Arhiva tag-ul pentru: Calendar Ortodox

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: basilica.ro; www.calendar-ortodox.ro; doxologia.ro

 

Calendar Ortodox 17 aprilie 2024
† Sf. Sfinţit Mc. Simeon, episcopul Persiei
† (Denia Canonului Mare)

 

Primele Denii din acest Post (18.03 – 04.05.2024): Programul slujbelor la Catedrala Patriarhală

articol preluat de pe basilica.ro

În săptămâna a cincea din Postul Mare, creștinii ortodocși participă la primele slujbe numite Denii din parcursul anului bisericesc: Denia Canonului Mare – miercuri și Denia Acatistului Bunei Vestiri – vineri.

La Catedrala Patriarhală aceste slujbe vor fi oficiate începând cu ora 16.00 și vor fi transmise live de Trinitas TV și Radio Trinitas.

Denia de miercuri seară va fi săvârșită de PS Varlaam Ploieșteanul, Episcop vicar patriarhal, iar cea de vineri seară de PS Timotei Prahoveanul, Episcop vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor.

Denia este de fapt slujba Utreniei de a doua zi oficiată seara, în ajun. Deniile din Săptămâna a cincea au rânduială diferită de a celor din Săptămâna Pătimirilor. Astfel, slujba de miercuri seară include Canonul Mare al Sfântului Andrei Criteanul, iar cea de vineri seară Denia Acatistului Bunei Vestiri.

Canonul Mare al Sfântului Andrei Criteanul este un canon de pocăință, un imn liturgic lung alcătuit din 9 cântări, compuse, la rândul lor, din peste 250 stihiri scurte de pocăință, ritmate de invocația: „Miluiește-mă, Dumnezeule, miluiește-mă!”, cerere care amintește de rugăciunea vameșului din prima duminică a perioadei Triodului.

Canonul Sfântului Andrei Criteanul se citește pe frag­mente în prima săptămână a Postului Sfintelor Paști în zilele de luni, marți, miercuri și joi, în cadrul Slujbei Pavecerniței; iar în întregime se citește miercuri seară în săptămâna a 5-a a Postului în cadrul utreniei pentru ziua de joi.

Acatistul Bunei Vestiri este cel mai vechi acatist, prima creație a genului, care cuprinde 13 condace şi 12 icoase.

Termenul acatist provine din greacă și înseamnă „care stă în picioare”, arătând modul în care se participă la aceste rugăciuni. Acatistele sunt imne, rugăciuni de laude şi preamărire aduse Mântuitorului, Maicii Domnului şi altor sfinţi, prin care se cere ocrotire şi ajutor pentru cei ce se roagă.

 

Sinaxar 17 Aprilie

În această lună, în ziua a şaptesprezecea, pomenirea sfântului sfinţit mucenic Simeon, episcopul Persidei, cu însoţitorii săi Avdela preotul, Gotazat, Fusic şi alţii o mie o sută cincizeci.

Ctesifon şi Salic care domneau în cetăţile Persidei, pe când împărăţea în ţara Persidei Sapor, au scris împăratului că arhiereul creştinilor Simeon şi alţi mulţi nu vor să se supună împărăţiei şi să dea dajdie, ci îşi aleg mai degrabă a muri pentru Hristos, decât să slujească cu ponos şi cu necinste.

Mâniindu-se pentru acestea împăratul, a poruncit să fie adus sfântul Simeon legat cu două lanţuri, şi trimis la temniţă.

Acolo sfântul a întors la credinţa în Hristos pe prepozitul Gotazat, care fusese mai înainte creştin, dar pentru cinstea ce avea la împăratul şi de frică se închinase soarelui după legea perşilor; pe care prinzându-l, i-a tăiat capul, în locul binelui ce-i făcuse acesta, căci el crescuse pe împăratul, de când fusese înţărcat de la sân.

Auzind de dânsul, în temniţă, sfântul Simeon se bucura şi se ruga lui Dumnezeu cu ceilalţi, ca şi el să se săvârşească în acelaşi chip.

Scoţându-i şi pe dânşii din temniţă, li s-au tăiat capetele, fiind la număr o mie o sută cincizeci.

Au tăiat întâi pe sfântul Simeon, îndemnând la aceasta şi pe ceilalţi.

Se zice că unul din cei ridicaţi s-a înfricoşat, iar îngrijitorul palatului care se numea Fusic, îl îmbărbăta să nu se sperie nicidecum, ci să închidă ochii şi să primească tăierea, că este grabnică moartea; dar fiind pârât pentru aceasta, şi mărturisind cu îndrăzneală că crede în Hristos, i s-a tăiat limba, şi i s-a jupuit pielea, şi aşa şi-a dat sufletul în mâna lui Dumnezeu.

cititi mai mult pe unitischimbam.ro

 

Tot în această zi, pomenirea preacuviosului Acachie, episcopul Melitinei.

Acest preacuvios a fost din Melitina Armeniei, din părinţi binecredincioşi, temători de Dumnezeu care, fiind neroditori, prin rugăciune şi prin înfrânare au cerut loruşi de la Dumnezeu această roadă binecredincioasă, pe cuviosul Acachie, pe care crescându-l întru învăţătura cărţilor, l-au dus la episcopul cetăţii aceluia, şi l-au dat spre slujba lui Dumnezeu, căci aşa s-au fost făgăduit când au cerut de la Dumnezeu să le dea acest rod.

În acea vreme era episcop fericitul Otrie cel ce a fost unul din cei o sută cincizeci de sfinţi, la Sinodul al doilea, împotrira eresului lui Machedonie, luptătorul în contra Duhului Sfânt.

Cunoscând darul lui Dumnezeu ce era întru Acachie încă din pruncia lui, l-a făcut cleric bisericesc; şi trecând Acachie din putere în putere, întru faptele cele bune şi întru osteneli bisericeşti cu viaţa cea plăcută lui Dumnezeu, s-a suit la treapta preoţiei şi făcân-du-se vas ales Sfântului Duh, s-a învrednicit de treapta arhieriei ca un vrednic, şi a fost episcop al cetăţii Melitinei, după moartea episcopului Otrie, fiind ales de toţi cu un glas.

Acesta a fost la Soborul al treilea ce s-a ţinut la Efes, dimpreună cu sfântul Chiril patriarhul Alexandriei, împreună şi cu ceilalţi sfinţi părinţi, împotriva lui Nestorie patriarhul Constantino-polului, care hulea pe preacurata Fecioară de Dumnezeu Născătoarea; pe acesta surpându-l, l-au dat anatemei, ca pe un eretic şi păgân.

Şi aşa Acachie, fiind iubit de toţi sfinţii părinţi şi lăudat, încă şi de împăratul cel binecredincios, Teodosie cel Mic, mult a fost lăudat şi întru mulţi ani păstorind Biserica lui Hristos, şi multe minuni făcând, s-a mutat către Domnul, punându-se sfintele lui moaşte lângă mormântul sfântului mucenic Polieuct, cu care împreună acum stă în cetele sfinţilor.

cititi mai jos “Viața Sfântului Ierarh Acachie, Episcopul Melitinei”

 

Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Adrian.

Şi acest mucenie Adrian era unul din cei ce oarecând au fost prinşi şi au fost puşi la felurite închisori.

Fiind scoşi din închisoare, în vremea când grecii se aflau în rătăcire şi jertfeau zeilor celor mincinoşi, era silit şi acesta să se apropie de jerfelnic şi să aducă tămâiere.

Dar el nu numai că nu s-a plecat a face aceasta, ci tare fiind cu trupul şi viteaz, a răsturnat jertfelnicul, şi jertfele ce erau deasupra lui le-a vărsat şi focul l-a împrăştiat.

Pornind prin aceasta spre urgie pe guvernator şi aprinzând mânia închinătorilor la idoli a fost prins şi bătut fără cruţare, şi l-au aruncat într-un cuptor ars cu foc, şi aşa s-a săvârşit cu pace.

 

Tot în această zi, pomenirea celui între sfinţi părintele nostru Agapet, papă al Romei.

Acest între sfinţi părintele nostru Agapet a trăit pe vremea împărăţiei lui Justinian, crescut fiind prin sihăstrie şi virtute şi învrednicit de cinstea preoţiei.

Purcezând să meargă la Constantinopol, ca să se întâlnească cu împăratul Justinian, îndată pe cale a dat dovadă de virtutea sa şi de îndrăzneala către Dumnezeu, căci ajungând în Grecia, văzând un om cuprins de două neputinţe, căci nici nu putea vorbi, nici nu putea umbla, apucându-l de mână, l-a făcut cu picioare noi, şi băgându-i în gură sfântă părticică din stăpânescul Trup, I-a arătat bine grăitor.

Dar şi după ce a ajuns la Poarta de aur, punând mâna pe un orb ce s-a apropiat de el, i-a dăruit puterea vederii.

Drept aceea după vrednicia virtuţii sale, fiind primit de cei în dregătorii şi de senat şi de însuşi împăratul şi de toată cetatea, şi izgonind din Scaunul Constantinopolului pe Antim episcopul Trapezuntei, care rău trecuse la acel scaun, ca cel ce cugeta ale lui Eutihie şi ale lui Sever, l-a dat pe el anatemei şi a hirotonit pe preacucernicul preot Mina al preasfintei bisericii celei mari, încuviinţat cu viaţa şi cu cuvântul, şi care avea drepte cugetările credinţei.

Pe acesta aşezându-l în scaunul patriarhicesc, după câtăva vreme s-a mutat către Domnul.

 

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Macarie Notara, episcopul Corintului (1731-1805)

Macarie (Notara) al Corintului (gr. Μακάριος Νοταράς Επίσκοπος Κορίνθου) a fost un sfânt episcop al Corintului (1764 – 1767, precedat de Partenie al Corintului) care a trăit în secolul al XVIII-lea (1731-1805).

Călugăr și cărturar care a participat la curentul de înnoire monastică și duhovnicească în lumea greacă prin redescoperirea și publicarea scrierilor Sfinților Părinți, a autorilor duhovnicești (părinții neptici sau filocalici) și a isihasmului în particular, el este cunoscut mai ales pentru editarea și tipărirea, împreună cu sfântul Nicodim Aghioritul, a unor importante compilații de spiritualitate ortodoxă, cum sunt Filocalia și Everghetinosul.

cititi mai mult pe unitischimbam.ro

 

Tot în această zi, pomenirea descoperiri moaștelor Sfântului Alexandru din Svir

articol preluat de pe doxologia.ro

Pe data de 17 aprilie 1641, în timpul restaurării Bisericii Schimbării la Față, au fost descoperite Sfintele Moaște întregi și nestricate ale Sfântului Alexandru din Svir, și s-au stabilit ca zile de sărbătoare în Biserica Universală: 30 august, ziua adormirii și 17 aprilie, ziua descoperirii Sfintelor sale Moaște (și ziua canonizării sfântului).

Acatistul Sfântului Alexandru din Svir (30 August)

cititi mai jos “Viața Sfântului Alexandru din Svir”

 

Tot în această zi, Cinstirea Icoanei Maicii Domnului din Ierusalim

12 Octombrie 13 Noiembrie 17 Aprilie

articol preluat de pe doxologia.ro

Icoana Maicii Domnului din Ierusalim (alta decât Icoana Maicii Domnului „Ierusalimitisa” de la Mormântul Maicii Domnului – Ghetsimani) a fost pictată conform tradiției de Sfântul Evanghelist Luca după cincisprezece ani de la Înălțarea Domnului în Ghetsimani.

 

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi.

Amin.

 

Viața Sfântului Ierarh Acachie, Episcopul Melitinei

articol preluat de pe doxologia.ro

Înarmându-se cu rugăciunea asupra lor, Arhiereul lui Hristos, Acachie, a biruit puterea potrivnicilor. Deoarece, cu ajutorul lui Dumnezeu, a dărâmat capiștea idolească și a săvârșit Biserica Maicii lui Dumnezeu și a sfințit-o.

Melitina, cetatea Armeniei, a crescut pe acest plăcut al lui Dumnezeu, Acachie, născut din părinți binecredincioși și de Dumnezeu temători, care, fiind neroditori, prin rugăciuni și prin post au cerut de la Dumnezeu pe acest rod binecuvântat. Apoi, crescându-l în învățătura cărții, l-au dus la episcopul cetății aceleia și l-au dat la slujba lui Dumnezeu, pentru că astfel se făgăduiseră, când au cerut de la Dumnezeu acest rod. Și era atunci episcop al cetății Melitinei fericitul Otrie, care la al doilea Sinod din toată lumea al Sfinților Părinți, pe vremea împărăției Marelui Teodosie, a fost împotriva lui Macedonie, luptătorul contra Sfântului Duh.

Deci Otrie, fiind unul din cei o sută cincizeci de Sfinți Părinți, bine se nevoia pentru dreapta credință, împreună cu Sfântul Grigorie Teologul și cu ceilalți râvnitori și apărători ai dreptei credințe, stând tare și luptând împotriva eresului. Acestui bărbat, de Dumnezeu însuflat, Otrie, i s-a încredințat de către părinți fericitul copil Acachie. Iar Sfântul Otrie episcopul, văzând mai înainte darul lui Dumnezeu ce era în pruncul acela, l-a făcut cleric bisericesc. Și mergea Acachie din putere în putere, sporind în fapte bune și în bisericeștile osteneli întinzându-se, iar cu anii, cu înțelegerea și cu viața cea plăcută lui Dumnezeu, venind întru desăvârșire și sfințenie, s-a făcut și altora spre folos și învățătură. La dânsul fiind și Eftimie cel Mare, în anii copilăriei, a învățat carte, precum de aceasta se povestește în viața lui Eftimie. Și nu numai copiilor, ci și bătrânilor a fost învățător Fericitul Acachie, cu cuvântul și cu chipul îmbunătățitei sale vieți, după ce acum și la treapta preoției se suise și i se încredințase grija pentru mântuirea sufletelor omenești.

Fiind vas ales al Sfântului Duh, s-a învrednicit de arhiereasca cinste în a sa vreme, ca un vrednic. Pentru că după ce Sfântul Otrie, episcopul Melitinei s-a dus către Domnul din viața aceasta, în locul aceluia Fericitul Acachie alegându-se de toți cu un glas și la scaunul acela ridicându-se după rânduială, a fost pus ca o făclie luminoasă într-un sfeșnic de aur, ca toată lumea să o lumineze. Și atât a plăcut lui Dumnezeu arhiereul acesta, și s-a făcut mare cu sfințenia, încât s-a învrednicit și de darul facerii de minuni. Deci, se cade ca din cele mai multe minuni ale lui, să povestim aici pe unele din ele.

Fiind secetă mare în acel an și foametea stând deasupra și mâhnirea poporului înmulțindu-se, s-a dus arhiereul lui Dumnezeu împreună cu poporul cel flămând la biserica Sfântului Marelui Mucenic Eustatie, care era afară din cetate, rugând pe pătimitorul lui Hristos, ca să-i ajute în rugăciunile lor și împreună să ceară de la Dumnezeu ploaie pământului celui uscat. Și, afară de biserică, la un loc frumos făcând jertfelnic și prestol dumnezeiesc, în câmp, fără de acoperământ și poruncind cele cu cale, a început jertfa cea fără de sânge a o săvârși, ridicându-și ochii cei plini de lacrimi spre cer. Și n-a amestecat în sfântul pahar apă în vin, precum este obiceiul a amesteca, ci înălțându-și mintea la Dumnezeu, cu dinadinsul se ruga ca El Singur de sus cu apă de ploaie să amestece paharul și brazdele pământului cele uscate să le adape. Și atît a fost de tare și de puternică la Domnul rugăciunea lui, încât îndată s-a vărsat ploaie mare și nu numai paharul a amestecat, ci și pământul a adăpat din destul. Și s-a schimbat în bucurie mâhnirea tuturor popoarelor ce erau acolo, care se veseleau și mulțumeau lui Dumnezeu. Și a fost în acel an îmbelșugare preaîndestulată cu rugăciunile plăcutului lui Dumnezeu Acachie.

Un râu din acele părți de multe ori surpîndu-și malurile sale, îneca satele învecinate; iar odată atât s-a umplut, încât și casele cele mari, care erau aproape, cu totul le-a înecat, iar pe altele le dărâma și din ceas în ceas mai mult amenința cu înecarea mai multor locuințe. Iar arhiereul lui Dumnezeu, Acachie, văzând necazul cel mare al poporului său de potopul acela și făcând rugăciune către Dumnezeu, a pus o piatră nu departe de mal și a poruncit râului să nu treacă de hotarul cel pus de dânsul. Și îndată s-a împreunat apa în malurile sale și se vedea că-și făcea curgerea mai sus decât pământul, din cauza apei multe, iar din maluri nu se revărsa mai departe, fără numai până la piatra aceea, cu care arhiereul a încuiat râul acela în ale sale hotare.

A fost un loc elinesc, de la cetatea de acolo ca de optsprezece stadii, care se numea Miasini, foarte frumos, potrivit și desfătat, având de amândouă părțile câmp larg, care se despărțea între două dealuri; iar prin mijloc curgea un râu repede și curat spre răsărit, care se numea Azoros sau Azur și cu bălți era înconjurat șesul acela. Și era acolo la un loc deosebit ales și preafrumos, o capiște idolească și sad de pomi bine roditori împrejur, care se adăpau cu apa iezerului Azurului. Însă se întina cu diavoleștile urâciuni, pentru că adunându-se acolo elinii cei ce se țineau de închinarea de idoli cea veche, își săvârșeau necuratele lor jertfe. Iar râvnitorul lui Hristos, Sfântul Acachie, a voit să curățească acel loc și să-l sfințească spre lauda adevăratului Dumnezeu. Și multe osteneli a suferit, de vreme ce slujitorii de idoli se împotriveau foarte mult aceluia, nelăsându-și locul lor de jertfit idolilor.

După ce sfântul a început a zidi acolo o biserică în numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, atunci oamenii aceia răi îi făceau noaptea rău; pentru că cele ce ziua zideau credincioșii, pe acelea noaptea le dărâmau păgânii închinători la idoli. Dar, înarmându-se cu rugăciunea asupra lor, Arhiereul lui Hristos, Acachie, a biruit puterea potrivnicilor. Deoarece, cu ajutorul lui Dumnezeu, a dărâmat capiștea idolească și a săvârșit Biserica Maicii lui Dumnezeu și a sfințit-o, făcând locul acela locuință sfinților îngeri, care mai înainte era locaș al diavolilor. Și a zidit o mănăstire lângă Biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pentru monahii cei îmbunătățiți. Apoi unde se făceau jertfele sângeroase ale diavolului, acolo fără de sânge și curată jertfă se aducea lui Dumnezeu și în toate zilele, măriri și rugăciuni. Apoi se săvârșeau minuni, cu darul Preacuratei Maicii lui Dumnezeu și cu rugăciunile făcătorului de minuni Acachie pe care văzându-le elinii, își părăseau păgânătatea și se întorceau la Hristos Dumnezeu.

Deci, să pomenim o minune preaslăvită, care s-a făcut acolo. Vârful bisericii, din întâmplare nefiind bine întemeiat, pe când Arhiereul lui Dumnezeu săvârșea dumnezeiasca slujbă în Altar, se pleca să cadă înlăuntrul bisericii, începând chiar a cădea. Și poporul cu mare teamă fugea afară, iar arhiereul a strigat: „Domnul este apărătorul vieții mele, de cine mă voi înfricoșa?”. Și îndată s-a ținut vârful bisericii și stătea spânzurat în văzduh, sprijinindu-se prin rugăciunea sfântului ca de un stâlp tare, până ce arhiereul a săvârșit slujba și a ieșit afară cu clerul său; iar după ce a ieșit, a căzut vârful la pământ cu mare zgomot, nevătămând pe nimeni.

Într-altă biserică oarecare, la un loc ce se numea Samurie, pe când acest bun păstor dădea hrană duhovnicească la turma sa cea cuvântătoare, adică propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu, vorbind către popor, o mulțime de rândunele care erau acolo, cu cântarea lor cea glăsuitoare făceau împiedicare glasului lui cel lin, asurzind urechile ascultătorilor, încât nu se auzeau bine cuvintele ce ieșeau din gura cea de Dumnezeu glăsuitoare a arhiereului.

Atunci învățătorul, încetând puțin din vorbirea cea către popor, și-a întors cuvântul spre rândunele și le-a poruncit în numele Celui de obște Ziditor al tuturor, să tacă din strigarea lor și îndată rândunelele au tăcut, fiind legate cu amuțire; și nu numai au tăcut, ci au și zburat mai departe, lăsându-și cuiburile. Din acea vreme nu se mai încuibau acolo și chiar dacă una din rândunele zbura din întâmplare pe la biserica aceea, nu putea să-și dea acolo firescul său glas, ci ca o mută zbura; și îndată se ducea de acolo, ca și cum era gonită de cineva.

Casa acestui făcător de minuni era înaintea cetății, în care viețuia mai înainte de luarea cinstitei episcopii. Iar după ce a luat scaunul arhieresc, a făcut casa sa bolniță de odihnă săracilor și bolnavilor și adeseori mergea la dânșii, îi cerceta, le dădea cele de trebuință și slujea singur bolnavilor. Odată, pe vremea secerișului, mergând la bolnavi, îi întreba de ce sunt lipsiți, sau de ce nu le ajung cele de trebuință. Ei spuneau că sunt îndestulați cu de toate, decât numai de una au necaz, că îi supără mulțime de muște, căzând pe rănile și bubele lor și cu durere le pișcă trupurile. Sfântul, rugându-se lui Dumnezeu, a izgonit muștele cu rugăciunea și a pus hotar, să nu fie acolo muște niciodată. Și a fost aceea până la sfârșitul plăcutului lui Dumnezeu, pentru că de la acea vreme în toți anii, nici o muscă nu s-a mai văzut în casa aceea.

Minuni ca acestea a făcut multe, acest minunat bărbat cu darul lui Dumnezeu. Pe niște broaște, care orăcăiau asurzitor într-un lac, le-a certat, poruncindu-le să tacă. Iar după câtăva vreme miluindu-le, le-a dezlegat de amuțire, însă nu cu totul, pentru că le lăsase să-și dea glasurile, dar nu cu mare glas ca mai înainte. Într-un loc fără de apă a scos izvor de ape vii dintr-o piatră uscată și pe cei însetați i-a adăpat. Și cu mai multe alte faceri de minuni a uimit lumea făcătorul de minuni cel ales. Iar la Sinodul al treilea din Efes cel din toată lumea, care s-a ținut pe vremea împărăției lui Teodosie cel Tânăr, cu Sfântul Chiril patriarhul Alexandriei și împreună cu ceilalți Sfinți Părinți, a biruit pe rău credinciosul Nestorie, patriarhul Constantinopolului, pe hulitorul Preacuratei Fecioare Născătoare de Dumnezeu și l-au dat anatemei. El era lăudat și iubit de toți Sfinții Părinți, precum și de dreptcredinciosul împărat mult cinstit. Și păscând biserica lui Hristos din destul și făcând multe minuni, s-a dus către Domnul și s-a așezat lângă mormântul Sfântului Mucenic Polieuct, cu care acum în ceata sfinților slăvește pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, pe Unul Dumnezeu Cel slăvit de toată făptura în veci.

Amin.

 

Troparul Sfântului Ierarh Acachie, Episcopul Melitinei

Glasul 4

Îndreptător credinţei şi chip blândeţelor, învăţător înfrânârii te-a arătat pe tine, turmei tale, adevărul lucrurilor. Pentru aceasta ai dobândit cu smerenia cele înalte şi cu sărăcia cele bogate; Părinte Ierarhe Acachie, roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

Condacul Sfântului Sfinţit Mucenic Simeon, Episcopul Persiei şi al Sfântului Ierarh Acachie, Episcopul Melitinei

Glasul 2

Ca un soare a răsărit nouă credincioşilor sfântă pomenirea voastră, pe care astăzi o săvârşim, Preaînţeleptilor, Sfinţiţilor Simeon şi Acachie, strigând: rugaţi pentru noi pe Cel Singur şi Iubitor de oameni.

 

Viața Sfântului Alexandru din Svir

articol preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Alexandru s-a dăruit cu totul pe sine slujirii lui Dumnezeu și fraților. El petrecea zilele în ascultările mănăstirii, iar nopțile priveghind în rugăciune și în cântări. Avea totdeauna trezvie în ceea ce făcea și arăta atâta smerenie și ascultare, încât cineva putea crede că era un înger în trup.

Cuviosul Părintele nostru Alexandru s-a născut la Oloneț, în ținutul Novgorodului, în urma unei descoperiri primite de părinții săi, Ștefan și Vasa. Din botez, el a fost numit Amos, iar când a crescut a fost încredințat unui om evlavios pentru a-l învăța dumnezeieștile Scripturi, dar copilul întâmpina mai multe greutăți la pricepere decât cei de o vârstă cu el. Într-o zi, pe când cerea cu dinadinsul ajutorul Maicii lui Dumnezeu în mănăstirea Ostrog, care se afla lângă satul său, a auzit vocea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu care îl îmbărbăta și de atunci a putut să învețe cu ușurință. În fiecare zi el mergea la biserică și petrecea în multă înfrânare, deși era încă tânăr cu vârsta. Când a crescut, părinții s-au pregătit să-l căsătorească, dar el le-a arătat că nu dorea să fie decât al lui Dumnezeu și, punând pricină că merge la lucru într-un alt sat, a plecat cu bucurie pe calea care urma să-l ducă la mântuire. Deci trecând râul Svir, a ajuns noaptea în preajma unui lac înconjurat de o pădure de nepătruns. În vreme ce se ruga lui Dumnezeu să-l călăuzească, o rază de lumină a strălucit locul acela și a auzit o voce cerească care îi poruncea să meargă la mănăstirea Valaamului, vestindu-i că după ce se va nevoi acolo pentru o vreme, va veni din nou în locul acesta pentru a întemeia o mănăstire. Dimineața s-a pornit iarăși la drum și, fiind călăuzit de un om pe care l-a întâlnit, a trecut degrab calea care-l despărțea de mănăstirea Valaamului. Iar când au zărit mănăstirea în depărtare, tovarășul său de drum a dispărut deodată, lăsându-l pe Amos să înțeleagă că fusese un înger trimis de Dumnezeu.

Deci a mers la egumenul Ioachim care, pentru a-l încerca, i-a arătat toate greutățile vieții călugărești, plină de nevoi. Dar cum tânărul stăruia, starețul a primit să-l tundă, dându-i numele Alexandru și urându-i putere și răbdare pentru a duce la sfârșit lupta cea bună. Fiind atunci în vârstă de 26 de ani, Sfântul Alexandru s-a dăruit cu totul pe sine slujirii lui Dumnezeu și fraților. El petrecea zilele în ascultările mănăstirii, iar nopțile priveghind în rugăciune și în cântări. Avea totdeauna trezvie în ceea ce făcea și arăta atâta smerenie și ascultare, încât cineva putea crede că era un înger în trup.

În această vreme, părinții lui deznădăjduiți căutându-l peste tot, după trei ani au aflat că se află la Valaam și tatăl său a venit acolo ca să încerce să-l înduplece să se întoarcă acasă. Dar, în urma povețelor fiului său, chiar el a purces pe calea călugăriei în mănăstirea Maicii Domnului din satul său, în vreme ce soția sa primea și ea chipul monahicesc, luând numele de Varvara. După un timp, Alexandru aflând că părinții săi s-au mutat la Domnul, și-a zis: „Și eu sunt muritor!” și a început nevoințe mai mari, pentru a se pregăti pentru întâmpinarea Domnului. Lucra la brutărie, căra apă și lemne din pădure și slujea tuturor cu bucurie. Noaptea mergea în pădure unde se dezgolea până la brâu, lăsându-se pradă țânțarilor, și se ruga până dimineața, când se ducea la biserică înaintea tuturor și rămânea până la sfârșitul slujbei, luând seama cu dinadinsul la sfintele slujbe dumnezeiești. Așa a ajuns să fie cinstit de toți călugării, ceea ce îl tulbura și îl făcea să se gândească să fugă în pustie, pentru a scăpa de lauda oamenilor, care îi primejduia mântuirea.

Deci a cerut binecuvântarea egumenului, dar acela nu i-a dat-o, zicând că este prea tânăr și neîncercat. Astfel, sfântul și-a tăiat voia și a început iarăși viața sa de nevoință în ascultare. Dar într-o noapte, în vreme ce se ruga, a auzit o voce care îi poruncea să meargă în apropierea lacului unde avusese descoperirea când a plecat de acasă. Totodată, o lumină strălucitoare i-a arătat locul unde avea să zidească noua mănăstire. Mărturisind mai apoi egumenului ceea ce i s-a întâmplat, acesta i-a dat acum binecuvântare să plece, iar sfântul a purces la drum la căderea nopții, neluând nimic altceva decât hainele pe care le purta pe el. Călăuzit de Dumnezeu, a ajuns degrab aproape de lac. Acolo a ridicat o mică colibă într-un loc arătat de o rază de lumină și a început să se nevoiască în rugăciune și cântări de psalmi ziua și noaptea, postind și priveghind, depărtat de toate grijile lumii.

Într-o zi, pe când mergea după apă, o voce de sus i-a spus: „Alexandre, pentru că din tinerețe ai mers pe calea cea strâmtă și cu necazuri, îți voi încredința spre călăuzire o mulțime de suflete. Să nu-ți întorci fața ta de la ele, ci povățuiește-le pe calea mântuirii”.

Nu departe de acea pustie, trăia un boier pe nume Andrei Zavalișin, care mai târziu avea să fie Sfântul Andrei de Ondrusov. Într-o zi, acela fiind la vânătoare, un cerb i-a ieșit în cale. Urmărindu-l, s-a depărtat de tovarășii lui și deodată a nimerit în fața colibei lui Alexandru. Crezând că este o ispită diavolească, sfântul s-a înspăimântat, căci nu văzuse față omenească în locurile acelea, dar în cele din urmă l-a primit pe boier, iar acela dându-și cuvântul său că nu va mai spune la nimeni, Alexandru i-a povestit cum a petrecut în pustie vreme de șapte ani.

Luând apoi binecuvântare, Andrei s-a reîntors la ai săi, dar n-a putut să țină ascunsă povestirea vieții minunate a Sfântului Alexandru, așa încât vestea despre el s-a răspândit pretutindeni. Până și fratele lui Alexandru, Ioan, a auzit de aceasta și a pornit să se nevoiască și el în pustie, unde fratele său l-a primit cu dragoste. Însă nu după multă vreme, Ioan s-a mutat la Domnul și au venit alți doritori de viață îngerească. Iar sfântul i-a așezat în apropiere, în colibe osebite, pentru a petrece în liniște și rugăciune neîncetată. Toți se supuneau cuviosului, care îi întărea cu învățăturile sale să rabde lipsurile și să rămână pe calea cea strâmtă care duce la mântuire.

După ce binefăcătorul obștii, Andrei Zavalașin, luând binecuvântare de la sfânt, a lăsat lumea și s-a făcut călugăr la mănăstirea Valaam, Cuviosul Alexandru a început să are și să semene pământul, ca să hrănească călugării și pelerinii care veneau la mănăstire. Pe lângă muncile acestea, el adăuga alte nevoințe, căci îndura frigul greu din acele locuri, nădăjduind prin aceasta să scape de focul cel veșnic.

În al 23-lea an al petrecerii sale în pustie, în 1508, o mare lumină i s-a arătat în vremea rugăciunii sale de noapte și a văzut trei bărbați străluciți, care luminau cu o slavă negrăită și țineau fiecare în mână câte un toiag. Spăimântându-se, sfântul căzu cu fața la pământ, dar ei l-au ridicat și i-au spus: „Nu te teme, căci Sfântul Duh s-a sălășluit întru tine, pentru curăția inimii tale”. Apoi l-au încredințat iarăși că va zidi în acel loc o biserică de piatră și va ridica o mare mănăstire. Iar sfântul a răspuns că este păcătos și nevrednic de aceasta, căci el a venit acolo doar pentru a-și plânge păcatele. Dar bărbații l-au întărit, sfătuindu-l să închine biserica Sfintei Treimi care i S-a arătat. După aceasta au dispărut, zicându-i: „Pacea Mea o las ție”. Și fiind sfântul nedumerit în ce loc să zidească biserica, un înger i s-a arătat deodată, cu aripile deschise, și i-a arătat chiar locul unde i se arătase Sfânta Treime.

Deci începând lucrările pentru o biserică de lemn, frații îl sileau pe sfânt să primească preoția, dar Alexandru se apăra zicând că este peste puterile lui. În cele din urmă, cu porunca arhiepiscopului de Novgorod, Serapion, Sfântul Alexandru a primit să fie hirotonit și biserica a fost sfințită. Luând preoția, cuviosul și-a îndoit nevoința și smerenia. El nu șovăia să-i ajute pe frați la brutărie și în ascultările cele mai de jos. Noaptea, în vreme ce frații dormeau, adesea mergea să macine grâul pe care fiecare dintre frați trebuia să-l macine înainte de slujba de dimineață. Nu se întindea niciodată să doarmă, nu își spăla decât mâinile și era întotdeauna îmbrăcat cu o rasă de rând și peticită, încât oaspeții nu puteau să-l deosebească de cel mai smerit dintre frați.

Veghind ca un tată asupra călugărilor, îi sfătuia să fie atenți la mântuirea sufletului lor, depărtându-se de orice deșertăciuni. El îi îndemna să se pocăiască fără fățărnicie înaintea lui Dumnezeu, plângându-și neîncetat păcatele lor, căci pocăința este cheia Împărăției cerurilor. Iar frații, urmând sfaturilor lui, înmulțeau faptele bune, trăind ca și îngerii, astfel încât, după mutarea sa la Domnul, mai mulți dintre ucenicii săi au fost cinstiți ca și sfinți: Sfântul Atanasie de Siandemsk, Ghenadie și Nichifor de la lacul Vaje, Macarie de la Oredet, Macarie Romanul. De asemenea, mulți credincioși veneau la mănăstire pentru a se mărturisi și pentru a primi sfaturi și mângâiere în necazurile lor.

Astfel, cu ajutorul țarului Vasile Ivanovici, Sfântul Alexandru a ridicat o biserică de piatră, sfințită de arhiepiscopul Macarie de Novgorod. Apoi, cu câțiva ani înainte de fericita sa pristăvire, cuviosul a mai zidit o biserică, tot cu ajutorul țarului, închinată Acoperământului Maicii Domnului, pe care Preacurata a binecuvântat-o arătându-se așezată ca și pe un tron deasupra altarului și făgăduind că va răsplăti fiecăruia care va aduce oricât de mic ajutor la ridicarea bisericii. Această vedenie a văzut-o cuviosul împreună cu ucenicul său de chilie, Atanasie.

Ajungând la adânci bătrâneți, Sfântul Alexandru i-a adunat pe frați cu un an înainte de plecarea sa la Domnul și făgăduind că va rămâne în mijlocul lor, i-a rugat să-i arunce trupul său într-o mlaștină, dar numai după ce vor călca toți peste el. Însă la stăruința ucenicilor săi, a primit să fie îngropat aproape de biserica Schimbării la Față, pe care o construise. Deci venind ziua care o spusese mai înainte, la 30 august 1533, având 85 ani, Sfântul Alexandru s-a mutat la Domnul. Mormântul lui însă a început să reverse tămăduiri asupra celor care veneau la el cu credință.

Mănăstirea Sfântului Alexandru a fost distrusă de nemți și de lituanieni în 1628, dar apoi a fost refăcută, iar în 1641 au fost descoperite moaștele nestricate, ca și vii, ale sfântului. Mănăstirea a cunoscut o mare înflorire în secolul XIX, sub înrâurirea ucenicilor Sfântului Paisie de la Neamț. În 1918, moaștele Sfântului Alexandru au fost luate și cercetate de comuniști, stând ascunse până în 1998, când au fost descoperite în aceeași stare de nestricăciune, de parcă sfântul ar fi fost viu. La prima slujbă săvârșită lângă ele, în Muzeul Academiei de Medicină Militară din Peterburg, unde au fost găsite, moaștele au început să izvorască mir. Mutate spre închinare în Mănăstirea Pokrovo-Terveniceski, moaștele au izvorât o mulțime de tămăduiri în rândul credincioșilor veniți din întreaga Rusie, în vreme ce nu conteneau să izvorască mir, în văzul tuturor, spre slava lui Dumnezeu, care preamărește pe bineplăcuții Lui.

Amin.