Articole

(Cornel Mihalache) Piepturi goale și buzunare pline, un documentar despre Revoluţia din decembrie 1989

Revoluţia din decembrie 1989 – foto: youtube.com
foto si articol: youtube.com

17 decembrie 2015

În documentarul “Piepturi goale și buzunare pline” Cornel Mihalache reia subiectul decembrie 89, considerând că a fost vorba de o crimă de stat. “Adevărul despre revoluţie, mult căutat de 23 de ani, ascunde, de fapt, această crimă de stat”, afirmă Cornel Mihalache, realizatorul documentarului.

Documentarul lui Cornel Mihalache este rezultatul unei cercetări documentaristice de 23 de ani, fiind unul dintre cele mai apreciate produse de televiziune despre decembrie 1989. Când Revoluţia română din decembrie 1989 a fost transmisă în direct în întreaga lume, remarca istoricul Lucian Boia, nimeni nu s-a gândit, în îmbulzeala evenimentelor proiectate minut cu minut pe ecranele televizoarelor, că s-ar afla prins în plasa unei extraordinare manipulări. „Cum să-ţi închipui aşa ceva, când ceea ce vezi este adevărat, cu actori autentici, cu scene filmate pe viu?”, se întreba el.

Să vedem împreună, în lumina vorbelor de mai-nainte, care sunt consecinţele morale şi materiale ale Legii Recunoştinţei nr. 341 din 2004, recunoştinţă faţă de eroii martiri şi luptătorii care au contribuit la victoria Revoluţiei române din decembrie 1989.

articol preluat de pe: youtube.com

21 decembrie 1989: Discursul lui Ceauşescu

Pe 21 decembrie 1989, în contextul evenimentelor de la Timişoara, Nicolae Ceauşescu programează o adunare populară la care să participe muncitorii din fabricile şi uzinele din Bucureşti.

La un anumit moment, pentru prima dată în 25 de ani, din mulţime răzbate un vuiet. Ceauşescu rămâne uimit, neînţelâng ce se întâmplă.

articol preluat de pe: youtube.com

(Dani Dancea) Spovedanie de securist. Radu Tinu, omul responsabil de filajul pastorului László Tőkés: „A fost o lucrare de Master Chef“

Radu Tinu, omul responsabil de filajul pastorului László Tőkés
foto: adevarul.ro
articol: Dani Dancea – adevarul.to

17 decembrie 2014

Fostul adjunct al Securităţii din Timiş la momentul Revoluţiei, maiorul în rezervă Radu Tinu, care răspundea personal de urmărirea lui László Tőkés, dar şi a Hertei Muller a relatat într-un interviu pentru ziarul „Adevărul” cum l-a ascultat zi şi noapte pe pastorul de la casa căruia a pornit Revoluţia Română. Radu Tinu susţine că Tőkés a fost un trădător, dar asta nu eclipsează meritele celor puţini care au luptat pentru idealul de libertate.

Un tovarăş de bază al fostului regim, fiind adjunct al Securităţii din Timiş chiar în momentul în care a izbucnit Revoluţia, maiorul în rezervă Radu Tinu savurează beneficiile democraţiei la Timişoara. Foarte activ pe Facebook, în pas cu noutăţile vremii, dar „împietrit” în convingerile sale referitoare la regimul comunist, Radu Tinu a fost provocat să acorde ziarului „Adevărul” un interviu despre Revoluţia de la Timişoara, din perspectiva adjunctului Securităţii din Timişoara.

Fost maior şi adjunct al Securităţii la nivelul judeţului Timiş, Radu Tinu a rememorat momentele dinaintea şi din timpul Revoluţiei de la Timişoara. Cu misiunea clară de a-l urmări pe Tőkés, fostul securist susţine că tot anul 1989 a fost unul tumultos, comuniştii pierzând puterea în Polonia, Cehoslovacia şi RDG. Tinu a mai declarat că singurul despre care ruşii şi americanii, care se înţeleseseră pentru schimbarea regimului, nu aveau informaţii foarte multe era Ceauşescu.

„Noi pe vremea aia nu făceam deosebire între americani şi ruşi. Făceam spionaj şi în Rusia şi în America. În 1989 Securitatea a arestat doi români, trădători, care erau spioni americani. Când am fost arestat (n.r. la Revoluţie) am avut onoarea să stau în celula în care a stat unul dintre ei, Răceanu. Celula era bine mobilată (n.r. avea montate microfoane)”, a mai declarat Tinu.

”Dinescu a început să facă pe dizidentul”

Fostul adjunct al Securităţii din Timiş a mai declarat că Ceauşescu „era informat zilnic cu ce se întâmplă în ţară, dar din câte am aflat şi eu după aceea informaţiile acestea erau filtrate de madamme (n.r. Elena Ceauşescu), care nu îi dădea cele mai dure informaţii să nu îl supere pe tovarăşu”. „Se aştepta să se întâmple ceva, dar nimeni nu ştia cum va fi. Nici noi nu ştiam cum va fi”, a declarat Tinu.

Cu misiunea de a-i urmări pe intelectuali, susţinând că nu avea treabă cu clasa muncitoare, Radu Tinu spune că România nu a avut dizidenţă. „La noi a fost din asta de trei parale. Dinescu nu a fost dizident cum zice el, arestat la domiciliu. Avea pază acolo ca să vedem cine vine la el. Dinescu a început să facă pe dizidentul când cei de la Uniunea Scriitorilor nu i-a mai dat bani”, a declarat Tinu.

646x404 (3)

Radu Tinu a avut şi misiunea de a-l urmări pe László Tőkés personajul în jurul căruia a pornit Revoluţia Română, în 16 decembrie 1989. Fostul securist susţine că Tokes era trădător, Securitatea vremii respective adunând probe în sensul acesta.

646x528
Imagine realizată în timpul Revoluţiei de la Timişoara, în Piaţa Operei FOTO Constantin Duma

cititi mai mult pe: adevarul.ro

12 decembrie 1806: Promisiunile făcute poporului român de ţarul Alexandru I, la intrarea în Moldova şi Muntenia a armatei Imperiului Rus

Alexandru I Pavlovici Romanov, (n. 23 decembrie 1777 – d. 1 decembrie 1825), țarul Rusiei între 23 martie 1801 – 1 decembrie 1825, regele Poloniei între 1815 – 1825, precum și Mare Duce al Finlandei
foto: ro.wikipedia.org
articol: cersipamantromanesc.wordpress.com

Noi, Alexandru I, Împărat şi monarh al tuturor ruşilor etc.

Salutare domnilor, mitropoliţilor, episcopilor, preoţilor, monarhilor din toate bisericile, căpitanilor şi tuturor locuitorilor provinciilor Moldova şi Valahia.

Grijile sale părinteşti şi atenţia constantă pe care înaintaşii noştri au arătat-o în toate circumstanţele pentru siguranţa şi libertatea slujitorilor bisericii, boierilor şi tuturor locuitorilor Moldovei şi Valahiei şi grija cu care au stipulat în tratate autentice bunăstarea Domniilor voastre au stabilit, pe drept cuvît, suveranii Rusiei – protectori ai ţării Domniilor voastre.

De la înscăunarea noastră, păşind pe urmele înăintaşilor noştri, noi n-am încetat nici pentru o clipă să veghem la menţinerea liniştii Domniilor Voastre fie exercitînd drepturile obţinute, fie recurgînd la acţiuni pe care ni le-a insuflat dorinţa de a vă vedea fericiţi.

Domniile Voastre ştiu că privilegiile care au fost garantul averilor Domniilor Voastre şi Domniilor Voastre în persoană atît cît permitea caracterul acîrmuirii sub care tăiţi erau rezultatul atît al grijii vigilente a înaintaşilor noştri, cît şi ale noastră.

Intenţiile de care ministerul otoman a dat dovadă de cîtva timp încoace, acţiunile arbitrare pe care şi le-a permis şi refuzul său de a-şi îndeplini angajamentele a făcut necesară intrarea trupelor noastre în Moldova şi Valahia, astfel prezenţa armatelor noastre vă va apăra de toate relele la care ţara Domniilor voastre urma să fie expusă şi vă va permite libera existenţă a religiei şi a tuturor drepturilor Domniilor voastre.

Identitatea credinţei şi a obiceiurilor, amintirea atîtor servicii reciproce şi, în sfîrşit, legămîntul de atîtea secole vă va face să consideraţi trupele mele ca pe o parte din Domniile Voastre înşivă.

Noi am depus toate eforturile ca să prevenim abuzurile parţiale care ar fi putut fi rezultatul libertăţii exagerate a soldaţilor; generalii noştri şi ceilalţi agenţi însărcinaţi cu executarea ordinelor mele vor reuşi să păstreze cea mai strictă disciplină, să consulte autorităţile ţării, şi să demonstreze în fiecare zi că această expediţie, departe de a fi însoţită de vreuna din greutăţile unui război străin, nu are alt scop decît acela de a le preveni şi de a apăra interesele noastre comune.

Intenţia noastră este să păstrăm în exerciţiul funcţiunii toate autorităţile conform uzanţelor precedente cu condiţia ca pe de altă parte ele să faciliteze atît înaintarea şi stabilirea trupelor noastre, cît şi operaţiunile cu care sunt însărcinate şi care intenţionează doar să păstreze toate drepturile provinciilor.

Oricare ar fi evenimentele, noi vă promitem că în toate circumstanţele vă veţi bucura de importanta noastră protecţie şi că folosind toate tipurile de resurse de care dispuneţi pentru a coopera în vederea rezultatului salvator pe care ni-l propunem, acela de a respinge de la frontierele voastre orice duşman care ar avea să tulbure fericirea Domniilor Voastre. Domniile Voastre trebuie să vă arătaţi în toate demni de soarta pe care v-o pregătim.

Focşani, 12 decembrie 1806
Din ordinul expres al Maiestăţii Sale Împăratului tuturor ruşilor.
Michelson
Comandant-şef al trupelor imperiale

Ivan Ivanovich Michelson, (3 May 1740 – 17 August 1807) was a Baltic-German military commander who served in the Russian Imperial Army. He was a prominent general in several wars, but his most noted contribution was his critical role in suppressing Pugachev's Rebellion. His last name is sometimes transliterated as Mikhelson  foto: en.wikipedia.org

Ivan Ivanovich Michelson, (3 May 1740 – 17 August 1807) was a Baltic-German military commander who served in the Russian Imperial Army. He was a prominent general in several wars, but his most noted contribution was his critical role in suppressing Pugachev’s Rebellion. His last name is sometimes transliterated as Mikhelson
foto: en.wikipedia.org

articol preluat de pe: cersipamantromanesc.wordpress.com

(istorie-pe-scurt.ro) Prima lege modernă a învăţământului românesc. Legea instrucţiunii publice din 1864

Prima lege modernă a învăţământului românesc. Legea instrucţiunii publice din 1864
foto si articol: istorie-pe-scurt.ro

4 decembrie 2014

Prima lege modernă a învăţământului românesc. Legea instrucţiunii publice din 1864 - foto: istorie-pe-scurt.ro

Prima lege modernă a învăţământului românesc. Legea instrucţiunii publice din 1864 – foto: istorie-pe-scurt.ro

Odată cu unirea Principatelor Române sub domnitorul Alexandru Ioan Cuza se trece la implementarea programelor paşoptiste, una dintre direcţii fiind reorganizarea instrucţiunii publice. În încercările de unificare a legislaţiilor celor două principate, Comisia de la Focşani, la propunerea lui Mihail Kogălniceanu, lucrează încă din iunie 1859 la elaborarea unui astfel mde proiect de lege. La 12 iulie 1860 avem deja un prim Proiect de lege organică pentru instrucţia publică în Principatele Unite. Acestui proiect avea să îi urmeze la numai câteva luni un altul, cu acelaşi nume, întocmit de Vasile Boerescu (în octombrie 1860).

Vasile Boerescu (n. 1 ianuarie 1830, București; d. 18 noiembrie 1883, Paris), ziarist, jurist și un om politic român, susținător al ideilor liberale moderate - foto: ro.wikipedia.org

Vasile Boerescu (n. 1 ianuarie 1830, București; d. 18 noiembrie 1883, Paris), ziarist, jurist și un om politic român, susținător al ideilor liberale moderate – foto: ro.wikipedia.org

Lucrarea de unificare legislativă era însă întârziată de starea de provizorat a instituţiilor nou-create. Situaţia se schimbă fundamental la 4 octombrie 1861, când un decret domnesc crea o comisie mixtă (cu câte opt membri din fiecare principat) pentru a trece imediat la unificarea legilor şi a regulamentelor administrative ale Principatelor Unite.

În 11 decembrie 1861 se proclamă unirea definitivă a celor două principate, Moldova şi Muntenia, sub numele de Principatele Române Unite (până atunci fusese doar o uniune personală, sub Alexandru Ioan Cuza).

În noile condiţii, în domeniul învăţământului se organizează şi funcţionează Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii (4 iunie 1862). La 20 martie fusese publicat Proiectul de lege pentru administraţia instrucţiei publice din Principatele Unite, care înfiinţa Consiliul superior al Instrucţiunii publice, în locul Eforiei Şcoalelor din Bucureşti şi al Consiliului Şcolar din Iaşi. La 2 august 1862, consiliul îşi începe activitatea.

La cererea consiliului, Vasile Boerescu alcătuieşte singur un proiect de lege, pe care îl publică în octombrie 1863 sub numele de Proiect de lege asupra reorganizării instrucţiei publice din România. Susţinut de ministrul cultelor şi instrucţiei, Dimitrie Bolintineanu, proiectul a fost însuşit în decembrie 1863 de Consiliul de miniştri şi trimis spre deliberare Camerei Legiuitoare. Dezbătut la 11 martie 1864, a fost votat cu majoritate zdrobitoare. Astfel că legea a fost înaintată domnitorului spre sancţionare.

Colegiul National "Vasile Alecsandri" Galati - foto: cnva.eu

Colegiul National “Vasile Alecsandri” Galati – foto: cnva.eu

Sub titlul de Lege asupra instrucţiunii a Principatelor Unite Române va fi promulgată la 25 noiembrie 1864, cu numărul 1150, iar la 5 decembrie 1864 va fi publicată în Monitorul. Sunt date dispoziţii privind instrucţia primară, secundară, superioară şi particulară.

Între principiile de bază cuprinse în lege găsim obligativitatea şi gratuitatea instrucţiei publice primare. Legea sancţiona cu amendă pe părinţii ai căror copii nu erau înscrişi sau care nu frecventau şcoala. Educația era gratuită pentru toţi copiii, indiferent de categoria socială din care făceau parte şi pentru ambele sexe.

Se instituia laicizarea iar pentru a implementa eficient această reformă definitorie pentru evoluția statului, se acorda o importanță deosebită pentru pregătirea cadrelor didactice. O altă prevedere importantă a legii era aceea a unei singure programe şcolare atât pentru învăţământul primar din mediul orăşenesc, cât şi pentru cel din mediul rural. Programa era aceeași și în învățământul public și în cel privat. Liceul avea şapte clase, cu o pondere mai mare pentru disciplinele umaniste.

cititi mai mult pe: istorie-pe-scurt.ro


Legea nr. 1150/1864 asupra instrucţiunii a Principateloru-Unite-Române
În vigoare de la 25.11.1864 până la 02.08.1948

Alexandru Ioan Cuza (sau Alexandru Ioan I; născut la 20 martie 1820, Bârlad, Moldova, astăzi în România și decedat la 15 mai 1873, Heidelberg, Germania) primul domnitor al Principatelor Unite și al statului național România (1859-1866) - foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

Alexandru Ioan Cuza (sau Alexandru Ioan I; născut la 20 martie 1820, Bârlad, Moldova, astăzi în România și decedat la 15 mai 1873, Heidelberg, Germania) primul domnitor al Principatelor Unite și al statului național România (1859-1866) – foto: cersipamantromanesc.wordpress.com

ALECSANDRU IOAN I.

cu mila lui Dumnedeu şi vointia naţională

Domnu Principateloru-Unite-Române.

La toţi de faţia şi viitori sănetate.

Asupra raportului Ministrului Nostru Secretaru de Statu la Departamentulu Justiţiei, Culteloru şi Instrucţiunii publice, No. 52,014, pe lîngă care Ne supune spre aprobare Proiectulu de Lege asupra Instrucţiunii publice;

Vedendu decisiunea luată de Consiliulu Nostru de Ministri prin jurnalulu încheiatu în şedinţa de la 16 Octomvrie;

Ascultându şi opiniunea Consiliului Nostru de Statu;

În virtutea Statutului din 2/14 Iuliu trecutu;

Amu sancţionatu şi sancţionâmu, promulgatu şi promulgâmu ce urmeză:

Disposiţiuni generali

Art. 1.
Instrucţiunea se împarte în publică şi privată.

2. Instrucţiunea publică se împarte în primariă, secundariă şi superiore.

3. Instrucţiunea primariă coprinde: scolele primarie din comunele rurali şi urbane.

4. Instrucţiunea secondariă coprinde: liceele, gimnasiele, seminariele, scolele reali, de bele-arţi, profesionali şi scolele secundarie de fete.

5. Instrucţiunea superiore va coprinde facultâţile de litere, de sciinţe matematice şi fisice, de dreptu, de medicină.

6. Instrucţiunea primariă elementariă este obligătoriă şi gratuită, după cumu se legiuesce la Partea I, Cap. II, Secţiunea I, din presenta lege.

7. Corpulu înveţătoru se împarte în patru grade:

1° Învăţători sau înveţătore pentru scolele primarie rurali.

2° Institutori sau institutrici pentru scolele primarie urbane.

3° Profesori de scole secundarie.

4° Profesori de facultâţi.

8. Administraţiunea centrale a instrucţiunii se esercită după regulele şi în marginile mai jos prescrise.

a) De ministrulu instrucţiunii.

b) De consiliulu permaninte alu instrucţiunii.

c) De consiliulu generale alu instrucţiunii.

PARTEA I
Despre administraţiunea şi organisarea instrucţiunii
CAPITOLUL I
Despre administraţiunea centrale
SECŢIUNEA I
Despre Ministru şi Consiliulu permaninte alu instrucţiunii
9. Ministrulu este autoritatea supremă a instrucţiunii publice şi private.

10. Ministrulu esercită autoritatea sa prin mijlocirea consiliului permaninte alu instrucţiunii.

11. Consiliulu permaninte se compune de Ministrulu instrucţiunii, preşedinte, şi de cinci membri, dintre cari unulu va fi vice-preşedinte.

12. Membrii consiliului se numescu de Domnu dupe recomendaţiunea ministrului.

La împlinirea fie-cărui periodu de cinci ani se voru scămba câte doui dintre membri: alunintrelea membrii consiliului nu se potu scăma de câtu dupe reporutulu motivatu alu consiliului de ministrii către Domnu.

13. Membrii consiliului se voru alege dintre foştii sau actualii profesori, cari voru ave cinci ani de servicie publice, şi dintre alte persone, cari se voru fi distinsu în sfera instrucţiunii.

14. Consiliulu va fi consultatu, sub clausă de nulitate, însă cu reserva dreptului de veto alu ministrului, asupra, tutuloru questiuniloru relative la administraţiunea şi direcţiunea instrucţiunii publice şi private.

Tote decisiunile ministrului trecute prin consiliu conformu disposiţiunii de susu, voru purta formula “audindu pe consiliulu permaninte alu instrucţiunii.”

15. Consiliulu are şi atribuţiuni judiciarie; elu se va pronunţia, în ultimă instanţă, asupra recursuriloru făcute în contra decisiuniloru date de consiliele academice.

16. Părerile şi decisiunile consiliului nu voru fi esecutorie de câtu dupe ce voru fi încuviinţate de ministru.

În casu de revocare a unui profesor, decisiunea consiliului permaninte nu se va pune în lucrare de câtu după ce se va întări prin decretu domnescu conformu art. 403.

17. Consiliulu, în eserciţialu atribuţiuniloru sale contenţiose, nu va pute fi presedutu de ministru. În acestu casu va preside vice-preşedintele sau în lipsă celu mai vechiu dintre membri.

Ministrulu cu tote acestea va pute asiste la desbatere şi a da lămuririle ce va judeca.

18. Conisiliulu, în ceea se priveşce cârţile didactice, va propune ministrului concursuri pentru elaborarea loru, defigendu-se premie din fondurile budgetului instrucţiunii pentru stimularea bărbaţiloru capabili, deosebitu de beneficiele din vendarea aceloru cârţi, cari se voru defige de consiliulu permaninte după casuri.

Consiliulu va chiăma în sînulu seu pentru consultare doui profesori, de gimnasie sau de facultâţi, speciali asupra materiei, şi va judeca definitivu acele concursuri.

19. Părerile şi decisiunile consiliului permaninte se dau după majoritatea voturiloru. Minoritatea va fi datore să’şi dea opiniunea motivată. Consiliulu nu va pute fincţiona cu mai puţinu de trei membri presinţi.

20. Nici o modificare nu se va pute face la programele în fiinţă fâră a se observa cele următore:

1° Asupra modificârii, ce elu aru socoti de trebuinţă a se face programei în vigore, consiliulu, cerendu mai ânteiu opiniunea tutuloru consilieloru scolare, va elabora, noulu proiectu de programă.

2° Consiliulu permanente va supune acestu proiectu de programă, însoţitu de observaţiunile sale şi de opiniunile consilieloru scolare, la esaminarea consiliului generale alu instrucţiunii.

3° Programa, aprobată de doue treimi ale acestui din urmă consiliu, se va trămite ministrului, care o va supune la aprobarea Domnului.

21. Consiliulu va face la finele fie-cârui anu, o espunere generale de starea şi trebuinţele instrucţiunii publice, care se va supune ministrului spre a se comunica consiliului generale.

SECŢIUNEA II
Despre consiliulu generale alu instrucţiunii
22. Consiliulu generale se va compune:

1) De unu preşedinte, care va fi ministrulu.

2) De trei delegaţi ai înveţămentului primaru cari se voru numi de Domnu dupe o listă întreită ce voru trămite scolele primarie din Bucureşti, Iaşi şi Craiova.

3) De cinci membri ai înveţămentului secundariu numiţi de Domnu după o listă întreită ce se va presenta de scolele secundarie de prin oraşe.

4) De trei delegaţi ai instrucţiunii superiori, cari se voru numi de Domnu, dupe o listă îndoită ce vor presinta facultâţile din Bucuresci şi Iaşi.

5) De un membru al scolei militare care se va numi de Domnu, dupe o listă îndoită presentată de corpul profesorale al acelei scole.

6) De un membru al scolelor de medicină din Bucuresci şi Iaşi, care se va numi de Domnu după disposiţiunile alineatului precedinte.

7) De trei membri ai instrucţiunii private numiţi de Domnu dupe o listă întreită presentată de scolele private din oraşele Bucuresci, Iaşi şi Craiova.

8) De câte un delegat din partea fie cârii scole profesorali şi reali, numitu de Domnu, dupe o listă întreită presentată de corpul profesorale al fie cârii scole.

9) De doui membri numiţi de Domnu din consililu de Statu.

10) De doui membri numiţi de Domnu dintre membrii curţii de casaţiune.

11) Pe doui membri numiţi de Domnu din cleru.

23. La împlinirea fie cârui periodu de trei ani se vor face noue alegeri şi numiri conformu celor prescrise prin art. precedente.

Aceleaşi persone vor pute fi realese şi numite din nou pentru următorul periodu trienale.

24. Funcţiunile membrilor consiliului generale sunt gratuite. Membrii cari un vor fi residenţi în Bucuresci vor primi diurnă de un galbenu pe di pre cât va dura sesiunea consiliului, şi deosebit, cheltuelele transportului.

25. Consiliul generale se va aduna odată pe anu în Bucuresci de la 1-25 Septembre.

26. Pentru fie care sesiune ministrul instrucţiunii publice va delega trei membri din consiliul permanente, cari vor asiste la deliberaţiunile consiliului generale şi vor lua cuventul de câte ori vor judeca de trebuinţă; ei nu vor lua parte la votu.

27. Sedinţele consiliului generale nu vor fi publice.

28. Consiliul generale va fi consultatu asupra tuturor cestiunilor cari au raportu la întinderea şi îmbunătăţirea instrucţiunii.

29. La începutul fie cârii sesiuni, ministrul instrucţiunii va comunica consiliului generale tote cestiunile relative la instrucţiune, cari vor fi fostu mai din ‘ainte discutite şi pregătite în consiliul permaninte.

30. Consiliulu generale la finele fie cârii sesiuni va presenta ministrului unu reportu, prin care va resume resultatul deliberaţiunilor sale.

Acestu reportu precum şi procesele verbali ce se vor încheia pentru fie care şedinţă, se vor publica prin jurnalul instrucţiunii sau prin monitoru.

CAP II
Despre organisaţiunea instrucţiunii primarie
SECŢIUNEA I
Despre obligaţiunea instrucţiunii
31. Instrucţiunea elementariă este obligatoriă pentru toţi copiii de amendoue secsele începend de la optu pînă la doui-supră-dece ani împliniţi ai etâţii.

Acestă îndatorire este impusă, sub penalităţile aici mai josu prescrise, părinţilor, tutorilor, stăpânilor, maestrilor şi ori cârii, persone ce ar ave sub îngrijire unu copilu.

Copiii în etate de doui-supră-dece ani la punerea în lucrare a acestei legi vor fi dispensaţi de înveţătura obligatoriă.

32. Instrucţiunea obligatoriă va coprinde următorede obiecte de studiu: citirea şi scrierea, catechismul, noţiuni de igienă, de gramatică, de geografiă, de istoria ţerei, de dreptu admnistrativi al ţerei, cele patru lucrâri din aritmetică, sistema legale a mesurelor şi a greutîţilor.

33. Se apără de îndatorirea de a trămite pe copii la scola publică acei cari vor dovedi că le dau înveţătură a casă sau în veri unu institutu privatu.

34. Nu se pote lua unu copilu de la scolă mai ‘nainte de a fi dobînditu din partea înveţătorului un certificat de cunoscinţele coprinse în art. 32 de mai susu.

35. Nici o causă împedicătore nu pote dispensa de îndatorirea instrucţiunii obligătoriă impusă prin art. 32, de nu va fi judecată şi recunoscută ca atare de consiliulu municipale sau comunale.

36. Când părintele, tutorele sau stăpînul va lăsa pe copii a lipsi de la scolă fâră motivu legale, şi nu’i va trămite trei dile dupe advertimentul ce va priimi de la înveţiătoru, acesta sau revisorul ori sub revisorul va însciinţa îndată pe consiliulu locale al comunei, care va supune pe părinte, tutore sau stăpânu la o amendă de doue-deci parale la oraşe şi dece parale la sate pentru fie care di de lipsu.

Amenda se va plăti în bani sau în lucru pentru comună. În casu de recidivă ea va fi îndoită.

37. Nici un maestu, industriaşu, arendaşu, ori stăpînu nu va priimi în serviţiul seu un copilu mai micu de doui-supră-dece ani, de cât după ce i se va areta certificatulu de înveţătură, sub osendă de a se supune de câtre consiliulu locale la o amendă de una sută lei şi la îndatorirea de a trămite şi a ţine pe copilu în scolă pînă la alu patru-supră-decele anu.

38. Amenda prescrisă prin articlele precedinţi se va împlini, de va cere trebuinţa, prin autoritâţile administrative dupe cererea consiliului comunale.

39. Tote amendele se vor versa în casa comunale în favorea scolei.

40. Preotul comunei, sau, în oraşu, preotul de suburbiu, sau autoritatea însărcinată cu ţinerea actelor civili va comunica în cea d’ânteiu lună a fie cârui anu, înveţătorului respectivu o listă de toţi copiii ocolului seu, cari au împlinitu, în acel anu, etatea de optu ani. În acea listă se va areta numele copilului, satulu sau oraşulu, suburbiulu, numele familiei, anulu şi diua nascerii.

Acestă listă va servi înveţătorului spre a’i face cunoscuti pe copiii cari trebuescu a fi adstrînşi la înveţătura obligată.

41. La fie care trecere a revisorului sau subrevisorului, se vor esamina aceste liste, şi se vor controla mesurile ce se vor fi luat.

42. Instrucţiunea obligătoriă este în sarcina Statului întru totu ceea ce privesce: 1) Personalulu înveţătoru, administratoru şi domesticu; 2) Subvenţiunea pentru materialu de scolă, cârţi, chârtiă etc. la copiii cei fâră mijloce; şi în sarcina comunelor, cât pentru local, mobile şi lemne de încălditu.

În casu când scola ar ave mijloce proprie provenite din donaţiuni, legaturi, etc., acelea vor fi afectate la întreţinerea scolei, însă numai spre a comunei uşurare de sarcinele ce i se impunu prin art. precedente.

43. Comunele, îndeplinindu sarcinele impuse lor pentru înveţătura obligătoriă prin art. 42 vor pute să înfiinţeze scole cu înveţături mai întinse.

SECŢIUNEA II
Despre organisaţiunea instrucţiunii primarie
§ I
Scolele primarie de băeţi din comunele urbane
44. În tote comunele urbane se va stabili câte una sau mai multe scole primare.

45. Scola primară a unei comune urbane se va împărţi în trei clasi, fie care decâte un anu. Pentru fie care clase va fi câte unu înveţiătoru titulariu; când numerulu scolariloru va trece de cinci-deci în clase, prisosulu va forma o divisiune deosebită care va fi încredinţată la unu înveţătoru divisionariu.

46. Se va regula treptatu ca numerul scolelor primarie şi alu clasilor lor să fie în reportu cu populaţiunea fie cârii comune.

În fie care suburbiu va fi cel puţinu o scolă. Cu tote acestea ministrul instrucţiunii va pute, prin decisiune dată în forma determinată prin art. 14, să permită ca doue suburbie puţinu populate să aibă o singură scolă.

continuarea pe lege5.ro

(istorie-pe-scurt.ro) Ocuparea Bucureștiului în 1916. Cum a arătat prima zi de stăpânire germană

Ocuparea Bucureștiului în 1916
foto si articol: istorie-pe-scurt.ro

22 noiembrie 2014

În vara lui 1916 România a intrat în primul război mondial. După succesele inițiale au urmat o serie de înfrângeri care au dus la ocuparea Bucureștiului de către trupele Puterilor Centrale la data de 23 noiembrie 1916. Istoricul Virgiliu N. Drăghiceanu (1879-1964) membru corespondent al Academiei Române și secretar al Comisiei Monumentelor istorice își amintește:

Ocuparea Bucureștiului în 1916 - foto: istorie-pe-scurt.ro

Ocuparea Bucureștiului în 1916 – foto: istorie-pe-scurt.ro

”23 noiembrie. Mirecuri. Astăzi trebuie să intre. Poliția toată pe Calea Victoriei ca la sărbători. Se crede că vor veni dinspre Calea Rahovei. Birje grăbite cu femei germane, ce duc jerbe de crizanteme. Scrâșnim din dinți, în neputința noastră de a răspunde la insultă. Un cer îndoliat. Pe la trei după-amiază, șuiere de alarmă ale gardiștilor. Rămânem în ezitare dacă trebuie să mergem mai înainte. Înaintăm totuși spre Calea Victoriei. Îi văd venind încununați de crizanteme. Cu puștile, ca un jug atârnând la gât, pentru a contrabalansa greutatea din spinare. Merg fără niciun elan, cântă încet imnuri, cu o intonație bisericească: pare că sunt transfigurați de un misticism religios. Evident sunt într-un acces de nebunie morală, se simt în acest moment soldații Dumnezeului lor. Sunt trupe de elită, grenadierii armatei lui Falkenhayn, ce vin din luptele de la Chitila și fortul Mogoșoaia, care cade cel dintâi.

Ocuparea Bucureștiului în 1916 - foto: istorie-pe-scurt.ro

Ocuparea Bucureștiului în 1916 – foto: istorie-pe-scurt.ro

Merg în companii succesive, amestecate cu escadroane de cavalerie, plutoane de mitraliere, baterii și trenuri de muniție. Nenorociți prizonieri printre ei. Îi prind la toate colțurile străzilor. Sunt într-adevăr într-o singură uniformă, aceiași de la mareșal la ultimul soldat. Urâtă impresie fac însă cei ce nu sunt în serviciu cu bretele de ocnași. Abdomenul tuturor e împodobit cu crucea de fier. E singura decorație ce o poartă și în felul cum o poartă, pare că voiesc să afirme țelul războiului lor: buna stare a stomacului. Germanii o poartă în stânga, turcii în dreapta. Palatul e ocupat militărește. Câte două gărzi se postează la fiecare ușă de intrare. Bucătăriile de campanie se instalează în curtea palatului. Lumea imensă iudeo-germană, cocotele internaționale ale varieteurilor, internații din Ialomița(cu toții în București, peste 50.000) aclamă și defilează prin spalirul de soldați ce au înconjurat palatul de la poartă la alta. Ofițerii întreabă de Capșa, Iordache(wo man isst gut). Cu o supremă satisfacție se instalează la mese. Localurile, închise de la începerea războiului, sunt luminate și pline de lume. Cofetăriile, cafenelele oferă spectacolul celei mai dizgrațioase orgii pantagruelice. Îi privim și examinăm cu cuiozitatea cu care se privește o fiară de menajerie. Toți au în degete patru-cinci inele de aur. Sunt stigmatele crimelor ce le-au comis în atâtea țări în care au semănat moartea. Plătesc orice prețuri, sunt plini de bani.

Piese de artilerie capturate de la armata română, staţionate în Piaţa Sfatului de la Braşov, 1916 - foto: istorie-pe-scurt.ro

Piese de artilerie capturate de la armata română, staţionate în Piaţa Sfatului de la Braşov, 1916 – foto: istorie-pe-scurt.ro

cititi mai mult pe: istorie-pe-scurt.ro

(Daniel Roxin) Tracii: Istorie Ascunsă (video)

articol: Daniel Roxin – danielroxin.blogspot.ro

Daniel Roxin foto: facebook.com

Daniel Roxin
foto: facebook.com

10 decembrie 2013

Iata ca a sosit momentul in care filmul documentar “TRACII: Istorie Ascunsa” poate fi vizionat si pe internet, dupa o noua repriza de munca ce aduce cateva completari versiunii lansate in cadrul Festivalului Dacic 2013. Urmarind acest film, veti intra in lumea traco-geto-dacilor, vezi descoperi cateva dintre comorile lor, cativa dintre regii traco-geto-daci, veti vedea cateva simulari si personaje 3D si veti ajunge la concluzia ca:

“Istoria antică a Europei ar trebui rescrisă! Înainte ca Roma să ia ființă, înainte ca Grecia să înflorească, neamurile traco-geto-dacice au stăpânit teritorii vaste din continentul european și și-au lăsat amprenta asupra întregii sale istorii.

În călătoria pe care v-o propunem către trecutul îndepărtat al Europei vi se va prezenta o nouă perspectivă asupra istoriei antice. Multe dintre lucrurile pe care le credeați deja bine stabilite vor fi zdruncinate. Fapte și evenimente puțin cunoscute vor veni să redefinească istoria…

Probele materiale și izvoarele istorice dovedesc că tracii aveau o cultură avansată și că erau creatori rafinați de artă, că lumea greacă a fost puternic influențată de cea tracă, grecii preluând de la traci tradiții și zeități.

În același timp, incursiunea în spațiul antic traco-geto-dacic vă va aduce în prim plan uimitoare comori antice din aur și argint și personalitățile remarcabile ale unor eroi care au rămas adânc întipăriți în memoria umanității.

Nu în ultimul rând, veți descoperi că traco-geto-dacii au ajuns la conducerea Imperiul Roman, un lucru menționat clar și dincolo de orice discuție de chiar izvoarele antice latine.

Desigur, odată cu vizionarea acestui film, întrebările de genul: “De ce nu găsim aceste informații în cărțile noastre de istorie?” sau “Cine vrea să ne fure istoria?” vor deveni mai acute și vor pretinde cu mult mai multă forță un răspuns de la autoritățile politice și științifice românești.

Ideea este că redescoperirea adevăratei noastre istorii e un proces accelerat pe care nu îl mai poate opri nimic. Indiferent de forțele care se opun, adevărul despre fabuloasa noastră istorie iese cu iuțeală la lumină. Iar acest lucru are darul de a ne face mai uniți și mai puternici.

Așadar, Omule Bun, te invit să urmărești acest film făcut cu credința că neamul nostru se poate trezi din somnul cel de moarte. Bucură-te de el, meditează asupra acestor informații și fă-l cunoscut tuturor celor din jurul tău!

Cu drag, Daniel Roxin”

articol preluat de pe: http://danielroxin.blogspot.ro/
foto: danielroxin.blogspot.ro

(prof. univ. dr. Ioan Sabau – Pop) Retrocedarile ilegale din Transilvania contesta Tratatul de la Trianon. Chestiunea optantilor unguri

foto: ziaristionline.ro
artucol: prof. univ. dr. Ioan Sabau – Pop – ziaristionline.ro

6 aprilie 2014

  1. 1.     Contextul istoric în care a apărut problema „optanţilor”.

După Unirea Transilvaniei cu România prin actul istoric de la 1 Decembrie 1918 au trebuit rezolvate multe chestiuni interne şi internaţionale privind stabilirea graniţelor de vest ale tânărului Stat român, de succesiune ale statelor reglementate de dreptul internaţional, ale cetăţeniei locuitorilor Transilvaniei de până atunci şi nu în ultimul rând de dreptul de proprietate.

În privinţa dreptului de proprietate era de soluţionat aspectele privind dreptul de proprietate aparţinând statelor implicate în împărţirea teritorială, pe de o parte, precum şi dreptul de proprietate asupra bunurilor private aflate pe teritoriul Transilvaniei care până la Marea Unire le-au deţinut persoane fizice sau alte entităţi constituite juridic după regulile dreptului privat (societăţi, biserici, bănci, cooperative, asociaţii, etc.) pe de altă parte.

Pentru bunurile care erau supuse unui regim instituţional, adică deţinute de monarhia austro – ungară ca stat imperial, erau de două categorii: prima categorie, care revenea cancelariei imperiale propriu – zis şi a doua, cele care reveneau Ungariei ca parte statală în monarhia bicefală. Aici s-a născut şi prima dificultate de partajare rezultată din complexitatea evoluţiei şi transmiterii formelor de proprietate publică existentă dinainte de 1867 când s-a născut pactul dualist. Adică erau categorii de bunuri care au aparţinut instituţiilor imperiale înainte de 1867 şi care nu s-au transmis formal Ungariei, pactul dualist având atunci o semnificaţie pur politică. Este spre exemplu teritoriul din zonele grănicereşti, garnizoanele militare cu zonele aferente, instituţiile publice ale armatei şi autorităţilor imperiale, (Fondurile publice”entităţi înfiinţate de împăraţii Iosif al II – lea şi Maria Tereza). În ce le priveşte după anul 1920, guvernul ungar a făcut eforturi să le recupereze sau să le transmită unor particulari de naţionalitate maghiară şi rămaşi în continuare în credinţa Ungariei, pentru a împiedica preluarea de către Statul Român. De exemplu aşa s-a întâmplat cu o clădire publică în Braşov redenumită  „Casina maghiară” şi Cercul cetăţenesc Maghiar din Braşov.[1]

Cert este că transmiterea bunurilor caracterizate ca având uzaj public, pe principiul succesiunii teritoriale între statele succesoare, au revenit Statului la care s-a transmis teritorial o provincie, în cazul nostru Transilvania revenind României, toate bunurile publice ale statului ungar au intrat în componenţa patrimonială a României,  cu obligarea de a plăti eventuale creanţe accesorii acestor proprietăţi.

O situaţie aparte o prezintă însă regimul juridic al proprietăţii private, care în principiu nu se schimbă, titularii dreptului de proprietate rămânând aceiaşi.

În cazul Transilvaniei, după primul război mondial s-au ivit evenimente importante care au afectat fizionomia juridică şi a formelor de proprietate privată generate de nedreptăţile istorice puternicele stări de lucruri ale relaţiilor feudale prezente încă în Transilvania începutului de sec. XX, instituite de marii proprietari latifundiari unguri, întru – totul ancoraţi în sistemul feudal.

Sub imboldul doctrinei Wilsonniene privind drepturile individuale şi egalitatea indivizilor, al efectelor devastatoare produse de război, a atitudinii Ungariei care făcea eforturi disperate pentru recuperări teritoriale s-au impus atât în România cât şi în statele succesoare imperiului  o serie de reforme şi de alte măsuri legislative pentru a soluţiona contenciosul istoric cu Ungaria, foarte greu de clarificat, pe de o parte şi de a reorganiza ţara prin modernizarea şi democratizarea instituţiilor care s-au şi realizat prin Constituţia de la 1923, pe de altă parte şi în fine, de a înfăptui reforma economică şi agrară pentru populaţia românească aflată într-un grad insuportabil de pauperizare seculară. A fost adoptată Legea reformei agrare din 30 iulie 1921 pentru Ardeal, Banat şi Crişana, care avea particularitatea că erau vizate marile proprietăţi ale latifundiarilor unguri care deţineau suprafeţe funciare imense acumulate secular.

Prin Tratatul de la Trianon din 4 iunie 1920, s-au statuat o serie de măsuri  care priveau România şi Ungaria; interesează aici faptul că Ungaria a fost obligată să predea României arhivele istorice şi de proprietate privind Transilvania şi totodată pentru locuitorii Transilvaniei care au fost până la Marea Unire consideraţi cetăţeni ai monarhiei habsburgice care s-a destrămat, li s-a pus la dispoziţie un drept de opţiune care trebuia exprimat într-un anumit termen cu privire la cetăţenia pe care o alege fiecare, fie română ca locuitor al Transilvaniei revenită la România, fie a Ungariei, sau fie o altă cetăţenie a statelor succesoare cu provincii istorice preluate din imperiu.

Puşi în faţa acestei opţiuni, în afara populaţiei obişnuite care a rămas în Transilvania, aproape toţi marii proprietari şi reprezentanţi ai autorităţilor din Ungaria prezenţi în Ardeal au preferat să nu recunoască şi nici să accepte Unirea dar foarte important au ales cetăţenia ungară  sau în orice caz nu au preferat cetăţenia română şi au plecat în străinătate.  De aici s-a încetăţenit şi termenul de „optanţi unguri”.

Efectele importante s-au produs prin această opţiune asupra proprietăţilor din Transilvania, supuse reformei agrare, exproprierii şi corelativ cu împroprietărirea populaţiei sărace în îndreptăţite, indiferent de naţionalitate.

Problema proprietăţilor care au  aparţinut „optanţilor unguri” şi care urmau să fie expropriate şi apoi să fie împărţite prin împroprietărire au constituit obiectul unor dispute înverşunate la autorităţile naţionale şi organizaţiile internaţionale ale vremii, controversă care din păcate nu s-a terminat nici până în zilele noastre.

Aşadar termenul de „optanţi” a avut în vedere pe acei locuitori de origine sau declaraţi unguri din Transilvania care după Tratatul de la Trianon nu au acceptat cetăţenia română oferită de prevederile tratatului, ei au „optat” pentru cetăţenia ungară  sau altă cetăţenie lăsată la alegere de acelaşi Tratat de Pace.

Disputa juridică care a amplificat conflictul atât cu guvernul Ungariei cât şi cu categoria „optanţilor” a fost născută de Reforma agrară din 1921, când au fost supuse exproprierii şi moşiile întinse care au aparţinut proprietarilor unguri, fie cei care au devenit cetăţeni români prin Tratat (foarte puţini), sau care au rămas cetăţeni unguri după ce ei au optat pentru cetăţenia ungară.

În intenţia Statului român era aplicarea Reformei agrare din 1921 fără nici o discriminare. Acest lucru i-a nemulţumit pe optanţi, care au încercat să impună în favoarea lor o serie de privilegii, scop în care au făcut lobby  la mai toate forurile politice şi juridice atât din România cât şi în plan internaţional. Ungaria a făcut din această dispută o politică de stat cu prioritate.

Optanţii au înaintat la început cereri în faţa Tribunalelor din România prin care au contestat măsura exproprierii care s-a făcut în mod egal pentru toate marile proprietăţi. Instanţele româneşti în anii 1921 – 1923 au confirmat legitimitatea exproprierilor şi a reformei agrare prin împroprietărirea populaţiei sărace.

În perioada, după înlăturarea regimului bolşevic a lui Bella Kun în august 1919, în august 1919, chiar cu sprijinul armatei române, s-a instalat la putere în Ungaria Guvernul condus de Miklos Horty. Optanţii unguri cu proprietăţi în Ardeal au sesizat Guvernul hortyst de la Budapesta, care la 16 august 1922 se adresează Conferinţei de Pace a Ambasadorilor de la Paris, susţinând că prin măsurile de aplicare a reformei agrare şi tratamentul juridic aplicat marilor latifundiari unguri „constituie o flagrantă violare a tratatelor”.  România a aplicat un tratament egal pentru toate proprietăţile supuse exproprierii şi mai apoi atribuirii în mici suprafeţe pentru populaţia fără avere, chiar recunoscut acest model de „optanţi” ei pretindeau că li se cuvine un tratament preferenţial.[2]

Deşi a ocupat mult atenţia opiniei publice europene în epocă, acel demers în faţa organismelor şi instanţelor internaţionale are încă o serie semnificativă de necunoscute.

Este o constatare pe care o face un contemporan, Onisifor Ghibu, cărturar polivalent care a scris despre procesul (procesele) optanţilor, „se cunoaşte, dar cred că nu destul de bine, ce a fost cu acel proces”.[3]

După ce Conferinţa ambasadorilor de la Paris s-a considerat că nu poate fi investită să soluţioneze litigiul, Guvernul Ungariei a folosit prilejul de a pune în acţiune încercarea cercurilor revizioniste de a ţine în atenţia permanentă a opiniei publice mondiale pretenţiile Ungariei care ar fi fost restrânsă în graniţele ei pe nedrept. Pe lângă pretenţiile exorbitante ca echivalent al proprietăţilor expropriate s-au depus eforturi constante de a câştiga simpatia şi sprijinul cercurilor conducătoare din lumea occidentală pentru refacerea Ungariei în teritoriile dinaintea primului război mondial, folosită ca pretext.

Fenomenul s-a desfăşurat astfel:

După formarea statelor naţionale după primul război mondial, provincii şi teritorii însemnate care au aparţinut imperiului habsburgic s-au alipit sau au format statele naţionale. Ungaria a fost supusă acestui proces şi a „pierdut” teritorii care pretindea că îi aparţin ca un drept istoric. Ungaria a fost redusă în graniţele stabilite prin Tratatul de la Trianon prin care s-a pus capăt Conferinţei de Pace de după război.

Ungaria a readus în scenă problema optanţilor unguri cu vecinii săi Cehoslovacia, Iugoslavia şi România, unde au avut proprietăţi întinse un număr de cca 300 de familii de mari proprietari care se revendicau ca aparţinând blazoanelor şi titlurilor nobiliare maghiare. Proprietăţile lor au ajuns să facă parte şi să fie cuprinse în teritoriile statelor succesoare Ungariei, între cele menţionate şi România care şi-a extins suveranitatea naţională asupra Transilvaniei (Legea reformei agrare din 30 iulie 1921, se exprimă pentru teritoriile din Ardeal, Banat şi Crişana). Un număr însemnat de cca 200 de familii aveau proprietăţi şi în Transilvania, după statistici deţineau aproape 80% din suprafeţele agricole şi de pădure, în numele statului ungar al cărui cetăţeni şi erau.

Alături de guvernanţii Ungariei nu au recunoscut, nu au acceptat Unirea Transilvaniei cu România şi s-au opus măsurilor de expropriere adoptate de România. Iniţial au opus rezistenţă negând orice autoritate a statului român în ce-i priveşte, a cărui cetăţenie oferită au refuzat-o.

În faza următoare ca cetăţeni unguri au pretins să fie exceptaţi de la expropriere solicitând sprijinul Ungariei şi al organizaţiilor internaţionale.

Cereau să fie lăsaţi să rămână şi mai departe stăpâni peste moşiile din Ardeal chiar dacă s-au expatriat părăsind cu bună credinţă teritoriile de acum ale României şi să se găsească „şi pe mai departe în situaţiunile de care beneficiază din vremea feudalilor”.[4]

Cu toţii au făcut plângere la Liga Naţiunilor împotriva Cehoslovaciei, Iugoslaviei şi României, prin care solicitau ca să rămână în proprietate sau moşiile lor să fie răscumpărate la preţuri astronomice. Pretindeau că li se cuvine un tratament ca foşti stăpâni, în cazul nostru al Transilvaniei şi stabilirea despăgubirii să fie pe măsură în cadrul reformelor agrare.

Poziţia Guvernelor Cehoslovaciei şi Iugoslaviei a fost cât se poate de clară. Au răspuns fără echivoc că problemele legate de organizarea politică şi economică prin reforma agrară din fiecare ţară constituie o chestiune absolut de proprie de suveranitate internă, în care nu avea ce căuta Liga Naţiunilor.  Astfel că această chestiune a fost tranşată foarte clar, cererile optanţilor unguri au fost expediate de la Liga Naţiunilor ca o chestiune internă a Cehoslovaciei şi a Iugoslaviei, fără nici un fel de alte discuţii, finalizându–se simplu cum a considerat în viziune proprie fiecare stat.

În relaţiile cu România problema optanţilor unguri a luat o altă turnură la care au concurat 2 factori în principal. Cercurile de interes ale optanţilor  înfiltrate în sferele puterii din România timpului sprijinite puternic din aval de influenţa Vaticanului la rândul său cu pretenţii,  au fost foarte abile şi pe de altă parte, factorii decizionali ai României au manifestat naivitate şi slăbiciuni neîngăduite.

Guvernanţii, cercurile puterii şi parte însemnată din fruntaşii României au crezut de cuviinţă că este mai bine să se ducă tratative având convingerea de justeţea măsurilor adoptate. A fost o capcană întinsă diplomaţiei româneşti, care nu a fost sesizată. Era previzibil că optanţii adânc înrădăcinaţi în concepţiile lor feudale care şi corespundeau intereselor lor, au refuzat evidenţa unei situaţii de fapt şi de drept. Au adoptat o poziţie total rigidă şi au mizat pe câştigul cauzei, după cum au şi reuşit până la un loc.

Au supralicitat pretenţii exorbitante în cazul supunerii la expropriere, prin intermediul Guvernului Ungar au cerut printre altele un preţ cu mult superior celui plătit proprietarilor români.  Din cele consemnate în documentele la îndemâna şi analizate de istorici[5] se pretindea o despăgubire globală de peste 33 miliarde lei care să se achite imediat; plata să se facă în franci aur şi coroane aur  cu o singură tranşă, plata 20% pentru deranjul în proprietate, cu păstrarea unor proprietăţi la alegere.  După ce contenciosul a trecut la instanţele internaţionale, nu s-a mai discutat în moneda naţională a României, care la acea dată era convertibilă.

Moneda naţională a României era cu mult mai puternică decât în zilele noastre, iar pentru a face o comparaţie cu pretenţiile emise ceea ce era insurmontabil, bugetul anual al ţării nu depăşea 13 miliarde de lei.

Cel care demască în numele României aceste pretenţii absurde a fost Nicolae Titulescu reprezentantul principal al României la Liga Naţiunilor.

El a surprins substratul problemei bazându-se pe intuiţia sa juridică şi calităţile de diplomat, cu toate că la început nu era iniţiat în aspectele disputei.  Excelenta lui pregătire diplomatică, darul oratoric şi autoritatea de care se bucura a dus la acceptarea punctului de vedere că reforma agrară din România, în jurul căreia gravitau reclamaţiile optanţilor este o chestiune exclusiv internă a României în care Liga Naţiunilor nu se poate amesteca.

S-a ajuns la o concluzie similară cu a Cehoslovaciei şi Iugoslaviei şi s-a redactat un document proces – verbal care trebuia să închidă contenciosul pendinte la Liga Naţiunilor. Delegatul Guvernului Ungar a participat la redactare şi a semnat procesul – verbal, alături de Nicolae Titulescu şi reprezentanţii desemnaţi de Liga Naţiunilor.

Cercurile oficiale maghiare au dezavuat actul semnat cu toate că reprezentantul Ungariei avea depline puteri în numele guvernului. S-a pretins că nu are dreptul să semneze aranjamentul care s-a făcut, au înlocuit delegatul la Ligă cu contele Apponyi. La Liga Naţiunilor nu s-a clarificat această repoziţionare a Ungariei care şi-a renegat semnătura cu puteri depline a propriului reprezentant, erau necesare clarificări, în acelaşi timp România nu a reacţionat pe măsură. Lucrurile au rămas în suspensie şi conflictul diplomatico – juridic readus în actualitate.

Statul Român nu are o reacţie decisivă, cursul contenciosului se schimbă în cazul României, odată cu numirea lui Apponyi, un remarcabil reprezentant al conservatorismului anacronic, al stărilor feudale depăşite, inteligent şi inflexibil, tocmai un personaj potrivit pentru asemenea misiune din partea Ungariei.

Onisifor Ghibu, contemporan cu evenimentele şi cunoscător al parcursului procesului optanţilor unguri afirmă că Apponyi chiar fiind deplin interesat şi tributar rânduielilor feudale, era o figură remarcabilă a politicii feudale maghiare care a menţinut populaţia românească din Transilvania într-o stare de aservire şi inferioritate economică existentă dinainte de Revoluţiile de la 1848, tocmai bun acel Apponyi foarte capabil şi convingător pentru misiunea acordată, vorbitor fluent în mai multe limbi (germană, italiană, franceză, engleză), afişa o ţinută şi atitudine diplomatică, care captiva auditoriile în mod deosebit cel neiniţiat în domeniu. Sarcina principală a lui era să tragă linie peste tot ce făcuseră antecesorii săi şi să readucă lucrurile în discuţie de la început.

Guvernul României a jucat totul pe „Cartea Titulescu”, însă marele profesor şi diplomat român stăpân pe argumente, cu dreptatea de partea lui nu a mai luptat cu aceeaşi forţă. Dornic de afirmare şi orgolios nu a vrut să rateze duelul diplomatic şi oratoric cu ecoul pe care îl putea produce de la tribuna Ligii Naţiunilor, era o ocazie remarcabilă de afirmare a personalităţii sale pe scena diplomaţiei internaţionale, ţinea mult la propria persoană faţă de care a trecut în plan secund o chestiune naţională atât de importantă.

Este tot atât de adevărat că toate premisele erau de tranşare favorabilă României şi o asemenea victorie în faţa Ungariei ar fi avut răsunet în toate cancelariile occidentale, iar Titulescu s-ar fi umplut de glorie.

Vastele sale cunoştinţe juridice, spiritul intuitiv, spontaneitatea oratorică dubla foarte mult, chiar acoperea nerecunoaşterea unor detalii tehnice, a unor statistici, număr de persoane, suprafeţe, etc. şi o putere genială de a specula pe greşelile şi argumentele adversarilor dovedite atât în procesele de răsunet din ţară şi ce interesează aici pentru interesele României. Este dificil de reproşat că nu a rezistat ispitei de a-l învinge pe Apponyi şi a riscat acceptând disputa tocmai pe interese patrimoniale, politice şi financiare ale României.

În pledoaria sa din 20 aprilie 1923, a demascat enormitatea pretenţiilor Ungariei, numindu-le „imposibilitate amorală” dublată de imposibilitate financiară pentru că cererea de plată în aur depăşeşte de peste 2 ori şi jumătate cifra totală a bugetului român. Titulescu a adus argumente decisive atunci când a învederat textual că România are perspectiva unei economii moderne că „a căutat să imprime legislaţiei agrare un caracter obiectiv ca semn al unei dreptăţi severe, poate, dar dreptate egală pentru toţi: Aceasta a făcut să trateze pe picior de egalitate atât optanţii unguri cât şi proprietarii români”.[6]  Titulescu a adus argumente şi dovezi concludente în direcţia că reforma agrară din 1921 a vizat în egală măsură pe toţi ţăranii cultivatori de pământ „independent de orice consideraţie asupra naţionalităţii anterioare şi astfel un mare număr de ţărani unguri sunt astăzi proprietari în Transilvania datorită legilor româneşti de expropriere pe un pământ care, altfel nu le-ar fi revenit niciodată.”

Trebuie recunoscut meritul istoric al diplomatului şi eminentului jurist care a fost Titulescu, în prima etapă dobândind un succes covârşitor prin semnarea procesului verbal care statua justeţea cauzei României, care a scos Transilvania din feudalism în care a fost abandonată la discreţia grofilor unguri de Pactul dualist de la 1867, şi că, în definitiv chestiunile de reformă şi de proprietate  ţin de suveranitatea României, constituie o politică internă fără să poată fi internaţionalizată.

  1. 2.    Repere de desfăşurare ale procesului optanţilor şi hotărârile adoptate

Ca urmare a sforilor trase prin culisele cancelariilor europene unde simpatiile împărtăşite pentru România şi Ungaria erau împărţite, după Unire înflăcărarea personalităţilor care au susţinut în Occident cauza dreaptă şi jertfele aduse de poporul român s-a mai atenuat, fie considerând ca o misiune îndeplinită, fie mai ales de angrenarea în luptele interne pentru putere şi pentru acumularea de avere, pentru mulţi fruntaşi politici interesele ţării au fost trecute în plan secundar. Au început să apară germenii care săpau la temelia României Mari şi din interiorul ţării, lupta pentru putere şi averi orchestrată chiar de Casa Regală au dat semnele de slăbiciune ale Statului Român, simpatia occidentală erodată sau diminuată. După război toţi actorii s-au concentrat pe reconstrucţia internă a statelor rezultate din prima mare conflagraţie. Era propice pentru România să-şi croiască propriul drum şi să se afirme egal cu celelalte state, aruncând balastul care până atunci o încetinea.

Prudenţa şi poate ignoranţa în egală măsură cu dezinteresul pentru destinele ţării care ne urmăresc ca o fatalitate istorică până în zilele noastre, au făcut ca unele lucruri să se îndrepte într-o direcţie greşită, cu acumulare în timp şi cu efecte în lanţ, până în zilele noastre când plătim poliţele unei consecvente captivităţi istorice.

Este şi situaţia generată de procesul politico – istoric al optanţilor unguri care a stat la rădăcina proceselor aceloraşi optanţi la Tribunalul arbitral de la Paris.

Este adevărat că Titulescu a susţinut interesele României în toate fazele îndelungatului proces dar aceasta după ce Apponyi a tras sfori cu abilitate şi a reuşit să impună că problema trebuie soluţionată la nivelul Ligii Naţiunilor, adică, caracterul intern al reformei agrare este discutabil şi trebuie aduse soluţii în instanţe internaţionale. Repetăm nu s-a întâmplat aşa în cazul Cehoslovaciei, unde în provincia Slovacă 25% din populaţie era de origine maghiară şi marile proprietăţi aparţineau magnaţilor unguri şi la fel în cazul Iugoslaviei unde situaţia de proprietate în provincia Novi – Sad era asemănătoare. Se pune legitim întrebarea, cum de a reuşit Cehoslovacia să evite internaţionalizarea contenciosului cât timp reforma agrară a acestei ţări nu era atât de progresistă cu aceea iniţiată de România, istoria maghiarimii a fost mai prezentă în Slovacia, unde au evoluat centre de cultură şi de civilizaţie ungureşti (Gheorghe Rakoczi şi contele Andrassi), de asemenea mari proprietăţi, în fine capitala Ungariei feudale a fost la Pojon (Bratislava zilelor noastre).

Este un argument că diplomaţia românească şi drept consecinţă reprezentaţii săi cel puţin în problema analizată, nu a fost calificată şi nici nu s-a ridicat la nivelul care ar fi trebuit chiar dacă printre cei care ne-au reprezentat, figura centrală a fost marele şi admirabilul Titulescu. Titulescu şi Apponyi se cunoşteau foarte bine, acelaşi contemporan al lor (Onisifor Ghibu) susţine că lui Titulescu i-a surâs perspectiva de a-l înfrunta ca adversar pe reprezentantul ungur şi nutrea convingerea sigură că va câştiga cauza României. Era un prilej deosebit pentru Titulescu să poarte o luptă la asemenea nivel, în diplomaţie este un prilej care nu poate să fie pierdut. Era o muncă nemaipomenită, pentru că teza românească, pe lângă argumentele juridice necesita o documentaţie amplă: statisticile demografice; de structura proprietăţii, studii pedologice, geografice, componenţa populaţiei pe particularităţi etnice, date ale recensământului populaţiei din mediul rural, puterea economică, stadiul de dezvoltare al economiei, geneza istorică a formelor de proprietate, etc.

Titulescu şi-a dat seama de complexitatea situaţiei, pe care el nici nu o cunoştea la început, a dobândit o documentare pe care a sintetizat-o remarcabil pe parcurs şi la cererea lui Guvernul român a angajat cca 50 de specialişti cu notorietate din toată Europa, au fost preferaţi profesori la universităţi europene din Franţa (17 universităţi) la care s-au adăugat 33 de universitari din Elveţia, Germania, Suedia, care la rândul lor total necunoscători au trebuit să se documenteze. S-au făcut cercetări şi s-au redactat materiale în mai multe limbi.

Franţa juca un rol important în diplomaţia europeană de după primul război mondial. La solicitarea Guvernului Franţei adresat Academiei Franceze prin universităţile de renume dar şi pentru a fi utilizat ca material informativ şi documentar s-au făcut cercetări riguroase şi chiar s-a redactat şi s-au publicat în volum: „La REFORME AGRAIRE EN ROUMANIE – et les Optants hongrois de Transylvanie devant la Societe des Nations – „, publicată în anul 1927, când disputa procesuală era în toi. Este de remarcat că s-au cerut cercetări şi păreri cel puţin în aparenţă neutre, care susţineau partea României. Generozitatea Guvernului Român era dictată de credinţa că dreptatea este de partea lui şi au fost cooptaţi şi alţi cercetători.

Este cazul profesorilor erudiţi din Anglia şi Germania, în care Ungaria avea un lobby puternic şi personalităţi influente din aceste ţări erau de partea Ungariei. Ex. au fost cooptaţi şi au depus lucrări la dispoziţia decidenţilor prof. J.E.G. de Montmorency, profesor de drept la Universitatea din Londra; prof. Karl Strupp, profesor la Facultatea de drept din Frankfurt.

Angrenarea unui număr atât de însemnat de persoane în acest demers a produs haos şi nesincronizare, partea bună a documentării este că în urma selecţiei făcute s–au putut extrage sintetic concluziile necesare dezbaterii din faţa Ligii Naţiunilor. Însă foarte important, materialele elaborate au fost în faza următoare utilizate la Tribunalul arbitral româno – ungar  de la Paris, unde s-au discutat la nivel de cuantum sumele plătite despăgubiri pentru optanţii unguri când litigiul a devenit de drept privat. Titulescu a coordonat apărarea României dar nu a fost singurul actor în scena unde s-au desfăşurat disputele, la Tribuna Ligii Naţiunilor, la Curtea de la Haga, la comisiile unde părţile au fost invitate pentru explicaţii şi în fine la Tribunalul arbitral.

I-au fost alături Alexandre Millerand, a fost prim – ministru al Franţei şi Sigmund Rosenthal un remarcabil maestru al barei şi cunoscător al dreptului internaţional. Rosenthal avea o bogată experienţă fiind preţuit de Brătianu însuşi care l-a numit consilier din partea României la Conferinţa de Pace de la Paris. El a lucrat în sub – comisia privind responsabilităţile războiului şi a violării legilor războiului.

A fost un jurist remarcabil, cu vocaţie, erudit, calităţi dublate de intransigenţa personală care o făcea pentru documentare proprie, în cercetarea dovezilor şi stabilirea faptelor. A fost membru în comisia de unificare a legislaţiei civile şi comerciale de pe lângă Ministerul Justiţiei, şi din 1923 face parte din Comisia de reparaţii de la Paris, pentru aplicarea art. 181 din Tratatul de la Trianon. Era printre cei recomandabili de a participa şi la procesul optanţilor unde a debutat ca reprezentant al României. După prestaţia sa remarcabilă, Ion Brătianu i-a propus să fixeze onorariul, la care i-a răspuns cu demnitate „Onoarea de a fi reprezentat ţara mea în acest proces constituie cel mai frumos onorariu al vieţii mele”.

Rosenthal nu poate fi uitat, ar fi nedrept să i se atribuie totul lui Titulescu, care s-a folosit de pregătirea şi cercetarea probatorie în proces făcute în munca de filigran a lui Rosenthal. Acurateţea argumentelor sale, concluziile şi memoriile scrise pe care le-a depus şi apoi publicat în „Pandectele române” sunt dovada eforturilor sale susţinute cu tenacitate.

Într-adevăr contrastul puternic a reieşit din limbajul a două lumi diferite, lumea reprezentată de Titulescu un liberal şi democrat european şi lumea feudală opusă care l-a avut exponent pe Apponyi, acesta vorbea în numele unei aşa – zise „patrii maghiare sfinte” care a fost nedreptăţită la Conferinţa de Pace şi trebuie să i se facă dreptate, chiar şi prin restituirea/despăgubirea  proprietăţilor rămase în Transilvania.

Litigiile au fost adjudecate cu privire la stabilirea despăgubirilor la Tribunalul arbitral româno – ungar de la Paris, la Tribunalul civil de mare instanţă din Paris se găsesc dosarele litigiilor purtate de Statul Român versus optanţii unguri, între coperţile dosarelor se găsesc consemnate preocupările, eforturile, susţinerile părţilor şi pentru cele mai multe hotărârile pronunţate. Investirea s-a făcut prin cererea depusă la 29 decembrie 1923 în numele optanţilor de Ungaria. Investirea, procedura şi obiectul rezultă din convenţia care s-a impus părţilor.[7]

În urma proceselor, care, purtate pe la diferite instanţe internaţionale, politice şi juridice, au durat peste 7 ani, în arbitraj s-au stabilit sume care urmează să fie despăgubite de către Statul Român celor care au reclamat sub denumirea încetăţenită de optanţi unguri.

Dreptul lor de proprietate s-a transformat în drept de creanţă constituit prin două fonduri, cel mai important fiind ce al optanţilor de la Balle, în Franţa. România a efectuat acolo toate vărsămintele la care a fost obligată, în franci elveţieni şi coroane aur, după cum a fost convertită obligaţia.

Tot în contextul despăgubirilor optanţilor unguri, România a renunţat la despăgubirile care îi erau datorate de Ungaria, stabilite de Comisia creată prin Tratatul de la Versailles, cerând guvernului ungar să facă din aceste sume vărsăminte pentru a fi satisfăcuţi optanţii unguri.

În împrejurări normale şi stabile din punct de vedere juridic chestiunea marilor proprietăţi care au aparţinut magnaţilor unguri ar trebui să fie cu totul încheiată. Statul Român a luat măsura exproprierii după care în baza Legii reformei agrare din 1921 a împroprietărit categoria ţăranilor săraci şi îndreptăţiţi. În succesiunea lor evenimentele istorice şi faptele juridice îşi produc efecte definitive, progresul şi evoluţia societăţii a schimbat structura de proprietate peste tot, iar anumite aspecte nu mai pot fi reversibile.

Readucerea în actualitate a pretenţiilor de proprietate după 1990, de către urmaşii „optanţilor” este o eroare cu atât mai gravă cu cât există voci şi autorităţi ale Statului Român care găsesc aplicabile legile de restituire şi în cazul acestora.

Ioan Sabău – Pop / Ziaristi Online


[1] Clădirea reclamată şi redenumită „ Casina maghiară  (sau ungară)” , a constituit obiectul unui litigiu soluţionat în faţa instanţelor româneşti în anii 1924 – 1926 în acest sens Decizia nr. 2794/1929, Casaţia Română, publicată în Buletinul Curţii de Casaţie şi Justiţie 1929, partea II, p.p.. 186 – 193, reeditată şi comentată de: I. – D. Chiş, Cartea funciară, vol. I, Legea nr. 7/1996, Ed. U.J., 2012, p. 147 – 152. Speţa citată pune în discuţie chestiunea dacă actele de vânzare ale statului maghiar a bunurilor de orice natură din Ardeal, în raport cu legile maghiare trebuie recunoscut de Statul Român. S-a statuat că dispoziţiile de ordine publică într-o lege ungară, nu pot naşte un obicei cu putere de lege. Imobilul a devenit proprietatea statului român potrivit Legii din 2 noiembrie 1921. Cu alte cuvinte legile publice maghiare nu-şi mai găsesc aplicare pe teritoriul Transilvaniei.

[2] Pentru detalii V. Nistor: Mari avocaţi ai României, Ed. U.J., 2011, p. 269 – 271.

[3] O. Ghibu: Oameni între oameni. Amintiri. Reeditare, Ed. Eminescu, 1990, p. 320 – 328.

[4]  Onişor Ghibu: Op. cit. p. 321.

[5]  A se vedea Vasile Nistor, op. cit. p. 270.

[6] Vasile Nistor, citat preluat, op. cit. p. 27.

[7] A se vedea Jugement du Tribunal arbitral romano-hongrois dans une affaire – type d´optant hongrois, in „La REFORME AGRAIRE EN ROUMANIE et les optans hongrois de Transylvanie devant la Societe de Nations” op. cit., p. 5-12, Paris, la 10 janvier 1927.

Armata Romana la eliberarea Budapestei - foto: ziaristionline.ro

Armata Romana la eliberarea Budapestei – foto: ziaristionline.ro

articol preluat de pe: http://www.ziaristionline.ro/

Sfintii Martiri Brancoveni

Sfinții Martiri Brâncoveni, Constantin Vodă cu cei patru fii ai săi: Constantin, Ștefan, Radu, Matei, și sfetnicul Ianache
foto – doxologia.ro
articol – cersipamantromanesc.wordpress.com

Sfintii Martiri Brancoveni: Constantin Voievod cu fiii sai, Constantin, Stefan, Radu, Matei si sfetnicul Ianache, sunt praznuiti pe 16 august. Domnia lui Constantin Brancoveanu a inceput sub semnul aparitiei Bibliei in limba romana, numita “de la Bucuresti”, in anul 1688. Si-a asumat rolul de protector al tiparului si scolilor din Muntenia, dar si din Transilvania.

A dat Bucurestiului o noua Academie Domneasca, transformand scoala de la Sf. Sava in “colegiu public pentru pamanteni si straini”, cu o programa asemanatoare institutiilor de grad superior.

L-a adus de la Istanbul pe Andrei, viitorul mitropolit Antim Ivireanul, sub indrumarea caruia se vor tipari numeroase carti in limbile romana, greaca, slavona, georgiana si chiar araba.

A ctitorit mai multe biserici si manastiri, intre care: bisericile de la Potlogi si Mogosoaia, Manastirile Hurezi si Brancoveni, Biserica “Sf. Gheorghe Nou” din Bucuresti, unde odihnesc sfintele sale moaste.

Pentru ca a refuzat sa se lepede de la credinta crestina, pe 15 august 1714, chiar in ziua cand implinea 60 de ani, domnitorul roman a fost decapitat. Aceeasi pedeapsa au suferit-o si cei patru fii ai sai, impreuna cu sfetnicul Ianache.“De legea crestina nu ma las, caci in ea m-am nascut si am trait, si in ea vreau sa mor! “

Numai in camasi, istoviti de suferinte si dureri, legati cu lanturi, cu capetele descoperite si desculti, marturisitorii intru Hristos au fost adusi in fata sultanului Ahmed.

La cererea sultanului de a renunta la crestinism, Brancoveanu a raspuns fara retineri: “De legea crestina nu ma las, caci in ea m-am nascut si am trait, si in ea vreau sa mor!”, iar catre fiii lui a rostit: “Fiilor, fiti barbati! Am pierdut tot ce aveam pe asta lume. Nu ne-au mai ramas decat sufletele.

Sa nu le pierdem si pe ele, ci sa le ducem curate inaintea fetei Mantuitorului nostru Iisus Hristos. Sa spalam pacatele noastre cu sangele nostru!”.In urma acestor cuvinte, sultanul a poruncit sa fie taiate capetele copiilor domnitorului.

Primul cap retezat a fost al lui Constantin, fiul cel mare. Au urmat capetele lui Stefan si Radu.

Cand a sosit randul lui Matei, baiatul cel mai mic, acesta a inceput sa planga. Tatal lui i-a poruncit sa se asemene fratilor sai. Copilul s-a indreptat spre jertfa fara retineri.

Au urmat Ianache Vacarescu, bunul sfetnic al Brancoveanului si apoi domnitorul, care a batut o cruce mare si a spus: “Doamne, fie voia Ta!”.Trupurile pescuite din Bosfor, redescoperite dupa doua secole!

Trupurile lor au fost aruncate in Bosfor. Au fost scoase de cativa crestini si ingropate in mare taina intr-o manastire din Halki, chiar langa Tarigrad. In vara anului 1720, Doamna Maria (Marica) a adus pe ascuns ramasitele domnitorului si le-a ingropat in Biserica Sfantul Gheorghe Nou din  centrul Bucurestiului.

A asezat peste mormant o piatra impodobita doar cu pajura tarii, fara nici o pisanie, iar deasupra a pus o candela de argint.

Pornind intre altele, si de la inscriptia de pe aceasta candela (din 12 iunie 1720), Virgil Draghiceanu a facut in 1914 senzationala descoperire a mormantului voievodal (“cea mai mare rasplata pentru modesta mea activitate de o viata”, ii scria el savantului Dimitrie Onciul).

In jurul autenticitatii si paternitatii descoperirii s-au iscat pe atunci multe polemici si chiar procese, in care de partea lui Virgil Draghiceanu a fost inca de la inceput, printre multi altii, si marele Nicolae Iorga.

Pe 15 august 1992, Constantin Brancoveanu cu fiii sai si cu sfetnicul Ianache au fost declarati sfinti de catre Biserica Ortodoxa Romana.

Sunt sarbatoriti pe 16 august pentru a nu coincide cu sarbatoarea Adormirii Maicii Domnului.

articol preluat de pe https://cersipamantromanesc.wordpress.com/

Reinhumarea Moastelor Domnitorului Constantin Brancoveanu (1934)

articol preluat de pe https://www.youtube.com