Articole

Tratatul de la Luțk (2/13 aprilie 1711)

Dimitrie Cantemir (1673 – 1723) – portret în prima ediție a operei Descriptio Moldaviae – 1716

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe: cersipamantromanesc.wordpress.com; ro.wikipedia.org; enciclopediaromaniei.ro

 

Tratatul de la Luțk a fost un acord secret între domnitorul Moldovei Dimitrie Cantemir (1) și țarul rus Petru cel Mare (2), în urma căruia Principatul Moldovei își menținea autonomia, dar trecea sub protecția Rusiei. A fost semnat la 2/13 aprilie 1711 la Luțk în Polonia (azi în Ucraina).

Petru I (Petru cel Mare) (n. 9 iunie [S.V. 30 mai] 1672 – d. 8 februarie [S.V. 28 ianuarie] 1725) a condus Rusia din 7 mai (27 aprilie) 1682 până la moartea sa - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Petru I al Rusiei - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Motivul semnării acordului a fost dorința lui Cantemir de a scăpa de sub jugul Imperiului Otoman. Conform unei scrisori a ţarului adresată generalului Sementiev, întreg textul Tratatului a fost redactat de Dimitrie Cantemir, iar Petru cel Mare nu a făcut altceva decât să confirme acest text ce i-a fost trimis de domnul Moldovei. Conform condiţiilor stipulate în Tratatul de la Luţk, ţărilor române urmau să li se retrocedeze teritoriile care au fost transformate în raiale turceşti de către Poarta Otomană.

Cele 17 articole enumerate în document repetau, în mare măsură, acordul semnat de Mitropolitul Gedeon în 1686, în urma căruia Mitropolia Ucrainei trecea sub jurisdicția Bisericii Ortodoxe Ruse. Principatul Moldovei trebuia să recunoască puterea supremă a Moscovei, păstrându-și statutul de independență și tradițiile neamului. Privilegiile boierimii nu s-au schimbat. Moldovei urma să i se retrocedeze teritoriile acaparate de turci și transformate în raiale. Acordul a fost salutat de majoritatea populației Moldovei, deși unii boieri optau pentru rămânerea sub influența otomană. Prin Tratat, Rusia se angajează să sprijine Moldova împotriva Imperiului Otoman, iar Moldova se va alătura cu oastea sa Rusiei, în lupta împotriva otomanilor. Garnizoanelor ruseşti li se permitea cantonamentul pe teritoriul Moldovei şi Munteniei numai pe timp de război. Sankt Petersburg-ul se obliga, de asemenea, să nu se amestece în treburile interne (nu numai pe plan politic sau legislativ, dar şi cultural-lingvistic). Moșierilor ruși li se interzicea să achiziționeze pământuri și să-și strămute aici țăranii iobagi din regiunile interne ale Rusiei. Țările Românești rămâneau pe deplin suverane și în politica lor externă.

Tratatul a expirat în 1711, când Petru I a pierdut conflagrația cu turcii din Campania de la Prut. Campania din 1711 a fost una eşuată, căci armata ţaristă a suferit o grea înfrângere la Stănileşti. Petru I a fost nevoit să capituleze în faţa turcilor, cedând unica ieşire spre Marea Neagră, cetatea Azovului şi întăriturile Taganrogului. Moldova redevine vasal al Imperiului Otoman, iar Cantemir se refugiază la Moscova.

Conform majorităţii analizelor istorice, Tratatul de la Luţk este un model de prudenţă şi abilitate diplomatică, prin care Dimitrie Cantemir urmărea obţinerea independenţei şi integrităţii teritoriale a Moldovei, bazându-se pe cea mai mare putere creştină din răsăritul Europei. Interesele Rusiei vizau obţinerea controlului şi liberului acces către strâmtorile Bosfor şi Dardanele, care erau cele mai importante noduri comerciale din epocă, iar comerţul pe mare dinspre Mediterana spre Marea Neagră şi viceversa nu se putea realiza decât străbătând aceste strâmtori.

Ținuturile principatului Moldovei (1601-1718) după „Înfățișarea Moldovei” (Descriptio Molaviae ) de Dimitrie Cantemir - foto: ro.wikipedia.org

Ținuturile principatului Moldovei (1601-1718) după „Înfățișarea Moldovei” (Descriptio Molaviae ) de Dimitrie Cantemir – foto: ro.wikipedia.org

 

Articole ale tratatului

În preambulul Tratatului și în articolul I , Dimitrie Cantemir se închină țarului, primind în schimb protecție din partea lui Petru, pentru el și pentru tot poporul Moldovei. În art. I se prevede că domnul Moldovei “cu toți boierii mari și cu nobilii ei și cu locuitorii de orice stare ai slăvitului neam moldovenesc” să stea de acum înainte sub ocrotirea țarului, urmând să-i depună jurământ de ascultare, mai întâi în taină, până la intrarea oștilor ruse în principat, iar până atunci voievodul să-i poarte credința tăinuit “prin corespondență și prin alte chipuri.”

Conform articolului II, domnul Moldovei trebuia să se alăture cu armata oastei ruse.

Articolele III–V prevedea că moștenitorii tronului rusesc nu au dreptul să pună domn în Moldova nici pe pământul muntenesc. În Moldova, domnia trebuia să fie ereditară în familia Cantemir.

Articolul VI prevedea că: “După vechiul obicei moldovenesc toată puterea să fie la domn“. Țarul nu se putea amesteca în treburile interne ale Moldovei.

Articolul XI prevedea că hotarele principatului, după drepturile sale antice, sunt acelea ce se descriu cu râul Nipru, Camenețu, Bender, cu tot Buceacul, Dunărea, Muntenia, marele ducat al Transilvaniei și cu Polonia.

Conform articolelor XII–XV, protecția rusă asupra Moldovei urma să fie menținută și după încheierea păcii, în sensul că Petru nu va lăsa Moldova sub dominația Porții.

Articolele XVI și XVII conțin jurămintele lui Petru cel Mare și Dimitrie Cantemir.

 

In fapt, au existat două tratate. Unul a fost scris de către contele Gavriil Golovkin la 2/ 13 aprilie 1711, iar al doilea a fost expus de către Ion Neculce în “Letopiseţul Ţării Moldovei” (Bucureşti, 1980, p. 188-202).

După conţinut, aceste două documente se deosebesc unul de altul. Pe de altă parte, istoricul E.Rusev scria că “de fapt tratatul a fost încheiat de o grupă de boieri care pledau pentru stabilirea alianţei cu Rusia şi izgonirea turcilor-înrobitori din Moldova” (Istoria RSS Moldoveneşti, vol. I, Chişinău, 1954, p. 25).

Documentele de arhivă şi lucrările istoricilor contemporani, ne arată că s-au dus tratative, s-au elaborat două variante, inclusiv proiectul de tratat propus de contele Golovkin.

Dar acest proiect a rămas ca o hârtie, ca o ficţiune, ca un document începător, nefiind adus până la logica sa de a fi numit “tratat”.

La sfârşitul proiectului lui Golovkin s-a păstrat scris “Petru”, dar lipsesc semnăturile lui Petru I şi alui Dimitrie Cantemir.

Asa se face ca acest proiect n-a ajuns să devină un act juridic în conformitate cu dreptul internaţional.

După structura sa, proiectul lui Golovkin este alcătuit din 17 paragrafe, cele mai multe dintre acestea nefiind în folosul Moldovei.

Acest document prevedea in fapt trecerea Ţării Moldovei de sub jugul turcesc în “supuşenia” rusească.

 

articole preluate de pe: cersipamantromanesc.wordpress.comro.wikipedia.orgenciclopediaromaniei.ro

 

(1) Dimitrie Cantemir (n. 26 octombrie 1673 – d. 21 august 1723) a fost domnul Moldovei în două rânduri (martie-aprilie 1693 şi 1710 – 1711) şi un mare cărturar al umanismului românesc. Printre ocupaţiile sale diverse s-au numărat cele de enciclopedist, etnograf, geograf, filozof, istoric, lingvist, muzicolog şi compozitor. A fost membru al Academiei de Ştiinţe din Berlin. George Călinescu îl descria drept „un erudit de faimă europeană, voievod moldovean, academician berlinez, prinţ moscovit, un Lorenzo de Medici al nostru.”

În Encyclopædia Britannica, ediţia a 11-a, vol. 5, în articolul Dimitrie Cantemir se menţionează: „Demetrius or Demeter Cantemir was known as one of the greatest linguists of his time, speaking and writing eleven languages, and being well versed in Oriental scholarship.”

Dimitrie era fiul domnului moldovean Constantin Cantemir. La moartea tatălui său în 1693, a fost proclamat domn după modelul lui Constantin Brâncoveanu, însă Poarta nu l-a confirmat în domnie. Şi-a petrecut următorii ani la Constantinopol, unde a fost capuchehaie (trimis la Poartă ca garant al fidelităţii) şi a însoţit armata otomană în expediţia eşuată din Ungaria, fiind martor al înfrângerii otomanilor în Bătălia de la Zenta, unde s-a convins de decadenţa Imperiului Otoman.

În 1710 a fost numit la tronul Moldovei, având misiunea de a-l supraveghea pe Brâncoveanu, bănuit de neloialitate faţă de Imperiul Otoman, în schimb a încheiat el însuşi un tratat cu Imperiul Rus al lui Petru cel Mare. Armata rusă ajutată de moldoveni a suferit o înfrângere categorică din partea turcilor în Bătălia de la Stănileşti. În consecinţă, Cantemir a fost nevoit să se refugieze în Rusia, unde şi-a petrecut restul vieţii în mijlocul preocupărilor intelectuale.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

(2) Petru I (Petru cel Mare) (n. 9 iunie [S.V. 30 mai] 1672 – d. 8 februarie [S.V. 28 ianuarie] 1725) a condus Rusia din 7 mai (27 aprilie) 1682 până la moartea sa.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Marele incendiu din București (23 martie 1847)

“Marele Foc”, acuarelă de Mustacoff

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; cersipamantromanesc.wordpress.com

 

Marele incendiu din București, cunoscut și ca Focul cel Mare a reprezentat cea mai mare calamitate care a lovit vreodată orașul București, pe atunci capitala principatului Țara Românească. El a început la 23 martie 1847 și a cauzat distrugerea a peste 1850 de clădiri, reprezentând o treime din fondul construit al orașului, inclusiv, după cum menționa domnitorul Gheorghe Bibescu, „cea mai populată și bogată parte a Bucureștilor.”

Incendiul a distrus zona comercială din centrul orașului, formată din clădiri mici și înghesuite construite din lemn, care aveau ulterior să fie înlocuite cu clădiri din piatră cu două nivele, de inspirație austriacă, ce aveau la parter magazinul sau atelierul proprietarului iar etajul superior era destinat locuirii.

Incendiu urias devastează orașul București. Partea stângă a Dâmboviţei a fost mistuita de flăcări. Ardeau turlele bisericilor ca nişte torţe, spun cronicile. Mahalalele erau scrum, mai rămăseseră doar zidurile. Dacă focul „ar fi început noaptea, oraşul întreg ar fi pierit“, spunea domnitorul Gheorghe Bibescu.

Focul a distrus 12 biserici cu mahalalele lor: „Sfântul Dumitru“, “Curtea Veche” (două), „Sfântul Gheorghe-Nou“, „Sfântul Gheorghe-Vechi“ şi Bărăţia, Stelea, Udricani, Vergului, Lucaci, Ceauş Radu, „Sfântul Ştefan“, dar şi alte mahalale: Colţea, Răzvanul, „Sfântul Nicolae“ – Şelari, Şerban Vodă, „Sfântul Ioan Nou“, „Sfânta Vineri“, Oltenii, Delea Nouă şi Hagiului.

Biserica Sfântu Gheorghe Nou în flăcări (23 martie 1847) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Biserica Sfântu Gheorghe Nou în flăcări (23 martie 1847) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Nicolae Iorga scria în „Istoria Bucureştilor“: „Prezenţa vitejească a Domnului (Gheorghe Bibescu, n.r.) zi şi noapte nu putu să înlăture dezastrul. (…) Domnul observă consulului francez că, ”acest nou pârjol , dacă s-ar fi început noaptea, oraşul întreg ar fi pierit“.

Domnitorul a dat din mână în mână la doniţe (găleţi de lemn, n.r.). Era să îl prindă focul, dar a luat-o pe Dâmboviţa ca să scape“, completează Dan Falcan, istoric la Muzeul Municipiului Bucureşti. Despre incendiul din 1847, Dan Falcan spune că „nu a fost primul, dar a fost cel mai devastator“. De ce? Au ars 1.850 de clădiri, adică 686 de case particulare şi locuinţe, 1142 de prăvălii, 10 hanuri şi 12 biserici. Cu toate acestea, datorită Proniei Divine au murit doar 15 persoane. „La un oraş de 100.000 de locuitori, totuşi n-au fost sinistraţi decât 2681 de persoane“. Pagubele materiale au depăşit suma de 100 de milioane de lei.

"Marele Foc", gravură - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

“Marele Foc”, gravură – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Erau necesare sume enorme şi sub presiunea nevoilor s-a procedat cu oarecare energie, domnitorul Gheorghe Bibescu însuşi înscriindu-se cu 6.000 galbeni în fruntea unei liste de subscripţie la care a fost chemată să se alăture toată populaţia ţării. Deosebit, au fost obligate să contribuie şi autorităţile“, spune în studiul său Florian Georgescu. Potrivit acestuia, „Mitropolia cu episcopiile sale“ a dat 500.000 lei, iar mănăstirile închinate, 700.000 lei. „Proporţiile nenorocirii căzute asupra oraşului Bucureşti au determinat un curent de ajutorare şi din afara graniţelor. Curtea de la Petersburg, cea de la Viena şi de la Stambul, spre a-şi întări influenţa politică în ţara noastră, neguţătorimea din Lipsca (prin bancherii Şina, Rotschild şi alţii) şi de la Braşov, ale căror interese economice erau strâns legate de buna desfăşurare a comerţului bucureştean, au trimis îndată sume însemnate. Un gest de admirabil patriotism şi de sentiment frăţesc a fost acela al moldovenilor, care, prin Vasile Alecsandri, au contribuit în mod substanţial la ajutorarea celor loviţi atât de greu; moldovenii şi-au dovedit solidaritatea cu locuitorii oraşului Bucureşti, care nu mult după aceea avea să devină capitală a ţării unite“.

 

articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; cersipamantromanesc.wordpress.com

Conflictul interetnic de la Târgu Mureș (19 martie – 21 martie 1990)

Conflictul interetnic de la Târgu Mureș (19 martie – 21 martie 1990)

foto preluat de pe www.libertatea.ro
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Conflictul interetnic de la Târgu Mureș s-a concretizat în confruntările grave care au avut loc între 19 martie și 21 martie 1990 la Târgu Mureș, în urma cărora cinci oameni și-au pierdut viața, sute de oameni au fost brutalizați și răniți, iar conviețuirea interetnică în Târgu Mureș a fost alterată considerabil pentru o perioadă de timp.

 

Desfășurare

În 20 ianuarie 1990 este dat publicității următorul comunicat. “În 18 ianuarie reprezentanții birourilor executive județean și municipal al FSN, al Inspectoratului Școlar Județean, precum și conducerile Liceului «Alexandru Papiu Ilarian» și a Liceului “Bolyai Farkas” au dezbătut posibilitățile satisfacerii propunerilor unor elevi și părinți. S-a ajuns la următoarea hotărâre. Începând cu data de 1 septembrie 1990, Liceul “Alexandru Papiu Ilarian” va funcționa cu limba de predare română, iar Liceul “Bolyai Farkas” cu limba de predare maghiară”.

În 21 ianuarie se semnalează primele proteste ale elevilor români de la liceul “Bolyai Farkas” și a părinților acestora împotriva separării stricte pe naționalități a celor două licee. Câteva zile mai târziu a urmat protestul cadrelor didactice, secția română de la același liceu. În același timp, elevii și profesorii maghiari solicitau ca această transformare să se facă imediat. În susținerea acestui deziderat, elevii maghiari au intrat în grevă, gestul lor fiind preluat de către studenții maghiari de la Institutul de Medicină și Farmacie din Târgu Mureș.

La data de 10 februarie 1990 la Târgu Mureș aproape 100.000 de etnici maghiari au participat la un marș al tăcerii, ținând în mână o carte și o lumânare. Participanții cereau reînființarea Universității Bolyai din Cluj, reorganizarea rețelei de școli cu predare în limba maghiară, dreptul de a folosi liber limba maghiară, un minister al naționalităților etc.

Demonstration for Hungarian education - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Demonstration for Hungarian education – foto preluat de pe en.wikipedia.org

În data de 15 martie 1990 în localitățile cu o populație semnificativă maghiară are loc sărbătoarea de comemorare a luptei de libertate, a 142-a aniversare a revoluției maghiare antihabsburgice de la 1848. La aceste manifestări și-au anunțat prezența și oficialități din partea statului maghiar, existând și solicitări din partea autorităților maghiare ca la manifestările comemorative să participe ambasadorul ungar la București.

Potrivit autorităților din România la aceste evenimente aniversare, în mai multe localități din Ardeal, printre care Satu Mare și Târgu Mureș, cetățeni din Ungaria și cetățeni de etnie maghiară din România „au arborat, ostentativ, însemne și drapele ungare, au înlocuit inscripții în limba română și au instigat populația românească prin lozinci și cântece provocatoare

 

16, 17, 18 martie-repetiția

Pe 16 martie 1990, la Farmacia nr. 28 din cartierul Tudor din Târgu Mureș a avut loc un incident antiromânesc potrivit cotidianelor Cuvântul liber și Adevărul, care preluase o știre a Agenției Rompres, șefa farmaciei, Kormoczy a înlocuit firma în limba română cu cea în limba maghiară, refuzând, de asemenea să-i mai servească pe cetățenii români care au protestat. Seara, Nagy Samuel a intrat într-o coloană de manifestanți români, rănind 14 persoane.

Câteva sute de etnici români din localitate s-au adunat în fața farmaciei și au scandat lozinci antimaghiare. Au trecut la ștergerea inscripției în limba maghiară. Mai târziu au început să-i agreseze pe etnicii maghiari. În acea zi au bătut un grup de reporteri din Ungaria care au încercat să-i filmeze. Poliția a intervenit foarte târziu, iar la sosirea echipajului de poliție, reporterii au fost conduși la Poliție.

 

Martie 19 – primele evenimente sângeroase

În dimineața de 19 martie la orele 8 s-a întrunit Biroul județean al CPUN, pentru o nouă împărțire a atribuțiilor. Înspre ora zece, manifestanții români au solicitat demisia lui Kincses Elod, a lui Tokes Andras, respectiv a lui Kiraly Karoly. Singurul prezent în Târgu Mureș era atunci Kincses Elod. După prânz sub presiunea mulțimii, dar și a reprezentanților județenei CPUN, Kincses a demisionat. În jur de ora 15, peste 100 de maghiari s-au adunat în fața sediului partidelor din strada Bolyai nr…, unde era sediul mai multor partide politice (PNL, PNȚ, etc.), dar și al UDMR, astăzi Curtea de Apel. Intenționau să-l reinstaureze pe Kincses. În același timp, transportați cu mai multe autobuze de la Reghin, Hodac, Ibănești, Toaca, etc., românii s-au îndreptat spre Studioul de Radio Târgu Mureș. Era ora 16. Ajungând în dreptul sediului partidelor, s-au luat la bătaie cu ungurii rămași în zonă.

 

Martie 20

În dimineața zilei de 20 martie, cele două tabere au început să se regrupeze, ajungându-se ca în centrul orașului să se desfășoare două mitinguri spontane.

În jurul amiezii erau masați pe de o parte peste 10 mii de maghiari, inclusiv veniți din Sovata și de pe Valea Nirajului, din Acățari, Miercurea Nirajului, Eremitu ce ocupau partea de la Consiliul județean până la statuia lui Avram Iancu.

Pe cealaltă parte, 4000 de români, inclusiv veniți(aduși) din Reghin și de pe Valea Gurghiului, din Ibănești, Hodac, Toaca ce ocupau partea de la Consiliul județean spre Catedrala mică.

În jurul orelor 14, Prefectura și Primăria au fost ocupate de UDMR și maghiari. Între timp, autobasculanta condusă de Marin Preda a capotat pe treptele Catedralei mici. Șoferul a fost lovit cu pietre și a pierdut controlul mașinii, retezând un stâlp de înaltă tensiune care i-a accidentat mortal pe Teodor Rusu, respectiv Kiss Zoltan, din comuna Gheorghe Doja.

În comuna Ernei, mai multe autobuze cu români de pe Valea Mureșului și a Gurghiului au fost oprite, incendiate, iar pasagerii molestați.

Destroyed buses - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Destroyed buses – foto preluat de pe en.wikipedia.org

La scurt timp o masă de cetățeni de etnie maghiară din valea Nirajului și Sovata, veniți prin Eremitu, în jurul orei 20, coborând pe strada Bradului din Tîrgu Mures cu ajutorul a 3 camioane care au parcat in piața Bolyai și înarmați de asemenea cu bâte, topoare, cuțite și alte obiecte contondente, în grup organizat, au incendiat autobuzele celor din Reghin, Hodac și Ibănești. Grupul maghiar a reușit să incendieze toate autobuzele cu care veniseră noii combatanți și să-i agreseze pe săteni. În aceste momente tensionate Mihăilă Cofariu a fost agresat. Unul din agresorii acestuia a fost cetățeanul român de etnie maghiară Barabás Ernő. Aceste momente au fost surprinse de aparatele de filmare ale cameramanilor prezenți în hotelul Grand, în fața căruia s-au desfășurat evenimentele.

Acesta a fost momentul în care Ernö Barabás l-a lovit cu piciorul pe Mihăilă Cofar, care era căzut la pământ - foto preluat de pe www.libertatea.ro

Acesta a fost momentul în care Ernö Barabás l-a lovit cu piciorul pe Mihăilă Cofar, care era căzut la pământ – foto preluat de pe www.libertatea.ro

În ziua următoare situația tensionată a continuat, fiind ridicate baraje pe ruta Târgu Mureș – Reghin, în localitățile Dumbrăvioara, Ernei și Sângeorgiu de Mureș cu scopul de a împiedica venirea spre Târgu Mureș a populației de etnie română. Alte baraje au mai fost instalate în municipiul Târgu Mureș și de asemenea pe ruta Târgu Mureș – Sovata, Râciu – Târgu Mureș și Band – Târgu Mureș.

În centrul Târgu Mureșului, ceea ce doar se prefigura nu a mai putut fi stopat. Cordonul de milițieni neînarmați nu i-au putut opri pe români și maghiari să se încaiere. Conflictul ce începea să semene cu un masacru general a izbucnit în jurul orei 16-17. S-au folosit drept arsenal de luptă sticle incendiare(coctailuri Molotov), bâte, furci, bile metalice, topoare, sulițe cu vârf metalic, săbii Ninja.

 

Bilanțul răniților proporțional cu paritatea români-unguri: peste 120 în tabăra românească, spre 35 în cea maghiară

În jurul orei 18, primele tancuri ale Diviziei 6 Tancuri și-au făcut apariția în zonă. Aprobarea de intervenție pentru aplanarea conflictului a fost dată târziu, iar încăierarea generală și scenele de coșmar erau deja consumate. Au fost așezate două rânduri de tancuri, sub comanda col. Ștefan Damian, între cele două părți combatante. Prezența Armatei nu a calmat spiritele, dar violența atacurilor în valuri a scăzut în intensitate. În jurul orelor 22-23, grupurile au început să se împrăștie. Conflictul se încheiase. S-a dat ordin să fie blocate toate intrările în oraș, să fie legitimate toate persoanele, oprite și verificate mașinile care încercau să intre și să iasă din oraș. Situația era sub aparent control.

Romanian troops on the streets of Târgu Mureș - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Romanian troops on the streets of Târgu Mureș – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Ecou în mass-media

Revenind la Mihăilă Cofariu presa națională și internațională a prezentat în primă fază un caz din centrul Transilvaniei unde agresorii români au bătut mai mulți cetățeni maghiari printre care și un cetățean de etnie maghiară îmbrăcat într-un pulover verde. Imaginile șocante prezentate atunci îl aveau în prim plan pe cel îmbrăcat în verde și menționau ura cetățenilor români față de tot ce are legătură cu ungarii inclusiv culoarea verde prezentă pe steagul Ungariei.

Imaginile filmate de un cameraman irlandez au fost redate și comentate până în momentul în care a fost dezvăluită identitatea celui bătut chiar și atunci când era căzut la pământ și nu mai mișca: un român din Ibănești. Ulterior, analizând filmele prezentate agresorul a fost identificat în persoana lui Barabás Ernő. La scurt timp după evenimentele din 20 martie acesta a părăsit România, fugind în Ungaria.

 

Mai multe adevăruri

Singurul adevăr de necontestat până în acest moment al acestor evenimente e că doi oameni au fost nenorociți: în 19 martie Suto Andras este rănit și își pierde un ochi, iar pe 20 martie Mihăilă Cofaru este bătut până aproape de moarte.

Rezultatul acestor confruntări poate fi descris astfel în date: 5 morți – 2 români și 3 maghiari, 278 de răniți. O biserică ortodoxă incendiată, iar sediul local al partidului UDMR vandalizat.

Rezultatul oficial al anchetei este următorul: 30 de persoane au fost trimise în judecată, iar alte 21 au fost arestate, în cursul urmăririi penale – 12 romi, 8 maghiari și un român. Tribunalul a pronunțat sentințe de penalizare pentru mai multe persoane: unguri (1) și romi (7). Procurorul Liviu Moica, cel care s-a ocupat de acest caz a declarat câțiva ani mai târziu: „Am audiat o grămadă de victime, martori, dar nu am avut condamnați. 1-2 incendiatori s-au spânzurat, 4-5 au fugit în Ungaria. Dosarele cu omor deosebit de grav au rămas cu AN (autor necunoscut). Faptele nu s-au prescris, dar nu cred ca se va mai face nimic

La 1 septembrie 1992 a fost emisă o sentință de executare a 10 ani de închisoare, pentru Ernő Barabás, cel care l-a agresat pe Mihăilă Cofariu. În februarie 2007 Tribunalul Mureș a emis un mandat de arestare european pe numele lui Ernő Barabás. Deși autoritățile române l-au condamnat pe Ernő Barabás pentru tentativă de omor și ultraj contra bunelor moravuri, fiind aflată adresa acestuia din Ungaria cu ajutorul Interpol-ului, autoritățile maghiare nu doresc extrădarea acestuia, Kincses Elod, avocatul părții urmărite, afirmând: „După mine, Barabás Ernő nu va fi arestat, fiindcă organele maghiare nu-l vor extrăda”.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

Proclamația de la Timișoara (12 martie 1990)

Proclamaţia de la Timişoara (12 martie 1990)

foto: presalibera.net

Proclamația de la Timișoara este un document programator adoptat la Timișoara în data de 12 martie 1990. A fost redactat în urma manifestației populare din Piața Operei începută cu o zi înainte. George Șerban, mai târziu deputat PNȚCD de Timiș, inițiatorul Proclamației de la Timișoara și al declarării zilei de 16 decembrie ca zi națională de luptă împotriva totalitarismului, a fost inspirat în demersul său de colaboratoarea sa, Alexandra Indrieș. Cea mai bine cunoscută cerere a documentului este punctul 8, care cerea ca nici un fost membru al nomenclaturii Partidului Comunist Român sau al Securității să nu aibă dreptul de a lucra în funcții publice pe o perioadă de 10 ani sau trei legislaturi consecutive, punînd accent mai ales pe funcția de președinte. Această interdicție se numește lustrație.

8. Ca o consecință a punctului anterior, propunem ca legea electorală să interzică pentru primele trei legislaturi consecutive dreptul la candidatură, pe orice listă, al foștilor activiști comuniști și al foștilor ofițeri de Securitate. Prezența lor în viața politică a țării este principala sursă a tensiunilor și suspiciunilor care frământă astăzi societatea românească. Până la stabilizarea situației și reconcilierea națională, absența lor din viața publică este absolut necesară. Cerem, de asemenea, ca în legea electorală să se treacă un paragraf special care să interzică foștilor activiști comuniști candidatura la funcția de președinte al țării. Președintele României trebuie să fie unul dintre simbolurile despărțirii noastre de comunism. A fi fost membru de partid nu este o vină. Știm cu toții în ce măsură era condiționată viața individului, de la realizarea profesională până la primirea unei locuințe, de carnetul roșu și ce consecințe grave atrăgea predarea lui. Activiștii au fost însă acei oameni care și-au abandonat profesiile pentru a sluji partidul comunist și a beneficia de privilegiile materiale deosebite oferite de acesta. Un om care a făcut o asemenea alegere nu prezintă garanțiile morale pe care trebuie să le ofere un Președinte (…)”.

În perioada următoare, documentul a fost recunoscut și sprijinit de sute de asociații civice, iar aproape 4 milioane de cetățeni au semnat apeluri în favoarea introducerii punctului 8 în legea electorală. Aplicarea punctului 8 a fost și una dintre principalele cereri ale Golaniadelor. Unul dintre scopurile documentului a fost condamnarea explicită a Comunismului și a luptei de clasă promovată de comunism. Succesul limitat al Proclamației a fost atribuit rezistenței structurilor comuniste și caracteristicilor speciale al Timișoarei în comparație cu restul țării. Victor Neumann a menționat contrastele observate chiar în timpul Revoluției, cînd în doar cîteva orașe în afară de Timișoara au existat rebeliuni: Arad, Lugoj, Sibiu, Cluj-Napoca, Brașov, București, Iași. Aceste tipare în comportament au fost atribuite de către Neumann discrepanțelor politicie, sociale și economice dintre diferitele regiuni ale țării, diferențe pe care el consideră că au rămas notabile și în România post-Revoluție. Proclamația a eșuat în a stabili procedurile electorale în România: Alegerile prezidențiale din 1990 și Alegerile legislative din 1990 s-au desfășurat fără aplicarea regulilor lustrației.

articol preluat de pe: ro.wikipedia.org

 

Proclamația de la Timișoara, o proclamație pentru viitorul României

12 martie 1990: În timpul manifestaţiei populare maraton din Piaţa Operei din Timişoara, care începuse cu o zi in urma, la 11 martie 1990, a fost adoptată Proclamaţia de la Timişoara - foto: revistaforte.ro

Proclamaţia de la Timişoara – foto: revistaforte.ro

articol: cersipamantromanesc.wordpress.com

Proclamaţia de la Timişoara” a apărut în contextul evenimentelor din anul 1990, ca o reactie la aşa-zisa „democraţie originală” care se instaurase in Romania. Guvernarea FSN era contestată, iar cei care o făceau erau supuşi violenţelor, televiziunea era aservită puterii nou instalate (iar televiziunile particulare nu existau), partidele de opoziţie erau ponegrite şi minimalizate, “emanatul” Ion Iliescu fiind înfăţişat ca un erou al revoluţiei şi toţi cei care-l contestau erau acuzaţi că n-ar fi participat la revoluţie sau că nici nu trăiseră în ţară (adica „n-au mâncat salam cu soia”!).

În guvernul fesenist erau persoane despre care existau informaţii că participaseră la reprimarea revoluţiei. Revoluţia nu a fost făcută pentru ca fidelii regimului socialisto-comunist să preia puterea statului (exemplu, Mihai Chiţac, V. A. Stănculescu). S-a încercat totodată prin mass-media bucureşteană, să se anuleze rolul Timişoarei în izbucnirea Revoluţiei Române (se foloseau formule de tipul „Revoluţia din 22 Decembrie”), de parcă revoluţia a fost făcută doar de Ion Iliescu. În urma cele de-a doua incursiuni a minerilor la Bucureşti, la Timişoara are loc în data de 22 februarie 1990 un miting de protest la care George Serban propune redactarea unei Proclamaţii a Timişoarei către ţară.

În martie 1990, devenise mai mult decât evident că noua putere instalată după lichidarea soţilor Ceauşescu, nu urmărea decât perpetuarea comunismului, în varianta sa cosmetizată, aşa cum fusese concepută în laboratoarele KGB și prezentată tentant pentru Occident de Gorbaciov. Noua putere nu reprezenta altceva decât eşaloanele 2 şi 3 ale nomenclaturii de partid şi securităţii, aflate, de data aceasta, sub oblăduirea Moscovei.

În Bucureşti, avuseseră loc două mineriade (29-30 ianuarie şi 18-18 februarie), cu scopul de a înnăbuşi violent revolta străzii, care acuza noua putere de “criptocomunism” In 27 februarie , membrii Societăţii „Timişoara” au analizat şi aprobat textul unei Proclamaţii propus de George Şerban. Societatea „Europa” a adoptat şi ea textul la 1 martie.

La 2 martie textul acesteia este prezentat Consiliului Municipal Timişoara, care a solicitat un răgaz de o săptămână pentru a lua o decizie (va adera în şedinţa din 9 martie cu 45 de voturi pentru şi 3 abţineri). În 8 martie , George Şerban citeşte textul Proclamaţiei în faţa Biroului executiv al CPUN – Timiş, care refuză să adere datorită punctului 8. Între timp apar zvonuri provocatoare despre pretinse revendicări de autonomie a Banatului din partea organizatorilor, zvonuri puternic infirmate ca „aberante şi răuvoitoare”.

O mare adunare populară avea să aibă loc duminică, 11 martie 1990, în Piata Operei . În data de 10 martie, la simpozionul „Europa – Casa Comună” de la Komarno, în Cehoslovacia, Florian Mihalcea , reprezentantul societăţii „Timişoara”, citeşte textul Proclamaţiei pentru publicul european. În aceeaşi zi textul este tradus în mai multe limbi şi difuzat agenţiilor de presă din ţară şi străinătate şi este citit la postul de radio ”Europa Libera” .

În ziua de 11 martie în Piaţa Operei din Timişoara a avut loc Marea Adunare Populară la care au participat peste 15.000 de timişoreni. Cu această ocazie, George Şerban a lansat de la balconul Operei „Proclamaţia de la Timişoara”. Proclamaţia adoptată la 11 martie 1990 la Timisoara , este un document programatic care anunţa că idealurile Revoluţiei din decembrie 1989 au fost trădate şi că Revoluţia trebuia să continue pe cale paşnică.

Mai ales Punctul 8 al Proclamaţiei interzicea, prin lege electorală, dreptul de a candida la funcţii în stat tuturor foştilor activişti şi securişti, timp de trei legislaturi. În special „preşedintele României trebuie să fie unul dintre simbolurile despărţirii noastre de comunism”. Proclamaţia mai preciza că simpla calitate de membru de partid nu era nicidecum considerată o vină.

După numai trei zile urma uriașa diversiune la la Târgu Mureș din 15 martie, soldată cu reanimarea securităţii sub bagheta lui Vigil Măgureanu, coleg de complot al lui Ion Iiliescu. Și ea, Securitatea, și el, Comunismul, se dovedeau mai vii și mai activi ca oricând !

 

Proclamația de la Timișoara

Populația orașului Timișoara a fost inițiatoarea Revoluției române. Între 16 și 20 decembrie 1989, ea a purtat, de una singură, un înverșunat război cu unul dintre cele mai puternice și mai odioase sisteme represive din lume. A fost o încleștare cumplită pe care noi, timișorenii, o cunoaștem la adevăratele ei proporții. De-o parte populația neînarmată, de cealaltă parte Securitatea, Miliția, Armata și trupele zeloase de activiști ai partidului. Toate metodele și mijloacele de reprimare s-au dovedit însă neputincioase în fața dorinței de libertate a timișorenilor si hotarârii lor de a învinge.

Nici arestările, nici molestările, nici chiar asasinatele în masă nu i-au putut opri. Fiecare glonț tras a adus pe baricadele Revoluției alți o sută de luptători. Și am învins. În 20 decembrie 1989, Timișoara a intrat definitiv în stăpânirea populației, transformându-se într-un oraș liber, în marea închisoare care devenise, în acele zile, România. Din acea zi, întreaga activitate din oraș a fost condusă, de la tribuna din Piața Operei, de Frontul Democrat Român, exponent în acel moment al Revoluției de la Timișoara.

În acea zi, armata a fraternizat cu demonstranții, hotărând să apere împreună cu ei victoria obținută. În 21 decembrie, în Piața Operei, peste o sută de mii de glasuri scandau: “Suntem gata sa murim!” O serie de fapte întâmplate în România îndeosebi după 28 ianuarie 1990, vin în contradicție cu idealurile Revoluției de la Timișoara. Aceste idealuri nici nu au fost aduse la cunoștința opiniei publice românești de catre mass-media centrală, decât parțial și confuz.

În asemenea condiții, noi, participanții nemijlociți la toate evenimentele dintre 16 și 22 decembrie 1989, ne vedem nevoiți să explicăm întregii națiuni pentru ce au pornit timișorenii Revoluția, pentru ce au luptat și mulți și-au jertfit viața, pentru ce suntem în continuare hotărâți să luptam cu orice preț și împotriva oricui, până la victoria deplină.

 

1. Revoluția de la Timișoara a fost încă din primele ei ore, nu doar anticeaușista ci și categoric anticomunista. În toate zilele Revoluției s-a scandat, de sute de ori: “Jos comunismul!”. În consens cu aspirația sutelor de milioane de oameni din Estul Europei, am cerut și noi abolirea imediată a acestui sistem social totalitar și falimentar. Idealul Revoluției noastre a fost și a rămas reîntoarcerea la valorile autentice ale democrației și civilizație euro­pene.

 

2. La Revoluția de la Timișoara au participat toate categoriile sociale. Pe străzile Timișoarei au căzut, secerați de gloanțe, unul lângă altul, muncitori, intelectuali, funcționari, studenți, elevi, copii și chiar locuitori ai satelor, veniți în sprijinul Revoluției. Suntem categoric împotriva tehnicii, tipic comuniste, de dominație prin învrăjbirea claselor și categoriilor sociale. Pe temeiul ideologiei “luptei de clasă” s-au urcat la putere bolșevicii în 1917, pe același temei, nomenclatura comunista română a instigat după 1944 o clasă socială împotrivă alteia, a dezbinat societatea pentru a o supune mai ușor terorii.

Avertizăm împotriva pericolului repetării acestei triste istorii și chemăm muncitorii, intelectualii, studenții, țăranii și toate categoriile sociale la un dialog civilizat și constructiv, pentru a reface neîntârziat unitatea din timpul Revoluției. Trebuie plecat de la realitatea ca toate aceste categorii sociale au fost oprimate în regimul comunist și nici una nu dorește astăzi răul celorlalte.

 

3. La Revoluția de la Timișoara au luat parte oameni din toate categoriile de vârstă. Chiar dacă tineretul a fost preponderent, este drept să recunoaștem că oameni de toate vârstele s-au bătut cu aceeași dârzenie pentru cauza Revoluției. Lista victimelor, deși incompletă, este o dovadă în acest sens.

 

4. Pentru victoria Revoluției din Timișoara s-au jertfit, alături de români, și maghiari, și germani, și sârbi și membri ai altor grupări etnice care de secole conlocuiesc în orașul nostru pașnic, în buna înțelegere. Timișoara este un oraș românesc și european, în care na­ționalitățile au refuzat și refuză naționalismul. Invităm pe toți șovinii din România, indiferent că sunt români, maghiari sau germani, să vină la Timișoara, la un curs de reeducare în spiritul toleranței și al respectului reciproc, singurele principii care vor domni în viitoarea Casa a Europei.

 

5. Încă în data de 16 decembrie, din primele ore ale Revoluției, una dintre lozincile cele mai des scandate a fost: “Vrem alegeri libere!” Ideea pluralismului a fost și a rămas una dintre cele mai scumpe timișorenilor. Suntem convinși că fără partide politice puternice nu poate exista o democrație autentică, de tip european. Cu excepția celor extremiste, de stânga sau de dreapta, toate partidele au drept la existență în cetatea Timișoarei.

În orașul nostru nu au fost atacate și devastate sediile partidelor politice, nici unul dintre membrii acestora nu a fost amenințat, insultat sau calomniat. Membrii partidelor politice sunt concetățenii noștri, sunt colegii noștri de muncă, sunt prietenii noștri care au opinii politice.

Democrația europeană înseamnă libera exprimare a opiniilor politice, dialogul civilizat între exponenții lor și competiția loială pentru cucerirea adeziunii politice și, implicit, a puterii de stat. Am fi acceptat în sistemul democrației românești și Partidul Comunist Român, daca el nu ar fi fost compromis total și definitiv de către nomenclatura sa, degenerând în fascism roșu.

În țările est europene în care partidele comuniste și-au păstrat minima decență, societatea le contestă în principiu, dar le tolerează în fapt. La noi, partidul comunist a ajuns însa până la genocid, și prin aceasta s-a autoexclus din societate. Nu-l vom tolera nici în principiu, nici în fapt, indiferent sub ce denumire ar încerca să renască.

 

6. După patru decenii de educație și propagandă exclusiv comunistă, există în conștiința tuturor românilor prejudecăți aparținând acestei ideologii. Existența lor nu este o vină pentru purtător. Manipularea lor, însă, de către grupuri interesate în renașterea comunismului și reinstaurarea lui la putere este un act contrarevoluționar.

Pe lista de lozinci, multiplicată la xerox și împărțită în 28 ianuarie, demonstranților din Piața Banu Manta din București, se aflau și slogane vechi de 45 de ani. Identificarea, de pildă, a partidelor “istorice” cu partide vânzătoare de țară este un astfel de slogan și constituie o calomnie.

Dimpotrivă, activiștii comuniști de acum 45 de ani, dintre care unii au și astăzi funcții importante în conducerea țării, se fac vinovați de trădarea României și aservirea ei URSS-ului. Ei sunt cei care scandau atunci: “Stalin și poporul rus, libertate ne-au adus!” și nu membrii partidelor “istorice”.

Aceștia din urmă s-au opus transformării României într-un satelit al Moscovei și unii au plătit cu viața această îndrăzneală. Se impune redactarea de urgență a unei scurte, dar corecte, istorii a perioadei 1944-1950 și difuzarea ei în tiraje de masă.

 

7. Timișoara a pornit Revoluția împotriva întregului regim comunist și întregii sale nomenclaturi și nicidecum pentru a servi ca prilej de ascensiune politică a unui grup de dizidenți anticeaușiști din interiorul PCR-ului. Prezența acestora în fruntea țării face moartea eroilor din Timișoara zadarnică.

I-am fi acceptat poate în urma cu zece ani, dacă la Congresul al XII-lea al partidului s-ar fi alăturat lui Constantin Pârvulescu și ar fi răsturnat clanul dictatorial. Dar n-au făcut-o, deși aveau și prilejul, și funcții importante, care le acordau prerogative. Dimpotrivă, unii chiar au ascultat de ordinul dictatorului de a-l huli pe dizident. Lașitatea lor din 1979 ne-a costat încă zece ani de dictatura, cei mai grei din toata perioada, plus un genocid dureros.

 

8. Ca o consecință a punctului anterior, propunem ca legea electorală să interzică pentru primele trei legislaturi consecutive dreptul la candidatură, pe orice listă, al foștilor activiști comuniști și al foștilor ofițeri de Securitate. Prezența lor în viața politică a țării este principala sursă a tensiunilor și suspiciunilor care frământă astăzi societatea românească.

Până la sta­bilizarea situației și reconcilierea națională, absența lor din viața publică este absolut necesa­ră. Cerem, de asemenea, ca în legea electorală să se treacă un paragraf special care să in­terzică foștilor activiști comuniști, candidatura la funcția de președinte al țării. Președintele României trebuie să fie unul dintre simbolurile despărțirii noastre de comunism.

A fi fost membru de partid nu este o vină. Știm cu toții în ce măsură era condiționată viața individului, de la realizarea profesională până la primirea unei locuințe, de carnetul roșu și ce consecințe grave atrăgea predarea lui. Activiștii au fost însă acei oameni care și-au abandonat profesiile pentru a sluji partidul comunist și a beneficia de privilegiile deosebite oferite de acesta.

Un om care a făcut o asemenea alegere nu prezintă garanțiile morale pe care trebuie să le ofere un Președinte. Propunem reducerea prerogativelor acestei funcții, după modelul multor țări civilizate ale lumii. Astfel, pentru demnitatea de Președinte al României ar putea candida și personalități marcante ale vieții culturale și științifice, fără o experiență politică deosebită.

Tot în acest context, propunem ca prima legislatură să fie de numai doi ani, timp necesar întăririi instituțiilor democratice și clarificării poziției ideologice a fiecăruia dintre multele partide apărute. De-abia atunci am putea face o alegere în cunoștința de cauză, cu cărțile pe față.

 

9. Timișoara nu a făcut revoluție pentru salarii mai mari sau pentru avantaje materiale. Pentru acestea era suficientă o grevă. Suntem toți nemulțumiți de sistemul de salarizare, există și în Timișoara categorii de muncitori care lucrează în condiții extrem de grele și sunt prost plătiți (vezi, de pildă, cazul celor ce muncesc în turnătorii sau în industria detergenților), și, totuși, nici un colectiv nu a făcut grevă pentru mărirea lefurilor și nu și-a trimis delegați să trateze cu guvernul revendicări materiale exclusive.
Majoritatea timișorenilor știu ceea ce toți economiștii se străduie în aceste zile să aducă țării la cunoștință: mărirea în acest moment a salariilor ar declanșa automat inflația, așa cum s-a întâmplat în unele state est europene. Iar inflația odată pornită, sunt necesari ani de eforturi pentru a o stopa.

Numai creșterea producției, deci a cantității de marfă aflată pe piața va permite, în paralel, creșterea generală a nivelului de salarizare. În plus, pentru bugetul sărac al României, prioritare trebuie să fie acum cheltuielile destinate restabilizării unui nivel minim de civilizație. Se impun, de pilda, investiții urgente în domeniul asistenței medicale și salubrității.

 

10. Deși milităm pentru reeuropenizarea României, nu dorim copierea sistemelor capitaliste occidentale, care își au neajunsurile și inechitățile lor. Suntem însă categoric în favoarea ideii de inițiativă particulară. Fundamentul economic al totalitarismului a fost atotputernicia proprietății de stat. Nu vom avea niciodată pluralism politic fără pluralism economic. S-au găsit însă și voci care, în spirit comunist, să asimileze inițiativa privată cu “exploatarea” și pericolul catastrofei de a apare oameni bogați.

Se speculează în acest sens invidia leneșului și teama de muncă a fostului privilegiat din întreprinderile comuniste. Dovada ca timișorenii nu se tem de privatizare este faptul că mai multe întreprinderi și-au anunțat deja intenția de a se transforma în Societăți anonime pe acțiuni. Pentru ca aceste acțiuni să fie totuși cumpărate pe bani curați, ar trebui înființate în fiecare oraș comisii de inventariere a averilor foștilor privilegiați ai puterii, corupției și penuriei. De asemenea, acțiunile unei întreprinderi se cuvin oferite spre cumpărare în primul rând lucrătorilor ei.

Considerăm constructivă ideea, mai radicală, a privatizării prin împroprietărirea tuturor lucrătorilor unei întreprinderi cu un număr egal de acțiuni, statul urmând să păstreze numai acel procent de fonduri care să-i asigure controlul activității. În felul acesta, s-ar oferi tuturor lucrătorilor șanse egale de prosperitate. Dacă cei leneși și-ar pierde șansa, nu s-ar putea totuși plânge de discriminare.

 

11. Timișoara este hotărâtă să ia în serios și să se folosească de principiul descentralizării economice și administrative. S-a și propus experimentarea în județul Timiș a unui model de economie de piață, pornind de la capacitățile sale puternice și de la competența specialiști­lor de care dispune.

Pentru atragerea mai ușoară și mai rapidă a capitalului străin, îndeosebi sub forma de tehnologie și materii prime speciale, și pentru crearea de societăți mixte, cerem și pe această cale înființarea la Timișoara a unei filiale a Băncii de Comerț Exterior.
O parte din câștigurile în valută ale părții române din aceste societăți mixte va intra în salariile muncitorilor, într-un procent ce va fi negociat, de la caz la caz, cu liderii sindicali. Plata unei părți din salariu în valuta va asigura o buna cointeresare materială a muncitorilor. În plus, pașapoartele nu vor mai fi carnete bune doar de ținut în sertar. O altă consecință pozitivă ar fi scăderea cursului valutar la bursa liberă, ceea ce ar atrage după sine creșterea imediată a nivelului de trai.

 

12. După căderea dictaturii au fost invitați în țară toți românii plecați în exil, pentru a pune umărul la reconstrucția României. Unii s-au întors, alții și-au anunțat intenția de o face. Din păcate, instigați de forțe obscure, s-au găsit și oameni care să hulească pe exilații reîntorși, să-i califice trădători, să-i întrebe tendențios ce au mâncat în ultimii zece ani. Este o atitudine care nu ne face cinste.

În disperarea care ne-a stăpânit în ultimii patruzeci de ani, poate că nu a fost român căruia să nu-i fie trecut prin minte, măcar o dată, să scape de mizerie luând calea exilului. Mulți dintre românii aflați astăzi departe de țară au plecat după persecuții politice și chiar după ani grei de închisoare. Ar fi rușinos din partea noastră să-i hulim și noi cu vorbele activiștilor comuniști de odinioară.

Exilul românesc înseamnă sute de profesori eminenți care predau la cele mai mari universități din lume, mii de specialiști prețuiți la cele mai puternice firme occidentale, zeci de mii de muncitori calificați în tehnologiile cele mai avansate.
Să fim mândri de ei și să transformam răul în bine, făcând din trista și dureroasa diaspora românească o forță înnoitoare pentru România. Timișoara îi așteaptă cu dragoste pe toți exilații români. Sunt compatrioții noștri și, azi mai mult ca niciodată, avem nevoie de competenta lor, de europenismul gândirii lor și chiar de sprijinul lor material. De asemenea, cultura româna va fi întreagă numai după ce se reintegrează în ea cultura din exil.

 

13. Nu suntem de acord cu stabilirea zilei de 22 decembrie ca zi națională a României. În felul acesta se eternizează persoana dictatorului, de fiecare dată sărbătorindu-se un număr de ani de la căderea lui. În majoritatea țărilor care și-au legat ziua națională de o revoluție, ziua aleasă este cea a declanșării revoluționare, fiind astfel glorificat curajul poporului român de a se ridica la luptă.

Un singur exemplu: ziua națională a Franței este 14 iulie, ziua când, în 1789, a început Marea Revoluție franceză prin dărâmarea Bastiliei. În consecință, cerem instituirea zilei de 16 decembrie ca zi națională a României. Astfel, copiii, nepoții și strănepoții noștri vor celebra curajul poporului de a înfrunta opresiunea, și nu căderea unui tiran nemernic. Cu excepția ziarului România Liberă, presa, radioul și televiziunea din București.

Evenimentele comentate ca revoluționare sunt numai cele din 21-22 decembrie. Ne închinăm cu pietate în fața eroilor bucureșteni, ca și în fața eroilor din Lugoj, Sibiu, Brașov, Târgu Mureș, Cluj, Arad, Reșița și din toate celelalte orașe care au avut nevoie de martiri pentru a cuceri libertatea.

Ne doare și ne revolta însa politica centrală de minimalizare a Revoluției noastre, evident și prin efortul de diminuare a numărului morților. Noi am fost pe străzile Timișoarei în zilele Revoluției și știm că numărul lor este mai mare decât cel anunțat oficial. Îi asigurăm însă pe acei care astăzi tăinuiesc adevărul că nu vom înceta lupta până când nu vor fi aduși în fata instanței, în calitate de complici la genocid. Aceasta Proclamație s-a născut din necesitatea de aduce la cunoștința națiunii române ade­văratele idealuri ale Revoluției de la Timișoara.

A fost o revoluție făcută de popor și numai de el, fără amestecul activiștilor și securiștilor. A fost o revoluție autentică și nu o lovitură de stat. A fost categoric anticomunistă și nu doar anticeaușistă.

La Timisoara nu s-a murit pentru ca activiști comuniști din rândurile doi și trei să treacă în frunte și unul din participanții la genocid să fie numit de către aceștia ministru de interne.

Nu s-a murit pentru ca dezbinarea socială și națională, cultul personalității, cenzura mass-mediei, dezinformarea, amenințările telefonice și scrise și toate celelalte metode comuniste de constrângere să fie practicate în văzul lumii, în timp ce nouă ni se cere pasivitate în numele stabilității sociale.

Aceasta Proclamație se adresează în primul rând celor care au primit revoluția cadou și se miră de ce suntem nemulțumiți, de vreme ce dictatura a căzut, s-au abrogat o serie de legi proaste și a mai apărut și câte ceva în prăvălii. Acum știu de ce suntem nemulțumiți: nu acesta a fost idealul Revoluției de la Timisoara.

Noi, autorii acestei Proclamații, participanți la evenimentele dintre16 și 22 decembrie 1989, nu consideram Revoluția încheiată. O vom continua pașnic, dar ferm. După ce am înfruntat și am învins, fără ajutorul nimănui, unul dintre cele mai puternice sisteme represive din lume, nimeni și nimic nu ne mai poate intimida.

Timișoara 11 martie 1990

 

foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

 

După lansarea Proclamaţiei, au început să se strângă semnături pentru susţinerea ei. Dar în acelaşi timp apar şi primele reacţii ostile, în special cu privire la controversatul punct 8. Au loc primele negocieri cu conducerea PCUN cu privire la Proclamaţie. -
Consilierul prezidenţial Virgil Magureanu s – a întâlnit la 15 martie la Timişoara cu liderii societăţii „Timişoara” pentru a aranja o vizită a lui Ion Iliescu în oraşul de pe Bega, însă trebuie să renunţe din cauza tensiunii din oraş.

La 19 martie o delegaţie a societăţii „Timişoara” formată din George Şerban, Vasile Popovici, Daniel Vighi si Dorel Mihit se întâlnesc la Bucureşti cu Ion Iliescu pentru a discuta pe tema Proclamaţiei.

Tot atunci delegaţia obţine de la preşedintele TVR, Razvan Teodorescu, dreptul de a citi proclamaţia integral la Televiziunea Română, la oră de vârf, dar cu condiţia să nu facă nici un comentariu pe marginea textului. Înregistrarea textului citit de George Şerban va fi difuzată a doua zi la emisiunea Actualităţi.

În urma difuzării textului, au loc mai multe mitinguri de solidaritate şi de adeziune la Proclamaţie la Cluj, Lugoj, Bucuresti şi din nou la Timişoara, unde la 11 aprilie se ţine şi un miting de protest împotriva refuzului CPUN de a adopta punctul 8.

Acelaşi lucru îl fac şi bucureştenii la 22 aprilie, într-un miting de protest în faţa Televiziunii care se transformă într-un marş către Piata Universitatii . Din acest moment începe manifestaţia maraton a Pieţei Universităţii. Au loc primele ciocniri cu trupele USLA care au ordin să disperseze manifestanţii.

În ţară sprijinul pentru Proclamaţie devine tot mai mare. Acum au loc mitinguri de susţinere la Sibiu, Arad, Lugoj, Oradea, Cluj, Piatra Neamt.

La Paris se organizează o manifestare similară în faţa Ambasadei Române. Se organizează marşuri de popularizare prin ţară, se declară „zone libere de comunism” după modelul Timişoarei.

La 20 mai au loc primele alegeri din România post-comunistă, rezultat cu preluarea puterii de către FSN şi a preşedinţiei de către Ion Iliescu, ales cu 85% din voturi.

Noua putere nu reprezenta altceva decât eşaloanele 2 şi 3 ale nomenclaturii de partid şi securităţii, aflate, de data aceeta, sub oblăduirea Moscovei.

Proclamatia în întregul său (care gravitează în jurul celebrului Punct 8), este un strigăt disperat de revoltă împotriva noii puteri şi a tentativelor acesteia de a perpetua un sistem criminal.

Poate că multe paragrafe din Proclamaţie par astăzi naive. Altele, deplasate sau redundante. Dar în întregul său (care gravitează în jurul celebrului Punct 8), ea exprima opozitia ferma împotriva noii puteri şi a tentativelor acesteia de a perpetua un sistem criminal. “Proclamaţia de la Timişoara” este, mai presus de orice, un puternic manifest anticomunist. Legitimat tragic de sângele vărsat în Timişoara şi apoi în toată ţara în decembrie 1989.

În acele zile in care România a ajuns din nou scenă de luptă geostrategică,cand Moscova se zbatea să-şi recucerească vechea sferă de influenţă, Legea lustraţiei este respinsă (a câta oară?) în Parlament, sub bagheta unui fost colaborator al Securităţii;.

Tot in acele zile, stângismul maoist a revenit “la modă” în Occident, mai agresiv şi mai periculos decât în anii ’60.
Bizar, dar Comisia de la Veneţia considera că interzicerea simbolurilor comuniste este o încălcare a Drepturilor Omului, transformând astfel Proclamația într-un document subversiv…

articol preluat de pe: cersipamantromanesc.wordpress.com

Cutremurul din 4 martie 1977 (România)

Cutremurul din 4 martie 1977 (România)

foto preluat de pe www.historia.ro
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Cutremurul din 1977 (Cutremurul din ’77) a fost un puternic cutremur care s-a produs la ora 21:22:22, în data de 4 martie 1977, cu efecte devastatoare asupra României. A avut o magnitudine de 7,2 grade pe scara Richter și o durată de circa 56 de secunde (55 conform altor surse), 1.570 (1.578 conform altor surse) de victime, din care 1.391 (1.424 conform altor surse) numai în București. La nivelul întregii țări au fost circa 11.300 de răniți și aproximativ 35.000 de locuințe s-au prăbușit. Majoritatea pagubelor materiale s-au concentrat în București unde peste 33 de clădiri și blocuri mari s-au prăbușit.

Cutremurul a afectat de asemenea și Bulgaria. În orașul Sviștov, trei blocuri de locuințe au fost distruse și peste 100 de oameni au murit.

Epicentrul cutremurului a fost localizat în zona Vrancea, cea mai activă zonă seismică din țară, la o adâncime de circa 100 km. Unda de șoc s-a simțit aproape în toți Balcanii.

Cutremurul din Vrancea din 1977 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Cutremurul din Vrancea din 1977 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Replici

Deși cutremurul a fost foarte puternic (unda de șoc simțindu-se aproape în toți Balcanii), replicile sale au avut o magnitudine mică pe scara Richter. Astfel, cea mai puternică replică s-a produs pe data de 5 martie la ora 02:00, la adâncimea de 109 km. Această replică a avut magnitudinea 4,9 grade pe scara Richter, fiind urmată de alte replici cu magnitudini între 4,3 respectiv 4,5 grade pe scara Richter.

 

Efecte

Cutremurul s-a simțit în aproape toată Europa de Sud-Est, iar în nord, s-a simțit până în Moscova și Sankt Petersburg. În nord-estul Munteniei, sudul Moldovei, cutremurul a produs efecte puternice asupra solului, incluzând crăpături și fenomene de lichefiere a solului. Pe Valea Prahovei, au avut loc alunecări de teren.

 

Reacția oficială

În seara zilei de 4 martie, președintele Nicolae Ceaușescu, împreună cu consoarta sa, participau la banchetul oficial oferit de președintele Nigeriei în cinstea oaspeților. După toastul șefului statului nigerian, un secretar român a intrat în sală și l-a informat pe Ceaușescu de situația din țară. Răspunzând calm la cuvântarea gazdei, președintele român s-a așezat și l-a anunțat în particular de dezastrul survenit în România. Banchetului i s-a pus capăt câteva minute mai târziu.

La început, știrile ajunse pe căi ocolite erau confuze, vorbind despre un cutremur de gradul 10, deci despre distrugerea totală a Bucureștiului. Pana de curent de la București făcea imposibilă orice comunicație. În plus, autoritățile locale erau confuze, neluând pe moment nici o măsură concretă. După restabilirea legăturii cu țara, Ceaușescu a cerut un raport sumar al situației din țară și a dat primele ordine de acțiune, o dată cu un apel către populație. S-a instituit, prin decret prezidențial, starea de necesitate pe întreg teritoriul României.

În timpul nopții, o aeronavă a adus delegația română înapoi în țară. Pe parcursul zilelor ce au urmat, Nicolae Ceaușescu, uneori însoțit de Elena, a făcut vizite în București pentru a evalua pagubele și a calma populația. A dat ordine ferme de a se continua salvarea victimelor chiar și peste termenul considerat limită de supraviețuire.

Cu ajutoare de la Crucea Roșie (mai ales câini dresați special pentru astfel de cazuri), cascadorii și pompierii români au făcut eforturi pentru a salva cât mai multe vieți.

 

Reacțiile cetățenilor loviți de cutremur

Mulți cetățeni au intrat în panică, majoritatea ieșind în stradă. Iată mărturia soldatului Mircea Nemigean din București:

Eram santinelă pe acoperișul unui important obiectiv militar; adică, deasupra etajului șapte. Noaptea era destul de luminoasă și de văzut, puteam vedea până departe. Numai că odată parcă n-am mai simțit acoperișul sub picioare. M-am apucat însă bine de ceva și cu ochii numai primprejur, să văd ce se întâmplă. Dar nu-mi puteam crede ochilor. Cât vedeam cu ochii, toate blocurile se clătinau. Și toate clădirile se înclinau de-o parte și de cealaltă ca și copacii pe furtună. Prima undă a fost pe verticală. Câteva fracțiuni de secundă a părut să înceteze, dar apoi a reînceput pe orizontală. Cerul a crăpat brusc, de parcă stătea să se frângă în două. Am auzit detunături îndepărtate, apoi un zgomot înfundat, care parcă venea de peste tot; se auzea tot mai tare. Apoi a venit un vânt puternic, de era să mă azvârle jos. S-a dus, dar apoi s-a și întors înapoi, de data asta cu miros greu de ars. Și p-ormă s-au stins toate luminile… pe cer era un uriaș arc de foc, ca și cum s-a produs un scurtcircuit în tot orașul… Și atunci am zis: «Gata, cred că-i gata orașul!».”

Deși reacția autorităților a fost slabă în primele ore, foarte mulți oameni au ajutat din proprie inițiativă la îndepărtarea dărâmăturilor și la salvarea victimelor. Ulterior apelului prezidențial s-a trecut la sporirea producției de alimente primare, pentru a asigura necesarul populației, la restabilirea rețelelor utilitare (apă, gaz, telefoane, curent). Mulți au lucrat ore în șir fără să se odihnească, acoperind mai multe schimburi. Au fost trimise ajutoare din toată țara către zonele afectate.

 

Monumente de arhitectură dispărute după cutremur

Cutremurul a afectat și monumente de arhitectură. Regimul a folosit pretextul cutremurului pentru a demola o serie de clădiri care, dintr-un motiv sau altul, erau „incomode” pentru el. Astfel, Biserica Enei aflată în stânga blocului „Dunărea”, în dreptul Institutului de Arhitectură Ion Mincu și vis-à-vis de hotelul Intercontinental și Teatrul National, a fost pur și simplu demolată pentru că prezența ei „deranja”. În cadrul lucrărilor de demolare ale blocului „Dunărea”, turla bisericii a fost lovită cu utilajul de demolare. Din acest moment a început o cursă în care, pe de o parte oamenii de cultură (arhitecți, artiști plastici, etc.) încercau să oprească lucrările de demolare, iar pe de altă parte armata (direct implicată în acțiunea de înlăturare a urmelor cutremurului) se străduia să facă să dispară cât mai repede acest monument și lăcaș de cult. Din nefericire, monumentul nu a fost salvat, odată cu el dispărînd și picturile murale făcute de către Gheorghe Tattarescu, ca și cele anterioare acestuia, fresce de o mare valoare artistică.

Biserica Enei - 1977, fotografie făcută din Institutul de Arhitectură „Ion Mincu” - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Biserica Enei – 1977, fotografie făcută din Institutul de Arhitectură „Ion Mincu” – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

De asemenea, fostul sediu al Uniunii Artiștilor Plastici (Casa arhitect Grigore Cerchez) aflat pe strada Sevastopol a căzut victimă aceleiași acțiuni.

Odată pornită, acțiunea de înlăturare a cât mai multor monumente de arhitectură și lăcașe de cult s-a extins și asupra colecțiilor și colecționarilor de artă. Sub pretextul „punerii la adăpost” a operelor de artă, colecțiile particulare și casele memoriale au fost deposedate de lucrările de artă aflate în patrimoniul lor, apărând ideea care s-a finalizat mai târziu a Muzeului Colecțiilor. Este cazul casei memoriale Muzeul Gheorghe Tattarescu din care au fost luate lucrările de artă și depozitate „în siguranță”. După multe presiuni făcute de Georgeta Wertheimer, nepoata pictorului, lucrările s-au reîntors în casa memorială.

 

Victime

Printre victimele cutremurului s-au numărat și câteva personalități marcante:

- A. E. Baconski
- Doina Badea
- Alexandru Bocăneț
- Savin Bratu
- Toma Caragiu
- Daniela Caurea
- Florin Ciorăscu
- Tudor Dumitrescu
- Mihai Gafița
- Despina Ghinokastra Istrati
- Alexandru Ivasiuc
- Filofteia Lăcătușu
- Mihaela Mărăcineanu
- Corina Nicolescu
- Mihail Petroveanu
- Eliza Petrăchescu
- Liviu Popa
- Corneliu M. Popescu
- Veronica Porumbacu
- Ioan Siadbei
- Tudor Stavru
- Nicolae Vatamanu
- Viorica Vizante
- Ion State

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

Intervenția militară a Republicii Moldova în Transnistria (2 martie 1992)

Războiul din Transnistria (1990-1992) – Voluntari moldoveni în tranșee, Războiul Transnistrian 1990-1992, preluat de pe basarabian.blogspot.com

foto si articol preluate de www.istoria.md

 

La 2 martie 1992, după ce Republica Moldova a primit statul de membru al ONU, Președintele Mircea Snegur a autorizat o intervenție militară împotriva elementeleor criminale de pe malul stîng al Nistrului. Ulterior ziua de 2 martie este consemnată drept Ziua memoriei – zi de comemorare a celor căzuţi în cadrul Războiului de pe Nistru (1990-1992) pentru apărarea independenţei şi a integrităţii teritoriale a Republicii Moldova.

Războiul din Transnistria (1990-1992) Eroi moldoveni anonimi - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Războiul din Transnistria (1990-1992) Eroi moldoveni anonimi – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Răboiul de la Nistru, provocat și susținut pe toate căile de Rusia nu a început nicidecum pe 2 martie 1992! În acea zi Dubăsariul nimerise între două focuri deja pentru a patra oară. Războiul Transnistrian începe în realitate la 1-2 noiembrie 1990 cu ciocniri pe podul de la Dubăsari, cînd au murit primii polițiști și cetățeni din Dubăsari. În acea zi, forțele nostalgice după imperiul sovietic au început conflictul armat, care a degenerat într-un război nedeclarat al Rusiei împotriva tînărului stat Republica Moldova.

Războiul din Transnistria (1990-1992) - Trupe ale Republicii Moldovenești Nistrene autoproclamate, preluat de pe basarabian.blogspot.com

Războiul din Transnistria (1990-1992) – Trupe ale Republicii Moldovenești Nistrene autoproclamate, preluat de pe basarabian.blogspot.com

După referendumul din 12 august 1990 privind crearea așa-numitei Republici Moldovenești Nistrene (R.M.N.), a fost planificată o operație de eliminare din Dubăsari a autorităților legale. La 1 noiembrie, pe drumuri au fost instalate puncte de control, s-a blocat podul de peste Nistru, iar la 2 noiembrie au fost scoase cu forța mulțimii dirijată de separatiști, organele locale ale puterii (instanța de judecată, procuratura, executivul) din sediile administrative. Pentru restabilirea ordinii în oraș, au fost trimise subunități ale Ministerului Afacerilor Interne ale Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești, deja suverane. Pe drumul de acces spre Dubăsari au avut loc ciocniri cu populaţia civilă, în timpul cărora s-au înregistrat victime, iar în noiembrie 1991, pe acelaşi pod de la Dubăsari, au mai decedat încă trei poliţişti (Iabloctcin Genadii cu doi camarazi ai săi) din trupele cu destinaţie specială. În esenţă, anume cu aceste evenimente a început confruntarea armată între poliţia moldovenească şi formaţiunile separatiste înarmate.

Războiul din Transnistria (1990-1992) Eroi moldoveni anonimi - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Războiul din Transnistria (1990-1992) Eroi moldoveni anonimi – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Puciul eşuat din august 1991 de la Moscova a fost un prilej ratat de lichidare a separatismului. „Profitînd de moment, organele noastre de securitate, se poate spune într-o singură noapte, au pus mîna pe majoritatea ideologilor separatismului din stînga Nistrului”, printre arestaţi aflîndu-se „preşedintele” separatist Igor Smirnov (1). Populaţia moldovenească din oraşul Dubăsari a ieşit în stradă pentru a-şi manifesta susţinerea faţă de autorităţile legitime (pînă atunci doar separatiştii organizau mitinguri în oraş).

Moscova a trimis un mediator care a convins autorităţile chişinăuene să elibereze liderii separatişti.

Războiul din Transnistria (1990-1992) - Mercenari ai regimului separatist de la Tiraspol, preluat de pe basarabian.blogspot.com.png

Războiul din Transnistria (1990-1992) – Mercenari ai regimului separatist de la Tiraspol, preluat de pe basarabian.blogspot.com.png

În Dubăsari exista o dualitate a puterii – consiliul orăşenesc susţinea separatismul, iar consiliul raional susţinea autorităţile de la Chişinău. Separatiştii îşi organizaseră formaţiuni paramilitare de gardişti, cazaci (veniţi din Rusia) şi miliţie, iar autorităţile legitime erau reprezentate de poliţie. În ianuarie 1992, consiliul orăşenesc adoptă o hotărîre prin care devin proprietatea oraşului toate „încăperile executivului raional, bunurile materiale, tehnica, a considera imposibilă existenţa pe mai departe a fostelor structuri raionale pe teritoriul oraşului şi a părţii de pe malul stîng a raionului Dubăsari” (1). O delegaţie de locuitori din Dubăsari pleacă la Moscova pentru a protesta acolo faţă de samavolniciile regimului separatist, susţinut de Kremlin. Boris Elţîn refuză să le acorde audienţă, dar se organizează conferinţe de presă în care sînt prezentate fărădelegile separatiştilor.

În 2 martie 1992 poliţiştii din Dubăsari, lipsiţi de sprijinul Chişinăului şi cu armament insuficient în dotare (doar cîteva pistoale), acceptă să predea sediul în schimbul promisiunii că vor fi lăsaţi să plece, totuși vor fi arestați și duși la Tiraspol. Chișinăul nu a reacționat.

Războiul din Transnistria (1990-1992) - Voluntari moldoveni în tranșee, Războiul Transnistrian 1990-1992, preluat de pe basarabian.blogspot.com

Războiul din Transnistria (1990-1992) – Voluntari moldoveni în tranșee, Războiul Transnistrian 1990-1992, preluat de pe basarabian.blogspot.com

Dacă conducerea de la Chişinău era pasivă, nu la fel au rămas sătenii din zonă. Localnicii din Cocieri s-au adunat în faţa primăriei, apoi au trimis un grup de voluntari peste Nistrul îngheţat, la Holercani, pentru a cere arme. Cu sprijinul unui ostaş moldovean care-şi satisfăcea stagiul militar în acea unitate, care a aranjat ca în momentul atacării unităţii toţi ostaşii să fie pe platou, un grup de vreo 30 de voluntari înarmaţi cu un singur pistol şi o grenadă au pătruns în unitate şi au izbutit să sustragă armament. După ce s-au dezmeticit, ofiţerii au opus rezistenţă, dar soldaţii au acceptat propunerea voluntarilor de a părăsi unitatea.

La a 3-a delegaţie trimisă peste Nistru, A. Gămurari (comandantul trupelor cu destinaţie specială,) a hotărît să-şi implice oamenii din subordine în lupte şi a trecut cu aceştia peste gheaţa Nistrului. În acea zi la Cocieri au fost ucişi trei moldoveni, dar rezultatul a fost că unitatea militară a încetat să existe, ofiţerii şi familiile lor fiind evacuate din sat. Azi Cocieri este unul din cele cîteva sate din Transnistria unde guvernul de la Chişinău şi-a păstrat controlul.

Războiul din Transnistria (1990-1992) - Casă distrusă în cadrul Războiului Transnistrian, preluat basarabia.discutfree.com

Războiul din Transnistria (1990-1992) – Casă distrusă în cadrul Războiului Transnistrian, preluat basarabia.discutfree.com

După ce preşedintele Moldovei Mircea Snegur, a anunţat că introduce în stînga Nistrului starea excepţională pentru restabilirea ordinii constituţionale, „oamenii, obosiţi de atîta aşteptare, au început să se adune entuziasmaţi în incinta şcolii profesionale de cusătorese situată între Corjova şi Cocieri. Veneau mai ales locuitori din stînga Nistrului, formînd plutoane, companii, de fapt se intenţiona crearea unui batalion” (1). Conducerea Republicii Moldova nu avea însă un plan clar ce să facă cu aceşti voluntari. Se primeau ordine de tipul „întărim poziţiile, băieţi. Pleacă cinci oameni la o armă” (1).

Războiul din Transnistria (1990-1992) Eroi moldoveni anonimi - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Războiul din Transnistria (1990-1992) Eroi moldoveni anonimi – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Cînd satul Coşniţa a fost ocupat de cazaci, oamenii au trecut Nistrul cu luntrea pentru a cere ajutor. Ministrul de interne Constantin Antoci i-a întrebat: „Noi venim în ajutor, dar dacă oamenii nu ne vor?” (1). Înjurîndu-l pe ministru au izbutit să-l convingă să le dea două lăzi cu arme. Azi, Coşniţa şi satele apropiate constituie cea de-a doua zonă din Transnistria în care Chişinăul şi-a păstrat controlul.

Beneficiind de o inexplicabilă pasivitate a autorităților oficiale a Republicii Moldova, separatiștii își constituie o impresionantă forța armată, constituită din: garda republicană, de 8 000 luptători, subordonată “direcției de apărare” a Transnistriei; miliția, inclusiv batalionul Dnestr, de 5 000 luptători, se subordona “directiei de interne” a R.M.N.; detașamentele teritoriale de salvare – 4 000 oameni, aflați la dispoziția executivelor locale; regimentele muncitorești, echivalentul modern al “sovietelor de muncitori înarmați”, subordonați Colectivelor Unificate de Muncă (OSTK); cazacii, în numar de 3 000 – 4 000, cu statut de “voluntari”, erau mercenari cu solde mai mari decît ale gardiștilor și subordonați direct conducerii “republicii nistrene”. Toate aceste formațiuni erau înzestrate cu armament, mijloace de transport, mașini de luptă – cumpărate, capturate sau furate de la Armata a 14-a rusa sau de la unitățile OMON din Transnistria. De partea separatiștilor s-a situat fățis Armata a 14-a rusă, cu un efectiv de 6 500 persoane, și constituită din: o divizie motorizată, 2 regimente de artilerie, un regiment de tancuri, un regiment antitanc, 2 regimente de pontonieri, un regiment de rachete, o escadrilă de elicoptere.

Războiul din Transnistria (1990-1992) - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Războiul din Transnistria (1990-1992) – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

În comparație, tînăra Republică Moldova care încă nu avea armată proprie, beneficiind doar de un efectiv de cîteva mii de polițiști, care au suplinit, în timpul conflictului, fortele armate. Este de remarcat și participarea voluntarilor moldoveni în conflict.

În cadrul Războiului Transnistrian au murit circa 700 (militari și civili) de partea autorităților oficiale a Republicii Moldova și circa 1300 (transnistrieni, soldați ruși și cazaci) de partea separatiștilor, iar Republica Moldovenească Nistreană pînă astăzi nu este controlată de autoritățile oficiale de la Chișinău.

Trebuie menționat că începînd cu mijlocul anilor ’90, cei care au apărat integritatea Republicii Moldova s-au pomenit izolaţi, ponegriti și dați uitării.

(1) Vlad Grecu, „O viziune din focarul conflictului de la Dubăsari”, Editura Prut Internaţional, Chişinău, 2005

 

articol preluat de pe www.istoria.md

Revoluția din Februarie (23 februarie/8 martie – 3 marte/16 martie 1917) parte din Revoluția Rusă din 1917 (23 februarie/8 martie 1917 – 26 octombrie/8 noiembrie 1917)

Putilov Factory workers protesting in the streets, 8 March [O.S. 23 February]

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org

 

Revoluția din Februarie din 1917 din Rusia a fost primul stadiu al Revoluției ruse din 1917. Rezultatul imediat al acestei revoluții a fost abdicarea țarului Nicolae al II-lea la 2 martie 1917.

Țarul Nicolae al II-lea al Rusiei sau Nikolai Alexandrovici Romanov (n. 6/18 mai 1868, Țarskoe Selo, Imperiul Rus – d. 17 iulie 1918, Ekaterinburg, Gubernia Perm, Rusia bolșevică) a fost ultimul împărat al Rusiei. A domnit din 1894 până la abdicarea sa din 15 martie 1917 la sfârșitul revoluției din februarie. A fost asasinat împreună cu întreaga sa familie de către bolșevici la ordinul lui Lenin. Canonizat drept sfânt în Biserica Ortodoxă Rusă - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Țarul Nicolae al II-lea al Rusiei sau Nikolai Alexandrovici Romanov (n. 6/18 mai 1868, Țarskoe Selo, Imperiul Rus – d. 17 iulie 1918, Ekaterinburg, Gubernia Perm, Rusia bolșevică) a fost ultimul împărat al Rusiei. A domnit din 1894 până la abdicarea sa din 15 martie 1917 la sfârșitul revoluției din februarie. A fost asasinat împreună cu întreaga sa familie de către bolșevici la ordinul lui Lenin. Canonizat drept sfânt în Biserica Ortodoxă Rusă - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Revoluția a apărut în mare parte ca rezultat al insatisfacției provocate de modul în care țarul conducea țara și, în mod particular, de tot mai adânca implicare în luptele primului război mondial. A fost un transfer al puterii în mare parte lipsit de vărsare de sânge. Regimul instituit a fost o alianță dintre liberali și socialiști care a vrut să inițieze reforme politice, să aducă la putere un executiv (guvern) și o Adunare Constituțională alese în mod democratic.

Revoluția din Februarie (23 februarie 1917) în Sankt Petersburg - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Revoluția din Februarie (23 februarie 1917) în Sankt Petersburg - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

În prima jumătate a lunii februarie, proasta aprovizionare a provocat revolte în capitala Petrograd. Pe 18 februarie (stil vechi) în marea intreprindere din Petrograd, Uzinele Putilov, s-a anunțat o grevă; s-a deschis focul asupra greviștilor și unele magazine s-au închis, ceea ce a provocat neliniște și în alte fabrici. Pe 23 februarie (stil vechi.) (8 martie, stil nou), o serie de întâlniri și demonstrații care au fost ținute cu ocazia Zilei Internaționale a Femeii, s-au transformat treptat în demonstrații cu caracter economic și politic. Ele au continuat în zilele care au urmat. La un moment dat, un batalion de soldați a fost trimis să reprime revolta, dar mulți au dezertat sau și-au împușcat ofițerii și s-au alăturat revoltei. Asta a dus la abdicarea de pe tron a țarului Nicolae al II-lea pe 2 martie. Fratele lui, Marele Duce Mihail, a refuzat a doua zi să preia tronul.

Revoluția din Februarie (23 februarie/8 martie – 3 marte/16 martie 1917) parte din Revoluția Rusă din 1917 (23 februarie/8 martie 1917 - 26 octombrie/8 noiembrie 1917) - Demonstraţie cu pariciparea armatei la Petrograd, 1917, foto preluat de pe socialist.memo.ru

Revoluția din Februarie (23 februarie/8 martie – 3 marte/16 martie 1917) parte din Revoluția Rusă din 1917 (23 februarie/8 martie 1917 – 26 octombrie/8 noiembrie 1917) – Demonstraţie cu pariciparea armatei la Petrograd, 1917, foto preluat de pe socialist.memo.ru

Guvernul Provizoriu Rus care l-a înlocuit pe țar a fost inițial condus de un aristocrat liberal, Prințul Gheorghi Evghenievici Lvov. După căderea guvernului său, el a fost succedat de un socialist, Alexandr Kerenski. Menținând Rusia implicată în primul război mondial, Kerenski nu a fost capabil să se descurce cu problemele cărora trebuia să le facă față Rusia. Guvernul provizoriu a condus Rusia, dar puterea lui a fost mult limitată de autoritatea crescândă a Sovietului din Petrograd. Presiunile dinspre dreapta, (precum cele din spatele Afacerii Kornilov) și dinspre stânga, (în mare parte generate de bolșevici), au pus guvernul sub o presiune crescândă.

Revoluția Rusă din 1917 (23 februarie/8 martie 1917 —26 octombrie/8 noiembrie 1917) - Parte a Primului Război Mondial - (Sovietul de la Petrograd din 1917) foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Sovietul de la Petrograd din 1917 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Guvernul Kerenski, pentru a pune schimbările democratice pe o bază legală, a planificat pentru luna noiembrie 1917 alegeri generale prin care urmau să fie aleși membrii Adunării Constituante. Aceasta urma să întocmească noua constituție a tinerei republici ruse.

Tânara democrație rusă a fost însă înlocuită prin forță de către bolșevici prin așa zisa Revoluție din Octombrie care nu a fost altceva decât un puci militar. Alegerile constituantei au avut totuși loc în noiembrie. Au fost primele alegeri libere din istoria Rusiei. Acestea au fost câștigate de socialiștii revoluționari obținând 380 de locuri. Bolșevicii au obținut numai 168, pierzând clar alegerile. La alegeri au luat parte 14.700.000 de alegători. Bolșevicii nu au vrut să respecte rezultatul alegerilor și pe 5/18 ianuarie 1918 sub conducerea lui Lenin au dizolvat cu forța Adunarea Constituțională. Acest lucru a condus ulterior la lungul război civil dintre bolșevici și adversarii lor socialiști, menșevici și țariști (rușii albi).

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi mai mult despre Revoluția din Februarie si pe en.wikipedia.org

Primul sindicat muncitoresc din România – sindicatul lucrătorilor tâmplari (22 februarie 1905)

Demonstrație la funerariile lui Ion C. Frimu

foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Prima asociație profesională organizată în România a fost Asociația lucrătorilor tipografi din București, înființată în București la 1/13 octombrie 1858 sub numele de „Casa de prevedere și economii a lucrătorilor tipografi”. Și-a încetat activitatea în 1871.

În anul 1872 a fost înființată Asociația Generală a tuturor lucrătorilor din România.

După anul 1900 au apărut uniuni de sindicate, create pe ramuri din aceleași profesii sau meserii înrudite.

La 22 februarie 1905 s-a înființat primul sindicat muncitoresc din România – sindicatul lucrătorilor tâmplari, în frunte cu I.C.Frimu şi Voicu Andreescu-Râureanu, urmat la 13 şi 20 martie de înfiinţarea sindicatului strungarilor şi respectiv al lucrătorilor din fabricile de încălţăminte.  Un an mai târziu, numărul sindicatelor pe ramură, cu ziare proprii, a crescut.

Ion Costache Frimu (n. 4/16 octombrie 1871, comuna Bârzești, județul Vaslui; d. 19 februarie 1919, Închisoarea Văcărești) a fost un militant socialist și fruntaș al Partidului Social-Democrat, care a murit în urma bătăilor suferite în închisoare, ca urmare a participării sale la manifestațiile muncitorilor tipografi din decembrie 1918 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ion Costache Frimu (n. 4/16 octombrie 1871, comuna Bârzești, județul Vaslui; d. 19 februarie 1919, Închisoarea Văcărești) a fost un militant socialist și fruntaș al Partidului Social-Democrat, care a murit în urma bătăilor suferite în închisoare, ca urmare a participării sale la manifestațiile muncitorilor tipografi din decembrie 1918, cititi mai mult pe unitischimbam.ro - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

În 1906, au avut loc 340 de greve într-un singur an, printre care şi cea a celor 7.000 de mineri din Valea Jiului. Tot 1906 s-a constituit Comisia Generală a Sindicatelor din România, atunci fiind adoptat și statutul general al mișcării sindicale. În același an s-au pus bazele caselor de ajutor reciproc ale sindicatelor.

În 1907, anul marii răscoale, existau 55 de sindicate cu 8.470 de membri. Iritat peste măsură de proteste, guvernul a emis, la 20 decembrie 1909, „Legea Orleanu“, care prevedea: „Art.1 Interzicerea dreptului de sindicalizare pentru toţi salariaţii statului; Art.2 Interzicerea dreptului la grevă pentru aceeaşi categorie, precum şi pedepsirea instigatorilor“. De asemenea, legea respingea contractul colectiv de muncă. În urma acestor fapte, muncitorii au protestat prin grevă generală.

Între anii 1919 și 1921 dezvoltarea uniunilor sindicale s-a accentuat, iar după 1924 s-a trecut la reorganizarea sindicatelor ca entități juridice, pornind de la Legea nr. 21/1924

 

sursaă: ro.wikipedia.orgdescopera.ro

 

Răscoala Țărănească din 1907

Ciocnire înte cavaleria regală și țăranii în Comănești

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Răscoala țărănească din 1907 a început în data de 21 februarie (8 februarie s.v.) 1907 în Flămânzi, Botoșani și s-a răspândit, în perioada următoare, în toată țara. Răscoala a fost înfrântă de guvern, reprimarea ei de către armată soldându-se cu uciderea unei părți din populația rurală a țării. Principala cauză a fost nemulțumirea țăranilor legată de inechitatea deținerii pământurilor, aflat în mâinile a doar câtorva mari proprietari.

 

Cauze

În perioada medievală, în teritoriile românești (ale României până în 1918: Țara Românească și Moldova) țăranii posedau pământul în comun și acesta nu putea fi înstrăinat, iobăgia era absentă și taxele percepute de domnitori de la țărani erau destul de mici, majoritatea fondurilor provenind din taxele vamale de tranzit sau import-export. Invazia și cucerirea principatelor de către turcii otomani va duce la schimbarea radicală, în sensul rău, a situației pre-existente: în căutare de fonduri pentru plata tributului, clasa boierească va introduce birul și iobăgia (servitutea, statutul de șerb). La mijlocul secolului al XVIII-lea, pentru o scurtă perioadă, iobăgia a fost abolită, însă instituția corvoadei a rămas; iobăgia va fi reintrodusă o dată cu transformarea agriculturii dintr-o formă agro-pastorală într-o agricultură cerealieră, destinată exporturilor, la începutul secolului al XIX-lea. O dată cu deschiderea comerțului în Marea Neagră de către vasele de război britanice, franceze și rusești, în 1828 (după bătălia navală de la Navarino), și perspectiva atrăgătoare a exporturilor, boierii români devin proprietarii pământurilor din simpli colectori de taxe.

"La impartitul porumbului" (Ștefan Luchian) care reprezintă un grup de țărani, îndreptându-se spre conac pentru a primi rațiile de porumb - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

“La impartitul porumbului” (Ștefan Luchian) care reprezintă un grup de țărani, îndreptându-se spre conac pentru a primi rațiile de porumb – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Iobăgia este din nou abolită o dată cu reforma agrară din 1864, care transformă definitiv pământul în proprietate privată, satele devălmașe (proprietatea comună a pământului) fiind desființate. Cu această ocazie boierii au primit pământul cel mai fertil, țăranii posedând prea puțin pentru a putea supraviețui de pe lotul lor de pământ, obligați fiind astfel să muncească pe pământul boierilor pentru o cotă-parte din recoltă. Acest sistem agrar permitea boierilor să exporte cereale, sistemul astfel constituit fiind numit neo-iobăgie (Mytrani, 1951:27): țăranii erau obligați să muncească întâi pământul boierilor, și doar după aceea pe propria fâșie de pământ. Asta făcea ca în perioada recoltei, țăranii erau obligați să muncească întâi pentru profitul boierilor, și doar după aceea și dacă mai rămânea timp, înainte de îngheț sau ploi devastatoare, să culeagă și recolta de pe propriul lor pământ. Țăranii își asumau astfel cele mai mari riscuri în agricultură, aceștia folosind propriile lor unelte pentru muncă, adesea fiind obligați să împrumute cereale, la niveluri cămătărești de dobândă, pentru a-și hrăni familiile și a-și asigura semințele pentru semănatul din primăvara următoare. Sistemul asigura astfel îndatorarea din ce în ce mai accentuată a țărănimii. În plus, prin măsurători incorecte, țăranii erau adesea pur și simplu furați de către oamenii boierilor (arendași), administrația lăsând însă furtul nepedepsit, pentru că trăgea avantaje din situația dată, ea fiind de partea arendașilor. În 1905, aproximativ jumătate (48,7%) din pâmântul cultivabil era în proprietatea a 0,6% dintre proprietarii de pământ, acest teren cultivabil fiind în proprietatea coroanei (monarhului), a câtorva mii de familii de boieri care-și duceau viețile în capitală și marile orașe, și a Bisericii Ortodoxe Române (mânăstirilor), în timp ce restul de 95,4% din proprietari (aproximativ un million de familii) erau țărani, care ei posedau 40,3% din pământul arabil. Sistemul agrar din perioada premergătoare Marii Răscoale (1907 a fost doar una dintr-o serie de răscoale țărănești, care au fost însă reprimate în fașă, ele necăpătând caracterul general al celei mai mari dintre ele: 1888, 1889, 1900) mai avea o trăsătură care a fost de natură de a duce exploatarea țărănimii până peste limitele suportabilului: totalitatea pământurilor în proprietatea coroanei și majoritatea pământurilor în proprietatea Bisericii Ortodoxe erau date în arendă, la fel ca cea mai mare parte din pământul aflat în proprietatea boierilor; aproape 59% din întreg pământul arabil al moșierilor se afla în regim de arendă. Arendașul plătea o sumă fixă pentru pământul în chirie și administrație, încercând apoi să scoată un profit maxim prin exploatarea țăranilor. În Moldova, de unde a izbucnit răscoala, 40% dintre arendași erau evrei și alți 10% indivizi de altă etnicitate decât cea română. În România anului 1905, neoiobăgia prevala și disparitatea între marea și mica proprietate era fără egal în Europa, chiar și atunci când considerăm Rusia.

Majoritatea marilor proprietari funciari în anii premergători răscoalei preferau să locuiască în orașe, și nu doreau să se ocupe direct de administrația proprietăților lor. Prin urmare, închiriau domeniile lor unor intermediari (arendași), primind în schimb o sumă fixă (arendă). Arendașii, la rândul lor, încercau să obțină profituri cât mai mari într-o perioadă cât mai scurtă de timp. În acea perioadă țăranii formau până la 80% din populația României și circa 60% aveau pământ foarte puțin sau nu aveau deloc, în timp ce latifundiarii aveau mai mult de jumătate din pământul arabil. În opinia majorității experților, chiar și după mai bine de un deceniu de la marea răscoală, România rămânea o țară primitivă, cu un analfabetism situat undeva între 43 și 60 procente, cu o mortalitate infantilă de 17,4 %, un venit pe cap de locuitor de 60 dolari, în care 80 % din populație trăia sub limita săraciei, țăranii fiind marile victime și perdanți ai sistemului. Nicolae Iorga însuși considera dealtfel că țărănimea română era cea mai primitivă din toată Europa, și că nici măcar în Turcia această clasă n-a fost lăsată atât de mult în urmă ca aceea din Regatul României.

S-a încercat în epocă, în anumite medii, să se dea o tentă antisemită răscoalei, prin afirmația că evreii ar fi fost de vină pentru asuprirea cruntă a țăranilor. În realitate, puțini erau evreii care se ocupau cu arenda, iar în țară erau și mulți arendași români. Dacă răscoala ar fi fost o mișcare antisemită, ea ar fi trebuit să se limiteze la nordul Moldovei, unde arendașii evrei predominau. Ori, răscoala s-a extins în zone cu foarte puțini arendași evrei, printre care și Oltenia, unde s-a atins chiar apogeul și unde represiunea a fost deosebit de feroce. În opinia unor istorici, răscoala a fost deci o mișcare socială, și nicidecum una xenofobă, o mișcare pentru care proprietarii și arendașii – arendașii evrei și arendașii români deopotrivă – sunt în egală măsură răspunzători. Alți istorici subliniază însă faptul că răscoala a început în nordul Moldovei, acolo unde evreii controlau peste 40% din pământurile moșiilor și un sfert din tot pământul, răscoala însăși fiind inițial direcționată contra evreilor. Că răscoala a început în Moldova, adică acolo unde arendașii evrei predominau (40% dintre arendași), este perfect explicabil: factorul etnic și religios n-a făcut decât să întărească frustrarea maselor de țărani români exploatați crunt de-un sistem injust, așa cum se întâmplă peste tot unde nemulțumirea economică este complicată de componente etnice și religioase cu rol de factor agravant. Cât timp antisemitismul românesc în epoca modernă a avut în mod sistematic și o cauzalitate economică, alături de mai vechile prejudecăți religioase sau xenofobe, ar fi practic o minune ca inversul să nu fie și el valabil, și atunci când crizele economice lovesc o populație, antisemitismul – sau orice altă formă de xenofobie relevantă – să nu se adauge și el ca factor agravant.

 

Desfășurare

Răscoala Țărănească din 1907 - Un pichet de avertizare al armatei lângă Brăila - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Răscoala Țărănească din 1907 – Un pichet de avertizare al armatei lângă Brăila – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Potrivit istoricilor Dinu C. Giurescu și Constantin C. Giurescu, în anii în care recoltele au fost îmbelșugate (între 1902 și 1905), moșierii au crescut arenzile foarte mult, o dată cu ele crescând și exploatarea țăranilor, astfel încât nemulțumirea lor a crescut și ea, fapt care a dus în cele din urmă, în martie 1907, la răscoală. Cei doi istorici români arată că tulburările au început „în partea de miazănoapte a Moldovei, unde arendașii erau puternici”, și spune că numai trustul fraților Fischer, care deținea moșii și păduri, totaliza 236.863 hectare, adică 2.368 kmp, ceea ce reprezenta aproape suprafața unui județ întreg, arendând la acea vreme circa 75% din pământul arabil din trei județe din Moldova (așa-numita „Fischerland”).

Mochi Fischer poseda cel mai mare trust arendășesc din țară, având în arendă 11 moșii între care și moșia Flămânzi. Pe data de 1 septembrie 1906, Mochi Fischer reînnoi pentru încă 7 ani contractul de arendare pe care-l avea pentru moșia Flămânzi cu mandatarul legal din România al boierului Mihalaki Sturdza, adică până în anul 1914. Un cumnat al lui Mochi Fischer, pe nume Berman Juster, care uneori era un asociat al său, a încercat de această dată să-l concureze și să-i smulgă moșia Flămânzi. Pentru aceasta s-a deplasat la Dieppe și i-a oferit lui Mihalaki Sturdza o sumă cu 60.000 lei peste valoarea contractului deja semnat în România de prepusul său, obținând de la acesta un alt contract de arendare. Mochi Fischer a supralicitat, oferind alți 60.000 lei boierului Mihalaki Sturdza și garanția că în cazul pierderii unui eventual proces cu Berman Juster, el, Mochi Fischer, va suporta toate consecințele financiare. În final, pe data de 20 ianuarie 1907, Mochi Fisher a avut câștig de cauză în Tribunal. Între timp, încheierea contractelor de subarendare cu țăranii din cele 22 de sate care formau moșia Flămânzi, de care depindea viața acestora și a familiilor lor, erau suspendate în așteptarea rezolvării disputei din justiție. Mochi Fisher pretindea că procesul l-ar fi costat 1.000.000 de lei. Țăranii, deși neorganizați formal, prin solidaritatea impusă de interesul comun, se aflau într-o înaltă stare de tensiune și alarmă. În satele moșiei Flămânzi se organizaseră pichete de țărani care să-i împiedice pe agenții arendașului de a exercita presiuni asupra celor slabi de înger, în scopul spargerii solidarității cu privire la condițiile învoielilor ce urmau să se încheie.

În „Raportul către Prefectul Județului Botoșani al Inspectorului Comunal al Plășii Hârlău, care comunică rezultatele cercetărilor întreprinse în urma telegramei lui Gheorghe Gh. Constantinescu” se detaliază evenimentele ce au dus la izbucnirea răscoalei, precum și trupele trimise pentru a restabili ordinea:

Răscoala Țărănească din 1907 - Infanteria escortează țăranii prin Piatra Neamț. - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Răscoala Țărănească din 1907 – Infanteria escortează țăranii prin Piatra Neamț. – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

În ziua de 4 februarie, Gheorghe Gh. Constantinescu (administratorul moșiei Flămânzi), s-a întâlnit la iarmarocul din Flămânzi cu mai mulți locuitori din comuna Frumușica, cărora le-a spus că pe ziua de 8 februarie să se adune în ograda administrației moșiei Flămânzi pentru a face cu ei învoielile agricole pentru vara anului curent.
În noaptea de 7-8 februarie, le-a făcut cunoscut prin vătăjei și feciori boierești a se aduna pe ziua de 8 februarie. În ziua de 8 februarie s-au adunat la Primăria comunei Flămânzi, de dimineață, 400-500 de locuitori și o parte din comuna Copălău și alte sate ce cad pe teritoriul moșiei Flămânzi cu anexele ei. Între orele 10 -11 a trecut pe dinaintea primăriei Gheorghe Gh. Constantinescu, administratorul, cu trăsura, la administrația moșiei; ajunși aice, după ora 12 p.m., li s-a comunicat că „nu este aici, ce a plecat la cumnatul său C. Ciornei, secretarul primăriei, la masă…”; țăranii s-au sfătuit să-l aducă cu forța; pe la orele 13 și jumătate, Ciornei pleacă de acasă înspre primărie; locuitorii i-au spus să-l cheme; „sătenii erau foarte mulți adunați în drum, înaintea porții”; un locuitor s-a dus să-l cheme afară; apoi s-a dus un altul, care amenință că, „dacă nu iese afară să vorbească cu ei, îi devastează casa (casa secretarului Ciornei) și îi dau foc”.

Gheorghe Gh. Constantinescu a ieșit spunând că va veni arendașul Fischer pentru a încheia învoielile; unii au ripostat, că „dacă e administrator, pentru ce i-a chemat să stea flămânzi toată ziua”; unul din ei, Ioan Dumitru Dolhescu, l-a smucit de pe cerdac și apoi alții, pentru a-l aduce cu forța la primărie; Ioan N Dolhescu susține că Gheorghe Gh. Constantinescu l-a lovit pe dânsul cu o piatră în ochi. Grigore Th. Roman Grosu, Trifan Th. Roman Grosu, și pe urmă cu toții l-au maltratat foarte grav cu bețele în cap, Gheorghe Gh. Constantinescu având incapacitatea de lucru 15 zile după certificatul medico-legal. După ce l-au maltratat pe Gheorghe Gh. Constantinescu, s-au dus o parte din ei în ograda administrației moșiei, pentru a-l găsi pe contabilul moșiei, pentru a trata cu domnia sa și negăsindu-l, au luat la goană pe doi evrei.

Cancelaria moșiei n-au devastat-o. S-a cerut ajutorul armatei în ziua de 4 martie. Ni s-au trimis două escadroane de cavalerie în Hârlău; azi se află 1 batalion din Regimentul 13 „Ștefan cel Mare” în Hârlău, 1 escadron din Regimentul 8 Călărași la Deleni, 1 la Târgu Frumos, 50 vânători din Batalionul 8 la Cristești, pentru a-i împiedica pe răzvrătiții din comuna Bălușeni ce voiau să vie la Cristești, și o companie de 180 de oameni în comunele Tudora și Poiana Lungă, pentru a-i împiedica pe răzvrătiții din plasa Siret și județul Suceava ce încercau a răscula aceste două comune.”
Țăranii, speriați că vor rămâne fără locuri de muncă, și, mai ales, fără mâncare, au început să se comporte violent. Mochi Fischer s-a speriat și a fugit la un prieten de-al său din Cernăuți, lăsându-i pe țărani fără contracte semnate. Teama de a-și pierde locul de muncă, împreună cu niște presupuși instigatori austro-ungari, a provocat răscoala țăranilor. Aceasta s-a răspândit în curând în întreaga Moldovă, mai multe proprietăți ale latifundiarilor fiind distruse, și numeroși arendași fiind uciși sau răniți. Guvernul conservator (Partidul Conservator) nu a putut face față situației, astfel încât liberalii lui Dimitrie Sturdza au preluat puterea.

La 18 martie a fost declarată starea de urgență, apoi mobilizarea generală, până la 29 martie numărul soldaților mobilizați ajungând la 140.000. Armata română a deschis focul asupra țăranilor, armata folosind chiar artileria în Oltenia, sate întregi fiind literalmente rase: aparent, 11.000 de țărani au fost omorâți și mai mult de 10.000 arestați. Istoriografia occidentală contemporană vorbește adesea de 10.000 de morți în rândul țăranilor. Alte surse vorbesc însă de o cifră probabilă a morților de 9.000 de țărani. În epocă, chiar și un istoric cu vederi de dreapta precum Constantin C. Giurescu, care a fost un devotat slujitor al monarhului Carol al II-lea în perioada dictaturii regale instituită de acesta după lovitura de stat din 1938 (din septembrie 1939 până în martie 1940 Giurescu a fost membru în guvernul partidului unic (F.R.N.) creat de Carol al II-lea în timpul Dictaturii Regale), admitea într-o lucrare de istorie publicată în 1943 că represiunea armatei a fost excesivă.

Numărul exact al victimelor nu este cunoscut, și nici măcar desfășurarea evenimentelor nu e clară, deoarece guvernul a ordonat distrugerea tuturor documentelor referitoare la aceste evenimente, pentru a ascunde dimensiunea măcelului.

Numărul de morți raportat de diplomații aflați în România la acea dată au fost, după cum urmează: între 3.000 și 5.000 (cifrele diplomaților austrieci) și între 10.000 și 20.000 (cifrele diplomaților francezi). Istoricii pun cifrele între 3.000 și 18.000, cea mai des întâlnită fiind aceea de 11.000 de victime.

 

Consecințe

Consecințele răscoalei au fost:

- Adoptarea unor măsuri pentru ameliorarea situației țărănimii: o lege nouă privind contractele agricole, înființarea unei bănci pentru creditul rural și a Casei Rurale sau abolirea trusturilor de arendași

- Demolarea mitului „țărănimii fericite”, docile și servile, așa-numită „talpă a țării”.

- Crearea în Occident a unei impresii nefavorabile despre România, considerată până atunci o țară pacifistă și aceasta datorită durității represiunii.

- Elita conducătoare a fost nevoită să-și revizuiască concepțiile și astfel a apărut o nouă generație în cadrul clasei politice.

 

Impactul în literatură și artă

"Răscoala", tablou de Octav Băncilă - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

“Răscoala”, tablou de Octav Băncilă – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Evenimentele au continuat să răsune în conștiința română, fiind subiectul unuia dintre cele mai bune romane interbelice, Răscoala, de Liviu Rebreanu, publicat în 1932.

În ceea ce privește artele plastice românești, imaginea țăranului începe să apară în arta românească în secolele XIX și XX și aceasta sub influența romantismului francez. Dacă Nicolae Grigorescu (care a murit chiar în 1907) a reprezentat idilic viața rurală, Ștefan Luchian este primul artist plastic român care zugrăvește dramele cu care se confruntau țăranii din perioada Belle Époque. Astfel, tabloul La împărțitul porumbului, expus în 1906, devine un simbol al modificării modului în care este văzut țăranul în pictura română.

Răscoala Țărănească din 1907 - "Țărani", Abgar Baltazar - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Răscoala Țărănească din 1907 – “Țărani”, Abgar Baltazar – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Surprinzând momente semnificative și dramatice ale răscoalei, operele pictorului Octav Băncilă au fost cenzurate în acea epocă, fiind acuzate în presă de tendință spre socialism morbid. Cea mai celebră astfel de lucrare este cea intitulată chiar 1907 reprezintă un țăran fugind disperat, printre răniți, de ploaia de gloanțe cu care fusese înăbușită răscoala. Alte asemenea lucrări ale lui Băncilă au fost: Înainte de 1907, Execuția, Recunoașterea, Pâinea noastră cea de toate zilele, Povestea răscoalelor, La sfat, Cap de țăran bătrân, Sub escortă, Înmormântarea, După răscoale, Historia.

Alți pictori care și-au îndreptat atenția către această temă socială au fost: Ștefan Dimitrescu, Camil Ressu, Ion Theodorescu Sion, Francisc Șirato, Apcar Baltazar.

Răscoala din 1907 a fost de asemenea sursa de inspirație și a unei statui monumentale care încă mai poate fi văzută la București.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

Manifestul comunist (Karl Marx și Friedrich Engels, Londra, 21 februarie 1848)

Coperta primei ediţii a Manifestului Partidului Comunist

foto si articol: ro.wikipedia.org

 

Manifestul Partidului Comunist (germană: Manifest der Kommunistischen Partei), denumit și Manifestul Comunist, este una din cele mai importante scrieri politice din istorie. A fost scris de Karl Marx și Friedrich Engels, și publicat pentru prima oară la Londra, în 21 februarie 1848. În manifest sunt descrise scopurile și programul Ligii Comuniste, prima organizație marxistă din lume.

Karl Heinrich Marx (n. 5 mai 1818, Trier, Germania - d. 14 martie 1883, Londra, Marea Britanie), filozof, istoric, economist, sociolog și jurnalist, întemeietor împreună cu Friedrich Engels al teoriei socialismului științific, teoretician și lider al mișcării muncitorești - foto: ro.wikipedia.org

Karl Marx (1) - foto: ro.wikipedia.org

În limba română „Manifestul Partidului Comunist” a apărut pentru prima oară la Iași în 1892, în traducerea lui Panait Mușoiu, din limba franceză, după textul cuprins în cartea lui Mermeix „La France socialiste”.

Friedrich Engels (n. 28 noiembrie 1820 – d. 5 august 1895), filozof politic german, din secolul al XIX-lea. Împreună cu partenerul său, mai bine cunoscutul Karl Marx, Engels a dezvoltat teoria comunistă, a fost coautor al Manifestului Partidului Comunist (1848). Engels a editat mai multe volume din Das Kapital (Capitalul), după moartea lui Marx - foto: ro.wikipedia.org

Friedrich Engels (2) - foto: ro.wikipedia.org

Deși apare ca autor, Friedrich Engels, în prefața ediției din 1883 în limba germană, declară că Manifestul este în cea mai mare parte opera lui Marx. Există dovezi că Engels a compus o schiță mai înainte.

Panait Mușoiu (n. 18 noiembrie 1864, Roman – d. 16 noiembrie 1944, București) a fost un anarhist și ideolog socialist român, redactor și publicist, autor al primei traduceri românești a Manifestului Partidului Comunist de Karl Marx și Friedrich Engels, propagator al ideilor marxiste în România - foto: ro.wikipedia.org

Panait Mușoiu (3) – foto: ro.wikipedia.org

Manifestul cuprinde o introducere, trei capitole principale și un capitol cu concluzii. Începe cu o propoziție rămasă celebră: „O stafie umblă prin Europa – stafia comunismului” și se încheie cu lozinca, nu mai puțin cunoscută, „Proletari din toate țările, uniți-vă!

 

Principalele schimbari sociale pe care le prevede Manifestul Partidului Comunist sunt:

1. Exproprierea proprietății funciare și întrebuințarea rentei funciare pentru acoperirea cheltuielilor de stat.
2. Impozit cu puternic caracter progresiv.
3. Desființarea dreptului de moștenire.
4. Confiscarea proprietății tuturor emigranților și rebelilor.
5. Centralizarea creditului în mîinile statului cu ajutorul unei bănci naționale cu capital de stat și cu monopol exclusiv.
6. Centralizarea tuturor mijloacelor de transport în mîinile statului.
7. Sporirea numărului fabricilor de stat, a uneltelor de producție, desțelenirea și ameliorarea pămînturilor după un plan general.
8. Egală obligativitate a muncii pentru toți, organizarea de armate industriale, îndeosebi pentru agricultură.
9. Îmbinarea muncii agricole cu cea industrială, măsuri avînd ca scop înlăturarea treptată a opoziției dintre sat și oraș.
10. Învățămînt public gratuit pentru toți copiii. Interzicerea muncii în fabrici a copiilor, sub actuală ei formă. Îmbinarea educației cu producția materială etc., etc.

 

* Karl Heinrich Marx (n. 5 mai 1818, Trier, Germania – d. 14 martie 1883, Londra, Marea Britanie) a fost un filozof, istoric, economist, sociolog și jurnalist, întemeietor împreună cu Friedrich Engels al teoriei socialismului științific, teoretician și lider al mișcării muncitorești. A avut o influență importantă asupra istoriei politice a secolului al XX-lea. Karl Marx împreună cu Friedrich Engels a scris și a publicat în 1848: Manifestul Partidului Comunist. Abordarea sa este vizibilă din prima linie a primului capitol al Manifestul Partidului Comunist: “Istoria tuturor societăților cunoscute este istoria luptei de clasă“. Apelând la ideea de luptă de clasă Marx nu făcea totuși decât să preia un concept folosit de mult timp deja de către istoricii burghezi în studiile lor. Marx a argumentat că sistemul capitalist, la fel ca și sistemele socioeconomice precedente, produce tensiuni interne care îl conduc la distrugere. Așa cum capitalismul a înlocuit feudalismul, capitalismul va fi înlocuit de comunism, o societate fără clase care urmează unei perioade de tranziție în care statul va fi un instrument al dictaturii proletariatului. Pe de altă parte, Marx a argumentat că schimbările socio-economice se produc prin intermediul activității revoluționare organizate. În acest model capitalismul va lua sfârșit prin activitatea organizată a clasei muncitoare internaționale. Ideile lui Marx au început să exercite o influență majoră asupra mișcării muncitorești la scurt timp după moartea sa. Această influență a crescut impetuos odată cu victoria Revoluției din Octombrie din Rusia, revoluție datorată bolșevicilor, care erau marxiști, ca și restul partidelor rusești cu orientare de stânga – menșevicii (social-democrații) și socialist-revoluționarii.

 

** Friedrich Engels (n. 28 noiembrie 1820 – d. 5 august 1895) a fost un filozof politic german, din secolul al XIX-lea. Împreună cu partenerul său, mai bine cunoscutul Karl Marx, Engels a dezvoltat teoria comunistă, a fost coautor al Manifestului Partidului Comunist (1848). Engels a editat mai multe volume din Das Kapital (Capitalul), după moartea lui Marx.

 

*** Panait Mușoiu (n. 18 noiembrie 1864, Roman – d. 16 noiembrie 1944, București) a fost un anarhist și ideolog socialist român, redactor și publicist, autor al primei traduceri românești a Manifestului Partidului Comunist de Karl Marx și Friedrich Engels, propagator al ideilor marxiste în România.

articol preluat de pe: ro.wikipedia.org