Articole

Tratatul de pace de la San Stefano (19 februarie sv/3 martie sn 1878), a pus capăt Războiului ruso-româno-turc din 1877-1878

Semnarea Tratatului de la San Stefano, Turcia, 1878

foto preluat de pe istoria.md (gravură preluată de pe historic.ru)
articole preluate de pe:: istoria.md; ro.wikipedia.org

 

Tratatul preliminar de la San Stefano, a fost semnat de către Imperiul Rus și cel Otoman la 3 martie 1878 (19 februarie s.v.), după încheierea războiului ruso-româno-turc din 1877-1878. Din partea Rusiei au fost delegați contele Nicolai Pavlovici Ignatiev și Alexandr Nelidov, iar din partea Imperiului Otoman au participat ministrul de externe Safvet Pașa și ambasadorul în Germania, Sadullah Bey. Tratatul a fost semnat la San Stefano, (azi Yeşilkoy, oraş din Turcia europeană, în apropiere de Istanbul)

Potrivit clauzelor sale, se recunoștea independența României, alături de cea a Serbiei și Muntenegrului, autonomia Bulgariei Mari (un stat de la Marea Neagră la Marea Egee), autonomia Bosniei și Herțegovinei și se prevedea un drept al Rusiei de intervenție în trebuirile popoarelor creștine din Imperiul Otman. Totodată, Turcia urma să plătească Rusiei despăgubiri de război în valoare de 1 410 mln. ruble și se cedau patru regiuni din Caucaz. Rusia a revendicat județele Cahul, Reni și Ismail din cadrul României iar Delta Dunării și Dobrogea, cedate Rusiei de la Turci îi reveneau României drept compensație.

Semnarea Tratatului de la San Stefano, Turcia, 1878 - foto:cersipamantromanesc.wordpress.com

Semnarea Tratatului de la San Stefano, Turcia, 1878 - foto:cersipamantromanesc.wordpress.com

În ciuda contribuției remarcabile a armatei române la victoria finală, alături de trupele ruse, a eroismului ostașilor și ofițerilor români, recunoscut oficial inclusiv de autoritățile militare ruse, poziția conferită României în cadrul tratatelor de pace încheiate la San Stefano a fost extrem de precară, cu mult sub așteptări. Delegatul român venit la San Stefano, colonelul Arion, nu a fost admis la tratative. Maniera Rusiei de a încheia pacea și condițiile impuse de aceasta României a adus relațiile bilaterale în pragul rupturii. Prințul Carol al României și Cabinetul său i-au acuzat pe oficialii ruși că își încălcaseră angajamentul de a respecta integritatea României. Rușii au replicat că granița fusese îndreptată împotriva Turciei, iar că districtele sudice ale Basarabiei fuseseră cedate Moldovei și nu României în 1856. Prin urmare nu va fi o surpriză că România s-a alăturat celorlalte puteri europene și a cerut revizuirea tratatului de pace de la San Stefano, fapt care a avut loc la Berlin în 1/13 iunie 1878.

 

Bulgaria

„Bulgaria Liberă”, litografie de Georgi Danchov - foto: ro.wikipedia.org

„Bulgaria Liberă”, litografie de Georgi Danchov – foto: ro.wikipedia.org

Tratatul prevedea formarea unui principat bulgar autonom, care sa plăteasca tribut Porții, dar care avea dreptul la un guvern creștin și la o armată proprie. Teritoriul său includea câmpia dintre Dunăre și Munții Balcani (Stara Planina), regiunile Sofia, Pirot și Vranje, Tracia de Nord, părți ale Traciei de Est și aproape întreaga Macedonie (articolul 6).

Conducătorul principatului urma să fie ales de poporul bulgar, aprobat de Imperiul Otoman și recunoscut de marile puteri. De asemenea, un consiliu al nobilimii urma să creeze o constituție proprie (articolul 7). Trupele otomane aveau sa părăsească Bulgaria, fiind înlocuite de trupele rusești, a căror ocupație urma să dureze doi ani (articolul 8).

 

Serbia, Muntenegru și România

Sub premisele tratatului, independența Muntenegrului a fost recunoscută de către Imperiul Otoman (articolul 2), iar teritoriul său s-a dublat ca mărime, prin anexarea unor foste regiuni otomane precum Nikšić, Podgorica și Antivari (articolul 1).

Serbia a obținut, de asemenea, independența și a anexat orașele Niš și Leskovac (articolul 3).

Independența României a fost recunoscută de Imperiul Otoman (articolul 5), însă România a fost obligată să cedeze Rusiei Basarabia de Sud, dar a primit drept compensație Dobrogea (articolul 19). Totuși, Rusia, deranjată de reacțiile românești privind pierderea Basarabiei, a impus ca orașul Silistra să-i fie acordat Bulgariei, România considerând că este „un ghimpe în inimă”.

 

Rusia și Imperiul Otoman

Pe lângă pierderile din Balcani, Imperiul Otoman a cedat Rusiei o serie de teritorii georgiene și armenești: Ardahan, Artvin, Batumi, Kars, Olti și Beyazit (articolul 19). De asemenea, Imperiul Otoman urma să infăptuiască reforme în Bosnia și Herțegovina (articolul 14), precum și în Creta, Epir și Tesalia (articolul 15).

Strâmtorile Bosfor și Dardanele urmau să fie permanent deschise pentru nave neutre, atât pe timp de pace, cât și pe timp de război.

 

Reacții internaționale

Marile puteri nu au fost satisfăcute de acest tratat, prin care Imperiul Țarist și-a extins influența în Balcani și Caucaz, cerând și obținând o revizuire prin Tratatul de la Berlin, la Congresul de la Berlin din 1878.

Serbia și Grecia se temeau că înființarea Bulgariei Mari ar putea destabiliza regiunea; un număr semnificativ de sârbi și, în special, greci se aflau între granițele noului stat bulgar.

România, care a avut o contribuție semnificativă la victoria împotriva Imperiului Otoman, a fost extrem de dezamăgită de prevederile tratatului, considerând că articolul 19 încalcă tratatele antebelice româno-rusești care garantau integritatea teritorială a României.

 

articole preluate de pe: istoria.mdro.wikipedia.org

Greva de la Atelierele CFR Grivița (16 februarie 1933)

„Griviţa 1933“ (Gavril Miklossy)

foto preluat de pe argesplus.ro
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Greva de la Atelierele CFR Grivița a fost o grevă a muncitorilor feroviari care a avut loc la Atelierele Grivița din București, la 16 februarie 1933. Greva s-a datorat condițiilor din ce în ce mai precare de lucru ale ceferiștilor, în contextul Marii Depresiuni la nivel mondial, care a afectat România în mod semnificativ. Ea s-a transformat repede într-o revoltă și a dus la ciocniri între lucrătorii de cale ferată și jandarmi, precum și la moartea a 7 persoane, între care și Vasile Roaită, un tânăr lucrător a cărui imagine a fost folosită ulterior de către propaganda regimului comunist timpuriu.

Vasile Roaită (n. 1914 - d. 16 februarie 1933, București) a fost un muncitor feroviar român, care a murit împușcat în timpul marii greve de la Atelierele CFR Grivița din februarie 1933 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Vasile Roaită (n. 1914 – d. 16 februarie 1933, București) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Contextul istoric și economic

În 1932, Guvernul român a impus o serie de măsuri nepopulare pentru a face față marii crize economice, începută în 1929. Cea mai importantă măsură a fost introducerea „Curbelor de sacrificiu“, prin care întreprinderile industriale au suspendat indemnizația de chirie și „alocația de scumpete“, ceea ce a provocat reducerea salariilor muncitorilor cu aproximativ 25%. Scânteia finală care a declanșat revoltele a fost momentul 20 ianuarie 1933 când, la Atelierele CFR Grivița din București, administrația a anunțat că plata salariilor se va face numai daca lucrătorii vor prezenta dovada achitării impozitelor pe ultimii trei ani.

Când s-a declanșat greva muncitorilor curățitori de la fabrica „Saturn”, din cauza scăderii salariilor, grupul comunist din unitate a lansat un apel la solidaritate. Conflictul de muncă de la Atelierele Grivița a fost organizat de sindicat și a pornit ca o „grevă demonstrativă”.

 

Greva

În ziua de 1 februarie 1933, când a sunat sirena pentru pauza de prânz, muncitorii din secțiile I și II vagoane și locomotive s-au adunat în hala mare a Atelierelor și au protestat împotriva reducerii salariilor, apoi s-au deplasat spre clădirea administrativă. Reprezentanții patronatului au preluat lista cu revendicări, iar muncitorilor le-au cerut să aștepte răspunsul. Pe fondul tratativelor sindicale, grupul de agenți comuniști au provocat scandal și, ca în multe alte situații, i-au atacat pe muncitorii sindicaliști. Ziarul „Dimineața“ din 02.02.1933 relata: „Cu această ocazie s-au produs încăierări cu social-democrații pe tema metodelor de luptă – aceștia cerând să se procedeze cu prudență spre a nu se da ocazia autorităților să provoace”. În jurul orei 16.00 greva s-a stins și „greviștii au ieșit în liniște pe poartă atelierelor”. Ziarul Scânteia relata că „La București armata și poliția nici n-a(u) îndrăznit să intervină împotriva greviștilor”. Totuși, grupul comunist a încercat, în zilele următoarele, să provoace incidente și deschiderea focului din partea forțelor de ordine.

Au apărut instigările, inspirate de modelul diversiunii sovietice: zvonul că un muncitor cu nume inventat a fost concediat fără plata retribuției; apariția la poarta Atelierelor a două femei disperate care strigau că peste noapte soții lor, muncitori la Ateliere, au fost arestați de Siguranță. Niciodată nu se dădeau nume precise și nu era identificat locul de muncă al victimei. Acești „eroi” nu s-au regăsit pe nicio ierarhie a PCR, ajuns la putere după 1947, pentru că ei nu existau.

Pe 15 februarie, în jurul orei 9, o delegație formată din Gheorghe Gheorghiu Dej, Chivu Stoica, Panait Bogătoiu, Constantin Doncea, Alexandru Petea și Ilie Pintilie a plecat la Direcția generală. Vreo 4.000 de oameni, așezați în jurul cazanelor de carbid, în care se făcuse foc, în fața Administrației de locomotive, așteptau rezultatul discuțiilor. S-au improvizat doua tribune. În tot acest timp, muncitorul Constantin Negrea a avut grijă ca sirena să sune la intervalele stabilite. Dar pe la ora unu noaptea s-au terminat lemnele și cărbunii cu care era alimentată sirena.

 

Înăbușirea grevei

A doua zi, pe 16 februarie, forțele de ordine (Armata și Jandarmeria) au primit ordin să tragă. Pe la șase fără un sfert, au început sa tragă. În total, au murit șapte oameni (Vasile Roaită, Dumitru Popa, Gheorghe Popescu, Cristea Ionescu, Dumitru Tobiaș, Dumitru Mayer, Ion Dumitrescu), printre ei a fost și Vasile Roaită, ucenic în ultimul an la căldărărie (cazangerie). El nu avea nici o legătură cu greva. Stătea lângă ușă când a intrat armata și a început să tragă. A fost rănit din întâmplare și a murit la spital, a doua sau a treia zi. Ulterior, propaganda comunistă l-a transformat pe Vasile Roaită în erou al clasei muncitoare.

S-au făcut mai multe arestări. Cel care a coordonat politic reprimarea revoltelor muncitorești era Armand Călinescu, subsecretar de stat la Interne, asasinat de legionari câțiva ani mai târziu, când devenise prim-ministru.

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

“Monstruoasa Coaliţie”, abdicarea forţată a lui Alexandru Ioan Cuza, Locotenenţa Domnească (11 februarie – 10 mai 1866)

Locotenenţa Domnească (1866)

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe: cersipamantromanesc.wordpress.com; istoria.md; ro.wikipedia.org

 

Locotenența Domnească din 1866 s-a constituit la 11 februarie 1866, în urma abdicării forțate a domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Cei trei membri ai Locotenenței au fost: Lascăr Catargiu, reprezentant al Moldovei și al conservatorilor; gen. Nicolae Golescu, reprezentant al Țării Românești și al liberalilor; col. Nicolae Haralambie, reprezentant al armatei

Alexandru Ioan Cuza (sau Alexandru Ioan I; n. 20 martie 1820, Bârlad, Principatul Moldovei, astăzi în România – 15 mai 1873, Heidelberg, Germania), Domnitor al Moldovei (până în 1862), Domnitor al Ţării Româneşti (până în 1862), primul domnitor al Principatelor Unite şi al statului naţional România (1862-1866), in imagine, Alexandru Ioan Cuza, by Carol Popp de Szathmáry - foto: ro.wikipedia.org

Alexandru Ioan Cuza (1), by Carol Popp de Szathmáry – foto: ro.wikipedia.org

La 11 februarie 1866 (23 februarie 1866 stil nou) Alexandru Ioan Cuza este silit să abdice ca urmare a conjuraţiei pregătite de “monstruoasa coaliţie” (conservatori şi liberali radicali). Se formează o locotenenţă domnească, compusă din Lascăr Catargiu (reprezentant al Moldovei şi al conservatorilor), generalul Nicolae Golescu (reprezentant al Munteniei şi al liberarilor) şi colonelul Nicolae Haralambie (reprezentant al armatei), precum şi un guvern provizoriu, condus de Ion Ghica (prim-ministru şi ministru de externe)..

Lascăr Catargiu sau Lascăr Catargi (n. 1 noiembrie 1823, Iași - d. 30 martie 1899, București), om politic român, prim ministru al României pentru patru mandate  foto: ro.wikipedia.org

Lascăr Catargiu (2) – foto: ro.wikipedia.org

O parte din elita politică a noului stat România, creat în baza a două principate româneşti: Moldova şi Valahia (Muntenia), considera că reformele în stil occidental ale lui Cuza veneau prea repede. Unii dintre marii proprietari de terenuri se temeau de desproprietăriri în folosul ţăranilor. Se contura tot mai mult ideea precum că adevărata suveranitate, faţă de Imperiul Otoman, România o poate obţine doar sub un principe străin. În baza acestui ultim deziderat se va crea viitoarea coaliţie din reprezentanţii a unor tabere diametral opuse, lucru care va mira toată lumea. Coaliţia dintre conservatorii cei mai de dreapta şi liberalii cei mai de stînga, cu complicitatea comandanţilor unor unităţi militare, va fi numită ulterior şi monstruoasa coaliţie.

Nicolae Constantin Golescu (n. 1810, Câmpulung Muscel - d. 10 decembrie 1877, București) prim-ministru al României în două mandate, în 1860 și 1868 - foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

Nicolae Constantin Golescu (3) – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

În noapte de 22 pe 23 februarie 1866 (stil nou), la orele 5, au pătruns în palat un grup de ofiţeri cu pistolul în mînă silindu-l pe principele Cuză să semneze abdicarea. Ulterior,  domnitorul Alexandru Ioan Cuza a fost obligat să se îmbrace în haine civile şi a fost scos din palat, printre două rînduri de soldaţi care primiseră ordin strict să stea întorşi cu spatele pentru a nu-l vedea pe fostul domn. Atît de mari erau temerile complotiştilor în privinţa unei eventuale reacţii violente a soldaţilor, cu toţii fii de ţărani împroprietăriţi de Cuza…

Nicolae Haralambie (n. 27 august 1835, București – d. 3 aprilie 1908, București) a fost un politician și general român. A fost unul dintre cei trei membri ai Locotenenței Domnești care a condus statul în 1866 (de la abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza și până la înscăunarea lui Carol I) - foto: ro.wikipedia.org

Nicolae Haralambie (4) – foto: ro.wikipedia.org

A doua zi, fostului domnitor i s-a permis să plece spre Austria de unde el niciodată n-a revenit şi unde niciodată făcînd vreo plîngere, repetînd mereu că şi el dorise venirea unui principe străin. Alexandru Ioan Cuza a murit în exil la vîrsta de 53 ani, relativ tînăr, în 1873.

Ion Ghica (n. 12 august 1816, București - d. 22 aprilie 1897, Ghergani, județul Dâmbovița), personalitate marcantă a celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea. Economist, matematician, scriitor, pedagog, diplomat și om politic, Ion Ghica a fost prim-ministru de cinci ori: de trei ori al guvernului României (în 1866, în 1866-1867 și în 1870-1871) și de două ori între 1859 și 1860, la Iași și la București, în perioada în care țările române se uniseră într-un stat, însă păstrau încă două guverne separate.  A fost din 1874 membru titular al Societății Academice Române și președinte al ei din 1876 până în 1879, când instituția a fost redenumită în Academia Română. A fost președinte al Academiei Române de mai multe ori (1879 - 1882, 1884 - 1887, 1890 - 1893 și 1894 - 1895). Cartea Scrisori către V. Alecsandri este capodopera sa de scriitor - foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

Ion Ghica (5)  - foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

 

Această abdicare silită putea avea consecințe grave pentru România, pentru că:

– după înlăturarea lui Cuza, satele au fost înspăimântate că reforma agrară nu va mai avea loc.

– la 3 aprilie 1866 la Iași a avut loc o demonstrație (orchestrată de Rusia) a Mișcării Separatiste care a cerut anularea unirii Moldovei cu Țara Românească și a promovat un candidat obscur la tronul Moldovei: Nunuță Roznovanu,

– Poarta Otomană a mobilizat armata la Dunăre pentru a interveni în România, unirea fiind recunoscută doar pe timpul domniei lui Cuza.

 

Locotenența Domnească

În timpul Locotenenței Domnești a ființat și un guvern provizoriu, sub conducerea lui Ion Ghica, acesta deținând și portofoliul afacerilor externe.

Principala preocupare a Locotenenței Domnești a fost găsirea cât mai grabnică a unui principe străin dispus să preia tronul României. De asemenea, a avut de respins mișcări separatiste, precum cea de la Iași din 3 aprilie 1866, organizată de elemente boierești și sprijinită de forțe externe care doreau anularea Unirii din 1859.

Chiar în prima zi a ființării acestei Locotenențe (11 februarie), Camera și Senatul se reunesc sub președinția mitropolitului primat Nifon și aleg ca domnitor al Principatelor Române Unite pe „Alteța sa regală Filip Eugeniu Ferdinand Maria Clement Balduin Leopold George, comite de Flandra și Duce de Saxonia, sub numele de Filip I”. După refuzul acestuia, pe data de 19 martie Ion C. Brătianu se deplasează, cu acordul guvernului, la Düsseldorf pentru a încerca să obțină acceptul principelui Carol Ludovic de Hohenzollern de a deveni domnul României, ceea ce și reușește.

Ion C. Brătianu (n. 2 iunie 1821, Pitești; d. 16 mai 1891, satul Florica, județul Argeș) om politic român, membru de onoare (din 1888) al Academiei Române, fost prim-ministru al României în perioada 24 iulie 1876 – iulie 1881 - foto - cersipamantromanesc.wordpress.com

Ion C. Brătianu (6) – foto – cersipamantromanesc.wordpress.com

Pe 30 martie 1866 Locotenența Domnească dă o proclamație către popor prin care recomandă alegerea, în plebiscitul ce va urma, a principelui Carol ca domnitor al României. În urma consultării voinței populare (2 – 8 aprilie) rezultatul a fost de 685.869 voturi pentru, 12.837 abțineri și 224 voturi contra.

În perioada 9 – 17 aprilie 1866 s-au desfășurat alegerile pentru Adunarea Electivă, devenită acum Adunare Constituantă. Lucrările acesteia au fost deschise la 28 aprilie, cu un mesaj din partea Locotenenței:

„Națiunea v-a delegat puterile sale și v-a fixat reprezentațiunea ei legală, ea așteaptă dar, ca și guvernul, cu nerăbdare, dar cu cea mai neclintită credință, să dați aspirărilor, voinței, actelor ei, consacrațiunea D-voastră ca să puneți astfel un capăt bănuielilor, neliniștii, ca să curmați îndată toate durerile ce ne bântuie de ani lungi, toate pericolele de care necontenit furăm amenințați.”

În urma dezbaterilor, 109 deputați s-au pronunțat pentru alegerea principelui Carol, în vreme ce 6 s-au abținut. S-a adoptat o declarație în concordanță cu rezultatele voturilor. Tot în aceeași zi, Locotenența Domnească înaintează Adunării Constituante proiectul noii Constituții, urmând ca la 3 mai să facă același lucru și cu Legea electorală.

Principele Carol I al României, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, (n. 20 aprilie 1839, Sigmaringen - d. 10 octombrie 1914, Sinaia) a fost domnitorul, apoi regele României, care a condus Principatele Române și apoi România după abdicarea forțată de o lovitură de stat a lui Alexandru Ioan Cuza. Din 1867 a devenit membru de onoare al Academiei Române, iar între 1879 și 1914 a fost protector și președinte de onoare al aceleiași instituții - foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

Principele Carol I al României - foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

Locotenența Domnească a luat sfârșit la 10 mai 1866, o dată cu depunera jurământului (citit în limba română de Nicolae Haralambie) de către domnitorul Carol I.

 

(1) Alexandru Ioan Cuza (sau Alexandru Ioan I; n. 20 martie 1820, Bârlad, Principatul Moldovei, astăzi în România – 15 mai 1873, Heidelberg, Germania), Domnitor al Moldovei (până în 1862), Domnitor al Ţării Româneşti (până în 1862), primul domnitor al Principatelor Unite şi al statului naţional România (1862-1866);

(2) Lascăr Catargiu sau Lascăr Catargi (n. 1 noiembrie 1823, Iași – d. 30 martie 1899, București), om politic român, prim ministru al României pentru patru mandate;

(3) Nicolae Constantin Golescu (n. 1810, Câmpulung Muscel – d. 10 decembrie 1877, București) prim-ministru al României în două mandate, în 1860 și 1868

(4) Nicolae Haralambie (n. 27 august 1835, București – d. 3 aprilie 1908, București) a fost un politician și general român. A fost unul dintre cei trei membri ai Locotenenței Domnești care a condus statul în 1866 (de la abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza și până la înscăunarea lui Carol I);

(5) Ion Ghica (n. 12 august 1816, București – d. 22 aprilie 1897, Ghergani, județul Dâmbovița), personalitate marcantă a celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea. Economist, matematician, scriitor, pedagog, diplomat și om politic, Ion Ghica a fost prim-ministru de cinci ori: de trei ori al guvernului României (în 1866, în 1866-1867 și în 1870-1871) și de două ori între 1859 și 1860, la Iași și la București, în perioada în care țările române se uniseră într-un stat, însă păstrau încă două guverne separate. A fost din 1874 membru titular al Societății Academice Române și președinte al ei din 1876 până în 1879, când instituția a fost redenumită în Academia Română. A fost președinte al Academiei Române de mai multe ori (1879 – 1882, 1884 – 1887, 1890 – 1893 și 1894 – 1895). Cartea Scrisori către V. Alecsandri este capodopera sa de scriitor;

(6) Ion C. Brătianu (n. 2 iunie 1821, Pitești; d. 16 mai 1891, satul Florica, județul Argeș) om politic român, membru de onoare (din 1888) al Academiei Române, fost prim-ministru al României în perioada 24 iulie 1876 – iulie 1881;

(7) Principele Carol I al României, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, (n. 20 aprilie 1839, Sigmaringen – d. 10 octombrie 1914, Sinaia) a fost domnitorul, apoi regele României, care a condus Principatele Române și apoi România după abdicarea forțată de o lovitură de stat a lui Alexandru Ioan Cuza. Din 1867 a devenit membru de onoare al Academiei Române, iar între 1879 și 1914 a fost protector și președinte de onoare al aceleiași instituții

articole preluate de pe: cersipamantromanesc.wordpress.com; istoria.mdro.wikipedia.org

Primirea triumfală a domnului Principatelor Unite, Alexandru Ioan Cuza, în Bucureşti (8 februarie 1859)

Cortegiul domnesc al domnitorului Alexandru Ioan Cuza, trece pe sub turnul Mitropoliei (29 februarie 1860)

foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com
aericole preluate de pe cersipamantromanesc.wordpress.com; ro.wikipedia.org

 

Alexandru Ioan Cuza (sau Alexandru Ioan I; n. 20 martie 1820, Bârlad, Principatul Moldovei, astăzi în România – 15 mai 1873, Heidelberg, Germania), Domnitor al Moldovei (până în 1862), Domnitor al Ţării Româneşti (până în 1862), primul domnitor al Principatelor Unite şi al statului naţional România (1862-1866), in imagine, Alexandru Ioan Cuza, by Carol Popp de Szathmáry - foto: ro.wikipedia.org

Alexandru Ioan Cuza, by Carol Popp de Szathmáry – foto: ro.wikipedia.org

Alexandru Ioan Cuza (sau Alexandru Ioan I; n. 20 martie 1820, Bârlad, Principatul Moldovei, astăzi în România – 15 mai 1873, Heidelberg, Germania) a fost primul domnitor al Principatelor Unite și al statului național România. A participat activ la mișcarea revoluționară de la 1848 din Moldova și la lupta pentru unirea Principatelor. La 5 ianuarie 1859, Cuza a fost ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie 1859 și al Țării Românești, înfăptuindu-se astfel unirea celor două principate (cititi mai mult pe unitischimbam.ro). Devenit domnitor, Cuza a dus o susținută activitate politică și diplomatică pentru recunoașterea unirii Moldovei și Țării Românești de către Puterea suzerană și Puterile Garante și apoi pentru desăvârșirea unirii Principatelor Române pe calea înfăptuirii unității constituționale și administrative, care s-a realizat în ianuarie 1862, când Moldova și Țara Românească au format un stat unitar, adoptând oficial, în 1862, numele de România și formând statul român modern, cu capitala la București, cu o singură adunare și un singur guvern. Cuza a fost obligat să abdice în anul 1866 de către o largă coaliție a partidelor vremii, denumită și Monstruoasa Coaliție (cititi mai mult pe unitischimbam.ro), din cauza orientărilor politice diferite ale membrilor săi, care au reacționat astfel față de manifestările autoritare ale domnitorului

"Proclamarea Unirii" (24 ianuarie 1859) de Theodor Aman - foto: ro.wikipedia.org

“Proclamarea Unirii” (24 ianuarie 1859) de Theodor Aman – foto: ro.wikipedia.org

Duminică, 8 februarie 1859, a avut loc primirea triumfală la Bucureşti a domnitorului Principatului Moldovei, ales de curând domnitor şi al Principatului Valahiei, Alexandru Ioan Cuza. Domnul Unirii a intrat în Bucureşti pe la Băneasa, fiind aşteptat cu pâine şi sare de oficialităţile locale şi de 100.000 de oameni, aproape întreaga populaţie a Capitalei, cu aclamaţii şi urale.

Încă din ajun, pe 7 februarie, Kogălniceanu, viitorul său prim ministru, care se afla în Bucureşti în așteptarea domnului, îi scria acestuia: ”Situația este magnifică. Poporul e beat de entuziasm. Încă de azi orașul e în sărbătoare. Toată lumea a ieșit în stradă. Veți primi o ovație cum n-a mai primit un domn în Principate, ce spun eu, cum n-au mai avut nici suveranii marilor state”. Câteva rânduri mai jos menționează: ”Nu vă puteți închipui ce cheltuieli au făcut simpli particulari spre a vă primi în mod demn”.

Până dincolo de pădurea Băneasa, se înșiraseră de ambele părți ale drumului, zeci de mii de bărbați, femei și copii. Un grup numeros de călăreți cu lente (panglici late din mătase) tricolore și purtând în frunte un frumos stindard, i-a ieșit în cale cu buchete de flori, ”la trei sferturi de poștă”, adică la 15 kilemetri de oraș(poșta= unitate de măsură care avea 20 de km.), tocmai dincolo de Otopeni. Cuza, al cărui drum prin Muntenia, de la Focșani, unde îl așteptase o delegație de notabilități trimisă din București și până în Capitală, a însemnat un adevărat triumf, a văzut ieșindu-i în cale literalmente tot poporul.

Un arc de triumf fusese ridicat la intrarea în oraș iar altele jalonoau parcursul din loc în loc. Podul Mogoșoaiei era înțesat de lume. Toate casele era împodobite cu steaguri și multă verdeață pe la ferestre și balcoane. Oamenii stăteau și pe acoperișuri. Toate corporațiile de meșteșugari erau de față, iar fiecare staroste (șef de corporație) avea steagul în mână și era încins cu eșarfa tricoloră. Cele 130 de biserici din București își sunau clopotele în timp ce alaiul lui Vodă trecea spre Mitropolie, petrecut de uralele necontenite ale mulțimii. Avusese dreptate Kogălniceanu: niciodată nu fusese primit vreun domn român atât de frumos, cu atâta căldură, cum a fost primit Cuza în vechiul oraș al lui Bucur, în acea neuitată după-amiază de 8 februarie 1859.

Nifon Rusailă (n. 1789, București; d. 5 mai 1875, București) a fost un cleric ortodox român, care a deținut funcția de mitropolit al Ungrovlahiei (1850-1865) și apoi de mitropolit-primat al României (1865-1875) - foto: ro.wikipedia.org

Nifon Rusailă (n. 1789, București; d. 5 mai 1875, București) a fost un cleric ortodox român, care a deținut funcția de mitropolit al Ungrovlahiei (1850-1865) și apoi de mitropolit-primat al României (1865-1875) – foto: ro.wikipedia.org

Mitropolitul Nifon al Valahiei (Munteniei) l-a întîmpinat pe Alexandru Ioan Cuza în Catedrala mitropolitană din Bucureşti, iar după închinare în faţa Sfîntului Altar, domnitorul, împreună cu mitropolitul şi tot clerul, a intrat în sala de şedinţe, unde, în prezenţa deputaţilor şi a poporului, domnitorul a pronunţat, cu mâna pe Sfînta Evanghelie, în faţa icoanei Preasfintei Treimi următorul jurămînt:

Jur în numele Preasfintei Treimi şi în faţa Ţării că voi păzi cu sfinţenie drepturile şi interesele Principatelor Unite; că în toată Domnia mea voi priveghea la respectarea legilor pentru toţi şi în toate, şi că nu voi avea înaintea ochilor mei decît binele şi fericirea naţiei Române. Aşa Dumnezeu şi confraţii mei să-mi fie întru ajutor!

După depunerea jurămîntului, Mitropolitul Nifon, în calitatea sa de Preşedite al Adunării Deputaţilor, a rostit un discurs în carea spus printre altele :

„… Măria Ta, ca cel chemat de poporul român şi trimis de Providenţă, întinde-i (acestuia n.n.) dreapta Ta, ridică-l din căderea sa şi îl condu pe cîmpurile cele pline de flori nevestejite; căci numai acolo poate el să-şi redobîndească cununa gloriei şi a virtuţii cu care se încununară odată nemuritorii noştri strămoşi; iar Măria Ta să trăieşti ani mulţi ca să laşi mai multe pagini de fapte în istoria dulcei noastre Patrii!

 

Presa vremii relata despre eveniment:

Ziarul „Naţionalul” scria: „Mai este trebuinţă a vorbi despre marele entuziasm ce fu duminică…? Pana… nu poate descrie acel entuziasm. Numai aceia care au văzut acele zecimi de mii de oameni ce umpleau strada Mogoşoaia de la barieră până la Mitropolie şi mai multe poşte înainte de Bucureşti, acele ferestre şi acoperişuri de case garnisite de lume, acele stindarde şi decoraţii care împodobeau toate casele, acele strigări nebune de entuziasm şi veselie, acele buchete ce curgeau pe prinţ, acele arcuri de triumf ce se zăreau din distanţă în distanţă, în fine, acea iluminaţie splendidă şi generală, precum nu a mai văzut capitala noastră, trebuie, zic, să se fi văzut toate acestea pentru ca să poată cineva simţi mai bine mărimea acestei sărbători.

Ziarul ”Dâmbovița” arăta că ”populația Capitalei eșise mai toată în calea domnului. Din toate părțile ploua cu valuri de flori”. Cu acest prilej ”cu ocazia intrări(i) în București a Mării Sale Prințului Alecsandru Ioan I, Alesul tuturor Românilor”, cum se spune în titlu, s-a alcătuit și tipărit ”Hora lui Cuza Vodă” pentru voce și ”piano”, cu versuri de Dimitrie Bolintineanu și muzică de D.D. Florescu. Tot acum au fost compuse și ”Marșu ceremonialu”, ”Marșul Unirei” și ”Marșul lui Cuza Vodă din 1859”.

La rândul său, marele pictor român Nicolae Grigorescu (muntean), îi scria scriitorului moldovean Alexandru Vlahuţă:

Ne vine vestea ca s-a ales Cuza domnitor în amândouă capitalele. Am lăsat tot, am pus şaua pe cal, şi fuga la târg.
Atunci am vazut eu ce va sa zică bucuria unui popor. Cântece, jocuri, chiote în toate părţile. Îşi ieşeau oamenii în drum cu oala plină cu vin; care cum se întâlneau luau vorba de Cuza, de unire, se îmbrăţişau şi încingeau hora în mijlocul drumului. Şi era un ger de crăpau pietrele. Da’ unde mai stă cineva în casă? Am văzut bătrâni care plângeau de bucurie.”

Într-o scrisoare trimisă de D.A.Sturdza lui V.Alecsandri, atmosfera prilejuita de sosirea domnitorului Cuza la București era descrisă astfel:

Rezultatul întregii acestei călătorii este că toți românii din cele două Principate se vor lăsa mai curînd tăiați în bucăți decît să revie la vechea stare de lucruri (…). La București, de pildă, el e omul cel mai popular. N-am vazut nici o dată salutîndu-se un suveran cu mai multă dragoste și serbări publice ca în această primă capitală a României.”

 

Aveau să mai treacă doi ani până când, la Conferința internațională, deschisă la Paris între 26 mart./7 apr. — 25 aug./6 sept.1861, Franța, Rusia, Anglia, Prusia și Sardinia, au recunoscut dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza şi unirea celor două Principate Române sub conducerea unui singur sceptru. Imperiile austriac și otoman inițial nemulțumite, au acceptat până la urmă şi ele voinţa poporului român.

La 22 noiembrie 1861, Poarta emitea „Firmanul de organizare administrativă a Moldovei și Valahiei”, prin care Puterile suzerane și garante admiteau unificarea instituțiilor legislative și administrative ale celor două principate. O rezervă asupra noului statut a venit tot din partea Imperiului Otoman, acesta acceptând schimbarea numai pe timpul vieții domnitorului Cuza.

După aceste evenimente, evoluţia ţării noastre pe calea independenţei şi modernizarii instituţiilor sale a urmat un curs accelerat. În anul 1880, tot într-o zi de 8 februarie, marile puteri europene Germania, Anglia şi Franţa au recunoscut independenţa de stat a României, cucerită pe câmpul de luptă în 1877.

 

aericole preluate de pe: cersipamantromanesc.wordpress.com; ro.wikipedia.org

Compromisul austro-ungar din 1867 – Crearea statului dualist Austro-Ungaria, anularea autonomiei Transilvaniei şi încorporarea acesteia alături de Banat, la Ungaria (5 februarie 1867)

Încoronarea lui Francisc Iosif I şi a consoartei sale Elisabeta ca pereche regală a Ţărilor Coroanei Sfântului Ştefan (1), 1867

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Compromisul austro-ungar din 1867

 

Termenul german Ausgleich se referă la “compromisul” din februarie 1867 prin care s-a fondat Dubla Monarhie austro-ungară, promulgată de împăratul Franz Joseph și o delegație maghiară condusă de Ferenc Deák.

 

Premize

S-a ajuns la Compromisul austro-ungar în urma înfrângerii Austriei în războiul din 1866 de către Prusia și Italia și din cauza tensiunilor interne provocate de maghiari, care puteau să ducă la compromiterea existenței Imperiului austriac. Compromisul urma și unei serii de reforme constituționale eșuate ale Imperiului Habsburgic. Sub această nouă organizare guvernul din Ungaria dominat de maghiari a câștigat drepturi aproape egale cu guvernul de la Viena, cele două state constituindu-se ca două state separate, cu propriile constituții, parlamente, administrații și miliții. Aveau în comun suveranii în aceeași persoană, ministerele pentru politică externă, economică și militară. Cheltuielile comune erau acoperite inițial în proporție de 70% de către Austria.

Compromisul s-a făcut în încercarea de a elimina disensiunile interne datorate războiului austro-prusac, dar și pentru a aduce la tăcere agitațiile interne ale diverselor naționalități ale imperiului.

Foștii revoluționari germani și maghiari au devenit politicieni, iar dieta ungară și-a recăpătat puterea. Statutul special al Transilvaniei și protestele celorlalte naționalități – majoritare de multe ori – a dus la apariția unei noi legi a minorităților în Ungaria, lege menită să apere drepturile românilor și sârbilor, dar care în practică a fost încălcată în mod repetat.

Austro-Ungaria în 1887 : Cisleithania în roz, Transleithania în galben, Bosnia (otomană, administrată de Austro-Ungaria) în portocaliu - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Austro-Ungaria în 1887 : Cisleithania în roz, Transleithania în galben, Bosnia (otomană, administrată de Austro-Ungaria) în portocaliu – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Urmările Ausgleich-ului

Partea austriacă a monarhiei a resimțit imediat influența guvernului maghiar: guvernul maghiar a refuzat să permită orice reformă internă, pe care austriecii le vedeau necesare. Pentru a reuși să iși păstreze noua influență câștigată, conducătorii maghiari au dus o politică de privare de drepturi civile a naționalităților imperiului. De asemenea au blocat finanțarea modernizării armatei, temându-se să nu fie folosită contra lor (armata era controlată în principal de la Viena).

La fiecare zece ani Ausgleich-ul era renegociat pentru a clarifica detalii financiare și comerciale, dar inevitabil aceste negocieri duceau la o criză internă partea maghiară crescând mereu pretențiile.

Impasul politic care a rezultat a fost unul dintre motivele care a dus la decizia fatală de a ataca Serbia în iulie 1914. Personalități politice austriece de primă-mână, cum ar fi Franz Conrad von Hötzendorf, Șeful Comandamentului Armatei Habsburgice, și ministrul de externe, Contele Leopold von Berchtold, considerau unica modalitate posibilă de reformare a Austro-Ungariei ca fiind anexarea de teritorii și populații externe pentru a duce la echilibrare în fața puterii maghiarilor.

Dubla Monarhie stabilită prin Ausgleich a fost gândită ca o soluție de conviețuire, dar a rezistat doar 50 de ani, până 1918 când a dispărut ca urmare a Primului Război Mondial.

Au existat și o serie de propuneri de reformare a Monarhiei Duale, prin federalizarea Austro-Ungariei (ca cea a lui Aurel Popovici). Acestea au fost însă refuzate, ele ar fi putut duce la pierderea influnței maghiare.

Destrămarea Austro-Ungariei în 1918 - foto: ro.wikipedia.org

Destrămarea Austro-Ungariei în 1918 – foto: ro.wikipedia.org

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

(1) Țările Coroanei Sfântului Ștefan a fost numele oficial al vechiului Regat al Ungariei în cadrul dublei monarhii Austro-Ungaria înființate în 1867. Numele neoficial era jumătatea ungară a Dublei Monarhii sau, din punctul de vedere al funcționarilor și juriștilor vienezi, Transleithania (în latină „Țara de dincolo de Leitha“). Aceste țări constituiau partea sud-estică a Austro-Ungariei și aveau drept capitală regală Budapesta.

Ţările Coroanei Sfântului Ştefan: în mijloc, stema Ungariei; în jurul ei (în sensul acelor de ceasornic) stema Croaţiei, a Transilvaniei, a oraşului Fiume, a Bosniei şi Herţegovinei, a Slavoniei şi a Dalmaţie - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ţările Coroanei Sfântului Ştefan: în mijloc, stema Ungariei; în jurul ei (în sensul acelor de ceasornic) stema Croaţiei, a Transilvaniei, a oraşului Fiume, a Bosniei şi Herţegovinei, a Slavoniei şi a Dalmaţie – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Țările unite ale Coroanei Sfântului Ștefan au cuprins de-a lungul istoriei teritoriile Ungariei contemporante, ale Slovaciei de astăzi, ale Transcarpației, ale Banatului, ale Voivodinei sârbești de astăzi, ale Burgenlandului austriac contemporan, Transilvania de astăzi (în sensul nou și lărgit al termenului), minuscule părți din Polonia de astăzi, fostul regat al Croației și Slavoniei precum și Orașul Fiume și împrejurimile. În contrast cu alte părți ale Monarhiei Habsburgice, toate aceste țări s-au aflat în afara Sfântului Imperiu Roman care s-a destrămat în 1806.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

Crearea statului dualist Austro-Ungaria, anularea autonomiei Transilvaniei şi încorporarea acesteia alături de Banat, la Ungaria (5 februarie 1867)

Steagul Austro-Ungariei, 1869-1918 - foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

Steagul Austro-Ungariei, 1869-1918 – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

articol preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

 

La 5 februarie 1867 a fost semnat pactul dualist austro-ungar, în urma căruia lua naştere Austro-Ungaria, numită și Dubla Monarhie împărătească și crăiască, un stat condus de monarhii Habsburgi între 1867 și 1918.

Ziua de 8 iunie 1867, când împăratul Franz Josef I a fost încoronat şi rege al Ungariei, constituie de fapt data încetării absolutismului austriac şi începutul dualismului austro-ungar, recunoscut în Austria prin constituție începând cu 21 decembrie 1867 şi rămas în vigoare până în 31 Octombrie 1918 (când Ungaria a ieșit din uniune).

Statul monarhic dualist austro-ungar creat în 1867 era condus de împăratul Austriei, care avea în acelaşi timp şi statutul de rege al Ungariei.

Perioada 1859-1866 a fost una deosebit de dificilă pentru Austria. Înfrânt în mai multe bătălii, în fața armatelor piemonteze, franceze și prusace acest stat stăpânea cu greu numeroasele popoare și teritorii străine, aflându-se în pragul dispariției sale.

În aceste condiții, împăratul austriac Franz Joseph I a găsit soluția menținerii imperiului său prin acordarea unor importante concesii maghiarilor care dețineau cele mai importante poziții politice și economice, în cadrul statului, după cele ale austriecilor.

Astfel s-a încheiat Acordul austro-ungar privind constituirea monarhiei dualiste Austro-Ungaria.

Sub această nouă organizare guvernul din Ungaria dominat de maghiari a câștigat drepturi aproape egale cu guvernul de la Viena cele două state constituindu-se în două state distincte, cu propriile constituții, parlamente, administrații și miliții, care aveau în comun un suveran în aceeași persoană, ministerele pentru politică externă, economică și militară. Cheltuielile comune erau acoperite inițial în proporție de 70% de către Austria.

Compromisul s-a făcut în încercarea de a elimina disensiunile interne și pentru a aduce la tăcere agitațiile interne ale diverselor naționalități ale imperiului.

Harta etnica a Austro-Ungarie în 1910 - foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Harta etnica a Austro-Ungarie în 1910 – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Austro-Ungaria, cunoscută și ca Monarhia Dunăreană (în germ. Donaumonarchie) nu s-a numit niciodată oficial Imperiul Austro-Ungar, ci – Imperiul austriac și regatul maghiar.

Imperiul Austriac a fost oficial proclamat în anul 1804 pe baza țărilor supuse coroanei familiei de Habsburg-Lorena, care deținuse prin alegere din secolul XV până la în 1806 Coroana Sfântului Imperiu Roman de naţiune germană și prin moștenire, de la sfârșitul secolului al XVI-lea, coroana privată a lui Rudolf al II-lea care, în 1804, a devenit Coroana imperială a Austriei.

Imperiul austriac a fost creat în contextul crizei profunde în care intrase Sfântul Imperiu Roman de naţiune germană, lichidat în anul 1806 sub loviturile Franței conduse de Napoleon.

Austro-Ungaria a fost un stat dualist alcătuit, pe de o parte, din Cisleithania, adică statele (regate, ducate etc.) din administrarea austriacă, aflate dincolo de rîul Leitha, din partea vestică și nordică a statului austro-ungar, și pe de altă parte, din Transleithania.

A fost una dintre marile puteri ale lumii la vremea respectivă, fiind cea mai mare a doua țară din Europa după Imperiul Rus, cu o suprafaţă de 621.538 km2 şi a treia cea mai populată (52,8 milioane de locuitori în 1914), după Rusia și Imperiul German.

A fost de asemenea cea de-a patra cea mai industrializată ţară din lume după Statele Unite, Germania și Regatul Unit.

Din punct de vedere constituțional, monarhia Austro-Ungară reprezenta uniunea a două state: Austria și Ungaria, care aveau același suveran, aceeași armată (deși Ungaria avea dreptul de a avea o forță teritorială de apărare) și aceeași monedă. Fiecare din cele două state dispunea de un Parlament și un guvern propriu.

De asemenea, existau trei ministere comune ale celor două părți ale Imperiului: Apărarea, Afacerile Externe și Finanțele. La fel, cele două părți ale Monarhiei aveau un guvern comun (Consiliul Ministerial Comun), compus din monarh (Împărat-rege al Imperiului Austro-Ungar), primii miniștri ai Austriei și Ungariei, cei trei miniștri care conduceau ministerele comune, anumiți membri ai familiei imperiale.

Fiecare parlament, cel de la Viena și cel de la Budapesta, avea o delegație parlamentară care aproba cheltuielile Consiliului Ministerial Comun. Exista, de asemenea, o delegație parlamentară comună a celor două parlamente.

Cisleitania, avea capitala la Viena și cuprindea inclusiv teritorii locuite de sloveni, cehi, polonezi, ruteni și de românii din Bucovina (fosta parte a principatului Moldovei). Teritoriile formațiuni feudale (ex: Regatul Boemiei, ducatele Carniola și Carinthia, Galiția) beneficiau de o anumită indulgență culturală, ceea ce a permis, într-o mică măsură, afirmarea identității naționale a cehilor, slovenilor, italienilor, polonezilor, românilor din Bucovina și croaților din Dalmația.

Partea ungară a Imperiului, denumită Transleitania, avea capitala la Budapesta și cuprindea teritoriul est de râul Leitha, care a constituit partea ungară a Austro-Ungariei (1867-1918). Transleitania a inclus Ungaria propriu-zisă, precum și Slovacia, Transilvania, Banatul, Croația şi Slavonia și oraşul liber Fiume.

Spre deosebire de partea austriacă, Ungaria era administrată în mod centralizat, iar politica față de minorități a fost dominată de intenția autorităților de la Budapesta de a maghiariza populațiile nemaghiare care alcătuiau majoritatea procentuală în cadrul Regatului.

În interiorul Transleithaniei s-au constituit autorităţi exclusiv maghiare, sub conducerea guvernului de la Budapesta. La 12 iunie 1867, sub presiunea maghiară, împăratul a abrogat legile votate de Dieta de la Sibiu în 1863-1864 privitoare la egala îndreptăţire a naţiunii române şi la limba română.

Pasul următor l-a constituit încorporarea Transilvaniei în statul ungar, pierzîndu-şi astfel individualitatea politico-teritorială, adică statutul de voievodat şi apoi de principat autonom pe care l-a avut timp de mai multe secole.

În toate aceste trei epoci – epoca voievodatelor din timpurile străvechi pînă în 1526, epoca principatului independent din 1526 pînă în 1691, epoca Marelui Principat autonom (1691-1867), cînd împăratul Austriei deţinea şi funcţia de mare principe al Ardealului – această provincie românească şi-a păstrat autonomia faţă de puterea centrală cu sediul la Viena.

Cele prezentat mai sus dovedesc că Transilvania nu a aparţinut Ungariei decît în perioada 1867-1918, deci 51 de ani.

Īn anul 1867, data inaugurării politicii ultranaṭionaliste în partea ungară a imperiului, Ungaria număra 13.579.000 locuitori. Dintre aceṣtia erau maghiari numai 5.665.000 faṭă de 7.939.00 locuitori nemaghiari.

Austriecii și ungurii aveau aceleași drepturi. La data de 8 iunie 1867, împăratul Franz Joseph I (1848-1916) a fost încoronat inclusiv rege al Ungariei. Prin acest compromis făcut nobilimii maghiare, Imperiul austriac a fost salvat, pentru încă o perioadă de 51 de ani.

Numeroase popoare rămâneau însă în continuare sub dominație străină, de această dată dualistă, și erau supuse unui amplu proces de deznaționalizare.

Deosebit de dificilă a fost situația popoarelor din teritoriile dominate de unguri, așa cum a fost și cazul românilor din Transilvania și Banat, care erau lipsiți de numeroase drepturi și supuşi, după anul 1867, unui amplu proces de maghiarizare forțată.

Legea constituţională din 1867 a prevăzut desfiinţarea Dietei de la Cluj şi a guberniului, urmînd ca Transilvania să-şi trimită reprezentanţi în Parlamentul de la Budapesta conform unui sistem electoral bazat pe inegalitatea de avere şi naţională.

Nobilii şi secuii erau scutiţi de obligaţia cenzitară, în schimb, ţăranii, în marea majoritate români, aveau dreptul de participare la vot numai dacă posedau o suprafaţă de pămînt de cel puţin 70 de pogoane, în timp ce în Ungaria censul era de numai 9 pogoane. În regiunile locuite de secui, un deputat reprezenta 6.000 de locuitori, în timp de în regiunile locuite de români reprezenta 60.000.

În parlamentul de la Budapesta, cei 7 milioane de unguri au trimis 400 de deputaţi, în vreme ce 13 milioane de români şi slavi au putut trimite numai 7 deputaţi.

În anul 1874 a fost adoptată Legea electorală, prin care românii transilvăneni aproape că erau excluşi din viaţa politică. În Transilvania au avut drept de vot numai 3% dintre români.

În anul 1868 a fost adoptată Legea naţionalităţilor. Pornind de la faptul că, din cele 63 de comitate ale Ungariei, doar 28 aveau o populaţie majoritar maghiară, iar în Transilvania populaţia majoritară era de naţionalitate română, legea a impus în viaţa de stat principii care să asigure maghiarizarea tuturor celorlalte naţionalităţi.

Ignorînd realităţile, legea prevedea că în Ungaria există o singură naţiune, cea maghiară, unică şi indivizibilă, şi a decretat limba maghiară ca singura limbă oficială. Limba maghiară era predată în toate şcolile, pe cînd limbile naţionalităţilor nemaghaire putea fi folosită numai în învăţămîntul confesional.

Şcoala a fost un puternic factor de maghiarizare aşa explicându-se şi faptul că, printr-o serie de legi şcolare, guvernele de la Budapesta au dispus introducerea de ore în limba maghiară în şcolile confesionale ale naţionalităţilor, sute dintre ele fiind închise pe motiv că învăţătorii sau elevii nu cunoşteau bine limba maghiară.

În 1868 s-a introdus învăţămîntul de stat în Transilvania, cu plan unitar şi programe şcolare elaborate de către stat. Dar, deşi Legea naţionalităţilor prevedea „libera alegere a limbii de predare”, potrivit cu profilul demografic al regiunilor, nu a fost înfiinţată nicio şcoală de stat primară în limba română sau slovacă.

Sub guvernarea lui Tisza Kálmán, legile şcolare Trefort din 1879 şi 1883 au prevăzut limba de predare maghiară în şcolile primare. În temeiul legii, limba maghiară trebuia să se predea în şcolile primare cu un învăţător în 21/2 ore pe săptămînă, iar în şcolile cu 6 învăţători 14 ore săptămînal. În decurs de patru ani, învăţătorii nemaghiari trebuiau să se pregătească pentru a putea preda în limba maghiară.

În 1891, legea Csaky a introdus limba maghiară şi în grădiniţe. Tendinţa de maghiarizare forţată a românilor reiese şi din proiectul de lege Bánffy Dezsö de a înfiinţa circa 1000 de şcoli de stat în termen de 5 ani.

Apogeul politicii de maghiarizare a fost marcat de „legile Appony”, adoptate în 1907, pentru sistemul de învăţămînt. Legea prevedea dreptul statului de a suprima orice şcoală românească pentru simplul motiv că acest lucru era reclamat de interese superioare de stat. Deci existenţa şcolilor româneşti depindea de arbitrariul măsurilor guvernamentale.

Prin votarea legii în parlamentul maghiar, în ciuda opoziţiei îndîrjite a deputaţilor români, Al. Vaida Voievod, Ştefan Cicio Pop, Iuliu Maniu, şi a mitropoliţilor şi episcopilor români – I. Meţianu, V. Mihali, V. Hosu –, şcolile româneşti confesionale, unicul refugiu al vieţii şi a limbii române (în afară de biserică), ajung la discreţia administraţiei statului, deşi ele erau finanţate numai de populaţia românească şi nu de statul maghiar.

Dar lucrurile nu s-au oprit aici. Pentru transformarea completă a şcolii într-un instrument exclusiv şi intens de maghiarizare, contele Appony Albert elaborează, în anul 1908, faimoasa ordonanţă ce prevede că la elevii români din şcolile statului pînă şi religia trebuie să se predea în limba maghiară.

Aplicarea legilor lui Appony a dat o grea lovitură dezvoltării spirituale a românilor din Transilvania. După cinci ani de la intrarea ei în vigoare (adică în 1912) au fost închise 320 de şcoli româneşti din cele 2.795 existente, iar în anul 1915 – 600 de şcoli româneşti sînt închise.

Întreaga legislaţie votată de Parlamentul ungar după 1867 a urmărit realizarea unui stat naţional maghiar omogen din punct de vedere etnic. Aceasta nu putea fi pusă în aplicare, avînd în vedere numărul mai mic al maghiarilor, decît cel aparţinînd altor naţionalităţi, fără maghiarizarea forţată a celor din urmă.

În anul 1869, din 13.219.350 de locuitori ai Ungariei, numai 6.207.508 erau maghiari, 2.321.906 români, 1.816.087 germani, 1.825.723 slovaci, 286.834 sîrbi, 448.040 ruteni, 208.529 croaţi şi 104.651 alte neamuri. Prin urmare, 6.207.508 maghiari (plus evrei) trebuia să maghiarizeze 7.011.770 nemaghiari. Prin asimilarea naţionalităţilor s-a reuşit creşterea ponderii maghiarilor în stat de la 44,6%, în anul 1880, la 54,5%, în anul 1910.

Au existat și o serie de propuneri de reformare a Monarhiei Duale, prin federalizarea Austro-Ungariei (cum a fost cea a lui Aurel Popovici). Acestea au fost însă refuzate, pentru că a existat temerea că ele ar fi putut duce la pierderea influnței maghiare.

Nu este de mirare aşadar că la sfârşitul Primului Război Mondial, Imperiul se dezintegrează sub loviturile popoarelor dornice de libertate.

În octombrie 1918 se declară independente Cehoslovacia, Statul slovenilor, croaților și sârbilor și Austria Germană.

Ungaria iese şi ea din uniunea cu Austria. La 1 decembrie 1918 reprezentanţii românilor majoritari in Transilvania proclamă Unirea cu România, care avea să fie recunoscută pe plan internaţional în urma Tratatului de la Trianon, semnat la data de 4 iunie 1920, care stabilea şi noile graniţe ale Ungariei, devenită şi ea stat independent, după ce Tratatul de la St. Germain din 1919 pecetluise sfârșitul Imperiului Austro-Ungar.

Republica succesoare a Imperiului Austro- Ungar a păstrat numele de „Austria”, a abolit clasa nobiliară și i-a expulzat pe Habsburgi din țară. Totuşi, în deceniile care au urmat administrației habsburgice i s-a păstrat în Austria zilelor noastre o amintire în mare măsură pozitivă.

Fostul prim-ministru britanic Winston Churchill considera distrugerea Austro-Ungariei drept o mare tragedie pentru un mare număr de mici popoare care, după dispariția monarhiei habsburgice, nu au mai putut face față singure presiunii Germaniei sau Rusiei.

Tratatul de la Trianon a reprezentat actul care a consfințit sfârșitul regatului Sfântului Ștefan, regat care, de facto, dispăruse în secolul al XVI-lea, prin înfrângerea Ungariei la Mohács și divizarea teritoriilor sale între Imperiul Otoman și Sfântul Imperiu Roman (devenit ulterior Austria și, în 1867, Dubla Monarhie, Austro-Ungaria), dar care, formal, a continuat să existe, împărații de la Viena purtând până la sfârșit și titlul de regi apostolici ai Ungariei.

Tratatul de la Trianon a consfințit trecerea către statele succesoare sau vecine a 71% din teritoriul Transleithaniei (partea ungară a Dublei Monarhii) și a 63% din populație, aceasta din urmă, în majoritatea ei, alcătuită din etnici ne-maghiari.

Totuși, traseul noilor frontiere, în multe cazuri, nu s-a suprapus granițelor etnice (din motive obiective, dată fiind imposibilitatea delimitării exacte a regiunilor cu populație amestecată), astfel că peste sau 2.535.000 de etnici maghiari au ajuns în afara teritoriului Ungariei, majoritatea lor trăind de-a lungul granițelor din statele succesoare noi.

Deși istoriografia maghiară și unii oameni politici maghiari au susținut că Dubla Monarhie reprezentase o soluție mai echitabilă pentru minorități și că slovacii, croații, rutenii, românii din Transilvania ar fi fost mai favorizați în cadrul Dublei Monarhii decât în statele succesoare, nici un grup etnic din Dubla Monarhie nu a susținut revenirea la starea de lucruri anterioară Primului Război Mondial. Deși slovacii și croații au urmărit să obțină independența aproape imediat după 1920, scopul lor era crearea propriilor state naționale, ideal realizat abia după 1990.

Regatul Ungariei, statul rezultat în urma Primului Război Mondial, a urmărit revizuirea, fie și parțială, a Tratatului de la Trianon, aliindu-se, în acest scop, cu statele revizioniste, Germania și Italia. Deși în perioada 1938-1941 s-a reușit anexarea unor teritorii care aparținuseră Dublei Monarhii (1938 – sudul Slovaciei, 1939 – Ucraina Subcarpatică, 1940 – nordul Transilvaniei, 1941 – teritorii aflate azi în Serbia, Croația și Slovenia), frontierele de la Trianon au fost consfințite din nou în anul 1947, prin Tratatul de Pace de la Paris (10 februarie 1947), încheiat între Puterile Aliate și Ungaria.

Tratatul a consfințit realizarea dreptului la autodeterminare al popoarelor din Transleithania (partea ungară a Dublei Monarhii) și a consfințit realitatea existentă pe teren. Cu toate acestea, slovacii și croații, care au urmărit să obțină independența aproape imediat după 1920 şi crearea propriilor state naționale, au putut să-şi vadă împlinit acest ideal abia după 1990.

Deși istoriografia maghiară și unii oameni politici maghiari au susținut că Dubla Monarhie reprezentase o soluție mai echitabilă pentru minorități și că slovacii, croații, rutenii, românii din Transilvania ar fi fost mai favorizați în cadrul Dublei Monarhii decât în statele succesoare, nici un grup etnic din Dubla Monarhie nu a susținut revenirea la starea de lucruri anterioară Primului Război Mondial.

Regatul Ungariei rezultat în urma Primului Război Mondial, a urmărit revizuirea, fie și parțială, a Tratatului de la Trianon, aliindu-se în acest scop cu statele revizioniste, Germania și Italia şi reușind anexarea unor teritorii care aparținuseră Dublei Monarhii (1938- sudul Slovaciei, 1939- Ucraina Subcarpatică, 1940- nordul Transilvaniei, 1941- teritorii aflate azi în Serbia, Croaţia şi Slovenia).

Frontierele Ungariei stabilite în 1920 prin Tratatul de la Trianon (cititi mai mult pe unitischimbam.ro), au fost consfințite din nou în urma Tratatului de Pace de la Paris din 10 februarie 1947, încheiat între Puterile Aliate învingătoare în Al Doilea Război Mondial și Ungaria.

 

Surse: istoria.mdziarulfaclia.roro.wikipedia.org

articol preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

Marele viscol din 1954 (1-4, 7-9, 17-19 și 22-24 februarie 1954)

Marele viscol din 1954

foto preluat de pe www1.agerpres.ro
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Marele viscol din anul 1954 se referă la un fenomen meteorologic sever care s-a abătut asupra României la începutul lunii februarie a anului 1954, motiv pentru care această iarnă a fost considerată cea mai aspră din secolul al XX-lea.

Un puternic ciclon mediteraneean a traversat Peninsula Balcanică, s-a reîncărcat cu umiditate deasupra Mării Negre ajungând pe teritoriul României, unde a întâlnit un front de aer rece ce a acționat ca un baraj. Viscolul a lovit în patru reprize, iar vântul a atins o viteză record. Astfel, în București valoarea acestuia a fost de 126 km/h. Ninsoarea abundentă a înregistrat un alt record: la 3 februarie la Grivița s-au depus 115,9 litri de zăpadă pe metru pătrat în 24 de ore. Temperaturile au scăzut drastic ajungând la valori de -25 °C.

Cel mai gros strat de zăpadă din istoria măsurătorilor ANM a fost măsurat tot atunci, la Călărași și anume 173 cm, troienele atingând însă în unele zone din sud-estul țării și peste 5 metri înălțime. În întrega țară, casele au fost acoperite cu zăpadă, fiind necesară intervenția armatei. În București, orașul cel mai afectat, au fost scoase tancurile armatei pentru intervenții. Zăpada a fost atât de mare, încât primăvara, după topirea acesteia, au fost găsite autoturisme strivite de șenilele tancurilor.

Nevoiți să locuiască în case din lut și acoperite cu paie, victimele deportărilor în Bărăgan au avut cel mai mult de suferit.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi mai mult despre pe www1.agerpres.rowww.historia.roadevarul.rowww.cotidianul.ro

Dieta de la Worms (28 ianuarie – 25 mai 1521)

Dieta de la Worms (28 ianuarie – 25 mai 1521) – Luther at the diet of Worms, by von Werner, 1877

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Dieta de la Worms din 1521 a fost o dietă a Sfântului Imperiu Roman, ce a avut loc în orașul Worms din Germania de astăzi, rămas în istorie pentru edictul de la Worms (Wormser Edikt), referitor la Martin Luther și la efectele Reformei Protestante. S-a ținut între 28 ianuarie și 25 mai 1521, sub conducerea împăratului Carol al V-lea.

Carol al V-lea (n. 24 februarie 1500 – d. 21 septembrie 1558) a fost împărat romano-german din 1519, până la abdicarea sa în 1556. A domnit, de asemenea, ca rege al Spaniei, cu titulatura „Carol I”, din 1516 până în 1556. Ca moștenitor a patru dintre casele regale importante din Europa, a realizat o uniune personală a unor teritorii întinse și dispersate, incluzând Sfântul Imperiu Roman, Aragon, Castilia, Napoli, Sicilia, Țările de Jos și coloniile spaniole din Americi. Când a renunțat la tron, și-a împărțit ținuturile între fiul său, Filip al II-lea al Spaniei, și fratele său, împăratul Ferdinand I - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Carol al V-lea (n. 24 februarie 1500 – d. 21 septembrie 1558) a fost împărat romano-german din 1519, până la abdicarea sa în 1556. A domnit, de asemenea, ca rege al Spaniei, cu titulatura „Carol I”, din 1516 până în 1556. Ca moștenitor a patru dintre casele regale importante din Europa, a realizat o uniune personală a unor teritorii întinse și dispersate, incluzând Sfântul Imperiu Roman, Aragon, Castilia, Napoli, Sicilia, Țările de Jos și coloniile spaniole din Americi. Când a renunțat la tron, și-a împărțit ținuturile între fiul său, Filip al II-lea al Spaniei, și fratele său, împăratul Ferdinand I – cititi mai mult pe ro.wikipedia.org - cititi mai mult pe en.wikipedia.org

 

Context

Cu un an în urmă, în 1520, Papa Leon al X-lea a emis bula papală Exsurge Domine („Ridică-Te, Doamne”), în care sublinia ceea ce considera a fi 41 de greșeli găsite în cele 95 de teze ale lui Martin Luther și în alte scrieri scrise de el sau în legătură cu el. Luther a fost convocat de împărat. Prințul Frederick al III-lea, Elector de Saxonia a obținut un acord, prin care lui Luther i se promitea trecere liberă la întâlnire și pe drum. Această garanție era esențială după cum fusese tratat Jan Hus (cititi mai mult pe unitischimbam.ro), care a fost judecat și condamnat de conciliul de la Konstanz în 1415 în pofida unor promisiuni de siguranță.

Cele 95 de teze ale lui Martin Luther (titlul latin Disputatio pro declaratione virtutis indulgentiarum) au declanşat Reforma Protestantă în Germania. Tezele au fost aduse în circulaţie pentru prima dată la 31 octombrie 1517 printr-o scrisoare adresată episcopului de Mainz şi Magdeburg Albrecht von Brandenburg. Pentru că nu a primit un răspuns de la episcop, Martin Luther a dat tezele unui cunoscut, care le-a tipărit făcându-le astfel temă de discuţie în întreaga Germanie - foto preluat de pe  ro.wikipedia.org

Cele 95 de teze ale lui Martin Luther (titlul latin Disputatio pro declaratione virtutis indulgentiarum) au declanşat Reforma Protestantă în Germania. Tezele au fost aduse în circulaţie pentru prima dată la 31 octombrie 1517 printr-o scrisoare adresată episcopului de Mainz şi Magdeburg Albrecht von Brandenburg. Pentru că nu a primit un răspuns de la episcop, Martin Luther a dat tezele unui cunoscut, care le-a tipărit făcându-le astfel temă de discuţie în întreaga Germanie – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Împăratul Carol al V-lea a deschis Dieta Imperială de la Worms la 28 ianuarie 1521. Lui Luther i s-a cerut fie să dezavueze, fie să-și reafirme convingerile. Când a apărut la 16 aprilie în fața adunării, Johann Eck, asistent al arhiepiscopului de Trier (Richard Greiffenklau zu Vollraths la acea vreme), a fost purtătorul de cuvânt al împăratului.

Martin Luther (n. 10 noiembrie 1483, Eisleben, Saxonia - d. 18 februarie 1546), pastor şi doctor în teologie, a fost primul reformator protestant ale cărui reforme au dus la naşterea Bisericii Evanghelice-Luterane. Primele idei ale Reformei protestante au fost enunţate de Martin Luther în 1517, în calitatea sa de preot catolic şi profesor de exegeză la Universitatea din Wittenberg. Excomunicarea sa din Biserica Catolică a survenit în anul 1521 - Martin Luther, 1529 - portret de Lucas Cranach cel Bătrân - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Martin Luther (n. 10 noiembrie 1483, Eisleben, Saxonia – d. 18 februarie 1546), pastor şi doctor în teologie, a fost primul reformator protestant ale cărui reforme au dus la naşterea Bisericii Evanghelice-Luterane. Primele idei ale Reformei protestante au fost enunţate de Martin Luther în 1517, în calitatea sa de preot catolic şi profesor de exegeză la Universitatea din Wittenberg. Excomunicarea sa din Biserica Catolică a survenit în anul 1521 - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org – (Martin Luther, 1529) – portret de Lucas Cranach cel Bătrân

 

Edictul de la Worms

Edictul de la Worms a fost emis la 25 mai 1521 de împăratul Carol al V-lea, prin care se declara:

“ Din acest motiv, interzicem oricui de astăzi înainte să îndrăznească, fie cu vorba ori cu fapta, să primească, să apere, să ajute sau să favorizeze în vreun fel pe cel numit Martin Luther. Dimpotrivă, îl dorim prins și pedepsit ca notoriu eretic, așa cum merită, să fie adus personal în fața noastră, sau să fie păzit până când cei care-l vor fi prins ne vor da de veste, după care vom porunci cum să procedeze cu cel numit Luther. Cei ce vor ajuta la prinderea lui vor fi răsplătiți pentru osteneală. ”

Nunțiul papal de la Dietă, Girolamo Aleandro, a întocmit și a înaintat dezavuarea lui Luther întrupată în Edictul de la Worms, promulgat la 25 mai. Edictul l-a declarat pe Luther eretic și a interzis citirea sau deținerea scrierilor lui.

A fost punctul culminant al luptei dintre Martin Luther și Biserica Catolică în ce privește reforma, mai ales în ce privește vânzarea de indulgențe. Au existat însă și alte probleme care gravitau în jurul problemelor teologice:

- La nivel teologic, Luther contestase autoritatea absolută a Papei asupra bisericii, susținând că vânzarea de indulgențe, autorizată și promovată de Papă, era greșită.

- Luther a susținut că mântuirea se atinge numai prin credință (sola fide) și nu prin mecanismele legale ale bisericii sau prin acțiunile întreprinse de oameni pentru a o obține.

- El contestase autoritatea bisericii și prin faptul că a susținut că trebuie să se renunțe la toate doctrinele și dogmele bisericii care nu se găsesc în Scriptură (sola scriptura).

Pentru a proteja aurotoritatea papei și bisericii, dar și pentru a păstra instituția indulgențelor, oficialii bisericii l-au convins pe Carol al V-lea că Luther este o amenințare și l-au convins să autorizeze condamnarea sa de către Sfântul Imperiu Roman. Luther a evitat arestarea și a rămas izolat la castelul Wartburg timp de câțiva ani, unde a continuat să scrie și să traducă Biblia în germană.

Deși edictul era dur, Carol a fost prea preocupat de problemele politice și militare imediate din alte zone, iar el nu a fost niciodată aplicat. În cele din urmă, lui Luther i s-a permis să-și reia viața publică și a reușit să pună astfel bazele Reformei Protestante.

Luther la Dieta din Worms (1557) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Luther la Dieta din Worms (1557) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Consecințe

În ciuda promisiunii că se poate întoarce acasă în siguranță, se înțelesese că Luther avea să fie în curând arestat și pedepsit. Pentru a-l apăra de această soartă, prințul Frederick l-a răpit de pe drumul spre casă și l-a ascuns în castelul Wartburg. În perioada petrecută la Wartburg, Luther a început traducerea Bibliei în germană. Edictul a fost suspendat temporar de către dieta de la Speyer în 1526 dar a fost reinstituit în 1529.

Când Luther a ieșit în cele din urmă din Wartburg, împăratul, prins cu alte probleme, nu a cerut arestarea lui Luther. În cele din urmă, din cauza creșterii susținerii populare pentru Luther în rândul germanilor și a protecției acordate lui de anumiți principi, edictul de la Worms nu a fost niciodată aplicat în imperiu. În Țările de Jos însă (inclusiv Belgia și Luxemburgul de astăzi), edictul a fost la început aplicat împotriva celor mai înfocați susținători ai lui Luther. Aceasta s-a întâmplat deoarece aceste țări se aflau sub autoritatea directă a lui Carol al V-lea însuși. În decembrie 1521, Jacob Probst, starețul mănăstirii augustine de la Anvers, a fost primul susținător al lui Luther care a fost judecat în conformitate cu edictul de la Worms. În februarie 1522, Probst a fost obligat să se dezică public de învățăturile lui Luther. În același an, s-au făcut și alte arestări în rândul augustinilor din Anvers. Doi călugări, Johannes van Esschen și Keneth Milar, au refuzat să se dezică și au fost arși pe rug la 1 iulie 1523 la Bruxelles.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi despre Dieta de la Worms (28 ianuarie – 25 mai 1521) si pe en.wikipedia.org

Proclamația de la Padeș (23 ianuarie 1821)

Tudor Vladimirescu (1780 – 1821) portret făcut de Theodor Aman după moartea lui Tudor și bazat pe mărturiile Pandurilor

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Proclamația de la Padeș (23 ianuarie S.N. 4 februarie 1821, Tismana) reprezintă un document programatic al mișcării conduse de Tudor Vladimirescu, adresat către tot „norodul omenesc” din Țara Românească, și care cuprinde o serie de revendicări, printre care erau împărțirea pământurilor boierilor și mănăstirilor către țărănime, desființarea privilegiilor boierești, dreptate și slobozenie.

Cătră tot norodul omenesc din București și din celelalte orașe și sate ale Țării Românești, multă sănătate!

Fraților lăcuitori ai Țării Românești, veri de ce neam veți fi!

Nici o pravilă nu oprește pe om de a întâmpina răul cu rău! Șarpele, când îți iasă înainte, dai cu ciomagul de-l lovești, ca să-ți aperi viața, care mai de multe ori nu să primejduiește din mușcarea lui!

Dar pre bălaurii care ne înghit de vii, căpeteniile noastre zic, atât cele bisăricești, cât și cele politicești, până când să-i suferim a ne suge sângele din noi? Până când să le fim robi?

Daca răul nu este primit lui Dumnezeu, stricătorii făcătorilor de rău bun lucru fac înaintea lui Dumnezeu! Că bun este Dumnezeu și ca să ne asemănăm lui trebuie să facem bine! Iar acesta nu se face până nu să strică răul. Până nu vine iarna, primăvară nu se face!

Au vrut Dumnezeu să se facă lumină? Aceia s-au făcut, după ce au lipsit întunericul!

Vechilul lui Dumnezeu, prea puternicul nostru împărat, voiește ca noi, ca niște credincioși ai lui, să trăim bine. Dar nu ne lasă răul, ce ni-l pun peste cap căpeteniile noastre!

Veniți dar, fraților, cu toții, cu rău să pierdem pe cei răi, ca să ne fie nouă bine! Și să se aleagă din căpeteniile noastre cei care pot să fie buni. Aceia sunt ai noștri și cu noi dimpreună vor lucra binele, ca să le fie și lor bine, precum ne sunt făgăduiți!

[...]Să să aleagă căpeteniile noastre cei care pot să fie buni. Aceia sunt ai noștri și cu noi dinpreună vor lucra binele, precum ne sunt făgăduiți.

Nu vă leneviți, ci siliți dă veniți în grabă cu toții; care veți avea arme, cu arme, iar care nu veți avea arme, cu furci de fier și lănci; să vă faceți de grabă și să veniți unde veți auzi că se află adunarea cea orânduită pentru binele și folosul a toată țara.

Și ce vă vor povățui mai marii Adunării aceia să urmați și unde vă vor chema ei acolo să mergeți. Că ne ajunge, fraților, atâta vreme de când lacrămile de pe obrazele noastre nu s-au uscat.

Și iar să știți că nimenea dintre noi nu este slobod [...], ca să să atingă măcar de un grǎunți, de binele sau de casa vreunui neguțător, oroșan sau țăran sau de al vreunui lăcuitor, decât numai binele și averile cele rău agonisite ale tiranilor boieri să să jertfească: însă al cărora nu vor urma nouă – precum sunt făgăduiți – numai al acelora să să ia pentru folosul de obște!”

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

Cererile norodului românesc (17 ianuarie 1821)

Tudor Vladimirescu trecand Oltul

foto preluat de pe agero-stuttgart.de
articole preluate de pe historia.ro; ro.wikipedia

 

Cererile norodului românesc a fost un document cu caracter constituțional elaborat de Tudor Vladimirescu în 17 ianuarie 1821. În cele peste 30 de puncte ale acestui act, se evidenția scopul revoluției de la 1821, ca fiind acela de a se pune capăt amestecului puterilor străine în treburile interne ale țării, ca și realizarea unor reforme. Se insista asupra înființării unui stat obștesc, domn pământean, ales de cler și boieri.

Tudor Vladimirescu (n. 1780, Vladimir - d. S.V. 7 iunie 1821 Târgoviște) a fost o figură emblematică pentru istoria Țării Românești la începutul secolului al XIX-lea, fiind conducătorul Revoluției de la 1821 și al pandurilor - in imagine, Portret al lui Tudor Vladimirescu făcut de Theodor Aman după moartea lui Tudor și bazat pe mărturiile Pandurilor - foto: ro.wikipedia.org

Portret al lui Tudor Vladimirescu făcut de Theodor Aman după moartea lui Tudor și bazat pe mărturiile Pandurilor – foto: ro.wikipedia.org

Tudor Vladimirescu (n. 1780, Vladimir – d. S.V. 7 iunie 1821 Târgoviște) a fost o figură emblematică pentru istoria Țării Românești la începutul secolului al XIX-lea, fiind conducătorul Revoluției de la 1821 și al pandurilor,

 

Cererile norodului rumânesc

17 ianuarie 1821

Domnul țării să nu aducă cu înălțimea sa aicea în țară mai mulți boieri greci decât patru, adică un postelnic mare i un cămăraș i un portar și un grămatic mare.

Toate scaunele arhierești și toate mănăstirile țării să fie apărate cu totul de către călugări greci, rămâind pe sama țării, precum este legat și precum să coprinde în hatișeriful răposatului întru fericire împăratul sultan Selim din anul 1802.

Din șase dăjdii, care s-au întocmit de către măria sa domnul Caragea, două să lipsească cu totul, iar patru să rămâie după aceiași legătură socotindu-se pe trei luni, una.

Toate câte s-au întocmit și s-au făcut de către răposat întru fericire domnul Alexandru Șuțu să strice cu totul, și să rămâie toți streinii și toate cumpăniile precum s-au întocmit de către măria sa domnul Caragea; cum și toate ludile câte s-au mai adăogat pe la județe de către numitul domn Suțu să scază; iar anaforalile1 și întăririle ce s-au făcut de către acel domn asupra arătatelor madele2, în fața norodului, să arză toate; precum și oieritul și dijmăritul și vinăriciu, să nu fie slobod a să mai adăuga măcar un bănuț piste legătura ce s-au făcut de către domnul Caragea.[…]

Toate dregătoriile țării, atât cele politicești, cât și cele bisericești, de la cea mare până la cea mai mică, să nu să mai orânduiască prin dare de bani, pentru ca să poată lipsi jafurile din țară.

Asemenea și toate dările preoțești să scază, după cuviință. Și preoți cu dare de bani să nu mai facă, ci numai care va fi destoinic și unde face trebuință.

Zapcii prin plăși să nu fie slobod a să orândui câte doi, ci numai câte unul, și acela să fie pământean, și prin chezășie că nu va face jaf.

Caftane cu bani să înceteze cu totul de a să mai face, ci numai după slujbă.

Poslușnicii să lipsească cu totul, fiindcă este numai un catahrisis al țării și folos al jefuitorilor; precum și toți scutelnicii.

Dregătoria spătării cei mari, dimpreună cu toți dregătorii și toți slujitorii spătărești, să lipsească cu totul, fiindcă este de mare stricăciune țării, despre partea jafurilor, cu căpităniile lor cele spătărești.

Țara să fie volnică a-ș face și a ținea patru mii de ostași panduri cu căpeteniile lor și două sute arnăuți, scutiți de toate dările, și cu leafă ușoară, a cărora leafă să economisească din veniturile mănăstirilor.

Toate lefile streinilor să lipsească cu totul.

Toți dregători judecătoriilor și ai calemurilor să împuțineze, rămâind numai precum au fost în vechime; și lefile să le fie ușoare.

Asemenea și havaetu jălbilor și cărților de judecată să scază.

Prăvilniceasca Condică a domnului Caragea să lipsească cu totul, nefiind făcută cu voința a tot norodul; iar a domnului Ipsilant să rămâie bună și să urmeze.

(Documente privind istoria României. Răscoala din 1821, coord. A. Oțetea), I, București,

 

articole preluate de pe: historia.ro; ro.wikipedia.org

Lupta de la Smârdan (12/24 ianuarie 1878) – Parte a Războiului de Independență al României

Atacul de la Smârdan (12/24 ianuarie 1878), în viziunea pictorului Nicolae Grigorescu

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Lupta de la Smârdan s-a desfășurat în ziua de 12/24 ianuarie 1878 în satul Smârdan, sangeacul Vidin, vilaietul Dunării, Imperiul Otoman. Satul aparține astăzi de localitatea Inovo din regiunea Vidin, Bulgaria. Conflictul militar a reprezentat o luptă dintre trupele armatei române și cele otomane din timpul Asediului de la Vidin. Lupta de la Smârdan a avut un rol decisiv în operațiunea militară care s-a înfăptuit în zilele de 12-14/24-26 ianuarie 1878 și care avea ca scop principal, cucerirea de către Armata Română a liniei fortificate exterioare a Cetății Vidin și izolarea garnizoanei otomane de liniile de comunicații terestre exterioare.

Lupta în sine, a fost parte a unei acțiuni desfășurate de trupele Diviziilor 1, 2 și 4 și ale Brigăzii de Roșiori românești, pentru a ocupa și a păstra principalele poziții fortificate de la Novoselo, Smârdan și Inovo. În plus, acțiunile prevedeau și cucerirea a altor puncte de rezistență înaintată din jurul Vidinului – Tatargik, Rupcea, Rainovcea și Capitonovcea.

Rezultatul luptei a fost favorabil trupelor atacatoare române, care au ocupat în prima zi, principalele amplasamente disputate – Smârdanul și Inova, precum și Tatargik, Rupcea și Rainovcea. Ulterior ele s-au consolidat pe poziții, au reușit să reziste contraatacului otoman de a doua zi și au extins, fiind în urmărirea inamicului, în a treia zi, aria punctelor de rezistență înaintată cucerite cu Capitonovcea, Kerimberg, Ceiselo și Kutova, aflate între Inova și Dunăre.

Din cauza ceții foarte dense, atacul asupra punctului fortificat Novoselo a fost împiedicat.

Acțiunile desfășurate în zilele de 12-14 ianuarie, au finalizat împresurarea Cetății Vidin și au permis ulterior un amplasament favorabil artileriei române, astfel încât aceasta să poată executa în mod eficient trageri asupra fortificațiilor orașului asediat. Din cauza vremii nefavorabile, asaltul general asupra cetății a trebuit însă să fie amânat.

Amintirea evenimentului a fost păstrată prin monumente comemorative și lucrări de artă. Dintre acestea, se distinge tabloul lui Nicolae Grigorescu intitulat „Atacul de la Smârdan”, care a intrat ca model-reper iconografic cu valoare de simbol în conștiința populară și a devenit imaginea emblematică a întregului efort militar de obținere a independenței naționale.

 

Context

Militar strategic și politic extern

După capitularea Plevnei, continuarea operațiilor militare de către Armata Română la sud de Dunăre a avut ca obiectiv ocuparea militară a câtorva puncte aflate la sudul fluviului, în apropierea acestuia. Aceasta urma să servească atât înlăturării pericolului de violare a teritoriului național, cât și să sprijine obiectivul politic al Guvernului Român de a participa la negocierile de pace.

Unul dintre aceste puncte se afla la Vidin în vestul Bulgariei. De aici, gruparea de trupe otomane putea pe de o parte să pună în pericol flancul drept al Armatei Imperiale Ruse aflate în ofensivă spre Balcani, iar pe de altă parte avea oportunitatea de a declanșa o acțiune ofensivă asupra teritoriului Regatului României. În acest context, două mari unități incluse prin noua ordine de bătaie a Corpului de Vest - Diviziile 1 și 4, au fost îndreptate în marș spre Vidin pentru a fixa efectivele inamice din vestul Bulgariei.

 

Geografic și tactic

Cetatea Vidinului prezenta o importanță strategică semnificativă. Aceasta acoperea una dintre liniile de comunicații principale de la nord la sud spre interiorul Peninsulei Balcanice, care ocolea centrul Munților Balcani. De asemenea, ea amenința flancul drept al oricărei acțiuni militare îndreptate spre centrul Bulgariei și, dată fiind apropierea de frontiera cu Serbia, descuraja orice acțiune inamică a cărei bază de plecare ar fi fost teritoriul Serbiei.

Căile de comunicații în nordul Peninsulei Balcanice în secolul XIX (1885) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Căile de comunicații în nordul Peninsulei Balcanice în secolul XIX (1885) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Amenajarea defensivă a Vidinului, făcea ca spre est cetatea să fie apărată de un zid de aproape 3 km, dotat la intervale regulate cu forturi. Zona terestră dinspre vest dispunea de două incinte fortificate, una sub forma unui semicerc cu raza de 600 m care dispunea de șanțuri inundabile și una lungă de peste 6 km aflată a 1-2 km de prima, întărită de 10 forturi dotate cu artilerie. Cea de-a doua incintă era separată printr-o câmpie mlăștinoasă de o linie fortificată exterioară, ocupată de trupe. Datorită mlaștinilor, accesul spre Vidin nu se putea face decât prin intermediul liniilor de comunicații care legau cetatea de satele din hinterlandul său, sate care fuseseră incluse în această linie fortificată exterioară.

Ansamblul fortificat otoman de la Vidin și dispunerea pe teren a trupelor, în timpul Asediului de la Vidin - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ansamblul fortificat otoman de la Vidin și dispunerea pe teren a trupelor, în timpul Asediului de la Vidin – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Apropierea de Vidin se făcea pe trei căi terestre de comunicații: dinspre sud pe ruta Belogradcik – Nazâr-Mahala (astăzi inclus în localitatea Dunavți) – Vidbol (astăzi inclus în localitatea Dunavți) – Vidin, dinspre vest pe ruta Belarada (astăzi Bela Rada) – Novoselo (astăzi Novo Selo) – Vidin și dinspre nord pe ruta Florentin – Capitonovcea (astăzi Kapitanovți) – Vidin. Aceste căi de comunicații erau apărate de astfel de puncte întărite aflate: spre sud – la Nazâr-Mahala (astăzi inclus în localitatea Dunavți), spre vest – la Novoselo și Belarada, iar spre nord – la Smârdan, Inova (astăzi reunite în localitatea Inovo) și Capitonovcea. Alte puncte înaintate de rezistență se aflau la Tatargik, (astăzi Slana Bara), Rupcea (astăzi Rupți) și Rainovcea (astăzi Akațievo). Punctele înaintate de rezistență opuse unei ofensive terestre spre Vidin, erau Nazâr-Mahala, Novoselo, Smârdan și Inovo, iar dintre acestea cele mai importante erau cele de la nord-vest, Smârdan și Inova, amenajate cu artilerie Krupp și aflate la circa 5 km nord-vest de Vidin.

Garnizoana cetății, avea un efectiv de 12.000 de oameni, aflați sub comanda lui Mehmed Izzet Pașa. La declanșarea războiului, aici se aflau 55 de batalioane de infanterie, 6 escadroane de cavalerie și 15 baterii de artilerie.

 

Preludiul

Efectivelor otomane, le-au fost opuse forțe atacatoare românești cu un efectiv de 15.460 de infanteriști, 2.000 de cavaleriști (respectiv 15.435 de infanteriști și 2149 de cavaleriști după o altă sursă)

 

Acțiuni de luptă prealabile

În acțiunea de blocare a Vidinului, primul punct ocupat a fost Nazâr-Mahala, cucerit la 29 decembrie 1877 după o scurtă rezistență, iar la 2 ianuarie un contraatac otoman destinat să împiedice organizarea blocadei, a fost respins de focul artileriei, la Novoselo.

Un consiliu de război ținut la date de 9 ianuarie 1878, a aprobat planul de a fi restrâns „cercul de investire” din jurul Vidinului. Până la 10 ianuarie 1878 împresurarea întregului ansamblu fortificat fusese terminată și Marele Cartier General român a decis cucerirea punctelor înaintate de rezistență pentru izolarea definitivă a cetății: în sectorul 1 Sud a Tatargikului, în sectorul 2 Vest a localităților Novoselo, Rupcea și Rainovcea, iar în sectorul 3 Nord a Smârdanului, precum și a satelor Inova și Kapitanovcea.

La data de 11 ianuarie, comandamentul Diviziei a 2-a a întreprins o acțiune de cercetare și, ca urmare a rezultatelor obținute un nou consiliu de război a luat hotărârea de a se declanșa a doua zi – pe 12 ianuarie, atacul simultan asupra pozițiilor otomane de la Novoselo, Smârdan și Inova.

 

Dispozitivul trupelor române

După cucerirea localității Nazâr-Mahala, terenul a fost împărțit în trei sectoare destinate unor structuri de comandament precise, fiecare axat pe câte o cale de comunicație cu Vidinul. Aceste sectoare au format un dispozitiv semicircular cu flancurile pe Dunăre și au fost:

- 1 Sud – axat pe drumul Vidin – Nazâr-Mahala, ocupat de Divizia a 4-a și aflat între Dunăre și pârâul Belarada, în dreptul satului Tatargik

- 2 Vest – axat pe drumul Vidin – Belarada, ocupat de Divizia 1 până la pârâul Topolovița și care avea în față poziția otomană de la Novoselo

- 3 Nord – situat în fața întăririlor de la Smârda, Inova și Capitonovcea. Acestui sector care se întindea până la pârâul Delena, i-a fost destinată Brigada 2 din Divizia 2, întărită cu Regimentul 9 Dorobanți din Divizia 1.

- un sector nenumerotat aflat la stânga sectorului 3 Nord până la Dunăre, unde operau câte 3 escadroane din Regimentele 2 și 8 Călărași din Divizia 1, precum și 2 ecadroane din Regimentul 5 Călărași din Divizia 2, alături de Regimentele 1 și 2 Roșiori din Brigada de Roșiori, aflată în rezerva Marelui Cartier General.

Intrarea trupelor în respectivul dispozitiv s-a finalizat pe 9/21 ianuarie. În consiliul de război de la 11 ianuarie, pentru atacul celor 2 poziții de la Smârdan și Inova au fost destinate trupele Diviziei 2, sprijinite la stânga de către Brigada de Roșiori și de către Regimentele 2 și 8 Călărași, iar la dreapta de către Regimentul 3 Dorobanți din Divizia 1. Acțiunea principală a Diviziei 1 urma să fie reprezentată de ocuparea satului Novoselo și de executarea de trageri de artilerie asupra pozițiilor de la Smârdan. Divizia 4 urma să ocupe satul Tatargik și ulterior trebuia să concentreze focul spre rezervele inamice care urmau să fie aruncate în luptă spre Novoselo, executând trageri de artilerie asupra Vidinului.

Călărașul - de Sava Henția - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Călărașul – de Sava Henția – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Pozițiile otomane de la Smârdan și Inova

Cele două poziții fortificate se aflau pe o înălțime care, odată cucerită, ar fi permis ulterior o amplasare favorabilă a artileriei române, astfel încât aceasta să poată executa trageri eficiente asupra cetății. Ele erau sprijinite de trei amplasamente de artilerie, fiecare ocupate de câte două tunuri Krupp și de câte un batalion de infanterie. Batalioanele erau dispuse, unul la stânga satului Smârdan, unul între Smârdan și Inova și unul între Ionova și Capitonovca. Cele 3 redute comunicau între ele prin șanțuri, iar în satul Smârdan, fiecare casă fusese transformată într-un punct de rezistență.

 

Pozițiile otomane de la Novoselo

Avantajele defensive ale fortificațiilor de la Novoselo erau reprezentate atât de apropierea acestora de Vidin – în raport cu alte puncte de rezistență înaintată, precum și de faptul că se aflau în bătaia tunurilor de la Smârdan și Inova. Localitatea se afla pe o colină, iar datorită mlaștinilor, apropierea de Novoselo nu se putea face decât pe șosea.

 

Lupta

În dimineața zilei de 12 ianuarie 1878, o ceață groasă care avea să împiedice mult acțiunea trupelor române, acoperea totă zona Vidinului.

Era un frig ce te pătrundea până la oase, și o negură grozavă, de nu zăreai înainte la câțiva pași; parcă era un giulgiu ce învăluia cerul și pământul. Pâcla, aci se îngroșa mai tare, aci parcă se mai subția nițel, după cum o răscolea mai tare sau mai furtunos vântul înghețat ce venea dinspre Dunăre
—Locotenent colonel Căplescu

Începând cu ora 7 dimineața, 136 de tunuri ale artileriei române a Corpului de Vest comandate de colonelul Iuliu Dunca, incluzând bateriile de coastă și de câmp amplasate la Calafat ale Diviziei 5, au început să execute foc susținut asupra Vidinului. Tragerile au durat jumătate de oră, iar după încetarea acestora, a urmat atacul infanteriei.

Iuliu Dunca, născut ca Iulius Dunca de Sajó (Şieu), (n. 7 ianuarie 1825, Botoşani – d. 24 decembrie 1907, Lausanne) a fost un general de brigadă român, comandant de diferite divizii române şi prefect al judeţului Constanţa - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Iuliu Dunca, născut ca Iulius Dunca de Sajó (Şieu), (n. 7 ianuarie 1825, Botoşani – d. 24 decembrie 1907, Lausanne) a fost un general de brigadă român, comandant de diferite divizii române şi prefect al judeţului Constanţa - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

Sectoarele 1 Sud și 2 Vest

În sectorul Diviziei 4, un detașament de atac format din Regimentele VIII de Linie și 2 Dorobanți, alături de Batalionul 3 Vânători și un pluton din Compania 3 Săpători-mineri, a atacat cu susținere de artilerie și a ocupat rapid (într-o jumătate de oră) satul Tatargik din Sectorul 1 Sud, fără a întâmpina rezistență.

Destinat să ocupe satul Novoselo din Sectorul 2 Vest, Regimentul I de Linie a greșit drumul din cauza ceții și a ajuns tot la Tatargik, atacul asupra punctului fortificat de la Novoselo nemaputând fi lansat de acesta din cauza negurii foarte dese. Aflat sub protecția tunurilor de la Smârdan și Inova, Novoselo a fost spre prânz atacat de un regiment de dorobanți, într-un context în care atacul asupra pozițiilor de la Smârdan a fost întârziat din cauza ceții și intenția atacului a fost numai de a ține ocupată apărarea la Novoselo, în timp ce urma să aibă loc atacul principal, la Smârdan. Apărarea otomană, pentru a opri accesul trupelor române pe șosea, s-a concentrat asupra unui pod, ajungându-se la luptă la baionetă. Sub presiunea atacatorilor, trupele turcești au început să se retragă la un moment dat lent, pe șosea.

În sectorul Diviziei 1, o coloană formată din subunități ale Regimentelor 4 și 15 Dorobanți a atacat Rupcea, iar Batalionul 1 din Regimentul 3 Dorobanți, Rainovcea. Către prânz, trupele Diviziei 1 au ocupat Rupcea și Rainovcea.

 

Sectorul 3 Nord

Pentru cucerirea localităților întărite Smârdan, Inova și Capitonovcea, s-au dat cele mai puternice lupte. Acestea au fost precedate de o pregătire de artilerie care a durat 2 ore.

La ora 7, desfășurate în tiraliori, câteva companii otomane au pornit o acțiune de cercetare pornind de la Smârdan. Apropiindu-se la 800 de m de liniile românești, au fost întâmpinate de către infanterie cu foc, drept care s-au retras ripostând la baza de plecare, după care bateriile românești au efectuat trageri asupra pozițiilor inamice. Ulterior, trupele române au desfășurat o acțiune de cercetare prin intermediul unei companii de infanterie sprijinită de un escadron de călărași. Acestea au raportat că inamicul ocupă pozițiile din fața Smârdanului, fără a ocupa și satul propriu-zis. Atacul Diviziei 2 însă, în prima fază, a fost întrerupt datorită îngroșării ceții.

 

Prima fază: cucerirea redutei de la Smârdan

Mihail Cristodulo Cerchez (n. 8 iunie 1839, Bârlad — d. 12 iulie 1885, Iași) a fost un general român, care a condus trupele române în Războiul de Independență (1877) la Grivița, Bucov, Opanez, Smârdan, Plevna, Vidin. A fost înmormântat la Cimitirul Eternitatea din Iași. În semn de recunoștință pentru tot ce a făcut în Războiul pentru independența Bulgariei, poporul bulgar i-a ridicat un bust în fața Mausoleului Ostașului Român de la Grivița - foto preluat de pe cultural.bzi.ro

Mihail Cristodulo Cerchez (n. 8 iunie 1839, Bârlad — d. 12 iulie 1885, Iași) a fost un general român, care a condus trupele române în Războiul de Independență (1877) la Grivița, Bucov, Opanez, Smârdan, Plevna, Vidin.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org - foto preluat de pe cultural.bzi.ro

Ca urmare a celor aflate în timpul acțiunii de cercetare, generalul Cerchez a decis atacul asupra pozițiilor otomane. Organizarea liniei de atac și a forțelor de sprijin, a inclus:

- O coloană de atac formată din două eșaloane:

a) un prim eșalon în prima linie. Acesta a fost format din Regimentul IV de Linie cu batalioanele alăturate, având în dreapta Batalionul 2 din Regimentul VI de Linie – cu o companie de rezervă, însoțită de o secție de artilerie. Comanda eșalonului a fost asigurată de către locotenent-colonelul Ion Cotruț. Acest eșalon a fost împărțit în două detașamente de atac, primul – pus sub comanda locotenent-colonelului Gheorghe Teleman, urmând să atace reduta în centrul și în flancul drept, iar cel de-al doilea – pus sub comanda maiorului Eftimie Ulescu, urmând să atace reduta în flancul stâng, asigurat fiind în dreapta de către Escadronul 1 din Regimentul 8 Călărași.

Gheorghe Teleman (n. 22 octombrie 1838, Iași - d. 4 iulie 1913, Huși) a fost un general și om politic român - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Gheorghe Teleman (n. 22 octombrie 1838, Iași – d. 4 iulie 1913, Huși) a fost un general și om politic român – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

b) un al doilea eșalon reprezentat de Regimentul 9 Dorobanți, în rezervă.

- asigurarea pe flancuri și sprijinirea atacului principal urma să se facă din pozițiile ocupate de cinci escadroane ale Regimentelor 2 (4 escadroane) și 8 Călărași (Escadronul 1) aflate în stânga, de Escadronul 4 din Regimentul 5 Călărași în dreapta și de un batalion din Regimentul 3 Dorobanți.

- artileria de sprijin urma să fie asigurată de cinci baterii amplasate în apropierea Smârdanului, Bateriile 2 și 4 din Regimentul 3 Artilerie, 1 Călăreață (trei secții ale Brigăzii de Roșiori) și 2 din Regimentul 2 Artilerie.

- siguranța terenului dintre flancul stâng al Diviziei 2 și Dunăre urma să fie asigurată de Brigada de Roșiori Crețeanu.

Roșiorul - de Ștefan Luchian - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Roșiorul – de Ștefan Luchian – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ordinul generalului Cerchez a preconizat înaintarea până la 500 de m de inamic, moment în care trebuia deschis focul. Dacă s-ar fi întâmpinat rezistență, trupele ar fi urmat să se retragă. Impulsul pentru atac a fost dat de colonelul Ștefan Fălcoianu, iar la ora 14,30 (14,20 după o altă sursă) după semnalul dat de trei salve de artilerie, trupele – în fruntea cărora se afla locotenent-colonelul Ion Cotruț, au pornit la asalt.

Trupa mergea în liniște, o ușoară șoaptă a ofițerilor se auzea din când în când, care stimula soldații să meargă în linie. Terenul era acoperit de zăpadă și marșul se făcea cam cu anevoință
—Locotenent colonel Ion Cotruț

Acestea au fost întâmpinate la 600 de m de Smârdan de un violent foc de infanterie și de artilerie. Cotruț a ordonat gorniștilor să sune atacul la primele focuri otomane și – în timp ce ceața mai persista, infanteriștii s-au repezit în strigăte de „Ura !” asupra pozițiilor inamice, dar supuși focului de infanterie și tirului de artilerie, aceștia au fost siliți să se adăpostească în teren. Cu toate acestea mișcarea trupelor române a continuat în flancul stâng al atacului (Detașamentul Ulescu), cu energie, în sprijinul acestui flanc venind ca întărire unul din batalioanele Regimentului 9 Dorobanți (celălalt batalion al său a fost păstrat în continuare ca rezervă, pentru situații de criză).

Două companii din Regimentul VI de Linie, au executat o manevră de învăluire a pozițiilor otomane prin flancul drept, în timp ce Escadronul 1 Suceava al Regimentului 8 Călărași aflat sub comanda căpitanului Gheorghe Tănăsescu, a șarjat pentru a opri un contraatac inamic susținut de 400 de militari turci veniți în ajutorul redutei și destinat a opri manevra de flancare. Pătruns în flancul și în spatele redutei, Detașamentul Teliman a atacat la baionetă. Ajunse la parapetele întăriturilor otomane, 2 companii din Regimentul VI de Linie au început escaladarea acestora pătrunzând în întăritură, avându-l pe maiorul Eftimie Ulescu în frunte, în timp ce o altă companie din Regimentul IV de Linie, amenința inamicul dinspre stânga. Cu inamicii invadându-le poziția, amenințați din flancuri și în pericol de a fi încercuiți, soldații otomani din redută fie s-au predat, fie pentru a evita încercuirea, s-au repliat cu repeziciune spre satul Smârdan sau spre cea de-a doua redută.

Cu două companii ale Regimentului VI de Linie, locotenent-colonelului Cotruț s-a lansat în urmărirea inamicului și ajuns în satul Smârdan, s-a angajat într-o prelungită luptă de stradă, fiecare casă fiind transformată de otomani într-un cuib de rezistență (pentru trupele române lupta de la Smârdan a constituit o premieră, fiind prima luptă de stradă dusă de Armata Română modernă).

În acest timp Companiile 5 și 7 ale Regimentului VI de Linie au rămas sub comanda maiorului Ulescu pe loc, pentru a dezarma și pentru a păzii prizonierii.

 

A doua fază: cucerirea redutei intermediare

În acest timp maiorul Ulescu remarcând prelungirea luptei în sat mai mult decât era de așteptat și văzând că soldații români păreau la un moment dat puși în dificultate de rezistența apărătorilor, din proprie inițiativă a pornit în ajutor cu alte 2 companii ale Regimentului VI de Linie și cu o mare parte a soldaților Regimentului IV de Linie (în total 5 companii).

Atacând Smârdanul dinspre nord, pe drum Detașamentul Ulescu a fost atacat din flanc cu foc, din reduta otomană situată între Smârdan și Inova. Ca urmare, detașamentul a executat o întoarcere de front și a pornit la asaltarea celei de-a doua redute împreună cu o companie din Regimentul IV de Linie venită în sprijin, aflată sub comanda căpitanului Vidulescu.

Sub focul artileriei otomane, soldații au parcurs drumul până la redută și au pătruns în interiorul acesteia cucerind-o, în sprijin venind și Batalionul 1 din Regimentul 9 Dorobanți.

Dorobanțul - de Nicolae Grigorescu - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Dorobanțul – de Nicolae Grigorescu – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

A treia fază: cucerirea redutei de la Inova

Dat fiind că trupele inamice stăpâneau încă reduta de la Inova și satul din spatele acesteia, Regimentul 9 Dorobanți a primit ordin de la generalul Cerchez să continue atacul spre respectiva redută.

Sub un puternic foc inamic, dorobanții au trecut prin apa rece ca gheața a unui pârâu adânc de 1 m. După traversarea acestuia, trupele inamice au început să cedeze s-au retras prin Inova, spre Vidin. La ora 16 și 30 de minute, după aproximativ 2 ore de la pornirea atacului, cele 3 redute și satul Inova fuseseră cucerite.

 

A patra fază: cucerirea satului Smârdan

În satul Smârdan, soldații Regimentului VI de Linie au continuat lupta de stradă. Fumul prafului de pușcă și ceața au creat o atmosferă de infern, în care soldații românii nu-și puteau da seama de unde se trage.

Ocuparea celor 3 redute și a satului Inova, precum și venirea în sprijin a câtorva grupe de infanteriști din Regimentul IV de Linie au făcut să se diminueze rezistența apărătorilor Smârdanului și spre seară satul a fost cucerit, dar din afara satului, otomanii au continuat să tragă dintr-o o casă de piatră cu 2 etaje care era o adevărată fortăreață. Aceasta reprezenta clădirea telegrafului din localitate și în același timp un puternic nod de rezistență, care până la urmă a fost luat cu asalt. Otomanii fiind alungați din sat, în urmărirea acestora a pornit Escadronul „Suceava” din Regimentul 8 Călărași, sub comanda căpitanului Gheorghe Tănăsescu.

Odată cu căderea întunericului, lupta s-a sfârșit.

 

Consolidarea pe poziții

În fortificațiile cucerite au fost dislocate la Smârdan Batalionul 2 din Regimentul VI de Linie, la Inova Regimentul IV de Linie, precum și Escadroanele 2 și 3 din Regimentul 8 Călărași și 1 și 2 din Regimentul 2 Călărași venite de la Alvagii (astăzi Maior Uzunovo). În timpul nopții – pe un frig intens, trupele române au rămas pe pozițiile cucerite, instalând avanposturi la marginea dinspre Vidin a satelor Smârdan și Inova și trimițând recunoașteri spre Capitonovcea, acolo unde se concentraseră trupele otomane scăpate.

În așteptarea unui previzibil contraatac, artileria a fost retrasă, la Dânkovița (astăzi Dinkovița) în rezervă, iar Brigada de Roșiori a fost desemnată să supravegheze spre Capitonovcea, mișcările inamice. În fața satului Inova a fost instalat pe poziții batalionul de rezervă al Regimentului 9 Dorobanți și Batalionul 2 din Regimentul 3 Dorobanți. Regimentul IV de Linie a fost păstrat în rezerva generală, pentru a supraveghea flancurile pozițiilor amice.

 

Respingerea contraatacului otoman

În ziua de 13/25 ianuarie ora 8 (ora 7,30 după o altă sursă), un contraatac destinat să recucerească Inova a fost declanșat dinspre Capitonovcea de către trupele otomane, un lanț des de tiraliori urmat de șiruri de companii inamice, pornind să avanseze cu sprijin de artilerie către liniile românești. Dinspre Smârdan, 6 batalioane de infanterie și artileria regrupată la Dânkovița, au fost trimise în ajutorul Inovei. La 150 de m de liniile românești, în flancul drept al coloanelor de atac turcești, au șarjat trupele române de roșiori, iar un batalion din Regimentul VI de Linie a început să execute o manevră de învăluire în flancul stâng al trupelor atacatoare, în timp ce Regimentul IV de Linie a continuat să asigure linia frontului. Avântul asaltului inamic a fost astfel frânt și soldații turci aflați în inferioritate, au fost nevoiți să se retragă cu pierderi mari, urmăriți rapid și hărțuiți de trupele române până la marginea satului Capitonovcea.

La 14/26 ianuarie, trupele otomane au avut o ultimă tentativă de a recuceri punctele de rezistență ale perimetrului exterior al apărarii Vidinului. Efortul acestora de luptă a fost îndreptat spre recuperarea satului Tatargik, dar încercare otomană de recucerire a satului a fost respinsă. Aflată în urmărirea coloanei de atac turcești, cavaleria română a ocupat în aceeași zi Capitonovcea, Kerimberg (astăzi Pokraina), Ceiselo (astăzi Antimovo) și Kutova (astăzi Kutovo) – aflate între Inova și Dunăre. Cucerirea acestor localități, a finalizat împresurarea Vidinului.

 

Consecințele

Calităților combatante etalate în foc de către trupele teritoriale (dorobanți și călărași) și de către cele ale armatei regulate, li s-au adăugat măsurile luate de comandamentul român, atât de omogenizare a unităților tactice – cu efecte dintre cele mai pozitive pentru capacitatea de luptă, cât și de organizare compozită a coloanelor de atac. Astfel se întâmplase și la Grivița, dar tot la fel ca acolo, biruința de la Smârdan a fost una obținută cu mari sacrificii.

În timpul luptei de la Smârdan pierderile umane au fost reprezentate de partea română de 96 de morți (din care 4 ofițeri) și 300 de răniți, iar de partea otomană de peste 350 de morți și răniți (peste 400 după o altă sursă) și de 300 de prizonieri. Au fost capturate de asemenea 4 tunuri Krupp de calibrul 87 și o importantă cantitate de muniție, iar din reduta de la Inova, un steag otoman. În zilele de 12-13/24-25 ianuarie totalul pierderilor românești s-a ridicat la 238 de morți (din care 5 ofițeri) și 370 de răniți, iar totalul pierderilor otomane la 700 de morți și răniți și 300 de prizonieri.

Luptele din zilele de 12-13/ 24-25 ianuarie au finalizat împresurarea Cetății Vidin, iar numele satului Smârdan a devenit un simbol pentru victorie. Cu toate acestea, datorită vremii nefavorabile asaltul general asupra cetății a trebuit să fie amânat și s-a decis efectuare prealabilă a unui bombardament de artilerie, atât de către tunurile de la Calafat, cât și de cele din jurul Vidinului.

 

In memoriam

La Smârdan a fost inaugurat un cimitir în care au fost înmormântați în două gropi comune 286 de soldați și ofițerii români care au murit în Războiul de Independență. În perioada Primei Conflagrații Mondiale cimitirul a fost distrus.

Conform unei înțelegeri dintre guvernele român și bulgar, în anul 1897 a fost inaugurat, tot la Smârdan, peste un osuar al militarilor români morți în luptele din regiunea Vidinului, un monument care reprezintă statuia zeiței Victoria, operă a lui Karl Storck Acesta a fost distrus într-o noapte a anului 1913, pe fondul manifestărilor antiromânești de după intrarea Armatei Române în Bulgaria în timpul celui de-Al doilea Război Balcanic și după Pacea de la București, de către naționaliștii bulgari.
cititi mai mult despre Cimitirul militarilor români de la Smârdan (Vidin) pe ro.wikipedia.org

Fostul monumentul comemorativ de la Smârdan. Pe soclu se afla zeița Victoria - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Fostul monumentul comemorativ de la Smârdan. Pe soclu se afla zeița Victoria – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Un monument ronde-bosse din bronz supranumit „Marița”, în cinstea unei fete române în vârstă de 15 ani din zona Timocului, ucisă de soldații Imperiului Otoman la 9 ianuarie 1878 în timp ce ducea apă militarilor români din zona Smârdanului, a fost inaugurat la Smârdan în 1905 de către aromâni, în apropierea Cimitirului militarilor români. Monumentul a fost distrus prin dinamitare de bulgari, în 1917.

Ținând cont de faptul că pictorul Nicolae Grigorescu se aflase printre cei a căror menire a fost să surprindă pe viu scene de luptă în campania de la sud de Dunăre, primăria Bucureștiului din acele vremuri i-a comandat acestuia o pictura intitulată Atacul de la Smârdan, finalizată după 7 ani, în 1885. Tabloul lui Grigorescu a intrat ulterior ca model-reper iconografic cu valoare de simbol direct în conștiința populară, devenind imaginea emblematică a întregului efort militar de obținere a independenței naționale,

Atacul de la Smârdan (12/24 ianuarie 1878), în viziunea pictorului Nicolae Grigorescu - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Atacul de la Smârdan (12/24 ianuarie 1878), în viziunea pictorului Nicolae Grigorescu – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Henryk Dembitzky a contribuit în 1880 la Calendarul pentru toți românii cu o litografie colorată cu același subiect, iar George Demetrescu Mirea a realizat și el după mai mulți ani de la terminarea Războiului de Independență (posibil în 1889), o pictură în care a figurat lupta de la Smârdan. De asemenea, Johann Nepomuk Schönberg în litografia Carol I al României în capul Armatei Sale din campania Războiului din 1877-1878, a ilustrat într-una dintre scenele mai mici din jurul scenei centrale, episodul Smârdan. Din tematica subiectului Smârdan există și o schiță atribuită lui Carol Popp de Szathmári, intitulată Soldați români în fața redutei de la Smârdan, iar în România comunistă este menționată apariția lucrării Ecaterinei Zăinescu, Veteranul Mihai Buțureanu explicând atacul de la Smârdan.

Soldaţi români în faţa redutei de la Smârdan - de Carol Popp de Szathmári - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Soldaţi români în faţa redutei de la Smârdan – de Carol Popp de Szathmári – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Poetul George Coșbuc a scris poezia La Smârdan ce a fost publicată în volumul intitulat Cântece de vitejie în anul 1904. Ea a apărut și în anul 1896 în Revista Literatură și artă.

 

La Smârdan

de George Coșbuc

Neam român, văzui odată
Oastea Domnului Mihai
Zicea Dunărea-ntristată:
Fulger îns-atunci erai,
Și-alergând prin cer furtuna
Cânta vorbe românești
Astăzi stau și-ascult întruna
Și mă uit, și nu mai ești!

Dar abia rosti cuvântul
Dunărea, vuind prin văi,
Și văzu gemând pământul
Și de cai și de flăcăi.
Zornet auzi prin zare,
Cum se-ncheagă stol cu stol
Și năprasnică răsare
Oastea domnului Carol.

Jalnic tu-ți doinești durerea
Dunăre, și iat-acum!
Din mormânt ieși puterea
Și-nzadar îi stai în drum.
Trec voinicii peste tine;
Mersul lor e zbor de fulg,
Și din mâinile strâine
Stema libertății smulg.

Tresăriră iuți românii
Căci aminte și-au adus
Cât s-au străduit bătrânii
Steagul să ni-l ție sus,
Câte plângeri ne-ntrerupte
În mormânt or fi vărsat,
Că nepoții fug de lupte
Și că steagul e-nchinat.

Dunăre,-ai văzut Smârdanul?
Spune tu, s-o spui și eu!
Și noi știm izbi dușmanul,
Și-n români e Dumnezeu!
Știm și noi găti cununa
Vitejiei ce-o doinești,
Și când urlă-n cer furtuna
Cântă vorbe românești!

La Smârdan așa vru Domnul
Morții dintr-această zi
Vor avea cu spaime somnul
Și-aiurind se vor trezi
Apărându-se cu mâna
Ca de-un tăinuit dușman,
Vor mușca gemând țărâna
Ca și-n luptă la Smârdan.

Că-ntr-această zi cumplită
N-avu mila nici un rost,
Și mânia răzvrătită
Lege tuturor ne-a fost.
Astfel că, văzând pierirea,
Însuși Dumnezeu de sus,
Galben întorcând privirea,
Mâna peste ochi și-a pus.

La Smârdan, pe unde drumul
Da de-a dreptul spre vrăjmași,
Risipeai cu mâna fumul,
Ca să vezi la patru pași.
Și-ntr-un iad fără de nume,
Unde-ai noștri iuți pătrund,
Nu era nici cer, nici lume,
Numai noapte fără fund.

Și-ntr-acel noian de ceață
Dorobanții, dând de-un râu,
Au trecut prin sloi de gheață
Și prin apă până-n brâu.
Râu de apă Prut să fie
Cum era să-i ție-n loc,
Dacă n-a putut să-i ție
Din redute-un râu de foc!

La Smârdan de-un gând cu toții
Fost-am braț pustiitor,
Și murind au dat nepoții
Mâna cu strămoșii lor.
N-ai avut mai buni tu, bane,
La Călugăreni în văi;
Iar la Racova, Ștefane,
Nu-ți erau mai buni ai tăi.

De-o veni din nou vrodată
Vuiet peste-al tău pământ,
Țară dragă și-ncercată,
Vom ruga pe Domnul sfânt
Nu-ntr-alt chip să ne ajute,
Ca să-nfrângem pe dușman,
Decât dându-ne virtute
De flăcăi ca la Smârdan.

Cântece de vitejie (1904), de George Coșbuc

preluat de pe ro.wikisource.org

 

Ordinea de bătaie și marile unități din dispozitivul de luptă

Corpul de Vest, căruia i-au aparținut marile unități implicate în cucerirea liniei exterioare de fortificații a Vidinului, fost comandat de generalul de brigadă Nicolae Haralambie și a avut ca șef de stat major pe colonelul Alexandru Gramont. Acest corp a fost structurat în 5 mari unități: Diviziile 1, 2, 3, 4 și 5. Dintre acestea:

Nicolae Haralambie (n. 27 august 1835, București – d. 3 aprilie 1908, București) a fost un politician și general român. A fost unul dintre cei trei membri ai Locotenenței Domnești care a condus statul în 1866 (de la abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza și până la înscăunarea lui Carol I) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Nicolae Haralambie (n. 27 august 1835, București – d. 3 aprilie 1908, București) a fost un politician și general român.
A fost unul dintre cei trei membri ai Locotenenței Domnești care a condus statul în 1866 (de la abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza și până la înscăunarea lui Carol I) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

- Divizia 2 a lăsat câte 1 batalion drept garnizoană la Rahova și Nicopole, La luptele din 12/24-14/26 ianuarie a intrat în dispozitivul de luptă din cele două brigăzi de infanterie numai Brigada a 2-a, Brigada 1 fiind destinată asedierii Belogradcikului, alături de 2 baterii de artilerie.

- Divizia 3 a fost destinată să escorteze prizonierii de război de la Plevna și apoi să ia poziție pe malul stâng la Dunării, la Călărași și Oltenița.

- De pe malul stâng al Dunării, Divizia a 5-a a asigurat suport de artilerie prin bateriile de coastă și de câmp amplasate la Calafat.

Brigada de Roșiori a aparținut rezervei Marelui Cartier General

 

cititi mai mult pe ro.wikipedia.org