii au strâns această majoritate (în Senat—la limită—33:15, și în Camera Reprezentanților cu 122:41) iar legea drepturilor civile a devenit oficială.

Congresul a trecut și legea Biroului pentru Eliberați cu aceeași majoritate, peste vetoul lui Johnson.

Ultima propunere a moderaților a fost Amendamentul al 14-lea, al cărui principal autor a fost reprezentantul John Bingham.

Acesta a fost gândit pentru a introduce în Constituție specificațiile cele mai importante ale legii drepturilor civile, dar a mers mult mai departe decât atât.

A extins cetățenia la toate persoanele născute în Statele Unite (cu excepția vizitatorilor și a indienilor din rezervații), a penalizat statele care nu acordau sclavilor eliberați dreptul la vot, și mai ales, a înființat noi drepturi civile federale care puteau fi apărate în instanțe federale.

A garantat plata datoriei de război federale (și a promis că plata datoriei de război confederate nu va fi efectuată niciodată).

Johnson și-a folosit influența pentru a bloca amendamentul în state, deoarece era necesar ca trei sferturi din state să-l adopte pentru a fi ratificat. (Amendamentul a fost totuși ratificat în cele din urmă.)

Efortul moderaților de a ajunge la un compromis cu Johnson a eșuat, și a izbucnit o luptă politică între republicani (radicali și moderați) pe de o parte, și Johnson și aliații săi din Partidul Democrat din Nord, și din grupările conservatoare (cu diverse nume) din statele sudice, pe de altă parte.

 

*Abraham Lincoln (n. 12 februarie 1809, Hodgenville, Kentucky, SUA – d. 15 aprilie 1865, Washington, D.C., SUA) a fost al șaisprezecelea președinte al Statelor Unite ale Americii, funcție pe care a exercitat-o începând cu luna martie 1861 și până la asasinarea sa în aprilie 1865. Lincoln a condus Statele Unite în timpul Războiului Civil—cel mai sângeros conflict al său, dar și cea mai mare criză morală, constituțională și politică. Prin aceasta, el a conservat Uniunea, a abolit sclavia, a întărit guvernul federal și a modernizat economia.

Comitetul National al Romanilor din Transilvania si Bucovina (Paris – 17/30 aprilie 1918)

Carte poștală emisă cca. 1918–1919 pentru a sărbători Unirea. Se observă traseul ciudat al graniței de vest a țării: este cuprins întreg Maramureșul, o parte mai mare a Crișanei, cu posibilitatea extinderii Banatului până la Tisa și Dunăre. Granițele definitive vor fi stabilite abia în 1920

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articol preluat de pe www.agerpres.ro

 

Comitetul National al Romanilor din Transilvania si Bucovina (Paris – 17/30 aprilie 1918)

Numeroase personalităţi ale intelectualităţii româneşti, în frunte cu Traian Vuia, aflate în emigraţie la Paris, au hotărât întemeierea, la 17/30 aprilie 1918, a Comitetului Naţional al Românilor din Transilvania şi Bucovina.

Comitetul Naţional al Românilor din Transilvania şi Bucovina, înfiinţat la Paris sub preşedinţia lui Traian Vuia, şi ulterior a dr. Ioan Cantacuzino, a desfăşurat o intensă activitate pentru unirea teritoriilor româneşti din Austro-Ungaria cu România, se arată în volumul ”Politica externă a României. Dicţionar cronologic” (Ed.Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986).

Traian Vuia (n. 17 august 1872, Bujoru, comitatul Caraș-Severin, Austro-Ungaria - d. 3 septembrie 1950, București, România) a fost un inventator român, pionier al aviației mondiale. Pe data de 18 martie 1906 el a realizat primul zbor autopropulsat (fără catapulte sau alte mijloace exterioare) cu un aparat mai greu decât aerul - foto: en.wikipedia.org

Traian Vuia (1) - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Scopul Comitetului era acela de a întreprinde o campanie de informare pe lângă guvernele statelor occidentale asupra cerinţelor legitime ale românilor de a se elibera de sub dominaţia Austro-Ungariei.

Comitetul a editat la Paris revista ”La Transyvlanie”, aflată sub directa conducere a lui Traian Vuia, revistă ce a contribuit la corecta informare a opiniei publice internaţionale asupra situaţiei românilor transilvăneni.

Ion Cantacuzino (cunoscut și ca Ioan Cantacuzino, n. 25 noiembrie 1863, București – d. 14 ianuarie 1934, București) a fost un medic și microbiolog român, fondator al școlii românești de imunologie și patologie experimentală. A fost profesor universitar și membru al Academiei Române - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Ion Cantacuzino (2) – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Celebrul inventator Traian Vuia, stabilit la Paris din 1902, a militat cu ardoare pentru destrămarea monarhiei austro-ungare, cu eliberarea naţionalităţilor oprimate şi unirea întregii suflări româneşti în propriul ei stat naţional.

Activitatea aceasta unionistă în serviciul statului naţional unitar român se împleteşte, la Traian Vuia, cu o corespunzătoare acţiune organizatorică, reclamată de evenimente”, se arată în volumul ”Traian Vuia. Viaţa şi opera” (autori: Ion Iacovachi şi Ion Cojocaru; Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988).

La 30 aprilie 1918 ia naştere la Paris Comitetul Naţional al Românilor din Transilvania şi Bucovina. Prima semnătură în josul procesului verbal de constituire – act publicat la 15 mai 1918 în ‘La Transylvanie’ ca organ parizian bilunar de presă al Comitetului – este cea a lui Traian Vuia (urmat de Dionisie Axente ş.a.). Articolul II din statutele Comitetului precizau în mod clar ţinta finală a acestuia din urmă: unirea teritoriilor de peste munţi cu România – dorinţa de veacuri a poporului”, se arată în volumul ”Traian Vuia. Viaţa şi opera”.

Prin actul de constituire a acestui Comitet, românii rezidenţi în Franţa se angajau în scris să continue lupta în acest scop şi cu sprijinul fraţilor din România.

cititi continuarea pe www.agerpres.ro

 

(1) Traian Vuia (n. 17 august 1872, Bujoru, comitatul Caraş-Severin, Austro-Ungaria; d. 2 septembrie 1950, Bucureşti, România) a fost un inventator român, pionier al aviaţiei mondiale. În 1906 el a realizat primul zbor autopropulsat (fără catapulte sau alte mijloace exterioare) cu un aparat mai greu decît aerul.
cititi mai mult pe www.unitischimbam.ro

(2) Ion Cantacuzino (cunoscut și ca Ioan Cantacuzino, n. 25 noiembrie 1863, București – d. 14 ianuarie 1934, București) a fost un medic și microbiolog român, fondator al școlii românești de imunologie și patologie experimentală. A fost profesor universitar și membru al Academiei Române

cititi mai mult pe www.unitischimbam.ro

Petițiunea generală a fruntașilor români din Transilvania, Banat și Bucovina (1849)

Sf. Ier. Andrei Şaguna, mitropolitul Transilvaniei (1808 – 1873) (1)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe istoria.md

 

Petițiunea generală a fruntașilor români din Transilvania, Banat și Bucovina (13/25 februarie 1849)

La 13 februarie 1849 Delegaţia adunării române de la Sibiu, Transilvania, condusă de episcopul ortodox Andrei Şaguna, înfăţişează împăratului austriac Franz Joseph, “Petiţiunea generală a fruntaşilor români din Transilvania, Banat şi Bucovina“, care cerea legitima consituire a naţiunii române într-un organism statal unitar de sine stătător în cadrul monarhiei, administraţie în limba română, etc.

Fiind adeptul zicalei româneşti că: “Vorba dulce, mult aduce!” Şaguna a ştiut să-şi atragă simpatia celor de la putere şi să-i adune pe români în jurul său.

Totuși, la 1848-1849 se putea constata, cu durere, că nu toţi românii din statele Austriei aveau acţiuni unitare.

Este meritul lui Andrei Şaguna că a reuşit să-i adune pe mulţi conducători români din Ardeal, Banat, din părţile vecine ale Ungariei şi  din Bucovina, şi împreună au redactat remarcabilul său memoriu.

Franz Joseph I al Austriei, (n. 18 august 1830, Viena - d. 21 noiembrie 1916, Viena) a fost un împărat al Austriei din Casa de Habsburg, rege al Ungariei și Boemiei, rege al Croației, mare duce al Bucovinei, mare principe de Transilvania, marchiz de Moravia, mare voievod al Voievodatului Serbia etc. din 1848 până în 1916. Domnia sa de 68 de ani a fost a treia ca lungime dintre domniile din Europa, după cea a regelui Ludovic al XIV-lea al Franței și a principelui Johann al II-lea al Liechtensteinului - (Impăratul Franz Joseph, cca. 1905) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Împăratul Franz Joseph, cca. 1905 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Conform Petițiunii generale a frunaților români din Transilvania, Banat și Buvcovina se solicita unirea tuturor românilor din satul austriac într-o singură naţiune de sine stătătoare sub sceptrul Austriei, adaministraţie naţională de sine stătătoare în privinţa politică şi bisericească, deschiderea cît mai grabnică a unui congres universal a toată naţiunea spre constituirea sa, îngăduinţa unui organ al naţiunii la Înaltul Ministeriu (guvern) imperial spre reprezentarea intereselor naţionale.

 

Note

1 - Sfântul Ierarh Andrei Șaguna (n. 20 decembrie 1808, Mișcolț, Ungaria — d. 28 iunie 1873, Sibiu) a fost un mitropolit al Transilvaniei între anii 1864-1873, rămas în istorie ca vajnic apărător al drepturilor ortodocșilor și românilor din Ardeal. Pentru faptele sale sfinte Biserica Ortodoxă Română l-a proslăvit ca sfânt (canonizat) la 21 iulie 2011. Prăznuirea lui se face la 30 noiembrie – cititi mai mult pe unitischimbam.ro

2 - Franz Joseph I al Austriei, (n. 18 august 1830, Viena – d. 21 noiembrie 1916, Viena) a fost un împărat al Austriei din Casa de Habsburg, rege al Ungariei și Boemiei, rege al Croației, mare duce al Bucovinei, mare principe de Transilvania, marchiz de Moravia, mare voievod al Voievodatului Serbia etc. din 1848 până în 1916. Domnia sa de 68 de ani a fost a treia ca lungime dintre domniile din Europa, după cea a regelui Ludovic al XIV-lea al Franței și a principelui Johann al II-lea al Liechtensteinului – cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Cererile norodului românesc (17 ianuarie 1821)

Tudor Vladimirescu trecand Oltul

foto preluat de pe agero-stuttgart.de
articole preluate de pe: historia.ro; ro.wikipedia.org

 

Cererile norodului românesc

Cererile norodului românesc a fost un document cu caracter constituțional elaborat de Tudor Vladimirescu în 17 ianuarie 1821.

În cele peste 30 de puncte ale acestui act, se evidenția scopul revoluției de la 1821, ca fiind acela de a se pune capăt amestecului puterilor străine în treburile interne ale țării, ca și realizarea unor reforme.

Se insista asupra înființării unui stat obștesc, domn pământean, ales de cler și boieri.

Tudor Vladimirescu (n. 1780, Vladimir - d. S.V. 7 iunie 1821 Târgoviște) a fost o figură emblematică pentru istoria Țării Românești la începutul secolului al XIX-lea, fiind conducătorul Revoluției de la 1821 și al pandurilor - in imagine, Portret al lui Tudor Vladimirescu făcut de Theodor Aman după moartea lui Tudor și bazat pe mărturiile Pandurilor - foto: ro.wikipedia.org

Portret al lui Tudor Vladimirescu făcut de Theodor Aman după moartea lui Tudor și bazat pe mărturiile Pandurilor – foto: ro.wikipedia.org

Tudor Vladimirescu (n. 1780, Vladimir – d. S.V. 7 iunie 1821 Târgoviște) a fost o figură emblematică pentru istoria Țării Românești la începutul secolului al XIX-lea, fiind conducătorul Revoluției de la 1821 și al pandurilor,
cititi mai mult pe unitischimbam.ro

 

Cererile norodului rumânesc

17 ianuarie 1821

Domnul țării să nu aducă cu înălțimea sa aicea în țară mai mulți boieri greci decât patru, adică un postelnic mare i un cămăraș i un portar și un grămatic mare.

Toate scaunele arhierești și toate mănăstirile țării să fie apărate cu totul de către călugări greci, rămâind pe sama țării, precum este legat și precum să coprinde în hatișeriful răposatului întru fericire împăratul sultan Selim din anul 1802.

Din șase dăjdii, care s-au întocmit de către măria sa domnul Caragea, două să lipsească cu totul, iar patru să rămâie după aceiași legătură socotindu-se pe trei luni, una.

Toate câte s-au întocmit și s-au făcut de către răposat întru fericire domnul Alexandru Șuțu să strice cu totul, și să rămâie toți streinii și toate cumpăniile precum s-au întocmit de către măria sa domnul Caragea; cum și toate ludile câte s-au mai adăogat pe la județe de către numitul domn Suțu să scază; iar anaforalile1 și întăririle ce s-au făcut de către acel domn asupra arătatelor madele2, în fața norodului, să arză toate; precum și oieritul și dijmăritul și vinăriciu, să nu fie slobod a să mai adăuga măcar un bănuț piste legătura ce s-au făcut de către domnul Caragea.[…]

Toate dregătoriile țării, atât cele politicești, cât și cele bisericești, de la cea mare până la cea mai mică, să nu să mai orânduiască prin dare de bani, pentru ca să poată lipsi jafurile din țară.

Asemenea și toate dările preoțești să scază, după cuviință. Și preoți cu dare de bani să nu mai facă, ci numai care va fi destoinic și unde face trebuință.

Zapcii prin plăși să nu fie slobod a să orândui câte doi, ci numai câte unul, și acela să fie pământean, și prin chezășie că nu va face jaf.

Caftane cu bani să înceteze cu totul de a să mai face, ci numai după slujbă.

Poslușnicii să lipsească cu totul, fiindcă este numai un catahrisis al țării și folos al jefuitorilor; precum și toți scutelnicii.

Dregătoria spătării cei mari, dimpreună cu toți dregătorii și toți slujitorii spătărești, să lipsească cu totul, fiindcă este de mare stricăciune țării, despre partea jafurilor, cu căpităniile lor cele spătărești.

Țara să fie volnică a-ș face și a ținea patru mii de ostași panduri cu căpeteniile lor și două sute arnăuți, scutiți de toate dările, și cu leafă ușoară, a cărora leafă să economisească din veniturile mănăstirilor.

Toate lefile streinilor să lipsească cu totul.

Toți dregători judecătoriilor și ai calemurilor să împuțineze, rămâind numai precum au fost în vechime; și lefile să le fie ușoare.

Asemenea și havaetu jălbilor și cărților de judecată să scază.

Prăvilniceasca Condică a domnului Caragea să lipsească cu totul, nefiind făcută cu voința a tot norodul; iar a domnului Ipsilant să rămâie bună și să urmeze.

(Documente privind istoria României. Răscoala din 1821, coord. A. Oțetea), I, București,

Gheorghe Duca (1620 – 1685)

Gheorghe Duca (1620 – 1685) – pe o frescă la Mănăstirea Cetăţuia

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe: ro.wikipedia.orgcersipamantromanesc.wordpress.com

 

Gheorghe Duca

Gheorghe Duca (n. 1620 – d. 31 martie 1685, Lwów, Polonia-Lituania) a fost domn al Moldovei de trei ori: septembrie 1665 – mai 1666; noiembrie 1668 – 10 august 1672; noiembrie 1678 – 25 decembrie 1683 și al Țării Românești: noiembrie/decembrie 1674 – 29 noiembrie 1678.

În 1680, otomanii îl numesc hatman al Ucrainei.

Gheorghe Duca (cca. 1620 – 31 martie 1685) a fost domn al Moldovei de trei ori: septembrie 1665 - mai 1666; noiembrie 1668 - 10 august 1672; noiembrie 1678 - 25 decembrie 1683 şi al Ţării Româneşti: noiembrie/decembrie 1674 - 29 noiembrie 1678. În 1680, turcii îl numesc hatman al Ucrainei - (frescă la Mănăstirea Cetăţuia) foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Gheorghe Duca pe o frescă la Mănăstirea Cetăţuia foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Domnii

Gheorghe Duca era un grec originar din Rumelia, venit în Moldova de mic, împreună cu părinţii săi.

În timpul domniei lui Vasile Lupu îl întîlnim printre slujitorii de la curtea domnească.

O căsătorie reuşită cu o fată din familia Buhuş îi asigură ulterior dregătoria de mare vistiernic în timpul domniei lui Dabija Vodă.

După moartea acestuia, Dabijoaia reuşeşte prin vechile sale cunoştinţe greceşti din Istanbul să obţină firmanul domniei Moldovei pentru Gheorghe Duca, ginerele ei.

Le era tuturor cu bine, fiind şi el din boierii ţării domnit, cît nu se plînge nime nici de o strîmbătate”, scrie cronicarul Ion Neculce.

Gheorghe Duca a continuat politica internă promovată de Eustratie Dabija, întărind boierilor şi bisericii mai multe stăpîniri de sate, păduri, fîneţe etc. şi acordînd privilegii fiscale.

Ca şi alţi domni, Gheorghe Duca s-a străduit să repopuleze ţara, împuternicind călugării unor mănăstiri sau persoane laice să aducă oameni străini pentru a întemeia noi sate, proaspeţii sosiţi urmînd să se bucure de înlesniri fiscale.

A ctitorit biserica Cetățuia, în a cărei plan se regăsește structura și elevația bisericii Trei Ierarhi din Iași.

Totuşi, prima domnie a lui Gheorghe Duca a fost scurtă (noiembrie 1665 – 21 / 31 mai 1666).

Nu se cunoaşte exact de ce a fost mazilit. (1)

Un izvor polonez spune că Gheorghe Duca ar fi fost mazilit de turci, aceştia încercînd “să pună mîna pe comorile sale” , sau pentru că domnul Moldovei ar fi conspirat cu hanul Crimeii împotriva Porţii.

Ultima cauză este indicată şi de Ion Neculce, dar cu precizarea că scrisorile lui Duca Vodă către han au fost scrise la îndemnul marelui vizir, care voia sa se convingă de fidelitatea hanului şi că Gheorghe Duca a fost mazilit pe nedrept.

Oricum, primind firmanul de mazilire, Gheorghe Duca a trimis o sumă mare de bani la Poartă, cu intenţia de a recîştiga bunăvoinţa sultanului, banii însă nu ajung la destinaţie, fiind interceptaţi de paşa de Silistra.

Domnul mazilit este dus la Istanbul (Constantinopol), iar în locul lui a fost numit domn Iliaş Alexandru.

În 1668, după domnia lui Alexandru Iliaș (c. 1635 – 1675), cu mari cheltuieli redobândește tronul.

De această dată, pornește un șir de dăjdii (dări) care sărăcesc cumplit țara, ceea ce dezlănțuie în octombrie 1671, Răscoala lui Mihalcea Hâncu (2).

Răscoala a fost cu greu potolită, în 1672, cu ajutor turco-tătar.

În cele din urmă, Duca îl nemulțumește pe sultanul venit în persoană, pentru războiul cu polono-lituanienii de la Camenița, în chestiunea Zaharelelor, fiind aproape să-și piardă chiar viața.

Este înlocuit la domnie în 1672 cu Ștefan Petriceicu.

După doi ani, prin mijlocirile Cantacuzineștilor din Țara Românească, Duca este numit domn în 1674, în Țara Românească.

La început totul pare să fie pe placul Cantacuzineștilor, însă sunt neglijați din ce în ce mai mult, astfel încât relația dintre ei și domnitor se răcește și duc la înlocuirea lui în 1678 cu Șerban Cantacuzino.

Duca este mutat în Moldova, unde este numit în domnie pentru a treia oara în noiembrie 1678, în locul lui Antonie Ruset.

Se poartă mai bine pentru ceva timp, cu scopul de a înșela aparențele, dar în cele din urmă dă frâu liber pornirilor sale avare, urcă dările, dar născocește și altele noi, cu scopul de a acoperi cheltuielile pentru nunta fiicei sale, dar și pentru a mijloci dobândirea domniei Ucrainei căzăcești, pe care o luaseră de curând otomanii.

Drept recompensă, otomanii îl numesc, în 1680/1681, hatman al Ucrainei, având curțile peste Nistru, la Nemirov, pe Bug, și la Țigănauca, în fața Sorocii.

Începînd cu această perioadă Gheorghe Duca se intitulează „domn al Ţării Moldovei şi al Ţării Ucrainei”.

Stăpînirea lui Gheorghe Duca în această regiune a durat pînă la sfîrşitul anului 1683, perioada în care aici s-au strămutat multe familii de moldoveni care au întemeiat sate, au restabilit oraşele distruse în timpul ostilităților ruso-turce.

Se încearcă și un complot împotriva lui, dar nu reușește.

În aprilie 1683, merge la Viena pentru a-i ajuta pe turci la asediul cetății.

În lipsa lui, dar și datorită insuccesului turcilor la Viena, boierii se răscoală, la îndemnul lui Ștefan Petriceicu, iar polono-lituanienii și cazacii invadează țara.

Duca este prins la întoarcere, la 25 decembrie 1683, și dus în Polonia, unde moare în închisoare, în 1685.

A fost căsătorit cu Anastasia, fiica Dafinei, soția lui Eustatie Dabija.

A ctitorit Biserica Cetățuia, în al cărei plan se regăsește structura și elevația monumentului Trei Ierarhi din Iași.

 

1 – mazilit – Care a fost detronat sau scos dintr-o demnitate. (dexonline.ro)

2 – Răscoala moldovenilor dintre Prut și Nistru – “Răscoala lui Mihalcea Hâncu” (9 decembrie 1671) – Moldovenii erau nemulţumiţi de taxele mari şi foarte numeroase impuse de conducătorul ţării, precum şi de către boierii greci.

Hîncu a reuşit să adune undeva la circa 8.000 de răsculaţi cu care porneşte din zona Hînceşti (n.r. – Republica Moldova) către capitala Iaşi.
cititi mai mult pe unitischimbam.ro

 

cititi mai mult despre Gheorghe Duca si pe: en.wikipedia.org

Roșia Montană

Roşia Montană la începutul secolului al XX-lea (foto – Csiky Lajos, album Verespatak és környéke)

foto preluat de pe arhitectura-1906.ro
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Roșia Montană

Roșia Montană este o localitate minieră din Munții Apuseni, județul Alba.

Răspândită pe versanții văii Roșiei, si-a capatat numele datorită culorii roșiatice a apei din cauza conținutului ridicat în oxizi de fier. Situată la o altitudine de aproximativ 800 m, unde se îmbină culmile domoale ale dealurilor premontane cu masivele muntoase înalte pe care se mai pot vedea urme ale exploatării îndelungate, străbătută de râul Roșia, bogat în minerale, în special fier care îi dă o culoare roșiatică, de unde și denumirea comunei. Culoarea roșiatică a apei se datorează mineritului excesiv ce durează de peste 2000 de ani.

Localitatea are o existență milenară, fiind cunoscută încă dinaintea cuceririi Daciei, amintită de Herodot, Pliniu, Titus Liviu și este una din cele mai vechi localități cu tradiție în exploatarea metalelor prețioase din Europa.

A fost înființată de către romani în timpul domniei lui Traian ca oraș minier cu coloniști din Iliria.
Era cunoscută sub numele de Alburnus Maior. Primul document în care s-a specificat acest nume este o tablă din ceară ce datează din 6 februarie 131.

În ruinele fostei cetăți, arheologii au descoperit locuințe, morminte, galerii miniere, unelte pentru minerit, multe inscripții în limba greacă și latină și 25 de table de ceară. Multe din descoperirile arheologice pot fi văzute în Muzeul Mineritului din Roșia Montană. Din istoria mineritului se mai poate aminti că pe valea Roșiei erau șteampuri care funcționau asemănător morilor de apă, fiind folosite pentru măcinarea minereului, în perioada anului când pe valea Roșiei debitul apei era insuficient pentru șteampuri, se deschidea stăvilarul unui lac (tău) artificial.

Roșia Montană a cunoscut și trăit toate evenimentele istoriei românilor: În anul 1784 casele exploratorilor au fost distruse de către revoluționarii lui Cloșca, născut în satul Cărpiniș, iar în timpul revoluției din 1848 Avram Iancu a avut aici pe Simion Balint, unul din cei mai devotați revoluționari.

Aici s-a născut și a copilărit Iulia Faliciu, soția lui B.P. Hașdeu și mama poetei Iulia Hașdeu. B.P. Hașdeu a cunoscut-o în anul 1865, în casa protopopului Simion Balint.

Munții sunt acoperiți de păduri, pășuni sau fânețe dând aspectul specific Munților Apuseni. O caracteristică unică a peisajului este prezența nenumăratelor lacuri artificiale numite “tăuri”. Aceste lacuri au fost creeate inițial pentru a folosi activității miniere iar astăzi folosesc în scopuri de agrement. Există în această localitate peste 105 tăuri, lacuri sau stăvilare (Țarina, Tăul cel Mare, Anghel, Brazi, Corna etc.) rezultat al activității miniere.

În apropierea Roșiei Montane se află două formațiuni geologice unice declarate monumente ale naturii: Piatra Corbului și Piatra Despicată. Piatra Corbului este situată pe Dealul Cârnic la o altitudine de aproximativ 950 m iar Piatra Despicată se află între Dealul Cârnic și Dealul Cetății.

Roşia Montană la începutul secolului al XX-lea foto: Csiky Lajos, album Verespatak és környéke - foto preluat de pe arhitectura-1906.ro

Roşia Montană la începutul secolului al XX-lea foto: Csiky Lajos, album Verespatak és környéke – foto preluat de pe arhitectura-1906.ro

 

Dealul Cetății este probabil cea mai importantă mărturie istorică, aici putând încă fi observate galeriile și puțurile din fostele mine romane. Se află la aproximativ o jumătate de oră de mers din centrul comunei. Aici s-au găsit 25 de table cerate care atestă existența milenară a oamenilor în aceste locuri. Cea mai importantă este placa nr. XVIII, singura pe care este trecută data 6 ianuarie 131 d.C. și denumirea de Alburnus Maior. A fost descoperită în anul 1854 și în prezent se află expusă în Muzeul Mineritului din incinta fostei exploatări miniere. Este și locul amplasării cetății Alburnus Maior.

 

Cetatea Alburnus Maior se află pe Dealul Cetății în apropierea fostelor exploatări romane și a reprezentat punctul de apărare al localității și ale exploatărilor aurifere. Aici, arheologii au descoperit locuințe, morminte, unelte pentru minerit, multe inscripții în limba greacă și latină și 25 de table de ceară. Majoritatea din descoperirile arheologice pot fi văzute în Muzeul Mineritului.

 

Muzeul Mineritului se află în apropierea fostei exploatări miniere. Aici pot fi vizitate fostele galerii romane, formate din tuneluri lungi de zeci de kilometri, pot fi văzute monumente istorice și unelte pentru minerit, găsite de arheologi în ruinele fostului oraș, și construcțiile folosite pentru separarea aurului de piatră, numite „șteampuri”. Acestea erau alimentate de lacuri artificiale de acumulare numite „tăuri”.

 

Casele vechi din secolele XVIII-XIX (monumente de arhitectură populară).

 

Monumentul Eroilor Români din Primul Război Mondial. Obeliscul este amplasat în centrul localității și a fost ridicat în anul 1925, în memoria eroilor români căzuți în Primul Război Mondial. Monumentul, cu o înălțime de 4 m, este alcătuit dintr-un postament din beton, pe care se înalță soclul și obeliscul în formă de piramidă, care are în terminație 3 cruci. Împrejmuirea este asigurată de un gard din plasă de sârmă. Pe fațada monumentului se află un înscris comemorativ: „1914-1918/ Închinare lui Dumnezeu/ Cinstire eroilor neamului“.

Pe raza comunei Roșia Montană se află doua situri geologice protejate, declarate monumente ale naturii: Piatra Corbului și Piatra Despicată.

 

Piatra Corbului se află în sudul comunei la aproximativ o oră de mers, pe versantul sudic al Dealului Cârnic. Rezervația geologică ocupă o suprafață de 5 ha, la altitudini cuprinse între 950 și 1100 m și deține acest statut din anul 1969.Formațiunile ocrotite sunt iviri masive de andezite, ce au luat forma unei cetăți în ruine sau a capului unui corb, de unde și denumirea. Stâncile sunt supuse unui proces intens de modelare și dezagregare. Crestele stâncilor sunt presărate cu ace și turnuri ascuțite și surplombe imense ce indică locurile de unde pe parcursul timpului s-au desprins blocuri imense de rocă. Numeroasele excavații din stâncă indică locurile vechilor galerii romane, astăzi distruse.

În apropierea Pietrei Corbului, între Dealul Cârnic și Dealul Cetății se află altă formațiune geologică protejată, numită Piatra Despicată. Este formată dintr-o stâncă imensă, separată de sol și formată dintr-un tip de rocă nemaiîntâlnit prin acele locuri. Proveniența stâncii este necunoscută. Legenda spune că ar fi fost scăpată acolo de un uriaș ce o transporta pe brațe peste Munții Apuseni cu mii de ani în urmă.

Accesul se poate face din centrul comunei, pe un fost drum industrial.

Pentru separarea aurului de restul minereului s-au construit mori de apă numite „șteampuri”. Debitul pârâielor ce treceau pe lângă exploatările miniere era prea scăzut, încât pentru punerea în funcțiune a șteampurilor s-au construit mai multe lacuri artificiale numite „lacuri pentru șteampuri” sau „tăuri”. Majoritatea lor mai există și astăzi și nemaifiind utile scopului lor inițial, au fost amenajate pentru piscicultură, agrement și pescuit sportiv.

 

Tăul Mare este situat aproape de izvoarele văii Roșia, la o altitudine de 930 m. A fost construit în anul 1908 și a primit numele de Tăul Mare datorită întinderii lui pe o suprafață mai mare decât celelalte lacuri.

 

Tăul Cornei este situat la obârșia văii Corna, afluent direct al râului Abrud, la mică distanță de satul Corna, la altitudinea de 930 m. Tăul Cornei este unul din cele mai frumoase și mai vizitate tăuri din zonă.

 

Tăul Brazi este situat pe un afluent al văii Roșia, la mică distanță de Tăul Cornei la aceeași altitudine de 930 m. Se spune că lacul ar fi fost construit din ordinul Mariei Tereza. Lacul este înconjurat de o poiană cu vedere spre dealurile din împrejurimi și de o pădurice de brazi, de unde și denumirea.

 

Tăul Țarinii este cel mai înalt lac din bazinul Roșiei situat la o altitudine de aproape 1000 m în apropiere de Tăul Mare. Lacul este înconjurat de o țarini, de unde și denumirea, și de câteva case împrăștiate prin apropiere. Datorită poziției într-un loc deschis, de pe malurile lacului se deschide o panoramă spre Vârful Vulcan (1263 m) declarat monument al naturii datorită formațiunilor sale carstice.

Alte lacuri din bazinul Roșiei sunt: Tăul Anghel, situat în imediata apropiere de Tăul Brazi la nici 100 m distanță; Tăul Muntari, cel mai vechi și mai mic din zonă; Tăul Gaurari, aflat pe Valea Seliștei un, afluent direct al Abrudului și Tăul Cartuș aflat puțin mai jos de Tăul Brazi într-o albie îngustă.

Roșia Montană este un loc al poveștilor. Printre localnici circulă fel de fel de povești despre morojnițe și vâlve. Morojnițele se cred a fi niște ființe ce după miezul nopții se dau de trei ori peste cap și se transformă într-un animal asemănător cu veverița și care fură laptele de la vaci. Vâlvele se cred a fi niște stafii care pot lua diferite forme și trăiesc în fostele mine și se arată din când în când localnicilor.

Legenda Întemeierii Roșiei spune că aurul a fost descoperit prima dată în zonă de către o femeie pe nume Cotroanța care venea cu caprele pe un deal numit Chernic. Aici a găsit un bulgăre care strălucea la soare și și-a dat seama că e de aur. Una din fostele galerii din apropierea Tăului Mare a primit numele Cotroanța.

Localitatea -Rosia Montană văzută din masivul Vaidoaia - foto ziarulunirea.ro

Localitatea -Rosia Montană văzută din masivul Vaidoaia – foto ziarulunirea.ro

 

Proiectul minier

Numele de Roșia Montană a devenit arhi-cunoscut după ce o companie româno-canadiană, Roșia Montană Gold Corporation (RMGC) a obținut licența de concesiune pentru exploatarea minereurilor de aur și argint din perimetrul Roșia Montană, licență obținută prin transfer de la Minvest SA Deva și nu prin licitație. Licența este valabilă doar pentru exploatarea veche, care a fost închisă în 2006. De altfel autorizația de mediu, emisă pentru Minvest, a expirat în decembrie 2004, dar exploatarea de mici dimensiuni a continuat până în 2006, în condițiile în care licența nu a fost anulată.

RMGC este o companie înființată în anul 1997, în județul Alba, în care acționari sunt Gabriel Resources, firmă canadiană și acționar majoritar – cu 80,46% din totalul acțiunilor, compania minieră de stat Minvest Deva – cu 19,31% și alți acționari minoritari – cu 0,23%. Proiectul minier de la Roșia Montană este prevazut a se desfășura pe parcursul a 17 ani, pe o suprafață de 12 km², timp în care se estimează că vor fi extrase aproximativ 300 tone de aur și 1600 tone de argint. Compania nu a primit încă autorizațiile necesare începerii proiectului.

Proiectul Roșia Montană este combătut de o parte a membrilor Academiei Române prin Declarația Academiei Române în legătură cu proiectul de exploatare minieră de la Roșia Montană www.acad.ro
și Academia de Studii Economice București, în urma unor analize științifice date publicității.
www.observatorulurban.ro

 

Impactul asupra mediului

Proiectul constă în deschiderea celei mai mari exploatări aurifere la suprafață, prin cianurare, din Europa care va cuprinde, în Valea Roșia, patru cariere deschise și o uzină de prelucrare cu cianuri a aurului și argintului, iar în Valea Corna un iaz de decantare a substanțelor chimice cu o suprafață de 367 hectare.

Una din principalele temeri cu privire la acest proiect este legată de un posibil accident ecologic asemănător celui de la Baia Mare din anul 2000, când ruperea unui baraj al iazului de decantare a dus la poluarea cu cianură a Tisei și a Dunării, moartea a 1200 tone de pește și contaminarea resurselor de apă a 2 milioane de oameni.

Roșia Montană Gold Corporation a achiziționat, începând din 2002, 78% din cele 794 de gospodării aflate în zona de impact a proiectului. Din aceste 794 de gospodării, 143 au fost case nelocuite, 150 de familii au acceptat sa fie strămutate, iar 501 familii urmează să fie mutate pe un alt amplasament numit Piatra Albă, aflat la circa 5 km. de sat. Valoarea totală a investiției în achiziția de proprietăți se ridică la peste 71 de milioane de dolari. Aceste achiziții discutabile – ce nu fac obiectul de activitate al companiei RMGC – au fost făcute în condițiile în care documentația proiectului minier era în fază incipientă, proiectul de exploatare minieră la suprafață, prin cianurare nefiind aprobat nici în prezent datorită riscului distrugerii pe termen lung a mediului generată tehnologic de uriașul lac de decantare cu cianuri (prevăzut a se întinde pe o suprafață de aproape 400 hectare). Cumpărarea doar parțială a proprietăților din zona de exploatare creează greutăți serioase companiei RMGC deoarece aprobarea proiectului și implicit activitatea de exploatare nu poate începe fără acceptul tuturor proprietarilor de teren, ale căror drepturi sunt apărate atât de legislația românească cât și de cea europeană. În cazul unor aprobări abuzive din partea instituțiilor statului român („la limita legii”) există riscul antrenării statului român în litigii interminabile, cu costuri ridicate (ce pot fi imputabile persoanelor vinovate sau suportate de contribuabilul român).

Conform estimărilor discutabile ale companiei, proiectul va crea peste 2300 de locuri de muncă în faza de început a lucrărilor de descopertare și peste 800 de locuri de muncă permanente după ce proiectul va deveni operațional. Asa cum se spune în comunicatul Academiei Romane, exploatarea proiectată nu reprezintă o soluție de dezvoltare durabilă, pe termen lung, problemele sociale și economice ale zonei rămânând nerezolvate sau agravându-se după această perioadă. În același comunicat, referitor la locurile de munca create în perioada operațională a exploatării acestea sunt estimate de Academia Româna la circa 300, număr nesemnificativ în raport cu nevoile locale, care ar cere o soluție de durată, bazată pe resurse regenerabile.

Evaluarea economică a proiectului făcută de profesorii de la Academia de Științe Economice București și dată publicității apreciază un câștig nesemnificativ din partea statului român , raportat la riscurile asumate pe termen lung. ASE București prezintă 24 argumente, fundamentate științific și care impun oprirea acestui proiect, apreciat ca fiind în mod vădit, dezavantajos pentru statul roman și în contradicție cu unele prevederi din legislația româna și cea europeană.

Casele monument istoric de la Roșia Montană, într-o avansată stare de degradare
Centrul istoric al comunei este declarat zonă protejată și nu va fi afectat de exploatarea minieră. Aici, 35 de case monument istoric și trei biserici urmează să fie restaurate odată cu demararea proiectului minier. În 2010 a fost finalizată restaurarea primei case din Centrul Istoric, care în prezent adăpostește expoziția de istorie a mineritului „Aurul Apusenilor”. În momentul de față, cea mai mare parte a caselor monument istoric sunt într-o stare avansată de degradare, instabile și imposibil de folosit.

În prezent, Roșia Montană nu dispune de condițiile de bază pentru practicarea turismului la standarde europene – rețeaua de canalizare este restrânsă, iar accesul spre frumusețile naturale ale zonei este dificil.

Proiectul Roșia Montană Gold Corporation (RMGC) este „tipic pentru operațiile imediate care compromit definitiv dezvoltarea de largă perspectivă a zonei” și „echivalează cu radierea unei părți notabile din suprafața unui județ și a două milenii de istorie”, a susținut Uniunea Arhitecților din România (UAR), într-o poziție oficială exprimată în 26 noiembrie 2010.

Academia Română, Academia de Studii Economice București, Biserica Ortodoxă, Biserica Catolică și Biserica Unitariană și-au exprimat opoziția categorică față de proiectul minier. De altfel, din punct de vedere tehnologic nici nu putem vorbi de un „proiect minier” ci mai degrabă asistăm la un proiect industrial – apropiat industriei materialelor de construcții – întrucât operația de extragere a minereului aurifer nu se face prin metode clasice de către mineri ci direct, la suprafață, prin dislocarea (așa numita operație de „pușcare”) muntelui, urmată de transportul și concasarea minereului aurifer și separarea aurului – prin cianurare – în recipiente speciale. Fluxul tehnologic menționat mai sus a obligat și obligă compania canadiană să cumpere cât mai multe proprietăți și să asigure „facilități” celor interesați să părăsească zona pentru a nu întâmpina opoziția firească a locuitorilor generată de însăși tehnologia de lucru.

Festivalul FânFest este un eveniment ce promovează valorile zonei: tradiții, ecoturism, ecologie, patrimoniul cultural. În cadrul acestui festival vin anual mai multe formații și interpreți din România și străinătate.

 

cititi mai mult despre si pe www.rosiamontana.org; epochtimes-romania.com; marturiilehierofantului.blogspot.comwww.historia.ro

 

 

 

Compromisul austro-ungar din 1867 – Crearea statului dualist Austro-Ungaria, anularea autonomiei Transilvaniei şi încorporarea acesteia alături de Banat, la Ungaria (5 februarie 1867)

Încoronarea lui Francisc Iosif I şi a consoartei sale Elisabeta ca pereche regală a Ţărilor Coroanei Sfântului Ştefan (1), 1867

foto de pe ro.wikipedia.org
Surse: istoria.mdziarulfaclia.roro.wikipedia.orgcersipamantromanesc.wordpress.com

 

Compromisul austro-ungar din 1867

Termenul german Ausgleich se referă la “compromisul” din februarie 1867 prin care s-a fondat Dubla Monarhie austro-ungară, promulgată de împăratul Franz Joseph și o delegație maghiară condusă de Ferenc Deák.

 

Premize

S-a ajuns la Compromisul austro-ungar în urma înfrângerii Austriei în războiul din 1866 de către Prusia și Italia și din cauza tensiunilor interne provocate de maghiari, care puteau să ducă la compromiterea existenței Imperiului austriac. Compromisul urma și unei serii de reforme constituționale eșuate ale Imperiului Habsburgic. Sub această nouă organizare guvernul din Ungaria dominat de maghiari a câștigat drepturi aproape egale cu guvernul de la Viena, cele două state constituindu-se ca două state separate, cu propriile constituții, parlamente, administrații și miliții. Aveau în comun suveranii în aceeași persoană, ministerele pentru politică externă, economică și militară. Cheltuielile comune erau acoperite inițial în proporție de 70% de către Austria.

Compromisul s-a făcut în încercarea de a elimina disensiunile interne datorate războiului austro-prusac, dar și pentru a aduce la tăcere agitațiile interne ale diverselor naționalități ale imperiului.

Foștii revoluționari germani și maghiari au devenit politicieni, iar dieta ungară și-a recăpătat puterea. Statutul special al Transilvaniei și protestele celorlalte naționalități – majoritare de multe ori – a dus la apariția unei noi legi a minorităților în Ungaria, lege menită să apere drepturile românilor și sârbilor, dar care în practică a fost încălcată în mod repetat.

Austro-Ungaria în 1887 : Cisleithania în roz, Transleithania în galben, Bosnia (otomană, administrată de Austro-Ungaria) în portocaliu - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Austro-Ungaria în 1887 : Cisleithania în roz, Transleithania în galben, Bosnia (otomană, administrată de Austro-Ungaria) în portocaliu – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Urmările Ausgleich-ului

Partea austriacă a monarhiei a resimțit imediat influența guvernului maghiar: guvernul maghiar a refuzat să permită orice reformă internă, pe care austriecii le vedeau necesare. Pentru a reuși să iși păstreze noua influență câștigată, conducătorii maghiari au dus o politică de privare de drepturi civile a naționalităților imperiului. De asemenea au blocat finanțarea modernizării armatei, temându-se să nu fie folosită contra lor (armata era controlată în principal de la Viena).

La fiecare zece ani Ausgleich-ul era renegociat pentru a clarifica detalii financiare și comerciale, dar inevitabil aceste negocieri duceau la o criză internă partea maghiară crescând mereu pretențiile.

Impasul politic care a rezultat a fost unul dintre motivele care a dus la decizia fatală de a ataca Serbia în iulie 1914. Personalități politice austriece de primă-mână, cum ar fi Franz Conrad von Hötzendorf, Șeful Comandamentului Armatei Habsburgice, și ministrul de externe, Contele Leopold von Berchtold, considerau unica modalitate posibilă de reformare a Austro-Ungariei ca fiind anexarea de teritorii și populații externe pentru a duce la echilibrare în fața puterii maghiarilor.

Dubla Monarhie stabilită prin Ausgleich a fost gândită ca o soluție de conviețuire, dar a rezistat doar 50 de ani, până 1918 când a dispărut ca urmare a Primului Război Mondial.

Au existat și o serie de propuneri de reformare a Monarhiei Duale, prin federalizarea Austro-Ungariei (ca cea a lui Aurel Popovici). Acestea au fost însă refuzate, ele ar fi putut duce la pierderea influnței maghiare.

Destrămarea Austro-Ungariei în 1918 - foto: ro.wikipedia.org

Destrămarea Austro-Ungariei în 1918 – foto: ro.wikipedia.org

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

(1) Țările Coroanei Sfântului Ștefan a fost numele oficial al vechiului Regat al Ungariei în cadrul dublei monarhii Austro-Ungaria înființate în 1867. Numele neoficial era jumătatea ungară a Dublei Monarhii sau, din punctul de vedere al funcționarilor și juriștilor vienezi, Transleithania (în latină „Țara de dincolo de Leitha“). Aceste țări constituiau partea sud-estică a Austro-Ungariei și aveau drept capitală regală Budapesta.

Ţările Coroanei Sfântului Ştefan: în mijloc, stema Ungariei; în jurul ei (în sensul acelor de ceasornic) stema Croaţiei, a Transilvaniei, a oraşului Fiume, a Bosniei şi Herţegovinei, a Slavoniei şi a Dalmaţie - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ţările Coroanei Sfântului Ştefan: în mijloc, stema Ungariei; în jurul ei (în sensul acelor de ceasornic) stema Croaţiei, a Transilvaniei, a oraşului Fiume, a Bosniei şi Herţegovinei, a Slavoniei şi a Dalmaţie – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Țările unite ale Coroanei Sfântului Ștefan au cuprins de-a lungul istoriei teritoriile Ungariei contemporante, ale Slovaciei de astăzi, ale Transcarpației, ale Banatului, ale Voivodinei sârbești de astăzi, ale Burgenlandului austriac contemporan, Transilvania de astăzi (în sensul nou și lărgit al termenului), minuscule părți din Polonia de astăzi, fostul regat al Croației și Slavoniei precum și Orașul Fiume și împrejurimile. În contrast cu alte părți ale Monarhiei Habsburgice, toate aceste țări s-au aflat în afara Sfântului Imperiu Roman care s-a destrămat în 1806.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

Crearea statului dualist Austro-Ungaria, anularea autonomiei Transilvaniei şi încorporarea acesteia alături de Banat, la Ungaria (5 februarie 1867)

Steagul Austro-Ungariei, 1869-1918 - foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

Steagul Austro-Ungariei, 1869-1918 – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

articol preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

 

La 5 februarie 1867 a fost semnat pactul dualist austro-ungar, în urma căruia lua naştere Austro-Ungaria, numită și Dubla Monarhie împărătească și crăiască, un stat condus de monarhii Habsburgi între 1867 și 1918.

Ziua de 8 iunie 1867, când împăratul Franz Josef I a fost încoronat şi rege al Ungariei, constituie de fapt data încetării absolutismului austriac şi începutul dualismului austro-ungar, recunoscut în Austria prin constituție începând cu 21 decembrie 1867 şi rămas în vigoare până în 31 Octombrie 1918 (când Ungaria a ieșit din uniune).

Statul monarhic dualist austro-ungar creat în 1867 era condus de împăratul Austriei, care avea în acelaşi timp şi statutul de rege al Ungariei.

Perioada 1859-1866 a fost una deosebit de dificilă pentru Austria. Înfrânt în mai multe bătălii, în fața armatelor piemonteze, franceze și prusace acest stat stăpânea cu greu numeroasele popoare și teritorii străine, aflându-se în pragul dispariției sale.

În aceste condiții, împăratul austriac Franz Joseph I a găsit soluția menținerii imperiului său prin acordarea unor importante concesii maghiarilor care dețineau cele mai importante poziții politice și economice, în cadrul statului, după cele ale austriecilor.

Astfel s-a încheiat Acordul austro-ungar privind constituirea monarhiei dualiste Austro-Ungaria.

Sub această nouă organizare guvernul din Ungaria dominat de maghiari a câștigat drepturi aproape egale cu guvernul de la Viena cele două state constituindu-se în două state distincte, cu propriile constituții, parlamente, administrații și miliții, care aveau în comun un suveran în aceeași persoană, ministerele pentru politică externă, economică și militară. Cheltuielile comune erau acoperite inițial în proporție de 70% de către Austria.

Compromisul s-a făcut în încercarea de a elimina disensiunile interne și pentru a aduce la tăcere agitațiile interne ale diverselor naționalități ale imperiului.

Harta etnica a Austro-Ungarie în 1910 - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Harta etnica a Austro-Ungarie în 1910 – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Austro-Ungaria, cunoscută și ca Monarhia Dunăreană (în germ. Donaumonarchie) nu s-a numit niciodată oficial Imperiul Austro-Ungar, ci – Imperiul austriac și regatul maghiar.

Imperiul Austriac a fost oficial proclamat în anul 1804 pe baza țărilor supuse coroanei familiei de Habsburg-Lorena, care deținuse prin alegere din secolul XV până la în 1806 Coroana Sfântului Imperiu Roman de naţiune germană și prin moștenire, de la sfârșitul secolului al XVI-lea, coroana privată a lui Rudolf al II-lea care, în 1804, a devenit Coroana imperială a Austriei.

Imperiul austriac a fost creat în contextul crizei profunde în care intrase Sfântul Imperiu Roman de naţiune germană, lichidat în anul 1806 sub loviturile Franței conduse de Napoleon.

Austro-Ungaria a fost un stat dualist alcătuit, pe de o parte, din Cisleithania, adică statele (regate, ducate etc.) din administrarea austriacă, aflate dincolo de rîul Leitha, din partea vestică și nordică a statului austro-ungar, și pe de altă parte, din Transleithania.

A fost una dintre marile puteri ale lumii la vremea respectivă, fiind cea mai mare a doua țară din Europa după Imperiul Rus, cu o suprafaţă de 621.538 km2 şi a treia cea mai populată (52,8 milioane de locuitori în 1914), după Rusia și Imperiul German.

A fost de asemenea cea de-a patra cea mai industrializată ţară din lume după Statele Unite, Germania și Regatul Unit.

Din punct de vedere constituțional, monarhia Austro-Ungară reprezenta uniunea a două state: Austria și Ungaria, care aveau același suveran, aceeași armată (deși Ungaria avea dreptul de a avea o forță teritorială de apărare) și aceeași monedă. Fiecare din cele două state dispunea de un Parlament și un guvern propriu.

De asemenea, existau trei ministere comune ale celor două părți ale Imperiului: Apărarea, Afacerile Externe și Finanțele. La fel, cele două părți ale Monarhiei aveau un guvern comun (Consiliul Ministerial Comun), compus din monarh (Împărat-rege al Imperiului Austro-Ungar), primii miniștri ai Austriei și Ungariei, cei trei miniștri care conduceau ministerele comune, anumiți membri ai familiei imperiale.

Fiecare parlament, cel de la Viena și cel de la Budapesta, avea o delegație parlamentară care aproba cheltuielile Consiliului Ministerial Comun. Exista, de asemenea, o delegație parlamentară comună a celor două parlamente.

Cisleitania, avea capitala la Viena și cuprindea inclusiv teritorii locuite de sloveni, cehi, polonezi, ruteni și de românii din Bucovina (fosta parte a principatului Moldovei). Teritoriile formațiuni feudale (ex: Regatul Boemiei, ducatele Carniola și Carinthia, Galiția) beneficiau de o anumită indulgență culturală, ceea ce a permis, într-o mică măsură, afirmarea identității naționale a cehilor, slovenilor, italienilor, polonezilor, românilor din Bucovina și croaților din Dalmația.

Partea ungară a Imperiului, denumită Transleitania, avea capitala la Budapesta și cuprindea teritoriul est de râul Leitha, care a constituit partea ungară a Austro-Ungariei (1867-1918). Transleitania a inclus Ungaria propriu-zisă, precum și Slovacia, Transilvania, Banatul, Croația şi Slavonia și oraşul liber Fiume.

Spre deosebire de partea austriacă, Ungaria era administrată în mod centralizat, iar politica față de minorități a fost dominată de intenția autorităților de la Budapesta de a maghiariza populațiile nemaghiare care alcătuiau majoritatea procentuală în cadrul Regatului.

În interiorul Transleithaniei s-au constituit autorităţi exclusiv maghiare, sub conducerea guvernului de la Budapesta. La 12 iunie 1867, sub presiunea maghiară, împăratul a abrogat legile votate de Dieta de la Sibiu în 1863-1864 privitoare la egala îndreptăţire a naţiunii române şi la limba română.

Pasul următor l-a constituit încorporarea Transilvaniei în statul ungar, pierzîndu-şi astfel individualitatea politico-teritorială, adică statutul de voievodat şi apoi de principat autonom pe care l-a avut timp de mai multe secole.

În toate aceste trei epoci – epoca voievodatelor din timpurile străvechi pînă în 1526, epoca principatului independent din 1526 pînă în 1691, epoca Marelui Principat autonom (1691-1867), cînd împăratul Austriei deţinea şi funcţia de mare principe al Ardealului – această provincie românească şi-a păstrat autonomia faţă de puterea centrală cu sediul la Viena.

Cele prezentat mai sus dovedesc că Transilvania nu a aparţinut Ungariei decît în perioada 1867-1918, deci 51 de ani.

Īn anul 1867, data inaugurării politicii ultranaṭionaliste în partea ungară a imperiului, Ungaria număra 13.579.000 locuitori. Dintre aceṣtia erau maghiari numai 5.665.000 faṭă de 7.939.00 locuitori nemaghiari.

Austriecii și ungurii aveau aceleași drepturi. La data de 8 iunie 1867, împăratul Franz Joseph I (1848-1916) a fost încoronat inclusiv rege al Ungariei. Prin acest compromis făcut nobilimii maghiare, Imperiul austriac a fost salvat, pentru încă o perioadă de 51 de ani.

Numeroase popoare rămâneau însă în continuare sub dominație străină, de această dată dualistă, și erau supuse unui amplu proces de deznaționalizare.

Deosebit de dificilă a fost situația popoarelor din teritoriile dominate de unguri, așa cum a fost și cazul românilor din Transilvania și Banat, care erau lipsiți de numeroase drepturi și supuşi, după anul 1867, unui amplu proces de maghiarizare forțată.

Legea constituţională din 1867 a prevăzut desfiinţarea Dietei de la Cluj şi a guberniului, urmînd ca Transilvania să-şi trimită reprezentanţi în Parlamentul de la Budapesta conform unui sistem electoral bazat pe inegalitatea de avere şi naţională.

Nobilii şi secuii erau scutiţi de obligaţia cenzitară, în schimb, ţăranii, în marea majoritate români, aveau dreptul de participare la vot numai dacă posedau o suprafaţă de pămînt de cel puţin 70 de pogoane, în timp ce în Ungaria censul era de numai 9 pogoane. În regiunile locuite de secui, un deputat reprezenta 6.000 de locuitori, în timp de în regiunile locuite de români reprezenta 60.000.

În parlamentul de la Budapesta, cei 7 milioane de unguri au trimis 400 de deputaţi, în vreme ce 13 milioane de români şi slavi au putut trimite numai 7 deputaţi.

În anul 1874 a fost adoptată Legea electorală, prin care românii transilvăneni aproape că erau excluşi din viaţa politică. În Transilvania au avut drept de vot numai 3% dintre români.

În anul 1868 a fost adoptată Legea naţionalităţilor. Pornind de la faptul că, din cele 63 de comitate ale Ungariei, doar 28 aveau o populaţie majoritar maghiară, iar în Transilvania populaţia majoritară era de naţionalitate română, legea a impus în viaţa de stat principii care să asigure maghiarizarea tuturor celorlalte naţionalităţi.

Ignorînd realităţile, legea prevedea că în Ungaria există o singură naţiune, cea maghiară, unică şi indivizibilă, şi a decretat limba maghiară ca singura limbă oficială. Limba maghiară era predată în toate şcolile, pe cînd limbile naţionalităţilor nemaghaire putea fi folosită numai în învăţămîntul confesional.

Şcoala a fost un puternic factor de maghiarizare aşa explicându-se şi faptul că, printr-o serie de legi şcolare, guvernele de la Budapesta au dispus introducerea de ore în limba maghiară în şcolile confesionale ale naţionalităţilor, sute dintre ele fiind închise pe motiv că învăţătorii sau elevii nu cunoşteau bine limba maghiară.

În 1868 s-a introdus învăţămîntul de stat în Transilvania, cu plan unitar şi programe şcolare elaborate de către stat. Dar, deşi Legea naţionalităţilor prevedea „libera alegere a limbii de predare”, potrivit cu profilul demografic al regiunilor, nu a fost înfiinţată nicio şcoală de stat primară în limba română sau slovacă.

Sub guvernarea lui Tisza Kálmán, legile şcolare Trefort din 1879 şi 1883 au prevăzut limba de predare maghiară în şcolile primare. În temeiul legii, limba maghiară trebuia să se predea în şcolile primare cu un învăţător în 21/2 ore pe săptămînă, iar în şcolile cu 6 învăţători 14 ore săptămînal. În decurs de patru ani, învăţătorii nemaghiari trebuiau să se pregătească pentru a putea preda în limba maghiară.

În 1891, legea Csaky a introdus limba maghiară şi în grădiniţe. Tendinţa de maghiarizare forţată a românilor reiese şi din proiectul de lege Bánffy Dezsö de a înfiinţa circa 1000 de şcoli de stat în termen de 5 ani.

Apogeul politicii de maghiarizare a fost marcat de „legile Appony”, adoptate în 1907, pentru sistemul de învăţămînt. Legea prevedea dreptul statului de a suprima orice şcoală românească pentru simplul motiv că acest lucru era reclamat de interese superioare de stat. Deci existenţa şcolilor româneşti depindea de arbitrariul măsurilor guvernamentale.

Prin votarea legii în parlamentul maghiar, în ciuda opoziţiei îndîrjite a deputaţilor români, Al. Vaida Voievod, Ştefan Cicio Pop, Iuliu Maniu, şi a mitropoliţilor şi episcopilor români – I. Meţianu, V. Mihali, V. Hosu –, şcolile româneşti confesionale, unicul refugiu al vieţii şi a limbii române (în afară de biserică), ajung la discreţia administraţiei statului, deşi ele erau finanţate numai de populaţia românească şi nu de statul maghiar.

Dar lucrurile nu s-au oprit aici. Pentru transformarea completă a şcolii într-un instrument exclusiv şi intens de maghiarizare, contele Appony Albert elaborează, în anul 1908, faimoasa ordonanţă ce prevede că la elevii români din şcolile statului pînă şi religia trebuie să se predea în limba maghiară.

Aplicarea legilor lui Appony a dat o grea lovitură dezvoltării spirituale a românilor din Transilvania. După cinci ani de la intrarea ei în vigoare (adică în 1912) au fost închise 320 de şcoli româneşti din cele 2.795 existente, iar în anul 1915 – 600 de şcoli româneşti sînt închise.

Întreaga legislaţie votată de Parlamentul ungar după 1867 a urmărit realizarea unui stat naţional maghiar omogen din punct de vedere etnic. Aceasta nu putea fi pusă în aplicare, avînd în vedere numărul mai mic al maghiarilor, decît cel aparţinînd altor naţionalităţi, fără maghiarizarea forţată a celor din urmă.

În anul 1869, din 13.219.350 de locuitori ai Ungariei, numai 6.207.508 erau maghiari, 2.321.906 români, 1.816.087 germani, 1.825.723 slovaci, 286.834 sîrbi, 448.040 ruteni, 208.529 croaţi şi 104.651 alte neamuri. Prin urmare, 6.207.508 maghiari (plus evrei) trebuia să maghiarizeze 7.011.770 nemaghiari. Prin asimilarea naţionalităţilor s-a reuşit creşterea ponderii maghiarilor în stat de la 44,6%, în anul 1880, la 54,5%, în anul 1910.

Au existat și o serie de propuneri de reformare a Monarhiei Duale, prin federalizarea Austro-Ungariei (cum a fost cea a lui Aurel Popovici). Acestea au fost însă refuzate, pentru că a existat temerea că ele ar fi putut duce la pierderea influnței maghiare.

Nu este de mirare aşadar că la sfârşitul Primului Război Mondial, Imperiul se dezintegrează sub loviturile popoarelor dornice de libertate.

În octombrie 1918 se declară independente Cehoslovacia, Statul slovenilor, croaților și sârbilor și Austria Germană.

Ungaria iese şi ea din uniunea cu Austria. La 1 decembrie 1918 reprezentanţii românilor majoritari in Transilvania proclamă Unirea cu România, care avea să fie recunoscută pe plan internaţional în urma Tratatului de la Trianon, semnat la data de 4 iunie 1920, care stabilea şi noile graniţe ale Ungariei, devenită şi ea stat independent, după ce Tratatul de la St. Germain din 1919 pecetluise sfârșitul Imperiului Austro-Ungar.

Republica succesoare a Imperiului Austro- Ungar a păstrat numele de „Austria”, a abolit clasa nobiliară și i-a expulzat pe Habsburgi din țară. Totuşi, în deceniile care au urmat administrației habsburgice i s-a păstrat în Austria zilelor noastre o amintire în mare măsură pozitivă.

Fostul prim-ministru britanic Winston Churchill considera distrugerea Austro-Ungariei drept o mare tragedie pentru un mare număr de mici popoare care, după dispariția monarhiei habsburgice, nu au mai putut face față singure presiunii Germaniei sau Rusiei.

Tratatul de la Trianon a reprezentat actul care a consfințit sfârșitul regatului Sfântului Ștefan, regat care, de facto, dispăruse în secolul al XVI-lea, prin înfrângerea Ungariei la Mohács și divizarea teritoriilor sale între Imperiul Otoman și Sfântul Imperiu Roman (devenit ulterior Austria și, în 1867, Dubla Monarhie, Austro-Ungaria), dar care, formal, a continuat să existe, împărații de la Viena purtând până la sfârșit și titlul de regi apostolici ai Ungariei.

Tratatul de la Trianon a consfințit trecerea către statele succesoare sau vecine a 71% din teritoriul Transleithaniei (partea ungară a Dublei Monarhii) și a 63% din populație, aceasta din urmă, în majoritatea ei, alcătuită din etnici ne-maghiari.

Totuși, traseul noilor frontiere, în multe cazuri, nu s-a suprapus granițelor etnice (din motive obiective, dată fiind imposibilitatea delimitării exacte a regiunilor cu populație amestecată), astfel că peste sau 2.535.000 de etnici maghiari au ajuns în afara teritoriului Ungariei, majoritatea lor trăind de-a lungul granițelor din statele succesoare noi.

Deși istoriografia maghiară și unii oameni politici maghiari au susținut că Dubla Monarhie reprezentase o soluție mai echitabilă pentru minorități și că slovacii, croații, rutenii, românii din Transilvania ar fi fost mai favorizați în cadrul Dublei Monarhii decât în statele succesoare, nici un grup etnic din Dubla Monarhie nu a susținut revenirea la starea de lucruri anterioară Primului Război Mondial. Deși slovacii și croații au urmărit să obțină independența aproape imediat după 1920, scopul lor era crearea propriilor state naționale, ideal realizat abia după 1990.

Regatul Ungariei, statul rezultat în urma Primului Război Mondial, a urmărit revizuirea, fie și parțială, a Tratatului de la Trianon, aliindu-se, în acest scop, cu statele revizioniste, Germania și Italia. Deși în perioada 1938-1941 s-a reușit anexarea unor teritorii care aparținuseră Dublei Monarhii (1938 – sudul Slovaciei, 1939 – Ucraina Subcarpatică, 1940 – nordul Transilvaniei, 1941 – teritorii aflate azi în Serbia, Croația și Slovenia), frontierele de la Trianon au fost consfințite din nou în anul 1947, prin Tratatul de Pace de la Paris (10 februarie 1947), încheiat între Puterile Aliate și Ungaria.

Tratatul a consfințit realizarea dreptului la autodeterminare al popoarelor din Transleithania (partea ungară a Dublei Monarhii) și a consfințit realitatea existentă pe teren. Cu toate acestea, slovacii și croații, care au urmărit să obțină independența aproape imediat după 1920 şi crearea propriilor state naționale, au putut să-şi vadă împlinit acest ideal abia după 1990.

Deși istoriografia maghiară și unii oameni politici maghiari au susținut că Dubla Monarhie reprezentase o soluție mai echitabilă pentru minorități și că slovacii, croații, rutenii, românii din Transilvania ar fi fost mai favorizați în cadrul Dublei Monarhii decât în statele succesoare, nici un grup etnic din Dubla Monarhie nu a susținut revenirea la starea de lucruri anterioară Primului Război Mondial.

Regatul Ungariei rezultat în urma Primului Război Mondial, a urmărit revizuirea, fie și parțială, a Tratatului de la Trianon, aliindu-se în acest scop cu statele revizioniste, Germania și Italia şi reușind anexarea unor teritorii care aparținuseră Dublei Monarhii (1938- sudul Slovaciei, 1939- Ucraina Subcarpatică, 1940- nordul Transilvaniei, 1941- teritorii aflate azi în Serbia, Croaţia şi Slovenia).

Frontierele Ungariei stabilite în 1920 prin Tratatul de la Trianon (cititi mai mult pe unitischimbam.ro), au fost consfințite din nou în urma Tratatului de Pace de la Paris din 10 februarie 1947, încheiat între Puterile Aliate învingătoare în Al Doilea Război Mondial și Ungaria.

Pogromul de la Iași (27 – 29 iunie 1941)

Evrei arestați de jandarmi români, Iași, 27 iunie 1941

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Pogromul de la Iași

Pogromul de la Iași din 27 – 29 iunie 1941 a fost unul dintre cele mai violente pogromuri din istoria evreilor din România, inițiat de generalul Ion Antonescu, secondat de autoritățile publice locale, împotriva cetățenilor de etnie evreiască din orașul Iași. În conformitate cu datele prezentate de autoritățile române, în cele trei zile au fost uciși 13.266 de evrei.

 

Desfășurarea

Introducere

Conform recensământului din 1930 Iașiul avea o populație de 102 872 cetățeni, dintre care 34 662 evrei.

Pogromul de la Iași a fost planificat de aceleași organe care au planificat lichidarea evreilor în Basarabia și Bucovina în cadrul planurilor regimului Antonescu de purificare etnică sub numele de cod „Curățirea terenului”.

Încă înainte de începerea operațiunilor militare pe 22 iunie 1941, au fost luate în România o serie de măsuri cu caracter antisemit.

În 19 iunie 1941, Antonescu a ordonat Generalului Șteflea, Șeful Marelui Stat Major:

„sa fie identificați pe regiuni [în Moldova] toți „jidanii”, agenții comuniști sau simpatizanți. Ministerul de Interne trebuie să-i știe, să le interzică circulația și să fie în măsură a face cu ei ceea ce voi ordona, când va veni momentul oportun.”

Jandarmeria a primit ordinul de curățire a terenului in Basarabia si Bucovina cu trei-patru zile înainte de 21 iunie 1941, în trei locuri diferite din Moldova: Roman, Fălticeni și Galați. Inspectorul general al jandarmeriei, generalul Constantin (Piki) Vasiliu, a declarat în fața subofițerilor și ofițerilor de jandarmi la Roman că:

„prima măsură pe care sunt datori s-o aducă la îndeplinire va fi aceea de curățire a terenului, prin care se înțelege: exterminarea pe loc a tuturor evreilor aflați pe teritoriul rural; închiderea în ghetouri a evreilor de pe teritoriul urban; arestarea tuturor suspecților…, etc.”

Comandantul legiunii de jandarmi Orhei, Constantin Popoiu, a atras atenția jandarmilor săi că trebuie:

„să-i extermine pe evrei de la pruncul în fașă până la bătrânul neputincios, toți fiind periculoși pentru nația română.”

Pe 20 iunie 1941, șeful unei echipe de muncă forțată formată din 110 evrei tineri a primit ordin să înceapă urgent săpăturile la două gropi comune în cimitirul evreiesc.

În ajunul întrării României în război, Conducătorul Statului, Ion Antonescu, a dispus prin „Ordinul no. 4147 din 21 Iunie 1941”, „…evacuarea tuturor evreilor între 18 și 60 ani din satele dintre Siret și Prut în lagărul de la Târgu Jiu.”

În 22 iunie, prima zi de război, au fost postate în Iași afișe ce instigau la pogrom și care îi culpabilizau pe evrei pentru colaborare cu bolșevicii.

La 25 iunie a început însemnarea cu var sau vopsea a caselor locuite de români, cu semnul crucii, operațiune care a continuat până în ajunul pogromului. Unul din fruntașii Comunității evreiești a descris astfel operațiunea crucilor:

„În ziua de 25 iunie polițiștii ieșeni au cutreerat casele, invitând populația creștină să-și puie la ferestre și la intrare cruci. Tot în acea zi s-au luat tineri evrei pentru săpare de gropi la cimitirul evreiesc..”

La 26 iunie s-a intensificat instigarea antisemită în presa localã, transformându-se în instigare la pogrom.

La 27 iunie 1941, Antonescu a comandat Siguranței sa trimită un ordin special Inspectoratului Regional de Politie din Iași:

„Fiind informat ca la anumiți evrei se găsesc dosite arme si munitiuni, va rugam sa binevoiți a dispune a se efectua de îndată percheziționarea amănunțită și riguroasă a locuințelor populației evreiești, pentru a se verifica dacă nu cumva ne aflăm în fata unei acțiuni de înarmare a populației evreiești.”

La 3 iulie 1941, Mihai Antonescu a ținut un discurs la Ministerul de Interne în care explica planurile discutate anterior în guvern pe 17-18 iunie 1941 in legătura cu evreii:

„”Ne găsim în momentul istoric cel mai favorabil și mai larg pentru o totală descătușare etnică, pentru o revizuire națională și pentru purificarea Neamului nostru de toate acele elemente străine sufletului lui, care au crescut ca vâscul ca să-i întunece viitorul. Pentru ca să nu pierdem zadarnic acest moment unic, trebuie să fim implacabili.”

În ședința din 8 iulie 1941 a cabinetului antonescian, viceprim-ministrul și ministrul de externe Mihai Antonescu, s-a adresat miniștrilor:

„„Așa că vă rog să fiți implacabili, omenia siropoasă, vaporoasă, filozofică nu are ce căuta aici… Cu riscul de a nu fi înțeles de unii tradiționaliști care mai pot fi printre dv., eu sunt pentru migrarea forțată a întregului element evreu din Basarabia și Bucovina, care trebue zvârlit peste graniță… Veți fi fără milă cu ei. Nu știu peste câte veacuri neamul românesc se va mai întâlni cu libertatea de acțiune totală, cu posibilitatea de purificare etnică și revizuire națională… Dacă este nevoie, să trageți cu mitraliera. Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari… Îmi iau răspunderea în mod formal și spun că nu există lege… Deci, fără forme, cu libertate completă ”
—Stenograma ședinței guvernului din 8 iulie 1941 (doc. 3)

 

Declanșarea pogromului

La 27 iunie 1941, conducerea administrativă a orașului, prefectul județului Iași, colonelul Dumitru Captaru, comandantul garnizoanei, colonelul Constantin Lupu, chestorul poliției, colonelul Constantin Chirilovici și inspectorii Siguranței Statului Emil Gioseanu și Matei Cosma au ordonat percheziții în locuințele evreilor.

În după amiaza zilei de vineri, 27 iunie 1941, la cinci zile după intrarea României în război, Ion Antonescu a telefonat colonelului Constantin Lupu și i-a ordonat “Să curețe Iașul de evrei“. Acțiunea urma să fie mascată ca făcând parte din ordinul anterior al conducatorului:„Evacuarea tuturor evreilor, între 18 și 60 de ani, din zona cuprinsă între Siret și Prut“.

Tot pe 27 iunie soldați români din divizia de la Iași au ucis peste 400 de evrei lângă târgul Sculeni de lângă Iași, aceștia fiind învinuiți ca au semnalizat sau pactizat cu inamicul bolșevic. Dupa ce au fost jefuiți și femeile au fost abuzate de soldați, victimele au fost obligate apoi să-și sape o groapă comuna în care au fost ulterior îngropate.

În 28 iunie, au sosit la Iași și la Chestură ofițeri ai armatei și jandarmeriei care au comandat în mod practic operațiunea, iar politia a fost instruita sa nu se amestece în treaba armatei, indiferent de care ar fi ea.

În raportul nr. 1.042 din 29 iunie 1941 către Mihai Antonescu, ministrul de interne și vicepreședintele consiliului de miniștri, colonelul Captaru, prefectul, raporta executarea ordinului de evacuare a evreilor ieșeni:

„Raportăm că în noaptea de 29-30 iunie s-au tras numeroase focuri de armă din case particulare […]. S-a tras asupra coloanei în marș a unei trupe de infanterie românească care trecea prin oraș spre front. […] Nu s-a putut prinde nici un individ în flagrant delict. […] După indicațiile obținute până în prezent, se constată că se caută de către anumiți indivizi să arunce vina asupra evreilor din oraș cu scopul de a ațâța armata germană și română, precum și populația creștină contra evreilor, pentru a da loc la uciderea în masă a acestora”

„Până la ora 13 se aflau la chestură circa 3 500 suspecți în cea mai mare parte evrei”

Ca urmare a acestui raport considerat la București ca ostil, Captaru a fost destituit din funcția de prefect și trimis pe front.

Autoritățile române (poliție, jandarmi, membri ai serviciului român de siguranță), cu concursul unei părți a locuitorilor orașuluiA, au comis crime și jafuri asupra evreilor din Iași. Mii dintre aceștia, majoritatea bărbați, au fost uciși în casele lor și pe stradă, alte mii au fost arestați și duși la sediile poliției.

Pogromul de la Iași din 27 - 29 iunie 1941 - Evrei asasinați pe strada Vasile Conta din Iași în timpul pogromului din 1941 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Pogromul de la Iași din 27 – 29 iunie 1941 – Evrei asasinați pe strada Vasile Conta din Iași în timpul pogromului din 1941 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

„Au intrat în casa noastră, urlând și jefuindu-ne toate bunurile. Ne-au poruncit să ieșim cu toții din casă, inclusiv mama și surorile mele. Am ajuns la secția de poliție și pe drum am văzut cum oamenii erau bătuți și cadavre de evrei erau înșirate pe străzi. (…) Ne-au îngrămădit în trenuri (…) nu știam ce avea să se întâmple (…) credeam că ar fi și dat foc vagoanelor dacă nu le-ar fi fost teamă să distrugă locomotiva. Timp de cinci zile ne-am sufocat în trenul supraaglomerat. Majoritatea oamenilor au murit în vagon (…) dormeam pe cadavre(…) ”
—Mărturia lui Lazăr Rozin (14 ani), arhivele de la Yad Vashem, grupul de înregistrări 0,33, dosarul 7211.

În următoarea zi, «Duminica neagră», soldații români au împușcat mii de evrei care fuseseră încarcerați în secția de poliție.

.

Executanții pogromului

Pogromul de la Iași a fost planificat și executat de autoritățile române, cu știrea comandamentului armatei germane cantonate în Iași. Ulterior, rapoartele întocmite de autoritățile antonesciene au fost falsificate, responsabilitatea planificării și executării masacrului fiind atribuită părții germane. Fără prezența Armatei germane în România, regimul lui Antonescu însă nu ar fi îndrăznit sa pună la punct un plan de asemenea proporții.

Pogromul de la Iași - (27 - 29 iunie 1941) - Evrei din Iaşi adunaţi cu forţa şi arestaţi în timpul pogromului - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Pogromul de la Iași – (27 – 29 iunie 1941) – Evrei din Iaşi adunaţi cu forţa şi arestaţi în timpul pogromului – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Conform directivelor, pogromul a fost organizat și declanșat de:

- Regimentele 13 Dorobanți și 1 Transmisiuni din Divizia 14, aflate sub comanda generalului Gh. Stavrescu, pretorul Armatei a 3-a, locotenent-colonelului Barozzi, pretorul Diviziei 14, maiorului Nicolae Scriban și maiorului Constantin Darie, șeful Poliției Militare.

- Garnizoana Iași, sub comanda colonelului Constantin Lupu și comandantul Batalionului de jandarmi din oraș, maiorul Schipor,

- Jandarmeria județului: colonelul Gh. Bădescu, comandantul Jandarmeriei din Moldova și din județ, adjunctul sau, locotenent-colonelul Nicolescu-Coca, și maiorul Vasiliu, comandantul Legiunii mobile de jandarmi.

- Poliția civilă: locotenent-colonelul Chirilovici, adjunctul sãu, inspectorul Leahu, și secretarul Chesturii, Gh. Stanciulescu.

- Siguranța: inspectorii Emil Gioseanu și Matei Cosma.

- Prefectura: locotenent-colonelul Captaru, care nu a fost informat de pregătirea pogromului, și locotenent-colonelul Aristotel Alexandrescu, șeful Legiunii de jandarmi Iași, sub ordonața prefectului.

- Eșalonul Special (1)

Pogromul de la Iași - (27 - 29 iunie 1941) - Cadavre de evrei pe străzile Iașului în timpul pogromului - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Pogromul de la Iași – (27 – 29 iunie 1941) – Cadavre de evrei pe străzile Iașului în timpul pogromului – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

La pogrom au mai participat voluntari și soldați germani dintre cei cantonați la Iași dar, mai ales, mii de cetățeni români, din toate păturile sociale ale orașului precum vecini, simpatizanți ai mișcărilor antisemite, tineri, funcționari ceferiști, meseriași, colegi de meserie și intelectuali, ingineri, oameni de afaceri, pensionari, militari în retragere, agenți sanitari. La Iași s-a repetat fenomenul participării la pogrom a femeilor, ca și la Pogromul de la București cu o jumătate de an mai devreme. Un fenomen nou la Iași a fost alcătuirea de bande de femei și bărbați, uneori soți, care ghidau pe soldați și pe polițiști către casele evreilor înstăriți, pe care apoi le jefuiau cot la cot cu soldați români, germani, jandarmi și polițiști. Nu toți locuitorii au fost părtași la pogrom, dar fără colaborarea civililor nu ar fi fost posibilă depistarea evreilor de către soldați și jandarmi care nu cunoșteau împrejurimile.

 

Trenurile morții

Miile de evrei care au supraviețuit masacrului de la Chestură, au fost duși la gară fiind umiliți, jefuiți, și bătuți înainte de a fi înghesuiți în vagoane de marfă închise ermetic. Trenurile morții au circulat cu viteză redusă între diferite gări din Moldova, câteodată în direcții dus-întors.

În primul tren, care urma să plece în direcția Călărași, au fost băgați 5.000 de evrei dintre care, după 7 zile pe traseu au supraviețuit 1.011. Alți 2.000-2.700 de evrei au fost înghesuiți în trenul cu direcția Podul Iloaiei, din aceștia, din cauza asfixierii și a deshidratării au supraviețuit numai 700. În gări nimeni nu avea voie să se apropie de trenuri, să le dea muribunzilor apă sau, să le deschidă ușile vagoanelor pentru a lua aer, a scoate cadavrele, a le acorda vreun ajutor medical, umanitar.

Cadavrele au fost jefuite și îngropate în gropi comune, în preajma gărilor de pe traseu.

O acțiune de salvare a avut loc în gara Roman prin intervenția energică a președintei Crucii Roșii din Roman, Viorica Agarici. Pentru că a salvat vieți de oameni nevinovați, cu riscul oprobriului public (din cauza atitudinii autorităților, Agarici a fost nevoită să se refugieze la București) ea a fost unul din cei 54 de români omagiați de Statul Israel cu „Cetățenia de Onoare” și cu titlul „Drept între popoare

La 30 august 1941, 980 de evrei supraviețuitori ai trenului ajuns la Călărași, au fost transportați înapoi, la Iași.

Regizorul Andrei Călărașu (n. Bernard Gropper) și-a ales acest nume deoarece populația evreiască din Călărași l-a îngrijit și i-a salvat viața când a fost scos muribund și singur dintr-unul dintre Trenurile morții.

Pogromul de la Iași - (27 - 29 iunie 1941)i - Trenurile morții - deschiderea ușii unui vagon -foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Pogromul de la Iași – (27 – 29 iunie 1941) – Trenurile morții – deschiderea ușii unui vagon -foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Gropi comune

O parte a victimelor Pogromului de la Iași au fost îngropate în gropi comune în Cimitirul evreiesc din Iași. 1.200 de evrei care nu au supraviețuit trenului morții sunt îngropați în gropi comune la Podu Iloaiei. O alta parte sunt îngropați la Târgu Frumos și în multe alte stații de pe parcursul traseului “trenurilor morții”.

Alte gropi comune conținând 311 cadavre au fost descoperite în 1945 la Sculeni.

În anul 2010 a fost descoperită la Popricani, lângă Iași, o groapă comună care conținea zeci de schelete de evrei uciși în anul 1941.

 

Estimarea numărului victimelor

Surse diferite au menționat numere diferite de victime ale pogromului.

Prima recunoaștere oficială a masacrului a apărut în comunicatul autorităților române, publicat în „Monitorul Oficial” din 1 iulie 1941, care a anunțat că „la Iași au fost executați 500 iudeo-comuniști, cari trăseseră focuri de armă din case, asupra soldaților germani și români”.

Manfred von Killinger, ministrul plenipotențiar al Reich-ului în România, în telegrama expediată la Berlin pe 1 septembrie 1941, raporta o cifră de 4.000 de evrei asasinați la Iași.

În rapoarte ulterioare s-a apreciat că, în acele zile, au fost asasinați peste 14.000 de evrei, adică circa o treime din populația evreiască a Iașului.

Un raport al Serviciului Special de Informații din 23 iulie 1943, elaborat pe baza listelor decedaților întocmite în cadrul sinagogilor din Iași și citat de dr. Radu Ioanid a acreditat cifra de 13.266 de victime. Raportul final al Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului în România, arată că în timpul pogromului au fost uciși 14.850 de evrei.

 

Procesele criminalilor de război, 1945-1948

Între 1945-1948 au fost judecate 57 de persoane în legătură cu Pogromul de la Iași : 8 din conducerea Armatei, prefectul județului Iași, primarul orașului Iași, 4 militari, 21 de civili, 22 de gardieni. Majoritatea au fost condamnați la 25 de ani muncă silnică sau închisoare pe viață. Pedeapsa unora a fost redusa de autorități, alții fiind eliberați la amnistițiile din 1950 si 1962-64.

Dintre lideri, Ion Antonescu, Mihai Antonescu, fost ministru de externe și vicepreședinte al consiliului de miniștri, generalul Constantin Z. Vasiliu, fost subsecretar de stat la Ministerul de Interne (3 ianuarie 1942 – 23 august 1944), și Gheorghe Alexianu, fost guvernator al Transnistriei au fost condamnati la moarte la 17 mai 1946 de Tribunalul Poporului (din București). Au fost executati la Jilava la 1 iunie 1946.

În timpul procesului, Ion Antonescu nu și-a amintit nici de telefonul dat colonelului Lupu, nici de ordinul dat de generalul Șteflea, cu privire la deportarea evreilor din Iași, „la momentul oportun”. De asemenea, interogatoriile preliminare au arătat informațiile deținute de Ion Antonescu în legătură cu faptele petrecute.

Ion Antonescu: [...] După pogrom] eu m-am dus la Iași și am vorbit cu comandantul general german, pentru că Iașul era atuncea în zonă militară germană, acolo operau trupele germane și era și zona de front și tot Iașul era ocupat de germani, de trupele care trebuiau să treacă Prutul. Și atuncea m-am dus la Iași și am vorbit cu generalul german și i-am spus: „Dacă se mai repetă acest lucru, dau telegramă Führerului și las comanda frontului”. Și atunci, generalul german mi-a spus: „Vă asigur, domnule general, că nu se va mai întâmpla”. [...]

Președintele: Era numai acțiunea germanilor la Iași?[...]

Ion Antonescu: Ei aveau…, noi frontul Moldovei… era împărțit pe sectoare. Era în sector german.

Președintele: Știu. Era în sector german, dar era și armată românească acolo.

Ion Antonescu: Era sub comandamentul german, după cum erau și divizii germane în sectoarele românești, la dispoziția comandamentului românesc. ”
—Interogatoriul lui Ion Antonescu în timpul procesului, 06.05.1946.

„Au fost grupuri de legionari care au făcut acte de provocație. Au tras de pe acoperișuri în elemente germane și au împins – tot prin acte de provocație – și câțiva dintre evrei, fie ca să se apere, fie ca să tragă, de asemenea. Faptul că s-au găsit 2-3, foarte puțini, în orice caz, aceasta a legitimat pretențiile lor, intervenția unor unități germane, care, peste capul autorităților române și cu sprijinul legionarilor, au trecut la acte de represiune pe loc și au cerut ca, fără întârziere, autoritățile române să evacueze populația evreiască, punând, singuri și direct, soldați și elemente ale armatei SS germane ca să întreprindă această acțiune de colectare și de conducere la trenuri, unde au fost transportați în condițiuni cu totul necivilizate. ”
—Mihai Antonescu, interogatoriu luat în 17.04.1946

Președintele: Este adevărat că ați minimalizat ăăă… victimele, numărul victimelor în pogromul de la Iași?
Ion Antonescu: Domnule Președinte, eu n-am știut niciodată, decât din Actul de acuzare, de 8.000, se spune. Acuma, domnul acuzator public vorbește de 10.000. În Actul de acuzare vorbește… n-am știut niciodată. Eu am știut de 2.000 care au fost băgați în gara Iași într-un vagon, presați acolo și au murit de asfixiere și m-am dus și am protestat.”
—Interogatoriul lui Ion Antonescu în timpul procesului, 06.05.1946.

 

Comemorarea pogromului

La Cimitirul evreiesc din Iași unde au fost îngropați în gropi comune o mare parte din victimele de la Iași a fost ridicat un monument format din plăci de beton în formă de vagoane de tren, care sugerează celebrele “trenuri ale morții”.

În acest cimitir sunt și monumente care comemorează victimele descoperite în 1945 în gropile comune de la Sculeni și în 2010 la pădurea Vulturi.

La 75 de ani de la Pogrom, în iunie 2016, a avut loc o comemorare la Cimitirul evreiesc din Iași. Comemorările au inclus Podu Iloaiei, unde 1.200 de evrei care s-au aflat în trenul Iași-Podu Iloaiei sunt îngropați în gropi comune și Târgu Frumos, unde o altă parte au fost îngropați. In cadrul ceremoniei, președintele României, Klaus Iohannis, a decorat pe trei dintre supraviețuitori.

 

cititi mai mult despre Pogromul de la Iași si pe en.wikipedia.org

 

(1) Eșalonul Special sau Eșalonul Operativ a fost o unitate militară română, care a fost înființată scurt timp înainte de 21 iunie 1941 cu misiunea de a apăra spatele frontului armatei române de spionaj, sabotaj și acțiuni teroriste.

Eșalonul Operativ a fost creat de Serviciul Special de Informații într-un format asemânător cu Einsatzgruppe și colabora cu unitățile germane. Eșalonul a fost trimis la Iași, unde a pregătit și a luat parte la Pogromul de la Iași. În continuare Eșalonul a trecut, împreună cu Armata 4 română, în Basarabia și a luat parte împreună cu unități germane Einsatzgruppe la execuții în masă de evrei.

Bătălia de la Rignano (30 octombrie 1137)

Hartă indicând locația Bătăliei de la Rignano

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Bătălia de la Rignano (30 octombrie 1137)

Bătălia de la Rignano a constituit cea de a doua mare înfrângere suferită în cariera sa de regele Roger al II-lea al Siciliei și, ca și prima, Bătălia de la Nocera, ea s-a datorat aceluiași oponent: Rainulf al II-lea de Alife.

Roger al II-lea (n. 22 decembrie 1095, Mileto – d. 26 februarie 1154) a fost un normand din dinastia Hauteville, devenit rege al Siciliei - Roger II coronado por Cristo (Mosaico de la Iglesia de la Martorana; la inscripción reza Rogerios rex en letras griegas) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Roger al II-lea (n. 22 decembrie 1095, Mileto – d. 26 februarie 1154) a fost un normand din dinastia Hauteville, devenit rege al Siciliei – Roger II coronado por Cristo (Mosaico de la Iglesia de la Martorana; la inscripción reza Rogerios rex en letras griegas) - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Prima diferență față de confruntarea de la Nocera constă în poziția avută de adversarul regelui Roger al II-lea. La Nocera, în 24 iulie 1132, Rainulf, aliat cu principele Robert al II-lea de Capua și cu ducele Sergiu al VII-lea de Neapole, era nu mai mult decât un simplu rebel, care se opunea regelui Siciliei. În 30 octombrie 1137, Rainulf tocmai fusese numit duce de Apulia, și beneficia de sprijinul unui contingent de 800 de trupe germane împrumutate de la împăratul Lothar al III-lea, iar adversar al său era, alături de regele Roger, fostul său aliat Sergiu de Neapole.

În 1134, Roger îl numise pe cel mai mare fiu legitim al său, Roger, ca duce de Apulia. Numirea lui Rainulf ca duce în 1137 de către împărat și de papa Inocențiu al II-lea intra în directă contradicție atât cu regele Roger, cât și cu tânărul duce Roger al III-lea. Rainulf ridicase o armată de 800 de cavaleri pe cont propriu, pentru a completa forțele trimise din Germania, precum și o infanterie pe măsură. El nu își dorea cu adevărat confruntarea militară, însă Roger și fiul său, alături de proaspăt supusul Sergiu al VII-lea, au pornit în marș împotriva sa. Regele Roger a hotărât să atace la Rignano, supranumit Balcone delle Puglie, unde Monte Gargano coboară abrupt către câmpia Apuliei.

Bătălia a început prin atacurile succesive ale tânărului Roger. El a împins înapoi armata lui Rainulf de-a lungul drumului către Siponto. Regele a fost atras și el în aceste confruntări, însă șarja sa a fost respinsă, din motive necunoscute. El a dat înapoi și curând armata regală s-a retras cu totul. Cu toate că cei doi Rogeri au supraviețuit în a ajunge la Salerno, Sergiu a căzut în luptă, iar pretenția lui Rainulf asupra ducatului de Apulia era apărată.

Ca și confruntarea de la Nocera, bătălia de la Rignano nu a avut efect de durată, dat fiind că orașele din Campania nu s-au răsculat împotriva regelui, așa cum Rainulf s-ar fi așteptat, însă poziția lui Ranulf în Apulia a rămas în deplină stabilitate până când, doi ani mai târziu, s-a stins din viață.

Oarecum curios pentru o înfrîngere, bătălia de la Rignano a avut un efect pozitiv asupra lui Roger al II-lea: dat fiind că ducele Sergiu al VII-lea a murit fără a avea urmași, iar aristocrația napolitană nu a putut ajunge la un acord asupra persoanei care să succeadă în Napoli, Roger și-a putut stabili controlul direct asupra ducatului, numindu-l pe fiul său, Alfons ca nou duce.

cititi despre Bătălia de la Rignano si pe en.wikipedia.org

Bătălia de la Filippi (3 octombrie și 23 octombrie 42 î.Hr.)

Bătălia de la Filippi (3 octombrie și 23 octombrie 42 î.Hr.) – Mişcările trupelor

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Bătălia de la Filippi

Bătălia de la Filippi a avut loc în 2 etape, pe 3 octombrie și apoi pe 23 octombrie 42 î.Hr.. Filippi era un oraș antic din Tracia, mai târziu colonie romană în provincia Macedonia, la 120 km nord-est de Salonic (Grecia), în apropiere de actualul oraș Kavala.

Bătălia de la Filippi - Parte a Războaielor civile romane (3 octombrie și 23 octombrie 42 î.Hr.) -  foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Bătălia de la Filippi – Parte a Războaielor civile romane (3 octombrie și 23 octombrie 42 î.Hr.) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Preludiu

După asasinarea lui Cezar, Brutus și Cassius (cei doi conspiratori principali cunoscuți și sub numele de Liberatores), au părăsit Italia și au luat sub control toate provinciile din est (din Grecia și Macedonia până în Siria) și regatele aliate din răsărit. La Roma cei trei lideri principali (Antoniu, Octavian și Lepidus), care controlau aproape toată armata romană din vest, au strivit opoziția Senatului și, în noiembrie 43 î.Hr., au format al doilea Triumvirat. Una din primele lor sarcini a fost să distrugă forțele „eliberatorilor”, nu numai pentru a obține controlul total al lumii romane, dar și pentru a răzbuna asasinarea lui Cezar.

Moartea lui Cezar de Karl von Piloty - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Moartea lui Cezar de Karl von Piloty – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Prima bătălie de la Filippi

Bătălia a constat în două angajamente pe câmpia din vestul orașului antic Filippi. Prima confruntare a avut loc în prima săptămână a lunii octombrie; Brutus se confruntă cu Octavian, în timp ce forțele lui Marc Antoniu au fost împotriva celor ale lui Cassius. Antoniu a încercat să-i atragă în luptă, dar „Liberatorii” ezitau să-și părăsească pozițiile defensive puternice. A încercat o manevră de încercuire, făcând un drum pietruit de la est, prin mlaștina situată la sud de Cassius. Cassius credea că mlaștina era impenetrabilă. Și-a trimis o parte a armatei la sud în mlaștină pentru a construi un bastion încrucișat ca să obstrucționeze flancul drept al lui Antoniu și să îl împiedice să încercuiască dealul.

Prima bătălie de la Filippi (3 octombrie 42 î.Hr.) - Parte a Războaielor civile romane - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Prima bătălie de la Filippi (3 octombrie 42 î.Hr.) – Parte a Războaielor civile romane – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

La nord, armata lui Octavian îl provocă pe Brutus să se lupte. Armata lui Brutus s-a năpustit către cea a lui Octavian, fără să primească ordin de atac. Acțiunea a avut succes, fiind spontană. Soldații lui Octavian au fugit în dezordine și au fost urmăriți până în tabăra lor, pe care oamenii lui Brutus au cucerit-o. Soldații lui Brutus au distrus baldachinul lui Octavian, dar pe el nu l-au găsit. Octavian, cu câțiva soldați rămași în viața, a reușit să se ascundă într-o mlaștină.

În partea de sud a câmpului de luptă, Antoniu a luat cu asalt fortificațiile lui Cassius și i-a cucerit cu ușurință tabăra. Cassius a pierdut 9000 de oameni. Octavian pierduse de 2 ori mai mulți. Câmpul bătăliei, fiind imens și acoperit de nori de praf, Cassius nu și-a dat seama ce se întâmplase în tabăra lui Octavian. A crezut că suferise o înfrângere zdrobitoare. Și-a eliberat sclavul, pe nume Pindarus și i-a poruncit să îl omoare cu sabia sa. Brutus, triumfător, a plâns lângă cadavrul prietenului său. L-a descris ca fiind “ultimul dintre romani”. Nu avea aceeași experiență și nu putea să câștige respectul soldaților așa cum o făcea Cassius. Toți soldații săi erau demoralizați.

Prima bătălie a fost în esență o remiză, dar s-a soldat cu sinuciderea lui Cassius.

 

A doua bătălie

O a doua întâlnire a avut loc la 23 octombrie.

Armata lui Brutus a coborât spre mlaștină. Bătălia a fost sângeroasă, rânduri masive de soldați, față în față, măcelărindu-se cu săbiile. Masacrul a fost îngrozitor. Brutus și armata sa au fost respinși, fiind urmăriți și împrăștiați de trupele lui Antoniu. Octavian și trupele sale au ajuns în tabăra lui Brutus, blocându-i retragerea.

A doua bătălie de la Filippi  (23 octombrie 42 î.Hr.)- Parte a Războaielor civile romane - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

A doua bătălie de la Filippi (23 octombrie 42 î.Hr.)- Parte a Războaielor civile romane – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Brutus și cu ultimele sale patru legiuni s-au refugiat printre dealurile din apropiere. Temându-se să nu fie prins, s-a sinucis, ultimele sale cuvinte fiind: „O, sărmană virtute, ai fost numai un nume, și totuși m-am închinat ție de parc-ai fi fost adevărată, dar se pare că nu erai decât sclava norocului.”

S-au mai sinucis și cei care erau de partea sa: fiul lui Cato cel Tânăr, Marcus Porcius Cato și tatăl Liviei (viitoarea soție a lui Octavian Augustus), Marcus Livius Drussus Claudianus (străbun al marilor împărați Tiberius, Nero, Caligula și Claudius) și alții.

 

Urmări

Plutarh informează că Marc Antoniu când a văzut trupul neînsuflețit al lui Brutus, l-a plâns și l-a acoperit cu o mantie purpurie, în semn de respect, deoarece fuseseră buni prieteni. El și-a amintit că Brutus a stipulat că o condiție pentru participarea sa la complotul de asasinare a lui Cezar era ca viața lui Antoniu să fie cruțată. A cerut ca Brutus să primească funeralii demne de un general, iar cenușa lui să-i trimită mamei sale. Înainte de incinerare, Octavian a cerut să fie tăiat capul cadavrului și să fie trimis la Roma.

Bătălia de la Filippi - (3 octombrie, 23 octombrie 42 î.Hr.) - Parte a Războaielor civile romane - Brutus and his companions after the Battle of Philippi - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Bătălia de la Filippi – (3 octombrie, 23 octombrie 42 î.Hr.) – Parte a Războaielor civile romane – Brutus and his companions after the Battle of Philippi – foto preluat de pe en.wikipedia.org

După bătălie, a fost făcut un nou aranjament între membrii celui de-Al doilea Triumvirat: în timp ce Octavian s-a întors la Roma, Antoniu a continuat să guverneze estul imperiului. Lepidus continua să guverneze Hispania și provincia Africa. Dușmanii triumviratului au fost declarați proscriși, Cicero fiind ucis la 7 decembrie 43 î.Hr.

 

cititi despre Bătălia de la Filippi si pe en.wikipedia.org