Articole

14 decembrie 1280 Prima atestare documentară a oraşului Sighişoara

/0 Comentarii/în /de /5.072 vizite

Sighisoara (in dialectul sasesc Schasbrich, in germana Schabburg, in maghiara Segesvar, in latina Saxoburgum). Sighisoara este situata aproximativ in centrul Romaniei in sudul judetului Mures, fiind legata rutier de Europa prin drumul european E60. Este un oras superb care adaposteste o istorie de mii de ani, un oras unde convietuiesc in armonie mai multe nationalitati. Este un adevarat oras-muzeu. Datorita arhitecturii sale remarcabile, a pozitiei dominante si a ambiantei geografice, orasul a fost supranumit inca de la sfarsitul secolului al XIX-lea “Perla Transilvaniei”. Orasul si cetatea au fost intemeiate in Evul Mediu.

sighisoara-turnul-cu-ceas-300x203

Localitatea a fost intemeiata de colonisti germani (majoritatea lor fiind din regiunea Saxonia), care fusesera invitati sa se aseze in Transilvania de catre regele Ungariei Geza al II-lea pentru apara granitele de est. Acesti colonisti primesc in folosinta fundus regius (pamant craiesc) si se bucura de drepturi si privilegii deosebite.

In decursul anilor cetatea Sighisoara nu a fost scutita de vicisitudini, prima fiind marea navalire tatara din 1241, pe cand cetatea inca nu era fortificata. Constructia zidului cetatii, care are o lungime de 950 m, a inceput in 1350. Inaltimea initiala a fost de 4 m, dar in sec. 15 a fost inaltat cu 3-4 m. A avut 14 turnuri (care apartineau fiecare cate unei bresle) si 4 bastioane. Actualmente (2009), mai exista 9 turnuri si trei bastioane.

Intre anii 1431 si 1435 Vlad al II-lea Dracul a stat la Sighisoara, asteptand momentul prielnic de a urca pe tronul Tarii Romanesti. Totodata stapanea aceste regiuni in numele lui Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei. Se pare ca in aceasta perioada (in 1431) s-a nascut la Sighisoara Vlad Tepes.

sighisoara-300x224

In anul 1514, cand razboiul taranesc a lui Gheorghe Doja se raspandeste in aproape intreaga Transilvanie, taranii din jurul Sighisoarei se strang in jurul unui anumit Ioan Secuiul (nume romanizat) (conform unor surse ar fi fost chiar fratele lui Gheorghe Doja) si il omoara pe primarul Anton Polner si pe sotia acestuia.

In anul 1601, cetatea este atacata si pradata de trupele conduse de generalul Basta, dar scapa cu viata cu plata unei rascumparari de 50.000 de florini, “bani imprumutati”, cum mentioneaza cronicarul Krauss.
In anul 1603 2000 de locuitori mor din cauza ciumei, iar in 1709 numarul este de 4000.

Intre 1703-1711 are loc miscarea anti-habsburgica din Ungaria si Transilvania. Curutii (anti-habsburgicii)- condusi in regiunea Tarnavelor de Vasile Neagu si Bucur Campeanu- au atacat cetatea Sighisoara care era vazuta ca fiind de partea lobontilor (aparatorii imperiului habsburgic). Dupa lupte grele, curutii isi dau seama ca nu pot ocupa cetatea, si se retrag.
Prin batalia intre trupele tariste interventioniste si armata revolutionara ungara de pe campia dintre Sighisoara si Albesti din 19/31 iulie 1849, Sighisoara a intrat in istoria luptelor revolutionare din sec. 19. In aceasta batalie a murit, printre altii, poetul ungur Sandor Petofi.

In perioada interbelica a fost resedinta judetului Tarnava Mare.
Populatia istorica

In 1910, din totalul populatiei de 11.587 de locuitori, 5.686 erau germani, 3.031 romani, 2.687 maghiari si 383 erau de alte nationalitati.

In anul 1930 numara 13.033 locuitori, dintre care 5.236 germani, 4.366 romani, 2.896 maghiari, 356 tigani, 146 evrei s.a. Sub aspect confesional populatia era alcatuita din 5.034 luterani, 4.425 ortodocsi, 1.195 reformati, 1.320 romano-catolici, 581 unitarieni, 257 greco-catolici, 161 mozaici s.a.[6]

In 1948, din totalul populatiei de 15.992 de locuitori, 9.363 erau romani, 6.320 germani, 2.136 maghiari, si 560 de alte nationalitati

La recensamantul din 2002, Sighisoara numara 32.304 locuitori, dintre care: Romani: 24.571 (76,06 %) Maghiari: 5.934 (18,36 %) Rromi: 1.135 (3,51 %) Germani: 623 (1,92 %) Altii: 0,15%

turnul-cositorarilor-253x300

Sistemul defensiv al cetatii

Sistemul defensiv construit si aparat de bresle era compus dintr-un zid lung de 930 m, 14 turnuri de aparare si 5 bastioane de artilerie. Din el se mai pastreaza pana azi 9 turnuri, 2 bastioane si o parte din zidul de incinta.
Turnul cu Ceas (in prima imagine) Este principalul punct de interes al cetatii si reprezinta simbolul orasului. A fost construit pentru a apara poarta principala a cetatii. A primit aceasta denumire datorita ceasului cu figurine, unic in Romania, aflat la etajul al patrulea. Turnul prezinta cinci nivele, care impreuna cu balconul si acoperisul piramidal au o inaltime de 64 m.

Pe fatada dinspre oras nisa cuprinde in partea de jos un alt tobosar care bate sferturile de ora. Alaturi se afla o figurina enigmatica a unui barbat, cu parul lung, care avea probabil in maini biciul si securea, si care reprezinta imaginea calaului. In partea superioara se regasesc 7 papusi asezate pe un disc rotativ, care reprezinta zilele saptamanii. La ora 12, odata cu ultima bataie a ceasului, figurina zilei trecute se deplaseaza, facand loc figurinei zilei care incepe. Acoperisul, care are o inaltime de 34 metri, a fost distrus in urma unui mare incendiu in anul 1676, dar a fost refacut un an mai tarziu. Acoperisul se incheie cu un mic glob de aur, deasupra caruia se afla un stalp meteorologic. In varful acestui stalp se afla un cocos care se roteste in bataia vantului. Astazi acest turn adaposteste Muzeul de Istorie al orasului Sighisoara, cu colectia de arheologie, farmacie, mobilier, unelte si produse ale breslelor, orologerie, etnografie, toate oglindind istoria cetatii Sighisoara.

La etajul al IV-lea se afla mecanismul ceasului din turn. Are doua cadrane cu diametrul de 2,4 metri asezate pe fatadele turnului dinspre cetate si dinspre Orasul de jos.

Alaturi de cadrane se afla niste nise inalte de 2,4 metri si late de 1,8 metri unde se afla figurinele care simbolizeaza zilele saptamanii. Figurinele sunt sculpturi inalte de 0,8 metri. Nisa dinspre cetate are la baza zeita pacii, cu o ramura de maslin in mana. In dreapta, un tobosar cu camasa albastra marcheaza orele fixe. Deasupra lor se afla zeita dreptatii, cu o balanta in mana, si zeita justitiei, legata la ochi si cu sabia ridicata. De o parte si de alta, doua figurine reprezentate ca doi ingerasi, vestesc ziua si noaptea. Ziua are o lumina in mana, si o inima aprina pe cap, in timp ce noaptea poarta in ambele maini cate o torta.

Turnul Fierarilor
Turnul Fierarilor este un turn de flancare si a fost construit in 1631 pe locul fostului Turn al Barbierilor. Fatada este dotata cu ferestre si goluri pentru tragere, ce ii confera un aspect deosebit. In trecut proteja Biserica Manastirii in cazuri de asediu.

Din pacate, in secolul al XIX-lea au fost darmate mai multe constructii, cum ar fi: Turnul Lacatusilor in 1894 si Manastirea Franciscanilor pentru a se construi Biserica catolica; Turnul Dogarilor in 1886, despre care se spune ca era printre cele mai vechi din cetate, camerele sale fiind folosite ca locuinte. Despre Turnul Tesatorilor se stie ca a adapostit multa vreme inchisoarea militara a orasului, apoi a fost demolat in anul 1858 iar cu piatra rezultata s-au pavat pentru prima data strazile cetatii.

Turnul Franghierilor
Turnul Frangherilor se afla in coltul de nord-vest al platoului de sus. Acest turn este unul din cele mai vechi edificii ale Sighisoarei, fiind si singurul turn locuit din cele pastrate pana azi. In 1935, cu ocazia unor sapaturi arheologice, in subsolul sau au fost descoperite urmele unor creneluri, aceasta ducand la concluzia ca a fost construit peste un zid mai vechi al cetatii. Mult timp in acest turn a locuit paznicul cimitirului. Este unul din putinele turnuri neatinse de incendiul din 1676. Din punct de vedere strategic, a facut parte din vechea fortificatie din varful dealului.

Turnul Macelarilor
Este unul din cele mai vechi turnuri, se pare ca a fost construit in secolul al XV-lea, si apoi reconstruit in secolul al XVI lea. Potrivit documentelor, el este amintit pentru prima data in anul 1680. Turnul a avut un rol imporant in apararea laturii de vest a cetatii. In fata turnului s-a ridicat ulterior un bastion de pe care artileria avea o larga arie de tragere.

Turnul Cojocarilor
Se afla la mica distanta de Turnul Macelarilor de care este legat prin poarta Torle, unde se facea impartirea turmelor seara. Turnul a fost construit in secolul al XV-lea. A fost distrus de incendiul din 1676 si refacut ulterior. Este modest ca arhitectura, fiind contruit pe o baza patrata.

Turnul Croitorilor
A fost construit tot in al XV-lea, fiind cea de a doua Poarta de acces in Cetate. Parterul este strabatut de doua ganguri carosabile, care se puteau inchide prin porti masive de fier. In anul incendiului,1676, in acest turn se gaseau, in afara de importante cantitati de grane, praf de pusca, precum si proiectile. In urma incendiului praful de pusca a explodat, iar partea superioara a turnului impreuna cu unul din ganguri au fost distruse. In 1935 bolta a fost readusa la forma initiala, iar gangul redeschis circulatiei.

Turnul Cizmarilor
Turnul Cizmarilor este atestat documentar pentru prima data in anul 1594, , dar a fost reconstruit in forma actuala in anul 1650. Este construit in plan hexagonal si mai scurt decat celalalte turnuri. Inedit la acest turn este un mic turnulet de observare orientat spre oras. Acesta a avut in fata sa un bastion de artilerie ce a fost demolat in 1846. Astazi, gazduieste statia locala “Radioson”.

Turnul Cositorarilor Este o constructie robusta dar si ciudata in acelasi timp, imbinand un trunchi pentagonal pe o platforma dreptunghiulara, peste care se afla meterezele care formeaza un etaj octogonal si deasupra acoperisul este hexagonal cu laturi inegale. Turnul a fost intr-o continua refacere, datorita incendiilor si cutremurelor prin care a trecut. . El poarta inca urme de gloante din timpul asediului curutilor, de la 1704-1706. Turnul Cositorarilor este legat de Turnul Tabacarilor prin Galeria Arcasilor din care se apara partea de S-V a orasului.

Turnul Tabacarilor
Se afla pe latura de S-E a zidului cetatii. Este atat de modest incat nici nu pare a fi fost turn de aparare. Forma si pozitia retrasa in spatele zidului il recomanda ca un turn foarte vechi, din secolele XIII-XIV.

casa-vlad-dracul-300x201

Monumente, puncte turistice

Casa lui Vlad Dracul
Este situata vis-a-vis de Casa Venetiana si este considerata a fi o cladire foarte veche, datata aproximativ in secolele XIV-XV. In aceasta cladire se presupune ca s-a stabilit intre anii 1431-1435, principele Vlad Dracul, fiul lui Mircea cel Batran, domnul Tarii Romanesti. Vlad Dracul este tatal lui Vlad Tepes despre care la randul lui se presupune ca s-a nascut in 1431. Prin asocierea anului nasterii lui Vlad Tepes cu prezenta tatalui sau in acelasi an la Sighisoara, se presupune ca locul nasterii lui Vlad Tepes este acest burg medieval. Insa, acest lucru nu este dovedit din puinct de vedere istoric. Vlad Dracul a infiintat la Sighisoara o monetarie unde se batea moneda care a circulat mai intai in Transilvania, si apoi in Tara Romaneasca. Astazi, Casa “Vlad Dracul” adaposteste un restaurant in stil medieval. Casa, in trecut locuinta oficiala, a apartinut primarului sau judelui regal al cetatii.

biserica-din-deal-300x225

Biserica din Deal
Biserica din Deal, care este singura biserica evanghelica cu cripta veche din Transilvania, in zidurile careia se afla 60 de morminte. Este unul din cele mai valoroase monumente arhitectonice ale cetatii si este considerat unul dintre edificiile reprezentative ale stilului gotic din tara noastra. Dealul pe care se afla biserica constituia un punct de refugiu pe care, probabil, localnicii l-au intarit pentru caz de pericol. Constructia acestei biserici a inceput in anul 1345 si continuat cu intermitente pana in 1525. In biserica se mai afla o colectie de altare, aduse din Germania, si o colectie de lazi de zestre. De asemenea, pe peretii Bisericii se afla o fresca, din 1380, care infatiseaza Sfanta Treime ca o persoana cu trei chipuri.

Casa cu Cerb
Este situata in centrul Cetatii medievale. Denumirea se datoreaza picturii murale exterioare, reprezentat de un cerb de marime naturala, cu capul si trofeul montate pe zid. Este una dintre cele mai vechi cladiri din Cetate si cea mai interesanta din punct de vedere architectonic. Etajul si mansarda au fost construite in secolele XVII-XVIII. In decursul timpului a suferit numeroase si profunde schimbari, de la locuinta rudimentara din lemn (sec. XIII) la forma complexa definitivata in sec XVII si pastrata pana astazi. In tot acest timp, Casa cu Cerb a avut destinatia de locuinta. A fost locuita de persoane cu Inalte functii administrative, judecatoresti sau clerical/bisericesti. Forma robusta impreuna cu forma ferestrelor dau Casei cu Cerb o nota aparte, fiind una din cele mai frumoase cladiri ale cetatii. Intre anii 1997-2001 a fost complet restaurata. In prezent cladirea functioneaza ca centru cultural, hotel si restaurant.

scara-acoperita-225x300

Scara acoperita
Mai poarta denumirea de “Scara Scolarilor”. A fost conceputa pentru a facilita drumul elevilor spre Scoala din Deal pe perioada iernii. A fost construita in anul 1662 si era alcatuita din 300 de trepte protejate de un acoperis. In urma modificarilor din 1849 au ramas doar 175 de trepte.

Casa Venetiana
Casa Venetiana dateaza din secolul al XVI-lea si are o structura simpla, pe doua etaje. Denumirea acesteia se datoreaza ferestrelor duble a caror ancadramente de forma trilobata imita goticul venetian, asa cum apare acesta in toata splendoarea sa la Palatul Dogilor din Venetia. Ferestrele nu sunt cele originale, acestea fiind adaugate fatadei abia in secolul al XIX-lea. De altfel, intreaga forma a constructiei este datorata refacerilor efectuate atunci. Cele trei deschideri in arc frant ale usilor sunt specifice unui stil gotic mai simplu si mai moderat. Fatada principala este marcata de scara exterioara care asigura accesul la primul nivel. Casa Venetiana mai este cunoscuta si sub denumirea de Casa Mann, aici fiind resedinta primarului Stephanus Mann, a carui piatra funerara se afla in Biserica din Deal . Prin aspectul sau exterior, Casa Venetiana reprezinta o pata de culoare in ambianta Cetatii Sighisoarei. In prezent, in cladire se afla sediul Forumului German.

catedrala-ortodoxa-sighisoara

Catedrala Ortodoxa
Catedrala Ortodoxa se afla pe malul nordic al Tarnavei Mari. Catedrala a fost construita intre anii 1934-1937. A fost ridicata dupa planurile arhitecului D. Petrescu in stil neo-romanesc. Turnul clopotnita se afla pe latura de vest a edificiului. Lungimea totala a catedralei este de 45 metri, iar inaltimea turnului clopotnita este tot de 45 metri. Pictura a fost executata de pictorul Anastasie Damian.

Muzeul de Istorie
Muzeul de Istorie din Sighisoara isi are principalul sediu in Turnul cu Ceas, pe care dimensiunile si pozitionarea sa il fac cel mai important turn al intregii fortificatii acesta l-a avut. A fost ridicat in secolul al XIV-lea pentru a strajui intrarea principala in incinta cetatii si pentru a gazdui Sfatul orasului. La sfarsitul secolului al XIX-lea, cand si-a pierdut rolul strategic si a devenit impropriu adapostirii unei institutii administrative moderne, a fost ales ca sediu al muzeului.

Nasterea muzeului sighisorean, in 1899, se leaga de numele lui Josef Bacon (1857-1941). Medic de profesie, dar si pasionat colectionar, acesta a fost initiatorul si primul custode al muzeului care purta numele de Alt Schassburg (Sighisoara veche). Printre colaboratorii lui Josef Bacon s-au aflat Karl Seraphin, Betty Schuller, Friederich Meltzer, Julius Hollitzer, Julius Misselbacher (1903-1963), care a avut o importanta contributie la cunoasterea si sistematizarea stiintifica a primelor colectii ale muzeului. Lui Julius Misselbacher i se datoreaza si realizarea machetei Cetatii Sighisoara. Aceasta prezinta cetatea la anul 1735. O importanta implicare in dezvoltarea tinerei institutii muzeale a avut-o, incepand cu anul 1904, Asociatia Sebastian Hann din Sighisoara, o asociatie culturala a sasilor transilvaneni. Pe parcursul secolului XX, nucleul muzeal de baza s-a imbogatit treptat cu alte piese de arheologie, obiecte ce ilustreaza activitatile breslelor, mobilier, textile, icoane pe lemn si sticla din fostul judet Tarnava Mare, acestea provenind din colectia Gheorghe Cernea (1898-1965). Structura muzeului cuprinde salile tematice (arheologie, etnografie, farmacie, mestesuguri, ceramica, mobilier, orologerie etc.) din Turnul cu Ceas, Sectiunea de Arme, care ocupa parterul uneia dintre casele din Piata Centrala, si Camera de Tortura, amenajata in fosta incapere a inchisorii, care se afla in peretele celui de-al doilea gang de trecere pe sub amintitul turn.
Primul nivel al Turnului cu Ceas este ocupat de Sala de Arheologie. Aici este expusa ceramica cu decor incizat si motive spiralo-solare apartinand culturii Sighisoara-Wietenberg (2200-1500 i.Hr.) din epoca bronzului mijlociu, descoperiri apartinand civilizatiei dace, exponate din perioada romana, obiecte din perioada migratiilor: secolele III-V si VI-VII d.Hr., vase de ceramica din Cultura Plaiurilor Transilvane (secolele VIII-X). Tot la primul nivel este amenajata o mica expozitie in memoria lui Josef Bacon, cel care a pus bazele muzeului.

Urcand cateva trepte se ajunge intr-o mica salita cu mobilier taranesc din zona Tarnavei Mari, iar apoi la expozitia de farmacie si instrumente medicale. Orasul Sighisoara are o traditie foarte veche in aceste domenii, inca din Evul Mediu existand aici doua centre spitalicesti construite pe langa biserici si aflate in afara incintei orasului. Prima atestare documentara a unui spital s-a facut in anul 1461. Existenta spitalelor a determinat si aparitia farmaciilor. Obiectele farmaceutice din expozitia muzeului provin de la farmacia “La Vulturul” (1720) si cuprind recipiente din lemn (secolul XVII-XVIII), portelan si sticla (secolul XVIII). Sala de la al treilea nivel al turnului adaposteste expozitia de mobilier din diferite perioade istorice.

Piesele expuse, adevarate opere de arta, ofera o imagine a influentelor curentelor artistice asupra modului de decorare a mobilei. Expozitia cuprinde masa de secol XVI, refacuta in 1780, bufetul si lada de zestre din secolul al XVII, dulapul masiv cu forme baroce, masuta in stil roccoco si comoda in stil biedermeier.

La etajul al patrulea, in impresionata sala care ofera un frumos exemplu de bolta gotica pe ogive, se afla colectia care cuprinde unelte, insemne si produse ale breslelor mestesugaresti din Sighisoara. Mai sus cu un etaj sunt etalate piese de ceramica saseasca din Transilvania, iar la ultimul nivel al turnului, pe langa mecanismul ceasului cu figurine, sunt expuse cateva exemplare de orologii din diferite perioade.

Camera de Tortura de sub turn impresioneaza prin veridicitatea sa. In fosta celula a inchisorii, o sala mica si intunecata, se pot vedea cateva obiecte interesante: lanturile pentru maini si picioare cu care erau incatusati cei condamnati, jugul de tortura, scara de tortura, piatra de 6 kg care atarna de gatul celor acuzati de inselatorie si care erau legati la stalpul infamiei din Piata Cetatii.

A treia locatie a muzeului este Sala de Arme, si aceasta fiind in apropierea Turnului cu Ceas. Colectia prezinta in cele patru sali evolutia armelor albe si de foc de-a lungul timpului. Inclusa in patrimoniul UNESCO

Din 1999 Sighisoara a fost inclusa in patrimoniul UNESCO, fiind in acelasi timp si pe lista monumentelor protejate a organizatiei Wolrd Heritage Cities alaturi de alte orase Europene ce detin monumente de acest rang.

festival-sighisoara-300x225

Festivalul de Arta Medievala
De 15 ani, vara, timp de trei zile se desfasoara aici Festivalul de Arta Medievala. In timpul Festivalului de Arta Medievala, cei care circula pe strazile cetatii, artisti, vanzatori de suveniruri ori chiar turisti, sunt imbracati, in general, cu vestminte ce amintesc de epoca feudala. In 2007, autoritatile municipale au lansat campania “S.O.S. Cetatea Sighisoara” incercand sa sensibilizeze guvernul asupra starii de degradare a monumentelor.
articol prelat de pe http://www.descopera.org
foto coperta http://romaniatourism.com

Sighisoara – A Medieval Tale

UN OLTEAN NEINFRICAT CARE A INTRAT IN LEGENDA : IANCU JIANU

/0 Comentarii/în /de /4.586 vizite

Iancu Jianu (1787 – 1842)

Iancu Jianu – haiducul oltean care a facut istorie

Iancu Jianu A trăit 55 de ani, timp în care a avut o viaţă plină de aventuri. La apogeul puterii sale, conducea în jur de 2.000 – 3.000 de haiduci, o adevarata armata.Din descrierile facute de contemporani, rezultă că era un desăvârșit mânuitor al armelor și un foarte bun călăreț. Se zicea că nu are egal în țară într-o luptă dreaptă, deși nu avea un fizic impresionant, fiind mai degrabă scund și zvelt.

A fost condamnat la ocnă, de unde a evadat, la moarte, de care a scăpat printr-o căsătorie conform cutumelor acelor vremuri, şi-a pierdut şi şi-a regăsit averea şi moşiile. Acțiuniile sale erau îndreptate nu numai împotriva boierilor, ci aveau și un puternic caracter național (antifanariot, antihabsburgic, dar mai ales antiotoman). A substituit o perioadă puterea domnească în regiune.

Un episod remarcabil, dar prea putin cunoscut al Istoriei Romanilor, este acela in care oastea de haiduci olteni condusa de Iancu Jianu, reuseste sa dea o replica nimicitoare atacurilor turcilor pazvangii, veniti sa jefuiasca de la sud de Dunare.
Celebrul haiduc Iancu Jianu, a organizat o serie de incursiuni de urmarire si pedepsirea a acestora dincolo de Dunare.

Intr-una din inclestari, el ajunge sa lupte personal cu pasa de Vidin Osman Pazvantoglu.Cuprins de setea rabunarii, Jianu ii scoate un ochi cu iataganul temutului Pazvantoglu, de unde acesta se alege cu porecla de “Pazvante Chiorul”, cu care a si ramas in folclorul nostru.Grav ranit de Jianu, pasa este salvat in ultima instanta de garda sa personala.

Furia Jianului este descrisa in unele balade, celebre atat in Romania cat si in Serbia si Bulgaria.

Conform acestor creatii populare, Jianu ar fi strigat :“Cu mana asta ti-am scos un ochi, tot cu mana asta te omor, caine de pagan!”Marele nostru haiduc nu se opreste, si alaturi de cetele de panduri olteni continua sa treaca Dunarea in expeditii de pedepsire a jefuitorilor turci.
In anul 1809, haiducii lui Iancu incendiaza Vidinul si Plevna, ucigand orice turc intalnit in cale, in replica la actiunile lui Pazvante care atacase Craiova si incendiase satele din Oltenia.

Oltenii Jianului distrug din temelie raiaua turceasca de la Turnu Magurele, care devenise baza favorita de incursiuni a lui Pazvante. Iancu Jianu in persoana aprinde fitilul care va arunca in aer moscheea din Turnu Magurele.

In urma acestor lovituri, turcii nu vor mai incerca niciodata construirea vreunui edificiu musulman in Valahia.

Este momentul culminant al campaniei duse de haiducii Jianului la sud de Dunare.
Cu toate ca a avut o viata aventuroasa, plina de primejdii, într-un mod aproape incredibil, Iancu a murit de moarte bună.

iancu1

Iancu Jianu (născut 1787, decedat 14 decembrie 1842), a fost un vestit haiduc oltean, născut în la Caracal, fiul lui Costache Jianu, boier stăpân al mai multor moşii din Ţara Românească.
Datele istorice spun că a avut mai multe surori şi fraţi, numele acestora din urmă fiind Mihai, Amza şi Dumitrache.

Iancu a învăţat carte , ca şi fraţii săi, la Biserica Domnească din localitatea natală, unde deprins și greaca și slavona. De la tatăl său a moştenit trei moşii: Fălcoi, Zvorsca şi Racoviţa Romanaţului.

Fraţii şi surorile sale au moştenit alte moşii şi bunuri ale părinţilor, având cu toţii o stare materială bună.

În anul 1810 Iancu Jianu îl ucide pe zapciul care strângea cu forța dările, în ciuda rugăminţilor sale de a-i păsui pe cei pentru care el însuşi se pusese chezășie. Plecat cu treburi la Caracal, la întoarcere a aflat despre cele petrecute. Mânios, i-a ţinut calea zapciului şi l-a ucis, după care s-a făcut nevăzut.

Din acest moment, Jianu va haiduci in fruntea cetei sale, prima ştire certă despre acţiunile organizate de el datand din 6 mai 1812. Este vorba despre o anaforă (raport) al marelui spătar, din care rezulta că „în judeţul Romanaţilor se află un Iancu Jianu şi un Scarlat Fărcășanu asupra cărora este mare bănuială că metahirisesc [practică] fapta tâlhăriei după urmările lor, având fiestecare câte o ceată de oameni înarmaţi…“

Deschidere_Tudor_Vladimirescu_si_pandurii_sai_la_Bucuresti

În anul 1812, Iancu Jianu şi oamenii lui sunt prinşi de autorităţi şi întemniţaţi la Caracal. De aici au fost duşi la Craiova, apoi la Bucureşti, pentru a fi judecaţi de divanul boierilor. Au fost condamnaţi la şase luni de închisoare la ocna de la Telega.

Faima lui Jianu a explodat (până la Viena sau Petersburg) după ce acesta a evadat din ocnă şi a continuat să jefuiască boierii din ţară.

În anii 1813 – 1814 Jianu a haiducit prin Gorj, prădând boieri, preoţi şi slujbaşi ai domnitorului, români şi greci, fără deosebire.

În anul 1814 Jianu este din nou prins de autorităţi şi dus la Bucureşti, în faţa lui vodă, care însă îl iartă după ce i-a sechestrat averea şi după ce fratele acestuia, Amza, a plătit o sumă de bani care să acopere pagubele făcute de haiduc.

Vodă i-a restituit şi moşiile sechestrate, cu condiţia să plătească pagubele făcute în anii de haiducie şi pentru care păgubiţii deschiseseră o serie de procese împotriva fostului boier.
Se reapucă de haiducie.

Floarea Calota – Balada lui Iancu Jianu

Una dintre cele mai îndrăzneţe lovituri a dat-o în anul 1815, când a jefuit din poştalionul domnitorului o mare sumă de bani, fapta care il face pe domnitorul Caragea să îşi îndrepte mânia spre fraţii lui Jianu, pe care i-a obligat să plătească pagubele făcute de Iancu, inclusiv paguba făcută prin furtul banilor din poştalionul domnesc.

Este din nou prins în 1817 şi dus la Bucureşti, unde este de această dată condamnat la moarte prin spânzurătoare, alături de haiducii prinşi împreună cu el.

Scăparea îi vine de la Sultana Gălăţeanu, o tânără din anturajul domniţei Ralu, fiica lui Caragea Vodă, care în virtutea uneui obicei stravechi al locului se mărită cu el, obţinând astfel anularea pedepsei cu moartea.

La izbucnirea revoluţiei conduse de Tudor Vladimirescu, Iancu Jianu si-a lasat soţia şi copiii şi s-a oferit să lupte voluntar de partea revoluţionarilor.În 1821 Iancu Jianu aflat la anii maturitatii îl întâmpina într-un cadru emoționant pe Tudor Vladimirescu, cetele sale de haiduci făcând joncțiunea la Slatina cu armata lui Tudor, iar haiducii lui intră în rândurile pandurilor.

Vladimirescu îl numeşte căpitan de panduri si, în aprilie 1821,il trimite împreuna cu stolnicul Borănescu, în misiune la pasa de Silistra, Mehmed Selim, pentru a-l convinge să renunţe la intervenţia armata pe care o planuia în Ţara Românească.

Din ordinul pașei, cei doi au fost arestaţi, fiind eliberaţi abia în august 1821, când mişcarea lui Tudor fusese reprimată, iar ţara se afla sub ocupaţie otomană.

După ce este eliberat din închisoarea turcilor, Jianu pleacă la Braşov, dar în scurt timp se întoarce în Oltenia, insa nu pe moşiile sale pentru că era supravegheat de autorităţi, ci s-a stabilit într-o casă aflată într-o mică livadă a sa, în cătunul Chilii.

În 1823 haiducul este din nou arestat, fiind suspectat că ar dori să dea o lovitură de stat, în calitate de fost om de încredere a lui Tudor Vladimirescu.

De data aceasta însă a fost gasit nevinovat,fiind eliberat şi lasat liber sa se intoarca la familia sa, în Chilii.

Sultana_Iancu_Jianu_cu_nepotul_sau_Iancu_Dobroveanu
Sultana și nepotul său, Iancu Dobroveanu

Jianu a fost căsătorit cu Sultana până la moarte, şi au avut mai mulţi copii. Nu a mai plătit pagubele, pentru că vodă Caragea a fugit din ţară şi astfel procesele care ii fusesera intentate s-au stins de la sine.

S-a manifestat ca un iubitor de ţară, făcând danii către biserici şi construind clădiri de utilitate publică în Craiova şi Caracal.

Primul steag al României, steagul purtat de Tudor și realizat de Petrache Poenaru , la intrarea pandurilor in Bucuresti, steag care este expus la muzeul Cercului Militar Central din București,a fost donat guvernului României de un urmaș al jienilor.

După moartea lui Tudor Vladimirescu steagul a fost dus de un pandur lui Iancu Jianu, care l-a zidit ca pe un odor de mare preț in pereții casei unuia dintre fii săi, unde steagul a stat peste o sută de ani.

Peste mai bine de un veac, un urmaș al sau îl va dona statului român, iar azi este expus la muzeul Cercului Militar Central București.

Steagul-lui-Vladimirescu-1821

Iancu Jianu fost înmormântat la Caracal, alături de părinţii săi.

S-au păstrat si câteva fragmente din înscrisurile lui în care își povestea faptele:
“Legai pe toți din ocnă, slobozii burduful și scosei pe toți haiducii din ocnă și plecai cu dânșii până la un loc.

Un haiduc vestit ce-i zicea Voicu Iabras, strânse și el o ceata de ai lui, plecând împreună și trecui Oltul la Slatina, nu avea ce să ne facă.În multe rânduri am bătut pe carserdarul Iamandi Giuvara urât mirositorul.

Cum o putea muierea lui să steie cu puturosul de Giuvara cel nespălat cu anii ? ”

Potrivit tradiţiei populare, cântecul “M-a făcut mama oltean” a fost compus,pentru Iancu Jianu de lăutarul Niţă Băloi, din Işalniţa, căruia Vodă îi tăiase, în 1802, degetele de la mâna dreaptă ca să nu mai răscoale norodul prin cântecele sale, dar el nu înceta să cânte.

articol preluat de pe https://cersipamantromanesc.wordpress.com/

Haiducul Iancu Jianu

Capcana mercenarilor (1981)

/0 Comentarii/în /de /3.096 vizite

Regia: Sergiu Nicolaescu
Cu: Sergiu Nicolaescu, Gheorghe Cozorici
Gen film: Dramă
Durata: 108 minute

În iarna lui 1918, taranii unui sat din Ardeal sunt acuzati pe nedrept ca ar fi incendiat o fabrica si un depozit de cherestea aflate în proprietatea baronului von Görtz, ofiter de cariera. Acesta angajeaza un grup de mercenari care decid sa împuste cate un om din fiecare casa a satului. Doar un mic detasament al armatei romane, condus de maiorul Andrei, se încumeta sa intervina. Urmeaza o lupta pe viata si pe moarte între cele doua tabere. Chiar daca se baricadeaza în castelul baronului, mercenarii sunt decimati. Dramatic si plin de actiune, cu scene de lupta bine tinute în frau, filmul recreeaza atmosfera sociala si istorica din perioada care a precedat Marea Unire de la 1 Decembrie 1918.
Acest film ii prilejuieste lui Gheorghe Cozorici un rol insolit.
http://www.cinemagia.ro/

Uciderea lui Ion Arion, “eroul martir al Unirii”, un caz neelucidat de 96 de ani

/0 Comentarii/în /de /1.814 vizite

Tânărul Ion Arion, considerat “eroul martir al Unirii”, a fost împuşcat de maghiari într-un tren care ducea, în 30 noiembrie 1918, delegaţi din Cluj la Marea Adunare de la Alba Iulia, el fiind cel care purta steagul tricolor al satului său. Cazul a fost cercetat, dar clasat din lipsa dovezilor.

Cea mai controversată poveste legată de Marea Unire din 1918 este cea a tânărului Ion Arion, considerat de istorici “martirul Unirii”, care a murit cu tricolorul în mână, împuşcat de maghiari în timp ce venea la Marea Adunare de la Alba Iulia, cazul fiind cercetat, dar clasat din lipsă de dovezi. Mormântul eroului, aflat într-un cimitir din Alba Iulia, este uitat de autorităţi şi, cu excepţia istoricilor, foarte puţini cunosc povestea ”stegarului martir” al Unirii.

Veteran de război la 24 de ani, Ion Arion era flăcăul mândru ales să poarte steagul tricolor al satului Agriş

Şeful Secţiei de Istorie a Muzeului Naţional al Unirii din Alba Iulia, Tudor Roşu, doctor în istorie şi unul dintre cei care au cercetat cazul lui Ion Arion, spune că tânărul, originar din satul Agriş, comuna clujeană Iara, este considerat atât de istorici, cât şi de personalităţile din 1918 ca fiind “eroul martir al Unirii”.

El a murit, potrivit istoricului, în seara de 30 noiembrie 1918, în timp ce se afla în tren, împreună cu delegaţia satului său, şi mergeau la Alba Iulia pentru a participa la Marea Adunare Naţională din 1 decembrie.
Roşu povesteşte că, în ziua de 30 noiembrie dar şi în ziua de 1 decembrie, căile ferate erau foarte aglomerate şi erau adăugate garnituri de tren suplimentare pentru cei care doreau să ajungă la Alba Iulia.

“Fiecare sat, fiecare comună cu pretenţii a vrut să fie reprezentată la Alba Iulia. În situaţia asta s-a aflat şi satul Agriş din comuna Iara, judeţul Cluj, aflat la graniţa dintre Cluj şi Alba. Agrişenii au trimis o delegaţie de 25 de oameni spre Alba Iulia, care au urcat la Turda în trenul special care mergea spre Alba Iulia. O problemă care s-a pus atunci a fost cine să poarte steagul pe care îl făcuseră fetele din sat, steagul care să îi reprezinte pe agrişeni la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia. Cel ales a fost Ion Arion, un tânăr care, deşi avea doar 24 de ani, era veteran de război, luptase trei ani în primul război mondial şi era venit acasă cu gradul de caporal”, povesteşte Tudor Roşu.

Potrivit istoricului, fiecare sat dorea atunci să aibă o delegaţie de care să fie mândră, iar în fruntea acesteia un bărbat “mândru”, care să poarte steagul realizat de fetele şi femeile din comună.

“Ion Arion este descris, potrivit surselor pe care le avem la dispoziţie, ca fiind un tânăr cu un fizic impresionant, înalt şi voinic, chiar cu o statură considerată herculeană. Surse istorice ne spun că Ion Arion a jurat atunci să nu lase steagul din mână decât cu preţul vieţii”, spune Roşu.

poza-1-decembrie-1918-samoila-marza-1

Potrivit acestuia, situaţia în Transilvania era încă tensionată deoarece războiul nu se încheiase de mult şi trecuseră doar 20 de zile de la semnarea armistiţiului.
De asemenea, pe căile ferate erau mari probleme pentru că erau garnituri de trenuri staţionate sau în mişcare, care ducea în retragere spre Ungaria trupe maghiare şi germane, cu echipamente militare.

“Pe de altă parte, pentru români era o mare sărbătoare şi în timpul deplasării spre Alba Iulia trenurile opreau perioade mai lungi de timp în diferite gări, unde delegaţii coborau cu fanfare şi se prindeau în hora unirii. În tabăra cealaltă, maghiarii sau trupele de husari nu priveau cu ochi buni aceste manifestări de bucurie. La fel s-a întâmplat şi în gara din Teiuş, când trenul în care se afla şi Ion Arion cu delegaţia din Agriş s-a pus în mişcare, a început un foc încrucişat asupra garniturii, din mai multe direcţii de la etajul superior al gării din Teiuş, dar şi dintr-un tren blindat german staţionat. Tirul a însoţit trenul pe o distanţă de doi kilometri de la plecare. În momentul acela, s-a strigat «Avem un mort în tren». Era vorba de Ion Arion, care a fost nimerit de două gloanţe şi a decedat la scurtă vreme”, explică Tudor Roşu.
Potrivit acestuia, trenul a ajuns în aproximativ o oră la Alba Iulia, însă Ion Arion era deja mort.

“Când trenul a ajuns la Alba Iulia, Ion Arion era deja mort, trupul său a fost depus pe catafalc la biserica din cartierul Maieri, în zona gării din Alba Iulia. Ulterior, a fost înmormântat în cimitirul Maieri, la 2 decembrie 1918, după un ceremonial special la care au participat diverse personalităţi ale vremii. Există şi o fotografie realizată de Samoilă Mârza cu sicriul deschis al lui Ion Arion. Cel care a oficiat slujba religioasă a fost Florian Rusan, preotul paroh din Maieri, un preot cunoscut la vremea respectivă, cel care s-a şi îngrijit ulterior de ridicarea monumentului funerar şi de organizarea parastaselor”, afirmă Tudor Roşu.
Asasinarea lui Ion Arion, cercetată de autorităţile maghiare şi române

Istoricul Tudor Roşu afirmă că în cazul uciderii lui Ion Arion a fost deschisă o anchetă, care în primă fază a fost derulată de autorităţile maghiare, mai exact un procuror maghiar de la Cluj-Napoca.

“A fost deschisă o anchetă în acest caz, iar procurorul maghiar nu a dat prea multă atenţie acestui caz, opinând că – deşi nu era loc de opinii într-un astfel de caz – românii au provocat tensiuni şi ei ar fi fost cei care i-au provocat pe maghiari. Astfel, nu a incriminat în niciun fel fapta propriu-zisă”, explică Roşu.

Cazul s-a redeschis mai târziu, în 1919, iar, potrivit acestuia, a existat chiar un suspect, pe numele Iuliu Andrasi, un frânar din Gara Teiuş.
De asemenea, au existat suspiciuni care au planat şi asupra unui căpitan de husari, Gaspar Varadi.

poza-ion-arion-din-arhiva-muzeului-national-al-unirii

“A existat şi o suspiciune care a planat asupra unui căpitan de husari, Gaspar Varadi, care a murit în urma unui schimb de focuri în zona podului de la Mihalţ. Cert este că nu a existat un suspect care să fie demonstrat ca fiind autorul crimei. Oricum, focul a pornit din mai multe direcţii, după toate sursele istorice”, spune Tudor Roşu.

La rândul său, şeful Serviciului Judeţean al Arhivelor Naţionale Alba, Dana Zecheru, spune că dosarul privind uciderea lui Ion Arion se află în prezent în arhiva instituţiei, fiind preluat de la instanţele judecătoreşti care au cercetat cazul.

“Dosarul legat de uciderea lui Ion Arion, cel considerat martirul Unirii, este deţinut de Arhivele din Alba în fondul Tribunalul Alba. Este un dosar din 1919, dar nu este un dosar care se termină foarte clar (…) Dosarul are aproximativ 80 de file şi cuprinde în primul rând declaraţii ale martorilor, atât în limba română, cât şi în limba maghiară pentru că la un moment dat au existat anchetatori de ambele etnii, dar şi hotărâri atât ale Procuraturii din Cluj, cât şi ale Tribunalului din Alba Iulia. Toate aceste hotărâri nu dau nicio hotărâre definitivă, se constată, cel puţin de către Tribunal, că a existat fapta, dar nu s-au dovedit vinovaţii”, explică Dana Zecheru.

Potrivit acesteia, în dosarul care reuneşte, de fapt, dosare ale mai multor instituţii care au cercetat cazul este vorba şi despre unul dintre membrii Gărzii Maghiare care staţiona în Gara Teiuş şi care a fost şi el cercetat pentru uciderea stegarului Ion Arion.

“Au fost declaraţii ale martorilor, atât dintre cei care au fost de faţă în momentul respectiv, cât şi dintre cei care au aflat de la cei de faţă despre ce s-a întâmplat. Deşi iniţial toate declaraţiile îl prezentau ca şi vinovat pe acel membru al Gărzii Maghiare, Procuratura Regală din Cluj a stabilit că declaraţiile nu sunt foarte concludente şi că nu există dovezi palpabile cum că cineva l-ar fi împuşcat pe românul care venea spre Alba Iulia sau că cineva ar fi tras către trenul care ducea românii spre Alba Iulia, deşi găurile de gloanţe au fost dovezi clare. Nici procuratura română şi instituţiile româneşti care au continuat cercetarea nu au reuşit să stabilească vinovatul, deşi martorii au declarat că la ordinul comandantului Gărzii Maghiare s-a tras către trenul care pornea spre Alba Iulia”, spune Dana Zecheru.

Dosarul uciderii lui Ion Arion cuprinde însemnări şi declaraţii chiar şi din 1920, iar un raport de atunci al Procuraturii Alba Iulia precizează: “În contra inculpatului Iuliu Andrasi ridic acuza pentru crima de asasinare comisă în gara Teiuş, la 30 noiembrie 1918, asupra trenului de persoane care vinea la adunarea naţională Română la Alba Iulia, după vagonul de poştă fiind adăpostit în mai multe rânduri cu intenţiunea precujetată a împuşcat asupra decedatului Ioan când acesta ţinea în mână steagul tricolor românesc, în urma cărei împuşcături a murit subit”.
După 96 de ani, mormântul lui Ion Arion pare a fi uitat de autorităţi

Mormântul lui Ion Arion se află în Cimitirul Maieri din Alba Iulia, însă atât eroul martir, cât şi locul în care se odihneşte par să fi fost uitaţi de autorităţi.
Mormântul este acoperit în aceste zile de ultimele frunze de toamnă târzie, iar pe lespedea tocită de ani se vede o candelă veche şi o floare uscată, dovadă că există cineva care şi-a mai adus aminte de fostul stegar.

Istoricul Tudor Roşu spune că mormântul şi piatra funerară au fost amenajate prin implicarea preotului Florian Rusan, cel care a fost în 1918 parohul bisericii din Maieri, unde a fost depus corpul neînsufleţit al lui Ion Arion.

Potrivit lui Tudor Roşu, preotul s-a şi îngrijit ulterior de ridicarea monumentului funerar, primind o parte din bani de la statul român, dar şi de organizarea parastaselor.
Pe piatra de funerară a mormântului preotul a scris “Ion Arion – din comuna Agriş Iara, ucis mişeleşte de Garda Maghiară în Gara Teiuş în drum spre Marea Adunare ţinută în Alba Iulia la 1 decembrie 1981. Naţiunea recunoscătoare”.

Despre stegarul martir a vorbit mai târziu, în scrierile sale, şi Vasile Goldiş, una dintre personalităţile marcante ale Unirii din 1918, care spunea: “În opinia publică românească s-a împământenit credinţa că Adunarea Naţională de la Alba Iulia s-a desfăşurat fără nicio jertfă de sânge. Inexact. Adunarea Naţională de la Alba Iulia şi-a avut martirul său. În preziua învierii naţionale, din toate părţile Ardealului grăbeau trenurile tixite de români spre Alba Iulia. Sosise un tren lung dinspre Cluj la Teiuş, în uşa unui vagon flăcăul Ioan Arion, înalt şi voinic, ca Făt-Frumos din poveşti, fâlfâia cu mândrie tricolorul românesc al Ardealului. Trenul se opri. În acel moment ploaia de gloanţe izbi în vagoane. O ceată de unguri înarmaţi se furişase pe acoperişul şi în podul clădirilor din staţiune. Ioan Arion fu lovit drept în inimă. Căzu mort în braţele camarazilor. Trupul lui neînsufleţit a fost adus la Alba Iulia şi aşezat în biserica ortodoxă, de unde i s-a făcut înmormântarea Luni, în 2 Decembrie. În sicriul deschis rana era descoperită şi se vedea încă sângele închegat deasupra inimii. Adânc emoţionat, ca niciodată în viaţa mea, dinaintea de vremi cernitului iconostas al bisericuţei, i-am mulţumit pentru jertfa sângelui său vărsat pe altarul libertăţii. Acum odihneşte în cimitirul de sub cetatea lui Mihaiu: un modest monument veghează la căpătâiu (…)”.

Istoricul Tudor Roşu susţine că Ion Arion nu a fost singura victimă a evenimentelor din 1 decembrie 1918, însă doar despre el a relatat presa vremii şi a stârnit atenţia personalităţilor politice de atunci. Potrivit lui Roşu, chiar şi în trenul în care a fost ucis Ion Arion a mai fost un rănit care a murit ulterior, însă despre care nu sunt foarte multe relatări istorice.
Cazul uciderii lui Ion Arion este încă un mister, iar ultima decizia a fost dată în 1921, de Curtea de Apel Cluj, care stabilea că nu a fost găsit niciun vinovat în acest caz deoarece probele şi declaraţiile martorilor nu ar fi concludente.

articol preluat de pe http://m.mediafax.ro

Războiul de independenţă – Cum au luptat românii şi erau să nu primească nimic!

/0 Comentarii/în /de /1.851 vizite

„Atacul de la Smârdan”, tablou de Nicolae Grigorescu

foto: ro.wikipedia.org
articol: Avram Andrei

 

Războiul de independenţă – Cum au luptat românii şi erau să nu primească nimic!

Năzuinţa românilor de a-şi dobândi autonomia sau independeţa s-a manifestat încă din veacul al XVIII-lea, odată cu memoriile adresate Marilor Puteri de către boierii români. Odată cu aducerea principelui străin la conducerea principatelor (1866), o serie de măsuri, care anticipa obţinerea în viitor a independenţei, a fost luată.

Treptat, Carol I lărgeşte posibilităţile de mişcare ale ţării. Deja aducerea sa, adică a unui principe străin, în fruntea ţării, ca şi adoptarea Constituţiei de la 1866 fără asentimentul Porţii şi fără menţinerea suzeranităţii otomane erau dovezi de independenţă. Lor li se adăugau adoptarea unui sistem monetar la 1867 şi folosirea unei monede naţionale (leul), înfiinţarea biroului paşapoartelor, sprijinul acordat revoluţionarilor bulgari refugiaţi pe teritoriul românesc, memoriul din 1870 adresat Puterilor Garante prin care se cerea pentru România statutul Belgiei şi, totodată, capitalizarea tributului (914 000 de lei la un buget, în anii 70 ai secolului XIX, de 91 milioane lei venituri şi 97 milioane lei cheltuieli), Convenţia comercială cu Austro-Ungaria din 1875, aceasta din urmă acceptând un tratament juridic egal, Convenţia cu Rusia din 1876. În plus, după 1873 România deschide agenţii diplomatice la Viena, Berlin, Sank Petersburg, Roma (la Paris există anterior), stabilind convenţii poştale cu vecinii. Suzeranitatea faţă de Poartă nu mai îmbraca decât un aspect juridic formal.[1]

Împrejurările fac ca acest deziderat – care era nu numai al liderilor politici şi al lui Carol I, ci al întregului popor român – să se realizeze în noul context internaţional apărut odată cu declanşarea luptei antiotomane a popoarelor de la sud de Dunăre. În vara anului 1875 izbucneşte răscoală antiotomană din Bosnia şi Herţegovina, urmată în anul următor de declansarea războiului Serbiei şi Muntenegrului împotriva Imperiului otoman, precum şi – în intervalul imediat următor – de încrâncenata răscoală a bulgarilor împotriva aceleiaşi mari puteri.

Poziţia oficială a guvernului roman nu putea fi alta decât a unei prudente politici de neutralitate. În acest sens, o notă circulară a Ministerului Afacerilor Străine, din 4/16 ianuarie 1876, adresată agenţilor diplomatici romani din străinătate (notă semnată de preşedintele Consiliului de Miniştri, L.Catargiu, la această dată şi ad-interim la Externe), sublinia această decizie a guvernului roman de a opune rezistenţă în cazul unei intervenţii străine: „Guvernul princiar – se spunea în nota – s-a văzut silit, din prudenţă şi din prevedere să facă şi el pregătiri militare, căci dacă neutralitatea pe care a păstrat-o până acum ar fi ameninţată, fie prin agresiune din partea Truciei, fie prin intervenţia vreunei alte puteri care ar dori, indiferent în ce scop, să ocupe România, datoria sa faţă de ţară nu i-ar îngădui să rămână nepăsător”. În cazul unei conflagraţii, adauga nota, guvernul român era pregătit să colaboreze cu acele mari puteri, care i-ar solicita sprijinul, „cu condiţia bine precizată că aceste Puteri să garanteze României integritatea teritoriului său şi toate dreturile seculare”.

Mihail Kogălniceanu, la 16/28 iunie 1876, într-un memoriu adresat Porţii şi puterilor garante, cere recunoaşterea „individualităţii statului român” şi a numelui de România”, document întâmpinat cu un răspuns ofensator din partea autorităţilor turceşti, cu rezerva sau ostilitate din partea altori mari puteri.

cititi continuarea pe: historia.ro

Cum se vota în comunism

/0 Comentarii/în /de /3.074 vizite

 

articol preluat de pe totb.ro

Înainte de 1989, alegerile din România erau fictive, chiar dacă existau campanii electorale iar procesul de votare era asemănător cu cel de astăzi şi prezentat ca fiind democratic. Unii dintre alegători participau fie din teamă şi obligaţie, fie din datoria pe care o simţeau faţă de un sistem autopropus, fie pentru prilejul de a socializa sau de a-şi manifesta indignarea anti-sistem.

ceausescu

 

Nicolae Ceauşescu, la alegerile din 1946. FOTO: ceausescunicolae.wordpress.com

 

“Am o singură amintire, generică, imposibil de plasat în timp sau spaţiu [despre alegerile din comunism]“, ne spune antropologul Vintilă Mihăilescu. “Mergeam cu soţia puţin înainte de prânz, luam buletinul de vot şi ştampila, intram în cabina de vot, ne uitam cu grijă de jur împrejur, apoi…tăiam tot. Calmi, depuneam buletinul bine împăturit în urnă şi, cu jumătate de zâmbet pe buze, mergeam la cârciuma din colţ. Alegerile însemnau că-mi scot nevasta în oraş”. Înainte de al doilea tur al alegerilor prezidenţiale din 2014, care va avea loc peste două zile, să ne amintim puţin cum era procesul electoral într-o perioadă în care cetăţenii României nu aveau de ales. 

În 1938, Carol al II-lea a introdus sistemul de vot uninominal pentru alegerea candidaţilor propuşi de partidul unic, Frontul Renaşterii Naţionale (primul partid de masă din România). În 1946, a fost reintrodus sistemul de vot proporţional, iar după o campanie electorală marcată de violenţe, încălcări ale normelor democratice şi fraude, Blocul Partidelor Democrate, o alianță a forțelor pro-comuniste, a fost declarat câştigător al alegerilor cu 68,7% din voturi. După abdicarea lui Mihai I la 30 decembrie 1947, comuniştii ajunşi la putere au instaurat Republica Populară Română. La alegerile din 28 martie 1948, primele din noua republică şi ultimele la care au participat şi forţe democratice, partidele istorice au pierdut în urma fraudării votului. Alianţa electorală comunistă Frontul Democraţiei Populare a obţinut 97,83% din voturi, în timp ce Partidul Naţional Liberal a obţinut 1,69%, iar Partidul Ţărănesc Democrat, 0,48%.

În 1948, a fost înfiinţată Marea Adunare Naţională (MAN), organul suprem al puterii şi unicul for legiuitor al Republicii Populare Române și al ulterioarei Republici Socialiste România. Şeful statului a fost iniţial un organism colectiv numit „Prezidium”, care conducea MAN şi al cărui prim preşedinte a fost endocrinologul C. I. Parhon. Din 1948, alegerile au avut loc în baza sistemului electoral uninominal majoritar relativ, într-un singur tur. Partidul Comunist îşi desemna candidaţii pentru Marea Adunare Naţională şi pentru Consiliile locale populare – organe locale ale puterii de stat, iar membrii MAN alegeau Prezidiumul. Preşedintele acestui din urmă organ a încetat să fie cel mai puternic om în stat după 1974, anul în care a murit Gheorghe Gheorghiu-Dej, liderul atotputernic al partidului comunist. Nicolae Ceauşescu a reuşit să impună, în premieră, funcţia de preşedinte al Republicii Socialiste România.

 

 

Preşedintele ţării nu era ales de popor, ci de deputaţii aleşi de popor pentru a-l reprezenta în Marea Adunare Naţională, dar de formă, fiind mereu acelaşi până în 1989. Cetățenii aveau dreptul de a alege și de a fi aleși în Marea Adunare Naţională și în consiliile populare, votul lor fiind însă formal. Circumscripţiile electorale, ne spune o fostă primăriţă de comună hunedoreană, de dinainte de 1989, nu difereau prea mult, ca şi concept, faţă de cele de acum: totul se raporta în funcţie de numărul de locuitori, se ţinea cont de judeţe, de regiuni etc. Diferenţa era că „alegerile erau un proces preparat dinainte: candidaţii nu se autopropuneau pentru a fi deputaţi (la nivel comunal, municipal, judeţean sau în Marea Adunare Naţională), ci erau propuşi de oficiali locali, de organele de partid mai cu seamă”. Existând un partid unic, era imposibilă competiţia. Candidaţii erau prezentaţi individual,scrie Ion Iliescu pe blogul lui, pe circumscripţii electorale, nu pe liste la nivel de judeţ, ţara fiind împărţită în atâtea circumscripţii câţi deputaţi urmau să fie aleşi în Marea Adunare Naţională. Alegătorii îşi manifestau opţiunea pentru un singur deputat, adică îl votau sau nu pe candidatul propus, iar acesta ieşea indiferent de voturile adunate. În anii `80, pentru a da iluzia unei competiţii democratice, explică fostul preşedinte, în unele circumscripţii au început să fie propuşi câte doi sau trei candidaţi.

„În rândul deputaţilor, într-o comună, spre exemplu, chiar dacă erau mai mulţi propuşi”, continuă fosta primăriţă, „se ştia dinainte cine era preferat de partid şi, deci, cine trebuia să iasă”. „Prin ’80, la majoritatea funcţiilor se puneau trei [candidaţi]. Dar toţi trei erau de-acelaşi partid stabiliţi”, spune un fost primar din altă localitate hunedoareană, în volumul de istorie orală Activişti mărunţi coordonat de Zoltan Rostas. „Şi ziceam aşa: ‘Dom’le, este Ion, Gheorghe, Nicolae. Bun. Ăştia sunt cam pe-aceeaşi talie. Ăsta-i maistru, maistru, maistru. Bun. Bă, care iese? Hai să-l punem pe ăsta pe locul I’”. Când se alegeau persoane care să candideze la deputăţie, acestea erau selectate după aptitudinile de lider şi cele organizatorice: dacă oamenii ascultau de ei, dacă erau buni administratori. Existau şi atunci campanii electorale, cei propuşi să facă parte din Marea Adunare Naţională fiind purtaţi prin fabrici, uzine şi alte instituţii ca purtători de mesaje însufleţitoare şi ca eroi ai muncii socialiste.

„Exista obligativitatea reprezentării femeilor”, ne spune fosta primăriţă. „Cam o treime dintr-un consiliu local, spre exemplu, trebuia să fie constituită din reprezentante ale femeilor din comunitate”. La fel era şi la primărie. În Activişti mărunţi, o fostă laborantă şi primăriţă dintr-o comună bihoreană îşi aminteşte că a fost făcută membră de partid pentru a fi şefă de echipă în laboratorul unde lucra, având în subordine şapte persoane. „Nu puteai să conduci o echipă de oameni fără să fii membru de partid. După aia, în 1979, când Elena Ceauşescu a propus promovarea femeilor în politică, atuncea în judeţul Bihor a trebuit să promoveze vreo 14 primăriţe în 14 comune din cele 48, parcă”. Procesul de selecţie s-a făcut după rezultatele bune obţinute în cadrul profesiei. „Ei m-au pus primăriţă, că io nu vroiam. Nu-mi plăcea vorbăraie multă. Eram foarte reţinută la a vorbi. Am încercat să nu mă duc. Am făcut un puseu de tensiune de vreo 200 (…) Îmi plăcea meseria mea şi vroiam să rămân acolo unde am fost, la laborator. Comuna era foarte mare, cu peste 7.000 de locuitori. Aveam opt sate (…) Era responsabilitate mare, nu mă prea simţeam în stare să conduc. Dar nu am avut încotro”.

Prezenţa la vot a oamenilor dintr-o localitate trebuia să fie mare, îşi aminteşte fosta primăriţă hunedoreană, care spune că norma era de peste 80%; primarul şi echipa lui trebuiau să se asigure că se întruneşte această prezenţă. „Atunci mergeau oamenii la vot, mă! Mergeai de dimineaţă, stăteai acolo şi câte un ceas la rând”, spune fostul primar din judeţul Hunedoara în Activişti mărunţi. „Noi aveam sistemul ăsta de anunţare… trimiteam oameni pe la blocuri: ‘Bă, ai fost la votare?’, ‘Haideţi bă la votare’. Deci îi antrena, îi chema şi nu-i lăsa”. Oamenii erau treziţi de multe ori cu noaptea în cap pentru a merge la urne. „Ultima dată m-au sculat la 5 dimineaţa ca să ne întâlnim tot colectivul muncii la 6 şi să mergem în bloc la vot, că judeţul Bihor voia neapărat să fie primul care termina votarea, să fie primul în întrecerea socialistă naţională”, ne spune artistul Dan Perjovschi, care la acea vreme lucra la Muzeul Ţării Crişurilor. „Până la urmă, au câştigat întrecerea aia şi, din premiu – da, se dădea premiu de la centru judeţului care-l pupa în cur mai tare pe Ceauşescu –, din banii ăia, au comandat la Bucureşti copia în ciment a aleii domnitorilor reali şi inventaţi din faţa Muzeului Militar, pe care i-au adus cu un camion şi i-au instalat în faţa noii intrări monumentale spre Muzeul Ţării Crişurilor”.

Amenajarea scărilor parcului şi aleilor de beton ar fi costat, îşi aminteşte artistul, mai mult decât premiul naţional. În plus, pe drum, „bălăngănindu-se în camion, domnitorilor li s-a ciobit nasul, mustaţa până la caciulă, de nu mai ştiai care-i Glad şi care Menumorut, aşa că au angajat un sculptor să le lipească la loc. Îmi aduc aminte inaugurarea în plină iarnă, cu toţi activiştii judeţeni în paltoane şi un cor de pionieri verzi de frig în cămăşi cu cravată roşie”. În viziunea regimurilor totalitare de stânga, spunea mai demult, într-un editorial(audio aici), Vlad Georgescu de la Europa Liberă, nu era suficient ca populaţia să voteze, trebuia să o facă şi cu entuziasm, chiar dacă unul fictiv. „Rezultatul acestei mentalități și politici a fost publicarea unor procente astronomice: dacă, în alegerile din anii ‘45-‘46, diferitele partide comuniste est-europene s-au mulțumit cu câștigarea unor procente de circa 70%, după 1948, acestea au trecut vertiginos mai întâi de 90%, apoi de 95%, pentru a se cantona, în cele din urmă, alegere de alegere, undeva între 99,50% și 99,99%. Recordul l-au bătut însă albanezii şi nord-coreenii, care, fără urmă de ezitare, au anunţat chiar şi alegeri câştigate cu 100%”.

Ziua votului era întotdeauna duminica. În general, se organizau mici sărbători pentru oamenii comunităţii, spune fosta primăriţă hunedoreană, mai ales în sate, comune sau oraşe mici. Localnicii mergeau la vot, apoi ieşeau la o bere, la un local, se cânta muzică în căminele culturale. „Lumea se îmbrăca de sărbătoare. Nu pentru că respectau evenimentul, ci pentru că erau civilizaţi. Cred că mulţi mergeau mai curând de frică”, spune sociologul Marius Cosmeanu, de loc din Târgu Mureş. „Erau rare ocaziile în care să fie atâta lume pe străzi duminica. În comunism, nu ieşeai duminica prin cartier. În Târgu Mureş cel puţin. Ori stăteai pe acasă, trebăluiai, ori mergeai la o bere, la picnic, la zoo, la pădure, la meci, nu era forfotă pe străzi”.

Chiar şi aşa, mulţi oameni alegeau să nu se prezinte la vot, în timp ce alţii îşi anulau voturile sau scriau pe buletinele de vot revendicări gen „vrem pâine”, „vrem carne”, „vrem program la televizor”, „vrem căldură în apartamente” ori mesaje anti-sistem. Unii dintre observatorii de la alegeri aveau rolul unic de a şterge astfel de mesaje (oamenii intrau la urne doar cu creionul): “Noi asta făceam când eram în comisie: număram voturile şi, când mai apărea câte unul cu Jos Ceauşescu, luam guma şi ştergeam frumuşel, după care puneam ştampila. Cine-avea chef de anchete sau mai ştiu eu ce?”, îşi aminteşte un fost observator care a pariticipat la două sesiuni electorale din regimul Ceauşescu. Securitatea şi unităţile de miliţie îşi intensificau munca informativă înainte de alegeri, luând în vizor mai ales persoanele cu sau fără antecedente politice şi penale care au avut manifestări şi intenţii ostile sau care denigrau politica partidului şi statului, legionarii, membrii fostelor partide burgheze şi naţionalist fasciste, dar mai ales cele care au difuzat sau au introdus în urnele de vot fiţuici cu conţinut ostil, au răspândit zvonuri. În anul 1975, de exemplu, peste 35.000 de ofiţeri şi subofiţeri erau gata să intervină în cazul unor nereguli.

„În casa mea era frig, la adunare era frig şi, culmea, şi în secţia de votare era frig şi beznă, că se făcea economie în draci”, îşi aminteşte artistul Dan Perjovschi. „Aşa că am desenat un penis pe hârtia de vot şi am dârdâit de frică până în decembrie 1989. În aceeaşi zi, seara, am aflat de la televizor că tovaraşul Ceauşescu a fost votat de 99,7 la sută din populaţie. Şi azi mă încălzeşte gândul că eu am fost unul din ăia 0,3”.

articol preluat de pe http://totb.ro/