Articole

Sfânta Alianță (26 septembrie 1815)

Sfânta Alianță (26 septembrie 1815) – The founding countries of the Holy Alliance, against European boundaries as of 1840

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Sfânta Alianță a fost o coaliție a Imperiului Rus, Prusiei și Imperiului Austriac creată la inițiativa țarului Alexandru I și semnată pe 26 septembrie 1815 de cele trei mari puteri.

Alexandru I Pavlovici Romanov (n. 23 decembrie 1777 – d. 1 decembrie 1825), a fost ţarul Rusiei între 23 martie 1801 – 1 decembrie 1825, regele Poloniei între 1815 – 1825, precum şi Mare Duce al Finlandei - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Alexandru I Pavlovici Romanov (n. 23 decembrie 1777 – d. 1 decembrie 1825), a fost ţarul Rusiei între 23 martie 1801 – 1 decembrie 1825, regele Poloniei între 1815 – 1825, precum şi Mare Duce al Finlandei - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

În mod formal, Sfânta Alianță ar fi trebuit să asigure implicarea valorilor și dragostei creștine și a păcii în viața politică europeană, dar, în practică, Klemens Wenzel von Metternich a transformat-o într-un bastion al conservatorismului împotriva revoluțiilor. Cei trei împărați ale țărilor implicate au folosit acest tratat pentru a împiedica răspândirea ideilor revoluționare, în special celor ale Revoluției franceze. Alianța era îndreptată împotriva democrației și secularismului. Cu excepția Regatului Unit, Imperiului Otoman și a Sfântului Scaun, toate națiunile europene s-au alăturat Sfintei Alianțe. Se poate spune că Sfânta Alianță a fost, cel puțin din punctul de vedere al celor de azi, prima organizație internațională pentru apărarea securității și păcii din Europa, deși era legată de modele politice retrograde. Sfânta Alianță este asociată, de obicei, cu Cvadrupla Alianță și cu Cvintupla Alianță, (care au inclus, pe lângă Rusia, Austria și Prusia, și Regatul Unit și, din 1818, Franța), organizații care au urmărit susținerea aranjamentelor de pace stabilite la Congresul de la Viena. Sfânta Alianță a încercat să se amestece și în politica Americii Latine, dar acțiunile sale au fost stopate de opoziția Regatului Unit și de poziția politică a președintelui american James Monroe.

Se consideră, de obicei, că Sfânta Alianță a încetat să existe odată cu decesul împăratului Alexandru I (1825).

 

Conferințe ale Sfintei Alianțe

- Congresul de la Viena (1815) – crearea Sfintei Alianțe;

- Tratatul de la Paris (1814-1815);

- Congresul de la Aix-la-Chapelle (1818) – admiterea Franței în Sfânta Alianță;

- Conferința de la Carlsbad (1819);

- Congresul de la Troppau (1820);

- Congresul de la Laybach (1821);

- Congresul de la Verona (1822).

Sfânta Alianță (Contemporary caricature of the Veronese congress, 1822) - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Sfânta Alianță (Contemporary caricature of the Veronese congress, 1822) – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi despre Sfânta Alianță si pe en.wikipedia.org

Noaptea Sfântului Bartolomeu (23 – 24 august 1572)

Noaptea Sfântului Bartolomeu de François Dubois

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Noaptea Sfântului Bartolomeu a fost un masacru comis asupra protestanților din Franța. Masacrul a fost declanșat de puterea de stat în noaptea dintre 23 și 24 august 1572, zi în care în calendarul romano-catolic este comemorat Sf. Bartolomeu. Masacrul a durat câteva zile la Paris, de unde s-a extins în 20 de alte orașe, în care a durat câteva săptămâni. Au fost atacați și masacrați aproape 30.000 de hughenoți, fiind considerat de unii ”cel mai mare masacru religios al secolului”.

Acest episod tragic al războaielor religioase a fost rezultatul unor serii de factori politici, religioși și sociali. A fost o consecință a conflictelor civile și militare dintre nobilimea franceză catolică și cea protestantă și a avut drept rezultat o reacție populară sălbatică, ultra-catolică, ostilă politicii regale de reconciliere.

Pentru mult timp tradiția istoriografică i-a considerat răspunzători pe Caterina de Medici și pe Carol al IX-lea al Franței. Din lipsă de surse, istoricii au rămas pentru mult timp împărțiți asupra rolului exact avut de coroană. În zilele noastre se consideră că ordinul regal se referea doar la uciderea liderilor hughenoți, dar în dimineața zilei de 24 august când Carol al IX-lea a ordonat încetarea imediată a asasinatelor, furia poporului scăpase de sub control și nimic nu o mai putea opri.

 

Context

Masacrul din Noaptea Sfântului Bartolomeu a fost rezultatul unei serii de evenimente:

- Tratatul de la Saint Germain ce punea capăt celui de-al treilea război religios la 8 august 1570

- Căsătoria lui Henric al IV-lea al Navarei – hughenot, cu Margareta de Valois – catolică, pe 18 august 1572.

- Tentativa de a-l asasina pe amiralul Gaspard de Coligny pe 22 august 1572.

 

O pace și o căsătorie nepopulare

Semnarea Tratatului de la Saint-Germain pune capăt celui de-al treilea război religios (1568 – 1570) dintre catolici și protestanți, dar este o pace fragilă deoarece catolicii intransigenți nu o acceptă. Revenirea protestanților la curtea Franței scandalizează nobilimea catolică, dar Caterina de Medici și Carol al IX-lea, conștienți de dificultățile financiare ale regatului, sunt hotărâți să păstreze pacea. Gaspard de Coligny, liderul protestanților, revine în consiliul regal. Pentru a menține pacea între cele două facțiuni religioase, Caterina de Medici proiectează căsătoria fiicei sale Margareta de Valois cu prințul protestant Henric de Navara. Căsătoria este programată pe 18 august 1572. Nu este acceptată de catolicii intransigenți și nici de Papa Grigore al XIII-lea. Acesta și regele Spaniei Filip al II-lea condamnă cu fermitate politica reginei mame.

Margareta de Valois şi Henric de Navara. Căsătoria lor a fost numită nunta purpurie - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Margareta de Valois şi Henric de Navara. Căsătoria lor a fost numită nunta purpurie – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Mirele sosește la Paris însoțit de 800 de gentilomi hughenoți. Căsătoria are loc pe 18 august în curtea catedralei Notre-Dame. Au loc festivități grandioase la care sunt invitați toți nobilii regatului, inclusiv protestanții, într-un spirit de armonie și reconciliere. Dar Parisul este un oraș anti-hughenot, iar parizienii, catolici extremiști, nu acceptă prezența lor. Parizienii sunt nemulțumiți. În plus recoltele au fost slabe. Luxul ostentat cu ocazia căsătoriei înfurie poporul parizian.

La căsătorie, definită o uniune execrabilă de către iezuiți, nu au luat parte ambasadorii națiunilor catolice și nici membrii Parlamentului din Paris. Atmosfera la curte este foarte tensionată. Caterina de Medici nu a obținut aprobarea de la papă pentru această căsătorie excepțională. Prin urmare prelații francezi nu știu ce atitudine să adopte. În plus rivalitatea dintre familiile de Guise și Montmorency reapare.

 

Atentatul asupra amiralului Coligny

Pe 22 august amiralul Coligny este împușcat de la fereastra unei case de către Charles de Louvier. Amiralul este tratat la locuința lui, Hôtel de Bethisy. Ambroise Paré îi extrage un glonț din cot și îi amputează un deget. Deși astăzi este imposibil să aflăm cu siguranță cine a fost instigatorul atacului, istoriografia a selectat trei nume.

Amiralul Gaspard de Coligny, pictură de François Clouet - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Amiralul Gaspard de Coligny, pictură de François Clouet – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

- Familia de Guise: Cardinalul de Lorena, Henric I, Duce de Guise și Claude al II-lea D’Aumale sunt principalii suspectați. Lideri ai partidului catolic, ar fi dorit să răzbune moartea lui François de Guise, ucis cu zece ani în urmă din ordinul amiralului, după părerea lor. Asupra amiralului se trăsese dintr-o casă ce aparținea familiei de Guise. Dar unii istorici sunt de părere că familia Guise era prea nerăbdătoare să revină în grațiile regelui, pentru a risca să-l irite.

- Ducele de Alba, guvernatorul Țărilor de Jos în numele lui Filip al II-lea al Spaniei: Coligny plănuia să-i sprijine pe rebelii flamanzi. În luna iunie trimisese clandestin trupe în ajutorul protestanților din Mons, asediat de către ducele de Alba. După căsătoria dintre Henric de Navara și Margareta de Valois, Coligny speră să se folosească de această reconciliere pentru a porni război împotriva Spaniei. În ochii spaniolilor amiralul reprezintă o amenințare. Cu toate acestea în corespondența ambasadorului Spaniei, Don Diego de Zuñiga, purtată cu Ducele de Alba și cu Filip al II-lea, nu se află nici o dovadă a implicării coroanei spaniole în tentativa de asasinat asupra amiralului. În schimb Don Diego de Zuñiga este de părere că prezența amiralului Coligny alături de Carol al IX-lea reprezintă o frână a unui război deschis în Țările de Jos: după ambasador Franța nu-și va arunca masca ci va continua să practice un război pe ascuns împotriva Spaniei, pentru a nu consolida în mod nejustificat influența amiralului făcându-l în mod oficial conducătorul trupelor regale.

- Caterina de Medici: conform tradiției, Coligny dobândise prea multă influență asupra tânărului rege, iar Caterina se temea că fiul său va târî țara într-un conflict în Țările de Jos împotriva puternicilor spanioli. Cu toate acestea majoritatea istoricilor contemporani nu cred în vinovăția Caterinei: cunoscând eforturile sale pentru a restabili pacea internă, este dificil de crezut că ar fi dorit izbucnirea unui alt conflict intern. În plus nu este dovedit faptul că amiralul Coligny ar fi avut o influență decisivă asupra tânărului monarh.

- În cele din urmă există ipoteza unui act izolat comandat de un personaj puțin important apropiat familiei de Guise și pro-spaniol.

 

Masacrul

Tentativa de omor asupra amiralului Coligny este evenimentul care va duce la declanșarea crizei: protestanții cer răzbunare. Parisul se află în pragul unui război civil între susținătorii ducelui de Guise și hughenoți. Pentru a calma apele, regele Carol al IX-lea se prezintă la căpătâiul lui Coligny promițându-i că se va face justiție. Pe de altă parte familia Guise amenință că va părăsi capitala, lăsând familia regală fără protecție. Carol al IX-lea și Caterina de Medici se tem să rămână cu protestanții. După Surpriza de la Meaux din 1567 (o conspirație organizată de Ludovic I de Bourbon pentru a-i răpi pe regele Carol al IX-lea al Franței și familia regală din castelul de la Montceaux en Brie), regina mamă are mari rețineri în privința protestanților.

Pregătire pentru masacrul din noaptea Sfântului Bartolomeu (23 – 24 august 1572) de Kãrlis Hũns (1868) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Pregătire pentru masacrul din noaptea Sfântului Bartolomeu (23 – 24 august 1572) de Kãrlis Hũns (1868) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

În seara de 23 august regele are o reuniune la Palatul Tuileries cu consilierii săi (conseil étroit) pentru a decide calea de urmat. Au participat Caterina de Medici, Ducele de Anjou, procurorul René de Birague, mareșalul de Tavannes și ducele de Nevers. Nu există nici un document care să ateste cu certitudine că decizia de a-i elimina pe liderii hughenoți a fost luată în timpul acestei întâlniri. Dar tradiția spune că tânărul rege a strigat furios: Ucideți-i, dar ucideți-i pe toți, să nu rămână unul!, decizând astfel eliminarea liderilor protestanți cu excepția cumnatului său Henric de Navara și a prințului de Condé.

 

La Paris

Puțin mai târziu autoritățile municipale sunt chemate și primesc ordin să închidă porțile Parisului și să înarmeze cetățenii orașului pentru a preveni orice tentativă de revoltă a protestanților. Comanda operațiunilor militare este încredințată ducelui de Guise și unchiului său, ducele de Aumale. Aceștia sunt sprijiniți de ducele de Montpensier, ducele de Nevers și de Henri d’Angouleme, cunoscuți pentru intransigența lor. Este dificil astăzi să se stabilească o cronologie exactă a evenimentelor. Se pare că semnalul a fost dat de clopotele bisericii Saint-Germain l’Auxerrois din apropierea Luvrului ce anunțau utrenia. Hughenoții ce se aflau în interiorul Luvrului sunt evacuați din palat și uciși în stradă. Trupurile lor adunate în fața palatului, sunt dezbrăcate, târâte pe străzile orașului și apoi aruncate în apele Senei. Un grup condus de ducele de Guise merge la locuința amiralului de Coligny, îl ucid și îl aruncă pe fereastră. Trupele conduse de Guise atacă liderii protestanți cazați în cartierul Saint-Germain, ce se afla atunci în afara Parisului. Tensiunea acumulată după pacea de la Saint-Germain explodează într-un val de violențe. Parizienii, alertați de agitația și zgomotul produs de operațiunea militară, atribuie în mod eronat tulburările nocturne protestanților. Astfel alarma sunată de clopotele bisericii Saint-Germain l’Auxerrois este preluată de toate turnurile orașului. Oamenii de rând încep să-i vâneze pe protestanți indiferent de sex, vârstă sau condiție socială. Blocați în oraș protestanții au puține șanse de scăpare. Casele lor sunt jefuite, hughenoții sunt uciși și cadavrele lor aruncate în Sena. Unii încearcă să se refugieze la rude sau prieteni. Dar și casele catolicilor sunt percheziționate. Cei care arată dezaprobare în fața masacrului sunt și ei în pericol de-a fi uciși. Înflorirea păduceilor din Cimitirul Inocenților în dimineața de 24 august, este văzută de mulțime drept un semn divin al epurării. Cadavrul lui Coligny este găsit în apele Senei și după ce este lăsat să putrezească trei zile, este emasculat și apoi spânzurat.

Noaptea Sfântului Bartolomeu (23 - 24 august 1572) - Amiralul Coligny în faţa asasinilor - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Noaptea Sfântului Bartolomeu (23 – 24 august 1572) – Amiralul Coligny în faţa asasinilor – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

În dimineața de 24 august regele ordonă în van încetarea masacrului. El ia diverse măsuri și încearcă în zadar să protejeze viața oamenilor aflați în pericol. Cei doi prinți hughenoți Henric de Navara (19 ani) și prințul de Condé (20 de ani) sunt cruțați cu condiția de a se converti la catolicism.

 

În provincie

Pe 26 august are loc o sesiune a parlamentului din Paris (lit de justice) la care participă și Carol al IX-lea. Acesta își asumă responsabilitatea pentru asasinarea liderilor hughenoți, pretextând că aceștia organizaseră un complot împotriva coroanei.

Noaptea Sfântului Bartolomeu (23 - 24 august 1572) - Carol al IX-lea în faţa parlamentului din Paris, frescă de Giorgio Vasari comandată de Papa Grigore al XIII-lea, Sala regia Vatican - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Noaptea Sfântului Bartolomeu (23 – 24 august 1572) – Carol al IX-lea în faţa parlamentului din Paris, frescă de Giorgio Vasari comandată de Papa Grigore al XIII-lea, Sala regia Vatican – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Alertate de martori oculari, curieri comerciali și, în unele cazuri, de agitatori (contele de Montsoreau în Valea Loarei), orașele din provincie își dezlănțuie propriile masacre: pe 25 august în Orléans și Meaux, pe 26 în La Charité-sur-Loire, pe 28 și 29 în Angers și Saumur, 31 august Lyon, 11 septembrie Bourges, 3 octombrie Bordeaux, 4 octombrie Troyes, Rouen și Toulouse, 5 octombrie Albi, Gaillac, Bourges, Romans, Valence, Orange și în multe alte orașe.

Reacția autorităților este variată, uneori încurajează masacrul – la Meaux semnalul este dat de procurorul regelui, la Bordeax este organizat de către parlament, la Toulouse ducele de Joyeuse este favorabil masacrului. Alteori autoritățile încearcă să-i protejeze pe protestanți închizându-i în închisori, dar acestea sunt luate cu asalt (Lyon, Rouen, Albi), iar cei închiși sunt uciși. Guvernatorii militari se opun celor care susțin că masacrul este ordonat de rege, dar aceasta nu împiedică mereu uciderea hughenoților.

Masacrul a durat trei zile la Paris și câteva săptămâni în restul Franței. Nu se cunoaște cifra exactă a victimelor, dar se estimează că a făcut 3000 de victime la Paris și între 5000 și 30000 de victime pe tot teritoriul Franței și poate fi definit în cuvintele istoricului Jules Michelet Sfântul Bartolomeu nu a durat o zi ci un sezon.

 

Reacțiile în Europa

Reacțiile în Europa sunt rezultatul versiunii prezentate de Carol al IX-lea asupra evenimentelor. Suveranilor Europei și papei Grigore al XIII-lea masacrul le este prezentat drept victoria regelui împotriva hughenoților în cadrul unui complot împotriva monarhiei..Papa se declară fericit că regele a reușit să scape și ordonă să se cânte un Te Deum pentru a-i mulțumi lui Dumnezeu. Deasemenea îi comandă trei fresce lui Giorgio Vasari care să reprezinte evenimentele. Masacrul este interpretat drept un act de răzbunare divină: Coligny este considerat o amenințare la adresa creștinătății, astfel pe 11 septembrie are loc o comemorare comună a Bătăliei de la Lepanto și a masacrării hughenoților. Cu toate acestea, mai târziu cunoscând amploarea evenimentelor, Papa refuză să-l primească pe Charles de Maurevert, asasinul declarat al amiralului Coligny, motivând că era un criminal. Filip al II-lea al Spaniei își exprimă satisfacția declarând Este cea mai fericită zi din viața mea!. Regina Elisabeta I a Angliei poartă doliu și-l ține câteva ore în picioare pe ambasadorul francez, înainte să se prefacă din motive diplomatice că dă crezare ipotezei complotului. Maximilian al II-lea, socrul lui Carol al IX-lea, dezgustat, descrie masacrul rușinos. Chiar și țarul Ivan cel Groaznic își exprimă oroarea în privința masacrului.

Noaptea Sfântului Bartolomeu (23 - 24 august 1572) - frescă de Giorgio Vasari. Sus în stânga se vede defenestrarea amiralului Coligny - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Noaptea Sfântului Bartolomeu (23 – 24 august 1572) – frescă de Giorgio Vasari. Sus în stânga se vede defenestrarea amiralului Coligny – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Consecințe

Masacrul marchează o cotitură în domnia lui Carol al IX-lea și o schimbare completă a problemei religioase în Franța. Sub presiunea radicalilor catolici și probabil cu speranța de a recupera cât mai repede unitatea credinței, Carol al IX-lea și Caterina de Medici decid să modereze politica de conciliere față de protestanți. Astfel Edictul de la Saint-Germain este anulat. Regele îi îndeamnă pe protestanți să se convertească la catolicism. Prințul și prințesa de Condé se convertesc la catolicism și se recăsătoresc cu rit catolic pe 4 decembrie.

Presate și amenințate, comunitățile protestante se dizolvă sau emigrează din zonele unde constituie o minoritate. Mulți protestanți se refugiază la Geneva. care este poreclită oraș de refugiu. În urma acestor evenimente, în oraș sosesc între 10 și 20 de refugiați pe zi.

După masacru, Carol al IX-lea decide sacrificarea liderilor protestanți plecați să salveze Mons. După predarea orașului, ducele de Alva le permite francezilor (între 600 și 800 de oameni) să se întoarcă în Franța, dar ajunși pe teritoriul francez, aceștia sunt eliminați. Acum partidul protestant este privat de liderii săi militari, cu excepția câtorva protejați de rege: Acier, La Noue și Senarpont. Regele speră să-și recâștige autoritatea asupra regatului. Astfel începe negocierile cu La Rochelle, devenit capitala protestanților. Eșecul acestor negocieri duce la izbucnirea celui de-al patrulea război religios.

La nivel politic evenimentele poartă la o chestionare profundă asupra naturii puterii regale.Monarhia absolută este pusă în discuție. Pamfletiștii ostili absolutismului regal sunt de părere că puterea regelui ar trebui să fie limitată (inclusiv prin organizarea Statelor Generale regulate). Reflecția se naște în rândurile protestanților după masacru, iar în cursul anului 1573 apare și în rândurile catolicilor moderați ostili puterii autoritare a monarhiei. Aceasta poartă la stabilirea Provinciilor Uniunii (Provinces de l’Union⁠ și la Conspirația Nemulțumiților (1574) (Malcontents⁠).

Caterina de Medici în faţa Luvrului după Noaptea Sfântului Bartolomeu (23 – 24 august 1572) - tablou de Debat Ponsan - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Caterina de Medici în faţa Luvrului după Noaptea Sfântului Bartolomeu (23 – 24 august 1572) – tablou de Debat Ponsan – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Interpretări istoriografice

Interpretarea tradițională

Enormitatea tragediei explică dificultatea contemporanilor de a înțelege ceea ce s-a întâmplat cu adevărat. Masacrul de Sfântul Bartolomeu a devenit imediat o problemă pentru istorici. Confruntându-se cu contradicțiile politicii regale, fiecare a tras propriile concluzii. Interpretarea tradițională o vede pe Caterina de Medici și consilierii ei drept principalii vinovați. Uciderea protestanților a fost premeditată, Caterina de Medici atrăgându-i la Paris pentru a se debarasa de ei.

Mai târziu istoricii au explicat contradicțiile politicii regale punându-le pe seama antagonismului existent între regina mamă și Carol al IX-lea. Geloasă pe influența amiralului Coligny asupra fiului său, Caterina de Medici ar fi ordonat asasinarea amiralului, declanșând un fenomen nepremeditat. Panicată de gândul de a fi descoperită și a suferi răzbunarea protestanților, sprijinită de consilierii ei, ar fi forțat mâna unui rege ezitant și indecis, să decidă să pună în aplicare eliminarea principalilor lideri militari protestanți.

Dificultatea avută de istorici pentru a da o explicație masacrului s-a datorat prejudecăților surselor contemporane. Scriitorii protestanți ca Theodore Agrippa d’Aubigne, nu au ezitat să exagereze numărul de victime și să transforme evenimentul drept rezultat al unui conflict religios. Catolicii au încercat să se dezvinovățească aruncând vina asupra mareșalului de Tavannes sau asupra Margaretei de Valois – care a spus că nu știuse nimic. În realitate complexitatea și rapiditatea tragediei au fost atât de mari încât nimeni nu a știut cu adevărat care au fost în realitate fazele desfășurării evenimentelor.

Revendicând câteva zile mai târziu responsabilitatea asupra masacrului, Carol al IX-lea a devenit pentru posteritate principalul vinovat. O altă interpretare schematică a masacrului consistă în a-l lua în considerare doar ca un eveniment religios. În timpul Revoluției franceze Marie-Joseph Chénier a scris drama teatrală Carol al IX-lea sau Sfăntul Bartolomeu (1789), care a avut mare succes. În secolul al XIX-lea alți scriitori ca Alexandre Dumas tatăl cu romanul Regina Margot (1845), sau Michel Zevaco, au contribuit la perpetuarea istoriografiei tradiționale.

Noaptea Sfântului Bartolomeu (23 - 24 august 1572) - Asasinarea lui Briou, guvernatorul prinţului de Condé, 24 august 1572 pictură de Joseph Nicolas Robert Fleury din secolul al XIX-lea - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Noaptea Sfântului Bartolomeu (23 – 24 august 1572) – Asasinarea lui Briou, guvernatorul prinţului de Condé, 24 august 1572 pictură de Joseph Nicolas Robert Fleury din secolul al XIX-lea – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Noua orientare istoriografică

La sfârșitul secolului XX, mulți istorici au pus la îndoială explicația tradițională a masacrului. Istoricul protestant, Janine Garison. și-a reconsiderat propria interpretare în publicațiile sale ulterioare anului 1980. Chiar dacă astăzi istoricii separă executarea liderilor protestanți de masacrul popular, încă se dezbate asupra gradului de responsabilitate al familiei regale. Provocarea constă în a cunoaște nivelul implicării sau inacțiunii lor în organizarea masacrului.

- Denis Crouzet pune masacrul în contextul ideologic al epocii. Carol al IX-lea și Caterina de Medicii nu ar fi dorit asasinarea lui Coligny deoarece ar fi fost împotriva dorinței lor de a menține armonia în regat. Dar după ce amiralul este ucis, în fața amenințării unui nou război religios datorită indignării protestanților, poziția reginei mame se schimbă. Caterina de Medici ordonă suprimarea tuturor liderilor protestanți.

- Janine Garison este un susținător al istoriografiei tradiționale: Caterina de Medici și consilierii săi l-au forțat pe tânărul rege ezitant și indecis, să ordone eliminarea liderilor protestanți.

- Pentru Jean Louis Bourgeon adevărații responsabili au fost parizienii, familia Guise și agenții regelui Filip al II-lea al Spaniei. Regina mamă și Carol al IX-lea nu știau nimic. Istoricul subliniază starea cvasi-insurecțională în care se afla Parisul în acea perioadă. Deja în decembrie 1571 mai multe case fuseseră jefuite de protestanți. Ducele de Guise, foarte iubit de parizieni, a profitat de situație și a făcut presiuni asupra regelui și a reginei mamă. Carol al IX-lea a fost constrâns să înăbușe în fașă o potențială revoltă.

- Potrivit istoricului Thierry Wanegffelen, unul dintre principalii responsabili a fost fratele regelui, ducele de Anjou, viitorul Henric al III-lea. În urma atacului eșuat împotriva amiralului Coligny, atribuit familiei Guise și lui Filip al II-lea, consilierii italieni ai Caterinei de Medici au cerut probabil Consiliului Regal să profite de această ocazie, pentru a elimina pericolul hughenot prin uciderea a cincizeci de lideri protestanți. Dar regina mamă și Carol al IX-lea se opun cu hotărâre. Cu toate acestea, Henri de Anjou, locotenent general al regatului, prezent la reuniunea Consiliului, a văzut prin înfăptuirea acestui act o ocazie pentru a se impune la guvern. Astfel el a luat legătura cu un alt tânăr ambițios, Henric de Guise, (nepotul cardinalului de Lorena ce a fost apoi arestat la Roma) și cu autoritățile pariziene. Sfântul Bartolomeu parizian a luat naștere datorită acestor conjuncturi de interese și explică mai bine că oamenii ducelui de Anjou acționau în numele locotenentului general al regatului, deci după mentalitatea epocii, în numele regelui. Astfel este de înțeles de ce a doua zi după masacru, Caterina de Medici a condamnat crimele prin declarația regelui, amenințând familia Guise cu justiția regală. Dar când Caterina de Medici și Carol al IX-lea au aflat despre implicarea ducelui de Anjou, s-au văzut legați de inițiativa lui, iar Carol al IX-lea a fost constrâns să-și asume în mod public responsabilitatea asupra masacrului, justificându-l drept un act preventiv pentru a preveni o conspirație protestantă. Inițial lovitura de stat a ducelui de Anjou a fost un succes, dar apoi, Caterina de Medici a încercat să-l elimine pe ducele de Anjou de la succesiunea la tron trimițându-l să comande asediul de la Rochelle și, mai târziu, a făcut în așa fel încât să fie ales rege al Poloniei.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi mai mult si pe en.wikipedia.org

Constituția României din 1866

Deschiderea primului parlament al României, 24 ianuarie 1862

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Constituția din 1866 este actul juridic și politic fundamental al României adoptat după Unirea Principatelor Române.

"Proclamarea Unirii" (24 ianuarie 1859) de Theodor Aman - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

“Proclamarea Unirii” (24 ianuarie 1859) de Theodor Aman – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Premisele adoptării Constituției din 1866

După abdicarea la 11 februarie 1866 a lui Alexandru Ioan Cuza, atât liberalii, cât și conservatorii înclinau, majoritatea, pentru aducerea unui prinț dintr-o dinastie străină pe tronul României, fapt ce ar fi garantat siguranța stabilității politice și sociale.

Astfel, s-a perfectat aducerea în țară a lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, care era văr din partea mamei cu Napoleon al III-lea și înrudit și cu regele Prusiei. Carol a acceptat propunerea la 25 aprilie 1866, obține acordul tatălui său, al regelui Prusiei și al cancelarului Bismarck pentru plecarea către România. Prințul a călătorit până la Turnu Severin folosind un pașaport fals, din cauza conflictului dintre Austria și Prusia. El a fost însoțit pe parcursul călătoriei sale de Ion C. Brătianu. La 10 mai 1866, Carol I a intrat în București, fiind proclamat domn de către Adunarea Legislativa, în clădirea Mitropoliei. Cu o lună înaintea venirii lui Carol I, fusese aleasă Adunarea Legislativă, care s-a transformat după venirea acestuia în Adunare Constituantă. Această Adunare Constituantă avea rolul de a discuta și a vota proiectul unei Constituții. Noua lege fundamentală a fost promulgată de domn la 1 iulie 1866.

Intrarea lui Carol în București (10 mai 1866) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Intrarea lui Carol în București (10 mai 1866) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Constituția României din 1866 este prima constituție propriu-zisă a României, adoptată după modelul Constituției Belgiei din 1831. Constituția a fost adoptată în timpul regelui Carol I , fiind cea mai longevivă constituție (1866-1923) și cea mai importantă realizare a regimului lui Carol I.

Ea transforma România în monarhie constituțională ereditară (în linie coborâtoare directă și legitimă a măriei sale principelui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, din bărbat în bărbat. prin ordinul de primogenitură și cu exclusiunea perpetuă a femeilor și coborâtorilor lor – Art. 82) și prevedea principii democratice precum: separarea puterilor în stat, responsabilitate ministerială, drepturi și libertăți cetățenești, dar menținea totodată votul cenzitar (persoanele puteau vota pe baza unei sume de bani, astfel cei care votau erau adesea marii proprietari de pământuri, în majoritate conservatori).

Încoronarea lui Carol ca rege al României 10 mai 1881 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Încoronarea lui Carol ca rege al României 10 mai 1881 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Constituția României din 1866 a fost prima constituție elaborată fără concurs străin și fără aprobare externă, devenind un act de manifestare a independenței, făcând abstracție de suzeranitatea otomană și garanția colectivă a celor 7 mari puteri, oferind totodată cadrul pentru evoluția statului român pe baze moderne și democratice.

Constituția din 1866 și-a încetat aplicabilitatea la data intrării în vigoare a Constituției din 1923.

 

Caracteristicile Constituției din 1866

- este prima constituție internă românească

- a fost promulgată fără a se cere acordul Marilor Puteri

- a fost elaborată după modelul Constituției Belgiene din 1831

- este un act de factură liberală

- proclama suveranitatea națională

- guvernarea era reprezentativă și responsabilă

- se instituia principiul separării puterilor în stat

- monarhia reprezenta forma de guvernământ în stat și era ereditară

- stabilea libertăți și drepturi cetățenești

- includea un nou sistem electoral, bazat pe votul cenzitar

- este prima realizare a lui Carol I

- a fost considerată una din cele mai democratice constituții din Europa

- cuprinde 8 titluri și mai multe articole

- instituțiile centrale ale statului erau:

- Monarhia era ereditară, în familie pe linie bărbătească, moștenitorii tronului urmând să fie crescuți în religia ortodoxă

- Guvernul reprezinta puterea executivă și era condus de primul ministru; împarte puterea executivă cu monarhul. Avea ca sarcini prezentarea      proiectelor legii Parlamentului și punerea în practică a legilor votate de Parlament

- Parlamentul reprezinta puterea legislativă și era format din Senat și Camera Deputaților structura bicamerala ce fusese introdusa pentru prima oara de A.I.Cuza in 1864 prin “Statutul dezvoltator al Conventiei de la Paris”

 

Modificări aduse Constituției din 1866

- 1878: modificarea Art. 7 ce condiționa cetățenia română de apartenența la rituri creștine

- 1884: numărul colegiilor electorale se reducea de la 4 la 3 pentru Adunarea Deputatilor si de la 3 la 2 pentru Senat, astfel lărgindu-se dreptul de vot insa nu semnificativ

- 1917: se renunță la articolul ce declara proprietatea sacră și inviolabilă, se modifică art. 57 și 67 pentru a se putea realiza reforma electorală (1918) și agrară (1918-1921) ce prevedea împroprietărirea soldaților pe baza promisiunilor din 1917

 

Fragmente din Constituția din 1866, ilustrând noua organizare a României

Titlul 1

DESPRE TERITORIUL ROMÂNIEI

- Art. 1. Principatele Unite Române constituie un singur stat indivizibil sub denumirea de România.

- Art. 2. Teritoriul României este inalienabil. Limitele statului nu pot fi schimbate sau rectificate decât in virtutea unei legi [...]

 

Principiul separării puterilor în stat

Puterea executivă (domn și guvern)

Prerogativele Domnului:

- numește și revocă miniștrii

- are drept de grațiere și de amnistie politică, însă acesta nu se aplică în cazul miniștrilor

- numește și confirmă în toate funcțiile publice

- are drept de a bate monedă

- este liderul suprem al armatei

- are dreptul de a dizolva Parlamentul

- dispune de dreptul de veto

- acordă distincții și decorații

- are dreptul la judecata

 

Puterea legislativă (Adunarea Deputaților și Senatul)

Parlamentul:

- cu o structura bicamerala:senatori si adunarea deputatilor

- are drept de interpelare a miniștrilor ( de a cere socoteală în privința anumitor decizii, etc.)

- are drept de inițiativă și sancțiune (aprobare) a legilor

- Adunarea Deputaților discută și votează bugetul de stat

 

Domnitorul:

- sancționează și promulgă legile

- are drept de vot absolut

 

Puterea judecătorească

Este exercitată prin Curți de judecată , Tribunale si prin instanta suprema:Inalta Curte de Justitie si Casatie.

- hotărârile și sentințele lor se pronunță în virtutea legii și se execută în numele domnului.

 

Drepturi și libertăți cetățenești prevăzute în Constituția din 1866

- libertatea conștiinței

- libertatea învățământului

- libertatea presei

- libertatea întrunirilor și asocierilor

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

Textul Constituției din 1866

Mișcarea Legionară

Miscarea Legionara Bucuresti

foto preluat de pe commons.wikimedia.org
articole preluate de pe ro.wikipedia.org; historia.ro

 

Legiunea Arhanghelul Mihail, numită și Mișcarea Legionară, a fost înființată în România interbelică, la 24 iunie 1927 de Corneliu Zelea Codreanu – în urma rupturii dintre acesta și mentorul și principalul său susținător, A.C. Cuza – ca o organizație paramilitară teroristă de orientare naționalistă-fascistă, creată după modelul organizațiilor naziste SA și SS, cu un caracter mistic-religios, violent anticomunist, antisemit și antimasonic.

Corneliu Zelea Codreanu (n. 13 septembrie 1899 la Huși - d. 30 noiembrie 1938) a fost liderul carismatic al extremei-drepte naționalist creștine al partidului Garda de Fier sau al Legiunii Arhanghelul Mihail din România interbelică, cunoscuți și sub numele de Legionari, Mișcarea Legionară sau neoficial, „Cămășile Verzi”. Codreanu a avut controlul absolut al organizației. Legionarii i-au atribuit titlul Căpitanul. A fost asasinat în timpul detenției din ordnul regelui Carol al II-lea - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Corneliu Zelea Codreanu (n. 13 septembrie 1899 la Huși – d. 30 noiembrie 1938) a fost liderul carismatic al extremei-drepte naționalist creștine al partidului Garda de Fier sau al Legiunii Arhanghelul Mihail din România interbelică, cunoscuți și sub numele de Legionari, Mișcarea Legionară sau neoficial, „Cămășile Verzi”. Codreanu a avut controlul absolut al organizației. Legionarii i-au atribuit titlul Căpitanul. A fost asasinat în timpul detenției din ordnul regelui Carol al II-lea – cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Alături de Codreanu, supranumit „Căpitanul”, fondatori ai Mișcării Legionare au mai fost Ion Moța, Radu Mironovici, Corneliu Georgescu și Ilie Gârneață, dar dominarea „Căpitanului” era absolută, inalienabilă, indisputabilă, iar criticarea sa era pasibilă cu moartea (vezi mai jos asasinarea lui Mihai Stelescu).

După asasinarea lui Codreanu în noiembrie 1938, conducerea Legiunii a fost preluată de Horia Sima. Dezordinile cauzate de legionari în vara lui 1940 au dus în cele din urmă la abdicarea regelui Carol al II-lea. La 4 septembrie 1940 Legiunea s-a aliat cu Ion Antonescu, după zece zile fiind proclamat „Statul Național-Legionar”, în al cărui guvern legionarii constituiau principala forță politică.

Horia Sima (n. 3 iulie 1906, Făgăraș - d. 25 mai 1993, Madrid) a fost profesor de liceu de limba română, politician fascist român, președintele partidului de orientare fascistă Garda de Fier, comandantul Mișcării Legionare, organizație paramilitară teroristă creată după modelul organizațiilor naziste SA și SS ministru în guvernul Ion Gigurtu (4 zile), vicepreședinte al consiliului de miniștri în guvernul național-legionar prezidat de Ion Antonescu. În zilele 21-23 ianuarie 1941, Horia Sima a declanșat și a condus Rebeliunea legionară împotriva generalului Ion Antonescu și a armatei române, pentru care a fost condamnat în contumacie la moarte (14 nov. 1941). În același timp cu rebeliunea, în fruntea legionarior, Sima a inițiat și condus cel mai mare și cel mai violent pogrom împotriva evreilor din istoria Munteniei, Pogromul de la București - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Horia Sima* – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Horia Sima a amplificat campania de asasinate politice, economice, rasiale și de interese personale, campanie care a culminat cu Rebeliunea legionară din ianuarie 1941, o lovitură de stat eșuată împotriva lui Antonescu și a armatei române. Înlăturată de la guvernare (Horia Sima și alți fruntași legionari s-au refugiat în Germania). Deși practic a fost dizolvată, Legiunea s-a scindat în două grupuri antagoniste, „simiștii” lui Horia Sima și „codreniștii” conduși de Ion Zelea Codreanu (tatăl lui Corneliu).

* Horia Sima (n. 3 iulie 1906, Făgăraș – d. 25 mai 1993, Madrid) a fost profesor de liceu de limba română, politician fascist român, președintele partidului de orientare fascistă Garda de Fier, comandantul Mișcării Legionare, organizație paramilitară teroristă creată după modelul organizațiilor naziste SA și SS ministru în guvernul Ion Gigurtu (4 zile), vicepreședinte al consiliului de miniștri în guvernul național-legionar prezidat de Ion Antonescu. În zilele 21-23 ianuarie 1941, Horia Sima a declanșat și a condus Rebeliunea legionară împotriva generalului Ion Antonescu și a armatei române, pentru care a fost condamnat în contumacie la moarte (14 nov. 1941). În același timp cu rebeliunea, în fruntea legionarior, Sima a inițiat și condus cel mai mare și cel mai violent pogrom împotriva evreilor din istoria Munteniei, Pogromul de la București.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

Istoric

La 9 februarie 1920 a apărut la Iași ziarul „Garda Conștiintei Naționale” în care Codreanu și Constantin Pancu au publicat „Crezul socialismului național-creștin”. Sintagma „creștin” corespundea mentalității codreniste ca un adaus la curentul politic nazist (național-socialist, 1919-1945, în germană Nationalsozialistische Deutsche Arbeiterpartei, unde cuvântul nazi provine de la prescurtarea numelui național-socialism, în germană Nationalsozialismus) importat din Germania.

În zilele de 4-6 septembrie 1920 a avut loc la Cluj primul congres al studenților din România Mare. Corneliu Codreanu, în fruntea unui grup de studenți naționaliști, a izbutit să impună congresului hotărârea de eliminare a evreilor din organizațiile studențești.

La 10 decembrie 1922 Codreanu a organizat la Facultatea de Medicină din București un congres al studenților simpatizanți, care a emis o moțiune care cerea limitarea admiterii la studii (în latină numerus clausus) pentru studenții evrei în universități, de asemenea a fost criticată și „acțiunea politică a democrației francmasonice”. Congresul s-a încheiat cu o manifestație pogromistă în cartierul Văcărești, intens populat de evrei. Pogromiștii au fost împrăștiați de jandarmi.

La 8 Octombrie 1923 Corneliu Codreanu a convocat în casa lui Nicolae Dragoș din str. 13 septembrie nr. 41, București, o grupă de colaboratori care a decis „să pedepsească pe vinovații principali care au prigonit studențimea și au trădat interesele țării în favoarea evreilor, prin împușcarea politicienilor trădători și a plutocraților evrei”. Participanții la „Complotul din Dealul Spirii”, Corneliu Codreanu, Ion I. Moța, Ilie Gărneață, Tudose Popescu, Corneliu Georgescu, Radu Mironovici, Leonida Bandac, Vernichescu, Traian Breazu, Nicolae Dragos, dr. C. Danulescu și Ion Zelea Codreanu au fost arestați și internați la închisoarea Văcărești. Procesul care a avut loc în 1924 i-a achitat pe complotiști.

În închisoare, Codreanu a pus bazele „Legiunii Arhanghelului Mihail”, organizație pe care o va lansa oficial peste 4 ani, și a „Frăției de Cruce”, organizație a tinerilor școlari naționaliști sub vârsta de 18 ani.

În anul 1929, la o adunare a șefilor de cuiburi Codreanu a numit un comitet de sfetnici numit Senatul legionar.

În anul 1930, din motive electorale, Codreanu creează „Garda de Fier”, „un gard împotriva expansiunii comunismului”, care urma să fie un fel de partid-umbrelă pentru racolarea altor partide în scopul prezentării la alegeri ca un front comun. Singurul partid care a aderat la acest front a fost Legiunea Arhanghelul Mihail.

Colonelul Ion Antonescu și „Căpitanul” Corneliu Zelea Codreanu la schi (1935) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Colonelul Ion Antonescu și „Căpitanul” Corneliu Zelea Codreanu la schi (1935) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

În pragul alegerilor parlamentare din 1933 Codreanu a întemeiat – ca expresie politică a Mișcării Legionare – partidul Totul pentru Țară (prezidat de ing. Gheorghe Clime), „…Legionarii s-au pregătit de alegerile din țară cu un program atât de violent fascist, antisemit și antioccidental, încât liberalul I. G. Duca, însărcinat de rege să organizeze alegerile, a crezut de cuviință să interzică participarea la alegeri a Gărzii de Fier”. La 9 decembrie 1933, Duca a scos Garda de Fier în afara legii.

 

 

Jurnalul Consiliului de Miniştri din 9 decembrie 1933 privind dizolvarea Gărzii de Fier

Consiliul de Miniştri în şedinţa sa din 9 decembrie 1933.

Luând în deliberare referatul d-lor miniştri de justiţie şi interne;

Având în vedere că în ţară funcţionează o grupare politică denumită la început “Legiunea Arhanghelului Mihail”, iar azi “Garda de Fier”.

Considerând că prin programul şi acţiunea sa din ultimul timp această grupare urmăreşte pe de o parte schimbarea pe cale revoluţionară a ordinei legale în stat şi pe de altă parte întronarea unui regim social şi politic contrar celui statornicit atât prin Constituţie, cât şi prin tratatele de pace.

Având în vedere că, după cum se constată din referatele d-lor miniştri de interne şi de justiţie, mijloacele de acţiune ale acestei grupări sunt teroarea şi violenţa;

Considerând că prepararea unor astfel de mijloace teroriste are loc la reuniuni clandestine şi cu caracter conspirativ;

Considerând că în acelaşi timp executarea lor se va face prin formaţiuni de luptă înarmate, a căror activitate constituie un izvor permanent de dezordine, dând loc la acte de rebeliune împotriva autorităţilor statului, şi contribuind prin aceasta la crearea unei stări de natură a aduce anarhie în ţară;

Considerând, aşadar, că funcţionarea acestei grupări constituie o primejdie pentru liniştea publică şi pentru existenţa statului;

Considerând, pe de altă parte, că această grupare a devenit ilegală şi că nu este posibil ca ţara să fie chemată să aleagă între ilegalitate şi lege, între anarhie şi ordine;

Având în vedere că liberul exerciţiu al drepturilor individuale şi ale dreptului de asociaţiune este garantat de Constituţie numai cu respectarea ordinii publice şi a siguranţei statului;

Că în asemenea împrejurări excepţionale, Constituţia, prin art. 107 consacrând actele de guvernământ, dă dreptul guvernului de a recurge la măsuri supreme de apărare a statului;

Considerând că legea din 23 decembrie 1925, prin art. 2, defineşte actele de guvernământ ca “măsuri luate pentru ocrotirea unui interes general privitor la ordinea publică, la siguranţa statului, internă sau externă, sau la alte cerinţe de ordine superioară”;

În virtutea art. 107, ultim aliniat din Constituţie şi a art. 2 al legii din 23 decembrie 1925, hotărăşte:

Art.I. Gruparea “Arhanghelului Mihail” astăzi “Garda de Fier” este şi rămâne dizolvată.

Art. II. Localurile de întrunire ale membrilor acestor grupări vor fi închise, iar arhivele şi orice corespondenţă vor fi ridicate de autorităţile respective, oriunde s-ar găsi.

Art. III. Sunt interzise:

a) Întrebuinţarea de semne distinctive, purtarea de uniforme, steaguri şi orice alte simboluri sau forme exterioare prin care s-ar căuta să se exteriorizeze participarea persoanelor la activitatea zisei grupări;

b) Ţinerea oricăror adunări, inclusiv adunările limitate, formarea de cortegii, precum şi orice acţiune politică sau de propagandă, individuală sau în grup, publică sau clandestină a membrilor acestor grupări sau a altor persoane care vor urmări scopurile grupării dizolvate;

c) Adunarea de fonduri sau a oricăror alte mijloace materiale pentru continuarea sau repetarea activităţii acestei grupări;

Art. IV. Toate listele de candidaturi depuse pe baza legii electorale în vederea alegerilor legislative care încep la 20 decembrie 1933 în numele şi cu semnul grupării “Garda de Fier” sunt nule şi neavenite.

D-nii miniştri de interne [Ion Inculeț] şi de justiţie [Victor Antonescu] sunt însărcinaţi cu aducerea la îndeplinire a acestui jurnal.

“Monitorul oficial”, din 9 decembrie 1933

Ion Gheorghe Duca, adesea I. G. Duca sau Ion G. Duca / Ion Gh. Duca (n. 20 decembrie 1879, București - d. 29 decembrie 1933, Sinaia) a fost un om politic liberal român. A fost inițiat în francmasonerie, când se afla la studii în Franța. A deținut funcțiile de ministru al educației (1914-1918), ministru al agriculturii (1919-1920), ministru al afacerilor externe (1922-1926), ministru al afacerilor interne (1927-1928), și prim-ministru al României între 14 noiembrie și 30 decembrie 1933, la această ultima dată fiind asasinat de așa-numiții Nicadori din cauza eforturilor sale de a stăvili Mișcarea Legionară - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ion Gheorghe Duca, adesea I. G. Duca sau Ion G. Duca / Ion Gh. Duca (n. 20 decembrie 1879, București – d. 29 decembrie 1933, Sinaia) a fost un om politic liberal român. A fost inițiat în francmasonerie, când se afla la studii în Franța. A deținut funcțiile de ministru al educației (1914-1918), ministru al agriculturii (1919-1920), ministru al afacerilor externe (1922-1926), ministru al afacerilor interne (1927-1928), și prim-ministru al României între 14 noiembrie și 30 decembrie 1933, la această ultima dată fiind asasinat de așa-numiții Nicadori din cauza eforturilor sale de a stăvili Mișcarea Legionară - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Membrii Gărzii au ripostat la 29 decembrie prin asasinarea premierului Duca în gara din Sinaia. Asasinatul a fost comis de un grup de trei legionari, denumiți ulterior Nicadori: Nicolae Constantinescu, Ion Caranica, și Doru Belimace. Cuvântul nicador(i) este un acronim format din primele litere din prenumele a doi dintre autorii asasinatului și primele două litere din numele de familie al celui de-al treilea: Nicolae Constantinescu, Caranica Ion, Doru Belimace

Nicadori este denumirea dată celor trei legionari, Nicolae Constantinescu, Doru Belimace și Ion Caranica care l-au asasinat, la 29 decembrie 1933, pe peronul gării de la Sinaia, pe prim-ministrul României Ion Gheorghe Duca. Cuvântul nicador(i) este un acronim format din primele litere din prenumele a doi dintre autorii asasinatului și primele două litere din numele de familie al celui de-al treilea: Nicolae Constantinescu, Caranica Ion, Doru Belimace - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Nicolae Constantinescu, Doru Belimace și Ion Caranica - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

În procesul intentat asasinilor lui Duca, în afară de cei trei executanți au compărut și Codreanu, generalul Gheorghe Cantacuzino-Grănicerul, Nichifor Crainic și alții sub acuzația de conspirație criminală, dar pe baza unor disputate circumstanțe atenuante, au fost achitați.

La 17 decembrie 1934, are loc Congresul Fascist de la Montreux – Elveția, unde delegatul ML, Ion I. Moța propune o moțiune în chestiunea evreiască și congresul, in unanimitate, hotărăște „să combată acțiunea destructivă a evreilor”.

În alegerile din 1937, Legiunea a ieșit pe locul al treilea după Partidul Național Liberal și Partidul Național-Țărănesc, obținând 15,5% din sufragii. Carol al II-lea, care se opunea legionarilor, i-a ținut în afara guvernului (până la aducerea la putere, la 5 septembrie 1940, la propunerea lui Horia Sima, a generalului Ion Antonescu, care aderase la ML și de care a fost susținut).

Corneliu Zelea Codreanu și membri ai Mișcării Legionare în 1937 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Corneliu Zelea Codreanu și membri ai Mișcării Legionare în 1937 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Codreanu a fost arestat, închis în aprilie 1938 și în luna noiembrie a aceluiași an, în timpul înscenării unei încercări de evadare, împreună cu un număr de legionari, a fost ucis de jandarmi (strangulat).

După asasinarea lui Codreanu, la conducerea ML a fost numit Horia Sima.

În martie 1939, Armand Călinescu a format un guvern nou, dar la 21 septembrie 1939 un comando de legionari l-a asasinat și pe el, potrivit declarațiilor legionare, ca pedeapsă pentru moartea lui Codreanu.

O anexă secretă a pactului Ribbentrop-Molotov, semnat la 23 august 1939 stipula că România va ceda teritorii în favoarea Uniunii Sovietice. În iunie 1940 Uniunea Sovietică a transmis României două ultimatumuri prin care cerea evacuarea imediată și necondiționată a Basarabiei, a Bucovinei de Nord și a ținutului Herța. Guvernul român a cedat presiunilor sovietice și germane.

La 4 iulie 1940 este numit guvernul Ion Gigurtu, având în componență și câțiva miniștri legionari. Succesul Moscovei a determinat Ungaria să reclame revizuirea granițelor în Transilvania, iar Bulgaria a pretins retrocedarea Cadrilaterului. Puterile Axei au cerut părților implicate să-și rezolve problemele prin negociere directă sau arbitraj. Cedările teritoriale românești au fost facilitate de starea de derută și incapacitatea guvernului condus de Ion Gigurtu și a cercurilor conducătoare românești de a angaja acțiuni politice ferme, de a organiza măsuri de apărare națională. Lipsa de curaj a regelui Carol al II-lea, faptul că a evitat un contact direct cu Hitler, deși se impunea o expunere personală, au întărit convingerea cancelarului nazist că acesta nu va întreprinde măsuri hotărâte ci va consimți treptat la toate pretențiile formulate. La 15 iulie 1940, Hitler îi adresează regelui Carol o scrisoare cu caracter ultimativ, avertizând asupra „gravelor primejdii la care s-ar expune dacă nu ar da curs cererii sale” de a începe tratative cu Ungaria și Bulgaria în vederea revizuirii frontierelor.

Ion Gigurtu a declarat la radio că România trebuie să facă sacrificii teritoriale pentru a justifica orientarea sa progermană și aderarea totală a României la Axa Berlin-Roma.

La 4 septembrie 1940, sub presiunea opiniei publice (o mare demonstrație a avut loc la București, manipulată de agitatori legionari), Carol al II-lea l-a chemat la putere pe generalul Ion Antonescu, demisionat din armată și aflat cu domiciliu forțat la mânăstirea Bistrița cu condiția să formeze un guvern de uniune națională. Horia Sima a încheiat o alianță cu Antonescu pentru constituirea unui guvern legionar și a unui „Stat Național-Legionar”. Partidele politice istorice au refuzat să participe oficial la guvernare alături de legionari (la procesul său, în 1946, Antonescu a declarat că guvernul de uniune națională nu a fost creat din cauza „poltroneriei” liderilor politici). De menționat că în perioada de domiciliu forțat Antonescu a purtat tratative cu Horia Sima prin intermediul prietenului, emisarului și avocatului său dintr-un jenant proces de bigamie, Mihai Antonescu. Generalul nu era sprijinit de vreun partid politic și fără sprijinul ML ar fi eșuat, așa că s-a văzut obligat să admită condițiile lui Horia Sima, inclusiv aderarea oficială la ML, apariții în public îmbrăcat în cămașă verde și diagonală (uniforma legionară), jurământul și salutul legionar.

Ion Antonescu și Horia Sima în uniforme legionare, salută cu salutul fascist, sub portretul lui Corneliu Zelea Codreanu, la o manifestație a Gărzii de Fier, octombrie 1940 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ion Antonescu și Horia Sima în uniforme legionare, salută cu salutul fascist, sub portretul lui Corneliu Zelea Codreanu, la o manifestație a Gărzii de Fier, octombrie 1940 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

A doua zi după formarea guvernului, Antonescu a cerut și a obținut anularea constituției și dizolvarea Parlamentului, apoi, printr-un puci reușit, l-a forțat pe regele Carol al II-lea să abdice în favoarea fiului său, voievodul Mihai (18 ani).

 

Antisemitismul – o caracteristică a Statului Național-Legionar

Ajunsă la putere, Legiunea a aplicat legi antisemite dure și jaful organizat al avutului minorității evreiești, însoțit de arestări samavolnice, schingiuiri și asasinate. Legionarii au asasinat și alți cetățeni români, neevrei, pe motive politice, „morale” (homosexuali reali sau presupuși) și adesea, din răfuieli personale. Aceste asasinate au afectat circa 2/3 români și 1/3 evrei, dar, comparativ cu procentul evreilor din totalul populației române, legionarii au ucis circa 20 de evrei la fiecare neevreu. („Cea dintâi problemă care ni se punea era aceasta: cine trebuie să răspundă mai întâi? Cine sunt mai vinovați pentru starea de nenorocire în care se zbate țara: românii sau jidanii? Am căzut unanim de acord, că cei dintâi și mai mari vinovați sunt românii ticăloși, care pentru arginții iudei și-au trădat neamul. Jidanii ne sunt dușmani și în această calitate ne urăsc, ne otrăvesc, ne extermină. Conducătorii români care se așază pe aceeași linie cu ei, sunt mai mult decât dușmani: sunt trădători. Pedeapsa cea dintâi și cea mai cruntă se cuvine în primul rând trădătorului și în al doilea rând dușmanului. Dacă aș avea un singur glonț, iar în fața mea un dușman și un trădător, glonțul l-aș trimite în trădător.”C.Z. Codreanu).

Odată cu declararea Devei, orașul liderului legionar Ion Moța, ca „oraș sfânt” au fost expulzați toți locuitorii evrei.

Membrii Gărzii de Fier au pus la cale cel mai mare pogrom din istoria Munteniei, în care au fost uciși peste o sută de evrei, iar parte dintre aceștia au fost atârnați în cârlige la abator unde cadavrele le-au fost pângărite și mutilate. Carnajul de la abator a fost negat de autori negaționiști ca înscenare pusă la cale de Eugen Cristescu – șeful Serviciului Secret în timpul guvernării Antonescu (vezi mărturia legionarului Ioan Ianolide, fost membru al Frățiilor de Cruce, organizația de tineret a Mișcării Legionare.).

Cadavre de evrei în pădurea Jilava în timpul rebeliunii legionarilor - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Cadavre de evrei în pădurea Jilava în timpul rebeliunii legionarilor – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

În ianuarie 1941, Horia Sima și legionarii au declanșat o lovitură de stat, un război civil, împotriva lui Antonescu și a armatei române. Antonescu a reușit să învingă în trei zile rebeliunea legionară, Legiunea fiind înlăturată de la guvernare. Hitler l-a sprijinit pe Antonescu, de la care se aștepta să atragă și să conducă România în războiul antisovietic, păstrându-i pe legionari ca pe o contrapondere, ca pe o amenințare menită să-i asigure fidelitatea conducătorului. Horia Sima și alți fruntași legionari s-au refugiat în Germania (unde au fost cazați în lagărele de concentrare Buchenwald, Dachau și Rostock, având însă o relativă libertate de mișcare).

Soldati romani si germani in Piata Victoriei in timpul insurectiei legionare 1941 - foto: neamulromanescblog.wordpress.com

Soldati romani si germani in Piata Victoriei in timpul insurectiei legionare 1941 - foto: neamulromanescblog.wordpress.com

 

Scindarea Mișcării Legionare

Eșecul Rebeliunii, atribuit de o parte dintre legionari sub conducerea tatălui lui Corneliu Zelea Codreanu, conducerii dezastruoase a lui Horia Sima și a campaniei anti-legionare pornită de Ion Antonescu a dus la scindarea ML în două grupări inamice, „simiștii” – rămași credincioși lui Horia Sima – și „codreniștii” sub conducerea lui Ion Zelea Codreanu. Divergențele, acuzațiile reciproce, altercațiile dintre cele două grupări antagoniste au continuat până la epuizarea fizică a implicaților.

 

Caracteristici

Despre originile mișcării, Neagu Djuvara scrie: „Mișcarea legionară a fost o mișcare autohtonă, născută din grupări studențești anticomuniste, între care una era condusă de Corneliu Zelea Codreanu”. În realitate, anticomunismul legionar s-a dovedit a fi o frazeologie lipsită de baze factice și menită să motiveze antisemitismul, având în vedere complexul de relații oculte dintre comuniști și legionari. „Să nu credeți, cum spun adversarii Mișcării Legionare, că a fost o copie a nazismului sau a fascismului”, mai spune Djuvara.

În închisoarea Văcărești, unde era deținut împreună cu un grup de simpatizanți în urma „Complotului din Dealul Spirii”, (8 Octombrie 1923), Codreanu a pus bazele „Legiunii Arhanghelului Mihail”, organizație pe care o va lansa oficial peste 4 ani, și a „Frăției de Cruce”, organizație a tinerilor școlari naționaliști până la 18 ani. Cu această ocazie ia ființă primul „cuib” de legionari, prin ordinul nr. 1: „Să vină în aceste rânduri cel ce crede nelimitat. Să rămână în afară cel ce are îndoieli. Fixez ca șef al gărzii de la Icoană pe Radu Mironovici”. Cuibul, devenit elementul de bază al ML, era compus de 3-13 legionari (exclusiv bărbați), sub comanda unui șef. Au existat și cuiburi de doamne sau domnișoare denumite „cetățui”.

Aidoma altor mișcări europene fasciste contemporane, ML era fulminant-antisemită și susținea teza existenței unei „agresiuni rabinice împotriva lumii creștine”, care ar fi luat forme precum: francmasoneria, freudianismul, ateismul, marxismul, bolșevismul, războiul civil din Spania. Scopul acestor idei a fost vindecarea societății și a națiunii (chiar dacă prin mijloace dure și uneori abuzive).

Corneliu Codreanu se declarase adept fidel al politicii lui Hitler. Membrii ML purtau uniforme asemănătoare cu cele militare, de culoare verde, ca simbol al reînnoirii, de unde și denumirea „cămășile verzi”, și se salutau folosind salutul fascist (reactualizarea mussoliniană, apoi nazistă a salutului roman). Principala siglă al mișcării a fost crucea triplă, reprezentând o rețea de zăbrele de închisoare ca simbol al martiriului, denumită de Codreanu „crucea arhanghelului Mihail”.

Simbolul Mișcării Legionare - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Simbolul Mișcării Legionare – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Specificul ML față de alte mișcări fasciste și fascistoide europene, cu care a avut în comun recurgerea la terorism, violență și asasinat politic, consta în fundamentalismul religios creștin-ortodox. Codreanu a imprimat, ca trăsătură fundamentală a Legiunii Arhanghelul Mihail, promovarea ortodoxismului naționalist, stabilind o legătură structurală între creștinismul ortodox și „românitate”, ca o deosebire de fascismul lui Mussolini, deși dorea transformarea României în stat fascist, după modelul italian. Ideologiile fascistă și nazistă erau folosite ca substrat de îndoctrinare în cuiburile legionare (titluri de cursuri: „Afinitatea între fascism și Mișcarea Legionară”, „Puncte comune între hitlerism și Mișcarea Legionară”, etc. – C. Z. Codreanu: Cărticica șefului de cuib). Pentru Codreanu, „Legiunea Arhanghelul Mihail va fi mai mult o școală și o oaste, decât un partid politic”. Fapt este că uniformele, cămășile verzi cu diagonală și pistol la șold copiate după uniformele “cămășile negre” fasciste-italiene și “cămășile brune” ale SA din Germania, precum și frazeologia mistic-religioasă, patriotardă-xenofobă (pericolul reprezentat – în viziunea codrenistă – de democrația liberală, care ar fi dus la acapararea puterii în stat de către inamicii principali ai legionarilor și naționaliștilor români, „evreii”: „democrația sfarmă unitatea neamului românesc, expunându-l dezbinat în fața blocului unit al puterii iudaice” să curețe țara de moravurile politice murdare, să înlăture influența pernicioasă și cosmopolită a evreilor și a masonilor… „Să facem o țară ca soarele sfânt de pe cer…” (C. Z. Codreanu în cartea sa Pentru legionari) au atras o numeroși studenți, preoți și intelectuali ca Nae Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, precum și personalități din protipendada română, ca Ghica, Cantacuzino, Sturdza, Manu ș.a.

Funeraliile lui Corneliu Zelea Codreanu - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Funeraliile lui Corneliu Zelea Codreanu – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Majoritatea susținătorilor ML erau studenți și țărani. Cu Zelea Codreanu ca lider carismatic, ML s-a făcut cunoscută pentru propaganda sa de succes, inclusiv o bună utilizare a spectacolului. Prin marșuri, procesiuni religioase, miracole, imnuri patriotice, muncă voluntară și campanii cu caracter obștesc în zonele rurale, ML își făcea cunoscută filosofia, care includea antisemitismul, antiliberalismul, anticomunismul, antiparlamentarismul și se prezenta ca alternativă la celelalte partide, prezentate cu dispreț ca formațiuni politice corupte și clientelare. Până și nunta lui Codreanu a fost regizată ca un act în acest spectacol propagandistic.

 

Cultul morții

O altă trăsătură fundamentală a Legiunii a fost cultul morții, considerată ca o alternativă normativă, preferabilă într-o situație conflictuală:


- Poporul nu se conduce după voința lui: democrația. Nici după voința unei persoane: dictatura. Ci după legi. Nu e vorba de legile făcute de oameni. Sunt norme, legi naturale de viață și norme, legi naturale de moarte. Legile vieții și legile morții. O națiune merge la viață sau la moarte după cum respectă pe una sau pe alta din aceste legi.

- Țelul final nu este viața. (…) Acest moment final, „învierea din morți”, este țelul cel mai înalt și mai sublim către care se poate înălța un neam.

- Neamul este deci o entitate care își prelungește viața și dincolo de pământ. Neamurile sunt realități și în lumea cealaltă, nu numai pe lumea aceasta. C.Z. Codreanu.

- Legionarul iubește moartea, căci sângele lui va servi pentru plămădirea cimentului României legionare. (C.Z.Codreanu: „9 Porunci Legionare”, din ziarul G.d.F. a Basarabiei)

- Moartea, numai moartea legionară (…) / Ni-i dragă moartea pentru Căpitan! – Radu Gyr: „Imnul Tinereții Legionare”
.

În mai 1933 s-a constituit din ordinul lui Codreanu „Echipa Morții”. Membrii echipei, formată din 15 oameni, majoritatea intelectuali, porniți să execute directivele primite, au fost arestați. Procesul a avut loc la Arad și s-a încheiat cu o nouă achitare.

 

Violențe

„„…Într-un proces în care era acuzat de un prefect ce se purtase într-adevăr foarte urât cu studenții … Corneliu Codreanu scoate revolverul și-l ucide pe-acest prefect … de la 1863 și până la acest asasinat nu s-a petrecut în țara noastră nici o crimă politică — ceea ce contrasta cu „obiceiurile” din Balcani. Asta este marea învinuire care se aduce legionarilor: au introdus în moravurile politice românești ceva ce nu făcea parte din tradiția noastră””
—Neagu Djuvara.

Studentul Comârzan l-a dat în judecată pe prefectul de poliție din Iași, Manciu pentru maltratare și l-a luat drept apărător pe Codreanu. La 25 Octombrie 1924, în timpul unei ședințe a procesului, în plină instanță, Codreanu îl împușcă mortal pe polițist. El este arestat, judecat și achitat pe motiv de legitimă apărare.

În timpul detențiunii la închisoarea Văcărești, la 28 martie 1924, Ion I. Moța l-a împușcat pe studentul Vernichescu, presupusul trădător al complotului din Dealul Spirii. La 26 septembrie 1924 a avut loc un proces care a durat câteva ore și care l-a achitat pe Moța.

În iulie 1930, un student macedonean, Beza, îl împușcă pe ministrul Constantin Anghelescu care dăduse o lege considerată defavorabilă pentru macedoneni. Deoarece asupra studentului s-au găsit manifeste ale Gărzii de Fier, Corneliu Zelea Codreanu a fost arestat și închis la Văcărești. La procesul care a urmat, Codreanu a fost din nou achitat.

La 30 decembrie 1930, elevul Dumitrescu-Zăpadă membru al „Frăției de Cruce”, a încercat să-l asasineze pe directorul ziarului Adevărul.

La 24 septembrie 1934, Codreanu a convocat „Consiliul de onoare al Legiunii” pentru a-l judeca pe ziaristul legionar și anticodrenist Mihai Stelescu pe motivul că acesta publicase în ziarul la care lucra un articol care-l critica pe Codreanu și că ar fi organizat un atentat la viața „Căpitanului”. Consiliul, respectiv Codreanu, l-a declarat pe Stelescu „vinovat de înaltă trădare față de Legiune și căpitan” și a decis excluderea lui Stelescu din mișcare cu precizarea „Acord lui Stelescu dreptul ca într-un viitor cât mai îndepărtat, care rămâne la aprecierea mea, să-și poată răscumpăra în fața aceluiași Consiliu de Onoare convocat de mine în acest scop, numai prin jerfă, onoarea pierdută și păcatul făptuit”, dar Stelescu și-a continuat critica la adresa „Căpitanului”, pe care l-a făcut laș, desfrânat și slab orator. În 1936 un grup de zece legionari, studenți în teologie, au pătruns în spitalul în care era internat și l-au împușcat pe Stelescu în patul de spital, după care i-au ciopârțit cadavrul cu topoarele, dansând în jur și cantând psalmi pentru odihna celui ucis. Grupul criminali trimiși de „Căpitan” să-l pedepsească pe disident a primit porecla „Decemviri” („zece bărbați”).

Făptașii s-au predat poliției (Codreanu impunea executanților să se predea poliției după executarea ordinului, posibil, pentru a se asigura că organele de anchetă nu vor mai ajunge la cel care a dispus și a organizat asasinatele) și au fost asasinați ulterior, în 1938, odată cu Codreanu.

În noaptea de 26-27 noiembrie 1940 un detașament al „poliției legionare” a declanșat Masacrul de la Jilava, în care 64 de generali, politicieni, fruntași ai parlamentarismului și ai politicii române sunt asasinați în timp ce se aflau în stare de arest preventiv la închisoarea Jilava. A doua zi, Traian Boeru cu o echipă de legionari i-au ridicat de la domiciliile lor pe economistul Virgil Madgearu și pe istoricul Nicolae Iorga și i-au asasinat.

Au urmat rebeliunea legionară și Pogromul de la București.

Masacrul de la Jilava (26 - 27 noiembrie 1940) - Reconstituirea asasinatelor de la Jilava - legionarul Marcu Octavian arată cum i-a executat pe prizonieri - legenda identică cu originalul - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Masacrul de la Jilava (26 – 27 noiembrie 1940) – Reconstituirea asasinatelor de la Jilava – legionarul Marcu Octavian arată cum i-a executat pe prizonieri – legenda identică cu originalul – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Relațiile dintre Mișcarea Legionară și comuniști

Penetrarea elementelor comuniste în ML a început puțină vreme după înființare, în 1927. „Mișcarea Legionară a reprezentat pentru Partidul Comunist din România (PCdR) un concurent însemnat și incomod în lupta pentru cucerirea puterii politice și instaurarea unui stat totalitar, unde lupta pentru putere presupunea „eliminarea concurenților”, dorința de compromitere și distrugere a adversarului. Competiția devine evidentă în condițiile în care, prin Înaltul Decret nr. 3151 din septembrie 1940, Statul Român devine „Stat național-legionar, iar Mișcarea Legionară este singura mișcare recunoscută în noul stat”. Odată cu proclamarea statului național-legionar, PCdR transmitea noi instrucțiuni și directive membrilor săi, în care cerea ca aceștia „să speculeze asemănarea între unele principii comuniste și legionare și să se strecoare cât mai mult în rândurile cămășilor verzi pentru a le compromite; să speculeze toate nemulțumirile, creând cât mai multe dificultăți guvernului“.

Sovietele – cărora orice complicații de ordin politic intern din România le foloseau – au căutat și reușit prin elementele ce se infiltraseră în rândurile Mișcării legionare, pe de o parte, să fie informate asupra activității interioare a Mișcării legionare, iar pe de altă parte de a provoca tot prin aceleași elemente mișcări și acțiuni anarhice conform cu interesele sovietice” declara SSI privind implicarea comuniștilor în ML, în urma directivelor și intereselor sovietice.

În „Darea de seamă asupra rebeliunii”, întocmită la sfârșitul lunii februarie 1941 SSI analizează rolul jucat de elemente comuniste în timpul rebeliunii din 21-23 ianuarie 1941 și ciudatele relații dintre Horia Sima și militantul comunist Dumitru Groza („unul dintre cei mai încrâncenați militanți ai extremismului de stânga”) care, cu protecția și aprobarea lui Horia Sima, urma să reorganizeze și să conducă Corpul Muncitoresc Legionar (CML). Conform documentelor din arhiva SSI, comuniștii se înscriseseră masiv în CML. În arhivele Siguranței și din cele ale Ministerului Muncii se atestă că, între Horia Sima și conducătorii Partidului Comunist ar fi existat relații mult mai vechi, fapt care ar putea explica discrepanța dintre fulminanta propagandă legionară anticomunistă și lipsa de activitate anticomunistă marcantă, în fapte.

Deoarece în PCdR erau înscriși în perioada respectivă circa 1.000 de membri, numărul comuniștilor strecurați printre legionari nu putea fi prea mare. Parte dintre ei au devenit legionari convinși (Petre Țuțea), ceilalți nu au cucerit poziții de conducere (cu mici excepții, ca mai sus) și posibilitatea lor reală de a influența deciziile și acțiunile ML așteaptă să fie elucidată, dar a fost suficientă pentru a folosi ca un argument atât în mâna lui Antonescu, pentru discreditarea legionarilor față de Hitler, cât și în mâna legionarilor, care s-au grăbit să-i acuze pe comuniști ca principalii agitatori și executanți ai Rebeliunii.

Procesiunea funerară a lui Corneliu Zelea Codreanu, la 30 noiembrie 1940 - foto preluat de pe pt.wikipedia.org

Procesiunea funerară a lui Corneliu Zelea Codreanu, la 30 noiembrie 1940 – foto preluat de pe pt.wikipedia.org

 

Legionarii în perioada postbelică

În România

Autoritățile comuniste din România postbelică, prin intermediul Securității au întreținut o evidență a foștilor legionari în scopul racolării de colaboratori. Parte dintre foștii fruntași legionari au fost arestați și supuși – de la caz la caz, în funcție de acordul de a colabora – la regimuri de detenție de diferite grade de duritate. În realitate Securitatea nu a dus lipsă de colaboratori foști legionari.

În afara grupului Antonescu, sentințele Tribunalelor Poporului de condamnări la moarte nu au mai fost executate și până în anul 1963 închisorile fuseseră golite de legionari.

Edificator este cazul lui Radu Lecca, unul dintre cei 13 condamnați la moarte de Tribunalul Poporului din București în 1946, din grupul lui Antonescu. El a fost grațiat cu comutarea pedepsei în închisoare pe viață apoi, aflat în custodia și sub anchetele Securității, a făcut o serie de depoziții în privința regimului pe care îl deservise cu fidelitate, și care au fost adunate într-un dosar special. Istoricul Jean Ancel a lansat supoziția că Securitatea, pe faptul că Lecca, la conducerea „Centralei Evreiești – CE”, a avut un rol principal în Holocaustul românesc, l-a convins să scrie o versiune personală a istoriei României în cel de-al doilea război mondial, care să estompeze Holocaustul. Pentru a-i facilita scrierea acestei cărți i s-a redus pedeapsa la 18 ani și 6 luni și apoi, după începerea scrierii cotroversatelor sale memorii a fost eliberat definitiv din inchisoare, în 1963. Vezi și cazurile Radu Gyr, Nichifor Crainic, Marieta Sadova, etc.

 

Participarea la Războiul rece și colaborarea cu CIA

Ziaristul Virgil Lazăr a publicat un articol în ediția internetică a ziarului România Liberă din 5 august 2011 cu titlul Cum a recrutat CIA legionari români. Dezvăluirile acestui articol se bazează pe studiul prof. univ. dr. Gheorghe Gorun și a lect. dr. Hadrian Gorun publicat integral de portalul Ziaristi Online Ro sub titlul „Colaborarea Mișcării Legionare cu CIA și NATO”, în care este tratat cazul agentului secret legionar Mircea Popovici, parașutat în România de forțele speciale americane în noaptea de 1-2 octombrie 1952. De asemenea, în lucrarea istoricului dr Ilarion Țiu, “Istoria Mișcării legionare. 1944–1968” (Târgoviște, Editura Cetatea de Scaun, 2012, 270 p.), în Capitolul 2, intitulat “Forme de activitate clandestină după „pactul de neutralitate“”, este relevat rolul „Serviciului de informații pro-american al Mișcării legionare”. Date despre Serviciul de Informații al Mișcării Legionare (SIMLR) și colaborarea acestuia cu forțele NATO se găsesc și în volumul I al lucrării “Cartea Albă a Securității” editat de Serviciul Român de Informații (SRI) cât și în cartea prof. dr. Tiberiu Tănase, “Fețele Monedei. Mișcarea legionară între 1941-1948“.

Sub presiunea serviciilor secrete americane (CIA) și franceze, care începuseră recrutarea de colaboratori anti-comuniști, participanți potențiali la Războiul rece care se întrevedea, Tribunalul Internațional de la Nürnberg a scos Garda de Fier de sub acuzația de fascism-nazism. Serviciile secrete franco-americane au vrut să se folosească de membrii Gărzii de Fier pentru a face legătura cu grupurile de rezistență din munții României. Așa s-a ajuns și la Horia Sima care, fericit să-și găsească un nou debușeu, a primit oferta franco-americană cu entuziasm. El a recrutat voluntari dintre legionarii români aflați în lagărele de refugiați din Isny, Biberach, Lindfau – din Germania – și în altele din Franța.

CIA a înființat „Oficiul de Coordonare Politică” (O.P.C.), sub conducerea lui Frank Wisner și a șefului operațiunilor secrete al CIA, Gratien Yatsevich, cu misiunea de a recruta refugiați români aflați în Germania, Austria și Iugoslavia în cadrul rețelelor de agenți în țările din blocul sovietic. 100 de legionari voluntari au fost echipați și instruiți în Italia și Grecia, 50 pentru parașutare în România și 50 pentru susținerea lor logistică de la bazele de pornire. Parașutările au început în noaptea de 1 spre 2 octombrie 1952. Au fost lansați Mircea Popovici împreună cu Alexandru Tănase din Băbeni – Vâlcea, într-o zonă de lângă Calafat (au făcut parte din echipa parașutată „Robert”). Apoi au mai fost parașutate alte trei echipe: la 1 iulie 1953, echipa „Pascal”, formată din Gheorghe Gheorghiu, Constantin Gigi și Făt Savu, în Munții Apuseni; echipa „Jaques”, formată din Ion Samoilă, Ion Golea și Ion Tolan, parașutați lângă Agnita în noiembrie 1951, și „Fii Patriei“: Sabin Mare, Ilie Rada și Gavril Pop, parașutați în iulie 1953, în zona împădurită dintre județele Satu Mare, Sălaj și Bihor, iar din Grecia a fost parașutat Toma Bebi, care, imediat ce a ajuns la sol, s-a predat Securității și a colaborat cu ea până la prinderea celorlalți 12 legionari parașutați.

Prinși, legionarii au fost judecați ca spioni, condamnați la moarte și executați (împușcați la Jilava).

 

Imnuri

Repertoriul legionar era format din câteva zeci de imnuri, multe uitate și pierdute, altele, adunate în broșuri editate de edituri de profil neo-legionar (pecum: Dincă, Sorin (redact.): Cântece legionare , 6 martie 2010 și 28 februarie 2011, sau Tota, Ioan-Laurian (edit.): Cărticica de cântece legionare – Noi Dacii, Editura L.A.M., Bucuresti, 1997), pe versurile unor poeți legionari ca Radu Gyr – devenit apoi colaborator cu regimurile lui Antonescu și respectiv, cu presa Securității: „Imnul tinereții legionare”, „Marșul legionarilor olteni”, „Imnul muncitorilor”, „Imnul eroilor Moța – Marin”, „Imnul eroilor legionari de la Majadahonda”, „Imnul biruinței”, „Cântec de leagăn” etc., majoritatea pe muzica lui Nello Manzatti (Ion Mânzatu), Simion Lefter: „Cântecul legionarilor căzuți”, „Cântecul nicadorilor”, „Doina nicadorilor”, „Veniți cu noi”, „Doina închisorilor”, „Hora legionarilor”, „Peste mormântul tău sfânt”, apoi „Imnul Legiunii Arhanghelul Mihail” de Iustin Ilieșiu, „Înainte” de Viorica Lăzărescu, „Cântec de luptă” de C. Savin, „De prin străinele meleaguri” și „Părintească dimândare” de C.Belimace, „Urlă dușmanii” de Par. Cucuetu, „Ștefan vodă” (Marșul legionarilor Vrânceni) de Al. I. Popescu, „Cu fruntea sus” de Virgil Rădulescu și Traian Puiu, „Echipa morții” de Nicu Iancu, „Marșul legionarilor tecuceni”, „Dealul negru” de Misu Gaftoiu, „Ardealul tânăr legionar” de Stefan Curcă, „Imnul românilor secuizați” de Horatiu Comaniciu, „Imnul lagărelor” de Valeriu Cârdu, „Chemarea jertfei” de Bartolomeu Livezeanu, „Marșul biruinței” de V. Zeană, „Doina comandantului”, „Imnul echipei Miti Dumitrescu” de Ion Tolescu, Muzica: I. Cubicec, „În crezul tău” și „Pornesc din neam” de D. Leonties Muzica: I. Roth.

Octavian Racu susține că „Imnul legionarilor căzuți” (sau „Cântecul legionarilor căzuți” ?), pe versurile lui Simion Lefter, care deplânge moartea lui Zelea Codreanu, este o compilare din folclorul căzăcesc, pe baza versurilor poetului ucrainean Mihailo Petrenko (1817-1862) (în ucraineană „Взяв би я бандуру”), iar muzica a fost compusă de Vladislav Zaremba (1833-1902), de origine poloneză.

 

articole preluate de pe ro.wikipedia.orghistoria.ro

 

Comitetul National al Romanilor din Transilvania si Bucovina (Paris – 17/30 aprilie 1918)

Carte poștală emisă cca. 1918–1919 pentru a sărbători Unirea. Se observă traseul ciudat al graniței de vest a țării: este cuprins întreg Maramureșul, o parte mai mare a Crișanei, cu posibilitatea extinderii Banatului până la Tisa și Dunăre. Granițele definitive vor fi stabilite abia în 1920

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articol preluat de pe www.agerpres.ro

 

Numeroase personalităţi ale intelectualităţii româneşti, în frunte cu Traian Vuia, aflate în emigraţie la Paris, au hotărât întemeierea, la 17/30 aprilie 1918, a Comitetului Naţional al Românilor din Transilvania şi Bucovina.

Comitetul Naţional al Românilor din Transilvania şi Bucovina, înfiinţat la Paris sub preşedinţia lui Traian Vuia, şi ulterior a dr. Ioan Cantacuzino, a desfăşurat o intensă activitate pentru unirea teritoriilor româneşti din Austro-Ungaria cu România, se arată în volumul ”Politica externă a României. Dicţionar cronologic” (Ed.Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986).

Traian Vuia (n. 17 august 1872, Bujoru, comitatul Caraș-Severin, Austro-Ungaria - d. 3 septembrie 1950, București, România) a fost un inventator român, pionier al aviației mondiale. Pe data de 18 martie 1906 el a realizat primul zbor autopropulsat (fără catapulte sau alte mijloace exterioare) cu un aparat mai greu decât aerul - foto: en.wikipedia.org

Traian Vuia (1) - foto: en.wikipedia.org

Scopul Comitetului era acela de a întreprinde o campanie de informare pe lângă guvernele statelor occidentale asupra cerinţelor legitime ale românilor de a se elibera de sub dominaţia Austro-Ungariei.

Comitetul a editat la Paris revista ”La Transyvlanie”, aflată sub directa conducere a lui Traian Vuia, revistă ce a contribuit la corecta informare a opiniei publice internaţionale asupra situaţiei românilor transilvăneni.

Ion Cantacuzino (cunoscut și ca Ioan Cantacuzino, n. 25 noiembrie 1863, București – d. 14 ianuarie 1934, București) a fost un medic și microbiolog român, fondator al școlii românești de imunologie și patologie experimentală. A fost profesor universitar și membru al Academiei Române - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Ion Cantacuzino (2) – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Celebrul inventator Traian Vuia, stabilit la Paris din 1902, a militat cu ardoare pentru destrămarea monarhiei austro-ungare, cu eliberarea naţionalităţilor oprimate şi unirea întregii suflări româneşti în propriul ei stat naţional. ”Activitatea aceasta unionistă în serviciul statului naţional unitar român se împleteşte, la Traian Vuia, cu o corespunzătoare acţiune organizatorică, reclamată de evenimente”, se arată în volumul ”Traian Vuia. Viaţa şi opera” (autori: Ion Iacovachi şi Ion Cojocaru; Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988).

La 30 aprilie 1918 ia naştere la Paris Comitetul Naţional al Românilor din Transilvania şi Bucovina. Prima semnătură în josul procesului verbal de constituire – act publicat la 15 mai 1918 în ‘La Transylvanie’ ca organ parizian bilunar de presă al Comitetului – este cea a lui Traian Vuia (urmat de Dionisie Axente ş.a.). Articolul II din statutele Comitetului precizau în mod clar ţinta finală a acestuia din urmă: unirea teritoriilor de peste munţi cu România – dorinţa de veacuri a poporului”, se arată în volumul ”Traian Vuia. Viaţa şi opera”. Prin actul de constituire a acestui Comitet, românii rezidenţi în Franţa se angajau în scris să continue lupta în acest scop şi cu sprijinul fraţilor din România.

cititi continuarea pe www.agerpres.ro

 

(1) Traian Vuia (n. 17 august 1872, Bujoru, comitatul Caraş-Severin, Austro-Ungaria; d. 2 septembrie 1950, Bucureşti, România) a fost un inventator român, pionier al aviaţiei mondiale. În 1906 el a realizat primul zbor autopropulsat (fără catapulte sau alte mijloace exterioare) cu un aparat mai greu decît aerul.
cititi mai mult pe www.unitischimbam.ro

(2) Ion Cantacuzino (cunoscut și ca Ioan Cantacuzino, n. 25 noiembrie 1863, București – d. 14 ianuarie 1934, București) a fost un medic și microbiolog român, fondator al școlii românești de imunologie și patologie experimentală. A fost profesor universitar și membru al Academiei Române

cititi mai mult pe www.unitischimbam.ro

Discursul Comisarul sovietic la Externe Viaceslav Molotov în Sovietul Suprem, privitor la raporturile cu România (29 martie 1940)

Viaceslav Mihailovici Molotov (1890 -1986), sovietic politician și diplomat, a fost unul dintre cei mai importanți conducători ai guvernului sovietic, începând din deceniul al treilea al secolului trecut, când a fost propulsat la putere de către protectorul său, Stalin, până în deceniul al șaselea, când a fost destituit din toate funcțiile de Nikita Hrușciov. A fost principalul semnatar, din partea sovietică, al pactului de neagresiune sovieto-german din 1939 

foto si articol preluate de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

 

La 29 martie 1940 trei luni înaintea ultimatului din 26 iunie 1940 adresat de URSS guvernului român – ministrul de Externe sovietic Veaceslav Molotov (Viaceslav Mihailovici Skriabin, Вячеслав Михайлович Скрябин) ţine un important discurs în faţa Sovitului Suprem, privind pretenţiile URSS, acum aliata Germaniei, faţă de România. Afirmînd că URSS nu are cu România un pact de neagresiune (ceea ce era cu totul neadevărat, întrucît tratatele de la Londra nu fuseseră denunţate), spunea că aceasta se explică prin existenţa unei chestiuni litigioase, aceea a Basarabiei, a cărei anexare de către România nu a fost niciodată recunoscută de URSS. Discursul a rămas inedit şi vom vadea de ce. Iata pasajul cu privire la Basarabia:

‘’Dintre statele vecine din sud pe care eu le-am mentionat, România esre cea cu care noi nu avem un pact de neagresiune. Acest fapt se datorează existenţei unei dispute nerezolvate, şi anume problema Basarabiei, a cărei ocupare de către România, Uniunea Sovietică nu a recunoscut-o niciodată, deşi noi nu am ridicat niciodată problema recîştigării Basarabiei prin mijloace militare. De aceea nu există nici un temei pentru înrăutăţirea relaţiilor sovieto-române. Este adevărat că, de mult timp, noi nu avem un ministru plenipotenţial în România, iar îndatoririle acestuia au fost îndeplinite de un însărcinat cu afaceri. Faptul acesta s-a datorat unor împrejurări specifice din trecutul apropiat.’’
Care sunt ‘’împrejurările specifice’’?

Molotov se grăbeste sa le explice:

’’Dacă este cazul să ne ocupăm de această problemă, atunci trebuie sa reamintim rolul dubios pe care l-au jucat autorităţile române în anul 1938 în legătura cu Butenko, ambasadorul Uniunii Sovietice în România. Este binecunoscut faptul că ulterior el a dispărut în înprejurări misterioase nu numai din incinta legaţiei, ci şi din România, şi nici pînă astăzi guvernul sovietic nu a reuşit să obţină vre-o informaţie autentică cu privire la dispariţia lui şi, ceea ce este şi mai mult, s-a sperat ca noi vom crede ca autorităţile române nu au nimic de-a face cu această afacere scandaloasă şi criminală. Nu mai este nevoie să spunem că astfel de lucruri ne se întîmplă într-o ţară civilizată sau întru-n stat bine organizat în acest scop. În urma acestei afaceri, motivul pentru care am întîrziat să numim un ministru al Uniunii Sovitice în România, este cît se poate de clar. Este de presupus însa că România va întelege că astfel de lucruri nu pot fi tolerate.’’

După cum se observă, Molotov pune cu ipocrizie neincherea unui tratat de neagresiune cu Romania nu pe seama ambiţiilor sovietice şi ale Kominternului, manifestate încă de la începutul anilor ’20, de acaparare a Basarabiei – pod strategic al sovieticilor spre Balcani şi sudul Europei – ci pe un incident diplomatic nefericit, în care România nu a avut, de altfel, nici un rol: dispariţia subită a ambasadorului sovietic Butenko la Bucureşti, în urma proceselor politice staliniste instrumentate la Moscova.

Declaraţia lui Molotov va marca începutul campaniei de anexare a Basarabiei către U.R.S.S..

România Mare - Judeţele din care erau alcătute regiunile tradiționale ale României între 1925 și 1940 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

România Mare – Judeţele din care erau alcătute regiunile tradiționale ale României între 1925 și 1940 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

În scurt timp, pe 21 iunie 1940, Şeful Direcţiei principale politice a Armatei Roşii a transmis regiunilor militare Kiev şi Odessa precizarea că Basarabia “să fie smulsă din mâinile tâlhăreşti ale României boieresti“; în caz de conflict armat între U.R.S.S. şi România, erau precizate obiectivele pe care trebuie să le aiba Armata Roşie: “rapida descompunere a armatei române, a demoraliza spatele (armatei) şi, astfel, a ajuta comandamentul Armatei Roşii să obţină, în cel mai scurt timp şi cu cele mai mici pierderi, victoria deplină“.

La 23 iunie 1940, a doua zi după semnarea actului de capitulare a Franţei, V. Molotov i-a declarat lui Fr. Schulenburg, ambasadorul Germaniei la Moscova, că „soluţionarea chestiunii Basarabiei nu mai suferă nici o amânare. Guvernul sovietic caută, deocamdată, să soluţioneze chestiunea pe cale paşnică, dar el intenţionează să utilizeze forţa în caz dacă Guvernul român va respinge acordul paşnic”.

La 26 iunie 1940, in urma unor consultări speciale cu Germania nazista, U.R.S.S.  a remis României o nota ultimativă, plină de falsuri, cinism, cu dorinţa de a umili un stat pe care îl ştia mai vulnerabil din punct de vedere militar, în care solicită cedarea Basarabiei, Bucovinei de Nord în favoarea U.R.S.S.

Pe 27 iunie 1940 regele României Carol al II-lea a convocat două şedinţe ale Consiliului de Coroană la care s-a pus în discuţie problema ultimatumului sovietic. La prima şedinţă a Consiliului de Coroană rezultatele votării au fost: din cei 26 de participanţi 11 s-au pronunţat pentru respingerea notei ultimative sovietice, 10 – pentru acceptarea ei, 4 – pentru discuţii cu sovieticii, 1 vot a fost rezervat. Astfel, cei mai mulţi participanţi la şedinţă s-au pronunţat pentru respingerea dictatului bolşevic. Suveranul României a observat însă că „în chip cu totul straniu”„…rezultatul votului a fost pentru primirea ultimatumului”.

În după-amiaza aceleiaşi zile, Gh. Tătărescu, Primul-Ministru al României, l-a vizitat pe rege. Din discuţiile avute, Carol al II-lea a înţeles că Gh. Tătărescu „este pentru cedare”. Ideea cedării intrase atât de mult în sufletul unora, scrie în Însemnările sale zilnice regele Carol al II-lea, încât Gh. Tătărescu şi chiar Ion Ilcuş, Ministrul Apărării Naţionale, l-au sfătuit ca Decretul de mobilizare a armatei să nu fie publicat.

La cea de-a doua şedinţă a Consiliului de Coroană, au participat 28 de miniştri şi consilieri regali. Primul-Ministru Gh. Tătărescu a recapitulat cele întâmplate de dimineaţă şi a dat citire notei de răspuns adresate Guvernului sovietic. Şeful Marelui Stat Major, generalul Florea Ţenescu, a prezentat un raport ce conţinea „date uluitoare” privind ponderea forţelor din România şi U.R.S.S., la care au fost adăugate forţele militare ungare şi bulgare. Datele trebuiau „să conducă la întărirea concluziei celor prezenţi că România nu avea altă cale de urmat decât acceptarea pretenţiilor teritoriale ale Kremlinului”. Din cei prezenţi la şedinţă, 21 au votat pentru acceptarea ultimatumului sovietic, 6 s-au pronunţat pentru respingerea lui, iar unul s-a abţinut.

Carol al II-lea a notat în Însemnările zilnice: „Am ieşit din el (de la Consiliul de Coroană – n. – A.P.) amărât şi dezgustat, toţi acei care făceau pe eroii la prânz s-au dezumflat. Numai 6 voturi, din cei 26 prezenţi, au fost pentru rezistenţă. Numele lor merită să fie înscrise cu litere de aur în cartea demnităţii româneşti: Nicolae Iorga, Victor Iamandi, Silviu Dragomir, Traian Pop, Ştefan Ciobanu, Ernest Urdăreanu. Toţi ceilalţi, cu oarecare nuanţă au fost pentru acceptarea ultimatumului”.

Romania in 1940 with Bessarabia and Northern Bukovina highlighted in orange-red - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Romania in 1940 with Bessarabia and Northern Bukovina highlighted in orange-red – foto preluat de pe en.wikipedia.org

În noaptea de 27 spre 28 iunie 1940, Guvernul sovietic a adresat României a doua notă ultimativă în care cerea următoarele:

„1. În decurs de patru zile, începând cu orele 1400 după ora Moscovei, la 28 iunie, să se evacueze teritoriul Basarabiei şi Bucovinei de trupele româneşti;

2. Trupele sovietice în acelaşi timp să ocupe teritoriul Basarabiei şi partea de Nord a Bucovinei;

3. În decursul zilei de 28 iunie trupele sovietice să ocupe următoarele puncte: Cernăuţi, Chişinău, Cetatea Albă;

4. Guvernul regal al României să ia asupra sa răspunderea în ceea ce priveşte păstrarea şi nedeteriorarea căilor ferate, parcurilor de locomotive şi vagoane, podurilor, depozitelor, aerodromurilor, întreprinderilor industriale, uzinelor electrice, telegrafului.

5. Să se numească o comisie alcătuită din reprezentanţi ai Guvernului român şi ai Guvernului sovietic, câte doi din fiecare parte, pentru lichidarea chestiunilor în litigiu în legătură cu evacuarea armatei române şi instituţiilor din Basarabia şi partea de Nord a Bucovinei”.

Pe data de 28 iunie 1940 trupele sovietice au invadat România, ocupând nu doar Basarabia şi Nordul Bucovinei, ci şi Ţinutul Herţa şi insule de la Gurile Dunării.

Aşadar, după ce a semnat Pactul sovieto-german din 23 august 1939 (Ribbentrop- Molotova), consultându-se de fiecare dată cu Berlinul, conducerea U.R.S.S. a materializat, pas cu pas, prevederile Protocolului adiţional secret, încorporând teritoriile trecute în zona sovietică de interes.

Defilarea tancurilor BT-7 ale armatei sovietice în Chișinău pe 4 iulie 1940 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Defilarea tancurilor BT-7 ale armatei sovietice în Chișinău pe 4 iulie 1940 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Având scopuri bine determinate, ce intrau în flagrantă contradicţie cu interesele fundamentale ale popoarelor, cu normele elementare ale dreptului internaţional, Stalin şi anturajul lui au interpretat anexările drept acte de „binefacere”, de „eliberare” şi de „ocrotire” a popoarelor, drept un „marş triumfal” spre Occident.

Pentru soluţionarea problemelor apărute la cedarea Basarabiei a fost constituită o comisie mixtă sovieto-română, care şi-a desfăşurat lucrările la Odesa, apoi – în altă componenţă – la Moscova. Între altele, comisia a examinat amănunţit stabilirea traseului de frontieră terestră între U.R.S.S. şi România (în Bucovina), precum şi cel de pe Prut şi Dunăre.
Tratatul de frontieră ar fi intrat în vigoare dacă părţile ar fi ajuns la o înţelegere în privinţa tuturor celor trei porţiuni ale hotarului.

Dar sovieticii au insistat foarte mult să-şi păstreze câteva insule româneşti ocupate de armata roşie la gurile Dunării. Vicecomisarul poporului pentru afaceri externe V. Dekanozov insista în faţa reprezentanţilor României asupra desfăşurării unor negocieri: „Pentru U.R.S.S. întărirea poziţiilor sale pe braţul Chilia prezintă un interes însemnat. Este vorba de un interes definitiv…

Sovieticii erau însă intransigenţi privind frontiera cu România. Pe de altă parte, negociatorii români au dat dovadă de curaj şi patriotism. Ei n-au semnat documentul privind porţiunea dunăreană a graniţei impuse de U.R.S.S. şi întrucât partea „dunăreană” a tratatului n-a fost aprobată, n-a fost semnat tratatul în ansamblu.

Astfel, România regală n-a recunoscut şi n-a semnat tratatul de frontieră cu U.R.S.S. În Declaraţia de la Chişinău a Conferinţei internaţionale „Pactul Ribbentrop-Molotov şi consecinţele sale pentru Basarabia” (26-28 iunie 1991) s-a subliniat:

Anexarea de către Uniunea Sovietică a Basarabiei, Nordului Bucovinei şi Ţinutului Herţa – teritorii care nu-i aparţineau şi asupra cărora nu avea nici un drept, a constituit primul act al tragediei naţionale – sfârtecarea României în anul 1940, punând la grea încercare întregul popor român şi aducându-i imense suferinţe şi incalculabile daune. Trecerea totală a acestor teritorii în componenţa U.R.S.S. a avut consecinţe dramatice pentru întregul popor român, îndeosebi pentru populaţia din teritoriile respective”.

 

articol preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

(Mihaela Stoica) Cum a fost ameninţat Regele Mihai, chiar la Palatul Elisabeta, de emisarul lui Stalin. Începutul comunismului în România (partea I – Manifestaţiile de stradă, supervizate de sovietici)

articol: Mihaela Stoica – descopera.ro

 

Cum a fost ameninţat Regele Mihai, chiar la Palatul Elisabeta, de emisarul lui Stalin. Începutul comunismului în România

Data de 6 martie reprezintă un moment de cotitură în istoria României. În urmă cu 70 de ani era învestit Guvernul Petru Groza, care a însemnat venirea la putere a comuniştilor, regim care a schimbat dramatic România timp de 45 de ani.

Instaurarea regimului comunist s-a făcut cu spijinul Rusiei, a cărei Armată Roşie ocupase România în toamna anului 1944 şi care îşi asigurase 90% influenţă în ţara noastră în urma acordului de procentaj încheiat pe 9 octombrie 1944 între Stalin şi premierul britanic Winston Churchill chiar în biroul liderului sovietic. De altfel, într-una dintre întâlnirile sale cu liderul comunist iugoslav Iosip Broz Tito, Stalin şi-a făcut cunoscute planurile în sud-estul Europei, afirmând că Al Doilea Război Mondial „nu este ca cele din trecut; cine ocupă un teritoriu îşi impune şi propriul său sistem social”.

După „întoarcerea armelor” împotriva naziştilor, la 23 august 1944 şi arestarea Mareşalului Ion Antonescu, în ţară a început instabilitatea politică generată şi de lupta pentru întâietate între comunişti şi partidele istorice. Cele două guverne de după Ion Antonescu, conduse de Constantin Sănătescu, nu au avut viaţă lungă. La presiunea Moscovei, al doilea cabinet Sănătescu a fost dizolvat la 2 decembrie 1944. A fost creat un nou guvern „de largă colaborare politică” condus de generalul Nicolae Rădescu în care şi-au făcut apariţia şi primii miniştri comunişti: Lucreţiu Pătrăşcanu ocupa portofoliul Justiţiei, Gheorghe Gheorghiu-Dej pe cel al Transporturilor, în timp ce Petru Groza îşi păstrează mandatul de vice-prim ministru deţinut şi în al doilea cabinet Sănătescu.

 

Manifestaţiile de stradă, supervizate de sovietici

Nici acest Guvern nu a fost pe placul Mosovei şi al comuniştilor care voiau întreaga putere. Astfel, încep manifestaţiile de stradă, orchestrate de comunişti cu acordul sovieticilor. Tancurile Armatei Roşii erau scoase pe străzile Capitalei ori de câte ori o acţiune a comuniştilor se încerca a fi blocată de autorităţile române. În acelaşi timp, Gheorghe Gheorghiu-Dej a efectuat o vizită la Moscova unde s-a decis preluarea totală a puterii şi înlăturarea „forţelor reacţionare” în frunte cu liderul ţărănist Iuliu Maniu.

Totodată, la Conferinţa de la Ialta din 4 – 11 februarie 1945, Marile Puteri au hotărât intrarea definitivă a României în sfera de influenţă sovietică. Astfel, mişcările de stradă organizate de Frontul Naţional Democrat (FND) – coaliţia alcătuită în octombrie 1944 de PCR şi PSD – au luat amploare, au fost ocupte prefecturile şi primăriile. Cu promisiunea înfăptuirii reformei agrare prin confiscarea moşiilor şi împroprietărirea ţăranilor, FND a reuşit să atragă de partea lor ţărănimea.

În ciuda acestor acţiuni care au culminat cu mitingul FND ţinut în faţa Palatului Regal în 24 februarie 1945, Guvernul generalului Rădescu s-a menţinut.

Sub pretextul că Rădescu a dat ordin să se tragă în manifestanţi, în realitate fiind vorba de o provocare regizată de sovietici şi comunişti, la 26 februarie 1945 la Bucureşti a sosit Andrei Ianuarevici Vâşinki, adjunctul ministrului de Externe al URSS, Viaceslav Molotov, având misiunea clară de înlocuire din funcţie a generalului.
continuarea in partea a II-a: De ce nu au intervenit SUA şi Marea Britanie

 

articol preluat de pe: descopera.ro

(Alexandra Butnaru) Afacerea Watergate – prima demitere a unui preşedinte american

Nixon anunță publicarea stenogramelor după înregistrările Watergate la 29 aprilie 1974

foto: ro.wikipedia.org
articol: Alexandra Butnaru – historia.ro

4 august 2011

 

Richard Nixon, al 37-lea preşedinte al Statelor Unite ale Americii, a rămas în istoria lumii drept primul preşedinte american obligat să demisioneze.

Totul a început în vara anului 1972, când Nixon decide să-şi spioneze adversarii din Partidul Democrat. Comitetul Naţional Democrat avea biroul în clădirea Watergate. Aici urmau a fi instalate câteva microfoane. Misiunea se soldează cu un eşec, deoarece „spărgătorii” sunt prinşi. Din nefericire pentru Nixon, poliţia realizează că cei arestaţi nu erau simpli delicvenţi. Legătura lor cu Casa Albă este verificată şi demonstrată. Urmează un val de demisii a unor persoane din conducerea Comitetului pentru Realegerea preşedintelui Nixon. În ziua imediat următoare Casa Albă declară că „nu are niciun amestec în respectivul incident”

Washington Post sau liniştea dinaintea furtunii

Washington Post - Jurnaliştii Carl Bernstein şi colegul său Bob Woodward - foto - historia.ro

Washington Post – Jurnaliştii Carl Bernstein şi colegul său Bob Woodward – foto – historia.ro

Asupra afacerii se aşterne liniştea. Însă acum intră în joc doi ziarişti ai publicaţiei americane Washington Post. Jurnaliştii Carl Bernstein şi colegul său Bob Woodward, încep să ancheteze afacerea pe cont propriu. Graţie unui informator reuşesc, în scurt timp, să publice diferite materiale pe marginea spargerii de la Watergate. Cei doi ajung la concluzia că spargerea nu a fost una întamplătoare, ci a fost un ordin politic. Urmând firul informaţiilor obţinute, cei doi ziarişti descoperă că cei cinci spărgători fuseseră plătiţi cu banii nu tocmai albi ai lui Nixon. Se ştia că Nixon primea bani de o valoare îndoielnică pentru campania sa electorală.

Cu toate acestea Nixon câştigă detaşat alegerile din noiembrie 1972. Însă după alegeri, mai exact la 8 ianuarie 1973, începe procesul celor implicaţi în scandalul Watergate. Cel care va ceda presiunilor interogatoriilor şi va accepta să vorbească este James McCord. Acesta le vorbeşte autorităţilor despre activităţile secrete ale Comitetului pentru Realegerea Preşedintelui şi despre modul de finanţare.

 

L-a trădat F.B.I.-ul pe Nixon?

Congresul instituie în această perioadă o comisie senatorială, care află că Nixon supraveghease procesul spărgătorilor. Mai mult candidatul la funcţia de director al FBI, L.Patrick Gray aduce în scenă noi nume şi informaţii. Acesta povesteşte cum la interogatoriile FBI, fusese prezent în mod constant un reprezntant al Casei Albe. Iar trei dintre consilierii preşedintelui apar tot mai des în mărturiile celor interogaţi: John Dean, Ehrlichman, Haldeman. Aceştia vor demisiona la 30 aprilie 1973. Între timp Nixon numeşte un nou procuror general, Elliot L. Richardson.

Audierile făcute de comisia specială de anchetă a cazului Watergate erau televizate, astfel că americanul de rând aveau ocazia să fie la curent cu evoluţia cazului.

Eroul acestor audieri a fost John Dean. La 25 iunie 1973, acesta aduce la cunoştinţa comisiei, toate eforturile întreprinse de Nixon în vederea muşamalizării afacerii. Tot el vorbeşte despre banii negrii pentru campanie, listele cu adversari de la Casa Albă, obsesia lui Nixon faţă de protestatarii împotriva războiului, despre ascultarea telefoanelor şi despre mentalitatea de buncăr ce domnea la Casa Albă.

Afacerea Watergate - foto - historia.ro

Afacerea Watergate – foto – historia.ro

După aceste declaraţii, începe un adevărat război între Justiţie şi Nixon, pentru predarea benzilor de magnetofon.

La 10 octombrie 1973, vice-preşedintele Spiro Agnew demisionează sub acuzaţia de luare de mită. Urmarea scestei acţiuni este mai mult decât evidentă. La 8 august 1974, Nixon demisionează, iar la 9 august, vice-preşedintele Gerald Ford, depune jurământul în calitate de preşedinte al Statelor Unite ale Americii. O lună mai târziu, Ford îl graţiează pe Nixon.

Afacerea Watergate a dus în final la limitarea puterii executive, la promulgarea unor legi, cum ar fi Legea prerogativelor de război (1973), Legea prin care erau stabilite plafoane pentru contribuţii şi cheltuieli în campania electorală (1974), Legea privind Libertatea Informaţiei (1974). De asemenea s-a produs o oarecare divizare geografică a Americii între Nordul aflat în criză şi Sudul tot mai prosper. Acest lucru a dus la preferarea preşedinţilor proveniţi din sud.

S-a mai produs şi un fenomen, numit de unii istorici drept balcanizarea Americii. Acest lucru desemna reculul sistemului bipartizan şi creşterea numărului de independeţi şi apariţia în număr din ce în ce mai mare a asociaţiilor (grupurile de presiune). Aceste grupuri erau formate din fermieri, muncitori, liberi profesionişti, feministe, homosexuali, ecologişti şi nu numai. Aceste grupuri se află la originea actualelor organizaţii de lobby.

 

articol preluat de pe historia.ro

“Operațiunea München”, intervenția armatei române în Basarabia și Bucovina de Nord, aflate sub ocupație sovietică (1941)

Regele Mihai I si gen. de armata Ion Antonescu in timpul unei inspectii pe front, iulie 1941

foto: victortibrigan.wordpress.com
articol: Victor Nitu – worldwar2.ro

 

Ofensiva generala pe frontul Prutului, denumita Operatiunea München, era planuita pentru 2 iulie. Lovitura principala urma sa fie data de experimentata Armata 11 germana, cu Corpul de Cavalerie roman (Brigazile 5 si 6 Cavalerie) si Corpul 11 german (Diviziile 76 si 239 Infanterie germane, Diviziile 1 Blindata si 6 Infanterie romane) spre Moghilev Podolsky. Corpurile 30 (Divizia 198 Infanterie germana, Diviziile 8, 13 si 14 Infanterie romane) si 54 germane (Diviziile 50 si 170 Infanterie germane, Divizia 5 Infanterie romana) aveau misiunea sa ocupe Balti si Dubosari. Armata 4 romana urma sa atace cu Corpul 3 (Diviziile 35 Infanterie Rezerva, 11 si 15 Infanterie) catre Chisinau si cu Corpul 5 (Divizia de Garda, Divizia de Graniceri si Divizia 21 Infanterie) catre Tighina. Corpul 11 (Brigazile 1 si 2 Fortificatii) ramanea pe pozitii defensive. In Delta, Corpul 2 (Diviziile 9 si 10 Infanterie) trebuia sa forteze traversarea Dunarii si sa curete litoralul pana la Limanul Nistrului. In fine, Armata 3 a primit comanda operativa a Corpului de Munte (Brigada 8 Cavalerie, Brigazile 1, 2 si 4 Munte si Divizia 7 Infanterie) si avea misiunea sa ocupe nordul Bucovinei.

Cavalerie marsaluind spre front, in Basarabia. Se observa sabiile, pe care cavaleristii romani le au agatate de sa - foto: victortibrigan.wordpress.com

Cavalerie marsaluind spre front, in Basarabia. Se observa sabiile, pe care cavaleristii romani le au agatate de sa – foto: victortibrigan.wordpress.com

In nord, Divizia 7 Infanterie a inceput atacul la ora 4:00 dupa o pregatire de artilerie de zece minute. Inaintarea a fost insa oprita la 6:30 de puternice contraatacuri sovietice. Insa trupele Corpului 17 din Armata 12 sovietica erau in retragere, datorita patrunderii germane pana la Rovno, care le ameninta spatele. Astfel gen. de divizie Gheorghe Avramescu, comandantul Corpului de Munte, a ordonat atacul pe tot frontul a doua zi. Pe 3 iulie Batalioane 1 si 2 ale Brigazii 1 Munte au inaintat pana in apropierea Storojinetului, au trecut Siretul prin apa, deoarece podul fusese dinamitat in timpul retragerii, si au distrus ariergarda sovietica aflata in oras. In dreapta Brigazii 1 Munte, Brigada 4 Munte a ajuns pe Siretul Mic impingand inapoi ariergarzile Diviziei 60 Munte sovietice. Aripa dreapta a Armatei 3 era formata din Divizia 7 Infanterie si Brigada 2 Munte, Brigada 8 Cavalerie fiind in rezerva. Brigada 2 a inaintat spre Molnita, cu Batalionul 15/Grupul 4 Vanatori de Munte in avangarda, care a dus lupte grele pentru cucerirea Dealului Bourului, in timp ce Grupul 5 a ocupat Dealul Porcului. Divizia 7 a dus lupte in zonele Fantana Alba, Cerepcauti si Petricani, fara a inainta prea mult si pierzand 88 de oameni (7 morti, 72 raniti si 9 disparuti). Pentru a veni in ajutorul acesteia, Brigada 4 Munte a executat pe 4 iulie la ordinul gen. de corp de armata Petre Dumitrescu o manevra cu o parte din forte in spatele trupelor sovietice care se luptau in zona Fantana Alba – Cerepcauti, fortandu-le sa se retraga si astfel Divizia 7 Infanterie si Brigada 8 Cavalerie au traversat si ele Siretul. Brigada 1 Munte a continuat inaintarea si a ajuns cu Grupul 1 Vanatori de Munte al col. Albert Ludwig in fata Cernautilor. Acesta a fost decorat ulterior cu Ordinul Mihai Viteazul clasa a III-a pentru inaintarea rapida a detasamentului sau.. A doua zi, pe 5 iulie, Grupul „Col. Mociulschi” din Brigada 1 Munte (Batalioanele 1, 2 si 23 Vanatori de Munte, Divizionul 1 Obuziere Munte, o baterie de tunuri de munte, o companie anticar si Escadronul 1 Vanatori Calari) a atacat frontal orasul, in timpul ce restul brigazii, masata in Grupul „Col. Marinescu”, a manevrat pe vest si Brigada 4 a manevrat pe la est. Amenintate cu incercuirea, trupele sovietice s-au retras. La ora 17:00 au patruns in oras Batalioanele 3 si 23 Vanatori de Munte. Capitala Bucovinei de Nord fusese reluata.

Operatiunea München - Elemente ale Diviziei 1 Blindate in apropierea Chisinaului. Pe mana stanga a ofiterului din masina de comandament se observa brasarda alba, pe care o purtau soldatii romani pentru a evita sa fie confundati cu sovieticii - foto - worldwar2.ro

Operatiunea München – Elemente ale Diviziei 1 Blindate in apropierea Chisinaului. Pe mana stanga a ofiterului din masina de comandament se observa brasarda alba, pe care o purtau soldatii romani pentru a evita sa fie confundati cu sovieticii – foto – worldwar2.ro

Brigada 2 Munte a trecut Prutul si a inaintat spre Hotin, ducand lupte grele la Noua Sulita si Dincauti, unde trupele sovietice au cotraatacat, situatia fiind salvata de interventia Escadronului 2 Vanatori Calari. Pentru operatiunea de ocupare a orasului, gen. de brigada Ioan Dumitrache, comandantul Brigazii 2 Munte, i s-a subordonat si Brigada 8 Cavalerie, care a inlocuit in stanga sa Divizia 7 Infanterie. Pe 6 iulie el a decis sa atace in felul urmator: Regimentul 2 Calarasi trebuia sa fixeze fortele inamice, in timp ce Detasamentul „Lt. col. Ciubotaru” (comandantul Batalionului 7) si Escadronul 1/Regimentul 3 Calarasi Purtat manevrau pe la est, iar doua batalioane de vanatori de munte si un divizion de artilerie de munte pe la nord-vest. La ora 5:45, avangarda Regimentului 2 Calarasi (Escadronul 3) a ajuns in zona conacului Rates, unde a fost oprita de o rezistenta puternica, cpt. Fortunescu, comandantul unitatii, fiind ranit. Escadronul a fost intarit cu doua plutoane si la 9:00 a invaluit pozitia sovietica pe la est, fortandu-i pe aparatori sa se retraga. Asaltul asupra orasului a inceput la ora 18:00, iar la 19:30 Batalionul 16 a fost puternic atacat dinspre Rucsin. A intervenit Batalionul 9 Vanatori de Munte si a restabilit situatia. Astfel, la ora 20:00, Batalionul 16 a intrat in partea de sud a padurii Hotin, urmat aproape de Batalionul 9. Detasamentul „Ciubotariu” a inaintat pana pe Dealul Imasului, unde a surprins o coloana sovietica in retragere. In timpul noptii, pozitiile detasamentului au fost puternic atacate de infanterie sprijinita de tancuri, dar a rezistat, blocand o eventuala cale de repliere spre sud-est. Pe 7 iulie, pe o ploaie torentiala, luptele au continuat. Batalionul 10 Vanatori de Munte a reusit sa patrunda in nordul orasului, iar Batalionul 16 sa se apropie de satul Atahi, punctul de trecere peste Nistru folosit de sovietici. In ziua urmatoare, Divizioanele 52 si 57 Artilerie Grea au redus la tacere artileria inamica de pe malul stang al Nistrului. La ora 14:00, Brigada 2 Munte a declansat atacul si a eliminat ultimele rezistente de pe Dealul Cetatii si de la Atahi. Pana la ora 17:00, Hotinul era in mainile sale.

Operatiunea München - Ostasi romani si germani avansand in Basarabia, iulie 1941 -  foto - worldwar2.ro

Operatiunea München – Ostasi romani si germani avansand in Basarabia, iulie 1941 – foto – worldwar2.ro

In urma acestor succese, Armata 3 a primit ordinul sa schimbe directia de atac spre est. Astfel, Brigada 8 Cavalerie trebuia sa asigure legatura la aripa dreapta cu Corpul de Cavalerie, in timp ce Corpul de Munte urma sa inainteze pana la Nistru intre Vijnievo si Voloscova. Divizia 7 Infanterie a fost subordonata Armatei 4. Pana pe 11 iulie, Armata 3 ajunsese pe aliniamentul Cormani – Romancauti cu Brigada 4 Munte, Romancauti – Climauti cu Brigada 1 Munte si Kalus – Volskova cu Brigada 8 Cavalerie. A doua zi, brigazile de munte au avut ciocniri cu ariergarzile sovietice si spre seara au atins Nistrul in zona Romancauti.

Operatiunea München - Motociclist roman in repaus. Se observa brasarda alba de pe brat, purtata pentru a nu fi confundat de aliatii germani cu un soldat sovietic - foto - worldwar2.ro

Operatiunea München – Motociclist roman in repaus. Se observa brasarda alba de pe brat, purtata pentru a nu fi confundat de aliatii germani cu un soldat sovietic – foto – worldwar2.ro

Revenind la data de 2 iulie, pe frontul din nordul Basarabiei, Corpul de Cavalerie din componenta Armatei 11 a inceput trecerea in primele ore ale zilei. Brigada 6 Cavalerie, aflata pe aripa stanga a corpului, la jonctiunea cu Armata 3, a creat cu greu un cap de pod peste Prut in zona nord Serbeni – Dumeni, datorita numeroaselor contraatacuri ale blindatelor sovietice. Divizia 6 Infanterie a inceput traversarea la Cuconesti, Movila Rupta si Corpaci, fara incidente. Regimentul 27 Dorobanti Bacau a reusit sa treaca 2 batalioane peste rau pana la caderea serii. Divizia 1 Blindata a declasat si ea atacul pe directia Bratuseni – Edinita.

Operatiunea München - Tanc R-35 din Regimentul 2 Care de Lupta - foto - worldwar2.ro

Operatiunea München – Tanc R-35 din Regimentul 2 Care de Lupta – foto – worldwar2.ro

Ziua urmatoare, Brigada 6 Cavalerie a ajuns la nord-est de Varatec, iar Divizia 6 a continuat traversarea fara probleme. In schimb Divizia 13 Infanterie a fost atacata foarte puternic de Corpul 2 Mecanizat sovietic la Soltoaia. Rapoartele inaintate comandamentului mentinonau 200 de tancuri, cifra foarte probabil exagerata. Pe 4 iulie, Brigada 5 Cavalerie a trecut si ea Prutul cu Detasamentul „Col. Korne” si a inceput inaintarea pe directia Terebna – Edinita. Divizia 1 Blindata a intervenit cu Batalionul 1 din Regimentul 1 Care de Lupta la est de Bratuseni in sprijinul Regimentului 203 din Divizia 76 Infanterie germana, care era atacat de blindate sovietice si se afla intr-o situatie grea. Divizia 8 Infanterie, subordonata Corpului 30, a iesit din capetele de pod de la Badarai, Chetris si Moara Domneasca, dar a fost oprita de comandamentul corpului, deoarece Divizia 198 germana aflata in flancul sau intampina greutati. Subordonata aceluiasi corp german, Divizia 13 a dus lupte la Sarata Noua, iar ziua urmatoare a intampinat rezistente puternice la Marandeni. Batalionul III/Regimentul 7 Dorobanti a reusit sa ocupe locatlitatea, dar a suferit pierderi mari . Pe 5 iulie, Divizia 5 Infanterie romana, din Corpul 54 german, a trecut si ea Prutul si a luat pozitie pe flancul drept al acestuia.

Tarani romani intampinand trupele romane in Basarabia - foto: victortibrigan.wordpress.com

Tarani romani intampinand trupele romane in Basarabia – foto: victortibrigan.wordpress.com

In timpul noptii de 4 spre 5 iulie, Divizia 1 Blindata a fost angajata langa Branzeni cu elemente ale Diviziilor 74 si 176 Puscasi sovietice (din Corpul 48 Puscasi), sprijinite de tancuri. A pus stapanire pe satele Chetrosita Veche si Parcova, iar grupul sau de cercetare a ajuns pana la Ednita. Ziua urmatoare, acest grup era deja pe Nistru., iar pe 7 iulie grosul fortelor diviziei a ajuns si el la frontiera din 1940, in dreptul orasului Moghilev. Tot pe 7 iulie, elemente ale Corpului de Cavalerie, comandat de gen. de divizie Mihail Racovita, au ajuns langa Lipnic, pe Nistru. Brigada 6 Cavalerie a reusit performanta de a strabate 50 km in acea zi.

Operatiunea München - Baterie de artilerie grea sovietica capturata in centrul Chinaului de Compania 3 Care de Lupta - foto - worldwar2.ro

Operatiunea München – Baterie de artilerie grea sovietica capturata in centrul Chinaului de Compania 3 Care de Lupta – foto – worldwar2.ro

Operatiunea München - Infanterie romana ataca sub protectia unei grenade fumigene - foto - worldwar2.ro

Operatiunea München – Infanterie romana ataca sub protectia unei grenade fumigene – foto – worldwar2.ro

Operatiunea München - Ostasi romani in actiune. Basarabia, iulie 1941 -  foto - worldwar2.ro

Operatiunea München – Ostasi romani in actiune. Basarabia, iulie 1941 – foto – worldwar2.ro

Operatiunea München  - Coloana de prizonieri sovietici - foto - worldwar2.ro

Operatiunea München – Coloana de prizonieri sovietici – foto – worldwar2.ro

cititi mai mult pe: worldwar2.ro

Nicolae Milescu Spătarul

foto – ro.wikipedia.org
articol – cersipamantromanesc.wordpress.com

Personalitate de prim rang în cultura românească şi rusă din a doua jumătate a secolului XVII – începutul secolului XVIII. N. Milescu s-a născut în familia unui boier moldovean la 1 iunie 1636.

Şi-a făcut studiile la „şcoala cea mare” din Constantinopol, unde Milescu a avut ca profesor pe vestitul G. Blassios.

Întorcîndu-se în patrie pe la mijlocul anilor 50 ai secolului XVII, N. Milescu devine o persoană influentă la curtea domnitorilor moldoveni, ajungînd la rangul de spătar.

După cum reiese din unele izvoare, N. Milescu a participat la un complot împotriva domnului Ştefăniţă Lupu, după descoperirea căruia cărturarul a fost nevoit să părăsească ţara.

După mai mulţi ani de pregătiri prin Valahia, Istanbul, Stockholm, Paris, în 1671 N. Milescu a sosit la Moscova, cu scrisori de recomandare din partea patriarhului Hrisant al Ierusalimului, unde a fost numit în funţia de traducător din limbile elină, greacă, latină şi românească la departamentul soliilor (Посольский приказ) al Rusiei.

În calitate de înalt dregător al acestei instituţii, este numit cîţiva ani mai tîrziu, în fruntea soliei ruseşti care a plecat în China (1675-1678), misiune diplomatică ce a contribuit la cunoaşterea reciprocă dintre ruşi şi chinezi. N. Milescu s-a aflat în Rusiei pînă la sfîrşitul vieţii, ajungînd să contribuie chiar şi la transformările din timpul lui Petru cel Mare.

A mai scris un şir de opere mai puţin cunoscute azi, ca “Aritmologhion”, “Povestirea despre sabile”, “Cartea aleasă pe surt despre nouă muze şi despre şapte arte liverale”, în care autorul arată că fiecare dintre cele şapte ştiinţe îşi are muza ei, apoi “Hrismologhion” sau cartea celor patru monarhii.

Un amestec de istorie şi legendă găsim în “Povestirea despre zidirea bisericii Sfînta Sofia de la Constantinopol“.

Printre scrierile lui Milescu se găsesc şi lucrări cu caracter pur istoric care se referă la trecutul Rusiei, precum “Genealogia ţarilor ruşi”, “Alegerea ca ţar a lui Mihail Fiodorovici”.

În urma călătoriei în China, N.Milescu a scris “Descrierea călătoriei în China“.

A decedat in anul 1708 in Rusia.

Opera lui Nicolae Milescu Spătarul a căpătat o largă răspîndire în manuscrise în timpul secolelor XVII-XIX în Rusia, ţările româneşti, Orientul Apropiat şi chiar în Europa Occidentală.

De la sfîrşitul secolului XX lucrările sale au început să fie valorificate şi tipărite la început în Rusia, apoi şi în alte ţări, cum ar fi cele dedicate Siberiei şi Chinei.

Multe din scrierile sale mai continuă să zacă în manuscris, în multe biblioteci şi arhive europene.

articol preluat de pe https://cersipamantromanesc.wordpress.com