foto si articol - cersipamantromanesc.wordpress.com
27 martie 1938 – La Chişinău, România, s-a desfăşurat festivitatea de aşezare a temeliei statuii regelui Ferdinand I, statuie pe care urma să o înalţe Asociaţia ofiţerilor de rezervă din Basarabia aflată sub preşedinţia lui Gherman Pîntea.
La 27 martie 1938 la Chişinău, România, s-a desfăşurat festivitatea de aşezare a temeliei statuii regelui Ferdinand I, statuie pe care urma să o înalţe Asociaţia ofiţerilor de rezervă din Basarabia aflată sub preşedinţia lui Gherman Pîntea.
La 16 ianuarie 1937, la comemorarea a 20 ani de la Congresul Militar Moldovenesc din Chişinău, un numar de ofiţeri in rezervă (veterani) din Basarabia , sub preşedinţia d-lui Gherman Pântea, asistat de dl. Elefterie Sinicliu ca secretar, organizează Comitetul care a decis ridicarea la Chişinău, prin colectă publică, a Monumentului neuitatului Rege al României Ferdinand I, Întregitorul de Neam şi Ţară.
În concepţia lui Gh. Pântea, statuia Regelui Erou Ferdinand I din Chişinău urma să fie “o pildă de pioasă recunoştinţă în amintirea Regelui ţăranilor, pe care i-a înstăpînit în brazda lor strămoşească şi totodată un simbol de neclintită credinţă în veşnicia pietrei de hotar aşezată la graniţa Nistrului Românesc”.
Comisia pentru edificarea monumentului, alcătuită din edilii Chişinăului, comandantul armatei şi Comitetul, alege locul amplasării monumentului şi anume “în scuarul din faţa palatului mitropolitan, la 6 metri de bordura trotuarului bulevardului Alexandru cel Bun (azi Ştefan cel Mare şi Sfânt), în faţa monumentului portal al catedralei mitropolitane”.
Macheta monumentului Regelui Ferdinand I, executată de sculptorul român Oscar Han, a fost aprobată de M.S. Regele Carol II-lea a României, iar colectarea rapidă a fondurilor, de la oamenii de bună credinţă din ţară, a permis aşezarea pietrei de temelie la 27 martie 1938.
Manifestaţia prilejuită de acest fapt, de o grandoare naţională, a avut loc prin oficierea slujbei religioase de către Î.P.S. arhiereu Efrim la catedrala din Chişinău (Nihil sine Deo, deviza Casei Regale a României), fiind prezenţi delegaţi de la Orhei, Lăpuşna, Bălţi, etc., elevi ai şcolilor secundare, autorităţile civile şi militari.
Sculptura din bronz, exectată de O. Han, a fost anterior expusă la București, în grădina Ateneului Român spre a fi văzută şi admirată de locuitorii Capitalei. Ulterior, lucrarea a fost plasată la Chişinău pe un soclu de beton placat cu piatră moale. Sculptorul O. Han, autorul mai multor monumente din România în perioada interbelică, este de asemenea autorul monumentului domnitorului Moldovei, Vasile Lupu, din Orhei (1934).
La 5 februarie 1939, în prezenţa reprezentantului la Chişinău a M.S. Regelui Carol II-lea, d-l. General Nicolae Ciupercă (fost ministru de război, inspector general al armatei române), a trei miniştri din Guvernul României şi a delegaţilor oficiali ai mai multor provincii româneşti, are loc dezvelirea monumentului.
După slujba religioasă, oficialii desprind culorile ţării de pe monument, după care se intonează Imnul Regal. Mai mulţi inviţati şi gazdele au luat cuvântul pentru a-şi exprima trăirile, iar solemnitatea dezvelirii monumentului a fost difuzată integral, la radio.
Trebuie remarcat că în perioada interbelică în Basarabia au mai fost edificate încă două monumente ale Regelui Ferdinand: la Rezina (1938), sculptor Alexandru Plămădeală şi la Ismail (1938), sculptor Dimitrie-Bârlad.
Un an mai târziu se va instala puterea sovietică care va arunca în aer statuia regelui Ferdinand şi Clopotniţa monumentului portal al Catedralei mitropolitane din Chisinau
După prăbuşrea URSS, Clopotniţa, distrusă de sovietici, a fost restaurată, insa monumentul regelui Ferdinand, nu.
In localitatea Bujoreni a fost descoperit luni, 9 martie 2015, un tezaur monetar geto-dacic, datat în perioada în perioada secolelor III, II î. Hr. Tezaurul este format din 179 de monede de argint, 178 monede tetradrahme geto-dacice, copie după cele macedonene care-l reprezentau pe Filip al II-lea, plus o piesă, o drahmă de pe vremea, probabil, a lui Alexandru cel Mare.
Despre tezaur descoperit, directorul Muzeului Judeţean Vâlcea, Claudiu Tulugea, a declarat presei locale: „În dimineaţa zilei de 9 martie 2015, am fost sunat de către domnişoara Liliana Beu, directorul adjunct al Muzeului Judeţean Vâlcea, care într-o discuţie cu un prieten apropiat a aflat despre o descoperire deosebită. Este vorba despre un tezaur monetar descoperit pe teritoriul localităţii Bujoreni. Mai precis un tezaur monetar geto-dacic, tezaur monetar însumând 179 de piese din care 178 monede tetradrahme geto-dacice, copie după cele macedonene care-l reprezentau pe Filip al II-lea, iar o piesă, o drahmă de pe vremea, probabil, a lui Alexandru cel Mare sau, ulterior, a generalului său, Seleucos I.
Împreună cu persoana, care a venit la domnişoara director adjunct, ne-am deplasat la faţa locului unde se afla tezaurul monetar şi acolo am efectuat nişte cercetări preliminare. Pot să confirm faptul că, într-adevăr, contextul în care a fost descoperit tezaurul este următorul: nu este într-un sit arheologic. Este o descoperire întâmplătoare şi izolată. Cele 178 de monede (tetradrahme) sunt de tip Prundu-Jiblea. În cele două localităţi au mai fost descoperite astfel de tezaure monetare. Însă, spre deosebire de aceste tezaure monetare de la Prundu şi Jiblea, tezaurul de la Bujoreni este un tezaur compact, deoarece nu s-au descoperit mai multe tipuri de monede. Celelalte tezaure aveau câte trei-patru tipuri de monede, adică tipul Prundu-Jiblea, tipul Adâncata etc.
Cele 178 de monede (tetradrahme) pe avers îl reprezintă, probabil, pe Filip al II-lea Macedoneanul, iar pe revers sunt două ipoteze pe care numismaţii le-au înaintat. Este vorba despre Călăreţul Olimpic sau Călăreţul Trac.
Moneda singulară este inscripţionată, iar acest lucru reprezintă un fapt deosebit, ceea ce ne face să credem că dacă cele 178 de monede sunt unitare ca formă şi dimensiune, aceasta credem că s-ar putea să fie de pe vremea lui Alexandru I, sau, ulterior, după câţiva ani, de pe vremea unui general al său, Seleucos I, reprezentaţi pe avers, iar pe revers este reprezentat un personaj întronat.
Putem demonstra că cele 178 de tetradrahme care îl reprezintă pe Filip al II-lea sunt copii geto-dacice după monedele macedonene, în schimb la moneda singulară (drahma) care-l reprezintă pe Alexandru cel Mare sau poate pe Seleucos I, credem că este o monedă originală şi nu o copie. Acest lucru trebuie cercetat în perioada următoare. Mai evidenţiem faptul că piesele sunt într-o stare de conservare excepţională.
Legat de dimensiunile monedelor, putem detalia faptul că moneda singulară are o dimensiune undeva la 3 centimetri în diametru şi are o greutate de 3.3 grame, iar celelalte piese, cele 178, au o dimensiune de 4.5 până la 5 centimetri în diametru, iar greutatea lor variază de la 11,5 grame până la 12,3 grame. Toate piesele sunt din argint. După cercetarea sumară efectuată la faţa locului, de personalul specializat al Muzeului Judeţean Vâlcea, respectiv subsemnatul şi colegul meu Ionuţ Tuţulescu, ne-am deplasat împreună cu persoana care a descoperit tezaurul la Primăria Bujoreni. Aici, s-a făcut un proces verbal de predare-primire între persoana respectivă şi primărie, iar apoi între Primăria Bujoreni şi Muzeul Judeţean Vâlcea care l-a ora actuală îl are în custodie.
Monedele erau depozitate într-un vas ceramic din care am reuşit să culegem, la faţa locului, doar trei fragmente. Este un vas ceramic de sorginte geto-dacică. Contextul în care au fost descoperite nu este un context istoric, nu se află în preajma nici unei aşezări geto-dacice, cel puţin menţionată sau amintită de cineva, ceea ce ne face să credem că totuşi au fost luate de undeva şi ascunse acolo în speranţa de a fi recuperate mai târziu. Aceste monede au circulat undeva în perioada secolelor III, II î. Hr. Întâlnim foarte rar ca acest tip de monede să fii circulat până în prima jumătate a secolului I i.Hr, pentru că după secolul II i.Hr. geto-dacii încep să copieze denarul roman, acest tip de monede fiind găsit din abundenţă ulterior. Aceste monede descoperite sunt cu atât mai importante pentru că au, în primul rând, o perioadă de circulaţie, în timp, de aproximativ două secole şi în al doilea rând pentru că circulă atât în Oltenia cât şi Transilvania.
Dacă în Oltenia astfel de monede circulă în cantităţi mari în perioada respectivă, în Transilvania nu găsim decât monede disparate, destul de rare. Le găsim mai numeroase în sudul Transilvaniei şi mult mai puţin în restul acestei zone. Sperăm să găsim înţelegerea necesară la ordonatorul nostru de credite pentru a achiziţiona aceste monede. Încă o dată fac precizarea că monedele au o valoare numismatică deosebită, au o valoare pentru ştiinţa şi pentru cercetarea judeţului nostru ieşită din comun, având în vedere că este unul dintre cele mai mari tezaure găsite în ultimii 15 ani”, a declarat Claudiu Tulugea.
Una dintre tezele foarte dragi ale demitizatorilor de profesie estea aceea potrivit căreia românii din Evul Mediu, împărțiți în cele trei regate – Moldova, Țara Românească și Transilvania, nu aveau conștiința apartenenței la același neam, nu erau conștienți de faptul că sunt un același popor.
Și cu câtă impertinență ne spun aceștia că un Mihai Viteazul era doar un aventurier fără conștiință națională, mânat în faptele lui de interese personale, că Ștefan cel Mare și Vlad Țepeș erau dușmani de moarte ș.a.m.d.
Că nu este așa o dovedesc izvoarele istorice, probele pe care acești indivizi corecți politic cu interesele globalizării nivelatoare, le ignoră cu nonșalanță.
Astfel, deși publicul larg are cunoștiință doar despre Unirea înfăptuită de Mihai Viteazul la 1600, în realitate dorința românilor din cele trei țări de a se uni nu s-a exprimat atunci doar în acel moment extraordinar, întreg secolul al XVI-lea fiind unul al luptei pentru unire.
Chiar înainte de Mihai Viteazul (numit de dușmani Malus Dacus – Dacul cel Rău), domnitorul Petru Rareș al Moldovei făcea planuri de unire cu vlahii din Transilvania, pentru identitatea limbii și a culturii. În acest sens, în anul 1543, spionii habsburgi informau Imperiul că transilvănenii vor să se unească cu românii de peste Carpați (Moldova) și că, împreună cu muntenii vor să desființeze vămile dintre ei și să formeze o singură dietă (parlament) al celor trei țări române.
Tot în secolul XVI, Despot Vodă, la intrarea în Moldova vorbește despre faptul că vine în numele celor 3 Dacii, cu dorința de unire a lor…
Așadar, în această emisiune vom demonstra, pe baza izvoarelor istorice, că în Evul Mediu, românii din cele trei Țări Românești erau conștienți de legătura lor de sânge și că ideea unirii dintre ei nu este un fapt singular din perioada lui Mihai Viteazul.
„Masacrul inocenților – cronica unui război uitat” este despre eroii români basarabeni care au participat la războiul de pe Nistru în 1992. Documentarul este regizat de Victor Bucătaru, care îl caracterizează ca un „film în film”, imaginile fiind filmate în timpul luptei.
„Filmam, apoi trimiteam casetele peste hotare, astfel ca opinia publică să fie informată despre ceea ce se întâmpla în Republica Moldova. Ne aflam într-un blocaj informațional și adevărul ajungea prin TVR, TVR Iași, CNN”, spune regizorul, potrivit Hotnews.md.
În 2 martie 1992 președintele Republicii Moldova, Mircea Snegur, a autorizat intervenția militară asupra separatiștilor de la Tiraspol, care declaraseră în septembrie 1990 republica moldovenească nistreană (NPR), iar un an mai târziu independența.
Separatiștii și-au consolidat poziția după intervenția militară, cu ajutorul trupelor sovietice, care sunt în continuare în regiunea transnistreană.
În iulie 1992 Rusia și Republica Moldova au semnat un acord de încetare a focului, însă Rusia a continuat să sprijine militar, politic și economic regiunea transnistreană.
Draco-chipurile de piatră, un documentar românesc dedicat civilizatiei geto-dacice si receptarii acesteia in epoca de catre artisti si scriitori antici. Un periplu vizual prin salbaticile fortarete dacice din Muntii Orastie(patrimoniu UNESCO)-Sarmisegetusa Regia, Costesti-Blidaru, Costesti-Cetatuie, Luncani- Piatra Rosie, BanitaFetele Albe, in sit-ul Adamclisi (Trophaeum Traiani), Roma si Muzeul Vatican, Portile de Fier si cursul Dunarii, tarmul M. Negre, etc.
Peste sutele de mii de strabuni care au populat acum mai bine de 2 milenii de ani teritoriul actual al Romaniei s-au adunat o puzderie de mituri, controverse si indiferenta. Incercam pentru aceasta sa readucem spectatorului o atmosfera distincta, apropiata de spiritul straniu al antichitatii si cel mai important, incercam o productie alternativa despre batranii nostri geto-daci, care sa trezeasca noi cautari.
Istoria putin cunoscuta si magia plaiurilor mioritice sunt argumentele noastre de a porni intr-un film-portret despre geto-daci, intr-o reteta inedita si orginala si asta, bineinteles, cu rigoarea stiintifica care ne caracterizeaza.
Un voiaj cinematografic in antica Dacia, o intalnire cu Zalmoxis, zeitatea pierduta a getilor… un raspuns al anticilor la pasionala intrebare “cine au fost geto-dacii
Elisabeta I (în engleză Elizabeth I) (7 septembrie 1533 – 24 martie 1603 ) a fost regină a Angliei și regină a Irlandei din 17 noiembrie 1558 până la moartea sa.
Regele Angliei Henric al VIII-lea a murit in 1547, cand Elisabeta avea treisprezece ani. Conducatorii englezi din urmatorii unsprezece ani au fost cu totul nesemnificativi.
Henric al VIII-lea (1) - foto: ro.wikipedia.org
Eduard al Vl-lea, fratele vitreg al Elisabetei, a domnit din 1547 pina in 1553. Sub conducerea lui, guvernul a initiat o politica favorabila protestantismului.
Eduard al VI-lea,(2) de William Scrots, c. 1550 – foto: ro.wikipedia.org
Regina Maria Tudor, care a domnit in urmatorii cinci ani, a militat pentru suprematia papala si reinstaurarea religiei romano-catolice. In timpul domniei sale, protestantii englezi au fost crunt persecutati, circa trei sute fiind ucisi din ordinul ei. (Aceasta prigoana i-a adus porecla de “Maria Singeroasa”.)
Chiar si Elisabeta a fost arestata si intemnitata in Turnul Londrei. Desi a fost eliberata mai tirziu, putin a lipsit sa-si piarda viata. La moartea Mariei Tudor (in 1558) si incoronarea tinerei Elisabeta, in varsta de douazeci si cinci de ani, poporul s-a bucurat din toata inima.
Regina Elisabeta în ziua încoronării. Portretul este o copie după originalul din 1559, care s-a pierdut – foto: ro.wikipedia.org
La scurt timp dupa incoronarea sa, Elisabeta a emis asa-numitul Act de Suprematie si Uniformitate (1559), care consfintea anglicanismul drept religia oficiala a statului englez. Acest decret a oferit satisfactie protestantilor moderati, dar puritanii doreau o reforma mai radicala, in ciuda opozitiei puritanilor pe de-o parte si a catolicilor, pe de alta, Elisabeta nu si-a revizuit aceasta hotarire pana la sfirsitul domniei sale. Situatia religioasa s-a complicat din cauza reginei Maria a Scotiei. Nevoita sa paraseasca Scotia, aceasta se refugiase in Anglia. Acolo insa, se trezise prizoniera Elisabetei. Actiunea Elisabetei a fost bine gindita: Maria era romano-catolica si avea tot dreptul sa aspire la tronul Angliei. Prin urmare, in cazul unei rebeliuni incununate de succes sau al unui asasinat, Anglia ar fi avut din nou o regina catolica. De fapt, in cei nouasprezece ani de detentie, s-au urzit citeva comploturi impotriva Elisabetei si au existat dovezi clare ale complicitatii Mariei Stuart. in cele din urma, in 1587, Maria a fost condamnata la moarte. Elisabeta a semnat ordinul de executie cu parere de rau, la indemnul ministrilor si membrilor Parlamentului, care abia asteptau sa scape de aceasta amenintare.
Maria Stuart (4)- foto: ro.wikipedia.org
Desigur, conflictul religios prezenta un pericol destul de mare pentru Elisabeta. La 25 februarie 1570, papa Pius al V-lea a excomunicat-o si a cerut detronarea ei şi a absolvit supuşii săi de orice obligaţie de ascultare faţă de coroana Angliei, după ce aceasta a promulgat treizeci şi nouă de legi prin care persecuta Biserica Romano-Catolica. In 1580, papa Grigore al XlII-lea a declarat ca daca ar asasina-o cineva, n-ar comite nici un pacat. Dar aceasta situatie prezenta si anumite avantaje pentru ea. Protestantii se temeau de o restaurare catolica in Anglia, iar Elisabeta oferea garantia stabilitatii, ceea ce i-a extins popularitatea in rindul marii mase a populatiei engleze.
(1) Henric al VIII-lea (engleză Henry VIII) (n. 28 iunie 1491 – d. 28 ianuarie 1547) a fost rege al Angliei din 21 aprilie 1509 până la moartea sa.
(2) Eduard al VI-lea (n. 12 octombrie 1537 — d. 6 iulie 1553) a fost unul din regii Angliei, fiul lui Henric al VIII-lea și al lui Jane Seymour. A devenit rege al Angliei și al Irlandei la 28 ianuarie 1547, la vârsta de nouă ani. Eduard a fost al treilea monarh al dinastiei Tudorilor și primul conducător al Angliei care a fost crescut ca protestant.
(3) Maria I (engleză Mary I) (n. 18 februarie 1516 – d. 17 noiembrie 1558), cunoscută și sub numele de Maria Tudor, regina Angliei și regina Irlandei din 6 iulie 1553 (de facto) sau 19 iulie 1553 (de jure) până la moartea sa în 17 noiembrie 1558.
(4) Maria Stuart, cunoscută în literatura engleză de specialitate sub numele de Mary I of Scotland (Mary I a Scoției) sau de Mary, Queen of Scots (Mary, Regina scoțienilor) (n. 8 decembrie 1542 — d. 8 februarie 1587), a devenit regină a Scoției în 1542, pe când avea doar o săptămână. Mary a decedat prin decapitare în Anglia, după o lungă încarcerare în Turnul Londrei, fiind acuzată de conspirație și trădare împotriva verișoarei sale Regina Elisabeta I a Angliei. Datorită acuzațiilor, judecății și condamnării sale, respectiv a sfârșitului său, a ajuns să fie cunoscută ca una dintre monarhii cu cel mai tragic destin din istorie
Moscova, 3 iulie:
«M-am trudit aproape o luna, dar, in sfarsit, am reusit. Venisem in Rusia numai ca sa cunosc pe acest om si nu voiam sa plec fara sa-l fi auzind vorbind. Mi se pare ca e, genul sau, unul din cei trei sau patru oameni in viata, care merita sa fie ascultati.
Ca sa ajuns pana la el, am cheltuit aproape douazeci mii de dolari – cadouri nevestelor comisarilor, bacsisuri soldatilor rosii,daruri orfelinatelor – dar nu regret.
Mi se spunea ca Vladimir Ilici era bolnav, obosit si ca nu putea sa primeasca pe nimeni, in afara de intimii sai. Nu mai locuieste la Moscova, ci intr-un sat din apropiere, intr-o veche locuinţa boiereasca, cu obisnuitul peristil de coloane albe la intrare.
Vineri seara, ultimele dificultati fura inlaturate si telefonul ma instiinta ca eram asteptat duminica. I se spusese lui Lenin ca fondurile mele ar putea sa ajute inceputurile anevoioase ale Nep-ului si acesta consimtise sa ma vada.
Fui primit de sotia sa, o femeie groasa si tacuta, care ma privi asa cum privesc infirmierele pe un nou bolnav care intra in sala lor.
Gasii pe Lenin pe un mic balcon, sezand la o masa mare, acoperita cu foi vaste de desen. Imi facu impresia unui condamnat, caruia i se permite, in ultimele ore pe care le mai are de trait, sa-si piarda timpul in pace, cu fleacuri.
Capul sau foarte cunoscut, de tip mongol, parea taiat din branza veche si uscata: teapan si totusi molatic. Intre buzele lui respingatoare se vedeau doua randuri sinistre de dinti, ca ai unui cap de mort.
Craniul sau, lung si gol, facea impresia unei urne barbare, taiata din osul frontal al unui monstru fosil. Doi ochi vicleni si inchizitori de pasare de prada stau pitulaţi indaratul pleoapelor insangerate.
Mainile sale se jucau neglijent cu un creion de argint: se vedea ca fusese groase si puternice, maine de mujic, dar in aspectul lor descarnat anuntau apropierea mortii.
Nu voi uita niciodata urechile lui de fildes lustruit, intinse in afara ca pentru a prinde ultimele sunete ale lumii, inainte de linistea cea mare…
Primele minute ale conversatiei noastre fura mai curand penibile. Lenin se trudea sa ma cantareasca, dar cu un aer distrat, ca si cum si-ar fi indeplinit o datorie de care de acum inainte nu se mai sinchiseste.
Iar eu, inaintea acelei masti obosite de culoarea sofranului, nu mai gaseam curajul sa-i pun intrebarile pentru care venisem. Inganai la intamplare o lauda despre marea opera pe care o savarsise in Rusia. Si atunci, acea fata pe jumatate moarta se umplu de strambaturi spectrale, care voiau sa fie un zambet sarcastic.
- Dar totul era facut, exclama Lenin, cu o insufletire neasteptata si aproape cruda, totul era facut inainte de a veni noi! Strainii si imbecilii presupun ca s-a creat ceva nou.
Eroare de burghezi orbi. Bolsevicii n-au facut altceva decat sa adopte, dezvoltandu-l, regimul instaurat de ţari si care e singurul potrivit cu poporul rus.
Nu se poate guverna o suta de milioane de brute fara bat, fara spioni, fara politie secreta, fara teroare si spanzuratori, fara tribunale militare, munca silnica si torturi. Noi am schimbat numai clasa care isi baza guvernarea pe acest sistem.
Unde erau saizeci de mii de nobili si patruzeci de mii de mari functionari, in total o suta de mii de indivizi ; azi sunt aproape doua milioane de proletari si comunisti.
E un progres, un mare progres, deoarece privilegiatii sunt de zece ori mai numerosi, insa nouazeci si opt la suta din populatie n-a castigat prea mult prin aceasta schimbare. Fii chiar sigur ca n-a castigat nimic si e tocmai ceea ce vreau, ceea ce doresc si, de altfel, ceea ce este absolut inevitabil.
Si Lenin incepu sa rida in surdina, ca un negustor care a inselat pe cineva si care contempla satisfacut umerii victimei care pleaca.
- Si atunci, bombanii eu, Marx, progresul si celelalte?
Lenin ma privi cu un aer foarte mirat.
- Dumitale, care esti un om strain si puternic, relua el, pot sa-ţi spun tot. Nimeni nu te va crede. Dar aminteste-ţi ca Marx insusi ne-a invatat ca teoriile n-au decat o valoare pur fictiva, o valoare de instrument. Data fiind starea de lucruri din Rusia si din Europa, a trebuit sa ma servesc de ideologia comunista pentru a realiza adevaratul meu scop.
In alte ţari si in alte vremuri, as fi intrebuinţat altceva. Marx nu era decat un burghez evreu, calare pe statisticile englezesti si admirator in secret al industrialismului.
Un creier imbibat de bere si de hegelianism, in care amicul Engels injecta cateodata unele idei geniale. Revoluţia ruseasca e o dezmintire completa a profeţiilor lui Marx.
Comunismul a triumfat tocmai intr-o ţara unde aproape nu exista burghezie.
Oamenii, domnule Gog, sunt niste salbatici fricosi, care trebuiesc stapaniţi de un salbatic fara scrupule, asa cum sunt eu. Restul nu-i decat vorbarie, literatura, filozofie si alta muzica, pentru folosul nerozilor. Ori, salbaticii sunt la fel de criminali, ultimul ideal al oricarui guvern trebuie sa fie acela de a face in asa fel, ca ţara sa semene cu o ocna.
Vechea «catorga» (ocna – n.n.) tarista e ultimul cuvant al inţelepciunii politice. Daca te gandesti bine, vei vedea ca viaţa de inchisoare e cea mai potrivita celor mai mulţi oameni. Nemaifiind liberi, ei sunt, in sfarsit, feriţi de riscuri si in situaţia de a nu putea savarsi raul. Indata ce un om intra la inchisoare, trebuie, prin forta lucrurilor, sa duca o viata de nevinovat.
Mai mult decat atat, nu mai are nici ganduri, nici preocupari, deoarece sunt altii care gandesc si poruncesc pentru el: lucreaza cu corpul, dar isi odihneste spiritul.
Si stie ca in fiece zi va avea ce sa manance si unde sa doarma, chiar daca nu lucreaza si chiar daca e bolnav, fara grija pe care o are cel liber de a-si procura o paine in fiecare dimineaţa si un pat in fiecare seara.
Visul meu este de a transforma Rusia intr-o imensa inchisoare: si sa nu crezi ca spun aceasta din egoism, caci intr-un atsfel de sistem cei mai sclavi si cei mai sacrificati sunt tocmai paznicii si ajutoarele lor!
Lenin tacu deodata si incepu sa contemple un desen pe care-l avea dinainte si care reprezenta, mi se pare, un palat inalt ca un turn gaurit de nenumarate ferestre rotunde. Indraznii sa pun una din intrebarile mele.
- Si ţaranii?
- Urasc ţaranii, raspunse Vladimir Ilici cu o strambatura de dezgust. Urasc pe mujicul idealizat de acel ramolit occidental care era Turgheniev si de acel faun convertit care era ipocritul de Tolstoi.
Taranii reprezinta tot ce urasc mai mult: trecutul, credinţa, ereziile si maniile religioase, lucrul manual. Ii tolereze si ii cultiv, dar ii urasc. As vrea sa-i vad disparand pe toţi, pana la cel din urma.
Un electrician valoreaza pentru mine cat o suta mii de ţarani.
Se va ajunge, sper, sa traim cu alimente produse in cateva minute de masini, in laboratoarele noastre chimice si in sfarsit vom putea masacra ţaranimea devenita atunci inutila. Taranii se vor face lucratori sau vor crapa. Viaţa in natura e o rusine preistorica.
Baga-ţi in cap ca bolsevismul reprezinta un razboi triplu: al barbarilor stiintifici impotriva intelectualilor corupţi, al Orientului impotriva Occidentului si al orasului impotriva satului. Si in acest razboi nu ne vom uita la alegerea armelor.
Individul e ceva care trebuie suprimat. E o invenţie a acelor pierde-vara de greci si a inchipuiţilor de germani. Cine rezista, va fi taiat ca o tumoare vatamatoare. Sangele e cel mai bun igrasamant oferit de natura.
Sa nu crezi ca sunt crud. Toate aceste executii si spanzuratori, care se fac din ordinul meu, ma plictisesc. Urasc victimele, mai cu seama fiindca ma silesc sa le ucid.
Dar nu pot face altfel. Visez sa fiu directorul general al unei inchisori model, al unei ocne pacifice si bine intretinuţe.
Dar se gasesc, ca in toate inchisorile, neasculatori, nelinistiţi, din aceia care au nostalgia stupida a vechilor ideologii si mitologii omucide.
Toti acestia vor fi suprimaţi. Nu pot permite ca numai cateva mii de bolnavi sa primejduisca fericirea viitoare a milioane de oameni. Si apoi, defintiv, vechile varsari de sange nu erau un fel rau de a ingriji corpurile.
E o oarecare voluptate sa te simţi stapan pe viata si pe moarte. De cand vechiul Dumnezeu a fost ucis – nu stiu bine daca in Franţa sau in Germania – unele satisfacţii au acaparat oamenii.
Eu sunt, daca vrei, un semizeu local asezat intre Asia si Europa, dar pot totusi sa-mi permit unele capricii. Sunt gusturi ale caror secret s-a pierdut, dupa caderea paganilor.
Sacrificiile omenesti aveau ceva bun: erau simbol profund, o invaţatura inalta, o sarbatoare sanatoasa.
Dar aici, in locul imnului credinciosilor, aud ridicandu-se spre mine urletele prizonierilor si al muribunzilor; te asigur ca n-as schimba aceasta simfonie cu cele noua ale lui Beethoven. Acesta e cantecul religios care anunta beatitudinea apropiata.
Mi se paru atunci ca fata descompusa si cadaverica a lui Lenin se intindea ca sa asculte o muzica inceata si solemna, sensibila numai pentru el. Aparu doamna Krupskaia, sa-mi spuna ca sotul sau era obosit si ca avea nevoie de putina odihna. Iesii indata.
Am cheltuit douazeci mii de dolari ca sa vad pe omul acesta si, intr-adevar, am impresia ca nu i-am aruncat pe fereastra.»
«GOG», memorii de Giovanni Papini
(traducere de Ileana Zara, publicat 1990, Bucuresti)
Motto-ul ales de Papini pentru publicarea memoriilor sale a fost:
« Satana va iesi din temnita lui, ca sa insele neamurile, pe Gog si pe Magog…» (Apocalips, XX, 7)
Basarabia literara
Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane din Deva pregăteşte cea mai importantă expoziţie din acest an, în care va fi prezentată matriţa antică descoperită în urmă cu aproape doi ani, după Sânziene, în situl Sarmizegetusa Regia. Cercetătorii consideră că obiectul unic ar fi aparţinut unui bijutier care a trăit în urmă cu două milenii.
Pregătirile pentru cea mai importantă expoziţie din acest an, organizată la Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane din Deva, sunt în toi. Reprezentanţii muzeului susţin că în luna aprilie, matriţa antică descoperită în Sarmizegetusa Regia, după furtuna din noaptea de Sânziene, va putea fi expusă.
“Pregătim pentru luna aprilie cea mai importantă expoziţie a anului 2015, dedicată expunerii matriţei care a fost găsită întâmplător în Munţii Orăştiei. În tot anul 2014 s-a muncit pentru această expoziţie. Am adus un expert din Ungaria care a restaurat această piesă unică în lume, aşa cum spun arheologii şi acum lucărm la pregătirea spaţiului în care va fi expusă, un spaţiu extrem de bine securizat şi care să asigure de asemenea ambianţa plăcută vizitatorilor”, a declarat Liliana Ţolaş, managerul Muzeului Civilizaţiei Dacice şi Romane din Deva.
Aşezarea cosmopolită
Matriţa este considerată un obiect unic. Potrivit arheologilor, ea este confecţionată din bronz, are o greutate de peste opt kilograme şi era folosită în antichitate la realizarea tiparelor pentru turnat piese decorative din metale preţioase, fiind singura piesă de acest fel descoperită până acum pe întreg teritoriul fostei Dacii. Obiectul de formă hexagonală este încrustat cu sculpturi ale unor animale mitice, provenite din zona mediteraneeană: inorogi, hipopotami, bouri, lei, dragoni, care par să se lupte unele cu celelalte.
“Este o piesă foarte importantă pentru că dincolo de faptul că este o unealtă de bijutier în sine şi nu sunt foarte multe de genul acesta, este o piesă cu importante valenţe artistice. Reprezentările de pe ea sunt foarte frumoase încât ne putem imagina cam ce tipuri de piese se scoteau de acolo, care la rândul lor erau splendide. Descoperirea reprezintă şi o confirmare a unui fapt documentat de-alungul timpului de generaţii de arheologi, că Sarmizegetusa, în ajunul cuceririi de către romani era un mediu cosmopolit, în care elitele regatului dacic erau capabile să achiziţioneze produse şi servicii de foarte bună calitate”, declara anul trecut dr. Gelu Florea, istoricul care a coordonat cercetarea piesei.
În luna iunie a anului 2013, chiar în noaptea Sânzienelor, o furtună violentă a scos la iveală comoara arheologică. Vântul a rupt un fag vechi de peste un secol din incinta cetăţii dacice Sarmizegetusa Regia, iar în cădere trunchiul a antrenat un alt copac pe care l-a smuls din rădăcini. În groapa creată de sub rădăcina trunchiului doborât, a doua zi Vladimir Brilinsky, omul care se ocupă de administrarea monumentului UNESCO, a descoperit piesa unică din bronz: o matriţă cu ajutorul căreia un meşter fabrica bijuteriile din aur şi argint şi obiectele decorative purtate de locuitorii vechii capitale a Daciei.
SENTINŢA PRIMUL LOT CPEX: ÎNCHISOARE PE VIAŢĂ
Adevărul, cum fusese rebotezat fostul organ de presă al CC al PCR, se smulgea literalmente din mâini după ce începuse seria culiselor CPEx. În 27 ianuarie 1990 a compărut “banda celor patru”, cum i-au numit gazetarii inspiraţi de procesul apropiaţilor lui Mao pe Manea Mănescu, Tudor Postelnicu, Emil Bobu şi Ion Dincă.
Toţi patru au fost acuzaţi de genocid. Rechizitoriul menţiona că “au participat la comiterea genocidului prin aprobarea măsurilor luate de dictator, deşi, în virtutea prerogativelor decurgând din funcţiile pe care le-au îndeplinit, aveau posibilitatea să le împiedice”. Probe au fost stenogramele şedinţelor CPEx din 17 şi 22 decembrie şi stenograma teleconferinţei din 21 decembrie 1989.
Cei patru s-au comportat asemănător acuzaţilor din procesele staliniste ale anilor 30: s-au autoculpabilizat şi n-au protestat la incriminări fanteziste precum “planul ZZ”, coordonarea teroriştilor, otrăvirea reţelei de apă din Capitală. “Am fost un dobitoc!”, a declarat autocritic Tudor Postelnicu.
CINE PE CINE JUDECĂ?
La 2 februarie 1990 Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti a pronunţat pentru toţi patru sentinţa de detenţie pe viaţă, confiscare totală a averii şi plata cheltuielilor de judecată. În ultimul cuvânt, Manea Mănescu – acuzat şi că-i sărutase mâna lui Ceauşescu – a spus: “Deşi sunt la vârsta de 74 de ani, îmi voi duce pedeapsa până la capăt. Regimului nou instaurat, bazat pe puterea muncitorilor, inginerilor şi tehnicienilor, îi doresc succes”.
Reluate succesiv, în diverse instanţe, procesele loturilor CPEx sunt o întreagă istorie. De altfel, chiar în 1990, specialiştii în ştiinţe juridice contra-argumentau decizia Procuraturii de a-i trimite în instanţă pe membrii CPEx sub acuzaţia de co-autori la genocid. “Răspunderea pe ideea de consens bazat pe jurisprudenţă ce o constituie hotărârea de la Nurnberg nu poate subzista”, opina Virgil Raţă, avocatul lui Tudor Postelnicu, într-un interviu acordat jurnalistului Mircea Bunea.
“Noi, toţi din CPEx, am zis că suntem de accord cu un proces al PCR, le-a mărturisit Ion Dincă, în 2005, cercetătoarelor Raluca Grosescu şi Raluca Ursachi. Problema e însă că cei care făceau un astfel de proces ar fi trebuit să se judece şi pe ei. Pentru că şi ei au făcut parte din sistem. Să se judece ce s-a făcut în comunism; problema este însă cine pe cine judecă. Cum credeţi că Năstase o să-l judece pe socru-său, Petre Roman pe taică-său, Iliescu şi Brucan pe ei înşişi?”
Ion Dinca – foto ro.wikipedia.org
Ion Dincă, zis “Te leagă”, membru al CPEx şi al CC al PCR (din 1976); prim-viceprim-ministru al Guvernului (din 1980); membru al Grupului Român din Uniunea Interpalamentară (din 1985); deputat în Marea Adunare Naţională (din 1961).
Tudor Postelnicu, campionul dosarelor, membru al CC al PCR (din 1979); membru supleant al Comitetului Politic Executiv (din 1984); deputat în MAN (din 1985); ministru de Interne (din 1987);
Emil Bobu – foto ziartricolorul.ro
Emil Bobu, aghiotantul Elenei Ceauşescu, secretar al CC al PCR cu probleme de cadre şi organizatorice (din 1982); membru al Biroului Permanent al CPEx; membru CPEx (din 1974); deputat în MAN
Manea Manescu – foto ro.wikipedia.org
Manea Manescu, intelectualul preferat al lui Ceauşescu, membru al Comitetului Central al Partidului Comunist Român
Mai mult decât alte sărbători comuniste, ziua de naştere al lui Nicolae Ceauşescu arată lipsa de atitudine a românilor în faţa minciunii.
Dacă decembrie e luna victoriei împotriva dictaturii ceauşiste, ianuarie ar trebui să fie luna în care milioane de români îşi recunosc înfrângerile: în ianuarie, pe 7, de ziua „Ei“, şi pe 26, de ziua „Lui“, toată ţara, de la pionieri la academicieni, se pleca în genunchi într-o fierbinte minciună: iubirea faţă de primul cârmaci al ţării. Dar, înainte de a fi fierbinte, era de fiecare dată foarte frig. Ion Arcudeanu a fost organizatorul serbărilor cu pionieri în cinstea Ceauşeştilor. Într-o carte pe care a scris-o, acesta povesteşte că manifestaţiile din faţa Comitetului Central „se desfăşurau pe un frig atât de crunt încât copiii se pişau pe ei“.
„În faţa fostului sediu al CC am venit cu copiii pentru a face urarea tradiţională. Scoşi cu o oră înainte, copiii au început să îngheţe. Afară erau minus 25 de grade şi unii erau cu cămăşi şi cravate de pionieri, cu pantofi cu talpă subţire, fetele cu fustiţe scurte şi fără căciuliţe pe cap. Printre ei era fata mea de 8 ani, adusă cu şcoala, obligatoriu. Nările ni se lipeau de ger, iar deasupra pâlcului de copii şi tineri se formaseră nori de aburi. În sfârşit, odată cu ieşirea pe trepte a fostei conduceri, începem şi noi să recităm, să cântăm şi să dansăm conform textului minuţios puricat şi aprobat până la nivelul cel mai de sus. Lângă mine, unei fetiţe i se face rău. O iau în braţe şi o duc în sediu. Revin spre a urmări desfăşurarea în continuare. Fata mea trebuia să spună şi ea o strofă. N-am văzut-o apărând. O fi fost cât am lipsit – mi-am zis. Nea Nicu vorbea despre fericirea în care trăiesc copiii ţării. Jumătate din cei din Piaţă făcuseră pe ei şi din cauza terenului în pantă, şiroaie lungi însoţite de aburi se scurgeau spre rigole. Fata mea stătea pe scări şi plângea. «Ce-ai păţit?», am întrebat-o alarmat. Un activist care mă cunoştea îmi spune încet: «Las-o, sărăcuţa, că a leşinat de frig şi am dus-o eu înăuntru». «Hai să mergem acasă», îi spun. «Auzi, tati, îmi spune ea printre sughiţuri, să ştii că eu la bâlciuri de-astea nu mai vin în viaţa mea. Tu ştii cât de rău am îngheţat? Să-i ia naiba!»“
Ion Arcudeanu (foto) are astăzi 76 de ani.Amestecă sentimente de regret şi nostalgie atunci când se gândeşte la acele ierni. „Când i-am spus unui secretar cu Propaganda că nu mai vreau să organizez aşa ceva, mi-a spus: «Acum eşti actor la Teatrul Ion Creangă din Bucureşti. Dar să ştii că sunt teatre şi la Satu Mare». Adică mă ameninţa că mă trimite tocmai la Satu Mare. Aveam doi copii, nevastă, socru, soacră. Ăştia erau toţi pe capul meu“. Dar mai erau şi banii – recunoaşte Ion Arcudeanu – mai erau şi casele de odihnă ale actorilor, mai erau şi plecările din ţară: „ În vremea aia când din ţară nu ieşea nici vrabia, eu mergeam cu Teatrul Ion Creangă prin toată lumea, de nu mai ştiam unde e România pe hartă“
