Arhiva tag-ul pentru: Calendar Ortodox

foto preluat de pe ziarullumina.ro

articole preluate de pe: basilica.ro; www.calendar-ortodox.roş doxologia.ro; ziarullumina.ro

(articol in curs de editare)

 

Calendar Ortodox 13 octombrie 2024

† Aducerea moaştelor Sfântului Apostol Andrei la Iaşi;

† Sf. Mc. Carp, Papil, Agatodor, Agatonica şi Florentie

† Duminica a XXI-a după Rusalii (Pilda semănătorului – a Sfinților Părinți de la Sinodul al VII-lea Ecumenic)

 

Sinaxar 13 Octombrie

---

 

Duminica a XXI-a după Rusalii (Pilda semănătorului – a Sfinților Părinți de la Sinodul al VII-lea Ecumenic)

Sfânta Evanghelie după Luca, Capitolul 8, 5-15

Zis-a Domnul pilda aceasta:

Ieșit-a semănătorul să semene sămânța sa. Și, semănând el, una a căzut lângă drum și a fost călcată cu picioarele și păsările cerului au mâncat-o.

Și alta a căzut pe piatră și, răsărind, s-a uscat, pentru că nu avea umezeală.

Alta a căzut între spini, iar spinii, crescând cu ea, au înăbușit-o.

Iar alta a căzut pe pământul cel bun și, crescând, a făcut rod însutit. Acestea zicând, striga: Cine are urechi de auzit, să audă!

Și ucenicii Lui Îl întrebau: Ce înseamnă pilda aceasta?

El a zis: Vouă vă este dat să cunoașteți tainele Împărăției lui Dumnezeu, iar celorlalți, în pilde, ca, văzând, să nu vadă și, auzind, să nu înțeleagă.

Iar pilda aceasta înseamnă: Sămânța este cuvântul lui Dumnezeu;

Cea de lângă drum sunt cei care aud, apoi vine diavolul și ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască;

Iar cea de pe piatră sunt aceia care, auzind cuvântul, îl primesc cu bucurie, dar aceștia nu au rădăcină; ei cred până la o vreme, iar la vreme de încercare se leapădă.

Cea căzută între spini sunt cei ce aud cuvântul, dar, umblând cu grijile și cu bogăția și cu plăcerile vieții, se înăbușă și nu rodesc.

Iar cea de pe pământ bun sunt cei care, cu inimă curată și bună, aud cuvântul, îl păstrează și rodesc întru răbdare.

După ce a spus acestea, a strigat:

Cine are urechi de auzit, să audă!

cititi mai mult pe ziarullumina.ro

 

Aducerea moaștelor Sfântului Apostol Andrei la Iași (12 octombrie 1996)

articol preluat de pe doxologia.ro

Prin purtarea de grijă a Prefericitului Părinte Patriarh Daniel, pe atunci Mitropolitul Moldovei si Bucovinei, racla cu capul Sfântului Apostol Andrei a fost adusă la Iași în seara zilei de 12 octombrie 1996, de o delegație din partea Bisericii Greciei, condusă de Înaltpreasfințitul Nicodim, Mitropolitul de Patras. Moaștele Sfântului Andrei au fost așezate atunci lângă moaștele Sfintei Cuvioase Parascheva, în Catedrala Mitropolitană din Iași și peste un milion de credincioși au venit să-i cinstească pe cei doi sfinți. A fost un moment deosebit de important și o binecuvântare atât pentru pelerini, cât și pentru românii de pretutindeni. Pentru a marca acest moment istoric, Mitropolitul Nicodim a compus un tropar și ne-a dăruit icoana Sfântului Andrei și o cruce în care se află o părticică din lemnul crucii pe care a fost răstignit.

La finalul pelerinajului cu moaștele Sfântului Apostol Andrei în Moldova, în perioada 12-19 octombrie 1996, IPS Nicodim a spus:

M-a umplut de bucurie evlavia acestui popor, dovedită prin prezența miilor de pelerini, veniți din toată România. Ca mitropolit de Patras, țara unde Sfântul Andrei a mărturisit cuvântul Evangheliei și a înființat marea mitropolie din Ahaia, mă bucur de un deosebit respect din partea oamenilor, care văd în mine pe episcopul Sfântului Andrei. Văd pe fața lor și simt în sufletul lor credința în Dumnezeu. Capul Sfântului Andrei a fost adus de la Roma la Patras abia în anul 1964. De la această dată a rămas în Catedrala „Sfântul Andrei” din Patras. Sfintele moaște ale Apostolului Andrei „au ieșit” pentru pelerini doar în Cipru și în România. De aceea, această experiență religioasă este deosebită pentru români. Acum, după ce am asistat la slujbele religioase, îmi dau seama că am făcut bine că am acceptat să aduc Sfintele moaște la Iași. Fiți siguri că am doar cuvinte de laudă pentru ortodoxia din România. Dumnezeu să vă binecuvânteze!

Din anul 1995, conform hotărârii Sfântului Sinod, ziua de prăznuire a Sfântului Apostol Andrei – 30 noiembrie – a fost înscrisă cu cruce roșie în calendar. Pentru că aducerea moaștelor Sfântului Apostol Andrei la Iași a fost un moment de sărbătoare pentru toți românii, la propunerea Înaltpreasfințitului Daniel, în calendarul nostru ortodox, începând cu anul 1997, pe 13 octombrie, apare consemnată ca sărbătoare cu cruce neagră, „Aducerea moaştelor Sfântului Apostol Andrei la Iaşi”:

Să nu uităm niciodată ca noi, creștinii din România, suntem ucenicii Sfântului Andrei, iar întoarcerea moaștelor sale în țara noastră să fie pomenită de acum înainte în fiecare an. De aceea, în duhul evlaviei tuturor binecredinciosilor creștini din Arhiepiscopia Iașilor, decidem ca pomenirea aducerii moaștelor Sfântului Andrei la Iași, în anul 1996, să fie consemnată în Sinaxar și în calendarul din anii care vin, la ziua de 13 octombrie.

Tot atunci, Sfântul Apostol Andrei a fost numit în mod oficial Ocrotitorul românilor, iar în anul 2002 s-a hotărât ca sărbătoarea lui să devină „Sărbătoare Naţională Bisericească”. În anul 2012, ziua de 30 noiembrie a devenit sărbătoare legală, iar noua Catedrală a Mântuirii Neamului poartă hramul „Sfântul Apostol Andrei”, pe lângă hramul Înălţarea Domnului, care este şi Ziua Eroilor Români.

Născut la Betsaida, frate al lui Petru, Sfântul Apostol Andrei a fost unul dintre primii ucenici ai Mântuitorului, primind învățătura de la Sfântul Ioan Botezătorul. Martor al Pătimirilor Domnului, a sfârșit ca mucenic, fiind răstignit lângă Corint, așezat pe o cruce în formă de X, cunoscută astăzi drept „Crucea Sfântului Andrei”.

Propovăduind Evanghelia până la ținuturile de lângă Marea Neagră, a ajuns și în țara noastră, în Dobrogea regăsindu-se peștera Sfântului Andrei. De aceea, este considerat Ocrotitorul României.

Troparul Sfântului Apostol Andrei, glas 1:

Fiu al Galileei şi frate al lui Petru, dintre pescari în soborul Apostolilor întâi ai fost chemat, Andrei cel minunat, iar de la mormântul tău din Patra chemi popoarele la Dumnezeu şi atunci ne-ai umplut de bucurie când în România iarăşi ai venit, unde pe Hristos Domnul L-ai propovăduit.

 

În aceasta luna, în ziua a treisprezecea, pomenirea Sfintilor Mucenici Carp si Papil, Agatodor si Agatonica (†251).

Acesti sfinti mucenici ai lui Hristos au fost pe vremea împaratului Deciu si a lui Valerian proconsulul Asiei, cu mestesugul doctori. Sfântul Carp era episcop Tiatirilor, iar Papil era hirotonit diacon de acest Carp.

Deci, prinzându-se de catre domnitor si întrebati fiind, au marturisit înaintea tuturor numele Domnului Hristos si silindu-i sa faca Jertfa la idoli si neînduplecându-se, ei au fost legati pe lânga cai si târâti de la Tiatira pâna la Sardia si acolo spânzurându-i de un lemn i-au strujit.

Atunci si Sf. Agathodor sluga fiind sfintilor si urmând lor s-a întarit de dumnezeiescul înger si a marturisit pe Hristos.

Deci spânzurându-l si pe el l-au batut cumplit cu toiege.

Si asa fiind batut si-a dat duhul în mâinile lui Dumnezeu.

Iar Sf. Carp fiind spânzurat a râs; si fiind întrebat de catre domnitor, pentru ce ai râs Carp a zis:

“Am vazut slava Domnului meu si m-am bucurat“.

Iar pe Papil l-au legat de patru pari, si l-au ridicat sus, apoi l-au împroscat cu pietre de care a ramas nevatamat.

Dupa aceea fiind adusi de fata sfintii împreuna i-au tavalit peste spini în sus si în jos, si batându-i deasupra pe pântece.

Dupa aceea i-au dat ca sa-i manânce fiarele.

Atunci un leu, o minune!, racnind oprea pe chinuitori de la atâta nemilostivire.

Si batându-le cu piroane încaltaminte de fier în picioare, i-au aruncat în cuptor; atunci si Agathonica, sora Sfântului Papil, facând rugaciune, a intrat si ea cu dânsii.

Si ramânând sfintii nearsi si nevatamati, li s-au taiat capetele cu sabia.

Troparul Sfinţilor Mucenici Carp şi Papil şi al celor împreună cu dânşii

Glasulul al 4-lea

Mucenicii Tăi, Doamne, întru nevoinţele lor, cununile nesctricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru. Că având tăria Ta, pe chinuitori au învins; zdrobit-au şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.

Condacul Sfinţilor Mucenici Carp şi Papil şi al celor împreună cu dânşii

Glasul 4

Cel Ce Te-ai Înălţat…

Ca o vistierie de mult preţ şi izvor ce izvorăşte ape de tămă­duiri, a dat Stăpânul moaştele voastre celor de pe pământ; care şterg neputinţele patimilor cele de multe feluri şi dau neîncetat har sufletelor. Pentru aceasta, Sfinţilor Carp şi Papi, cu un glas şi cu dragoste săvârşim Sfântă pomenirea voastră.

cititi mai jos Viața Sfintilor Mucenici Carp si Papil, Agatodor si Agatonica

 

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Mucenic Florentie (Secolul al III-lea).

Sfântul Mucenic Florentie, a fost din cetatea Tesalonicului. Si fiind crestin si râvnitor binelui, ocara si defaima înaintea tuturor, pe dumnezeii elinilor, întarea pe crestini în credinta cea în Hristos si-i îndemna în tot chipul spre lucrarea dumnezeiestilor porunci.

Deci facând el asa a fost prins de guvernatorul cetatii si fiind întrebat, a marturisit pe Hristos cu îndrazneala fara frica înaintea tuturor, ca este Dumnezeu mai înainte de veci si Facatorul tuturor; si ca zeii pagânilor, sunt lemne, pietre, aur, argint, arama, fier, idoli fara suflet si fara simtire.

Acestea zicând, l-au batut cumplit, l-au spânzurat de un lemn si l-au strujit; si aprinzând foc mare l-au aruncat în mijlocul focului; iar el bucurându-se si rugându-se în taina si multumind lui Dumnezeu, s-a savârsit.

 

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Mucenic Dioscor.

Acesta a marturisit pe vremea împaratiei lui Diocletian. Se tragea cu neamul din schinopoliti si cu vrednicia era sfetnic.

Deci socotind toate lucrurile lumii acesteia ca pe niste gunoaie, numai ca sa dobândeasca pe Hristos, a luat îndrazneala si stând înaintea guvernatorului Luchian, înfruntându-l si mai vârtos batjocorindu-l, întru nimic îi socotea înfricosarile si amagirile; mai ales când acela arata sfântului foc si organele vârtejelor, si alte multe feluri de chinuri.

Însa toate acestea au ramas nelucratoare si s-au aratat ca o nimica înaintea barbatiei si a marimii de suflet a mucenicului. Pentru aceasta în cele din urma, cu sabia i-a taiat sfântul lui cap.

 

Tot în aceasta zi, Sfântul Parintele nostru Nichita Patriciu Marturisitorul.

Acesta s-a nascut în Paflagonia din parinti crestini si iubitori de Dumnezeu; se zice ca era rudenie cu împarateasa Teodora. Deci dându-se la învatatura si la Sfintele Scripturi a mers în Constantinopol, fiind de saptesprezece ani. Si tinând atunci Irina sceptrurile împaratiei si aflând ca copilul era facut famen de parintii sai l-a luat în casa si peste putina vreme a ajuns mai mare peste toti ai casei. Si ajungând la vrednicia patriciilor, a fost pus guvernator al Siciliei.

De atunci traind bine, precum iubeste Dumnezeu si vrând sa se calugaresca, nu l-au lasat împaratii Nichifor si fiul sau Stavrachie. Iar apoi împaratind Mihail (adica Rangave, care si Curopalat se zicea), abia dupa multe rugaciuni, i-au dat voie sa se faca monah, însa din cetate sa nu iasa; ci dându-i Mânastirea Hrisonichi la poarta de aur i-au poruncit sa petreaca acolo. Si era de cincizeci de ani când s-a calugarit; si la aceasta mânastire s-a aflat, pâna în zilele împaratiei lui Leon Armeanul luptatorul împo-triva icoanelor.

Daca a vazut necinstea ce se facea icoanelor, a iesit din cetate si a mers la un metoc pe care îl daruise el mânastirii si s-a amestecat cu fratii cei de rând, mâncând cu ei si lucrând împreuna cu ei. Iar unii din clevetitori facând voia luptatorului împotriva lui Dumnezeu, i-a spus ca acesta avea o icoana a Mântuitorului, pe care din credinta o luase de la Roma.

Deci a fost trimis unul din rânduiala sa înfricosându-l cu cuvinte aspre si cu îngroziri, si cerându-i sa-i dea cinstita icoana; iar el nevrând a raspuns:

“Nu este a mea aceasta cinstita icoana, ci este a lui Dumnezeu si a fost daruita în sfintele odoare ale bisericii“.

Deci apucând pe alt frate, ca sa-i arate ceea ce cauta, a intrat în biserica si aflând-o a luat-o ca si cum ar fi fost lucru de nimic si a aruncat-o fara de cinste la asternutul picioarelor lui. Sfântul vazând aceasta a suspinat din adâncul inimii, socotind ca aceasta era sa fie începatura chinurilor lui. Deci, vrând sa plece trimisul împaratesc, a închis pe sfântul sa nu iasa nici de acum de acolo.

Dupa acestea luând împaratia Teofil luptatorul împotriva lui Dumnezeu si acesta purtând si el razboi împotriva sfintelor icoane, a trimis si catre sfântul pe oarecare Teodosie sa-i spuna înaintea celor ce se aflau acolo ca, sau sa se împartaseasca cu patriarhul Antonie, si sa nu se închine icoanelor, sau în acel ceas sa fie izgonit. Iar sfântul zise: “Nu voi înceta niciodata a ma închina icoanei lui Hristos si Dumnezeului meu, macar ca aceasta nu va place”. Iar pe Antonie, avându-mi mintea întreaga, nu-l voi numi Patriarh, ci desfrânat. Deci izgoneste, taie, fa ce-ti este voia; si îndata l-a izgonit de acolo. Iar sfântul multumind lui Dumnezeu si luând cu dânsul trei frati a mers la alt metoc ce era acolo aproape si petrecând acolo sfânta patruzecime, pâna la Pogorârea Sfântului Duh, s-a dus la Pantihia. Dar iesise porunca sa nu fie primiti crestinii care fug. Atunci sfântul s-a întors la Erivol, si acolo a venit catre dânsul un oarecare Nicolae, rudenie a sa, si i-a spus ca ar gasi mare odihna, daca ar vrea sa mearga la metocul lui, ce se cheama Zulupas si s-a dus acolo.

Apoi peste putina vreme a venit porunca de la luptatorii împotriva icoanelor ca sau sa se împartaseasca cu ei, sau sa fuga de acolo. Deci iesind si de acolo, s-a dus la Catisia si aflând un loc mic l-a cumparat si a zidit o biserica în numele Sfintilor Arhangheli si petrecând în aceea câtiva ani, bine si cu placere dumnezeiasca, împreuna cu fratii ce erau cu el, în cele din urma s-a dus la mânastirea cea de lânga mare; unde învatând pe monahi si rugându-se pentru dânsii si cunoscându-si mai înainte mutarea catre Domnul, a raposat la saptezeci si cinci de ani ai vietii sale.

 

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfântului Mucenic Veniamin Diaconul.

Acest fericit Veniamin era în zilele lui Isdigherd împaratul Persiei; fiind diacon la Biserica lui Dumnezeu, a adus pe multi pagâni la dumnezeiasca cunostinta. Atunci a fost pârât ca un facator de rele; pentru aceasta a fost batut si bagat în temnita unde a zacut doi ani. Deci venind un sol de la împaratul romanilor, la împaratul persilor, si aflând de aceasta, a rugat pe împaratul, ca sa slobozeasca pe Veniamin; iar împaratul l-a întrebat daca va înceta sa mai învete pe magi crestinismul? Si solul a raspuns: “Asa este împarate, sa pazeasca în tot chipul poruncile tale precum trebuie”. Iar Veniamin daca a auzit cuvintele solului, a zis: “Este peste putinta sa nu împart eu lumina care am primit-o, caci de câta certare este vrednic, cel ce va ascunde talantul, ne arata aievea învatatura sfintelor Evanghelii”. Împaratul nepricepând nimic din toate acestea, a poruncit sa-i dea drumul din legaturi; iar el iarasi s-a dus de facea cele obisnuite. Pentru care mâniindu-se împaratul, a facut douazeci de tepusi de trestii ascutite si i le-au bagat pe sub unghiile mâinilor si ale picioarelor. Si vazându-l ca socotea chinurile ca niste jucarii, a facut alta tepusa de trestie ascutita, si i-a pus-o în madularul udului, pe care punând-o si scotând-o adesea, facea dureri nesuferite sfântului. Apoi dupa chinul acesta, acea fiara fara de omenie a poruncit sa-i îndese prin sezut un lemn gros care avea de toate partile noduri; si asa si-a dat duhul catre Domnul.

 

Tot în aceasta zi, Sfântul Mucenic Antigon care s-a savârsit prin foc.

 

Tot în aceasta zi, Sfânta noua Mucenita Hrisi (Zlata), care s-a nevoit în oarecare loc al eparhiei Moglenilor ce se numeste Slatina (Slatena), la anul 1795, în bucati taindu-se s-a savârsit.

Noua Muceniţă Zlata (Hrisi), acest “vas de aur al fecioriei şi mireasă neprihănită a lui Hristos”, s-a născut în satul Slatena, eparhia moglenilor aflată la graniţa dintre Bulgaria şi Serbia, vreme în care Bulgaria era sub jugul turcesc.

Încă din tinereţe Zlata a dezvăluit un caracter puternic, credinţă nestrămutată în Hristos, frumuseţe şi neprihănire. Însă unul din turci şi-a rănit inima cu frumuseţea ei şi a răpit-o la casa lui pe când ea aduna lemne, încercînd de mai multe ori să o seducă şi să o convingă să treacă la Islamism. Nereuşind cu vorba, turcul a trecut la ameninţări cu tortura.

Sfânta muceniţă nu s-a înfricoşat de aceste ameninţări, mărturisind cu tărie că nu va renunţa la Hristos, indiferent de chinurile ce i se pregăteau. Timp de şase luni păgânii agareni au încercat să o facă pe Zlata să le accepte religia, dar în zadar, ea a rămas neclintită în credinţa sa. După aceste încercări, ei au încercat să o forţeze folosindu-i pe părinţii şi surorile ei, ameninţînd că dacă nu o vor convinge ei să renunţe la Hristos, o vor omorî şi pe ei îi vor chinui.

Părinţii şi surorile sale au început a plînge amar şi a o ruga să se lepede de Hristos “măcar de formă” ca să scape de chinuri şi moarte. “Dacă mă ispitiţi să mă lepăd de Hristos, nu mai sunteţi familia mea. În schimb am pe Domnul Iisus Hristos ca tată şi pe Maica Domnului ca mamă, iar sfinţii îmi sunt fraţi şi surori!”

Văzînd musulmanii că nu îi pot slăbi credinţa, au chinuit-o timp de trei luni, bătînd-o cu bâtele. Apoi, au jupuit fâşii de piele de pe trupul ei, înroşind pământul cu sângele său şi mai pe urmă au înroşit un fier în foc şi i l-au băgat prin urechi.

În apropiere de locul unde suferea ea se afla părintele ei duhovnicesc, ieromonahul Timotei de la Mănăstirea Stavronikita din Muntele Athos. Ea i-a trimis vorbă să se roage pentru ea ca să aibă putere să îndure mucenicia până la capăt. Duhovnicul ei a fost cel care a păstrat însemnări despre suferinţele sfintei.

În cele din urmă, musulmanii furioşi că au fost învinşi de o femeie, au legat-o de un copac şi au tăiat-o în bucăţi cu cuţitele. Sufletul ei curat a fost luat la Domnul, Care a răsplătit-o cu două cununi: una a fecioriei şi cealaltă a muceniciei. Nişte creştini au adunat sfintele moaşte şi le-au îngropat în secret, cu mare evlavie. Sf. Zlata a suferit pentru Hristos în anul Tot în aceasta zi, pomenirea

 

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

 

Viața Sfintilor Mucenici Carp si Papil, Agatodor si Agatonica

articol preluat de pe doxologia.ro

Este de mare folos a pomeni pe cei care au pătimit pentru Hristos, căci însăși aducerea aminte a chinurilor lor poate deștepta gândul nostru spre dumnezeiasca dragoste și să-i dea aripi pentru săvârșirea faptelor bune, ca și noi să suferim măcar cu mintea acele pătimiri pe care ei le-au avut cu trupul pentru răsplătirile ce vor să fie. Dintre cei care aici și-au săvârșit muceniceștile nevoințe sunt Carp și Papil, stâlpii cei mari și temeliile Bisericii, care s-au născut în patria cea slăvită, în cetatea Pergamului, din părinți drept credincioși și prin viața lor îmbunătățită au fericit pe cei ce i-au născut; pentru că ramura cea sfântă crește din rădăcină sfântă, iar pomul cel bun face poame bune și râul cel curat pe izvor îl preamărește. Căci amândoi, și Carp și Papil, numai cu cele de nevoie își îndestulau trupul, lepădând toate cele ce erau de prisos în multe feluri și chiar cu cele de nevoie atât de puțin se îndestulau, încât numai cu trupul se deosebeau de îngeri și prin înfrânarea cea mare abia se vedeau a avea trup. Printr-o viață ca aceasta, suindu-se la culmea faptelor bune, s-au făcut vrednici să li se încredințeze cârmuirea Bisericii. Carp, fiind ales episcop, propovăduia tainele dreptei credințe celor ce erau în Tiatira. Iar Papil, cinstindu-se cu treaptă diaconiei de către Carp și cu chemarea sa asemănându-se întru ostenelile cele deopotrivă, își arăta sârguința.

Vestea despre dânșii s-a dus în toate țările cele ce erau acolo împrejur, precum este obiceiul, căci nu se poate ascunde fapta bună, ci întotdeauna vine întru arătare. Pentru această mulțime de oameni alergau la dânșii și ascultau învățăturile lor cu osârdie și se apropiau de dreapta credință. Însă nu se putea nicidecum să se odihnească diavolul care ura binele cel dintru început și, văzându-le faptele acestea, nu s-a odihnit ci, când și-a aflat slujitori aleși ai răutății sale, i-a sfătuit să-i clevetească pe sfinți la păgânul împărat Deciu, precum că nu se închină idolilor lor, ci îi blesteamă și urmează credința creștinească. Iar Deciu, auzind acestea, s-a mâniat foarte tare și a trimis în Asia pe Valerie, unul din sfetnicii săi, care era iubitor de idoli și om cumplit de rău, căruia împăratul îi arăta toate tainele sale; și, spunându-i ce aflase în legătură cu sfinții, i-a dat stăpânire peste dânșii. Iar Valerie, luând această poruncă, a plecat de grabă și, sosind la locul unde erau sfinții, a poruncit ca aceștia să aducă jertfă deșerților lui idoli. Porunca lui a străbătut îndată până la marginile țării Tiatiriei.

Valerie poruncea ca toți cei ce erau în acea țară să vină fără întârziere în acel loc unde trebuia să se facă jertfă și închinăciunea la zei. Așa diavolul, nu numai el singur bolea de îndrăcirea de idoli, ci și pe alții voia să-i vatăme cu aceeași boală. Și, adunându-se toți la locul de jertfă, nu aflară pe cei doi minunați mucenici, Carp și Papil, căci ei în alt loc aduceau jertfa cea curată adevăratului Dumnezeu, adică rugăciunea. Pe aceștia, neaflându-i Valerie în mijlocul adunării, a poruncit să-i caute și, aflându-i, au fost aduși de față înaintea lui și cu mândrie i-a întrebat: „Pentru ce nu v-ați aflat aici ca să jertfiți zeilor împreună cu poporul?”. Apoi a adăugat: „Deci, înaintea ochilor mei să vă îndreptăți bine greșala voastră, ca zavistia celor ce v-au vorbit pe voi să se întoarcă asupra capului lor, iar vouă să vi se înmulțească cinstea mai mult ca înainte”. Dar sfinții, ca cei ce nu aveau teamă și frică, nici nu căutau cinste omenească, au răspuns cu îndrăzneală: „Nu se cade nouă, judecătorule, să mâniem pe Dumnezeul nostru și să ne arătăm nemulțumitori pentru facerile Lui de bine; căci chiar și dobitoacele ne-ar mustra de nemulțumirea noastră, pentru că și ele îl cunosc pe Cel ce le-a hrănit, iar noi am fi nerecunoscători față de Ziditorul nostru dacă i-am cinsti pe zeii cei mincinoși, lăsând pe adevăratul nostru Dumnezeu”.

Acestea grăindu-le ei, Dumnezeu a întărit cuvintele lor, cu niște semne ca acestea: s-a cutremurat pământul de năprasnă și s-au sfărâmat toți idolii care erau cinstiți de acei păgâni și s-au risipit ca praful. Însă răutatea lui Valerie era mare și a rămas neschimbată, căci atunci când trebuia să se minuneze de puterea cea negrăită a lui Dumnezeu și să râdă de neputința deșerților zei, atunci el s-a arătat mai înverșunat și mai necunoscător; dar s-a înfrânat să pornească asupra lor chinurile cele grele, rușinîndu-se de bunul neam și de blândețea acestor bărbați și a poruncit să fie puse lanțuri de fier pe grumazul lor și să-i poarte goi prin mijlocul cetății.

Astfel nevoitorii cei cinstiți erau purtați pe ulițe. Ei, care erau foarte cinstiți, au fost făcuți de râs și de batjocură. Ei, care erau vrednici de nenumărate laude, au fost duși cu ocară și cu necinste pentru Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Judecătorului i s-a părut că pedepsindu-i cu asemenea necinste își vor schimba hotărârea lor cea tare. Apoi s-a gândit să le vorbească cu cuvinte dulci, zicându-le: „De nu v-aș fi văzut pe voi că sunteți cu bună pricepere, nu v-aș fi dat sfatul cel bun, ci cu chinuri, chiar nevrând voi, v-aș fi înduplecat la credința noastră. Dar de vreme ce chipul vostru cel frumos și bunul vostru obicei este semnul vitejiei voastre, am socotit să vă fiu vouă sfetnic bun, căci mi se pare că nici nu știți voi cum că din vremuri foarte vechi a început a se da nemuritorilor zei slavă și cinste; și aceasta se petrece până în ziua de acum, nu numai la noi, cei ce știm limba grecească și romană, ci și la barbari. Că prin acea osârdie către zei cetățile se ocârmuiesc cu legi bune și se câștiga războaiele contra vrăjmașului, iar pacea se întărește. Și de unde împărații și nobilii romani cei de mai înainte și de acum au ajuns întru atâta slavă, încât au răsturnat popoare și cetăți și au supus sub stăpânirea lor pe toți potrivnicii? Oare nu de aici, că au cinstit pe zei și li s-au închinat lor? Deci, și voi să-i cinstiți pe aceștia. Și de sunteți amăgiți cu cuvintele unor neînvățați spre nepriceputa și de curând arătata credință creștinească, acum deveniți înțelepți și vă întoarceți la această credință care este mai bună, ca și zeii să vă miluiască pe voi și să vă îndestulați de bunătățile cele mari care sunt la noi; și apoi să vă câștigați vouă mari daruri de la împărat. Iar de veți petrece în cea dintâi nesupunere, veți pierde atâtea bunătăți și pe noi ne veți sili să fim mai aspri cu voi”.

Sfinții, după ce au auzit acestea, și-au ridicat ochii spre cer, și-au făcut semnul crucii și au răspuns lui Valerie: „Nădăjduiești tu oare să ne întorci pe noi ca pe niște proști la păgânătatea ta? Să știi că ai aflat viteji din cei cu multă pricepere. Nu socotim noi credința voastră a fi vrednică de cinste pentru vechimea vremii. Pentru că nu tot ce este vechi este și cinstit, că și răutatea, deși este veche, nu este vrednică să fie cinstită pentru vechimea ei. Deci, nu aceasta se cuvine a socoti, că este veche credința voastră, ci această ne întrebăm: se cade oare a primi această credință rea, de la care noi ne-am sfătuit să ne abatem și din mijlocul nostru să o lepădăm după putere, ca pe una care pregătește înfricoșatul foc al gheenei celor ce o iubesc? Oare voiești să cunoști adevărul? Socotește și îl vei afla, că zeii voștri nu sunt nimic altceva decât numai lucru de mâini omenești, muți și surzi, care nu numai altora, ci nici lor nu pot să-și aducă vreun folos.

Dumnezeul cel adevărat din fire este necuprins și mintea noastră nu poate să-L ajungă, nici nu se numără vremea Lui, căci nu are început și nici sfârșit ființa Sa; și pe toate cele văzute și pe cele ce sunt cuprinse în mintea noastră, El le-a adus din neființă, El l-a zidit pe om și l-a pus în Rai și i-a dat poruncă să se deprindă a fi ascultător Ziditorului, iar prin zavistia diavolului a căzut în neascultare și s-a făcut vinovat de moarte. Apoi diavolul, neîndestulîndu-se cu căderea omenească, s-a sârguit ca seminția lui să o ducă întru uitarea de Dumnezeu, ca oamenii nu numai cu trupul ci și cu sufletul să moară. Deci, părăsind popoarele pe Dumnezeu și depărtându-și ochii de la lumina dreptății, au căzut în întunericul slujit de idoli. Pentru aceasta, Ziditorul fiind îndurat și milostiv, n-a suferit să-l vadă pe om chinuit de diavol, ci a venit pe pământ și, luând chip omenesc, întru toate s-a făcut asemenea nouă, afară de păcat; S-a răstignit pe cruce și a murit vrând să ne izbăvească din robia diavolului și de căderea în păcat. Și biruind cu moarte Să pe vrăjmașul nostru diavol, S-a urcat la ceruri și pe noi ne cheamă acolo, făcându-ne lesnicioasă suirea la El. Drept aceea, tu, o! judecătorule, oare poți să ne spui un astfel de lucru despre idolii tăi? Sau nu-ți este chiar rușine a-i numi pe ei dumnezei? Iar bogățiile voastre și cinstea împăratului, pe care voi le numiți bunătățile voastre, noi nu le băgăm în seamă, pentru că ne-am pus nădejdea noastră în Dumnezeu, pentru Care am hotărât cu gând neclintit că să pătimim și să murim”.

Valerie, auzind aceste cuvinte, s-a mâniat și, aprinzându-se cu focul mâniei, și-a lăsat blândețea cea dinafară și și-a arătat sălbăticia cea din lăuntru: mai întâi a dat averea sfinților spre jefuire celor care i-au clevetit, apoi, legându-i pe ei de niște cai, a poruncit ca să-i alunge în Sardia; și caii alergau foarte tare cu sfinții care erau legați de dânșii, neodihnindu-se deloc, încât într-o zi au ajuns din Tiatira în Sardia. Aspră era calea aceea a bunilor pătimitori, căci neputând să alerge așa de repede caii, erau târâți cu de-a sila și multe dureri au îndurat.

În urma lor, fericitul Agatodor, care era slujitorul sfinților mucenici, împreună pătimind, a suferit împreună cu stăpânii săi. Ajungând în Sardia nu s-au odihnit de loc, ci au petrecut cea mai mare parte a nopții în rugăciuni și în cântări dumnezeiești. Iar după ce au adormit puțin, îngerii lui Dumnezeu în vedenie îi mângâiau pe ei și îi întăreau ca să poată răbda chinurile. Apoi, deșteptându-se din somn, au povestit unul altuia cele văzute în somn și s-au veselit foarte mult, mulțumind lui Dumnezeu pentru că-i mângâia pe ei în necaz, făgăduind să le ajute în chinuri; iar ei se aprindeau cu dorința pătimirii pentru Hristos.

A venit și Valerie în Sardia, nădăjduind că pătimitorii, după chinurile pe care le suferiseră pe cale, fiind alergați și târâți, se vor îndupleca să se închine zeilor. Dar nelegiuitul nu știa că sfinții mai mult s-au călit spre nevoință cu dumnezeiescul Dar cel arătat lor în vedenie. Și când i-a văzut pe ei mai luminoși la față de cum erau, cu duhul mai tari și cu inima mai curajoși, s-a deznădăjduit că-i va birui cu muncile și s-a întors spre vicleșug, vrând să amăgească și să vâneze nerăutatea sfinților cea întemeiată pe Hristos, cu cuvinte blânde și cu tot felul de momeli. Și puteai să vezi pe vulpe luptându-se cu leii, căci nimic nu sporea înșelăciunea lui și nu putea să-i biruiască pe sfinți, pe care îi întărea ajutorul Celui Prea Înalt.

Văzând că nici cu momeli nu rezolvă nimic, s-a gândit să procedeze altfel cu dânșii: i-a dat pe Carp și pe Papil în paza unor bărbați tari și aleși, iar pe minunatul Agatodor, care slujea mucenicilor și s-a făcut și el mucenic desăvârșit, cu dragostea sa fiind legat de dânșii ca un prieten și părtaș la aceleași chinuri, întinzându-l, a poruncit ca să fie bătut cu vîne de bou, fără milă. Se contraziceau amândoi, și judecătorul, și mucenicul; că judecătorul voia să-l biruiască pe mucenic cu mulțimea bătăilor, iar mucenicul cu atâta bunăvoință primea bătăile, încât se vedea că nu voia să-i obosească pe cei care îl băteau, ca doar astfel să prelungească mai mult bătaia. Și fiind bătut mult, curgeau din el pâraie de sânge ca dintr-un izvor și cădea carnea de pe trupul lui, încât i se vedeau măruntaiele din lăuntru și mădularele se rupeau din încheieturile lor, pricinuind cu adevărat mari dureri acelui sfânt bărbat. Iar el din acele chinuri se arăta așa de viteaz, ca și cum numic nu ar fi pătimit, căci tăcea și răbda bătăile cele grele și pătimirea pentru Hristos o avea ca pe o îndestulată răcorire a durerilor sale celor mari. După ce a ostenit Valerie și cei ce îl băteau, lui Agatodor chinurile îi înmulțeau bucuria, căci Domnul Iisus Hristos, privind din cer nevoința și răbdarea cea bună a robului Său, i-a pregătit răsplată și l-a chemat și pe el la Sine, să se odihnească după atât de multe osteneli. Iar el îndată și-a dat duhul în mâinile Domnului, lăsând judecătorilor trupul lui mort, pe care, după porunca lui Valerie, l-au lăsat neîngropat, ca să-l mănânce fiarele și păsările cerului. Dar sosind noaptea, unii dintre credincioși l-au luat și l-au îngropat.

După aceasta, Valerie a chemat la dânsul pe sfinții mucenici Carp și Papil și le-a zis lor: „Nebunul de Agatodor, slujitorul vostru, și-a luat vrednica moarte după faptele sale, căci n-a vrut să jertfească zeilor celor nemuritori; dar voi, fiind înțelepți, de ce nu vă alegeți ceea ce vă este de folos? Să nu voiți a fi asemenea cu omul cel cu adevărat nenorocit, care în loc de viață și de bucurie și-a ales cu nebunie moartea cea cumplită”. Sfinții, auzind acestea, l-au ocărit și l-au numit nebun, iar moartea sfântului Agatodor fericind-o, au zis că aceeași moarte pentru Hristos o doresc și dânșii cu osârdie. Atunci judecătorul, mâniindu-se, a poruncit să-i lege iarăși de cai și să-i gonească înaintea sa la Pergam. Sfinții, fiind goniți pe cale și târâți, răbdau mare osteneală și durere și fiecare din ei grăia ca David: Pentru cuvintele buzelor Tale eu am păzit căi aspre. Iar noaptea, spre a mări durerea lor, li se puneau pe răni legături strânse și erau păziți cu strășnicie de străji. Dar ei, după osteneala drumului, încă se mai osteneau cu privegherea, aducând toată noaptea lui Dumnezeu rugăciuni. Și iarăși Domnul a binevoit a-i cerceta, căci li s-a arătat lor îngerul Domnului, le-a tămăduit rănile și a umplut inimile lor de dumnezeiască bucurie, întărindu-i spre nevoința cea mare.

A doua zi, judecătorul, socotind că sfinții după chinurile și osteneala de ieri nu vor mai putea să pășească deloc, a poruncit să-i scoată înaintea sa ca să le vadă rănile.

Văzându-i pe ei sănătoși și tari, nedurîndu-i picioarele și mergând repede, cu fețele nu posomorite, ci luminoase și vesele, socotea că aceasta este o vrăjitorie de-a lor și pentru aceasta la mai mari chinuri i-a supus, căci legând trupurile lor cu grele lanțuri, i-a gonit pe o cale mai lungă.

Sosind la un loc oarecare, după ce a adus jertfă zeilor, s-a așezat la judecată și, chemând pe Carp, a început a grăi prietenește cu dânsul, ca și cum împreună ar fi suferit: „Iată, zeii, miluindu-ți bătrânețea, te-au făcut să alergi atâta cale fără osteneală; deci, de ce te arăți nemulțumitor făcătorilor tăi de bine, calcând cinstea lor? Ascultă-mă pe mine, cel ce te sfătuiesc pe tine cele folositoare, și închină-te zeilor împreună cu mine, căci eu îți cinstesc bătrânețele și sufăr împreună cu tine și plâng de primejdia ta, nu ca de una străină, ci ca de a mea cu adevărat. Dar ce să fac? Știu că sunt foarte urât de tine, acum nu pot ca să-ți mai rabd mult, însă nu pentru necinstea mea, ci pentru cinstea zeilor nu te voi mai răbda dacă nici acum nu îmi vei asculta sfatul cel bun”.

La aceste cuvinte Sfântul Carp a răspuns: „Sfatul tău care duce de la lumină la întuneric și de la viață la moarte, nimeni nu poate să-l numească bun, ci vădită înșelăciune și vânătoare vicleană. Iar dacă cinstești bătrânețele mele pentru ce nu crezi mie, cel ce părintește te sfătuiesc pe tine, căci mie mai mult îmi este jale de pierzarea ta decât ție de pătimirile mele și mă mâhnesc foarte mult de primejdia ta, căci ți-ai pus nădejdea întru deșertăciune și cinstești niște idoli care nu te vor izbăvi din muncile veșnice, pentru că acești idoli sunt neînsuflețiți și făcuți de mina omenească și după dreptate nu pot fi numiți Dumnezei, fiind idoli deșerți și netrebnici”.

Valerie, nerăbdând să mai audă necinstirea zeilor săi, a poruncit călăilor să-l ia pe Sfântul Carp, să-l dezbrace, să-l spânzure și să-l bată cumplit cu vergi de spini. Bătându-l în felul acesta, au rănit tot trupul sfântului, rupându-i carnea de pe el, care zbura prin văzduh. Socotind că aceasta nu este de ajuns, Valerie a poruncit ca să mai vină și alți schingiuitori. Iar aceștia, unii îi ardeau coastele sfântului cu lumânări, iar alții îi presărau rănile cu sare. Și se uda pământul cu sângele sfântului, iar venele rupându-se îi provocau mare durere. Dar mucenicul, cu cât i se înmulțeau chinurile, cu atât mai mult se întărea în răbdare și întru dragoste pentru Dumnezeu și, fiind spânzurat, a zâmbit în chinuri, drept pentru care Valerie l-a întrebat: „De ce râzi, Carpe?”. El a răspuns: „Pentru că am văzut darul Hristosului meu cel pregătit mie; de aceea m-am bucurat”. Căci sfântul a văzut cerurile deschise și pe Domnul șezând pe scaun cu heruvimii și serafimii împrejurul Lui. Așa a mângâiat Domnul în chinuri pe robul său și darul Domnului i-a potolit toate durerile, încât sfântul a uitat rănile sale cele dureroase și chinurile cele grele și faptul că era spânzurat. Și a fost chinuit până ce muncitorii au obosit. După chinuri, aruncându-l în temniță, el mulțumea lui Dumnezeu, Celui ce l-a învrednicit a pătimi pentru Dânsul.

Apoi, aducându-l în față pe Sfântul Papil, ca și cum l-ar fi văzut acum pentru întâia oară, judecătorul a început a-l întreba: „De ce neam ești și din ce patrie și care este meseria ta?”. A răspuns sfântul: „Ai fi putut de mult să știi toate cele despre mine, că sunt născut din cel mai bun neam, în cetatea Pergamului, și am meșteșugul doctoricesc, nu aceea ce se face din ierburile care cresc pe pământ, ci ceea ce se ia de la Dumnezeu de sus, doctorie care nu tămăduiește numai trupul, ci și durerile sufletești le vindecă”. Atunci judecătorul a zis: „Doctoria cea iscusită nu poate să fie fără învățătura celor scrise de Galen și de Hipocrat, cărora meșteșugul vindecării li s-a dat de la Dumnezeu”. Iar Papil a răspuns: „Galen, Hipocrat și ucenicii lor atunci pot să tămăduiască pe cineva, când Hristos al meu binevoiește din milostivirea cea negrăită să dea cuiva a Sa doctorie, iar de nu voiește El, apoi piere meșteșugul lor, neavând nici un folos din învățătura lor întru iscusința doctoricească. Iar cei pe care tu îi numești dumnezei, cum se vor îngriji de sănătatea cuiva, când nici lor nu pot să-și ajute cu ceva? Dacă vrei să cunoști adevărul, încearcă un lucru: Iată, cel care șade lângă tine este orb de un ochi; deci, să-i dea idolii tăi vederea dacă pot și eu după aceasta nimic nu voi mai zice”. Iar Valerie a zis: „Oare se poate ca să fie cineva care să-l vindece pe orb?”. A răspuns sfântul: „Nu numai această, ci și alte boli nevindecate lesne vor fi tămăduite de acela care va chema pe Hristos, tămăduitorul tuturor bolilor”. Iar Valerie a zis: „Deci, să vedem acum ceea ce spui; fă-l ca înaintea noastră să vadă, dacă poți”. A răspuns Papil: „Nu voiesc eu ca să fac aceasta mai întâi, pentru că mă tem să nu socotești că această minune a fost făcută de către idolii tăi. Mai întâi doctorii voștri să cheme pe oricare dintre zeii lor și abia după aceasta eu voi arăta puterea Dumnezeului meu”.

Atunci Valerie a chemat pe slujitorii săi și le-a poruncit să-i cheme pe zei într-ajutor și să tămăduiască ochiul cel orb al sfetnicului său. Iar ei au strigat către zeii lor, chemând fiecare dintr-înșii pe zeul său, unul pe Apolon, altul pe Asclepios, altul pe Die, iar altul pe Ermis. Și s-a făcut un lucru vrednic de râs, căci toată ziua s-au rugat către cei ce nu puteau să le ajute nimic, strigau către cei surzi, aduceau jertfe celor neînsuflețiți și nu dobândeau cererea lor și nici n-au putut să lumineze ochiul trupesc, singuri fiind orbiți cu sufletul. Iar robul lui Hristos, Sfântul Papil, a ridicat ochii cei trupești și cei sufletești spre ceruri și a chemat pe Domnul cel milostiv. Apoi, cu mâna sa s-a atins de ochiul celui orb și a făcut semnul crucii pe dânsul și îndată omul a văzut bine. Și nu numai cu ochiul cel trupesc a văzut omul acela, ci și cu ochii cei sufletești s-a luminat, căci lumina cea dumnezeiască s-a atins de inima lui și, deșteptându-se ca din somn, a cunoscut neputința deșerților zei și a înțeles puterea Domnului Dumnezeu Iisus Hristos, lumina cea adevărată care luminează pe tot omul ce vine în lume și a crezut într-Însul. Și nu numai omul acela, ci și altă mulțime de popor, prin minunea aceea a venit la cunoștința dreptății, căci pe cine n-a adus întru mirare și încredințare acea preaslăvită minune? Și fiecare, văzând și auzind aceasta, zicea: „Cu adevărat, mare este puterea lui Hristos și Acela este Dumnezeu adevărat”.

Dar cu toate că ei preamăreau pe Dumnezeul cel adevărat, Valerie cel fărădelege n-a voit să-L recunoască și cu mai mare mânie s-a aprins împotriva Sfântului Papil și în loc de mulțumire pentru acea facere de bine, a poruncit ca Sfântul Papil să fie spânzurat pe un lemn și să fie bătut fără cruțare.

Fiind bătut acel frumos trup al Sfântului Papil, el nu pătimea nici o durere din cauza bătăilor, ci se mâhnea că nu primește chinuri mai grele. Iar Valerie, văzându-și chinurile biruite de vitejia mucenicului, s-a mâniat și mai tare și a adus asupra sfântului chinuri peste chinuri. A aprins foc sub coapsele lui și a poruncit să fie bătut cu pietre, dar nici împotriva focului nu s-a arătat mucenicul nerăbdător și pietrele cădeau în alt loc, ca și cum și pietrele cinsteau trupul care pătimea pentru Hristos, căci îi lovea mai ales pe cei ce le aruncau, nevătămînd de loc pe Sfântul Papil.

După ce s-a ostenit Valerie și nu știa ce fel de chinuri să mai poruncească împotriva sfântului, a mai contenit cu bătaia, socotind că dacă nu vor fi bătuți o vreme, rănile lor se vor aprinde (infecta) și aceasta îi va face mai slabi la bătaia care urma să fie după aceea. Dar sfinții, care îl aveau aproape pe Hristos, doctorul, pentru care de bunăvoie pătimeau chinuri și dureri, nu numai de dureri, ci și de vânătăi și de răni s-au tămăduit, încât nici urmă de rană nu se mai vedea pe trupul lor, lucru care a mirat mult pe nebunul judecător, pentru că, cu cât li se ușurau durerile, cu atât mai mult inima lui Valerie bolea și că de foc se învăpăia de mânie.

După puțină vreme a stat Valerie iarăși la judecată, suflând cu turbare și căutând cu ochi mânioși. Iar sfinții mucenici stăteau înaintea lui, cu privire frumoasă și cu față veselă, de parcă erau chemați la un ospăț. Și nelegiuitul, vrând cu mânie să-i îngrozească, a auzit din gura lor cea îndrăzneață niște cuvinte ca acestea: „Pentru ce, judecătorule, faci atâta osteneală ție și slujitorilor tăi, adeseori aducându-ne, purtându-ne și chinuindu-ne pe noi și nu pronunți asupra noastră hotărârea cea mai de pe urmă? Ori nădăjduiești că ne vei abate pe noi de la Hristos, Dumnezeul nostru și de la adevăr? Mai bine morți ne vei vedea pe noi, decât să ne supunem poruncii tale celei fără Dumnezeu”. După ce sfinții au grăit aceste cuvinte, îndată slujitorii au așternut pe pământ hârburi și piroane de fier și pe acestea i-au pus goi pe mucenici cu fața în jos și i-au târât, bătându-i cumplit. Dar nici în aceste chinuri n-a lăsat Domnul pe robii Săi, pentru că a sosit cu ajutorul Său, suflând în fața lor și scoțându-i din acel necaz, căci îndată cioburile și piroanele cele de fier, fără de veste au pierit, iar sfinții au rămas nevătămați.

După aceasta judecătorul cu și mai mare mânie împotriva lor s-a pornit și a poruncit ca să le fie tăiate coapsele cu briciul; dar sfinții le răbdau pe toate cu vitejie, mărind pe Dumnezeu.

Apoi au adunat fiare cumplite și, fiind aduși mucenicii, au slobozit asupra lor o ursoaică și toți au crezut că ursoaica se va repezi asupra lor și că îi va rupe îndată și va ucide trupurile lor, dar ursoaica n-a arătat nimic din năravul ei de fiară, ci, ca și cum ar cinsti sfintele lor picioare, s-a culcat lângă ei și le-a cuprins picioarele. Apoi au slobozit un leu, pe care numaidecât l-au îmblânzit, ca și pe ursoaică, dar și mai mare putere dumnezeiască s-a arătat prin el, căci, răcnind, a grăit cu glas omenesc, ocărind pe chinuitori și sălbăticia lor. Iar ei, astupându-și urechile, socoteau că toate acestea sunt farmece ale sfinților mucenici. Atunci judecătorul a poruncit ca aceștia să fie aruncați într-o groapă plină cu var nestins. Dar în zadar se ostenea nebunul, împotrivindu-se lui Dumnezeu, Cel ce păzea pe robii Săi pretutindeni nevătămați, pentru că după trei zile petrecute în groapa cu var au ieșit întregi și sănătoși de acolo.

Valerie, cu cât îi vedea mai mult pe sfinți de nebiruit, cu atât mai mult se mânia împotriva lor și încălțându-i cu încălțăminte de fier, plină de piroane ascuțite, i-a silit să alerge, dar nici așa n-a putut să-i biruiască pe ostașii lui Hristos, cei de nebiruit. Făcând foc și înroșind un cuptor foarte mult, a aruncat în el pe sfinți și împreună cu sfinții a intrat și Fericită Agatonica, sora Sfântului Papil, în mijlocul văpăii, vrând ca și ea să fie părtașă acelorași nevoințe, dorind să moară pentru Hristos. Dar cuptorul cel înfocat nu numai că nu i-a ars pe ei, ci s-a răcorit cu puterea lui Hristos, pentru că pogorându-se o ploaie mare, focul s-a stins și cuptorul s-a răcorit. După ce sfinții au ieșit din cuptor nevătămați, iarăși au fost duși în temniță unde cântau lui Dumnezeu ca într-o biserică.

Judecătorul, neștiind ce să mai facă, se rușina, fiind biruit. Apoi a pronunțat asupra lor hotărârea cea mai de pe urmă, adică să li se taie capetele. Sfinții, fiind duși împreună cu Agatonica la locul de ucidere, se bucurau și, ridicând ochii și mâinile lor spre cer, făceau rugăciuni nu numai pentru dânșii, ci și pentru cei ce îi ucideau pe ei. Și așa și-au sfârșit nevoința lor, murind cu ucidere de sabie. Iar sfintele lor trupuri, cele fără de cinste aruncate și nebăgate în seamă, le-au luat credincioșii în taină și cu cinste le-au îngropat, slăvind pe Domnul nostru Iisus Hristos, căruia împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, se cuvine cinstea și închinăciunea în veci. Amin.

foto preluat de pe ziarullumina.ro

articole preluate de pe: calendar-ortodox.ro; ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro

(articol in curs de editare)

 

Calendar Ortodox 10 octombrie 2024

† Sf. Mc. Evlampie și sora sa, Evlampia;

† Sf. Cuv. Vasian și Teofil Mărturisitorul

 

Sinaxar 10 Octombrie

---

 

În aceasta luna, în ziua a zecea, Sfintii Evlampie si Evlampia  (Secolele III-IV).

Acesti sfinti mucenici au fost pe vremea lui Maximian (catre anul 296), când domnea în orasul Nicomidia Maxim.

Pe atunci mai multi crestini ascunsi în munte, au trimis pe Sfântul Evlampie la cetate ca sa le cumpere pâine.

Iar el mergând, a fost prins de slujitorii idolesti; si punându-l înaintea împaratului si întrebându-l, se marturisi pe sine ca este crestin; si intrând în capistea idolilor, în loc sa jertfeasca, el a poruncit idolului lui Aris sa cada si a cazut de s-a sfarâmat.

Fiind el pedepsit a venit Evlampia, sora sa, la mijloc si l-a rugat sa faca rugaciune pentru dânsa, ca sa marturiseasca si ea împreuna cu el.

Deci, bagându-i într-o caldare ce fierbea, si ramânând nevatamati, au crezut în Hristos doua sute de barbati, carora li s-au taiat capetele împreuna cu dânsii.

Troparul, glas 4

Mucenicii Tăi, Doamne, întru nevoinţele lor, cununile nestricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru. Că având tăria Ta, pe chinuitori au învins; zdrobit-au şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.

 

Tot în aceasta zi, Sfintii doua sute de mucenici ce s-au taiat împreuna cu sfântul Evlampie (Secolele III-IV).

 

Tot în aceasta zi, Parintele nostru Vasian.

Acest Preacuvios, parintele nostru Vasian, era de la Rasarit, din Siria.

Iar în zilele împaratului Marcian a venit în Constantinopol, si atâta a stralucit cu faptele si cu minunile, încât împaratul a zidit o biserica întru numele lui, care se afla pâna astazi.

Si i s-a înmultit numarul ucenicilor pâna la trei sute, dintre care era si Preacuvioasa Matroana.

Deci, traind asa si pe multi aducând lui Dumnezeu, si tamaduind boli, si fiind facator de nespuse minuni, întru adânci batrâneti catre Domnul s-a dus.

 

Tot în aceasta zi, Preacuviosul Parintele nostru Teofil marturisitorul.

Acest fericit, parintele nostru Teofil, a fost nascut aproape de Tiberiupol din parinti crestini, si când a fost de trei ani, primind sfântul Botez, îl luara parintii si mersera în muntele Selentiul, unde aflând pe cuviosul parintele nostru Stefan, si luara binecuvântare de la dânsul, se dusera la casa lor. Deci de atunci se nevoia copilul la învatatura cartii. Si daca ajunse la treisprezece ani, se duse iar la Preacuviosul Stefan. Acesta vazându-l, îi zise: “Pentru ce ai venit fiule la mine?” Iar copilul îi raspunse: “M-ai chemat parinte; si eu lasându-mi parintii am venit aici”. Si iarasi zise cuviosul: “Când te-am chemat fiule, si ce ti-am zis?” “Lucrând eu, zice, la tarina, mi-ai zis: “Fiule Teofile, te-ai departat de la Domnul, care zice: “Ridica-ti Crucea, si urmeaza Mie!” Din aceste cuvinte ranindu-ma la inima ti-am venit pe urma pâna la usa; si aflând-o încuiata, te-ai facut nevazut de la ochii mei, si ramasei singur; si mi se pare, parinte sfinte, precum îti cunosc vorba, sa nu fi fost tu cel ce m-ai chemat; nu te întoarce dar de catre robul tau, care cere mântuire”. Iar cuviosul parinte multumind lui Dumnezeu, lua copilul la dânsul, crescându-l, si deprinzându-l cu nevointa si cu petrecerea vietii calugaresti. Apoi, peste trei ani, chemând parintele pe egumenul lavrei, a dat copilul pe mâna lui, si luându-l la mânastirea lui, îi taiasera parul. Iar parintii lui nu încetau cautându-l si nevoindu-se sa afle pe cel ascuns; si dupa câtiva ani, aflând cele despre copil, au mers la egumen, cerând cu pofta sa le arate pe fiul lor; iar egumenul întâi mâhnindu-se foarte de acest lucru, nici cum se pleca; dar daca vazu întristarea lor si fara de voie l-a aratat. Vazându-l parintii, în cinul ce se afla, pornindu-se spre plângere, amestecata cu bucurie, îmbratisându-l si sarutându-l, ce nu zicea, si ce nu facea, cât era destul sa porneasca si pe cel fara de suflet spre bucurie.

Atunci bucurându-se câteva zile cu fiul lor, si cu adevarat cunoscând harul ce era asupra lui, adeverira catre egumenul cu juramânt, ca întorcându-se acasa poftea sa-si aiba si copilasul cu dânsii; ca sa faca o mânastire cu cheltuiala lor, precum de mult doreau; si deoarece acum este vremea aceea, trebuia sa se apuce de lucru. Aparându-se egumenul gasira cu cale sa ia de la Dumnezeu raspunsul acestui lucru. Si a facut rugaciune si post trei zile neîncetat, si savârsind rugaciunea: “O, minunate sunt lucrurile Tale, Doamne!” Si auzi un glas de sus în biserica, poruncind: “Sa sloboada copilul”. Pe care luându-l parintii împreuna si cu oarecare frati din mânastire, se întoarsera cu bucurie la casa lor. Deci facându-se în scurta vreme mânastirea, se afla Sfântul Teofil petrecând în ea sihastreste de câtiva ani. Iar fiara cea hulitoare Leon împaratul, luptatorul împotriva icoanelor, facu de veni sfântul înaintea lui, si marturisind închinaciunea sfintelor icoane, porunci sa-l bata cu vine de bou; apoi sa-i lege strâns mâinile la spate si sa-l duca pe calea ce mergea la Niceea. Si pe stâlpnicul Longin, sa-l întinda cu fata în sus pe pamânt, si sa-i arda pe cap icoanele ce s-au aflat. Iar sfântul Teofil ajungând la Niceea, statu înaintea judecatii, si nesuferind pagânul îndraznirea si mustrarea sfântului, porunci sa-l întinda pe doi stâlpi crucis, si sa-i rupa carnea cu vine de bou uscate. Si pagânul vazând ca-i curgea sângele ca un izvor, de se rosea pamântul, se scula si el de pe scaun, si a batut însusi pe sfântul peste obraz multe ceasuri. Deci dupa ce înceta a-l bate, porunci sa-l încalte cu încaltaminte de fier arsa, si sa alerge înaintea lui. Atunci consulul umilit fiind de patimile sfântului îi zise: “Oare numai tu Teofil si cu ai tai, va aflati fara minte la închinarea icoanelor?” Iar sfântul zise: “Daca vei vrea, ia sa cercam din Sfintele Scripturi despre întrebarea aceasta ca te stiu ca bine le stii. Si de ma vei ramâne cu socoteala, voi parasi închinarea icoanelor; iar de vei ramâne tu, vei voi sa te închini lor?” Capetenia zise: “Fara îndoiala, asa sa fie!”.

Atunci sfântul facându-si voie buna, începu a se întreba pentru cinstea si rânduiala sfintelor icoane. Si învingând sfântul pe capetenie, acesta zise catre el: “Cinstite batrânule, eu voi pune nevointa sa înduplec pe împaratul, sa urmeze la aceasta cunostinta de voi putea. Iar tu du-te la chilia ta”. Iar sfântul se mâhni ca nu-si savârsi calea muceniciei, însa având ranile îi parea bine. Si întorcându-se la mânastire, a dus mare bucurie fratilor, si prietenilor si rudelor, si tuturor câti erau pe aproape. Deci trecând putina vreme de la întoarcerea lui de la marturisire la mânastire, cunoscând fericitul mutarea sa cea dupa pamânt spre ceruri si bine tocmind lucrurile mânastirii si învatând si binecuvântând pe toti, s-a mutat catre Domnul, de Care dorea: a Caruia este marirea în veci. Amin.

 

Tot în aceasta zi, Sfântul Ambrozie de la Optina (1812-1891)

Sfântul Ambrozie de la Optina (ru: Амвросий Оптинский, 1812-1891) este socotit vârful Părinților duhovnicești de la Mănăstirea Optina. El a întrupat virtuțile tuturor bătrânilor (părinților duhovnicești) în suișul lor cel mai înalt: smerenie sfântă, curăția minții și a inimii, dragoste îmbelșugată și jertfa de sine desăvârșită pentru mântuirea aproapelui.

Pentru că el atinsese adâncimile smereniei, Domnul l-a binecuvântat cu daruri duhovnicești prin care să vindece suflete bolnave. El citea inimile oamenilor și îi era îngăduit să cunoască trecutul, prezentul și viitorul oamenilor și le vorbea în chip nemijlocit cuvântul descoperit al lui Dumnezeu.

Darurile lui era atât de mari, încât sute de oameni se adunau zilnic la coliba lui smerită din mijlocul Rusiei. Printre aceștia erau scriitorii Dostoievski, Tolstoi, Leontiev și Soloviev. Dostoievski a fost atât de impresionat de pelerinajul său la Optina și la Bătrânul Ambrozie, încât a scris ultimul și cel mai mare roman al său – Frații Karamazov – cu scopul vădit de a reprezenta chipul duhovnicesc al Mănăstirii Optina și pe Bătrânul Ambrozie.

Prăznuirea lui se face la 10 octombrie, 11 octombrie (pomenirea Sfinților de la Optina) și 27 iunie (aflarea moaștelor sale).

Viața

Părintele Ambrozie, pe numele său de mirean Alexandr Mihailovici Grenkov, s-a născut la 23 noiembrie 1812, într-o familie de credincioși din regiunea Tambov. După școala primară începe să studieze la seminarul din Tambov. În anul 1835, pe când se afla la seminar, Alexandr Mihailovici se îmbolnăvește foarte grav, aflându-se în fața morții, fără putere de împotrivire și această împrejurare i-a hotărât calea vieții. Bătrânul Ambrozie mărturisește: “Am făgăduit Domnului că dacă mă va face sănătos și mă va ridica din patul de boală, voi merge la mănăstire negreșit”. Se însănătoșește în chip miraculos dar hotărârea de a merge la mănăstire îl înfricoșează prin marea îndatorire înaintea lui Dumnezeu și a omului, pe care se pregătea să o primească, și îl speria ruptura de partea mai luminoasă a vieții din lume. A început în sufletul lui o luptă cumplită între hotărârea luată și șovăielile fără de voie.

La terminarea studiilor s-a întors în satul natal unde a lucrat ca profesor. Dar chemarea Domnului veni în chip minunat; într-o zi plimbându-se prin pădure auzi în mod clar: “Dă slava lui Dumnezeu, ține-te aproape de Dumnezeu”. Această chemare Dumnezeiască îl determină să-și învingă nehotărârea și cerând sfat duhovnicesc unui pustnic cunoscut pentru învățăturile sale, Părintele Ilarion, primește binecuvântarea și îndemnul să meargă la Mănăstirea Optina. În 1839 Alexandr a intrat ca frate în Mănăstirea Optina unde a fost primit de starețul Leonid. A fost tuns în monahism în anul 1842, primind numele Ambrozie, în cinstea Sfântului Ambrozie al Milanului. Trei ani mai târziu, în 1845, a fost hirotonit ieromonah (preot călugăr), însă nu avea să slujească pentru multă vreme la altar, datorită unei boli chinuitoare care îi va șubrezi sănătatea pentru tot restul vieții. Sub harul rugăciunii neîncetate, perspicacitatea naturală a părintelui Ambrozie se transformă în clarviziune, acest dar deosebit datorită căruia va deveni unul dintre cei mai sporiți duhovnici ai vremii sale.

Cu inima deschisă, părintele iubea fără limite pe fiecare om care se găsea în prezența lui până la a se uita pe sine. Această uitare de sine caracteriza modul de viață al Părintelui Ambrozie. El spunea: “Toată viața mea am reparat acoperișurile celorlalți, iar al meu a rămas găurit”. Nici un defect omenesc și nici un păcat nu erau o piedică pentru dragostea părintelui – înainte de a judeca el iubea și compătimea. Astfel, cei bolnavi cu sufletul se apropiau de el fără frică, cu încredere și nădejde. Părintele Ambrozie căuta mai întâi să ușureze sufletele oamenilor înainte de a-i îndruma pe calea credinței. Către anii din urmă ai vieții sale Părintele spunea adeseori: “La începutul duhovniciei mele eram sever, dar acum nu mai sunt așa; oamenii au atâtea dureri, atâtea dureri!” Deși se arăta bun față de toți, Starețul Ambrozie manifesta mai multă dragoste față de persoanele dezagreabile, dificil de suportat, către păcătoșii cei mai înrădăcinați în rele și către cei disprețuiți de oameni; niciodată nu s-a descurajat în fața mulțimii păcatelor oamenilor, niciodată nu a spus: “Nu pot face nimic”. Spiritul său de părinte îmbrățișa întreaga viață interioară și exterioară a celui cu care se întreținea; de aceea putea să ghideze cu siguranță voia oamenilor, acordând-o pe aceasta cu voia lui Dumnezeu. Destinele oamenilor îi erau descoperite; se poate spune că el participa la sfatul Dumnezeiesc pentru fiecare persoană. Cei care îl cunoșteau bine pe stareț știau din experiență că ceea ce le spunea părintele lor duhovnicesc trebuia urmat întocmai, fără a-l contrazice vreodată. Chiar Părintele Ambrozie spunea adesea: “Nu stați la discuții cu mine. Altfel aș putea să vă cedez, pentru că sunt slab, și atunci va fi întotdeauna în dauna voastră”. Ce a atras întotdeauna inima oamenilor către părintele Ambrozie?

Este limpede pentru toți că marea putere a harului Lui Dumnezeu odihnea peste bătrânul Ambrozie, umplându-i inima de bucurie și dragoste neobosită, și mintea de înțelepciune și vedere duhovnicească. Era creștin înțelept cu adevărat, în stare să lămurească tainele cele mai mari și dureroase ale vieții, să povățuiască omul să iasă din încurcăturile sufletești și materiale cele mai grele, și aparent fără cale de ieșire. De-a lungul celor 30 de ani de bătrânețe duhovnicească, Bătrânul a fost ca o “mamă” prevăzătoare și iubitoare pentru oamenii în suferință. Sute de oameni, de cele mai felurite profesiuni și ranguri veneau la el în fiecare zi, fiecare având tulburarea, întrebarea ori durerea sa. Nimeni nu era alungat, nimeni nu pleca fără să primească dragostea lui, nimeni nu pleca neliniștit ori nemângâiat. Cu toții se simțeau ca niște copii în fața unui părinte cu experiență, blând și înțelept. Sufletul său era de o cuprindere și o bogăție foarte mare. Părintele Ambrozie a îmbinat în lăuntrul său credința vie, viața lucrătoare, severitatea cu blândețea, asprimea cu un simț al umorului, neîmprăștierea duhului cu vorbirea cu oamenii, mărinimia, simplitatea, cunoștințe teoretice nemăsurate și experiența de viață – o viață în întregime împreună cu Dumnezeu îmbinată cu aspectul lucrător. Bătrânul Ambrozie era înțelept, dar înțelepciunea sa nu era simplă învățătură după carte sau erudiție teologică, ci era o mare experiență a minții și a inimii, sensibilitate față de cea mai adâncă suferință creștină și putința de a folosi această experiență și de a o împărtăși oamenilor potrivit împrejurărilor specifice.

Înțelepciunea Părintelui Ambrozie era atât de mare, bunătatea inimii și căldura simțămintelor erau atât de mari, era în stare să înțeleagă atât de bine pe fiecare om și să se apropie de rănile sale sufletești, că nu numai oamenii cei simpli care se adunau întotdeauna în jurul mănăstirilor și al bătrânilor, ci chiar și cei știutori de carte – care erau adesea prea slabi în credință, lași, cârtitori, iubitori de sine, nerăbdători, istoviți de îndoieli și uneori chiar dușmănoși fată de biserică și de toate lucrurile bisericii, toți aceștia îl cercetau, îl prețuiau și erau atrași de el, ca să se poată încălzi la inima lui cea blândă, iubitoare și ca să primească de la el înțelepciunea creștină. Iar ei se încălzeau și învățau cu adevărat. La 10 octombrie 1891 viața pământească a Părintelui Ambrozie a luat sfârșit. Sufletul lui sfânt a plecat într-o altă lume pentru a sta înaintea tronului Dumnezeului Preaînalt, în strălucirea dragostei aceleia, cu care era atât de îndestulat pe pământ. În iunie 1988, Patriarhia Bisericii Ortodoxe Ruse a anunțat înscrierea în rândul sfinților a Părintelui Ambrozie, hotărându-se prăznuirea sa cu cântări de laude la 10 octombrie, ziua adormirii sale.

Cugetări duhovnicești

“A trăi înseamnă să nu fii mâhnit, să nu judeci pe nimeni, să nu superi pe nimeni și cu toții să fii respectuos. Pentru mireni (creștinii din lume), rădăcina tuturor relelor este iubirea de argint, iar pentru călugări – iubirea de sine.”

“Tristețea vine din îngâmfare și de la diavol. Vine din îngâmfare când nu ni se face voia, când ceilalți nu vorbesc despre noi așa cum am vrea și, de asemenea, vine din râvna de a depune eforturi peste puterile noastre.”

“Neliniștea sufletească este simptomul mândriei ascunse și demonstrează lipsa de experiență și de pricepere a omului. Înțelepciunea duhovnicească se câștigă prin smerenie, frica de Dumnezeu, menținerea conștiinței curate și a răbdării în necazuri. Casa sufletului este răbdarea, hrana sufletului este smerenia. Când în casă nu se găsește hrană, atunci sufletul iese afară, adică din răbdare. Pe vechii creștini, vrăjmașul îi ispitea prin chinuri, iar pe cei de azi, prin boli și gânduri.”

“Cuvântul nu e ca vrabia: zboară, dar nu poți să-l prinzi. Foarte des, din cauza cuvintelor nesocotite, se întâmplă mai multe necazuri decât din cauza faptelor. De aceea este numit omul cuvântător, ca să pronunțe numai cuvintele gândite și chibzuite.“ „Fiți dar înțelepți ca șerpii (Matei 10, 16). șarpele când trebuie să-și schimbe vechea piele cu cea nouă, caută un loc îngust și ferit de ochii lumii, care i se pare potrivit și astfel își lasă pielea dinainte. Așa și omul care dorește să-și scoată șubrezeala (omul vechi) trebuie să meargă pe calea îngustă a împlinirii poruncilor Evangheliei.”

“Nu analiza faptele oamenilor, nu judeca și nu spune: „De ce e așa, pentru ce e aceasta?“ Mai bine spune în sinea ta: „Dar ce treabă am eu cu ei? Nu eu trebuie să răspund pentru ei la Înfricoșătoarea Judecată a Lui Dumnezeu“. Îndepărtează-ți fiecare gând de la judecarea faptelor oamenilor și roagă-te cu sârguință Lui Dumnezeu, ca El singur să te ajute în acest lucru. Deoarece fără ajutorul Lui Dumnezeu, noi nu putem face nimic bun, după cum Domnul Însuși ne spune: „Fără de Mine nu puteți face nimic“. Păzește-te de neîncredere ca de foc, pentru că vrăjmașul așa îi prinde pe oameni în plasa lui și se străduiește să prezinte totul în chip denaturat: ce e alb în negru și ce e negru în alb, așa cum a procedat și cu strămoșii Adam și Eva în rai.”

Imnografie

Tropar

Ca la un izvor purtător de vindecare venim la tine, Ambrozie, Părintele nostru. Căci pe calea mântuirii ne călăuzești, prin rugăciunile tale de necazuri și suferințe ne aperi, în suferințe trupești și sufletești ne mângâi, și îndeosebi smerenia, răbdarea și dragostea ne înveți. Roagă-te Iubitorului de oameni Hristos și Mijlocitoarei noastre neadormite să mântuiască sufletele noastre.

Condac

Poruncile începătorului preoției împlinindu-le, ai moștenit harul stăreției, durându-te inima pentru toți care cu credința veneau la tine. Pentru aceasta și noi, fiii tăi duhovnicești, cu dragoste îți strigăm ție: Părinte Sfinte Ambrozie, roagă-L pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.
Acatist

 

Tot în aceasta zi, Paulin de York  (†644)

Paulin de York (†644) a fost un misionar roman în Occident și primul arhiepiscop de York. Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la data de 10 octombrie.

Paulin (Paulinus) a fost membru al misiunii trimise de sfântul papă Grigore cel Mare în anul 601 în insulele britanice ca să îi înceștineze pe anglo-saxoni. Paulin a sosit în Anglia cu al doilea grup al misiunii, către anul 604. Se cunosc puține lucruri despre activitatea lui misionară în următorii ani.

După ce a petrecut câțiva ani în Kent, Paulin a fost hirotonit episcop, către anul 625. Paulin a însoțit-o pe Æthelburg de Kent, sora regelui Eadbald de Kent, în călătoria ei în Northumbria pentru a se căsători cu regele Edwin de Northumbria, și acolo l-a convertit pe regele Edwin la creștinism. Cât a rămas în Northumbria, Paulin a convertit și pe mulți din supușii regelui Edwin și a construit mai multe biserici. Una din femeile botezate de Paulin a fost viitoarea sfântă Hilda din Whitby. După moartea regelui Edwin în anul 633, Paulin și prințesa Æthelburg au plecat din Northumbria, lăsând în urma lor pe un membru al clerului lui Paulin, James Diaconul. Paulin s-a întors în Kent și a devenit episcop de Rochester. A primit pallium de la papa Romei, simbolizând numirea sa ca arhiepiscop de York, dar prea târziu ca să poată fi întronizat. Paulin a murit la 10 octombrie 644 și a fost cinstit ca sfânt.

 

Tot în aceasta zi, Sfinţii 26 de cuvioşi mucenici de la Zografu

articol preluat de pe doxologia.ro

Hotărât să impună cu forţa unirea Bisericilor, pe care o semnase la Sinodul de la Lyon (1274), pentru ca papa să acorde sprijinul său politic Imperiului Bizantin pe care tocmai îl reîntregise în urma ocupaţiei latine, Mihail al VIII-lea Paleologul (1261-1282), sfătuit de Patriarhul Ioan Vekkos (1275-1282), s-a ridicat împotriva monahilor pe care până atunci îi protejase. A înăbuşit cu asprime orice împotrivire la unire şi a trimis soldaţi în Muntele Athos, centru de rezistenţă împotriva acestor uneltiri şi fortăreaţă a Ortodoxiei, pentru a-i supune, cu preţul unor masacre sângeroase, pe monahii care nu voiau să recunoască această unire ipocrită.

În acea vreme trăia un bătrân care se nevoia în apropierea Mănăstirii Zografu şi care avea ca rânduială să facă de câteva ori pe zi Acatistul Maicii Domnului dinaintea icoanei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. În ziua aceea, Maica Domnului a răspuns rugăciunilor pe care i le aducea ca de obicei, vestindu-i că oamenii împăratului se apropiau de Mănăstirea Zografu. Ea i-a cerut să meargă să înştiinţeze monahii, aşa încât cei mai slabi să poată pleca la timp, iar cei care erau pregătiţi sufleteşte să fie gata de mucenicie.

La această veste, majoritatea monahilor au fugit în munţi, însă douăzeci şi şase dintre ei s-au retras în turnul mănăstirii, primind de la Dumnezeu înştiinţarea că venise clipa să dobândească cununa muceniciei.

Linguşirile şi sofismele latinilor şi ale aliaţilor lor greci prin care aceştia încercau să-i convingă să se învoiască la unirea cea ipocrită au fost zadarnice, căci sfinţii mărturiseau cu hotărâre că Hristos era singurul cap al Bisericii.

Au murit în turnul căruia soldaţii i-au dat foc, aducând slavă lui Dumnezeu. Numele lor sunt: Egumentul Toma, monahii Varsanufie, Chiril, Mihail, Simon, Ilarion, Iacob, Iov, Ciprian, Sava, Iacov, Martinian, Cosma, Serghie, Mina, Ioasaf, Ioanichie, Pavel, Antonie, Eftimie, Dometian, Partenie şi patru mireni.

(Ieromonahul Macarie de la Simonopetra, Sinaxarul – Vieţile Sfinţilor, volumul I, Luna Septembrie, Editura Sfântul Ioan Casian, Bucureşti, 2011, pp. 253-254)

 

Tot în aceasta zi, Sfântul Inochentie al Penzei (1784 -1819)

articol preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Inochentie Smirnov (1784 -1819) este cinstit de mulți ani de poporul rus pentru viața lui ascetică și minunile care s-au săvârșit prin rugăciunile lui. A fost și scriitor de opere duhovnicești care au avut un mare răsunet.

A fost recunoscut oficial ca sfânt de către Biserica Rusă în august 2000.

 

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

articol preluat de pe www.calendar-ortodox.ro

(articol in curs de editare)

 

Calendar Ortodox 8 octombrie 2024

† Sf. Cuv. Pelaghia și Taisia;

 

Sinaxar 8 Octombrie

---

 

În aceasta luna, în ziua a opta, pomenirea Preacuvioasei Maicii noastre Pelaghia, care mai înainte a fost desfrânată (†457).

Această sfântă a fost în zilele împaratului Numerian; ea era din cetatea Antiohiei si umbla pe la jocuri si prin teatre, si facând desfrâu a strâns avere mare din acea rea agonisire.

Apoi luând învatatura de la oarecare om sfânt anume Non episcopul, pocaindu-se cu caldura si botezându-se, îsi lepada toata averea, ca si cum ar fi fost niste gunoaie, si îmbracându-se cu haine de par, schimbându-se în chip barbatesc si tainuindu-se, s-a dus în muntele Maslinilor.

Aici s-a închis într-o chilie si si-a petrecut viata ce i-a mai ramas cu placere dumnezeiasca si a raposat cu pace.

cititi mai mult pe unitischimbam.ro

 

Tot în aceasta zi, Sfânta Pelaghia fecioara.

Aceasta a fost de la Antiohia Siriei de neam mare; si aflând conducatorul tarii aceleia ca este crestina, a trimis ostasi sa o prinda.

Deci ei mergând acolo i-au înconjurat casa, vrând sa o rapeasca; iar sfânta prinzând de veste i-a rugat sa-i îngaduie putin si ei au ascultat-o; deci stând ea catre rasarit, la locul unde-si facea rugaciunea, ridicându-si mâinile în sus si înaltându-si ochii la cer, s-a rugat multa vreme lui Dumnezeu ca sa nu o lase sa cada în mâinile ostasilor, ci sa ridice catre Dânsul curata si sfintita jertfa fara prihana; apoi suindu-se deasupra casei, s-a aruncat pe sine în prapastie si si-a dat sufletul lui Dumnezeu.

Pe aceasta  Sfântul Ioan Gura de Aur cu laude a cinstit-o pentru curatia fecioriei ei si pentru multa ei nevointa.

 

Tot în aceasta zi, Sfânta Taisia, care a fost desfrânată (Secolul al V-lea).

Sfanta Taisia a trait in Egipt in secolul al V-lea.

Ramasă orfană după moartea părinților ei înstăriți, ea a dus o viata evlavioasa, impartindu-si averea la saraci si oferind salas in casa ei pelerinilor straini.

Taisia s-a hotarat sa-si dedice viata lui Hristos si sa nu se marite niciodata.

Dupa ce si-a cheltuit toata mostenirea, Taisia a fost tentata sa faca rost de mai multi bani prin orice mijloace, incepand sa duca o viata pacatoasa.

Părinții din Sketis de langa Alexandria auzind de caderea ei, l-au rugat pe Sf. Ioan Piticul (Ioan Colovul, praznuit in 9 noiembrie) sa mearga la Taisia si sa o convinga sa se pocaiasca de cele rele.

“Ea a fost buna cu noi si acum ar trebui s-o ajutam“, spusera ei.

Tu, parinte, esti intelept.

Du-te si incearca sa-i salvezi sufletul iar noi ne vom ruga la Dumnezeu sa te ajute”.

Parintele s-a dus la casa Taisei dar servitorul n-a vrut sa-l lase sa intre.

Atunci Sf. Ioan i-a spus servitorului sa-i transmita stapanei lui ca i-a adus ceva de pret.

Taisia, stiind ca de multe ori calugarii gasesc perle pe malul marii , i-a spus servitorului sa-l lase pe Ioan inauntru.

Sfantul s-a asezat, a privit-o in ochi si a inceput sa planga.

Taisia l-a intrebat de ce plange si Sf. Ioan i-a raspuns:

“Cum sa nu plang cand ai uitat de Mirele Tau, Domnul nostru Iisus Hristos si faci voia satanei cu faptele tale?”

Cuvintele sfantului i-au strapuns sufletul Taisiei ca o sageata de foc dandu-si seama ce viata pacatoasa ducea.

Cu frica, ea l-a intrebat pe sfant daca Dumnezeu ar accepta pocainta unei pacatoase ca ea.

Sf. Ioan i-a raspuns ca Mantuitorul asteapta pocainta ei. De aceea a venit EL pe pamant, sa caute si sa mantuiasca pe pacatosi.

“EL te va primi cu dragoste” mai adauga sfântul “si ingerii se vor bucura impreuna cu tine”.

După cum Insusi Mantuitorul a spus, “mare bucurie se face in cer pentru un pacatos care se pocaieste (Luca 15:7).

Sentimentul de pocainta a pus stapanire pe ea si vazand in cuvintele sfantului o chemare de la Dumnezeu de a se intoarce la EL, Taisia cauta cat mai repede o cale de a-si salva sufletul.

S-a ridicat si a plecat din casa fara nici un cuvant si fara sa lase dispozitii despre ce se va intampla cu proprietatea sa, astfel incat s-a mirat si Sf. Ioan de reactia ei.

Urmandu-l pe Sf. Ioan in pustie, ea s-a grabit sa se intoarca la Dumnezeu prin penitenta si rugaciune.

La caderea noptii, parintele i-a pregatit Taisiei un culcus si o perna din nisip pe care sa se odihneasca si el a mers putin mai departe pentru a-si face rugaciunile de seara dupa care s-a pus si el la odihna.

Dar la miezul noptii sfantul a fost trezit de o lumina ce venea din cer si o invaluia pe Taisia, in locul unde aceasta dormea.

În lumina minunata el vazu ingerii din cer cum duceau cu ei sufletul Taisiei.

Apropiindu-se de ea, sfantul isi dadu seama ca Taisia murise.

Sf. Ioan I-a cerut in rugaciune lui Dumnezeu sa-i arate daca Taisia s-a mantuit sau nu.

Atunci un inger al Domnului a venit la el si i-a raspuns:,

“Avva Ioan, o ora de pocainta din partea ei a facut cat o multime de ani pentru ca s-a pocait din tot sufletul si cu toata zdrobirea de inima. ”

Dupa ce a ingropat trupul sfintei, Sf. Ioan s-a intors la Sketis si le-a spus calugarilor ce s-a intamplat.

Toti au dat slava lui Dumnezeu pentru ca s-a milostivit de Taisia, care s-a pocait ca si talharul de pe cruce, intr-o singura clipa.

cititi mai mult pe unitischimbam.ro

 

Tot în aceasta zi, pomenirea sfântului noului mucenic Ignatie bulgarul, care a calugar la Muntele Athos si a spânzurat de turci la Constantinopol pentru marturisirea lui Hristos la anul 1814.

Sf. Nou Mucenic Ignatie s-a născut în satul Eski Zagora, regiunea Târnovo a Bulgariei şi a fost botezat Ioan.

Pe când era încă copil, părinţii săi George şi Maria s-au mutat in oraşul Philippopolis unde l-au dat la şcoală.

Deşi se descurca bine la învăţătură, copilul avea o dorinţă arzătoare pentru viaţa monahală.

Ajungînd la maturitate, s-a dus la Mănăstirea Rila, din vestul Bugariei, fiind dat în grija unui părinte sub ascultarea căruia a rămas timp de 6 ani.

Când asprimea părintelui a devenit insuportabilă, Ioan s-a întors acasă.

Cam pe-atunci sârbii s-au revoltat împotriva guvernului musulman iar tatăl lui Ioan a fost numit comandant al unei brigăzi otomane, însă el a refuzat să lupte împotriva creştinilor ortodocşi.

Musulmanii l-au atacat pe George cu furie, înjunghiindu-l şi apoi tăindu-i capul.

Mama şi surorile lui Ioan au fost prinse de agareni şi în cele din urmă s-au convertit la Islam.

Ioan a fugit şi s-a ascuns în casa unei bătrâne ortodoxe.

Mama şi surorile sale aflînd unde se ascunde, le-au spus musulmanilor.

Aceştia vrînd să-l prindă, nu l-au cunoscut la înfăţişare şi femeia le-a spus că nu-l cunoaşte pe cel pe care-l caută.

Apoi bătrâna l-a ajutat să fugă la Bucureşti, în România, unde l-a cunoscut pe Sf. Eftimie, care şi el a îndurat mucenicie.

Însă Ioan nu a dorit să rămână în Bucureşti, pornind spre Muntele Athos.

Pe drum a trecut şi prin satul Soumla, unde l-a întâlnit din nou pe prietenul său, părintele Eftimie, care, între timp, s-a lepădat de adevărata credinţă şi a devenit musulman.

Aflînd aceasta, Ioan s-a întristat şi a părăsit satul.

Dar nu a ajuns prea departe când a fost prins de soldaţii turci şi i-au fost luate toate cele ce avea asupra sa, fiind ameninţat să se convertească la Islamism.

De frică Ioan le-a spus că aşa va face şi a fost lăsat să plece.

Ajungînd în satul Eski Zagora, acolo a cunoscut un călugăr atonit de la mănăstirea Grigoriu şi au plecat împreună spre Muntele Athos.

Acolo, Ioan s-a stabilit la schitul Sf. Ana unde l-a cunoscut pe părintele Vasile.

Într-o zi, cei doi mergînd la Tesalonic cu treburi, au fost martorii muceniciei suferite de călugării David şi Eftimie.din Demetsana.

Văzînd suferinţa lor pentru credinţa creştină, Ioan s-a însufleţit de dorinţa de a suferi şi el mucenicie pentru Hristos însă părintele Vasile l-a convins să amâne aceasta şi să se întoarcă la Sf. Munte.

La scurt timp, părintele Vasile s-a mutat la cele veşnice.

Mai târziu, aflînd de la un călugăr de la schit despre Noul Mucenic Eftimie care a suferit mucenicie (prăznuit în 22 martie), Ioan a revenit la gândul de a se sacrifica prin mucenicie pentru credinţa sa.

Fiind lăsat sub îndrumarea Părintelui Acachie, acesta a primit de la bătrân să facă diferite rugăciuni, închinăciuni şi să citească din Evanghelie.

Cu trecerea timpului, Ioan s-a învrednicit de tunderea în monahism primind numele de Ignatie.

Părintele Acachie i-a dat binecuvântare să călătorească la Constantinopol împreună cu călugărul Grigorie ca să-L mărturisească pe Hristos.

După ce a primit Sfintele Taine la Constantinopol, Ignatie s-a simţit pregătit pentru marea încercare.

Îmbrăcat în haine musulmane, Ignatie a mers în faţa cadiului recunoscînd că este creştin.

El a povestit cum a promis în tinereţe că se va converti la Islamism, după care aruncă turbanul din capul său la picioarele cadiului, mărturisind că nu se va lepăda nicioadată de Hristos.

Crezînd la început că Ignatie e nebun, cadiul l-a avertizat să înceteze cu acele vorbe altfel va suferi chinuri groaznice înainte de a fi omorât.

Iar dacă va rămâne la Islamism va primi bunuri materiale şi multă cinste din partea lor.

Curajosul mucenic i-a răspuns cadiului că nu are nevoie de darurile sale care sunt deşertăciuni şi că ameninţările cu tortura şi moartea nu sunt noi pentru el.

Ignatie mărturisi că a venit tocmai ca să îndure acele chinuri şi să moară mucenic pentru Hristosul său.

Sf. Ignatie a continuat să-l numească pe Mahomed un fals profet, un învăţător al pierzaniei şi prieten al vrăjmaşului, invitîndu-i pe musulmani să creadă în Hristos, care era singurul Dumnezeu adevărat.

Cadiul s-a mâniat atât de tare încât nu a mai putut vorbi, făcînd semn unui servitor să-l scoată afară pe Ignatie din sală.

Însă Ignatie s-a împotrivit şi a îngenunchiat în faţa cadiului, plecîndu-şi gâtul pentru a fi tăiat pe loc.

Atunci alţi servitori l-au prins şi l-au târât în temniţă.

Mai târziu a fost adus din nou în faţa stăpânului turc pentru a răspunde la întrebări.

Când a fost întrebat cine l-a adus la Constantinopol, el a răspuns că l-a adus Iisus Hristos.

Atunci turcul l-a mai avertizat încă o dată de chinurile care îl aşteaptă spunîndu-i să nu se aştepte că va muri de sabie, ca creştinii să-I adune sângele ca pe o binecuvântare, pentru că avea de gând să-l spânzure.

Ignatie i-a răspuns că îi va face o favoare indiferent cum va muri, pentru că el acceptă orice din dragoste pentru Hristos.

Văzînd că nu-l poate abate de la credinţa sa, cadiul a dat ordin să fie spânzurat.

Ignatie a fost dus într-un loc numit Daktyloporta, unde s-a dus la capăt sentinţa.

Trupul mucenicului a rămas agăţat timp de trei zile, după care nişte creştini evlavioşi au plătit răscumpărarea şi au luat trupul pentru a fi înmormântat pe insula Prote.

Sf. Ignatie şi-a dat viaţa pentru Hristos în 8 octombrie 1814.

El mai este sărbătorit în 1 mai împreună cu Sf. Acachie şi Eftimie.

Capul Sf. Ignatie se află la Mănăstirea Sfântul Pantelimon din Muntele Athos.

 

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Sfântul Sfințit Mucenic Dionisie Areopagitul (Secolul I d.Hr)

foto preluat de pe ziarullumina.ro

articol preluat de pe www.calendar-ortodox.ro

(articol in curs de editare)

 

Calendar Ortodox 3 octombrie 2024

† Sf. Sfințit Mc. Dionisie Areopagitul;

† Sf. Mc. Teoctist

 

Sinaxar 3 Octombrie

---

 

În această lună, în ziua a treia, pomenirea Sfântului sfintiţului Mucenic Dionisie Areopagitul (Secolul I d.Hr).

Acesta, întrecând pe toţi cu bogăţia, cu slava, cu mintea şi cu înţelepciunea, era unul din sfetnicii Areopagului, dar fiind convins de marele Pavel, s-a botezat şi a fost hirotonit episcop.

Fiind învăţat tainele cele de negrăit şi dumnezeieşti de înţeleptul Ierotei, a lăsat şi cărţi minunate şi foarte înalte.

Însă acest sfânt Dionisie tâlcuind şi Tipicul bisericeştii orânduieli, după aceea s-a dus spre părţile Apusului, pe vremea împărăţiei lui Domiţian şi arătând multe minuni, i s-a tăiat capul în cetatea Parisului.

Şi primindu-şi capul în mâinile sale, a umblat două mile de loc pe picioarele sale, făcând ca sa se minuneze cei ce îl vedeau, şi nu l-au lăsat până nu s-a întâlnit cu o femeie anume Catula.

Şi oprindu-se din dumnezeiască pronie, l-a pus în palmele ei ca pe un odor.

Aşijderea şi ucenicii săi, Rustic şi Elefterie, tăindu-li-se capetele şi aruncându-li-se trupurile împreună cu mucenicescul trup al sfântului propovăduitor ca să-l mănânce fiarele cele sălbatice şi păsările.

Oarecare credincioşi le-au luat şi le-au ascuns pentru frica ce era atunci de ucigători; şi după ce s-au dus aceia, le-a aşezat Fericita Catula într-o casă, la trei ale lunii octombrie.

Era la statul trupului om de mijloc, uscăţiv, albenet, cam galben, puţinel cam scobit la nări, cu sprâncenele dese, cu ochii adânciţi şi cu urechile mari, cărunt păros, cu barba cam lungă şi rară puţinel, cam pântecos, degetele mâinilor lungi.

Şi se săvârşeşte soborul lui în preasfânta marea Biserică.

cititi mai mult pe unitischimbam.ro

 

Tot în această zi, Sfinţii Mucenici Rustic şi Elefterie, ucenicii sfântului Dionisie Areopagitul.

Tot în această zi, Sfântul Mucenic Teoctist.

 

Tot în această zi Sfântul Mucenic Dionisie şi cei cu dânsul 8 mucenici.

Acesta a fost pe vremea împăraţilor Valerian şi Galien; şi fiind adus către guvernatorul Emilian şi nesupunându-se legii lor, l-au trimis undeva la urgie. După aceea l-au tras la popor şi l-au împroşcat cu pietre, pătimind mai mult decât cele ce pătimise mai înainte din partea lui Deciu în Libia. Deci închizându-l într-un loc sec, cu Faust şi cu Gaius şi cu Petru şi cu Pavel, şi cu ceilalţi patru care, suferind cu el doisprezece ani, s-au săvârşit în bună mărturisire.

 

Tot în această zi, Sfântul Mucenic Teaghen.

Tot în această zi, Sfântul Mucenic Teotechi.

 

Tot în această zi, Preacuviosul Ioan Hozevitul, episcopul Cezareii.

Acest sfânt părinte al nostru Ioan a fost tebeu din ţara Egiptului. Deci primind de la moşul său îngerescul chip al monahilor şi luând iertare de la bătrânul, s-a dus la sfintele locuri, la Ierusalim. A lepădat Soborul din Calcedon şi de Biserica sobornicească se depărtă pe sineşi; dar voind a se închina cinstitei Cruci, şi oprit fiind a se apropia, i s-a părut ca aude glas, că cei ce nu fac parte din Biserica sobornicească, sunt nevrednici de închinarea Crucii. Trezindu-se dar, s-a apropiat de Biserică, apoi iarăşi s-a întors la moşul său, şi fiind iertat iarăşi de către bătrânul a ieşit din mânăstire. Şi aflând într-un loc râpos şi cu anevoie o mică peşteră, a locuit în ea, hrănindu-se cu mugurul copacilor de acolo. Pe acesta vrând Dumnezeu să-l slăvească l-a vădit aşa: Oarecare Ananie, sihastru mare şi vestit, locuia în acele locuri; deci a fost adus un copil îndrăcit al unui om bogat la acest om mare. Copilul era bântuit de duh necurat şi acela nu l-a primit, ci de smerenie mare sfântul acesta îi înşela ca să meargă mai înăuntru pustiei să caute pe Ioan egipteanul.

Deci aici fiind trimişi aflară pe cel ce căutau şi spunându-i cu ce treaba au mers, întâi s-a aparat că face rugăciune, apoi supărându-l, a făcut şi a zis către demon: “În numele lui Iisus Hristos, duh necurat, nu eu, ci Anania robul lui Dumnezeu, îţi porunceşte să ieşi din copil”. Acestea auzind duhul cel necurat de la sfântul, îndată a ieşit şi copilul s-a făcut sănătos.

Şi făcându-se prin minunea aceasta vestit, se supuse şi fără de voie a primit hirotonia ca episcop al Cezareii. Şi neputând a petrece acolo viaţa cea pustnică şi fără gâlceavă, a lăsat Cezareea şi iarăşi s-a dus în pustie, dar nu s-a putut ascunde de un plugar, care având şi el un copil ce era bântuit de duhul necurat, l-a pus într-o coşniţă şi acoperindu-l cu buruieni l-a pus lângă uşa sfântului şi s-a dus în lături; deci, plângând copilul şi sculându-se sfântul şi văzându-l, a cunoscut pe duhul cel necurat ce locuia într-însul şi gonindu-l, a tămăduit pe copil. Acest fericit Ioan auzind de un oarecare sihastru vestit anume Marcian, dorea să-l vadă, dar de vreme ce el făcuse jurământ ca să nu mai iasă din peşteră, măcar de vrea a-i urma nevoie mare şi neapărat, ca să nu se poată mântui, legându-se el însuşi cu cuvântul, nu putea să dezlege acea legătură, deci socotiţi ce lucru minunat a făcut şi aici pronia lui Dumnezeu, care toate le vede. Înger luând pe sus pe Marcian din chilia lui, fără clinteală l-a pus în peştera fericitului Ioan; deci împreună fiind amândoi, şi sărutându-se unul cu altul, şi săturându-se unul de altul de duhovnicească vorbire şi alcătuind fericitul Ioan cuvântul cel de apoi de mulţumire zicea aşa: “Slavă Sfântului Dumnezeu, Care m-a învrednicit a vedea pe doritul meu Marcian”. Fără veste răpit fiind Marcian de înger, s-a făcut nevăzut dinaintea ochilor fericitului Ioan. Însă aceasta a băgat pe sfântul la multe gânduri şi se îndoia luptându-se cu gândurile şi, calcându-şi legătura, a ieşit din peşteră şi purcese pe cărarea care mergea la chilia lui Marcian pentru că se spăimântase de mărimea minunii, socotind să nu fi fost vreo nălucire ceea ce se făcuse. Deci dacă se duse şi auzi pe Cuviosul Marcian chemându-l pe nume şi înţelegând fericitul Ioan cum a fost pricina venirii sale, se bucura cu inima şi se veselea. Drept aceea iarăşi sărutându-se unul cu altul, şi mulţumind lui Dumnezeu, s-a întors la locaşul său. Acesta a gonit mulţi demoni din oameni şi a tămăduit şi boli fără de leac, şi a făcut de a izvorât şi ape prin multe locuri şi de multe ori ploi din cer a coborât prin rugăciunea sa şi alte multe semne printr-însul a făcut Dumnezeu. Şi după acestea cinstitul său suflet întru bătrâneţe bune cu pace lui Dumnezeu l-a dat.

 

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.