26 ianuarie, o zi ruşinoasă pentru istoria României. Cum era linguşit Ceauşescu în era comunistă
Cristian Delcea – Adevarul
Mai mult decât alte sărbători comuniste, ziua de naştere al lui Nicolae Ceauşescu arată lipsa de atitudine a românilor în faţa minciunii.
Dacă decembrie e luna victoriei împotriva dictaturii ceauşiste, ianuarie ar trebui să fie luna în care milioane de români îşi recunosc înfrângerile: în ianuarie, pe 7, de ziua „Ei“, şi pe 26, de ziua „Lui“, toată ţara, de la pionieri la academicieni, se pleca în genunchi într-o fierbinte minciună: iubirea faţă de primul cârmaci al ţării. Dar, înainte de a fi fierbinte, era de fiecare dată foarte frig. Ion Arcudeanu a fost organizatorul serbărilor cu pionieri în cinstea Ceauşeştilor. Într-o carte pe care a scris-o, acesta povesteşte că manifestaţiile din faţa Comitetului Central „se desfăşurau pe un frig atât de crunt încât copiii se pişau pe ei“.
„În faţa fostului sediu al CC am venit cu copiii pentru a face urarea tradiţională. Scoşi cu o oră înainte, copiii au început să îngheţe. Afară erau minus 25 de grade şi unii erau cu cămăşi şi cravate de pionieri, cu pantofi cu talpă subţire, fetele cu fustiţe scurte şi fără căciuliţe pe cap. Printre ei era fata mea de 8 ani, adusă cu şcoala, obligatoriu. Nările ni se lipeau de ger, iar deasupra pâlcului de copii şi tineri se formaseră nori de aburi. În sfârşit, odată cu ieşirea pe trepte a fostei conduceri, începem şi noi să recităm, să cântăm şi să dansăm conform textului minuţios puricat şi aprobat până la nivelul cel mai de sus. Lângă mine, unei fetiţe i se face rău. O iau în braţe şi o duc în sediu. Revin spre a urmări desfăşurarea în continuare. Fata mea trebuia să spună şi ea o strofă. N-am văzut-o apărând. O fi fost cât am lipsit – mi-am zis. Nea Nicu vorbea despre fericirea în care trăiesc copiii ţării. Jumătate din cei din Piaţă făcuseră pe ei şi din cauza terenului în pantă, şiroaie lungi însoţite de aburi se scurgeau spre rigole. Fata mea stătea pe scări şi plângea. «Ce-ai păţit?», am întrebat-o alarmat. Un activist care mă cunoştea îmi spune încet: «Las-o, sărăcuţa, că a leşinat de frig şi am dus-o eu înăuntru». «Hai să mergem acasă», îi spun. «Auzi, tati, îmi spune ea printre sughiţuri, să ştii că eu la bâlciuri de-astea nu mai vin în viaţa mea. Tu ştii cât de rău am îngheţat? Să-i ia naiba!»“
Ion Arcudeanu (foto) are astăzi 76 de ani.Amestecă sentimente de regret şi nostalgie atunci când se gândeşte la acele ierni. „Când i-am spus unui secretar cu Propaganda că nu mai vreau să organizez aşa ceva, mi-a spus: «Acum eşti actor la Teatrul Ion Creangă din Bucureşti. Dar să ştii că sunt teatre şi la Satu Mare». Adică mă ameninţa că mă trimite tocmai la Satu Mare. Aveam doi copii, nevastă, socru, soacră. Ăştia erau toţi pe capul meu“. Dar mai erau şi banii – recunoaşte Ion Arcudeanu – mai erau şi casele de odihnă ale actorilor, mai erau şi plecările din ţară: „ În vremea aia când din ţară nu ieşea nici vrabia, eu mergeam cu Teatrul Ion Creangă prin toată lumea, de nu mai ştiam unde e România pe hartă“
Vadim, cu acelasi patos
