Articole

Reflecţii pe marginea unor tendinţe de unire românească din secolul al XVI-lea

„Maramureşul…intrând pe furiş în Moldova” – reflecţii pe marginea unor tendinţe de unire românească din secolul al XVI-lea.

Domnul academician Ioan Aurel Pop, Rectorul Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca a susținut în Aula Magna a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, la ceremonia aniversară din 24 octombrie 2014, conferința „Maramureşul… intrând pe furiş în Moldova”.

Prezentăm în continuare un fragment din cadrul acestei conferinţe.

“În luna septembrie a anului 1547, pe când domnea în Moldova Iliaș Rareș (1446-1451), o comisie regală habsburgico-ungară (rege al Ungariei occidentale era Ferdinand I de Habsburg,care avea să ajungă și împărat romano-german) făcea o cercetare asupra cămării de sare din Maramureș și elabora în final un document în latinește cu următorul titlu:

„Despre starea de – acum a Cămării Sării Maramureșene, după cercetarea făcută de comisarii majestății regești Blasius de Petrovaradin, prepozit de Jazo și Georgius Werner, căpitanul (prefectul) cetății Șaroș,  în luna septembrie a anului Domnului 1547”.

Documentul conține, între multe altele, un pas important, pe care îl reproducem în românește mai jos:

„Spun nobilii că acei munți și acele păduri au fost obținute de ei, într-o anumită adunare generală [a regatului], ținută la Baci, în timpul domniei lui Ludovic, pentru ei înșiși și pentru moștenitorii și urmașii lor, prin acordul comun al tuturor locuitorilor de drept. Despre care lucru se crede că nu există nicio mărturie clară.Și se poate de fapt, prin lege, pune la îndoială [aceasta], deoarece acei munți și acele păduri, după cum se spune, sunt la hotarele Moldovei și Rusiei, care se cuvin mai mult să fie supuse majestății regești decât persoanelor private, așa cum munții și locurile joase de hotar asemănătoare sunt supuse cetății vecine Muncaci, care, în același fel ca la Hust, ține de drept de rege și de coroană. De fapt, fiindcă cea mai mare parte dintre locuitorii comitatului Maramureș sunt români, și deoarece se potrivesc cu moldovenii la limbă, la religie și la obiceiuri, există pericolul să se întâmple ca acest comitat, încetul cu încetul, intrând pe furiș  în Moldova, să se înstrăineze cu timpul, cu vreo ocazie, de regat [Ungaria habsburgică]. Așadar, deoarece nu vor fi puține astfel de ocazii, este în interesul majestății rege ca, la o nouă cercetare și discutare, să se îngrijească să fie trimiși și chemați oameni credincioși și zeloşi”.

Din text, se vede că, în timpul anchetei legate de starea ocnelor maramureșene și a veniturilor cuvenite puterii centrale din sare, comisarii regelui Ferdinand de Habsburg au constatat o anumită tensiune existentă între autoritățile regești și nobilimea locală, tensiune legată de dreptul de stăpânire asupra munților și pădurilor din acel comitat, denumit încă în textele latine oficiale Terra Maromarusiensis (Țara Maramureșului).

Nobilii maramureșeni preti nd că acele bunuri erau ale lor din vechime și că le fuseseră recunoscute chiar de adunarea țării, prezidată de rege, în vreme ce comisarii se îndoiesc că ar exista documente în acest sens și spun că, de regulă, conform analogiilor și principiilor de drept , astfel bunuri din vecinătate , situate tot la frontierele țării, nu aparțin eau persoanelor private, ci regelui. Totuși, anchetatori i își fac datoria până la capăt, semnalând și un real pericol, dacă s – ar forța nota.

Pericolul ar fi fost ca Maramureșul, locuit în cea mai mare parte de români (inclusiv nobilii maramureșeni rămăseseră români), având aceeași limbă, aceeași religie (confesiune) și aceleași obiceiuri cu moldovenii, să de desprindă de Ungaria habsburgică și să se unească cu Moldova. Nu este vorba aici despre o presupunere vagă, ci despre o adevărată analiză, făcută de oameni avizați, de experți (un cleric și un militar). Din analiză reiese posibilitatea, cu vreo „ocazie”, a unirii Maramureșului cu Moldova.

Iar asemenea „ocazii” –   avertizează anch etatorii –   „nu vor fi puține”. Prin urmare, ei nu se referă la o întâmplare disparată, de conjunctură, ci la o situație de structură, care era generată de esența lucrurilor.

Mărturia este copleșitoare și spulberă o seamă de opinii grăbite, exprimate mai ales după 1989, care puneau la îndoială unitatea românească medievală, exaltând regionalismele și localismele din spațiul locuit de români și combătând orice sentiment de solidaritate timpurie între aceștia. Asemenea opinii ignoră   intenționat o întreagă istorie. Dacă episodul semnalat la 1547 ar fi fost izolat, s- ar putea, firește, accepta îndoieli, critici sau replici.

Dar Maramureșul și Transilvania se mai „uniseră” cu Moldova sau invers și altădată și aveau s – o mai facă ori să tindă spre aceasta și după jumătatea secolului al XVI – lea, încât o atare solidaritate românească intra în ordinea firească a lucrurilor.

Sursa:

http://ro.scribd.com/doc/244577093/Maramure%C8%99ul-intrand-pe-furi%C8%99-in-Moldova-reflec%C8%9Bii-pe-marginea-unei-idei-de-unire-romaneasc%C4%83-men%C8%9Bionate-la-1547

Romanii din Dalmatia, Muntenegru și Bosnia – Maurovlahii sau Vlahii Negri.

Spunea undeva Nicolae Iorga un adevăr memorabil: “România este locuită de români şi înconjurată de români”.

Vechea arie de răspândire a poporului român s-a restrâns mai la toate marginile. În schimb, elemente ale romanităţii noastre s-au răspândit mult dincolo de Dunăre, de Nistru, de Ceremus, de Tisa.

Toţi au purces din aceeaşi sinteză traco-daco-romană, sinteză primordială, sinteză originală, cu influenţe străine, sinteză în care a răzbit romanitatea. Graiul latin s-a tot îngustat, romanitatea orientală s-a divizat în părţi vorbitoare dialectale.

Pecetea Romei a rămas, după cum a spus marele istoric Nicolae Iorga “deasupra apelor, dintr-un lucru foarte mare care a existat cândva”.

Vatra de formare a poporului nostru nu s-a restrâns numai în părţile nord-dunărene şi la Dacia pontică. Ea a acoperit şi romanitatea orientală de la sudul Dunării, până la Adriatica.

Populaţia romanizată care şi-a păstrat identitatea – pentru că multă din ea a dispărut în masa slavă mai numeroasă, a căpătat pe parcursul timpului diferite denumiri şi porecle. Constantin al VII-lea Porfirogenetul numea pe vlahii balcanici “romani”, deosebindu-se de “romei” – adică bizantini.

Romanii s-au numit aromâni, armâni, macedo-român, valahi, vlahi, voioşi, fârşeroţi, români-epiroţi, ţintari, istro-român, megleno-români, cuţo-vlahi, morlaci, maurovlahi, ervanitorvlahi.

Denumirea etnică de valahi, vlahi a fost aplicată şi românilor din nordul Dunării. Încă spre sfârşitul primului mileniu izvoarele bizantine scriau de “vlahii de prin toată Bulgaria”. Albanezii foloseau şi cuvântul vllah şi pe cel de origine turcă “coban” (cioban), serbicroaţi, cuvântul “cincari” sau “cirebiri”; în Dalmaţia forme italienizate de “maurovlaca” sau morlac.

Aromânii s-au numit dintotdeauna “romanus”, rumăn, rămăn, varianta cea mai răspândită fiind armân şi arămăn.

Revărsaţi în Imperiul Bizantin, slavii s-au instalat masiv şi definitiv în Balcani schimbând echilibrul etniilor şi reducând rolul elementului romanic în Peninsulă. Pătrunderea slavilor şi apoi a bulgarilor a provocat o dislocare a romanităţii sud-dunărene şi ca urmare grupuri ale acestei romanităţi şi-au găsit noi vetre de locuit în regiuni muntoase sau pe malurile unor râuri, unele din ele reuşind să se conserve de-a lungul timpurilor.

S-au răspândit în zona munţilor Rodope, în nordul Greciei, în partea apuseană a Traciei, în toată Macedonia, în Epir şi Tesalia, în Albania, în vechiul regat sârb, Muntenegru, de-a lungul coastei Mării Adriatice, până în Dalmaţia, în insulele Ionice. Numărul lor este astăzi greu de stabilit; în orice caz erau destul de numeroşi.

Dovezi sunt multe, dacă nu ar fi decât să amintim de numeroase centre, târguri şi sate cu nume care dovedesc că au fost locuite de români, de denumiri geografice, de limbă. Limba română este urmarea limbii latine populare care a înglobat elemente din idiomul tracic.

Influenţele slave nu i-au alterat conţinutul, structura gramaticală predominantă a fost tot moştenirea latină; impactul slav s-a manifestat în lexic. Cercetătorii problemei apreciază că în fondul lexical numai între 16 şi 20% sunt cuvinte de origine slavă.

Limbii vorbite de protoromâni îi aparţine foarte probabil expresia amintită într-un izvor bizantin (cronicarul Theophanes): “torna, torna, fratre” (“întoarce, întoarce, frate”) – sunt cuvintele rostite de un soldat băştinaş din armata bizantină cu prilejul unor lupte cu invadatorii avari în 587.

Venirea slavilor la începutul secolului al Vl-lea în zona nord-dunăreană şi coborârea masivă a lor peste Dunăre la începutul secolului următor va determina ca limba daco-romană să se despartă în patru dialecte, respectiv unul în nordul Dunării şi 3 în sudul fluviului: aromân, istroromân şi meglenoromân. A fost un proces care s-a desăvârşit destul de greu şi complicat în condiţiile revărsării populaţiilor migratoare.

Unul din puternicele elemente de coeziune socială, spirituală şi chiar lingvistică a fost creştinismul, acceptat ca religie oficială în urma Edictului dat de Constantin cel Mare în anul 313. Sfântul Apostol Pavel a evanghelizat în Peninsulă (Macedonia); Sfântul Apostol Andrei în Dobrogea, apoi misionari ca Nicetas din Remesiana şi episcopi, ostaşi romani creştinaţi au răspândit cuvântul Mântuitorului în interiorul Imperiului de Răsărit, în interiorul Imperiului Bizantin. Slujba religioasă se oficia în limba latină sau în greacă.

Aromânii au primit creştinismul în latină: dovada este că noţiunile fundamentale ale credinţei la aromâni sunt moştenite din această limbă: cristin, Dumnidză, cruţe, băsearică, altar, picat (peccatum), Paşti, Stâ-Maria, Sum Ketru şi exemplele pot continua.

Legăturile dialectului aromânilor cu latina şi româna sunt indiscutabile, după cum incontestabilă este şi originea lor.

În toată istoria din Peninsula Balcanică, aromânii – adică vlahii şi-au marcat prezenţa prin numeroase fapte de arme, dovedind reale însuşiri militare. Ei au fost prezenţi în viaţa economică, demonstrând un dezvoltat simţ comercial, în principal în produse lactate, lână, oi, cornute, în agricultură.

Este suficient să amintim rezistenţa lor împotriva autorităţilor bizantine, împotriva împilărilor fiscale: numeroase ciocniri armate între cetele de păstori, ţărani, neguţători şi armatele unor împăraţi bizantini precum Constantin Dukas, Alexis Comnen, Isac al II-lea şi al III-lea, Anghelos şi alţii încă. O nouă silnicie fiscala impusă de împăratul Isac al II-lea Anghelos a provocat o mare răscoala a doi fraţi, conducători vlahi, Petru şi Asan care, împreună cu bulgarii şi cu ajutorul românilor din nordul Dunării şi al cumanilor, au înfrânt armate bizantine (1186-1187 şi 1195-1196).

Intre secolele al XI-XV-lea, elementul românesc era atât de răspândit încât „Tesalia se numea Marea Românie, Meyaly Blahia; Etolia – România Mică; Epirul – Ţara Vlahiaţilor; Moesia – România Albă; Ţara Românească – România Neagră (Mauro-Vlahia)” – ne putem crea o imagine a ceea ce a însemnat elementul românesc şi presiunea constantă la care a fost supus de-a lungul veacurilor, în funcţie de interesele şi acţiunile marilor puteri care au existat de-a lungul istoriei

A trecut mai bine de o sută de ani de când tânărul Irecec a publicat în rapoartele de la întrunirile Societăţii Regale Cehe de Cercetare de la Praga (1879) cunoscuta sa dezbatere „Vlahii şi Morlaţii (mauro-vlahii – n.t.) în monumentele din Dubrovnik” şi astfel a pus problema originii acestor păstori în regiunea Adriaticii.

Din acel moment mulţi cercetători de seamă s-au ocupat de această problemă, dar nici unul nu a ajuns la o soluţie satisfăcătoare. Doi călători, Pouqueville şi Lik, timp de câţiva ani au călătorit prin Grecia de Nord în prima jumătate a sec. al XIX-lea.

Au mers pe drumuri apropiate, uneori văzând aceleaşi locuri. Aşa pot fi comparate descrierile lor şi se poate afla cum a decurs călătoria prin Imperiul Otoman din acea vreme alături de caravane, conducători, hanuri, peste poduri suspendate. Omul rămâne uimit de amestecul populaţiei, lipsa de siguranţă de pe drumurile parcurse şi de obiceiurile care au reţinut caracteristicile patriarhale. Ambii au întâlnit adeseori aromâni pe care unii îi numesc vlahi, iar alţii vlahioţi.

Este interesant că, din unele amănunte, se poate vedea cât de detaliat, credibil şi cu ce sentimente delicate Pouqueville descrie nomazii vlahi pe care i-a întâlnit în timpul călătoriilor sale prin Grecia.

Ei îngrijesc doar de cirezile lor, rătăcesc, funcţie de anotimpuri, prin Munţii Pindului şi la şes, care se întinde în toate direcţiile până pe coastă. Ei poartă sumane negre din postav. Trăiesc în corturi, iar mobilierul este spartan şi au preşuri grosolane şi pături din lână. Călătoresc cu familiile, altarele şi bogăţiile lor.

Fac parte din cei care plătesc dări sultanului: dări şi zeciuială pentru vite, iar impozitele se plătesc paşei pe teritoriul căruia se află. Faţa arsă de soare poartă urmele anotimpurilor şi, de obicei, sunt masivi şi puternici. Capul are proporţiile rasei romane.

Timpul care slăbeşte tipurile naţionale nu a putut să îi transforme nici în greci, nici în albanezi. Li se spune că sunt zgârciţi, încăpăţânaţi, dar prin obiceiurile lor rustice întâlnim o deschidere minunată pe care nu o întâlnim în caracterul orientalilor.

Soţiile lor, dotate prin naştere cu un simţ al coloritului pe care Rubens l-a dat, prin modelele sale, şcolii moderne, au ca frumuseţe doar părul lung şi blond, buzele rumene şi prospeţimea pe care o dă sănătatea.

Pânza groasă în care sunt îmbrăcate, ciorapii lungi, coloraţi până sub genunchi şi şorţul din fire toarse din lână roşie reprezintă podoabele lor obişnuite.
Chiar dacă observaţiile lor sunt precise, înţelegerea lor este, uneori, controversată, deoarece despre locuitorii balcanici nu se ştia mare lucru. Aceştia se aflau într-o etapă în care se punea întrebarea dacă albanezii sunt, de fapt, sciţi care au venit din Caucaz, dacă muntenegrenii sunt albanezi, dacă vlahii sunt greci ş.a.m.d.

De fapt, Pouqueville şi Lik au acţionat cu bună credinţă în notele lor de călătorie, chiar dacă nu au conoscut limba vlahă, din care cauză nu au putut lega relaţii apropiate cu poporul.

De aceea s-a întâmplat că Lic nu a putut afla nici măcar numele locuitorilor aromâni.
Wace şi Thompson, în cartea lor „Nomazii Balcanilor”, cu de-amănuntul şi documentat au descris blahii din nordul Pindului, îndeosebi pe cei din Samarina, acordând o importanţă deosebită vieţii, limbii, obiceiurilor, folclorului şi istoriei lor. Descrierea făcută de cei doi cercetători a luat naştere datorită notiţelor făcute la faţa locului şi observării „pe viu” a multor obiceiuri. Au fost adăugate, de asemenea, amănunte din izvoarele scrise.

Ei au dezbătut originea vlahilor, considerând că sunt urmaşii triburilor antice romanizate din Balcani, mai degrabă decât cei ai adevăraţilor colonişti romani, care ar fi absorbit de mult celelalte rase care populează oraşele, îndeosebi grecii.

Însă, ei se delimitează de această ipoteză şi concluzionează că nu este necesar să se caute strămoşii vlahilor doar din cauza nomadismului până în Asia sau în afara Peninsulei Balcanice. Ei pot fi găsiţi în triburile de păstori din dealuri, care au fost nevoiţi ca în fiecare iarnă să coboare pentru păşunat, iar acolo au fost influenţaţi de coloniştii romani şi aşa au fost romanizaţi.
Beurmann consideră că multe aspecte arată că este vorba, totuşi, de urmaşii ilirilor, care au fost romanizaţi sub ocupaţia Imperiului Roman, poate chiar şi urmaşii coloniştilor romani şi ai soldaţilor de pe acel teritoriu.

Acest lucru este doar în aparenţă contrazis de faptul că răspândirea în teritoriu a acestui popor, atâta cât istoriografia poate descifra, se întinde în afara Iliriei de astăzi.

 

Însă, nu ar trebui trecut cu vederea faptul că, pe de o parte, zona istorică a răspândirii a fost la nord până la Marea Adriatică, iar, pe de altă parte, întreaga stabilitate naţională, nu numai a limbii, a fost în mare măsură perturbată sub apăsarea ocupaţiei slovene a ţării după anul 600.
Unul din cercetători arată că populaţia romană din provincie a putut supravieţui doar în anumite locuri în interiorul ţării împotriva uzurpării de către sloveni, care au venit în Balcani ca şi agricultori. Cea mai mare parte a populaţiei romane provinciale vechi şi-a părăsit, totuşi, patria sub presiunea slovenilor.

Ilirii romanizaţi (o parte din ei traci), conducând turmele, şi-au părăsit în acea perioadă proprietăţile agricole şi s-au refugiat în sud.

Retragerea în munţii din vestul Macedoniei şi în zonele mărginaşe din văile Tesaliei a fost cea mai convenabilă opţiune.

Chiar dacă originea păstorilor nomazi reprezintă una din marile necunoscute etnice în Balcani, se poate presupune, cu o oarecare siguranţă, afirmă Beurmann, că e vorba despre populaţia iliro-tracă romanizată.

În funcţie de condiţiile climatice şi cele legate de vegetaţie, aceştia au practicat în Iliria transhumanţa (semi-nomadă) înainte de a fi izgoniţi de sloveni şi, pierzându-şi pământurile, au putut foarte uşor să treacă la păstoritul nomad.

Kolţida, născut şi crescut vlah, a scris în 1976 o carte interesantă intitulată „Cuţovlahii”. El îi studiază şi localizează în cadrul poporului grec, cu intenţia de a arăta o strânsă legătură etnică şi biologică între cuţovlahi şi greci. Acordă destulă importanţă aspectelor lingvistice, vieţii sociale şi familiale, obiceiurilor, în cadrul cărora cântecul şi dansul ocupă un loc important.

Autorul susţine teza că vlahii şi grecii contemporani au aceeaşi origine autohtonă.
Purtătorii economiei paleomediteraneene în Peninsula Balcanică au fost, timp de mii de ani, vlahii, substratul etnic care, conform ultimelor cercetări ale lui Branimir Nusici, a luat naştere din simbioza paleomediteraneană-indoeuropeană şi prin afluxul constant din depresiunile înconjurătoare şi-a păstrat, până în zilele noastre, vigoarea proprie.

Foto: Fată saracaceană cu o cruce tatuată între sprâncene

Hoardele barbare au invadat, în principal, ţinuturile aflate de-a lungul drumurilor militare şi a căilor principale de comunicare pe care le-au construit romanii. Ar fi aproape imposibil de estimat câte mii de oameni au rămas pe dealuri şi în văile, pădurile şi peşterile ascunse din provinciile balcanice pe care legiunile romane le-au părăsit în Peninsula Balcanică.

Nu există nici o îndoială că în Iliria, Tracia, Macedonia şi Epir au locuit, la sfârşitul sec. al IV-lea, grupuri de păstori care au vorbit un fel de limbă latină stricată.

Aceştia au trebuit să facă faţă la două tipuri de pericole (dacă au fost conştienţi de acestea), care au venit din două direcţii opuse: expansiunea bizantino-greacă dinspre sud şi invaziile hoardelor barbare dinspre nord.

Imperiul Roman s-a destrămat încă din sec. al V-lea, iar primii emigranţi sloveni au venit în Peninsula Balcanică încă din sec. al VII-lea.

Societăţile de păstori despre care vorbim aici au fost, cel mai probabil, triburi balcanice străvechi, care au fost, prima dată, romanizaţi de boiernaşii romani, iar, ulterior, au fost ocupaţi de sloveni (nou-veniţi din nord). A fost evident că aceşti păstori balcanici nu au fost romani „puri”, aşa cum unii vor să dovedească în zilele noastre.

 

05042014reportaj01

 

Maurovlahii sau Vlahii negri  sau Morlacii  traiau in Dalmația, Muntenegru și Bosnia ( cunoscuți și ca vlahi negri )

Printre primii care au scris despre obiceiurile și portul vlahilor, respectiv al morlacilor din Dalmația,  a fost venețianul Alberto Fortis în notele sale de călătorie prin Dalmația:  „Viaggio in Dalmazia”, carte apărută la Veneția în anul 1774.  Aproape în același timp, P.N. Grisogno descrie obiceiurile vlahilor dalmați în lucrarea sa „Notizie per servire alla storia naturale della Dalmazie”, Volumul IV (Dell’aria e degli nomini, Treviso, 1780).

Despre datinile vlahilor din acest cadru geografic scrie în 1846 și Sima Ljubić în studiul „Običaji kod Morlaka u Dalmaciji”, tipărit la Zadar.

Oricum, pentru cunoașterea cât mai din aproape a morlacilor, a ocupațiilor și a vieții lor de fiecare zi, sunt foarte importante scrierile unui autor anonim (confident al împărătesei Maria Terezia),  apărute la Viena în anul 1775. În aceste scrieri este vorba despre ocupațiile moralcilor și felul lor de a fi și, nu în ultimul rând, despre alimentaţia lor. „Morlacii nu folosesc deloc legume în alimentaţia lor de fiecare zi, nu mănâncă supă și nici hrană preparată din făină, în afară de pâine, pe care femeile morlace o coc în fiecare dimineață deasupra jarului din tinda casei.

 

 

Tarani vlahi (morlaci)

„Morlacii au făcut din prietenie aproape lege și ea se încheia în biserică. Ritualul  include o binecuvântare, pentru a se încheia festiv legătura apropiată dintre doi prieteni sau două prietene. Relațiile astfel stabilite sunt numite „frate de cruce”, respectiv „soră de cruce” (în cazul femeilor). Obligațiile asumate în acest mod au subînțeles ajutorarea reciprocă la nevoie și în caz de pericol, respectiv răzbunarea nedreptății pricinuite de altcineva etc. Prietenia era atât de strâns legată, încât în multe cazuri putea punea viaţa în pericol pentru a se ajuta prietenul.

Dar, atunci când se ajungea la neînțelegere între prieteni, toată regiunea vorbea despre aceasta ca despre o rușine a locului… Morlacul tindea întotdeauna să facă bine celui apropiat, dar era foarte rău de acela care i-a făcut vreun rău sau l-a ofensat. Acești oameni puneau totdeauna în cumpănă răzbunarea și dreptatea.

Dușămaniile se uitau greu, astfel că se transmiteau din tată în fiu, ca un legământ de răzbunare (vendeta). Dușmăniile vechi între familii și răzbunările personale se soldau de obicei cu vărsări de sânge și după foarte mulți ani, chiar și după mai multe generații”. Astfel, de exemplu, ucigașul unui morlac era nevoit să părăsească satul natal, să fugă departe de casă și să se ascundă întreaga viață de prigonitori fiindcă cu greu era iertat de aceștia.

Despre morlaci se spune că erau cinstiți și cu omenie, dar numai cu cei asemănători lor. Se mai spune că uneori îi iertau pe cei care-i ofensau, dar, din păcate, nu-i uitau.

Unele familii de morlaci au reușit să ajungă la cele mai înalte poziții, ca de exemplu banul bosniac Kulin (1180-1204), apoi marea familie feudală Balșici, urmașii nobilului Balșa, stăpân al Zetei de jos (Litoralul muntenegrean și nordul Albaniei)44.

„Potrivit celor mai recente cercetări științifice Balșicii provin din vlahi, respectiv morlaci slavizați, care datorită meritelor ca soldați s-au ridicat la rangul de nobili și mai apoi domnitori ai unui stat (secolul al XIV-lea).

Cel mai vechi document despre existenta vlahilor in Balcani la o manstire croata ,pe insula Rab.

1608_1321372338

Calugarul franciscan Nediljko Jeran

Prima incapere era o capela transformata intr-un mic muzeu, si abia la capatul ei, treceai in biserica propriu-zisa. Muzeul nu avea o tematica anume, erau probabil expuse obiecte mai importante din patrimoniul manastirii, strans in timp, inca de la infiintarea lacasului.Printre carti vechi cu leacuri din plante, monede, icoane, tablouri si potire de argint, adevarata comoara este un pergament ingalbenit, cu un scris marunt, de mana, ce poarta un sigiliu in ceara rosie: este cel mai vechi document ce atesta existenta orasului Rab, la 1446.

“Franciscanii sunt pe aceasta insula de mai bine de o mie de ani. “.

Vlahii din mijlocul marii
 
Manastirea franciscana Sfanta Eufemia
“Cei de pe insula ii numeau “vlasi”. De obicei, coborau de pe muntele Velebit si majoritatea erau pastori sau agricultori. Chiar zona aceasta, unde se afla manastirea, inainte nu se numea Kampor, ca acum, ci “Vlasche Njine”, “Campul Vlahilor”.
Un calugarul aduce in brate un teanc de cartoaie mancate pe la colturi de timp si cu file ingalbenite.
Pe copertele lor este scris mare Index.
Deschizand cateva dintre ele, cauta, urmarind cu degetul, numele de morlacchi, numele dat vlahilor de catre venetienii foarte prezenti in istoria insulelor croate, pe vremea Dalmatiei.
1609_1321372354
Parintele Jeran si documentele sale pretioase
Se opreste cu degetul pe un rand:“A! Uite ca apar! Morlacchi sau morovlahi, populatie ce traia pe coasta Dalmata, a inceput sa migreze catre insule, majoritatea pastori.

Sunt consemnati la anul 650.

Vlahii din mijlocul marii

Indexul care cuprinde documentul despre vlahi

Detalii despre acest fapt sunt notate in cartea a treia a manastirii. ” Iata ca v-ati gasit si rudele!”, incheie el, mandru de zestrea bisericii sale.

Acele trei cifre scrise cu cerneala albastra reprezinta o data extraordinara in istoria vlahilor. Abia dupa ce am ajuns la hotel si am verificat notitele documentarii facute inainte de a pleca din Romania, mi-am dat seama ca cea mai veche data la care sunt mentionati in zona vlahii este 1665, cu o mie de ani mai tarziu !

Pentru o asemenea diferenta, poate ca istoricii romani ar merita sa verifice documentul original, adica acea “a treia carte a manastirii” scrisa probabil in latina sau croata, si care poate fi obtinuta, cu o cerere speciala, in vederea studierii.

 

Calugarul Jeran spune :

“ In capatul celalalt al insulei, poti sa treci cu un vapor pe continent. Nu departe este muntele Velebit, de unde se spune ca veneau vlasii aici, cu oile”.

Morlacii – vlahii negri

Coasta dalmata s-a numit in trecut, pentru o buna bucata de timp, chiar Morlacchia, canalul dintre insule si continent purtand si el numele “Canale del Morlacchi”, adica “al vlahilor/romanilor”

Asemenea denumiri apar pe unele harti vechi, in general facute de italieni. Morlacchia era pentru ei, cat si pentru restul occidentalilor, un tinut necunoscut, despre care s-a crezut pana tarziu ca este locuit de oameni salbatici si cruzi. Numele lor, adoptat de italieni si venetieni, venea de la turci: acestia le spuneau vlahilor moro-vlahi, adica vlahii negri, deoarece turcii notau punctele cardinale prin culori, si negrul (mauros) reprezenta nordul.

Astfel, “vlahii din nord” au ajuns sa apara mai ales in scrierile venetiene drept morlacchi.

Cel mai vechi document despre ei pare sa fie Cartea Calatoriilor, scrisa de turcul Evliya Celebi, la 1665. El spunea: “Locuitorii acestia nu sunt unguri, ci valahi-crestini. Aceste locuri au o frumusete aparte.

Si nu apartin Ungariei, dar fac parte din Backa si Valahia”. Despre morlacchi, cel mai pe larg a scris insa Alberto Fortis, in 1778.

Occidentul a fost surprins sa afle ca locuitorii muntelui Velebit nu sunt deloc salbatici. Dimpotriva: erau oameni harnici si muncitori, foarte legati de pamantul lor, si care puneau pret pe suflet, si nu pe confort. Erau inocenti si aveau o libertate si o mare frumusete de a trai.

Asezarea popoarelor migratoare a despartit de Dacia nord-dunareana pe Daco-Românii din Istria, „cea mai mare peninsula din litoralul Marii Adriatice”.

Aci exista si azi un grup numit „Româneşti”. Intr-un zapis din 1410 se mentioneaza prezenta Daco-Românilor aci la poalele muntilor Cicearia. Limba Daco-româna o vorbesc multi locuitori din satele: Jeiana, Bardo, Susnevita, Draga, Tirkovti, Zancovti, Skabici s.a. Ei erau numiti si „ţînebini” (tine bine).

In orasul Cetinje, capitala a vechiului stat Zeta, care a capatat mai tarziu numele de Muntenegru, exista o biserica ce a fost zidita in 1450 „cel mai vechi edificiu din orasul Cetinje”. In 1864 a fost refacuta din circa doua mii de tevi de pusti capturate de la turci in timpul razboaielor din a doua jumatate a secolului trecut.

Ghidul turistic Muntenegru scrie: „prin originalitatea ei, Biserica Vlahilor, este cu siguranta cel mai interesant monument din tara si probabil unic in lume”. Inainte de a incheia acest capitol, amintim ca neamul Daco-Românilor este cunoscut acum si sub numele de Vlahi.

Ceva mai mult se generalizeaza acest nume si apar organizatii teritoriale Epir, Vlahia de sus (de langa Ungaria), zisa si Vlahia (Mare) din nordul Dunarii, Vlahia Mica sau Banatul Craiovei (Oltenia de azi) si Moldo-Vlahia sau Maurovlahia zisa si Rusovlahia. (Fragment din Dacii de-a lungul mileniilor, de Dumitru Balasa)

Surse: http://www.etransmedia.ro/in_morlacia_de_altadata_pe_urmele_vlahilor_din_dalmatia_in_croatia-2587 ; http://astraromana.wordpress.com/2011/04/15/vlahii-nume-limba-arie-de-raspandire-partea-a-doua-originea-si-trecutul/;  http://danlupu.net/2012/06/daco-romanii-din-peninsula-istria-adriatica-dacii-de-a-lungul-mileniilor-dumitru-balasa/; formula as.ro

articol preluat de pe http://cersipamantromanesc.wordpress.com/

 

MAUROVLAHICA

Toată lumea a aflat din cărţile de istorie despre Bihorul ducelui Menumorut, cu centrul în cetatea Biharea de lângă Oradea de azi, care în debutul secolului al X-lea a încercat zadarnic să reziste maghiarilor invadatori ai ducelui Arpad. Dar câţi dintre noi au cunoştinţă că a existat un alt Bihor cu centrul în castelul Bihor în ţara care poartă numele de Muntenegru? Și câți știu că în Evul Mediu a fost o țară pe nume România în Bosnia?

Cei care au denumit-o aşa au fost, cândva prin sec. XII-XIII, misterioşii valahi negri, descinşi din Nordul Dunării – după cum limpede le arată numele – care au întemeiat acolo propria lor principalitate şi pe care grecii îi numeau mavrovlahi, sârbo-croaţii – morovlaşi, italienii şi dispăruţii dalmaţi – morlachi, iar turcii le spuneau Kara-Ulagh. În textele în limba latină ale variilor cancelarii medievale, aceştia apăreau sub numele Nigri Latini.

„De peste un deceniu sunt obsedat de existenţa unui al doilea Bihor în Europa, altul decât cel pe care îl ştim cu toţii (în care de altfel m-am născut şi am crescut) – azi împărţit între România şi Ungaria. Sunt ani buni în care am căutat finanţare pentru un documentar istoric pe această temă. Finalmente, minunea s-a produs (cu sprijinul Ministerului Afacerilor Externe) şi am pornit cu echipa mea de filmare în căutarea celuilalt Bihor, azi împărţit între Muntenegru şi Serbia”, povesteşte realizatorul Tudor Chirilă.

Echipa Televiziunii Române a plecat pe urmele lor chiar din miezul ruinelor ascunse ale castelului Bihor din Muntengru, mergând în sus pe coasta Dalmaţiei până aproape de Peninsula Istria, acolo unde mai vieţuiesc încă puţinii lor ultimi descendeţi, aflând lucruri incredibile despre trecutul lor istoric. „Scormonind prin cărţile de istorie, am avut revelaţia unei întregi etnii dispărute, vechi români goniţi de invazii din ţara lor în timpul Marilor Migraţii care acum multe secole populau masiv Dalmaţia, partea apuseană a Peninsulei Balcanice, înspre Marea Adriatică”, mărturiseşte realizatorul TVR.

Periplul echipei de filmare a început în octombrie 2013, de la ruinele castelului Bihor din Muntenegru, unde era reşedinţa unei formaţiuni statale medievale româneşti, şi a continuat pe întreaga coastă dalmată, de la Sud înspre Nord.

„Sper ca rezultatul acestui periplu filmic de trei săptămâni care poartă titlul Maurovlahica – Recviem pentru o etnie dispărută să incite publicul telespectator”, încheie Tudor Chirilă
articol preluat de pe http://www.tvr.ro

Zboară Niangrâpsiti – Blog armânescu : “De ce nu cred în “limba aromână” şi “minoritatea aromână din România”

NOTTO:

“A legaliza o comunitate aromânească  m i n o r i t a r ă  în România, astăzi, ar constitui cea mai mare absurditate a istoriei contemporane a aromânilor” – Matilda Caragiu Marioţeanu, “Dodecalog”

De prin 1996 incoace circula insistent in România un curent foarte zgomotos, care propovaduieste că aromânii vorbesc o limba distincta de limba română si, ca urmare, ar trebui ca aromânii din România sa fie recunoscuti ca o minoritate etnica, cu drepturi ca ale oricarei alte minoritati de acest fel, cum ar fi maghiarii sau turco-tatarii.

In zadar oameni care au tinut ridicat stindardul Armânamei in Romania comunista si care au studiat fenomenul ani de-a randul (Hristu Candroveanu, Ion Caramitru, Matilda Caragiu s.a.) sau insasi vocea autorizata a Academiei Romane au sustinut ca aceasta este o prostie si ca nu poti rescrie un intreg capitol din dialectologie dupa interesele unor profani, caci curentul “minoritar” a ajuns sa puna pumnul in gura unor somitati universitare (vezi cazul Stoica Lascu), refuzand dialogul in lipsa unor argumente solide.

 

In principiu, adevarul, asa cum il recunosc eu, este ca limba romana are patru dialecte:
– daco-român, vorbit la nord de Dunare, ceea ce astazi numim “limba română”
– macedo-român sau aromân
– megleno-român
– istro-român

 

Nu doresc sa intru acum in polemica cu “minoritarii”, incepind sa ne dam cu parerea unii in altii, sustinuti de argumente mai mult sau mai putin avizate (de ex. Xenopol vs. Capidan). Ceea ce vreau insa este sa va reamintesc: de ce la inceputul anilor ’90 (lasam perioada comunista la o parte) niciunuia dintre cei care astazi sustin sus si tare ca aromana este o limba de sine statatoare, nu ii trecuse inca asa ceva prin cap?

Pai, de ce? Pentru ca, pornind de la un lucru eminamente laudabil, acela de a sustine conservarea dialectului si traditiilor aromane, asii de CARO ai unei oarecare asociatii aromane s-au dus cu jalba-n protap pe la ministere sa ceara fonduri. Aici, stupoare!

Raspunsul pe care l-au primit a fost unul pentru care nu erau pregatiti in niciun fel: statul aloca fonduri pentru invatamantul si serviciul religios in alte limbi numai in cazul minoritatilor nationale recunoscute in Romania! Ei si? Aţel gaile! Ce, noi nu putem sa ne declaram minoritate nationala? Ce, mucañil’i inteleg ce vorbim noi? Traditiile noastre le mai are cineva in Romania?

Toate acestea uitand ca:

- dintre toate tarile unde locuiesc aromani in numar considerabil, numai in Macedonia (FYROM) sunt recunoscuti oficial ca minoritate nationala, fata de majoritatea slava cu care nu are nimic in comun decat faptul ca imparte, pasnic, acelasi teritoriu

- faptul ca un roman deloc sau cu greu ar intelege anumite pasaje din discutia unor aromani nu inseamna ca ei vorbesc o alta limba, pentru ca acelasi lucru se intampla (un exemplu aleator) cu italienii din nordul si cei din sudul Italiei.

In aceste conditii, cum se face ca in aromana gasim cuvinte absolut identic rostite in graiul moldovenesc sau cel ardelenesc? Iar cu meglenii cum ramane, sunt si ei o minoritate si vorbesc o limba distincta? Nu cumva “armân” inseamna “român” tot asa cum “alasu” inseamna “las”, “afirescu” – “feresc” sau “aumbra” – “umbra” (cu “a” protetic specific intregului dialect aroman)? Dar fârserotii de ce isi spun “râmâni“?

- aromânii, ca ramura sudica a poporului român, au avut pina la un anumit moment aceeasi istorie cu daco-românii (vezi Imperiul lui Ionita si Asan), iar apoi au ramas ca o masa compacta de latinitate in marea slava de la sudul Dunarii si au imprumutat traditiile regasite la toate popoarele din Balcani.

Nu e de neglijat nici faptul ca o “minoritate aromana” recunoscuta in Romania ar conveni de minune unor politicieni (nu Gigi, am scris “politicieni”, ce naiba!), care astfel ar ajunge in Parlament din oficiu, faca sa mai treaca prin furcile caudine electorale…

Si uite asa, ne-am trezit peste noapte ca aromânii nu mai sunt armâñil’i, ci… armânjlj, cuvant pe care multi aromani nu stiu cum sa il citeasca, daramite fratii nostri de ginta latina. Ca sa nu mai amintim de fanteziile lingvistice ale unor “specialisti” aromani contemporani, care propun ca numele etniei sa fie makedonarmanj sau aromani macedoneni :lol: sau fabulatiile publicate intr-o revista armaneasca, cum ca numele de aroman provine de la… zeul soare Amon-Ra :!:

E adevarat ca nu exista o grafie unanim acceptata pentru aromana, dar sa folosesti pentru un dialect al unei limbi romanice grafia specifica unei limbi slave, doar pentru ca asa au fost obisnuiti aromanii din Macedonia, lucrul acesta a indignat in primul rand o somitate de rangul Matildei Caragiu.

Sigur, regretatul Vasile Barba, sustinatorul acesteia, are meritele sale incontestabile in pastrarea valorilor noastre, dar nu trebuie sa uitam ca domnia sa, desi un erudit prin excelenta, nu avea studii de lingvistica. Iar Recomandarea Consiliului Europei nr. 1333/1997 are marele merit de a atrage atentia asupra necesitatii pastrarii identitatii aromanilor si… atat! Ea este exact ceea ce ii spune numele, o simpla recomandare fara putere juridica pentru tarile europene in care traiesc aromanii.

Problemele aromanilor de azi sunt altele si mult mai grave. In Grecia, cea mai mare masa compacta de aromani din Europa nu este nici macar recunoscuta ca o entitate separata, fara a mai putea vorbi de drepturi sau minoritate.

Tinerii aromani de peste tot inteleg tot mai putin din necesitatea pastrarii identitatii lor in era globalizarii, ceea ce face ca temerea lui Papahagi sa se adevereasca, chiar daca mai tarziu de sfarsitul secolului XX, cum prevedea el: aromanii vor disparea incet-incet, asimilati in tarile de adoptie…

Nu-i asa ca prin aceasta ultima remarca am dat un argument solid tuturor celor pe care m-am straduit sa ii combat in aceasta lunga postare :) ? Astept si accept orice comentariu civilizat prin care sa mi se spuna argumentat ca gresesc…

 

Sursa : http://daimadeadun.wordpress.com/

articol preluat de pe http://cersipamantromanesc.wordpress.com/

Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu (2010)

Regia: Andrei Ujică
Cu: Nicolae Ceausescu, Elena Ceauşescu
Gen film: Documentar
Durata: 180 minute
Premiera in Romania: 29.10.2010

Documentarul este realizat exclusiv din imagini de arhivă, obţinute de la TVR şi de la Arhiva Naţională de Filme, şi prezintă inclusiv scena judecăţii soţilor Ceauşescu, din decembrie ’89. Au fost incluse în documentar şi imagini inedite, care nu au fost niciodată difuzate – imagini tăiate la cenzură, căutate şi selectate de Titus Muntean.

Pentru realizarea documentarului au fost vizionate peste o mie de ore de înregistrări.
articol preluat de pe http://www.cinemagia.ro/

Trailere Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu


Deconstruirea Demitizarii: Istoricul Ioan Aurel Pop despre lucrarile lui Lucian Boia “O atare atitudine este menita sa distruga complet Romania

ioan-aurel-popIn 1997 Lucian Boia spargea gura targului cu Istorie si mit in constiinta romaneasca, inaugurand curentul faimoasei demitizari a istoriei nationale.
Multi au uitat ca aceasta carte a fost scrisa inainte de integrarea in Uniunea Europeana si NATO, si ca mesajul sau implicit, iar uneori foarte explicit, era ca Romania nu se poate integra in structurile euro-atlantice cat timp mai exista “nationalism” romanesc, cat timp se valorizeaza “fondul autohton” si suferim in continuare de “orientalism”. Suna cunoscut? Ba chiar foarte familiar – sunt tezele strans imbratisate de “dreapta” romaneasca – aceasta monstruozitate ideologica unica ce imbina ura bolsevica fata de popor si trecut cu exaltarea “valorilor” Occidentului.

Boia a continuat sa publice, intr-un ritm ametitor, multe alte carti pe teme de istorie recenta care aveau in comun, pe langa demitizare, o devalorizare autoflagelanta a orice reper semnificativ din istoria reala sau din productia intelectuala romaneasca a ultimelor doua secole. Mai rau de-atat, culminand cu lucrarea De ce este Romania altfel (2012), pentru Boia pur si simplu noi suntem un popor ciuntit, anormal, inferior, nu doar prin ce am reprezentat in epoca moderna, ci prin tot trecutul nostru, mai ales prin ceea ce ne este specific.

Nu conteaza ca multe din aceste productii nu se ridica la standardele minimale de stiintificitate cerute unor studii in domeniu (istorie sau/si istoriografie), ele au devenit, pentru o buna parte din publicul cititor din Romania, un NOU CANON, de fapt NOUL SI UNICUL CANON de interpretare a istoriei si, mai grav, a ceea ce inseamna Romania – trecut si prezent.

Cum s-a intamplat acest lucru? Simplu. O retea a promovat asiduu si sistematic productiile lui Lucian Boia, facand din ele nu doar simple carti, ci produse culturale bine marketate, care au format minti si curente. Este vorba de editura Humanitas, de directorul acesteia, Gabriel Liiceanu, precum si de eseistul Andrei Plesu.

Un produs cultural nu e o simpla carte – ci este un ansamblu de tehnici si de mijloace folosite pentru a populariza, disemina si cultiva ideile cuprinse in carte in cadrul publicului, intr-un mod programatic si constant. De aceea, nu doar editura Humanitas este motorul principal al difuzarii, ci o intreaga retea culturala care prin reviste, dezbateri (cum a fost, de pilda, dezbaterea de la NEC-ul lui A. Plesu despre cartea De ce este Romania altfel), lansari, emisiuni culturale reuseste sa capteze atentia si sa concentreze intreaga atentie asupra produsului respectiv.

Fara acest suport “logistic”, cartea domnului Boia ar fi ramas o bizarerie marginala, accesibila unui public restrans. Problema reala nu este ca Boia a scris ce-a scris, sau ca domnii Liiceanu si Plesu coordoneaza cu real succes managerial retele culturale, ci ca insista sa se pretinda oameni de cultura cand, de fapt, ei sunt oameni de putere. Sunt “boieri ai mintii” care controleaza, inca de la inceputul acestei Romanii post-1989, resurse cheie materiale si simbolice care le permit sa incadreze, influenteze si formeze “piata ideilor” romanesti. Boieri ai mintii care pun in circulatie teze istoriografice anti-romanesti spuse de povestitori si buni popularizatori ai istoriei ca Lucian Boia sau Neagu Djuvara.

CUVÂNT ÎNAINTE LA EDITIA A II-A

Lucrarea de faţă este, în esenţă, o recenzie supradimensionată, apărută la o dată anume (în 2002) şi, din această perspectivă, pare să fi fost destinată unui moment precis din trecut şi să nu prezinte interes ulterior. Ce rost are atunci o reeditare sau o nouă ediţie? Este întrebarea pe care ne-am pus-o şi noi atunci când directorul Editurii Enciclopedice, domnul Marcel Popa, redactorul vechii ediţii, a venit cu propunerea reeditării, propunere pentru care îi suntem, se înţelege, recunoscători. Am descoperit relativ uşor, împreună, câteva argumente care să justifice întreprinderea.

Mai întâi, cartea istoricului Lucian Boia intitulată Istorie şi mit în conştiinţa românească – cea care a pricinuit lucrarea noastră – nu s-a oprit la o ediţie sau două, ci a continuat să fie republicată periodic, în româneşte şi în alte limbi, în ţară şi peste hotare. Prin urmare, şi cele spuse de noi despre acea carte sunt de actualitate şi pot stârni în continuare interesul cititorilor. Mai mult, anumite idei din lucrarea aceasta generală despre miturile istoriografice româneşti au fost dezvoltate de autor în cărţi noi – variaţiuni pe aceeaşi temă – cu accente diferite, dar gravitând toate către un sens.

În al doilea rând, aşa cum bănuiam şi remarcam în 2002, opera în discuţie şi celelalte cărţi ale profesorului Lucian Boia au produs roade, au creat emuli, au dat “direcţii de cercetare”, mai ales în ambianţa Universităţii din Bucureşti, dar nu numai. O serie de tineri studioşi din domeniul istoriei, aflaţi la nivelul elaborării lucrărilor de licenţă – adică la începutul pregătirii lor, la vârsta de circa 20 ani – în loc să reconstituie cu mijloace specifice fragmente din trecut, caută cu sârg fel de fel de mituri româneşti, cu precădere “naţionaliste” şi dezvoltă “teorii” în jurul acestora, evidenţiind serii întregi de tare reale şi imaginare ale poporului român.

Acest fapt nu conţine nimic rău în sine, fiindcă, parafrazând o zicere veche, nimic din ceea ce a fost în trecut nu se cuvine să-i fie străin istoricului. Numai că- după cum se știe din experienţa elementară a “meseriei de istoric”- nu se cade să ne începem cariera cu studiul elementelor de conştiinţă, de imaginar, cu metaistoria, cu istoria contrafactuală (la moda și ea astăzi), nici măcar cu mitologia istorică.

Prin studiul aşa-ziselor mituri din scrisul istoric, tânărul cercetător analizează, compară şi critică, emite judecăţi de valoare despre operele şi ideile confraţilor mai de demult sau mai recenti, fără ca el însusi să aibă vreo creatie, să cerceteze vreun izvor să ilumineze o epocă, o personalitate, o întâmplare revolută.

Or, până să putem ajunge la “fapte” de conştiinţă şi de imaginar, este absolut necesar să ne exersăm mintea cu fapte brute din trecut, refăcute după telmicile consacrate, învătate la facultate. Procedând invers este ca și cum un artist plastic în formare ar urmări să fie brusc deasupra lui Picasso, Dali sau Botero, fără să aibă habar să facă un portret sau un peisaj după natură, fără să ştie ce este aceea perspectivă sau să cunoască raportul dintre formă şi culoare.

Până să poţi îndrăzni şi reuşi să discerni ce este bun sau rău în operele istoricilor, este de dorit să încerci tu însuti o cât de mică operă de cercetare istorică în sensul reconstituirii, la modul clasic (consacrat), a unui segment din trecut.

In al treilea rând, continuăm să credem că mesajul general al lucrării în cauză, dar si al altora elaborate de domnul Lucian Boia este – mai ales prin repetare și accentuare prea apăsată, urmând regulile propagandei – esențialmente greșit. Critica naţionalismului şi comunismului, la nivelul scrisului istoric românesc, deplin necesară si justificată, nu trebuie să conducă la demolarea valorilor românesti din toate timpurile, la diseminarea marasmului şi a incertitudinii, la ura endemică faţă de orice produs autohton, de la opere la oameni, de la idei la edificii, de la moravuri la idealuri.

Or, din păcate, lucrările profesorului Lucian Boia, asta fac! O simplă privire asupra reacţiilor unor tineri, pe Facebook, în revistele “avangardiste” (ca să fim eufemistici), în anumite cercuri de “cercetare avansată” este suficientă: aproape adolescenţi, fără lecturi temeinice, cei în cauză, amăgiţi de paginile exaltate, cursiv redactate, atractive, uşor de citit, aparent logic argumentate ale istoricului mentionat si ale elevilor Domniei Sale, cad uşor în extaz.

Ei nu se mai îndreaptă niciodată spre operele cronicarilor, spre Cantemir, spre Micu, Şincai sau Maior, nici spre Bălcescu şi Kogălniceanu, nici spre Onciul sau Panaitescu, nici spre Giurescu sau Oţetea, nici spre Dragomir ori Prodan şi nici spre Iorga, mai ales spre Nicolae-Iorga“naţionalistul” Iorga! Influenţaţi astfel, tinerii resping tot trecutul în bloc, îşi condamnă toţi înaintaşii, lâncezesc în prezentul apăsător şi se dezinteresează de viitorul incert. Aceste atitudini sunt şi rezultatul propagandei făcute prin intermediul unor lucrări precum cea aflată în atentie.

În al patrulea rând, replica noastră are încă un rost şi din solidaritate de breaslă. Domnul Boia şi cei care-i urmează au creat impresia – devenită, din păcate, convingere pentru unii – că istoria, mai exact cercetarea istorică, nu are niciun rost, fiindcă este falsă, şi mincinoasă, plină de mituri (termen folosit cu sens peiorativ).

Cu alte cuvinte, toată munca istoricilor de la Herodot încoace, dar, mai ales, de la Grigore Ureche încoace, ar fi inutilă, eronată, insidioasă, fără legătură cu adevărul faptelor petrecute în trecut. Istoricii nu ar fi decât un fel de eseişti, care însăilează gânduri personale – cu mai mult ori mai puţin stil – prostind lumea cu idei preconcepute, servind numai interese proprii, de familie, de partid, confesionale, religioase şi mai ales naţionaliste.

Fireşte, ideile acestea au prins şi pe fondul lipsei de cunoştinţe istorice şi istoriografice în rândul publicului larg. Cine mai consideră azi studiul trecutului fundamental pentru cultura generală, în condiţiile în care istoria nu se mai predă în şcoli aproape deloc?

De câte ori nu auzim – la modul retoric sau serios – întrebarea: “Când veţi scrie odată, voi, istoricii, istoria adevărată?” Iată că răspunsul a venit, dur şi fără replică, prin domnul Boia: “Niciodată!” Ironia sorţii este că acest răspuns este, în esenţă, corect, numai că, îmbrăcat în forma cinică dată de cărţile Domniei Sale, devine mincinos!

Istoria exact aşa cum a fost nu mai poate fi reconstituită aievea de nimeni – în afară de Dumnezeu! – dar oamenii tind şi au tins întotdeauna, prin specialişti, adică prin istoricii de meserie, să se apropie cât mai mult de prezentul din trecut. Cu alte cuvinte, prin metode specifice, care se aprofundează în facultate, oamenii învaţă cum să studieze memoria colectivă, cum să reînvie amintirile popoarelor, fără ostentaţie, cu respect pentru adevăr, pentru acel adevăr care ne este nouă, oamenilor, îngăduit.

Domnul Lucian Boia vine cu o opinie care taie parcă în carne vie: trecutul este mort, nu poate fi cunoscut şi devine, prin pana istoricilor, plin de mituri, de idei preconcepute, de minciuni! Dar trecutul este viaţă, este viaţă vie pentru cei care 1-au trăit, iar oamenii au nevoie stringentă de amintiri din viaţă!

Istoricii nu inventează aceste amintiri, ci le reconstituie. Fireşte, sunt şi între istorici fraudatori, dar unde nu sunt?! Există si chimisti care au sustinut că nisipul poate deveni aur, există şi fizicieni care au crezut în perpetuum mobile şi chiar au pretins că aceste iluzii au fost realităţi descoperite de ei. Oare să fie, de aceea, toţi chimiştii şi fizicienii demni de blam?

Răspunsul acesta al nostru este şi un omagiu adus generaţiilor de istorici români obişnuiţi (câţi dintre creatori sunt genii?!), care s-au nevoit sincer cu studiul trecutului pentru a lumina mintea poporului nostru. A vărsa venin asupra muncii şi misiunii lor făcute cu bună credinţă- chiar dacă faptul este spectacular şi chiar dacă aduce succes de librărie – este nu numai dizgraţios, dar şi imoral şi fals.

ioan-aurel-pop-lucian-boia

Un alt motiv al reeditării acestui răspuns este răspândirea neselectivă a ideilor domnului Boia în străinătate. Marea majoritate a istoricilor străini nu sunt la curent cu cercetările din cadrul istoriografiei româneşti şi preiau ceea ce scriu despre noi reprezentanţii altor istoriografii, cu mai mare tradiţie, cu mai mare priză, cu mai vechi reuşite de publicare în limbi de circulaţie internaţională sau, pur şi simplu, care se bucură de mai mare simpatie.

De exemplu, în istoriografia gennană, istoricii maghiari – în linii mari – au fost, sunt şi vor fi consideraţi de mai mare credibilitate decât istoricii români. Faptul că lucrarea (lucrările) domnului Lucian Boia a (au) fost preluată (preluate) cu atât de mare entuziasm în mediile intelectuale ungare şi promovată (promovate) apoi prin diverse canale a creat noi posibilităţi de distorsionare a trecutului românesc.

Traducerile în alte limbi şi distribuţia acestor traduceri prin metode moderne de marketing au creat în Occident impresia unui discurs istoriografic românesc total viciat de minciuni, a unei culturi româneşti impregnate de naţionalism desuet şi periculos, a unei identităţi româneşti false. În anii din urmă, am fost puşi în situaţia să constatăm pe cont propriu, de mai multe ori, rezultatele acestei păguboase propagande.

Dăm numai un exemplu: am trimis recent în Germania un mic studiu despre dublul nume etnic al poporului nostru, acela de român-vlah, analog cu dublul nume al unui popor vecin, acela de maghiar-ungur sau cu numele duble ale altor popoare (elen-grec, deutsch-german, suomi-finlandez etc.); pornisem de la o chestiune concretă, anume cinci documente de dinainte de 1441 în care Iancu de Hunedoara este numit, în latineşte, Johannes Olah, ceea ce, evident, se traduce în româneşte prin Ioan Românul; colegul german mi-a atras atentia că identificarea termenului de “vlah” (aici, în varianta de “olah”) cu etnonimul “român” este discutabilă şi că, din cărţile domnului Boia, a înţeles că românii nu prea au nimic în comun cu Roma sau cu românii, că “vlah” poate fi şi “cioban”, şi “ortodox”, că termenulde “român” şi numele de “România” sunt recente etc.

In altă cuprindere, lansarea pe piaţă a ideilor domnului Lucian Boia, prin mijlocirea unei edituri eficiente, cu o reţea de librării foarte extinsă şi prin mijloace de difuzare în masă foarte răspândite a creat un mare handicap istoricilor de profesie, care scriu prioritar, de regulă, pentru cercuri restrânse de specialişti.

Acest handicap se referă şi la cartea noastră de răspuns din 2002, publicată de Editura Enciclopedică. Am constatat că lucrarea aceasta si cărţile altor istorici de profesie, cercetători consacraţi ai trecutului, ajung greu la anumiţi destinatari interesaţi. S-a creat, astfel, un imens dezechilibru între un anumit set de opinii, care tind să reducă istoriografia românească la statutul de poveste plină de mituri şi alt set de opinii, care acordă credibilitate metodelor de cercetare utilizate cu scopul reconstituirii veridice a trecutului.

Nu este totuna – ca intelectual fără studii istorice de specialitate – să citeşti numai cartea domnului Boia (cum s-a întâmplat, în general, până acum) şi să rămâi 1mpresionat de ea sau să poţi citi şi o replică a sa critică (oricare ar fi ea), spre a putea compara opiniile şi a trage propriile concluzii. Credem, deboia aceea, că se cuvine să se dea mai multor cititori şansa “să asculte şi cealaltă parte” (Audiatur et altera pars ), după pilda dictonului latin.

De asemenea, istoricul Lucian Boia nu a explicat încă, în chip direct, de ce a scris despre istoricii români şi despre evoluţia gândirii istorice româneşti într-un mod cu totul diferit înainte de 1989. Atunci, într-o serie de studii şi într-un volum masiv- un curs tipărit şi destinat studenţilor de la cele trei mari universităţi din ţară (citat mai jos) – Domnia Sa a urmărit dezvoltarea istoriografiei noastre pe curente de gândire şi personalităţi, evidenţiind marile direcţii de cercetare autohtonă care concordau cu mersul gândirii universale, se sincronizau cu aceasta.

De ce personalităţile româneşti, prezentate în chip pozitiv până la 1989, devin acum brusc condamnabile, nesemnificative, impregnate de mitologii şi tare ancestrale şi, mai ales, naţionaliste? Nu există, în scrierea menţionată sau în altele, vreo cât de mică motivaţie a acestei schimbări radicale de atitudine.

Dorim să atragem, de asemenea, atenţia asupra metodei primejdioase de a extrage dintr-un imens material doar acele exemple care servesc tezei elaborate în prealabil. Acest mod de a proceda nu are nimic de a face cu cercetarea din domeniul istoriei. Prin astfel de procedee, se poate “demonstra” orice.

Reproşăm autorilor acestui gen de lucrări – şi, implicit, autorului aflat în atenţie – că nu precizează, începând chiar cu foaia de titlu, natura întreprinderilor lor intelectuale. Era simplu ca istoricul Lucian Boia să-şi avertizeze cititorii, eventual în cuvântul înainte, că nu elaborase o cercetare de specialitate, cu toate metodele consacrate, ci un eseu cu propriile opinii, gânduri, păreri, sugestii despre trecut, despre confraţi, despre identitatea naţională, despre originile etnice, despre defectele românilor etc.

Era mult mai simplu şi mai onest! Aşa, se creează pentru oamenii de rând şi chiar pentru intelectualii din afara câmpului istoriei o imensă confuzie, aceea că, de la înălţimea catedrei de istoria românilor de la cea dintâi universitate a României, Profesmul şi Cercetătorul prin excelenţă vine cu tratate şi monografii serioase, care răstoarnă toată munca predecesorilor.

Iar predecesorii se cheamă Iorga, Onciul, Panaitescu , Giurescu, Brătianu, Oţetea! Acest procedeu este nu numai incorect, dar şi lipsit de onestitate. De altfel, mai mulţi colegi, istorici de meserie, ne-au reproşat scrierea cărţii (a “recenziei” de faţă), în sensul că nu trebuia să dăm atenţie unei cărţi care nu are legătură directă cu istoria şi că, prin lucrarea aceasta, am fi legitimat istoriceşte un gen, de tip istorica-literar, din afara câmpului disciplinei noastre.

În acelaşi spirit, cartea profesorului Boia, ca şi altele, păcătuieşte prin alt fel de omisiune, anume comparatismul. Autorul – deşi ştie fără îndoială – “uită” să plaseze “conştiinţa românească” în cadrul conștiinţei universale şi s-o privească în comparaţie cu un număr de ”conștiințe” ale popoarelor şi naţiunilor vecine, europene, mai mari ori mai mici.

Putem asigura cititorul că, urmărind acelaşi gen de probleme, selectate după aceleaşi criterii aleatorii, vom ajunge la același gen de concluzii, precum cele ale domnului Boia (care-i tratează pe români), şi în cazul “conştiinţei” ungare, poloneze, ruseşti, germane, sârbeşti etc.

Variaţiuni infinite pe tema originilor, accente naționaliste privind originea nobilă, mituri fondatoare eroice, exacerbarea calităţilor de apărători ai civilizaţiei, ură şi dispreţ faţă de alte neamuri, faţă de străini în general etc. sunt tot atâtea laitmotive care – urmând o idee preconcepută – pot fi detaşate fără mari dificultăţi din istoria tuturor popoarelor europene.

Dacă profesorul Boia – supărat pe exagerările naţionaliste din vremea Boia2comunismului si din alte epoci ale vieţii românilor – ar fi vrut să le exhibeze în forme fruste în faţa publicului, trebuia să le compare neapărat cu altele. Nu a făcut-o deoarece comparaţia nu ar mai fi relevat, fireşte, singularitatea noastră, nici nimicnicia noastră, nici spiritul demonic si distructiv, care, chipurile, ne-ar caracteriza numai pe noi, românii.

Tot în corelaţie cu această privire comparativă, absentă în lucrarea menţionată, nu am constatat în nicio istoriografie vecină vreo critică atât de tranşantă precum cea a domnului Boia, menită să condamne întunecata constiintă românească”. Fireste, nationalismul nostru istoriografic de după 1975 (adică din ultimul deceniu şi jumătate de comunism) a fost foarte pronunţat, întreg naţionalismul nostru de la 1800 încoace are accente grave, dar îi putem asigura pe cititori că naţionalismele din istoriografiile ungară, rusă (şi sovietică), bulgară, sîrbească, greacă etc. – derulate pe parcursul secolelor al XIX-lea şi al-XX-lea – sunt cel puţin la fel de apăsate ca şi naţionalismul românesc.

Orice “analiză”, elaborată după metoda domnului Lucian Boia, ar fi condus, fără niciun dubiu, la concluzii la fel de dure, referitoare la “conştiinţele” ungară, rusă, bulgară, sârbească sau greacă. Numai că, în cazurile invocate, nu a făcut nimeni vreo “analiză” cu un asemenea ton şi cu atât de severe concluzii. În această situaţie, mai ales după traducerea cărţii (cărţilor) domnului Boia în alte limbi, fireşte că românii apar drept unici în “minciuna” lor, în “miturile” lor, în “naţionalismul” lor…

În fine, notasem cu ocazia celei dintâi ediţii din 2002 că, în vreme ce istoricii de profesie – cu puţine sau nesemnificative excepţii – au primit cu mari rezerve lucrarea (lucrările) despre miturile din istoriografia românească (şi civilizaţia noastră în general) ale domnului Boia[1], intelectualii de alte profesii i-au îmbrăţişat în întregime ideile şi chiar tonul.

În anii din urmă constatăm că nici neistoricii şi nici publicaţiile de cultură (fără tentă prioritar istorică) nu mai exprimă atât de mult entuziasm faţă de punctele de vedere elaborate de autorul aflat în atenţie şi răspândite cu atâta succes de editura care-l sustine statomic. Chiar unii dintre lăudătorii initiali ai cărţii aflate în discuţie şi-au diminuat mult entuziasmul după apariţia următoarelor lucrări ale aceluiaşi prolific autor, ba au dobândit chiar serioase accente critice.

Astfel, în numărul din februarie 2007 al periodicului “Dilemateca”, Cătălin Avramescu- după ce constată cât de suspect de asemănătoare este cartea domnului Boia Tinereţe fără bătrâneţe. Imaginarul longevităţii din Antichitate până astăzi (Editura Humanitas, 2006, în două ediţii, franceză şi română) cu articolul “Longevity” din Dictionary of the History of Ideas, articol alcătuit Gerald J. Gruman- constată următoarele:

“Luată în sine, cartea lui Lucian Boia se parcurge ca o colecţie de conspecte. Eu nu am detectat în ea nicio ipoteză notabilă, o interpretare excepţională sau vreo descoperire arhivistică. Din punct de vedere strict informativ, însă, lucrarea nu e deloc rea. Chiar o recomand. Asta daca nu aveţi cartea lui Gruman”.

Cam în acelaşi sens, Constantin Horea, remarca în revista Pro Saeculum”, nr. 4, din 1 iunie 2009, într-o recenzie a cărții Napoleon III cel neiubit (Editura Humanitas, 2008, ediţia în limba română, precedată de una franceză):

“Lucian Boia dă un exemplu numai bun de urmat de către tinerii istorici (câţi or mai fi și ei) referitor la cum să (re)scrii istoria, adică nepărtinitor, fără patimă şi liberat de orice pre-judecăţi. Însă, cercetarea “curată” şi profesionistă, autorului, la fel ca în cazul altor cărţi ale domniei sale, nu aduce nimic (esenţial) nou, nedescoperit, necercetat sau nedezbătut.

Este știut faptul, dar foarte puţin afirmat, că Lucian Boia, pe cât de strălucit este ca gânditor/analist şi orator, pe atât de bun se arat în calitate de compilator de informaţii. Distinsul profesor de la Universitatea Bucureşti are acel geniu de a căuta exact acolo unde trebuie, de a găsi și mmixa laolaltă ingredientele unei cărți reușite. Mai mult, domnia sa are darul “spunerii” şi expunerii, un stil, prin care reușește să cucerească şi cititorul nu prea pasionat de subiecte de istorie”.

În fine, și mai recent (la 15 martie 2013, în suplimentul de cultura al ziarului on line Adevărul.ro), academicianul şi ambasadorul Nicolae Manolescu scria:

“I-aş reproşa, din capul acului, cărţii lui Lucian Boia De ce este România altfel? (Humanitas, 2012), care a stârnit discuții pasionate, parti pris-ul vădit încă de la titlu: în fond, România, ca orice tară este asa cum este”, nu neapărat “o ţară care se încăpătâneazâ fie altfel”.

Despre felul “provocator” al domnului Boia de a scrie despre trecut, pomenitul critic şi istoric literar spune:

”Asa erau si cărtile mai vechi despre miturile naţionale, aşa este și cea recentă (2011) consacrată elitelor intelectuale româneşti dintre 1930 si 1950. Două sunt însusirile acestui fel de a privi lucrurile. Una este demitizarea. Într-o istorie (şi politică) şi într-o cultură deopotrivă mitizante, plecând urechea la sirenele naţionalismului, studiile lui Boia sunt nişte binevenite duşuri reci.
Ele explică în mod convingător, deşi oarecum superficial, nu de ce România e altfel, ci de ce este aşa cum este.

A doua însuşire este negativismul. Selectând de regulă doar un singur set de trăsături, Boia colorează în negru şi adesea fără nuanţe portretul istoric, social, politic sau moral al României. De aici provine ispita excpţiei, a lui altfel. Când am comentat cartea despre elitele intelectuale, am semnalat faptul că Boia şi-a ales “personajele”, aşa zicând, pe sprânceană, adică exclusiv dintre acelea care îi slujeau ideea oportunismului politic caracteristic intelectualului interbelic şi de imediat după al doilea război.

Cele care i-o contraziceau erau lăsate deoparte. Tot aşa procedează şi cu trăsăturile din care îşi alcătuieşte tabloul istoric din De ce este România altfel? Are, e adevărat, prudenţa de a sugera o alternativă, de a nu răspunde cu da sau nu, ci cu şi da, şi nu, doar că alternativa conduce de obicei la concluzia echivocului naţional ca o caracteristică a noastră esenţială. Negativă, fireşte!”

Concluzia criticului – coleg, de altminteri, cu profesorul Boia la Universitatea din Bucureşti – este tranşantă: “Păcat de, nu puţinele, observaţii corecte şi necesare dintr-o carte bine orientată când demitizează, dar tendenţioasă printr-o izbitoare lipsă de empatie cu subiectul ei”.

Iată, prin urmare, că imensa cantitate de producţie publicistică a domnului Boia – de cel puţin o carte pe an! – stârneşte nedumeriri, rezerve şi critici şi în rândul altor oameni de cultură, preocupaţi de mesajele pe care le trimit intelectualii de marcă publicului larg. O raţiune principală, de fond, care ne-a îndemnat să acceptăm propunerea de reeditare a acestei lucrări are, însă, o mai mare gravitate.

Este vorba despre ideea de bază care reiese dintr-un interviu recent al domnului Boia şi care este pusă chiar în titlul respectivului interviu: “Minciuna este mitul fondator al României moderne“ (publicaţia online Adevărul.ro, din 17 ianuarie 2013). De aici (din titlu), din tonul general, ca şi din textul interviului, se vede că perspectiva negativistă a autorului s-a extins între timp de la istoriografia românească (de la scrierile despre trecut şi de la autorii lor) la trecutul însuşi.

Cu alte cuvinte- crede profesorul Lucian Boia – nu numai istoricii şi lucrările lor operează cu minciuni când se referă la trecut, dar trecutul nostru însusi este o minciună! Convingerea aceasta era, de altfel, evidentă si în lucrările mai recente, mai ales în pomenita De ce este România altfel? Lăsăm la o parte implicaţiile filosofice ale acestei poziţii şi ne aplecăm o clipă asupra mesajului său istoric.

Dacă minciuna stă la baza fondării României moderne, înseamnă că țara aceasta nu are niciun rost! Cu alte cuvinte, domnul Boia vrea să-i facă pe români să înţeleagă că proiectul şi realitatea numite România sunt o iluzie, clădită pe fals şi că, în dreaptă consecintă, această iluzie trebuie să dispară. Cum să înţelegem altfel mesajul dat de distinsul ideolog?

De aici, din acest memento venit de la București, prin vocea unui distins profesor al primei universităţi moderne din capitala ţării, şi până la grava afirmaţie, spusă cu năduf de un alt ideolog (venit, de data aceasta, dinspre mass-media) din Cluj-Napoca, din capitala Transilvaniei, acum câţiva ani – “M-am saturat de România!” – nu este decât un pas. Diferenţa dintre cele două discursuri nu este de gen, ci de grad, nu este de fond, ci de formă. Este clar că cei doi – şi, din păcate, nu numai ei – au acumulat cantităţi imense de rău interior, care se revarsă asupra comunităţii şi o influențează.

Nu am vrea să fim înţeleşi greşit, deşi acest lucru este aproape imposibil. Şi domnul profesor Lucian Boia poate pretinde că este inteles greşit, de noi şi de alţii. Aşa se întâmplă, din păcate prea adesea, în procesul de comunicare. Totuşi, spre a fi cât mai clari, reiterăm aici cuvintele atribuite lui Voltaire, în Secolul Luminilor, când înmugurea spiritul democratic modern, cuvinte rostite în faţa unui oponent al său de idei:

“Nu sunt de acord cu ceea ce spui, dar voi apăra până la moarte dreptul tău de a o spune”. Trebuie să fim mulţumiţi că, după decenii de dictatură, exprimarea ideilor- atât cât este omeneşte posibil – este liberă în România. De aceea, nu numai că respectăm punctul de vedere al cărţii (cărţilor) domnului Boia, dar suntem de partea celor care apără cu străşnicie dreptul Domnei Sale de a se pronunţa ca atare. A respecta nu este însă totuna cu a aproba.

Respectăm dreptul domnului Boia de a crede si scrie că istoriografia românească este o însăilare de mituri naţionliste, că istoricii şi oamenii de cultură români în general au fost şi sunt laşi, că tot trecutul nostru este ticălos etc., dar credem cu tărie că, în Cetate, trebuie să fie libere să se auzite şi alte voci credibile, cu mijloace similare celor de care dispune autorul citat. Suntem deplin de acord că, după accentele naţionaliste care au traversat societatea românească în deceniile comuniste şi nu numai, era nevoie stringentă de “duşurile reci” – numite astfel de academicianul Nicolae Manolescu – trase asupra “conştiinţei româneşti” contemporane de domnul Boia şi de elevii Domniei Sale.

Dar de ce era nevoie de negativism? De ce să ajungem la tablourile cele mai negre despre noi înşine, de care se oripilează şi mulţi dintre străinii care ne cunosc bine? De ce să ne autoflagelăm în aşa măsură încât să îndemnăm la autodistrugere, în lipsa oricărei raze de speranţă? Prin urmare, acceptăm demitizarea echilibrată, cu condiţia ca după aceasta să urmeze nu negativismul, ci construcţia, proiectul de îndreptare, speranţa de revenire la normalitate.

In această lume sunt peste 200 de ”naţiuni”, cum se spune la ONU, de fapt peste 200 de state. Intre acestea, România este unul dintre ele, mic şi neînsemnat – zicem noi – dar, în fapt, de mărime medie, cel puţin dacă este privit la scara Europei. Azi, ţara noastră este parte a clubului select numit Uniunea Europeană, fom1at din 28 de state. Se cam clatină acum acest “club select” – mai ales după criza începută în 2008 – dar aceasta este o altă chestiune. Ca suprafaţă şi populaţie, suntem pe locul şapte, după Germania, Marea Britanie , Franţa, Italia, Spania şi Polonia, dar, după indicii de calitate, suntem pe unul dintre ultimele locuri, în câteva cazuri poate chiar pe ultimul. Fireşte că nu este bine, dar este, totuşi, ceva!

Faţă de Casandrele care ne prevesteau, după gulagul comunist, o soartă eternă în “zona gri”, datorită aplecării noastre ancestrale spre inactivitate, spre lirism sau spre Eminescu, realizarea din 2007 – deşi nu se datorează neapărat performanţelor noastre ieşite din comun- este notabilă. Cu trei ani înainte intraserăm în NATO, cu mult entuziasm, convinşi că numai astfel puteam scăpa de teroarea ameninţării răsăritene.

Şi nu am greşit prea mult, din câte se vede! In lume, inclusiv în raport cu indicatorii de conţinut, suntem între primele 40-50 de state din cele 200. Nu este foarte bine, dar nici catastrofal. Din experienţa noastră de peste trei decenii de cercetări de arhivă şi de lecturi asidue de specialitate, îi putem asigura pe cititori că românii şi România sunt ca toată lumea asta, privită în general, nici mai buni şi nici mai răi. Natural, este bine să fim criticaţi şi să ne criticăm, ca să ne cunoaştem mai bine şi să luăm măsuri de îndreptare, să prosperăm, să lăsăm tinerilor şi urmaşilor mesaje privind căile bune de urmat.

Dar dacă întoarcem mesajul naţionalist și şi triumfalist în unul complet negaţionist, folosind tehnici insidioase, mai puţin sesizabile de publicul larg, spre ce ne îndreptăm? Avem impresia că domnul Lucian Boia preschimbă cu 180 de grade naționalismul glorios, de care unii dintre noi am avut parte tot într-un de naţionalism, dar pe dos, un naţionalism al urii, al întunericului, al lipsei de speranţă.

Spunându-ne – cu eleganţă, este drept- că România însăşi (şi nu doar trecutul ei, nu doar istoricii ei etc.) este o minciună, oare nu ne îndeamnă să părăsim acest “proiect falit” numit România, să ne luăm lumea în cap, să mergem toţi în ţări demne şi prospere, superioare, tenace, bune, primitoare? Este şi aceasta o soluţie, pe care o adoptă mulţi români şi pe care nu o mai condamnă nimeni.
Bine că, în fine, avem libertatea (controlată) de a alege!

Dar, până şi în plin comunism, când demnitatea noastră individuală şi colectiva era călcată în picioare, Radio Europa Liberă, militând pentru intregirea familiilor românilor autoexilaţi în Occident, îşi începea pledoariile cu memorabila frază: “Noi credem că locul românilor este in România!”. Oare să nu mai fie locul românilor – răi şi ticăloşi, aşa cum apar ei – în România?

Sunt ţări europene -precum Irlanda înainte de Primul Război Mondial sau Norvegia, în anii de după Al Doilea Război Mondial- în care orice speranţă părea pierdută, în care oamenii o duceau mai greu decât românii din aceeaşi vreme, în care migraţia se dovedea singura salvare şi, totuşi, nimeni nu le-a spus acelor oameni că ţările lor erau clădite pe minciună, că erau falite şi că trebuiau indubitabil abandonate.

Prin urmare, chiar dacă realitatea trecută şi prezentă ar fi exact aşa de neagră cum scrie domnul Boia, de ce să omorâm viitorul? Cum să ajungem să pustiim o ţară prin vorbe de spirit? Nu cunoaştem în această lume popoare care să se fi supărat iremediabil pe propria ţară. Sunt, natural, oameni nemulţumiţi, revoltaţi, dezamăgiţi, amărâţi, trecuţi prin rele şi rămaşi fără speranţă, oameni care nu văd în jur decât minciuna politicienilor, corupţia lor, îmbogăţirea unor semidocţi prin jefuirea oamenilor de rând (care formează ţara, statul), dar cei mai mulţi caută soluţii.

Puţini spun că, pentru starea în care se este de vină ţara însăşi, zestrea naţională păcătoasă sau starea decădere a întregului popor român. Nemulţumiţii se supără, de pe un vecin, pe un şef, pe un demnitar, pe preşedintele ţării, pe primul ministru, pe o situaţie, pe un partid, pe o instituţie (de la guvern la parlament şi de la fisc până la şcoala în care învaţă copilul copiii), dar nu pe România.

Insă, cu eforturi conjugate de genul făcute an de an de domnul Boia, vom putea determina tot mai mulţi români să se supere pe ţara lor şi să considere drept edenice toate celelalte ţări. Vorbeam despre un naţionalism negativist, fiindcă o astfel de actiune va conduce neîndoielnic la iubirea altor tări si la demonizarea propriei patrii. O atare atitudine este menită să distrugă complet România, nu s-o îndrepte.

Nu am văzut în cărţile domnului Boia nicio speranţă de îndreptare, niciun proiect alternativ pentru această ţară, nicio strădanie de diseminare a încrederii într-o schimbare spre bine, pe baza unui program, a unui set de valori, a unei morale noi. Or, dacă le spunem mereu românilor că nu sunt buni de nimic, vor crede tot mai mult asta şi se vor comporta precum oamenii de nimic!

Acestea sunt câteva dintre motivele pentru care considerăm mesajele profesorului Boia nerealiste, neconforme cu trecutul nostru şi nici cu interesele de viitor ale acestui popor. Chiar dacă sunt atractiv prezentate, cu talent de orator – sau, poate, tocmai de aceea – aceste idei induc o stare de blazare colectivă, bazată pe extragerea din realitatea trecută şi prezentă numai a acelor argumente care servesc scopului prestabilit.

Aceasta nu înseamnă că lucrările domnului Boia nu ar fi necesare într-un peisaj democratic, că nu îi impresionează pe români, că nu le stârnesc admiraţia şi că nu le ridică semne de întrebare. Tocmai de aceea, credem că se cuvin auzite în Cetate şi alte voci. Numai astfel, românii vor putea compara şi discerne şi nu se vor lăsa manipulaţi. Diversitatea de opinii subminează somnul raţiunii, care, lăsat în voia lui, naşte monştri (Goya).

Credem, de asemenea, că ţara aceasta şi poporul acesta trebuie criticate în chip necruţător, dar nu prin negarea tuturor realităţilor naţionale, ci prin dimensionarea lor faţă de realele valori, prin păstrarea unui sens al echilibrului. Proiectul României moderne a fost pus in practică, treptat, abia de pe la jumătatea secolului al XIX-lea, in urmă cu circa 150 de ani. Ce reprezintă un secol şi jumătate la scara istoriei? O clipă! Haideţi să nu judecăm aşa de aspru “clipa” numită România şi să-i dăm o şansă de viitor, prin oamenii ei. E singurul loc din lume pe care-l avem ca grup uman şi trebuie să-l îndreptăm, să-l corectăm, să-l preţuim şi nu să-l repudiem, demonizăm sau respingem.

Suntem profesori şi istorici ca şi distinsul intelectual Lucian Boia şi credem sincer în misiunea de dascăl şi de cercetător. Domnul Boia ne spune că cercetarea trecutului este fără rost şi că studiul şi învăţătura în general nu valorează nimic aici, din moment ce România însăşi este clădită pe minciună. Or, menirea cercetătorului în ale trecutului şi a profesorului este cu totul alta, anume să-i deprindă pe tineri cu tehnicile cele mai potrivite pentru reconstituirea veridică a trecutului şi să le transmită- după experienţa atâtor generaţii -încrederea în viitor, în locul de baştină şi de vieţuire, în forţa generatoare a grupului etnic numit poporul român, în valorile morale universale etc.

Dacă credinţa negativistă a Domniei Sale este legitimă, atunci trebuie să fie la fel de legitimă şi a noastră, realistă, născută din obsesia unui neam de plugari, păstori şi preoţi de pe Câmpia Transilvaniei nordice, umiliţi secole la rând de regimuri străine, obsesie legată de încrederea în ştiinţa de carte, în valorile morale verificate, în munca tăcută, în fine, în ţara aceasta întreagă, care (cum scria cândva Lucian Blaga) “şi-a-mpins hotarele toate până la cer”.

Românii au făcut mari erori şi atunci când au reconstituit trecutul, şi atunci când şi-au construit viaţa trecută şi prezentă, dar aceste erori nu trebuie să-i determine să se autoflageleze, să se demonizeze singuri şi să-şi ia lumea în cap. Este cu mult mai cuminte ca erorile, odată constatate, recunoscute şi analizate, să-i conducă spre îndreptarea lucrurilor, spre proiecte constructive, adecvate exigenţelor lumii contemporane.

Ca dascăli şi istorici, spre aceasta trebuie să tindem! Restul pot să fie exerciţii de stil, eseuri, panseuri, discursuri politice, studii filosofico-psihologice sau scenarii teribiliste- menite să ne aducă, pe moment, faimă şi bani – dar nu pot constitui lecţii durabile de viaţă, nici mesaje pentru viitor, adresate tinerilor în formare de către profesorii lor. Or, domnul Boia a fost, din câte ştim, încă de la începutul carierei, dascăl (asistent, lector, conferenţiar şi profesor) la Universitatea din Bucureşti şi a transmis lecţii despre viaţa trecută şi prezentă studenţilor.

Dacă ar fi fost un filosof liber cugetător şi liber profesionist, fără obligaţii la catedră, mesajele negative de tipul Pe culmile disperării sau Schimbarea la faţă a României i-ar fi putut aduce faima unui nou Cioran. Cu o condiţie însă, credem, anume aceea de a proiecta spre viitor, în locul unui sumbru pesimism, ideea posibilei renaşteri, aşa cum face încrâncenatul filosof pornit din Mărginimea Sibiului şi rămas pentru vecie la Paris.

Dăscălia şi misiunea de istoric incumbă o anumită deontologie, o rigoare profesională precisă, o metodologie consacrată a investigaţiei care, toate, trebuie să aibă în vedere mereu formarea tinerilor, a oamenilor în general, meniţi astăzi să înveţe de-a lungul întregii vieţi. Nu este vorba aici despre naţionalismul sau despre patriotismul istoricului – despre care s-a vorbit prea mult şi prea pătimaş – ci pur şi simplu despre mesajul său uman, despre dragostea lui de viaţă şi de oameni. Spunem aceasta pornind de la constatarea simplă că orice profesor şi, mai ales, orice istoric, face până la urmă, într-o formă sau alta, educaţie.

Oricât de mult s-ar referi la trecut, cărţile domnului Lucian Boia­ cu puţine excepţii – nu sunt opere istorice, ci eseuri despre lumi revolute, despre mituri, despre idei şi vise, despre români şi neromâni, despre personalităţi, despre oameni şi grupuri de oameni etc. Ele sunt fascinante, ispititoare, pline de vervă, cursive, ademenitoare, dar nu comunică adevăruri reieşite din cercetarea sistematică a trecutului, ci impresii, opinii, gânduri, păreri.

Poate că se bucură de popularitate tocmai din acest motiv, al apropierii lor de domeniul ficţiunii, al naraţiunii artistice, al modului sui generis de operare cu imaginarul colectiv. Altminteri, trecutul se bucură şi de alte tratări – acelea de specialitate – efectuate cu ajutorul metodelor de cercetare consacrate în istorie şi care pornesc de la analiza izvoarelor. Acest gen de analize se face apelând la disciplinele (ştiinţele, metodele) auxiliare ale istoriei care sunt arheologia clasică, medievală şi modernă, paleografia, diplomatica, epigrafia, arhivistica, sigilografia, numismatica, heraldica, medalistica şi altele, combinate cu filologia clasică şi modernă, indispensabile pentru cunoaşterea limbilor izvoarelor istorice.

Cu ajutorul lor şi al deontologiei profesionale, istoricul se apropie cel mai mult de reconstituirea trecutului, “aşa cum fost” (Leopold von Ranke), fără să reuşească vreodată performanţa de a reface întocmai tabloul vieţii de odinioară. Istoricii de meserie­ – scriind despre trecut- scriu despre viaţa oamenilor care au fost şi-i învață pe oamenii actuali nu să acuze ori să condamne (pentru aceasta, există foruri de judecată, tribunale, experţi), ci să înţeleagă, să înveţe şi să iubească omenirea, valorile umane, creaţia umană. Fireşte, punând accentul pe trecutul unor locuri anume, istoricii îi deprind pe tineri şi cu iubirea locului de naştere, a patriei (în sensul regiunii în care au trăit şi au murit părinţii, moşii, strămoşii), a ţării.

Ce poate fi rău în asta? Numai iubindu-ţi patria poţi iubi şi patriile altora, respectând unii de pretutindeni şi umanitatea în general. După 1989, mulţi au confundat comunismul cu iubirea de patrie, au identificat naționalismul (în înţelesul său vechi, de dragoste pentru propria națiune) cu xenofobia (ura faţă de străini) şi i-au învăţat pe tineri că este ruşinos a crede în patrie, în patriotism, în valorile transmise de strămoși.

Ii rugăm pe cititori să privească înjur şi să compare. Să vadă cum raportează la ţara lor ruşii, sârbii, ungurii, bulgarii, grecii. De asemenea, îi îndemnăm să sondeze orizonturi mai îndepărtate, precum Statele Unite ale Americii, Franţa, Olanda, Suedia, Norvegia, Finlanda, Irlanda, dar şi ţări ale Asiei, Americii Latine şi chiar Africii. Peste tot, oamenii, în marea lor majoritate, îşi iubesc patriile nu neapărat pentru că sunt mari, sau bogate, sau prospere, ci pentru că sunt ale lor.

România – bună-rea – este a noastră şi de noi depinde dacă va fi mai primitoare şi mai atractivă. Negativismul nu ne conduce însă spre asemenea idealuri – fireşti pentru toate popoarele – ci spre renunţare, delăsare, letargie, gelozie şi chiar ură. Dacă negăm ţara, ne negăm pe noi înşine, fiindcă noi constituim ţara. Dacă România este o minciună, noi înşine suntem astfel! Oare e posibil aşa ceva, să ne confundăm cu neantul, cu răul, cu întunecimea?

Nu credem că putem purcede pe o asemenea cale! Nu ne lasă datina, nici morţii îngropaţi în locuri neştiute, nici arborii seculari ai lui Horea şi Iancu din Apuseni, nici Cozia şi nici Voroneţul! Nu ne lasă bunicii si străbunicii care au crezut sincer în proiectul numit România şi l-au pus în practică, cu sângele şi cu sudoarea lor!

Înainte de a nimicnici şi ponegri România – care oferă multe motive pentru a fi criticată! -, această Românie care există de un secol-un secol jumătate, oare nu ar fi mai înţelept, ca istorici, să ne gândim la mileniul de dezbinare şi de singurătate, în care ţăranii ardeleni treceau prin vămile cucului, pe ascuns, ca să ajungă spre Ialomiţa şi Buzău ori spre Dorne şi Rarău?

După acea mare frângere şi risipire care ţinut aproape zece secole, românii, cu ajutorul unei elite înţelepte responsabile, au făurit ţara mare şi rotundă, exact cum alţii­ italienii, germanii, polonezii etc. – şi-au făcut ţările lor. Tot din bucăţi. Fireşte, suntem liberi să fim dezamăgiţi de rezultat, mai ales că nu ne- am ostenit noi, generaţia noastră, cu această anevoioasă a ţării. Am preluat-o de-a gata! Şi atunci- vă întreb ­- nu suntem prea grăbiţi cu negarea absolută a României?

Vă propunem- ca să ieşim din dilemă- să aşteptăm măcar câteva secole spre a putea (eventual) nega edificiul nostru actual şi a contrui altceva. Negarea de-acum se sprijină pe o perspectivă şchioapă irelevantă. Nu se poate contrapune un veac de unitate unui mileniu de singurătate şi dezbinare! Altminteri, ţara ne ţine pe toţi, fiindcă toţi suntem ţara. Ea cere şi tributuri (de muncă onestă mai întâi), dar şi critici (necruţătoare), spre a putea exista. Cu două condiţii: tributurile să nu ne secătuiască tot şi criticile să nu ne ucidă speranţa colectivă. Iar speranţa majorităţii românilor trebuie să fie România, o Românie mai bună!

Note:

1 Recent, domnul Paul Nistor- istoric reprezentativ din tânăra generaţie de la Iaşi – nota, despre o nouă carte a domnului Lucian Boia, următoarele:

“Formula aleasă de Boia e în mod sigur una care cutremură indiferenţa la lectură. Dar, ca şi în cazul emisiunilor tv de tipul “senzaţional”, ea se pretează la o deconstrucţie facilă. Care este, în mare, reţeta de succes a lui Boia? Îmbinarea unei bune analize cu ipoteze şocante, cu frazele tari, deliberat exagerate. Aducerea în prim plan a detaliilor deja ştiute de specialişti dar neştiute de publicul larg, formularea unor concluzii catastrofice pe marginea unor caracteristici de-a dreptul banale care se regăsesc la cel puţin alte 6-7 naţiuni europene. Şi construirea unei utopii atrăgătoare: alte decizii istorice ar fi adus un alt prezent”.

Sau:

“Din amărăciune probabil, alături de o radiografie raţională şi profundă apar şi multe exagerări, concluzii nerealiste şi chiar verdicte prezentate intenţionat drept ipoteze şocante”.

Sau:

“Pe lângă exagerările de mai sus, unele remarci sunt însă de-a dreptul răutăcioase si par să dea satisfacţie nu adevărului istoric ci unor direcţii pur ideologice”. Sau: “In final, care este formula de succes a domnului Boia? Este cea a istoriei prezentate ca un blestem. Un destin implacabil a lovit acest spaţiu, o predestinare grea, neîntâlnită în restul lumii, se resimte doar aici. Aceasta exclude total speranţele şi idealurile de viitor şi lasă loc doar resemnării colective”.

(în Contributors.ro, din 28 februarie 20 13).

Cluj-Napoca, 21 aprilie 2014

Ioan-Aurel Pop, Istoria, adevarul si miturile, Ed. Enciclopedica, 2014, Sursa: Cuvântul Ortodox
articol preluat de pe http://www.napocanews.ro/