Acest sfânt a trăit pe vremea împăratului Traian, fecior al logodnicului Iosif şi frate al lui Iacov; pe acesta luându-l Însuşi Hristos şi Dumnezeul nostru, şi primind a i se numi frate, l-a uns preot, ca să-i propovăduiasră preamărita venire.
Drept aceea trudindu-se cu tot felul de osteneli şi sudori, a împodobit scaunul Ierusalimului ca un păstor, iar nu ca un năimit şi făcându-se pe sine locaş Sfântului Duh, a surpat şi a stricat capiştile idolilor, şi îndreptând la lumină pe cei rătăciţi, răbdând pedepse cu multe dureri pentru dreapta credinţă a fost şi răstignit, fiind de o sută şi douăzeci de ani, şi de acolo s-a întors către cel dorit al său Mântuitoul Hristos.
Acest fericit s-a învrednicit a avea două nume, că se cheamă şi Simon şi Simeon, şi era frate al lui Iacob şi al lui Hristos.
Tot în această zi, pomenirea preacuviosului părintelui nostru Ioan Mărturisitorul, egumenul Mănăstirii ce se numeşte Cataron.
Acest fericit Ioan s-a născut în Irinopole care era una din cetăţile Decapolei, fiu de părinţi creştini şi iubitori de Dumnezeu, cu numele Teodor şi Grigoria.
Făcându-se de nouă ani s-a dus la chinovie, unde s-a călugărit, şi fiind osârduitor şi smerit şi ascultător, a fost iubit de dascălul său. Şi a mers împreună cu el la Sinodul al şaptelea ecumenic, ce s-a adunat a doua oară în Niceea, apoi, mai pe urmă şi în Constantinopol.
Dascălul său s-a făcut arhimandrit, şi egumen al mânăstirii lui Dalmat; iar el s-a făcut schimnic şi preot şi de acolo a fost trimis de împăratul Nichifor egumen al Mănăstirii Cataron.
Aci cu plăcere de Dumnezeu şi apostoleşte a ocârmuit turma lui Hristos mai mult de zece ani şi era iubit de toţi oamenii. Şi s-au descoperit fericitului încercări a toată lumea iscodite de diavolul urâtor al binelui şi adunând şi sfătuind pe toţi fraţii,
îndemnându-i şi la cele de cuviinţă, a zis către ei:
“Privegheaţi părinţilor şi fraţilor, să nu fiţi furaţi de diavolul şi să nu vă lepădaţi de închinarea la sfintele icoane; căci pe mine nu mă veţi mai vedea între cei vii.”
Şi în vremea când el vorbea acestea, venind unii îndârjiţi trimişi de Leon luptătorul împotriva icoanelor, au împrăştiat toată turma, şi cele ce au găsit în mănăstire pe la părinţi, ca pe ale lor le-au împărţit. Iar pe păstorul lor cu lanţuri legat, l-au dus la Bizanţ, lăsând mănăstirea în pradă. Mergând sfântul la împărat, şi numindu-l pe el păgân şi osândit şi altele multe fără de sfială zicându-i, l-a pornit spre mânie. Pentru care şi cumplit a fost bătut peste obraz cu vine de bou.
Iar fericitul se bucura pătimind pentru Hristos; şi după aceea fiind închis, în metocul său trei luni, a fost surghiunit la o cetate numită Pentadactilon în hotarele Lambei. Acolo legând picioarele lui cu lanţuri, l-au pus într-o închisoare întunecoasă, lăsându-l acolo optsprezece luni. Iar după aceasta l-au adus gol în cetate, înaintea împăratului spre batjocură.
Şi după multe pricini de cuvinte, a fost dat lui Ioan, cel ce cu nevrednicie era atunci patriarh al Bisericii Mari, care multă cruzime a arătat sfântului, strâmtorându-l pe el cu foame în multă vreme, după care apoi l-a înfăţişat iarăşi la împărat, şi împăratul l-a trimis la un lagăr numit Criotavron al Bucelarilor, şi acolo l-a închis doi ani întregi. Unde de multă rea pătimire se uscase cu totul carnea de pe trupul lui; însă sfântul pe toate suferindu-le, cu mulţumire slăvea pe Dumnezeu.
Iar după ce a fost junghiat Leon Armeanul, şi a împărăţit în locul său Mihail Travlul, fiind liberaţi toţi cei de prin surghiunuri, s-a dus şi sfântul până la Calcedon neavând voie ca să intre în cetate. Iar după aceea împărăţind Teofil, a voit cuviosul să se aşeze în oarecare mănăstire împreună cu alţi părinţi; apoi fiind prinşi de patriarhul din acea vreme şi cumplite necazuri suferea fericitul, a fost surghiunit la insula Afusiei unde împlinind doi ani şi jumătate, a văzut oarecare vedenie, şi vestind celor împreună cu el mutarea sa, după trei zile, s-a dus la Domnul.
Tot în această zi, pomenirea sfinţilor apostoli Aristarh, Marcu şi Zinon.
Aceşti sfinţi erau din cei şaptezeci; şi Aristarh este acela de care Pavel pomeneşte în Epistola către Romani, şi care a fost episcop al Apamiei celei din Siria, supusă cu scaunele apostolilor celor dintâi.
Acesta mai întâi decât toţi a propovăduit pe Hristos Dumnezeu adevărat.
Iar Marcu este acela pe care şi Ioan obişnuia a-l numi. De care pomeneşte Luca în Faptele Apostolilor şi care a fost pus episcop de apostoli în Vivlopole.
Iar Zinon este acela, pe care apostolul îl scrie în Epistola către Romani legiuitor, şi care a fost făcut întâi episcop de apostolul Petru, în Diospole; el învăţa propovăduind pe Hristos Dumnezeu adevărat.
Aceştia multe rele pătimiri suferind de la necredincioşi pentru zidirea din nou a bisericilor, şi pentru surparea idolilor, şi înşişi făcându-se lucrători de minuni şi de vindecări, s-au mutat la Domnul.
Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Puplie, care prin sabie s-a săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea sfântului Evloghie primitorul de străini, care cu pace s-a săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Lolion cel nou, care fiind târât pe pământ, s-a săvârşit.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi.
Măritul mucenic al lui Hristos, Vasile, a fost episcop al Amasiei, pe vremea lui Liciniu, care, fiind cumnat marelui Constantin după sora sa Constantina, a fost trimis de dânsul împotriva lui Maximin, ce se ridicase şi luase oarecare părţi ale răsăritului de le ţinea ca un tiran.
Mergând Liciniu la Nicomidia, răscoala se potolise, şi tiranul Maximin nădăjduind să se împotrivească prin luptă, a scăpat de primejdia ce era să-i vie.
Liciniu a adus jertfă idolilor la Nicomidia, şi a poruncit să-i aducă înainte din Amasia pe sfântul Vasile, cu o fecioară anume Glafira, care fusese slujnică Constantinei, femeia lui Liciniu; şi temându-se Glafira că Liciniu o îndrăgise, a îndrăznit de a spus stăpânei sale şi aceea a trimis-o în Anatolia dându-i avere.
Şi umblând Glafira din loc în loc, nimerise la Amasia, unde dăduse banii ce avea la dânsa episcopului, ca să zidească biserică.
Auzind acestea Liciniu a poruncit să-i prindă pe amândoi şi să-i ducă înaintea lui; dar Glafira a murit înainte de a veni, însă fericitul Vasile a venit la Nicomidia către împăratul, care a dat poruncă să i se taie capul, căci se pusese tare împotrivă şi ocăra bicisnicia celor ce erau socotiţi dumnezei şi deşertăciunea lor.
După ce i s-a tăiat capul, au fost suit într-o corabie capul şi trupul sfântului; apoi au fost aruncate capul într-o parte iar trupul în alta, iarăşi s-au unit şi s-au alipit după fireasca potrivire, şi s-a aflat întreg sfântul, în golful de la Sinope al mării.
Aflându-l nişte pescari l-au tras cu mreje la uscat, precum arătase îngerul lui Epildifor, care primise pe sfântul la Nicomidia; acesta mergând cu Teotim şi Partenie diaconii, ce veniseră cu sfântul în Amasia, l-au scos din mreajă, şi cinstindu-l cu miruri şi cu cântări, l-au trimis la Amasia.
Fecioara Glafira era slujnica soţiei împăratului Licinius, Constanţia. Acesta s-a rănit de frumuseţea ei şi căuta apropierea ei. Fecioara a cerut ajutorul împărătesei, ca să scape de împăratul curtezan.
Îmbrăcînd-o în haine bărbăteşti şi dându-i bani de călătorie, împărăteasa a trimis-o la Pontus împreună cu un alt slujitor credincios.
Împăratului i-au spus că Glafira a înnebunit şi că este pe moarte.
Pe drum spre Armenia, Sf. Glafira s-a oprit la Amasea, unde a fost găzduită de episcopul locului, Sf. Vasile.
La vremea aceea sfântul construia o biserică în oraş. Sf. Glafira a donat toţi banii de la Constanţia pentru construcţia bisericii şi i-a scris împărătesei să-i mai trimită alţii ca să poată termina construcţia.
Împărăteasa i-a îndeplinit rugămintea dar scrisoarea a căzut în mâinile lui Licinius, care înfuriat, i-a ordonat guvernatorului oraşului să-i trimită pe ierarh şi pe fecioară la el.
Însă Sf. Glafira a murit înainte să ajungă edictul în Amasea iar Sf. Vasile a fost dus la împărat.
Doi diaconi, Partenie şi Teotim l-au urmărit pe Sf. Vasile şi s-au stabilit într-un loc aproape de închisoarea unde era acesta ţinut.
Evlaviosul creştin Elpidefor l-a mituit pe gardian şi în fiecare noapte mergea cu Partenie şi Teotim să-l viziteze pe sfânt.
Cu o seară înainte de proces, el a început să cânte Psalmi rostind “şi dacă m-aş sălăşlui la marginea mării şi acolo …mâna ta mă va povăţui şi mă va ţine dreapta Ta” (Psalmi 138/139:9-10).
Acelea erau cuvinte profetice.
De trei ori sfântul a căzut în lacrimi şi diaconii se temeau că nu va putea îndura chinurile dar el i-a liniştit.
La proces sfântul a refuzat cu tărie să se lepede de credinţă şi să devină preot păgân, aşa încât a fost condamnat la moarte.
Elpidefor le-a dat bani soldaţilor ca să-l lase pe Vasile să se roage şi să vorbească cu prietenii săi înainte de execuţie.
Apoi sfântul i-a spus călăului:
“Prietene, du la îndeplinire ce ţi s-a spus” şi liniştit şi-a plecat capul ca să-l taie sabia.
Elpidefor a vrut să cumpere cu bani de la soldaţi rămăşiţele pământeşti ale sfântului dar soldaţilor le-a fost frică de împărat şi au aruncat trupul şi capul sfântului în mare.
După acestea un înger al lui Dumnezeu i-a apărut lui Elpidefor în vis de trei ori spunîndu-i:
“Episcopul Vasile este la Sinope şi te aşteaptă.”
Auzind mesajul, Elpidefor şi diaconii au mers pe mare până la Sinope, unde au angajat nişte pescari care să-i ajute cu plasele de pescuit.
Când au aruncat năvoadele acolo unde au spus cei doi diaconi, nu au găsit nimic.
Atunci Elpidefor le-a spus să arunce plasele în numele Domnului Dumnezeului său, pe Care el Îl proslăvea şi abia atunci năvoadele au scos la suprafaţă moaştele Sf. Vasile care avea capul alipit de corp şi numai urma loviturii de sabie se mai vedea pe gât.
Sfintele moaşte ale Sf. Vasile au fost duse la Amasea şi îngropate în biserica construită de el însuşi.
Acest cuvios Parinte, părăsind părinţii, şi călugărindu-se, cu pace s-a săvârsit.
Tot în această zi, cei șase mii de mucenici de la Mănăstirea Sfântul David Gareji, Georgia
Cei șase mii de mucenici de la Mănăstirea Sfântul David Gareji, Georgia – foto preluat de pe doxologia.ro
La un semnal, soldaţii s-au aruncat fără milă asupra părinţilor şi i-au înjunghiat pe toţi. Le-au tăiat trupurile în bucăţi, lăsându-le ca hrană sălbăticiunilor pustiei.
Tot în această zi, Cuviosul Calantie, care s-a ostenit la Tamasea, în Cipru (Secolul al VIII-lea)
Tot în această zi, Cuviosul Gheorghe, întemeietorul mănăstirii Sfântului Ioan Hrisostom, în Cipru (†1091)
Tot în această zi, Sfântul Ștefan, episcop de Perm (†1396)
Din cei care au pătimit aici, Chiril, Chindeu şi Tasie, ale căror nume sunt pomenite într-o inscripţie descoperită în anul 1947, sunt cei mai cunoscuţi.
Sfântul Chiril era cinstit în Axiopolis, având cinci zile de sărbătoare. Era fie un martir local, fie că numai suferise aici pentru Hristos, probabil într-o zi de 26 aprilie. Se crede că pe mormântul lui s-ar fi ridicat o biserică, ale cărei ruine se mai văd şi azi.
La fel stau lucrurile şi în cazul lui Chindeu, un sfânt local, probabil un daco-roman.
După cum aflăm din volumul Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Sfinţi Daco romani şi Români, în privinţa lui Tasie, mulţi istorici socotesc că este una şi aceeaşi persoană cu ostaşul martir Dasius, despre care „actul său martiric” arată că ar fi pătimit în cetatea Durostorum, în ziua de 20 noiembrie 304. Aceşti istorici cred că el ar fi suferit martiriul la Axiopolis, iar mai târziu i-au fost aşezate moaştele, pentru o vreme, în Durostorum.
Prealăudatul apostol Marcu a propovăduit pe Hristos în tot Egiptul şi Libia şi Varvaria şi în Pentapole, în zilele lui Tiberiu Cezarul, şi a scris şi Evanghelia sa, tâlcuindu-i-o apostolul Petru, şi mergând în Cirineea Pentapolei, a făcut multe minuni. De aceea s-a dus în Alexandria cea dinspre Faros, şi de acolo la Pentapole, făcând pretutindenea minuni, şi împodobind Bisericile lui Hristos cu hirotonii de episcopi şi de ceilalţi clerici. După aceea mergând iarăşi la Alexandria, şi aflând pe oarecare fraţi de lângă mare, la Vucoli, petrecea cu dânşii binevestind şi propovăduind cuvântul lui Dumnezeu. Acolo închinătorii idolilor nesuferind a vedea sporin-du-se credinţa în Hristos, l-au legat cu ştreanguri şi l-au târât, şi carnea pe pietre se zdrelea şi sângele lui roşia pământul.
Băgându-l în temniţă, i s-a arătat Domnul spunându-i mai înainte mărirea ce avea să primească; la ziuă iarăşi legându-l, l-au târât pe uliţe iarăşi şi aşa zdrelindu-se şi rupându-se de pietre, şi-a dat sufletul lui Dumnezeu. Iar la chip arăta astfel: nici foarte plin la trup, nici preaînalt, nici scund şi mărunt; ci cuvios şi împodobit la măsura vârstei crescându-i şi cărunteţe. Nasul lungăreţ iar nu scurt, nici cu vreo lipsă ci drept, sprâncenele îi băteau jos, barba lungă, capul pleşuv; la faţă era încuviinţat, era milostiv şi lăsător, şi dulce la vorbă cu cei ce se întâlnea, atât cât era tocmit la toate, şi strălucea virtuţile sufletului cu harurile trupului său.
Sfântul Cuvios Vasile de la Poiana Mărului a fost un călugăr valah de origine slavă, îndrumător duhovnicesc al lui Paisie Velicicovschi, care a contribuit la înnoirea monahismului ortodox din Țările Române.
S-a născut în anul 1692 la Poltava, în Țaratul Rusiei, dar activitatea sa în slujba bisericii și-a desfășurat-o în Ţara Românească.
După ce a adunat în jurul său o obște de peste 40 de călugări sihaștri la Mănăstirea Dălhăuți, pe care i-a îndrumat pe căile Domnului, Cuviosul Vasile s-a mutat la Mănăstirea Poiana Mărului, unde a continuat lucrarea sa de întemeiere a isihasmului românesc, adică practicarea rugăciunii minții.
A trecut la cele veșnice la 25 aprilie 1767, la Mănăstirea Poiana Mărului, Țara Românească. A fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română pe 5 martie 2003.
Macedonie al II-lea al Constantinopolului a fost patriarh al Constantinopolului între anii 496 – 511 (precedat de Eufimie, urmat de Timotei I). În această perioadă, el s-a străduit să apere învățătura Sinodului de la Calcedon de încercările împăratului Anastasius (491-518) de a o revoca.
Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la data de 25 aprilie.
Se știu puține lucruri despre tinerețea patriarhului Macedonie. A ajuns patriarh după ce împăratul Anastasius a obținut depunerea din treaptă a patriarhului Eufimie, sub acuzația de trădare, afirmând că acesta dezvăluise strategia militară a împăratului dușmanilor acestuia. Un sinod format din episcopi obedienți a acceptat excomunicarea și depunerea din treaptă a lui Eufimie și alegerea ca patriarh a lui Macedonie.
Când Macedonie s-a întâlnit cu Eufimie, înainte de plecarea acestuia în exil, Macedonie i-a cerut diaconului său să îl dezbrace de omoforul de curând primit și să îl îmbrace în veșminte de simplu preot, “neîndrăznind să poarte” însemnele episcopale înaintea deținătorului lor legitim. În timpul ultimei lor discuții, Macedonie i-a oferit lui Eufimie fondurile obținute printr-un împrumut pe care îl făcuse pentru a acoperi cheltuielile lui Eufimie pe perioada exilului său în Asia Mică.
Aproximativ un an mai târziu, patriarhul Macedonie a convocat un sinod care a confirmat în scris actele Sinodului al IV-lea Ecumenic și a continuat să se împotrivească eforturilor împăratului Anastasie de a-l face să se pronunțe împotriva Calcedonului. Anastasie a încercat să obțină concursul lui Macedonie mai întâi oferindu-i favoruri. Confruntat cu refuzul lui Macedonie, împăratul a plătit un asasin pe nume Eucol pentru a-l ucide pe patriarh, însă a scăpat cu viață; i-a asigurat în schimb asasinului o cotă fixă de provizii în fiecare lună.
Împăratul și-a reînnoit eforturile de anulare a hotărârilor de la Calcedon în 511. Macedonie însă a refuzat să ia măsuri în acest sens dacă nu era convocat un sinod ecumenic prezidat de episcopul Romei. Primind acest răspuns, împăratul s-a înfuriat și mai tare pe Macedonie, pe care era deja supărat pentru că acesta refuzase să îl dezlege de angajamentul pe care și-l luase la încoronare de a păstra intactă învățătura de credință a Bisericii și de a respecta autoritatea Sinodului de la Calcedon. De aceea, Anastasie a căutat să îl alunge pe Macedonie din scaunul patriarhal. În acest scop, a trimis monahi și clerici, precum și diferiți magistrați ai orașului ca să-l hărțuiască cu acuzații și insulte publice. În fața acestei atitudini scandaloase, poporul și-a exprimat atât de vehement revolta încât Anastasie s-a închis în palat și a poruncit să se pregătească corăbii ca să poată fugi din oraș în caz de nevoie. Când Macedonie a răspuns rugăminții lui Anastasie de a veni să discute cu el, și i-a reproșat împăratului suferințele și persecuțiile îndurate de Biserică din pricina măsurilor lui. Anastasie a recunoscut acestea, dar a încercat încă o dată să îl convingă pe Macedonie să își schimbe convingerile.
Anastasie l-a pus pe Xenaias, un episcop eutihian să lanseze o campanie de defăimare împotriva patriarhului, lansând la adresa lui o serie de acuzații mincinoase. Xenaias i-a cerut lui Macedonie o mărturisire de credință în scris, dar acesta a afirmat, într-un memoriu adresat împăratului, că nu avea altă credință decât cea a Părinților de la Niceea și Constantinopol și că îi anatemizase atât pe Nestorie cât și pe Eutihie și pe toți cei care mărturiseau doi Fii sau doi Hristoși sau care spuneau că cele două Naturi ale lui Hristos erau despărțite. Văzând că nu reușise să îl compromită, Xenaias a găsit atunci doi oameni care să îl acuze pe Macedonie de nestorianism și să se recunoască drept complici ai săi. Pe baza mărturiei acestora, l-a acuzat totodată pe Macedonie că ar fi falsificat un pasaj dintr-o epistolă a Sf. Apostol Pavel pentru a permite o interpretare favorabilă nestorienilor.
În 511, într-o ultimă încercare de a-l face pe Macedonie să se răzgândească, împăratul Anastasie i-a poruncit lui Macedonie să îi trimită o originalul Actelor Sinodului de la Calcedon, care purta semnăturile tuturor episcopilor care luaseră parte la el. Macedonie a refuzat și a ascuns documentul sub altarul Marii Biserici. Furios, Anastasie a poruncit ca Macedonie să fie dus în ascuns, în timpul nopții la Calcedon, iar de acolo la Evhaita (azi satul Beyözü, în Turcia), în dioceza Pontului, unde fusese exilat și predecesorul acestuia, patriarhul Eufimie.
În 515, Papa Homisda a încercat să îl restabilească pe Macedonie pe tronul patriarhal, considerând că acesta fusese depus în mod nedrept. O clauză în acest sens a fost stipulată în tratatul de pace între împăratul Anastasie și comandantul Vitalian, o rudă a lui Macedonie, care se răzvrătise din pricina atitudinii anticalcedoniene a împăratului: în tratat se prevedea ca patriarhul și toți episcopii trimiși în exil să se poată întoarce în scaunele lor. Însă Anastasie nu și-a ținut promisiunea. Macedonie a murit în preajma anului 517 în exil, la Gangra (azi Çanikri, Turcia).
Tot în această zi, sfânta muceniţă Nichi.
Tot în această zi, pomenirea preacuvioşilor opt părinţi sihaştri.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi.
Măritul acesta şi minunatul şi vestitul mare mucenic Gheorghe, a trăit în vremea împăratului Diocleţian, trăgându-se din Capadochia, de neam strălucit şi luminat, din ceata ostaşilor ce se chemau tribuni; iar când a fost să pătimească era la cinstea dregătoriei de comis.
Având împăratul gând să pornească război asupra creştinilor, a dat poruncă să se învrednicească de cinstiri împărăteşti şi de daruri cei ce se vor lepăda şi vor părăsi pe Hristos.
Iar cei cer nu se vor supune poruncii, să aibă pedeapsă moartea. Atunci sfântul acesta fiind de faţă, a declarat că este creştin, mustrând deşertăciunea şi neputinţa idolilor, luând în râs pe cei ce credeau în ei.
Neplecându-se nici cu amăgiri, nici cu făgăduinţele tiranului, care făcea multe ca acestea, nici de îngroziri, ci se vedea nebăgător de seamă de toate, pentru aceea întâi l-au lovit în pântece cu o suliţă.
Şi când i s-a înfipt suliţa în trup, a curs sânge mult; iar vârful suliţei s-a întors înapoi şi a rămas sfântul nevătămat. Apoi legându-l de o roată ţintuită cu fiare ascuţite, care a fost pornită din sus spre o vale, şi rupându-se trupul în mai multe bucăţi, cu ajutorul dumnezeiescului înger a rămas el sănătos.
Şi înfăţişându-se sfântul înaintea împăratului şi a lui Magnenţiu, care şedeau alături de el şi aduceau jertfă la idoli pentru sănătatea lor, sfântul a atras pe mulţi spre credinţa în Hristos, cărora din porunca împăratului li s-au tăiat capetele afară din cetate.
Şi venind la Hristos şi Alexandra împărăteasa, a mărturisit pe Hristos Dumnezeu înaintea tiranului. Au crezut şi alţii mulţi în Hristos, văzând că sfântul a ieşit sănătos dintr-o varniţă în care fusese aruncat.
După aceasta i-au încălţat picioarele cu încălţăminte de fier ce avea cuie şi l-au silit să alerge.
Ci iarăşi au pus de l-au bătut, fără de nici o milă, cu vine de bou uscate. Iar Magnenţiu cerând semn ca să învieze pe un mort din cei ce erau îngropaţi, din mormintele ce erau acolo, care erau de multă vreme morţi, şi făcând sfântul rugăciune deasupra mormântului, a înviat mortul şi s-a închinat sfântului, şi a slăvit Dumnezeirea lui Hristos.
Şi întrebând împăratul pe mort cine este, şi când a murit, a răspuns acesta că este din cei ce au trăit mai înainte de venirea lui Hristos, adică mai înainte de trei sute de ani şi mai mult şi cum că a ars în foc atâţia ani din pricina rătăcirii idoleşti.
Pentru care minune crezând mulţi, şi înmulţindu-se spre credinţă, slăveau cu un glas pe Dumnezeu, între care era şi Glicherie, căruia îi murise boul, şi l-a sculat sfântul.
Din care minune adeverind şi el credinţa în Hristos, a luat cununa muceniciei, făcându-l păgânii multe bucăţi cu săbiile. Deci venind mulţi la Hristos, pentru ceea ce vedeau, şi încă pentru că sfântul mucenic Gheorghe intrând în capiştea idolilor, a poruncit unui chip idolesc cioplit, ca să spună dacă este el Dumnezeu, şi de i se cuvine să i se închine lui oamenii.
Iar demonul cel ce era într-însul plângând a răspuns că unul este Dumnezeu adevărat: Hristos şi dintr-aceasta s-au tulburat idolii toţi şi au căzut şi s-au sfărâmat.
Ceea ce neputând răbda cei ce credeau în idoli au prins pe sfântul şi l-au dus la împăratul, şi-au cerut degrab răspuns de moarte asupra lui; iar împăratul a poruncit ca să taie pe sfântul şi pe Alexandra împărăteasa cu sabia.
Sfântului Gheorghe i s-a tăiat capul, iar sfânta Alexandra făcând rugăciune în temniţă, şi-a dat sufletul lui Dumnezeu.
Însă trebuie să istorisim oarecare parte din cele multe minuni ale sfântului.
În părţile Siriei se află o cetate numită Ramel, în care era o biserică zidită în numele marelui mucenic Gheorghe.
Neaflându-se acolo mină de piatră, ca să se taie stâlpi, se aduceau stâlpii bisericii din loc depărtat, şi se făcea multă nevoinţă cu aflatul lor, şi cu adusul.
Atunci oarecare femeie cu frica lui Dumnezeu având adevărată şi întărită credinţă la sfântul mare mucenic Gheorghe, a cumpărat şi ea un stâlp asemenea cu cei ce erau făcuţi şi înfrumuseţaţi, şi pogorându-l la mare, se ruga celui ce era purtător de grijă să ducă stâlpii, să ia şi să ducă şi pe acela pe care îl cumpărase ea.
Iar el nu vrea, ci punând numai pe al lui, purcese să se ducă. Atunci femeia de supărare căzând la pământ plângea şi se ruga sfântului să-i ajute să poată duce stâlpul. Aflându-se ea într-un astfel de chip, văzu în vis unde i se arătă sfântul în chip de voievod, şi-i zise:
“De ce eşti tristă, femeie?”
Iar ea îi spuse pricina întristării, şi sfântul descălecând de pe cal zise către femeie: “Unde-ţi este voia să fie pus stâlpul?” Şi ea răspunse.
“De-a dreapta parte a bisericii.”
Şi sfântul îndată însemnă marmura cu degetul, scriind aceasta: Să se pună în dreapta, al doilea, stâlpul văduvei (după cel dintâi), şi ridicând sfântul de capătul stâlpului ce era despre mare, zise femeii:
“Ajută şi tu”
şi ridicându-l amândoi, l-au dat în mare, şi cu îndreptarea sfântului sosi stâlpul mai înainte de ceilalţi, şi dimineaţa se află la liman.
Ceea ce văzând Vasilicos, căci aşa se numea purtătorul de grijă pentru ducerea stâlpilor, s-a minunat şi mai vârtos dacă a văzut şi scrisul, care rânduia şi locul, unde trebuia să fie pus.
Şi mulţumind lui Dumnezeu, cerea şi de la sfântul iertare pentru greşeala neascultării, şi, luând şi el prin vedenie iertare de la sfântul, puse stâlpul văduvei în rând cu ceilalţi, în locul care poruncea scrisul cel însemnat de sfântul.
Care stâlp stă şi până în ziua de astăzi întru neştearsă pomenirea femeii, şi întru mărirea sfântului pentru preamărita minune.
Iată altă minune făcută la Mitilene şi care înfricoşează tot gândul şi tot auzul. Căci în acest loc este o biserică a marelui mucenic Gheorghe, foarte slăvită şi vestită.
Şi este obicei de a se strânge la ziua sfântului mulţime multă de popor în toţi anii, să facă la acea biserică prăznuire.
Aceasta aflând agarenii ce erau în Creta au lovit fără veste la vremea privegherii pe câţi au aflat în biserică, şi i-au luat legaţi, împreună cu câţi au putut prinde din cei de afară, că cei mai mulţi scăpaseră.
Pe cei ce i-au prins, i-au dus în Creta, între care era şi un tinerel, pe care l-a dăruit saracinul care-l prinsese lui Amira, celui ce era mai mare peste agareni.
Şi trecând câtăva vreme până s-a împlinit anul, şi au ajuns iar la prăznuirea preamăritului mucenic, tânărul a slujit lui Amira; iar părinţii lui nelăsându-şi obiceiul lor şi nici nu au fost nemulţumitori pentru pierderea copilului, ci punându-ţi nădejdea la Dumnezeu şi mulţumind sfântului, şi făcând praznic după obicei, au ieşit ca să cheme la masă pe cei ce erau chemaţi; iar maica copilului întorcându-se la biserică, a căzut la pământ plângând şi rugând pe sfântul, ca să izbăvească pe fiul ei din robie, în ce chip va şti, cu atotputernicul şi dumnezeiescul dar al Sfântului Duh, ce locuia într-însul.
Iar cel grabnic la ajutor nu a trecut cu vederea lacrimile femeii. Şi, după ce şi-a sfârşit femeia rugăciunea, şezând oaspeţii la masă, a pomenit bărbatul femeii la masă întâi ajutorul sfântului, şi stau gata cei ce dregeau vinul. Atunci din voia lui Dumnezeu s-a făcut minune mare şi preamărită şi aproape de necrezut pentru cei ce nu ştiau lucrurile cele slăvite ale lui Dumnezeu.
Dar dacă vor cugeta la Avacum, care din răpirea îngerului întru o clipeală de vreme s-a aflat din Ierusalim la Babilon, nu se vor arăta necredincioşi nici de aceasta.
Căci în ceasul în care pusese tânărul vin în pahar şi se gătea ca să dea lui Amira din Creta, s-a aflat în Mitiline dând maicii sale vinul. Văzând toţi cei ce erau la masă pe tânăr, s-au minunat. Şi întrebându-1 de unde şi cum se află în mijlocul lor, el a zis:
“Umplând paharul acesta de vin, ca să-l dau lui Amira în Creta, am fost răpit de un bărbat preamărit, care m-a pus pe calul lui, ţinând cu mâna dreaptă paharul, şi cu stânga ţinându-mă de mijlocul lui, mă aflai precum mă vedeţi în mijlocul vostru.”
Acestea auzindu-le şi văzându-le, s-au mirat de acea mare minune. Şi sculându-se de la masă, au dat laude şi mulţumire toată noaptea Atotputernicului Dumnezeu, mărind pe sfântul Său mucenic.
Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Valerie.
Tot în această zi, pomenirea sfinţilor mucenici, Anatolie şi Protoleon stratilaţii.
Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Atanasie cel dintre fermecători.
Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Glicherie plugarul.
Tot în această zi, sfinţii Donat şi Terinos, care prin sabie s-au săvârşit.
Tot în această zi, sfântul noul mucenic Gheorghe, care a mărturisit în cetatea Ptolemaidei, la anul 1792, şi care, fiind bucăţi tăiat cu sabia, s-a săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea sfântului noului mucenic Lazăr Bulgarul, care a fost chinuit la anul 1802.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi.
Acest sfânt se trăgea din ţara galatilor, din satul ce se cheamă Sicheot, născut fiind în vremea lui Iustinian cel bătrân, părând a nu fi de naştere lăudată, fiindu-i naşterea neche-zăşuită şi întunecată, căci se zice că maică-sa Maria, strălucind în frumuseţe şi daruri, a atras la dânsa pe oarecare din curierii împărăteşti, anume Cosma, din care s-a născut cuviosul; dar ar fi fost fără cuviinţă şi de mustrare a ascunde cele de după naşterea lui sau rele dinainte de naştere; că îndată într-acea noapte ce s-a unit maică-sa cu acel bărbat, i s-a arătat în vis, că s-a pogorât un luceafăr şi a intrat în pântecele ei, ceea ce arăta strălucirea ce era să aibă mai pe urmă pruncul.
Iar sfântul ca această înţelegere să fie împlinită mai apoi, căci dându-se pe sine dintru întâia vârstă spre dragostea lui Dumnezeu şi a sfântului mucenic Gheorghe, atât cât i se părea că este totdeauna cu dânsul de-l învăţa şi-l făcea a înainta spre cele mai bune dorinţe şi cu totul a-l iubi cu o dumnezeiască şi minunată dragoste.
Făcând el aşa, şi înaintând cu fiecare suişi se arăta pururea sfântul. A fost numărat întâi în ceata călugărilor. După aceea trecând prin treptele ce duc spre culmea virtuţii şi îmbogăţindu-se cu lucrarea minunilor, ca dovadă a desăvârşitei virtuţi şi a apropierii de Dumnezeu, a fost ridicat la marea înălţime a arhieriei, şi i s-a încredinţat Biserica Anastasiopolei.
Acolo învăţând el pe mulţi cunoştinţa lui Dumnezeu, şi îndrumându-i a face cele ce se cuvin, şi tămăduind pretutindenea pe cei de un neam prin minuni şi prin fapte minunate, pe toţi uimind; şi arătându-se minunat şi iubit la împăraţi şi la arhierei, şi proorocind multora cele ce aveau să fie, şi-a încheiat viaţa primind cu zâmbire cuvioasă pe îngerii ce aveau să-l ia.
Se spune că cu puţin înaintea morţii, i s-a arătat în vis strălucitul mare mucenic Gheorghe şi i-a dat un toiag. Apoi i s-a arătat iarăşi călare pe un cal, trăgând cu sine şi alt cal, pe care a poruncit cuviosului să încalece, arătându-i cu aceste vedenii dinainte calea ce avea să facă de acolo.
Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Nearh, care prin foc s-a săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea întâlnirii cu Hristos a sfântului apostol Natanael.
Sfântul Apostol Natanael – foto preluat de pe doxologia.ro
Acest sfânt a fost din Cana, cetatea Galileii, unde Hristos Dumnezeul nostru fiind chemat la nuntă de preacurata Sa Maică, a făcut întâia Sa minune, prefăcând apa în vin.
Aştepta şi el venirea lui Hristos, ca un legiuitor ce era. Pce Care aflându-L Filip cel din Betsaida, şi cunoscând că aştepta venirea lui Hristos, i-a zis cu bucurie: “Aflat-am pe Iisus, fiul lui Iosif cel din Nazaret, de Care au scris Moise în lege şi proorocii” (Ioan I, 46).
Mergând Natanail şi văzând pe Hristos, a crezut într-Însul şi L-a urmat.
Şi după Patimi şi după Înviere, propovăduindu-L Dumnezeu adevărat, s-a sfârşit.
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Cuvios Anania din Creta (doxologia.ro)
Sfântul Cuvios Anania din Creta – foto preluat de pe doxologia.ro
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Cuvios Vitalie Monahul
Sfântul Cuvios Vitalie Monahul – foto preluat de pe doxologia.ro
În zilele Sfântului Ioan cel Milostiv, patriarhul Alexandriei, a venit în Alexandria un monah, cu numele Vitalie, din mănăstirea Cuviosului Sirida. Acela având șaizeci de ani de la nașterea sa și-a ales o viață ca aceasta, care oamenilor celor ce socotesc cele din afară, li se părea a fi rea și necurată, iar lui Dumnezeu, Cel ce privește cele dinlăuntru și ispitește inimile, era plăcută și bineprimită. Căci starețul acela voind în taină să întoarcă la pocăință pe cei păcătoși și fărădelege, singur prin părerea omenească se arăta a fi păcătos și fărădelege, în acest fel: a scris pe toate desfrânatele care erau în Alexandria și pentru fiecare făcea rugăciuni cu dinadinsul către Dumnezeu, ca să le întoarcă de la viața cea păcătoasă. Și se ducea în cetate la lucru, de dimineață până seara și lua plată pentru osteneala de peste zi, câte doisprezece bani de aramă.
Deci, pe un ban de aramă își cumpăra bob și-l mânca după apusul soarelui, pentru că, lucrând toată ziua, se ostenea. Iar cu ceilalți bănișori se ducea în casa de desfrânare și îi dădea unei desfrânate, zicându-i: „Te rog, ca pentru acești bănișori să te păzești toată noaptea aceasta în curățenie, neprimind pe nimeni la păcat”. Și se închidea cu dânsa în aceeași cameră. Deci aceea se odihnea pe patul său; iar el stând într-un colț, petrecea toată noaptea fără somn, citind încetișor psalmii lui David și se ruga pentru dânsa lui Dumnezeu până dimineața. Iar când ieșea de la dânsa o jura să nu spună nimănui fapta lui. Și făcea așa în toate zilele, ostenindu-se în post și întrând în toate nopțile la desfrânate, petrecând fără somn și în rugăciuni. Deci, în fiecare noapte intra la alta, până le înconjura pe toate și apoi începea iarăși de la cea dintâi.
Cuvioasa Maria Egipteanca s-a născut la sfârşitul veacului al V-lea. Încă de la vârsta de 12 ani a plecat din casa părinţilor ei şi a mers în Alexandria.
Era tânără şi frumoasă şi a căzut într-o atât de mare robie a plăcerilor, încât s-a făcut ademenitoare multor suflete de bărbaţi tineri şi bătrâni cu desfătările pierzătoare ale desfrânării.
În această lună, în ziua a douăzeci şi una, pomenirca sfântului sfinţitului mucenic Ianuarie episcopul, şi cei împreună cu dânsul Procul, Soson şi Faust diaconii, Dezidcriu citeţul, Eutihie şi Acution.
Sfântul Ierarh Mucenic Ianuarie, Sfânta Muceniță Alexandra, Împărăteasa și Sfântul Cuvios Atanasie Sinaitul, Icoană sec. XX, Mănăstirea Kalamiou, Nafklios (Grecia) – Colecția Sinaxar la Sfinții zilei (icoanele litografiate se găsesc la Catedrala Mitropolitană din Iași) – foto preluat de pe doxologia.ro
Aceşti sfinţi au fost daţi la multe chinuri în zilele împăratului Diocleţian şi a lui Timotei guvernatorul Carnpaniei, şi mai pe urmă neînfricoşându-se nici plecându-se poruncilor păgâneşti, li s-au tăiat capetele. Iar arhiereul Ianuarie a fost băgat în cuptor, şi scăpând din el, i s-au tăiat vinele, şi tăindu-i-se şi lui capul cu sabia şi-a primit sfârşitul.
Tot în această zi, pomenirca pătimirii sfântului sfinţitului mucenic Teodor cel din Perga Pamfiliei şi a celor împreună cu el.
Sfinții Mucenici Teodor din Perga, mama sa Filipa împreună cu alți mucenici – foto preluat de pe doxologia.ro
În împărăţia lui Antonin stăpânind guvernatorul Teodot în Perga Pamfiliei, alegea la rânduiala ostăşească pe tinerii cei frumoşi şi tari cu trupul, spre slujba împărătească. Cu aceştia au luat şi pe acest fericit Teodor, frumos la vedere, şi la guvernatorul Teodot l-au dus; care a pus pe el ca şi pe ceilalţi tineri semnul cel ostăşesc. Iar sfântul Teodor semnul acela îndată l-a aruncat de la sine, zicând: “Eu însemnat sunt din pântecele maicii mcle, cu Împăratul meu cel ceresc, cu Domnul Iisus Hristos, şi nu voiesc să fiu ostaş la alt împărat.” Şi l-a întrebat pe el guvernatorul: cărui împărat te-ai făcut ostaş? Răspuns-a sfântul: “M-am făcut ostaş Aceluia ce a făcut cerul şi pământul.” Şi îndată guvernatorul cunoscând că e creştin, i-a zis: “Au nu vei aduce zeilor noştri jertfe?” Răspuns-a sfântul: “Eu demonilor celor necuraţi jertfă niciodată n-am adus, nici voi aduce.” Atunci a poruncit guvernatorul ca să-l bată pe el; şi bătându-l foarte, iarăşi la întrebare l-a pus inainte, şi i-a zis: “Acum, oare, pleca-tu-te-ai, şi mai cu blândeţe ne vei răspunde nouă, şi te vei închina zeilor?” Răspuns-a sfântul: “De ai fi cunoscut şi tu pe Dumnezeul ce te-a făcut pe tine, singur ai fi voit ca să te închini Aceluia.” Şi a poruncit guvernatorul ca să aprindă un foc, şi să aducă o tigaie mare de fier, şi să topească multă smoală, pucioasă şi ceară, şi să pună în tigaie pe mucenicul gol, şi să toarne peste dânsul cele topite. Şi făcându-se aceasta, deodată a făcut Dumnezeu o minune preaslăvită. Pentru că un vuet mare ridicându-se, şi făcându-se cutremur, a crăpat pământul în două în acel loc, unde se afla focul şi tigaia, şi apă multă din crăpătura pământului a izvorât, şi a stins focul şi tigaia, iar sfântul mucenic cu totul a rămas sănătos, şi către guvernator a zis: “Iată vezi că nu al puterii mele este lucrul acesta, ci al lui Hristos Dumnezeului meu, Căruia eu slujesc; iar tu de voieşti ca să cunoşti puterea zeilor tăi, clădeşte alt foc şi tigaia iarăşi o arde, şi porunceşte ca pe unul din ostaşii tăi să-l întindă pe ea în numele zeilor tăi, şi atunci vei vedea puterea lor, şi tăria cea întru toate a Dumnezeului meu o vei cunoaşte.”
Iar ostaşii cei ce-i stau înainte auzind acestea, au zis către guvernator: “Nu, domnule, să nu faci nouă aceasta, ci mai ales papilor zeilor să le faci aşa. Pentru că mai degrabă va asculta tigaia pe popa, ca şi pe Teodor, şi nu-l va arde pe acela, precum şi pe dânsul.” Iar guvernatorul îndată poruncind să cheme pe un popă, l-a întrebat pe el: “Cum îţi este numele?” Răspuns-a popa: “Dioscor îmi este mie numele.” Zis-a către dânsul guvernatorul: “Cu ce fel de vrajă şi buruiană se ung creştinii, şi intră cu îndrăzneală în foc, şi nearşi rămân, precum şi Teodor acum de foc nevătămat este?” Răspuns-a Dioscor: “Creştinii nu sunt vrăjitori, ci numele lui Hristos este aşa de puternic, încât unde este chemat Acela, acolo toată buruiana si basmele cele vrăjitoreşti se strică, şi demonii se cutremură.” Zis-a guvernatorul: “Au doară, mai tare este Hristos decât Dia al nostru?” Răspuns-a Dioscor: “Dia şi ceilalţi zei cu dânsul sunt idoli surzi şi nesimţitori, şi te rog pe tine, nu mă sili pe mine ca să mă sui pe tigaie, ci de voieşti ca să ştii puterea lui Dia, pe acela singur mai ales să-l pui pe foc.” Zis-a guvernatorul: “Şi cine poate să facă aceasta? Pentru că cine va îndrăzni să pună pe zeu în foc?” Zis-a Dioscor: “Porunceşte-mi mie, şi eu voi face aceasta. Şi de se va împotrivi mie Dia, atunci îl voi crede pe el, că este Dumnezeu, şi poate să se apere pe sineşi de foc.” Zis-a guvernatorul: “Cu adevărat de acum nu mai eşti tu popă de vreme ce unele ca acestea asupra zeilor grăieşti.” Răspuns-a Dioscor: “Am fost popă, asemenea ţie întru credinţă păgânească, însă văzând acum pe fericitul Teodor neclintit de chinurile ce i se dau de la tine şi de foc nears, am cunoscut puterea lui Hristos, şi neputinţa mincinoşilor zei am înţeles-o, şi m-am întărit întru credinţa lui Hristos, şi voiesc astăzi să mă fac împreună ostaş cu Teodor.” Zis-a către dânsul guvernatorul: “Dacă aşa grăieşti Dioscor, apoi suie-te pe tigaie, ca şi Teodor.” Atunci Dioscor căzând către mucenicul lui Hristos, a zis: “Robule al lui Hristos, adevăratului Dumnezeu, Teodore, roagă-te pentru mine”; şi s-a rugat sfântul pentru Dioscor. Apoi au dezbrăcat de Dioscor, şi pe tigaia cea încinsă întinzându-l, tare a strigat: “Mulţumesc ţie, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul lui Teodor, că cu robii Tăi mă rânduieşti pe mine; primeşte cu pace sufletul meu.” Şi acestea zicând şi-a dat duhul, şi a luat într-un ceas cununa muceniciei ca şi tâlharul pe cruce raiul.
După săvârşirea fericitului Dioscor, pe sfântul Teodor l-a aruncat în temniţă. După aceea în altă zi, de picioare împiedicându-l şi de un cal sălbatic legându-l, l-au târât pe uliţele cetăţii, gonind foarte tare calul; calul, fără de rânduială purtându-se, peste prăpastii căzând s-a zdrobit, şi a pierit, iar mucenicul cu nevăzută puterea lui Dumnezeu păzindu-se, şi din legătură dezlegându-se, a rămas întreg şi fără de vătămare, toţi mirându-se de o minune ca aceea. Iar doi din ostaşi: Socrat şi Dionisie, cei ce legaseră pe sfântul de cal, povesteau o vedenie oarecare minunată. Că în timp ce alerga calul, au văzut o căruţă de foc din cer pogorându-se la mucenic, care pe mucenicul cel târât l-a luat în sineşi şi-l trăgea, şi l-a pus pe acela în divan întreg. Aceşti doi ostaţi spunând aceasta la toţi, au strigat: “Mare este Dumnezeul creştinilor.” Aceasta auzind guvernatorul, a poruncit ca şi pe aceia împreună cu sfântul Teodor în temniţă să-i închidă, şi a gătit trei zile un cuptor, cu foc mare încindându-l. După aceea în cuptorul acela a aruncat pe mucenicul şi pe amândoi ostaşii ce crezuseră în Hristos, pe Socrat şi pe Dionisie, şi îndată niste rouă dumnezeiască s-a pogorât de sus, şi i-a rourat pe dânşii, şi văpaia a răcorit-o, şi şedeau sfinţii în mijlocul cuptorului ca în mijlocul unui vânt răcoros şi vorbeau unul cu altul.
Atunci şi-a adus aminte sfântul Teodor de fericita maica sa, care mai înainte cu trei ani se robise de cei de alt neam, şi în ţară străină cu alţi mulţi fusese dusă, şi s-a rugat pentru dânsa lui Dumnezeu zicând: “Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeule al minunilor, arată-mi mie pe maica mea, precum Tu ştii, cu dumnezeiască puterea Ta. Pentru că doresc ca să o văd pe ea, iar Ţie toate Îţi sunt cu putinţă; arată-mi mie pe aceea, ca şi ceilalţi să cunoască măririle Tale.” Aşa sfântul rugându-se, se stingea văpaia încet, fiindcă încă şi ploaie cu rugăciunile mucenicului se pogorâse, şi a stins cuptorul, şi se plecau sfinţii spre somn întru dânsul, şi acum era noapte. Şi în vis îngerul stând înaintea sfântului Teodor, i-a zis: “Nu te mâhni Teodore pentru maica ta, că iată o vei vedea pe ea”; şi deşteptându-se sfântul din somn, a spus prietenilor săi vedenia cea din vis. Şi încă el aceea spunând a stat în mijlocul cuptorului maica sfântului, care se numea Filipia, şi văzând pe fiul său cel iubit, s-a bucurat şi l-a sărutat cu dragoste, şi pe ostaşii cei ce erau împreună cu dânsul, şi le-a spus de unde şi cum a venit, cu nevăzută mână purtându-se. Iar sfântul mucenic Teodor la cer mâinile ridicându-şi, mulţumirea cea cuvenită a dat lui Dumnezeu. Iar a doua zi guvernatorul din somn sculându-se a zis către ai săi: “Mi se pare mie că n-a rămas în cuptor nici un os al lui Teodor şi al ostaşilor celor aruncaţi împreună cu dânsul.”
Acestea grăind el, unul din străjerii cei ce păzeau cuptorul, a mers la guvernator spunân-du-i că mucenicii sunt vii în cuptor, şi că focul încă de seara s-a stins de tot, din pricina unei ploi care s-a vărsat de sus peste cuptor, stingându-l, şi că maica lui Teodor din robie fără de veste venind, şade în cuptor ca într-o cămară cu fiul şi cu ostaşii vorbind despre Dumnezeul lor. Aceasta auzind guvernatorul s-a spăimântat şi sculându-se a mers la cuptor, şi chemând pe fericita Filipia, a zis către dânsa: “Oare, tu eşti maica lui Teodor?” Răspuns-a fericita: “Eu sunt.” Zis-a către dânsa guvernatorul: “Învaţă pe fiul tău ca să se închine zeilor, ca să nu piară el şi pe tine fără fiu să te facă.” Iar ea a răspuns: “Fiul meu, precum de dânsul mai înainte de zămislirea lui de la Domnul meu înştiinţare am luat, răstignit va fi de tine, şi va jertfi lui Dumnezeu jertfă de laudă.” Zis-a guvernatorul: “De vreme ce tu singură ai hotărât fiului tău moarte pe cruce, aşa să fie.” Şi îndată a poruncit ca pe sfântul Teodor să-l răstignească, iar sfintei Filipia cu sabia să-i taie capul, iar pe ce doi ostaşi, pe Socrat şi pe Dionisie, să-i împungă cu suliţele. Şi aşa sfinţii mucenici ţi-au luat cununile. Iar sfântul Teodor trei zile pe cruce spânzurând viu, după aceea către Domnul s-a dus. Atunci oarecare din dreptcredincioşi, luând trupurile sfinţilor, le-a învălit cu cinstite giulgiuri cu aromate, şi la loc însemnat le-a pus cu cinste, slăvind pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, pe un Dumnezeu în Treime slăvit în veci. Amin.
Tot în această zi, pomenirea sfintei muceniţe Filipia maica sfântului Teodor, care de sabie s-a săvârşit.
Alexandra muceniţa lui Hristos Dumnezeu era soţie împăratului Diocleţian; deci văzând ea că sfântul Gheorghe era chinuit în felurite chipuri spre moarte, dar că în chip minunat rămâne viu şi sănătos, s-a înfăţişat împăratului, în vreme ce aducea el jertfă idolilor, s-a mărturisit pe sine creştină înaintea împăratului. De aceea a fost pusă în închisoare; după acestea dându-se hotărâre ca să fie tăiaţi Gheorghe şi Alexandra, aflând ea aceasta în închisoare s-a rugat lui Dumnezeu, şi şi-a dat sufletul. Iar Apolo şi Isachie şi Codrat, fiind slugi împărătesei Alexandra, şi văzând-o pe ea că a dispreţuit vremelniceasca şi stricăcioasa împărăţie şi pe muritorul împărat, şi că, crezând în Hristos, a şi murit pentru El, au crezut şi ei în Hristos. Şi înfăţişându-se cu îndrăznire au mustrat pe împăratul numindu-l călcător de lege şi sălbatic, şi că nu i-a fost milă de însăşi femeia sa, cu care a făcut copii. Mâniindu-se împăratul pentru aceasta, a poruncit ca să-i pună la închisoare, şi aceasta făcându-se, gândea el toată noaptea eu ce moarte îi va pierde, iar dimineaţa scoţându-i din temniţă, pentru Codrat a poruncit să fie tăiat; iar Apolo şi Isachie, iarăţi să fie puşi la închisoare, şi să fie ucişi cu foamea; care după câteva zile fiind istoviţi de foame, şi-au dat sufletele lor Domnului.
Tot în această zi, pomenirea celui între sfinţi părintelui nostru Maximian, patriarhul Constantinopolului.
Acest sfânt Maximian era din Roma veche, fiu de părinţi bogaţi şi de bun neam; din oarecare trebuinţe lăsând Roma s-a dus la Constan-tinopol, unde strălucind cu starea şi cinstea vieţii lui, şi cunoscut fiind ca isteţ cu mintea şi foarte învăţat, a fost hirotonisit preot de fericitul întru pomenire patriarhul Sisinie. Ajungând el până în vremea ereticului Nestorie, care a fost în urma preasfântului Sisinie, a fost prohirisit patriarh în Constantinapol, prin alegerea împăratului şi a tot poporul. Şi bine păstorindu-ţi turma sa doi ani şi cinci luni, şi Biserica nevătămată de sminteli păzind-o, s-a odihnit în Domnul.
Tot în această zi, pomenirea preacuviosului părintelui nostru Atanasie Sinaitul.
Acest între sfinţi părinte al nostru lăsând lumea şi cele din lume şi luându-şi crucea sa pe umeri, după cuvântul Domnului, a urmat lui Hristos cu osârdie; şi dorind de mai mare nevoinţe de fapte bune, s-a dus la Ierusalim, şi închinându-se la cinstitele locuri şi cu credinţă sărutându-le s-a suit la Muntele Sinaiului; şi acolo aflând monahi foarte desăvârşiţi în sihăstreasca petrecere, a rămas împreună cu ei supunându-li-se şi slujindu-le. Deci, făcându-se foarte smerit cugetător, a luat de la Dumnezeu darurile cunoştinţei şi multei înţelepciuni. Prin care scriind vieţi ale sfinţilor părinţi, şi cuvinte de suflet folositoarc alcătuind, ajungând la adânci bătrâneţi s-a mutat către Domnul.
Tot în această zi, pomenirca pătimirii Sfântului Cuvios Sava cel Nou din Kalymnos (†1948)
Sfântul Cuvios Sava cel Nou din Kalymnos (†1948) – foto preluat de pe doxologia.ro
Cuviosul Sava cel Nou s-a născut în anul 1862, în Herakleitsa, în partea de răsărit a Traciei, din părinţi săraci, Constantin și Smaragda, oameni simpli, dar credincioși. A primit la botez numele de Vasilie. Încă de mic s-a deprins cu munca pentru familia sa, însă sufletul său tânjea după liniște.
La vârsta de 12 ani a venit în Sfântul Munte, la Schitul Sfintei Ana, la Chilia Adormirii Maicii Domnului, fiind vreme de 12 ani un monah începător. Aici a învățat pictura și muzica bizantină. A stat o vreme la Ierusalim, la Mănăstirea Hozeva, revenind în Sfântul Munte pentru trei ani (1894-1897). S-a reîntors la Ierusalim până în 1916. În acest timp a viețuit pentru o scurtă vreme și la Mănăstirea Sfântului Sava cel Sfinţit.
Apoi, vreme de doi ani, a stat în Insula Patmos, apoi iar în Sfântul Munte. A stat o vreme și în Insula Eghina, în preajma Sfântului Nectarie. După adormirea acestuia, vreme de 40 de zile, Cuviosul Sava s-a zăvorât în chilie, unde cu post și rugăciune, zugrăvește cea dintâi icoană a Sfântului Nectarie și o pune în biserică spre închinare.
Începând cu anul 1926 sau 1928 se mută în Insula Kalymnos, la Mănăstirea Tuturor Sfinților, unde își trăiește ultimii săi 20 de ani din viață în asceză și trezvie desăvârșită, până la cuviosul său sfârșit, în 1948. Cuvântul său era plin de milostivire și mângâiere, ajungând un părinte iubitor atât monahilor, cât și locuitorilor Insulei Kalymnos.
În data de 7 aprilie 1957 sfintele sale moaște au fost găsite întregi, izvorând bună mireasmă. Cuviosul Sava este considerat ocrotitorul Insulei Kalymnos.
Patriarhia Ecumenică l-a trecut oficial în rândul sfinților din calendar în data de 19 februarie 1992. Pomenirea Cuviosului Sava cel Nou din Kalymnos se face pe data de 7 aprilie și în Duminica a V-a din Postul Mare.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi.
Slujbele de pomenire pentru cei adormiți, cunoscute cu denumirea de parastase, sunt momente de întristare, de interiorizare sufletească și de comuniune cu cei adormiți. Ele se săvârșesc la soroacele rânduite de Biserică pentru răposații noștri, de obicei în sfântul locaș, în strânsă legătură cu Sfânta Liturghie, la casa celui răposat sau la mormânt.
În privința zilei săptămânale în care trebuie și putem să facem parastasele, aceasta este sâmbăta ‒ zi închinată din adâncă vechime pomenirii morților, întrucât în această zi Mântuitorul Iisus Hristos a coborât cu sufletul la iad pentru a-i elibera pe cei din veac adormiți. Lucrul acesta ni-l amintesc și cântările de la slujba Vecerniei și Utreniei sâmbetelor din Octoih, în care îi mărim pe sfinți și ne rugăm pentru morți. De aceea este bine să facem slujbele de pomenire, pe cât este posibil, în zi de sâmbătă.
Astfel, conform rânduielii și tradiției respectate de Biserica Ortodoxă, ziua săptămânală de pomenire a morților este sâmbăta. În această zi, la unele slujbe din cadrul celor șapte laude (miezonoptica de sâmbătă), ca și în unele cărți de cult (Octoihul) există cântări și rugăciuni anume alcătuite și rânduite pentru pomenirea morților.
Între aceste sâmbete, două sunt destinate pomenirii generale a morților, și anume cea dinaintea Duminicii lăsatului sec de carne sau a Înfricoșatei Judecăți și cea dinaintea Pogorârii Duhului Sfânt, amândouă având denumirea de Moși, adică zile în care facem pomenirea părinților, moșilor și strămoșilor adormiți întru Domnul. Ele se mai numesc Moșii de iarnă și Moșii de vară și sunt respectate în toate Bisericile Ortodoxe. În unele dintre acestea și în unele părți din Biserica Ortodoxă Română există în practică și o sâmbătă a Moșilor de toamnă, care nu este menționată în cărțile de slujbă și de aceea data ei este diferită, de la o zonă la alta.
Cât privește timpul de pomenire a morților din Postul Mare, pomenirile au loc în sâmbetele acestei perioade. Conform rânduielilor tipiconale din Triod (cartea de cult specifică acestei perioade) și structurii slujbelor din aceste sâmbete, numai sâmbetele a doua, a treia și a patra sunt socotite ca zile de pomenire generală a morților, celelalte sâmbete din Postul Mare (prima, a cincea, a șasea și a șaptea) sunt consacrate pomenirii altor evenimente sau persoane sfinte din viața Bisericii.
Așadar sâmbăta, ziua pogorârii Domnului la iad, când a avut loc ridicarea celor adormiți spre înviere, este bine să fie cinstită prin aducerea aminte de cei trecuți în viața de veci, ca prin rugăciunea noastră și prin pomenirea acestora să-i ajutăm să dea răspuns bun la Judecata lui Dumnezeu și să se ridice cât mai aproape de Tronul lui Dumnezeu, unde să înalțe și pentru noi, împreună cu Îngerii și cu Sfinții, rugăciuni de răsplătire și mulțumire pentru faptul că noi, cei rămași pe pământ, nu i-am uitat.
(Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, Tradiție și înnoire în slujirea liturgică, volumul I, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galați, 1996, pp. 278-282)
Sfântul Teotim a trăit pe vremea împăratului Teodosie cel Mare (378-395) în Sciţia Mică sau Dobrogea de astăzi şi era Episcop al Tomisului.
El se bucura de atâta cinste în rândul hunilor barbari din regiunea Dunării, încât aceştia îl numeau zeul romanilor. Cu toate că aceştia erau sălbatici din fire, el i-a atras cu blândeţea şi cu milostenia.
Însă odată, unul dintre barbari, crezând că Sfântul Teotim este bogat, a vrut să-l răpească.
Astfel, el şi-a pregătit o funie cu laţ, s-a sprijinit în scut şi a ridicat mâna dreaptă, vrând să arunce laţul asupra sfântului spre a-l trage la sine, dar, în clipa aceea, braţul i-a rămas înţepenit.
A fost nevoie de rugămintea celorlalţi păgâni pe lângă ierarh ca să-l elibereze pe acela din lanţurile nevăzute.
Iar fericitul s-a milostivit de barbar şi l-a eliberat prin puterea rugăciunii.
Ierarhul Teotim a legat o strânsă prietenie cu Sfântul Ioan Gură de Aur, pe care l-a apărat în împrejurări grele.
Un scriitor creştin, Socrate Scolasticul, spunea despre Sfântul Teotim că era cunoscut de toţi – împăraţi, episcopi, călugări, credincioşi şi barbari – pentru evlavia şi cinstea vieţii sale.
Prin scrierile lui, Sfântul Teotim este considerat creatorul Filocaliei româneşti.
Sub păstorirea sa, mănăstirile din Dobrogea au devenit cunoscute în întreg imperiul, prin vestiţii călugări sciţi, teologi care au participat la discuţiile hristologice ale vremii.
În anul 399, Sfântul Ioan Gură de Aur i-a trimis fericitului Teotim călugări misionari pentru creştinarea hunilor.
În anul 403, Sfântul Teotim a participat la un sinod local la Constantinopol, luând apărarea Sfântului Ioan Hrisostom, împotriva acuzaţiilor nedrepte aduse acestuia.
Acest fericit supunându-se la toată reaua pătimire şi petrecere, îngheţat de frig şi de ger, îşi acoperea trupul cu îmbrăcăminte de păr aspră, pentru care s-a şi numit Trihina. Drept aceea a dat de gol şi înşelăciunea demonilor.
Şi mormântul său este izvorâtor de mir, tuturor celor ce cu dragoste năzuiese la dânsul, şi-şi iau sufleteasca şi trupeasca tămăduire.
Tot în această zi, pomenirea sfinţilor mucenici Victor, Zotic, Zinon, Achindin, Chesarie, Severian, Hristofor, Teona şi Antonin.
Toţi aceşti sfinţi au săvârşit lupta muceniciei pe vremea lui Diocleţian cel răucredincios, când şi mult-pătimitorul mucenic al lui Hristos Gheorghe fiind prins era pedepsit şi în vremea pedepselor săvârşea acele minuni.
Şi Victor, Achindin, Zotic, împreună cu Zinon, şi Severian, văzând pe sfântul Gheorghe, întins pe roată, şi întru nimic vătămându-se, cu un glas s-au mărturisit pe sine creştini, şi li s-au tăiat capetele cu sabia.
Iar Hristofor, Teona şi Antonin, fiind cei mai de aproape păzitori ai împăratului, şi care stau înaintea lui, într-una din zile, în vreme ce marele mucenic era cercetat cu cruzime, văzând învierea păgânului celui mort, făcută prin rugăciunile mucenicului şi prin chemarea lui Hristos Dumnezeu, degrabă aceştia aruncând centurile şi armele lor înaintea împăratului şi a toată adunarea, au mărturisit că Hristos este Dumnezeu adevărat.
Pentru care fiind prinşi au fost puşi la închisoare. Iar după câteva zile stând înaintea tiranului au fost supuşi la multe chinuri. Şi în sfârşit fiind aruncaţi în foc, au primit cununa muceniciei.
Tot în această zi, pomenirea sfântului Ierarh Grigorie I al Antiohiei (†593)
Cel între sfinți părintele nostru Grigorie al Antiohiei a fost patriarh al Bisericii Ortodoxe a Antiohiei între anii 571 și 593 (precedat și urmat de Anastasie I).
Prăznuirea Sf. Grigorie în Biserica Ortodoxă se face la data de 20 aprilie.
Se știu foarte puține lucruri despre tinerețea lui Grigorie. Acesta era monah la mănăstirea imperială din Ierusalim.
Ulterior a fost trimis de împăratul Iustin al II-lea la Mănăstirea Sfânta Ecaterina de pe Muntele Sinai, care a fost atacată de arabi pe când Grigorie era stareț al acesteia.
Ulterior, a devenit stareț al unei mănăstiri din Faran, în apropierea Mănăstirii Sf. Ecaterina.
În anul 571, împăratul Iustin al II-lea l-a depus pe patriarhul Antiohiei, Anastasie, iar Grigorie a fost întronizat ca succesor al acestuia.
În 578, Anatolie (din provincia Osroene), un cripto-păgân, l-a acuzat pe patriarhul Grigorie că ar fi fost la rândul său un cripto-păgân și că ar fi fost implicat în sacrificarea unui copil.
Ulterior, „după ce a fost supus la torturi groaznice”, Anatolie și-a retras acuzația.
Înainte de anul 588, Grigorie s-a implicat într-o dispută cu comitele Orientului (comitele diocezei romane a Orientului), care a dus la repetata hărțuire a patriarhului, care a fost chemat să se justifice înaintea Curții din Constantinopol.
În cele din urmă a fost achitat.
În timpul domniei împăratului Mauriciu I, patriarhul Grigorie a acționat ca mediator între acesta și trupele romane implicate în războiul cu perșii, care se răsculaseră.
La scurt timp după urcarea sa pe tronul persan (în 590) Chosroes al II-lea a fost silit să se refugieze în Siria pentru a se pune la adăpost.
Patriarhul Grigorie și mitropolitul Domițian de Melitene, un văr al împăratului Mauriciu, au fost trimiși în întâmpinarea lui Chosroes, care se ducea să îi ceară ajutorul împăratului Mauriciu.
După ce Chosroes și-a recăpătat tronul, i-a trimis lui Grigorie o cruce pe care predecesorul acestuia, Chosroes I o luase de la Sergiopolis.
Ulterior, patriarhul Grigorie a călătorit prin provinciile de graniță ale Imperiului, în încercarea de a-i convinge pe necalcedoniei să accepte hotărârile Sinodului de la Calcedon. Se pare că era un predicator talentat, și câteva din omiliile sale s-au păstrat.
Patriarhul Grigorie a trecut la Domnul în anul 593, după ce a luat un medicament pentru gută.
După moartea sa, pe tronul Bisericii Antiohiei a fost reinstalat predecesorul său, patriarhul Anastasie.
Tot în această zi, pomenirea sfântului sfinţitului mucenic Anastasie I al Antiohiei (†599).
Cel întru sfinți Anastasie I al Antiohiei a fost Patriarh al Antiohiei în a doua jumătate a secolului al VI-lea (561 – 571, precedat de Domnus al III-lea, urmat de Gregorie I și 594 – 599, precedat de Grigorie I al Antiohiei, urmat de Anastasie al II-lea).
Mai este cunoscut și ca Anastasie Sinaitul, supranume pe care îl împarte cu un alt sfânt care a trăit un secol mai târziu. Amândoi sunt prăznuiți în Biserica Ortodoxă la data de 20 aprilie.
Sfântul Anastasie a fost ales pentru scaunul Bisericii Ortodoxe a Antiohiei în vremea împăratului Iustinian.
Când însă împăratul Iustinian a devenit un susținător al ereziei dochetiste, Anastasie I al Antiohiei și Eutihie al Constantinopolului s-au opus lui. Urmașul lui Iustinian, împăratul Iustin al II-lea l-a înlăturat pe Anastasie din scaunul Antiohiei.
Sfântul Grigorie cel Mare l-a repus pe Anastasie în scaunul Antiohiei după 23 de ani, în timpul domniei împăratului Mauriciu. Sf. Anastasie a murit în anul 599.
Tot în această zi, pomenirea Sfântul Anastasie Sinaitul
Cuviosul și de Dumnezeu purtătorul părintele nostru Anastasie din Sinai (sau Anastasie Sinaitul) este un sfânt monah din secolul al VII-lea, care a părăsit lumea și toate ale ei. Este considerat unul din Sfinții Părinți ai Bisericii. Sfântul Anastasie este prăznuit pe 20 aprilie; mai este prăznuit, cu soborul cuvioșilor Părinți din Sinai, în Marțea Luminată. Nu trebuie confundat cu Sfântul Anastasie, patriarhul Antiohiei, cunoscut și el sub numele de “Anastasie Sinaitul” și prăznuit tot pe 20 aprilie.
Tot în această zi, pomenirea sfântului apostol Zaheu.
Apostolul Zaheu (Secolul I) – foto preluat de pe doxologia.ro
Sfântul apostol Zaheu era un vames (preceptor) bogat din Ierihon. Si, cum era mic de statura, s-a urcat într-un sicomor ca sa-L vaa pe Mântuitorul trecând. Dupa Înaltarea Domnului, sfântul Zaheu l-a insotit pe sfântul Petru în calatoriile lui. Traditia spune ca el a devenit episcop în Cezareea Palestinei, unde a si murit în pace.
Evanghelia (Luca 19:1-10) povesteste întalnirea lui Zaheu cu Hristos în duminica dinaintea începerii Triodului, numita Duminica lui Zaheu.
Tot în această zi, pomenirea preacuviosului Atanasie care a zidit Manastirea Meteora în Tesalia şi care în pace s-a săvârşit.
Acest cuvios Atanasie s-a născut în anul 1310. A dus o viaţă de nevoinţe monahiceşti la Sfântul Munte Athos. El a întemeiat faimoasa Mănăstire Meteora din Thessalia. Era hărăzit de Dumnezeu cu marile daruri ale mai înainte vederii şi facerii de minuni.
Tot în această zi, pomenirea preacuviosului Iosaf, ce a sihăstrit împreună cu pomenitul cuvios Atanasie din Meteora, şi care în pace s-a săvârşit.
Sfinții Cuvioși Atanasie și Ioasaf de la Meteora – foto preluat de pe doxologia.ro
Icoana Maicii Domnului din Kiev-Bratsk este prăznuită pe 6 septembrie.
Icoana Maicii Domnului din Kiev-Bratsk a fost așezată la început în Biserica Sfinților Boris și Gleb din orașul Vyshgorod (lângă Kiev), unde a apărut în mod miraculos în anul 1654.
În anul 1662, când Rusia era în război cu Polonia (1659-1667), orașul a fost ocupat de tătarii din Crimeea, care luptau de partea poloneză, provocând pierderi grele. Sfânta Biserică cu hramul Purtătorilor de pătimiri Boris și Gleb a fost pângărită și distrusă. Dar purtarea de grijă a lui Dumnezeu a păstrat icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, care a fost dinainte scoasă din biserică și purtată de-a lungul Niprului. Moaștele sfinților au fost ascunse sub o criptă.
Râul a purtat icoana până la sectorul Podol din Kiev, de unde a fost preluată cu bucurie de către creștinii ortodocși care au dus-o la Mănăstirea Bratsk. Descrierea icoanei se găsește în registrul de proprietate al bisericii Mănăstirii Kiev-Bratsk, din anul 1807.
Există un imn despre icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la Mănăstirea Kiev-Bratsk, alcătuit imediat după anul 1692.
Icoana Maicii Domnului din Kiev-Bratsk este prăznuită de patru ori în timpul anului: 6 septembrie, 10 mai, 2 iunie și sâmbăta din săptămâna a cincea a Postului Mare. Toate aceste zile sunt închinate arătării miraculoase din anul 1654 a sfintei icoane.
Icoana originală nu a fost conservată. Copia a fost pictată urmând întru totul originalul și este în prezent așezată în Mănăstirea Acoperământului Maicii Domnului din Kiev.
Calendar Ortodox 19 aprilie 2024 † Sf. Cuv. Ioan de la Lavra Veche; † Sf. Sfinţit Mc. Pafnutie † (Denia Acatistului Bunei Vestiri)
#ȘtiațiCă că imnul acatist avea și rolul de a celebra victoriile militare sau de a cere în timpul războaielor protecție divină, prin rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu?
Potrivit sinaxarului, originea sărbătorii este atribuită anului 626, când Constantinopolul, în timpul domniei lui Heraclius, a fost atacat de perși și avari, dar a fost salvat prin intervenția Preasfintei Fecioare.
foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro
Denia Imnului Acatist: întrebări și răspunsuri despre primul Acatist închinat Maicii Domnului
Conform rânduielii Bisericii noastre, în vinerea din săptămâna a V-a a Postului Mare, în toate lăcașurile de cult se săvârșește Denia Imnului Acatist. Din punct de vedere liturgic, această slujbă face parte din rânduielile specifice Postului Paștilor, menite să-l pregătească pe credincios pentru întâmpinarea cu vrednicie a Patimilor și a Învierii Domnului.
Acest preacuvios, de mic pornindu-se de dorire dumnezeiască, s-a alipit de Dumnezeu, şi părăsind desfătarea ţi mândria lumii, şi înstrăinându-se de patria sa şi de rudeniile sale, şi ridicând crucea, a mers în ţară străină şi necunoscută, pentru Domnul; şi sosind la cinstitele locuri, a mers la Mănăstirea fericitului Hariton. Şi săvârşind tot felul de fapte bune, s-a mutat din cele deşarte către veşnicele şi fericitele locaşuri.
Unele surse spun că ar fi fost un episcop egiptean exilat la minele din Palestina în timpul persecuției lui Dioclețian (284-305), împreună cu mulți alți egipteni.
Alții spun că ar fi fost mucenicit prin foc, fiare sălbatice și în final i s-ar fi tăiat capul.
Măsura puterii noastre de a rămâne fideli credinței creștine se probează în multe feluri: atunci când practicăm virtuțile, când iubim pe dușmani, atunci când îndurăm umilințe pentru numele lui Hristos, dar mai ales când suntem confruntați cu problema vieții și a morții pentru numele sfânt de creștin. Sfântul Pafnutie, martir și păstor totodată, a arătat curaj și putere, dar mai ales a dat altor martiri curajul și puterea de a mărturisi.
Sfântul Pafnutie a fost martirizat în timpul lui Dioclețian. Cel care a dus la îndeplinire decretul imperial de persecutare a creștinilor a fost Arian, guvernatorul cetății Antinoe, capitala Tebaidei. Acest Arian este un cunoscut persecutor al creștinilor. El apare în multe dintre relatările martiriilor din acea perioadă.
Știm din viața Sfântului Pafnutie faptul că Arian căuta să găsească creștini. Ajuns în cetatea Denderah sau Tentris în provincia Queneh, a fost informat de existența în zonă a unui cunoscut pustnic creștin numit Pafnutie. Arian a trimis două sute de soldați în căutarea sa.
Prin rânduială de sus, Pafnutie a cunoscut cele ce aveau să se întâmple, a slujit o ultimă Sfântă Liturghie, și a mers de bunăvoie să se predea.
Judecat și torturat, rezistența sa și modul minunat în care se vindeca după chinuri determină convertirea a doi soldați dintre foștii săi paznici, anume Dionisie și Calinic. Aflând Arian i-a decapitat pe loc. Cu această minunată mărturie începe o serie de convertiri spectaculoase care vor însoți pe Sfântul Pafnutie în ultimele sale zile. Cuvântul său plin de puterea Duhului Sfânt duce la convertirea unor păgâni care erau și ei arestați din alte motive. Nu doar că au acceptat creștinismul, dar au și fost gata să dea mărturia sângelui pentru numele lui Hristos.
Prezent la arderea de vii a acestora, Pafnutie nu a încetat nici o clipă să îndemne creștinii să își asume cu mândrie și nădejde statutul de creștin, de urmaș al lui Hristos, de cetățean al unei împărății în care cezarul Dioclețian nu are putere. Predica sa a avut succes. Împreună cu el sunt prăznuiți cinci sute patru zeci și șase de martiri.
Pentru că Arian a văzut că nu îl biruie pe Sfânt, alege să îl ducă înaintea împăratului, aflat atunci la Antinoe. Dioclețian, vrând să îl batjocorească, l-a răstignit. Însă moartea Sfântului Pafnutie, moartea pe Cruce pentru numele lui Hristos, a fost onorantă și nu rușinoasă. Este puterea Crucii de a schimba valorile, de a rușina pe cele puternice prin cele slabe ale lumii.
Tropar – Glasul 4
Şi părtaş obiceiurilor şi următor scaunelor Apostolilor fiind, lucrare ai aflat, de Dumnezeu insuflate, spre suirea privirii la cele înalte. Pentru aceasta, cuvântul adevărului drept învăţând şi cu credinţa răbdând până la sânge, Sfinţite Mucenice Pafnutie, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.
Tot în această zi, pomenirea sfinţilor Socrat şi Dionisie, care, fiind împunşi cu suliţe, s-au săvârşit.
Tot în această zi, pomenirca preacuviosului părintelui nostru Gheorghe Mărturisitorul, episcopul Antiohiei Pisidei.
Sfântul Ierarh Gheorghe Mărturisitorul, Episcopul Antiohiei Pisidiei- foto preluat de pe doxologia.ro
Acest sfânt a trăit pe vremea luptătorilor împotriva icoanelor, din pruncie fiind dat lui Dumnezeu. Şi pentru covârşitoarea lui virtute a fost hirotonit episcop al Antiohiei din Pisidia. Când prin sfatul viclean al diavolului s-a pornit eresul luptătorilor împotriva icoanelor şi se trimiteau scrisori pretutindenea, ca toţi episcopii să meargă cu grăbire la Constantinopol, s-a dus şi acesta, care, neplecându-se a se face de un cuget cu ereticii şi a se lepăda de închinarea sfintelor icoane, a fost osândit la surghiun şi la rea pătimire, întru care şi murind, s-a mutat către Domnul.
Viața Sfântului Ierarh Gheorghe Mărturisitorul, Episcopul Antiohiei Pisidei
Cuviosul Părintele nostru Gheorghe, Mărturisitorul lui Hristos, a fost în anii luptătorilor de icoane. El, din tinerețe iubind pe Hristos, s-a tuns în chipul monahicesc și pentru multele sale osteneli și nevoințe bisericești, s-a făcut sălășluire și casă a Sfântului Duh. Și a fost pus episcop al Antiohiei Pisidiei, păscând bine turma încredințată lui.
Iar când eresul luptătorilor de icoane se întărise cu sporirea diavolului, și când toți episcopii, fiind chemați prin scrisoare împărătească, se sârguiau să se ducă la cetatea lui Constantin, s-a dus acolo și acest arhiereu. Și a stat cu vitejie pentru dreapta credință, zicând împăratului să se supună așezămintelor bisericești și sobornicești ale Sfinților Părinți, povățuitorilor Ortodoxiei, urmând credinței lor, iar la învățături străine și de multe feluri să nu se mute, după porunca Sfântului Apostol Pavel. Și a fost silit ca și el să se lepede de închinarea sfintelor icoane, dar nu s-a supus. De aceea a fost izgonit de la scaunul său și, fiind în surghiun, s-a dus către Domnul.
Tot în această zi, pomenirea celui între sfinţi părintelui nostru Trifon arhiepiscopul Constantinopolului, căruia i se face soborul la sfânta biserică cea mare (†933).
Sf. Trifon al Constantinopolului (†933)- foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
Cel întru sfinți Trifon al Constantinopolului a fost patriarh al Constantinopolului în secolul al X-lea, între anii 928 și 931 (precedat de Ștefan al II-lea din Amasia, urmat de Teofilact Lecapenos). Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la data de 19 aprilie.
Trifon a fost călugăr în Constantinopol încă din tinerețea lui. S-a distins prin blândețea sa, lipsa de răutate, supunerea deplină voii lui Dumnezeu și credința fermă și dragostea pentru Biserică. După moartea Patriarhului Ștefan al II-lea, din anul 928, călugărul Trifon a fost contactat de împăratul Roman I Lecapenos care i-a oferit să fie „locum tenens” al Patriarhului de Constantinopol cu condiția să demisioneze când Teofilact Lecapenos, fiul lui Roman I, urma să împlinească vârsta necesară pentru a fi hirotonit patriarh. Trifon a acceptat cu smerenie povara slujirii patriarhale și a păstorit Biserica timp de trei ani cu multă înțelepciune.
În 931, când împăratul a considerat că Teofilact a ajuns la vârsta potrivită, i-a cerut Patriarhului Trifon să cedeze scaunul patriarhal. Totuși, Trifon nu a considerat potrivit să cedeze tronul patriarhal unui tânăr atât de lipsit de experiență și a refuzat să o facă. Neputându-l intimida pe Patriarhul Trifon, deoarece viața lui era fără pată, împăratul s-a înfuriat și a vrut să-l aresteze și să-l execute, dar Trifon era foarte iubit de popor pentru virtuțile sale. Atunci, împăratul Roman I s-a întors către sfaturile viclene ale Episcopului Teofil de Cezareea.
Episcopul Teofil a mers la Patriarhul Trifon și a început să-l îndemne cu vicleșug să nu facă pe plac împăratului și să nu demisioneze din scaunul patriarhal. A început să-l sfătuiască pe patriarh să ia măsuri de precauție și să risipească împresia pe care o avea împăratul despre el cum că era analfabet. Și pentru aceasta Episcopul Teofil i-a sugerat cu viclenie să-și scrie numele și titlul în partea de jos a unei pagini goale și să o dea împăratului. Nedându-și seama de fraudă, sincerul patriarh, la un sinod al episcopilor a luat o foaie curată de hârtie și și-a trecut pe ea titlul și semnătura: „Trifon, prin Mila lui Dumnezeu, Arhiepiscop al Constantinopolului și Patriarh Ecumenic al Noii Rome”.
Când hârtia a fost prezentată împăratului, el a dat dispoziție secretarilor imperiali să scrie deasupra semnăturii patriarhului: „Prin prezenta demisionez din funcția de Patriarh, deoarece mă consider nepotrivit pentru această poziție”. După ce acest document fals a fost citit în fața demnitarilor imperiali, slujitorii l-au scos pe Trifon din încăperile patriarhale. Când Trifon și-a dat sema că a fost înșelat, a fost prea târziu, Teofilact fiind deja proclamat Patriarh la 2 februarie 933.
Trifon a suportat cu răbdare nedreptatea care i s-a făcut. El s-a reîntors la propria mănăstire unde a trăit ca simplu călugăr încă un an, înainte să treacă la Domnul în 933. Trupul său a fost adus înapoi la Constantinopol și înmormântat împreună cu ceilalți patriarhi.
Tot în această zi, pomenirea cuviosului Simeon, egumenul sfintei Mănăstiri Filoteu din Muntele Atosului, cel ce avea o singură haină şi umbla desculţ, care a fost şi ctitor, în acelaşi munte, al Flamuriei Sfintei Treimi, care cu pace s-a săvârşit.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi.
În săptămâna a cincea din Postul Mare, creștinii ortodocși participă la primele slujbe numite Denii din parcursul anului bisericesc: Denia Canonului Mare – miercuri și Denia Acatistului Bunei Vestiri – vineri.
La Catedrala Patriarhală aceste slujbe vor fi oficiate începând cu ora 16.00 și vor fi transmise live de Trinitas TV și Radio Trinitas.
Denia de miercuri seară va fi săvârșită de PS Varlaam Ploieșteanul, Episcop vicar patriarhal, iar cea de vineri seară de PS Timotei Prahoveanul, Episcop vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor.
Denia este de fapt slujba Utreniei de a doua zi oficiată seara, în ajun. Deniile din Săptămâna a cincea au rânduială diferită de a celor din Săptămâna Pătimirilor. Astfel, slujba de miercuri seară include Canonul Mare al Sfântului Andrei Criteanul, iar cea de vineri seară Denia Acatistului Bunei Vestiri.
Canonul Mare al Sfântului Andrei Criteanul este un canon de pocăință, un imn liturgic lung alcătuit din 9 cântări, compuse, la rândul lor, din peste 250 stihiri scurte de pocăință, ritmate de invocația: „Miluiește-mă, Dumnezeule, miluiește-mă!”, cerere care amintește de rugăciunea vameșului din prima duminică a perioadei Triodului.
Canonul Sfântului Andrei Criteanul se citește pe fragmente în prima săptămână a Postului Sfintelor Paști în zilele de luni, marți, miercuri și joi, în cadrul Slujbei Pavecerniței; iar în întregime se citește miercuri seară în săptămâna a 5-a a Postului în cadrul utreniei pentru ziua de joi.
Acatistul Bunei Vestiri este cel mai vechi acatist, prima creație a genului, care cuprinde 13 condace şi 12 icoase.
Termenul acatist provine din greacă și înseamnă „care stă în picioare”, arătând modul în care se participă la aceste rugăciuni. Acatistele sunt imne, rugăciuni de laude şi preamărire aduse Mântuitorului, Maicii Domnului şi altor sfinţi, prin care se cere ocrotire şi ajutor pentru cei ce se roagă.
Ctesifon şi Salic care domneau în cetăţile Persidei, pe când împărăţea în ţara Persidei Sapor, au scris împăratului că arhiereul creştinilor Simeon şi alţi mulţi nu vor să se supună împărăţiei şi să dea dajdie, ci îşi aleg mai degrabă a muri pentru Hristos, decât să slujească cu ponos şi cu necinste.
Mâniindu-se pentru acestea împăratul, a poruncit să fie adus sfântul Simeon legat cu două lanţuri, şi trimis la temniţă.
Acolo sfântul a întors la credinţa în Hristos pe prepozitul Gotazat, care fusese mai înainte creştin, dar pentru cinstea ce avea la împăratul şi de frică se închinase soarelui după legea perşilor; pe care prinzându-l, i-a tăiat capul, în locul binelui ce-i făcuse acesta, căci el crescuse pe împăratul, de când fusese înţărcat de la sân.
Auzind de dânsul, în temniţă, sfântul Simeon se bucura şi se ruga lui Dumnezeu cu ceilalţi, ca şi el să se săvârşească în acelaşi chip.
Scoţându-i şi pe dânşii din temniţă, li s-au tăiat capetele, fiind la număr o mie o sută cincizeci.
Au tăiat întâi pe sfântul Simeon, îndemnând la aceasta şi pe ceilalţi.
Se zice că unul din cei ridicaţi s-a înfricoşat, iar îngrijitorul palatului care se numea Fusic, îl îmbărbăta să nu se sperie nicidecum, ci să închidă ochii şi să primească tăierea, că este grabnică moartea; dar fiind pârât pentru aceasta, şi mărturisind cu îndrăzneală că crede în Hristos, i s-a tăiat limba, şi i s-a jupuit pielea, şi aşa şi-a dat sufletul în mâna lui Dumnezeu.
Tot în această zi, pomenirea preacuviosului Acachie, episcopul Melitinei.
Acest preacuvios a fost din Melitina Armeniei, din părinţi binecredincioşi, temători de Dumnezeu care, fiind neroditori, prin rugăciune şi prin înfrânare au cerut loruşi de la Dumnezeu această roadă binecredincioasă, pe cuviosul Acachie, pe care crescându-l întru învăţătura cărţilor, l-au dus la episcopul cetăţii aceluia, şi l-au dat spre slujba lui Dumnezeu, căci aşa s-au fost făgăduit când au cerut de la Dumnezeu să le dea acest rod.
În acea vreme era episcop fericitul Otrie cel ce a fost unul din cei o sută cincizeci de sfinţi, la Sinodul al doilea, împotrira eresului lui Machedonie, luptătorul în contra Duhului Sfânt.
Cunoscând darul lui Dumnezeu ce era întru Acachie încă din pruncia lui, l-a făcut cleric bisericesc; şi trecând Acachie din putere în putere, întru faptele cele bune şi întru osteneli bisericeşti cu viaţa cea plăcută lui Dumnezeu, s-a suit la treapta preoţiei şi făcân-du-se vas ales Sfântului Duh, s-a învrednicit de treapta arhieriei ca un vrednic, şi a fost episcop al cetăţii Melitinei, după moartea episcopului Otrie, fiind ales de toţi cu un glas.
Acesta a fost la Soborul al treilea ce s-a ţinut la Efes, dimpreună cu sfântul Chiril patriarhul Alexandriei, împreună şi cu ceilalţi sfinţi părinţi, împotriva lui Nestorie patriarhul Constantino-polului, care hulea pe preacurata Fecioară de Dumnezeu Născătoarea; pe acesta surpându-l, l-au dat anatemei, ca pe un eretic şi păgân.
Şi aşa Acachie, fiind iubit de toţi sfinţii părinţi şi lăudat, încă şi de împăratul cel binecredincios, Teodosie cel Mic, mult a fost lăudat şi întru mulţi ani păstorind Biserica lui Hristos, şi multe minuni făcând, s-a mutat către Domnul, punându-se sfintele lui moaşte lângă mormântul sfântului mucenic Polieuct, cu care împreună acum stă în cetele sfinţilor.
cititi mai jos “Viața Sfântului Ierarh Acachie, Episcopul Melitinei”
Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Adrian.
Şi acest mucenie Adrian era unul din cei ce oarecând au fost prinşi şi au fost puşi la felurite închisori.
Fiind scoşi din închisoare, în vremea când grecii se aflau în rătăcire şi jertfeau zeilor celor mincinoşi, era silit şi acesta să se apropie de jerfelnic şi să aducă tămâiere.
Dar el nu numai că nu s-a plecat a face aceasta, ci tare fiind cu trupul şi viteaz, a răsturnat jertfelnicul, şi jertfele ce erau deasupra lui le-a vărsat şi focul l-a împrăştiat.
Pornind prin aceasta spre urgie pe guvernator şi aprinzând mânia închinătorilor la idoli a fost prins şi bătut fără cruţare, şi l-au aruncat într-un cuptor ars cu foc, şi aşa s-a săvârşit cu pace.
Tot în această zi, pomenirea celui între sfinţi părintele nostru Agapet, papă al Romei.
Acest între sfinţi părintele nostru Agapet a trăit pe vremea împărăţiei lui Justinian, crescut fiind prin sihăstrie şi virtute şi învrednicit de cinstea preoţiei.
Purcezând să meargă la Constantinopol, ca să se întâlnească cu împăratul Justinian, îndată pe cale a dat dovadă de virtutea sa şi de îndrăzneala către Dumnezeu, căci ajungând în Grecia, văzând un om cuprins de două neputinţe, căci nici nu putea vorbi, nici nu putea umbla, apucându-l de mână, l-a făcut cu picioare noi, şi băgându-i în gură sfântă părticică din stăpânescul Trup, I-a arătat bine grăitor.
Dar şi după ce a ajuns la Poarta de aur, punând mâna pe un orb ce s-a apropiat de el, i-a dăruit puterea vederii.
Drept aceea după vrednicia virtuţii sale, fiind primit de cei în dregătorii şi de senat şi de însuşi împăratul şi de toată cetatea, şi izgonind din Scaunul Constantinopolului pe Antim episcopul Trapezuntei, care rău trecuse la acel scaun, ca cel ce cugeta ale lui Eutihie şi ale lui Sever, l-a dat pe el anatemei şi a hirotonit pe preacucernicul preot Mina al preasfintei bisericii celei mari, încuviinţat cu viaţa şi cu cuvântul, şi care avea drepte cugetările credinţei.
Pe acesta aşezându-l în scaunul patriarhicesc, după câtăva vreme s-a mutat către Domnul.
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Macarie Notara, episcopul Corintului (1731-1805)
Sfântul Macarie Notara, episcopul Corintului (1731-1805) – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
Macarie (Notara) al Corintului (gr. Μακάριος Νοταράς Επίσκοπος Κορίνθου) a fost un sfânt episcop al Corintului (1764 – 1767, precedat de Partenie al Corintului) care a trăit în secolul al XVIII-lea (1731-1805).
Călugăr și cărturar care a participat la curentul de înnoire monastică și duhovnicească în lumea greacă prin redescoperirea și publicarea scrierilor Sfinților Părinți, a autorilor duhovnicești (părinții neptici sau filocalici) și a isihasmului în particular, el este cunoscut mai ales pentru editarea și tipărirea, împreună cu sfântul Nicodim Aghioritul, a unor importante compilații de spiritualitate ortodoxă, cum sunt Filocalia și Everghetinosul.
Pe data de 17 aprilie 1641, în timpul restaurării Bisericii Schimbării la Față, au fost descoperite Sfintele Moaște întregi și nestricate ale Sfântului Alexandru din Svir, și s-au stabilit ca zile de sărbătoare în Biserica Universală: 30 august, ziua adormirii și 17 aprilie, ziua descoperirii Sfintelor sale Moaște (și ziua canonizării sfântului).
Icoana Maicii Domnului din Ierusalim (alta decât Icoana Maicii Domnului „Ierusalimitisa” de la Mormântul Maicii Domnului – Ghetsimani) a fost pictată conform tradiției de Sfântul Evanghelist Luca după cincisprezece ani de la Înălțarea Domnului în Ghetsimani.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi.
Amin.
Viața Sfântului Ierarh Acachie, Episcopul Melitinei
Sfântul Ierarh Acachie, Episcopul Melitinei Armeniei – foto preluat de pe doxologia.ro
Înarmându-se cu rugăciunea asupra lor, Arhiereul lui Hristos, Acachie, a biruit puterea potrivnicilor. Deoarece, cu ajutorul lui Dumnezeu, a dărâmat capiștea idolească și a săvârșit Biserica Maicii lui Dumnezeu și a sfințit-o.
Melitina, cetatea Armeniei, a crescut pe acest plăcut al lui Dumnezeu, Acachie, născut din părinți binecredincioși și de Dumnezeu temători, care, fiind neroditori, prin rugăciuni și prin post au cerut de la Dumnezeu pe acest rod binecuvântat. Apoi, crescându-l în învățătura cărții, l-au dus la episcopul cetății aceleia și l-au dat la slujba lui Dumnezeu, pentru că astfel se făgăduiseră, când au cerut de la Dumnezeu acest rod. Și era atunci episcop al cetății Melitinei fericitul Otrie, care la al doilea Sinod din toată lumea al Sfinților Părinți, pe vremea împărăției Marelui Teodosie, a fost împotriva lui Macedonie, luptătorul contra Sfântului Duh.
Deci Otrie, fiind unul din cei o sută cincizeci de Sfinți Părinți, bine se nevoia pentru dreapta credință, împreună cu Sfântul Grigorie Teologul și cu ceilalți râvnitori și apărători ai dreptei credințe, stând tare și luptând împotriva eresului. Acestui bărbat, de Dumnezeu însuflat, Otrie, i s-a încredințat de către părinți fericitul copil Acachie. Iar Sfântul Otrie episcopul, văzând mai înainte darul lui Dumnezeu ce era în pruncul acela, l-a făcut cleric bisericesc. Și mergea Acachie din putere în putere, sporind în fapte bune și în bisericeștile osteneli întinzându-se, iar cu anii, cu înțelegerea și cu viața cea plăcută lui Dumnezeu, venind întru desăvârșire și sfințenie, s-a făcut și altora spre folos și învățătură. La dânsul fiind și Eftimie cel Mare, în anii copilăriei, a învățat carte, precum de aceasta se povestește în viața lui Eftimie. Și nu numai copiilor, ci și bătrânilor a fost învățător Fericitul Acachie, cu cuvântul și cu chipul îmbunătățitei sale vieți, după ce acum și la treapta preoției se suise și i se încredințase grija pentru mântuirea sufletelor omenești.
Fiind vas ales al Sfântului Duh, s-a învrednicit de arhiereasca cinste în a sa vreme, ca un vrednic. Pentru că după ce Sfântul Otrie, episcopul Melitinei s-a dus către Domnul din viața aceasta, în locul aceluia Fericitul Acachie alegându-se de toți cu un glas și la scaunul acela ridicându-se după rânduială, a fost pus ca o făclie luminoasă într-un sfeșnic de aur, ca toată lumea să o lumineze. Și atât a plăcut lui Dumnezeu arhiereul acesta, și s-a făcut mare cu sfințenia, încât s-a învrednicit și de darul facerii de minuni. Deci, se cade ca din cele mai multe minuni ale lui, să povestim aici pe unele din ele.
Fiind secetă mare în acel an și foametea stând deasupra și mâhnirea poporului înmulțindu-se, s-a dus arhiereul lui Dumnezeu împreună cu poporul cel flămând la biserica Sfântului Marelui Mucenic Eustatie, care era afară din cetate, rugând pe pătimitorul lui Hristos, ca să-i ajute în rugăciunile lor și împreună să ceară de la Dumnezeu ploaie pământului celui uscat. Și, afară de biserică, la un loc frumos făcând jertfelnic și prestol dumnezeiesc, în câmp, fără de acoperământ și poruncind cele cu cale, a început jertfa cea fără de sânge a o săvârși, ridicându-și ochii cei plini de lacrimi spre cer. Și n-a amestecat în sfântul pahar apă în vin, precum este obiceiul a amesteca, ci înălțându-și mintea la Dumnezeu, cu dinadinsul se ruga ca El Singur de sus cu apă de ploaie să amestece paharul și brazdele pământului cele uscate să le adape. Și atît a fost de tare și de puternică la Domnul rugăciunea lui, încât îndată s-a vărsat ploaie mare și nu numai paharul a amestecat, ci și pământul a adăpat din destul. Și s-a schimbat în bucurie mâhnirea tuturor popoarelor ce erau acolo, care se veseleau și mulțumeau lui Dumnezeu. Și a fost în acel an îmbelșugare preaîndestulată cu rugăciunile plăcutului lui Dumnezeu Acachie.
Un râu din acele părți de multe ori surpîndu-și malurile sale, îneca satele învecinate; iar odată atât s-a umplut, încât și casele cele mari, care erau aproape, cu totul le-a înecat, iar pe altele le dărâma și din ceas în ceas mai mult amenința cu înecarea mai multor locuințe. Iar arhiereul lui Dumnezeu, Acachie, văzând necazul cel mare al poporului său de potopul acela și făcând rugăciune către Dumnezeu, a pus o piatră nu departe de mal și a poruncit râului să nu treacă de hotarul cel pus de dânsul. Și îndată s-a împreunat apa în malurile sale și se vedea că-și făcea curgerea mai sus decât pământul, din cauza apei multe, iar din maluri nu se revărsa mai departe, fără numai până la piatra aceea, cu care arhiereul a încuiat râul acela în ale sale hotare.
A fost un loc elinesc, de la cetatea de acolo ca de optsprezece stadii, care se numea Miasini, foarte frumos, potrivit și desfătat, având de amândouă părțile câmp larg, care se despărțea între două dealuri; iar prin mijloc curgea un râu repede și curat spre răsărit, care se numea Azoros sau Azur și cu bălți era înconjurat șesul acela. Și era acolo la un loc deosebit ales și preafrumos, o capiște idolească și sad de pomi bine roditori împrejur, care se adăpau cu apa iezerului Azurului. Însă se întina cu diavoleștile urâciuni, pentru că adunându-se acolo elinii cei ce se țineau de închinarea de idoli cea veche, își săvârșeau necuratele lor jertfe. Iar râvnitorul lui Hristos, Sfântul Acachie, a voit să curățească acel loc și să-l sfințească spre lauda adevăratului Dumnezeu. Și multe osteneli a suferit, de vreme ce slujitorii de idoli se împotriveau foarte mult aceluia, nelăsându-și locul lor de jertfit idolilor.
După ce sfântul a început a zidi acolo o biserică în numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, atunci oamenii aceia răi îi făceau noaptea rău; pentru că cele ce ziua zideau credincioșii, pe acelea noaptea le dărâmau păgânii închinători la idoli. Dar, înarmându-se cu rugăciunea asupra lor, Arhiereul lui Hristos, Acachie, a biruit puterea potrivnicilor. Deoarece, cu ajutorul lui Dumnezeu, a dărâmat capiștea idolească și a săvârșit Biserica Maicii lui Dumnezeu și a sfințit-o, făcând locul acela locuință sfinților îngeri, care mai înainte era locaș al diavolilor. Și a zidit o mănăstire lângă Biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pentru monahii cei îmbunătățiți. Apoi unde se făceau jertfele sângeroase ale diavolului, acolo fără de sânge și curată jertfă se aducea lui Dumnezeu și în toate zilele, măriri și rugăciuni. Apoi se săvârșeau minuni, cu darul Preacuratei Maicii lui Dumnezeu și cu rugăciunile făcătorului de minuni Acachie pe care văzându-le elinii, își părăseau păgânătatea și se întorceau la Hristos Dumnezeu.
Deci, să pomenim o minune preaslăvită, care s-a făcut acolo. Vârful bisericii, din întâmplare nefiind bine întemeiat, pe când Arhiereul lui Dumnezeu săvârșea dumnezeiasca slujbă în Altar, se pleca să cadă înlăuntrul bisericii, începând chiar a cădea. Și poporul cu mare teamă fugea afară, iar arhiereul a strigat: „Domnul este apărătorul vieții mele, de cine mă voi înfricoșa?”. Și îndată s-a ținut vârful bisericii și stătea spânzurat în văzduh, sprijinindu-se prin rugăciunea sfântului ca de un stâlp tare, până ce arhiereul a săvârșit slujba și a ieșit afară cu clerul său; iar după ce a ieșit, a căzut vârful la pământ cu mare zgomot, nevătămând pe nimeni.
Într-altă biserică oarecare, la un loc ce se numea Samurie, pe când acest bun păstor dădea hrană duhovnicească la turma sa cea cuvântătoare, adică propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu, vorbind către popor, o mulțime de rândunele care erau acolo, cu cântarea lor cea glăsuitoare făceau împiedicare glasului lui cel lin, asurzind urechile ascultătorilor, încât nu se auzeau bine cuvintele ce ieșeau din gura cea de Dumnezeu glăsuitoare a arhiereului.
Atunci învățătorul, încetând puțin din vorbirea cea către popor, și-a întors cuvântul spre rândunele și le-a poruncit în numele Celui de obște Ziditor al tuturor, să tacă din strigarea lor și îndată rândunelele au tăcut, fiind legate cu amuțire; și nu numai au tăcut, ci au și zburat mai departe, lăsându-și cuiburile. Din acea vreme nu se mai încuibau acolo și chiar dacă una din rândunele zbura din întâmplare pe la biserica aceea, nu putea să-și dea acolo firescul său glas, ci ca o mută zbura; și îndată se ducea de acolo, ca și cum era gonită de cineva.
Casa acestui făcător de minuni era înaintea cetății, în care viețuia mai înainte de luarea cinstitei episcopii. Iar după ce a luat scaunul arhieresc, a făcut casa sa bolniță de odihnă săracilor și bolnavilor și adeseori mergea la dânșii, îi cerceta, le dădea cele de trebuință și slujea singur bolnavilor. Odată, pe vremea secerișului, mergând la bolnavi, îi întreba de ce sunt lipsiți, sau de ce nu le ajung cele de trebuință. Ei spuneau că sunt îndestulați cu de toate, decât numai de una au necaz, că îi supără mulțime de muște, căzând pe rănile și bubele lor și cu durere le pișcă trupurile. Sfântul, rugându-se lui Dumnezeu, a izgonit muștele cu rugăciunea și a pus hotar, să nu fie acolo muște niciodată. Și a fost aceea până la sfârșitul plăcutului lui Dumnezeu, pentru că de la acea vreme în toți anii, nici o muscă nu s-a mai văzut în casa aceea.
Minuni ca acestea a făcut multe, acest minunat bărbat cu darul lui Dumnezeu. Pe niște broaște, care orăcăiau asurzitor într-un lac, le-a certat, poruncindu-le să tacă. Iar după câtăva vreme miluindu-le, le-a dezlegat de amuțire, însă nu cu totul, pentru că le lăsase să-și dea glasurile, dar nu cu mare glas ca mai înainte. Într-un loc fără de apă a scos izvor de ape vii dintr-o piatră uscată și pe cei însetați i-a adăpat. Și cu mai multe alte faceri de minuni a uimit lumea făcătorul de minuni cel ales. Iar la Sinodul al treilea din Efes cel din toată lumea, care s-a ținut pe vremea împărăției lui Teodosie cel Tânăr, cu Sfântul Chiril patriarhul Alexandriei și împreună cu ceilalți Sfinți Părinți, a biruit pe rău credinciosul Nestorie, patriarhul Constantinopolului, pe hulitorul Preacuratei Fecioare Născătoare de Dumnezeu și l-au dat anatemei. El era lăudat și iubit de toți Sfinții Părinți, precum și de dreptcredinciosul împărat mult cinstit. Și păscând biserica lui Hristos din destul și făcând multe minuni, s-a dus către Domnul și s-a așezat lângă mormântul Sfântului Mucenic Polieuct, cu care acum în ceata sfinților slăvește pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, pe Unul Dumnezeu Cel slăvit de toată făptura în veci.
Îndreptător credinţei şi chip blândeţelor, învăţător înfrânârii te-a arătat pe tine, turmei tale, adevărul lucrurilor. Pentru aceasta ai dobândit cu smerenia cele înalte şi cu sărăcia cele bogate; Părinte Ierarhe Acachie, roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.
Condacul Sfântului Sfinţit Mucenic Simeon, Episcopul Persiei şi al Sfântului Ierarh Acachie, Episcopul Melitinei
Glasul 2
Ca un soare a răsărit nouă credincioşilor sfântă pomenirea voastră, pe care astăzi o săvârşim, Preaînţeleptilor, Sfinţiţilor Simeon şi Acachie, strigând: rugaţi pentru noi pe Cel Singur şi Iubitor de oameni.
Viața Sfântului Alexandru din Svir
Sfântul Alexandru din Svir – foto preluat de pe doxologia.ro
Sfântul Alexandru s-a dăruit cu totul pe sine slujirii lui Dumnezeu și fraților. El petrecea zilele în ascultările mănăstirii, iar nopțile priveghind în rugăciune și în cântări. Avea totdeauna trezvie în ceea ce făcea și arăta atâta smerenie și ascultare, încât cineva putea crede că era un înger în trup.
Cuviosul Părintele nostru Alexandru s-a născut la Oloneț, în ținutul Novgorodului, în urma unei descoperiri primite de părinții săi, Ștefan și Vasa. Din botez, el a fost numit Amos, iar când a crescut a fost încredințat unui om evlavios pentru a-l învăța dumnezeieștile Scripturi, dar copilul întâmpina mai multe greutăți la pricepere decât cei de o vârstă cu el. Într-o zi, pe când cerea cu dinadinsul ajutorul Maicii lui Dumnezeu în mănăstirea Ostrog, care se afla lângă satul său, a auzit vocea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu care îl îmbărbăta și de atunci a putut să învețe cu ușurință. În fiecare zi el mergea la biserică și petrecea în multă înfrânare, deși era încă tânăr cu vârsta. Când a crescut, părinții s-au pregătit să-l căsătorească, dar el le-a arătat că nu dorea să fie decât al lui Dumnezeu și, punând pricină că merge la lucru într-un alt sat, a plecat cu bucurie pe calea care urma să-l ducă la mântuire. Deci trecând râul Svir, a ajuns noaptea în preajma unui lac înconjurat de o pădure de nepătruns. În vreme ce se ruga lui Dumnezeu să-l călăuzească, o rază de lumină a strălucit locul acela și a auzit o voce cerească care îi poruncea să meargă la mănăstirea Valaamului, vestindu-i că după ce se va nevoi acolo pentru o vreme, va veni din nou în locul acesta pentru a întemeia o mănăstire. Dimineața s-a pornit iarăși la drum și, fiind călăuzit de un om pe care l-a întâlnit, a trecut degrab calea care-l despărțea de mănăstirea Valaamului. Iar când au zărit mănăstirea în depărtare, tovarășul său de drum a dispărut deodată, lăsându-l pe Amos să înțeleagă că fusese un înger trimis de Dumnezeu.
Deci a mers la egumenul Ioachim care, pentru a-l încerca, i-a arătat toate greutățile vieții călugărești, plină de nevoi. Dar cum tânărul stăruia, starețul a primit să-l tundă, dându-i numele Alexandru și urându-i putere și răbdare pentru a duce la sfârșit lupta cea bună. Fiind atunci în vârstă de 26 de ani, Sfântul Alexandru s-a dăruit cu totul pe sine slujirii lui Dumnezeu și fraților. El petrecea zilele în ascultările mănăstirii, iar nopțile priveghind în rugăciune și în cântări. Avea totdeauna trezvie în ceea ce făcea și arăta atâta smerenie și ascultare, încât cineva putea crede că era un înger în trup.
În această vreme, părinții lui deznădăjduiți căutându-l peste tot, după trei ani au aflat că se află la Valaam și tatăl său a venit acolo ca să încerce să-l înduplece să se întoarcă acasă. Dar, în urma povețelor fiului său, chiar el a purces pe calea călugăriei în mănăstirea Maicii Domnului din satul său, în vreme ce soția sa primea și ea chipul monahicesc, luând numele de Varvara. După un timp, Alexandru aflând că părinții săi s-au mutat la Domnul, și-a zis: „Și eu sunt muritor!” și a început nevoințe mai mari, pentru a se pregăti pentru întâmpinarea Domnului. Lucra la brutărie, căra apă și lemne din pădure și slujea tuturor cu bucurie. Noaptea mergea în pădure unde se dezgolea până la brâu, lăsându-se pradă țânțarilor, și se ruga până dimineața, când se ducea la biserică înaintea tuturor și rămânea până la sfârșitul slujbei, luând seama cu dinadinsul la sfintele slujbe dumnezeiești. Așa a ajuns să fie cinstit de toți călugării, ceea ce îl tulbura și îl făcea să se gândească să fugă în pustie, pentru a scăpa de lauda oamenilor, care îi primejduia mântuirea.
Deci a cerut binecuvântarea egumenului, dar acela nu i-a dat-o, zicând că este prea tânăr și neîncercat. Astfel, sfântul și-a tăiat voia și a început iarăși viața sa de nevoință în ascultare. Dar într-o noapte, în vreme ce se ruga, a auzit o voce care îi poruncea să meargă în apropierea lacului unde avusese descoperirea când a plecat de acasă. Totodată, o lumină strălucitoare i-a arătat locul unde avea să zidească noua mănăstire. Mărturisind mai apoi egumenului ceea ce i s-a întâmplat, acesta i-a dat acum binecuvântare să plece, iar sfântul a purces la drum la căderea nopții, neluând nimic altceva decât hainele pe care le purta pe el. Călăuzit de Dumnezeu, a ajuns degrab aproape de lac. Acolo a ridicat o mică colibă într-un loc arătat de o rază de lumină și a început să se nevoiască în rugăciune și cântări de psalmi ziua și noaptea, postind și priveghind, depărtat de toate grijile lumii.
Într-o zi, pe când mergea după apă, o voce de sus i-a spus: „Alexandre, pentru că din tinerețe ai mers pe calea cea strâmtă și cu necazuri, îți voi încredința spre călăuzire o mulțime de suflete. Să nu-ți întorci fața ta de la ele, ci povățuiește-le pe calea mântuirii”.
Nu departe de acea pustie, trăia un boier pe nume Andrei Zavalișin, care mai târziu avea să fie Sfântul Andrei de Ondrusov. Într-o zi, acela fiind la vânătoare, un cerb i-a ieșit în cale. Urmărindu-l, s-a depărtat de tovarășii lui și deodată a nimerit în fața colibei lui Alexandru. Crezând că este o ispită diavolească, sfântul s-a înspăimântat, căci nu văzuse față omenească în locurile acelea, dar în cele din urmă l-a primit pe boier, iar acela dându-și cuvântul său că nu va mai spune la nimeni, Alexandru i-a povestit cum a petrecut în pustie vreme de șapte ani.
Luând apoi binecuvântare, Andrei s-a reîntors la ai săi, dar n-a putut să țină ascunsă povestirea vieții minunate a Sfântului Alexandru, așa încât vestea despre el s-a răspândit pretutindeni. Până și fratele lui Alexandru, Ioan, a auzit de aceasta și a pornit să se nevoiască și el în pustie, unde fratele său l-a primit cu dragoste. Însă nu după multă vreme, Ioan s-a mutat la Domnul și au venit alți doritori de viață îngerească. Iar sfântul i-a așezat în apropiere, în colibe osebite, pentru a petrece în liniște și rugăciune neîncetată. Toți se supuneau cuviosului, care îi întărea cu învățăturile sale să rabde lipsurile și să rămână pe calea cea strâmtă care duce la mântuire.
După ce binefăcătorul obștii, Andrei Zavalașin, luând binecuvântare de la sfânt, a lăsat lumea și s-a făcut călugăr la mănăstirea Valaam, Cuviosul Alexandru a început să are și să semene pământul, ca să hrănească călugării și pelerinii care veneau la mănăstire. Pe lângă muncile acestea, el adăuga alte nevoințe, căci îndura frigul greu din acele locuri, nădăjduind prin aceasta să scape de focul cel veșnic.
În al 23-lea an al petrecerii sale în pustie, în 1508, o mare lumină i s-a arătat în vremea rugăciunii sale de noapte și a văzut trei bărbați străluciți, care luminau cu o slavă negrăită și țineau fiecare în mână câte un toiag. Spăimântându-se, sfântul căzu cu fața la pământ, dar ei l-au ridicat și i-au spus: „Nu te teme, căci Sfântul Duh s-a sălășluit întru tine, pentru curăția inimii tale”. Apoi l-au încredințat iarăși că va zidi în acel loc o biserică de piatră și va ridica o mare mănăstire. Iar sfântul a răspuns că este păcătos și nevrednic de aceasta, căci el a venit acolo doar pentru a-și plânge păcatele. Dar bărbații l-au întărit, sfătuindu-l să închine biserica Sfintei Treimi care i S-a arătat. După aceasta au dispărut, zicându-i: „Pacea Mea o las ție”. Și fiind sfântul nedumerit în ce loc să zidească biserica, un înger i s-a arătat deodată, cu aripile deschise, și i-a arătat chiar locul unde i se arătase Sfânta Treime.
Deci începând lucrările pentru o biserică de lemn, frații îl sileau pe sfânt să primească preoția, dar Alexandru se apăra zicând că este peste puterile lui. În cele din urmă, cu porunca arhiepiscopului de Novgorod, Serapion, Sfântul Alexandru a primit să fie hirotonit și biserica a fost sfințită. Luând preoția, cuviosul și-a îndoit nevoința și smerenia. El nu șovăia să-i ajute pe frați la brutărie și în ascultările cele mai de jos. Noaptea, în vreme ce frații dormeau, adesea mergea să macine grâul pe care fiecare dintre frați trebuia să-l macine înainte de slujba de dimineață. Nu se întindea niciodată să doarmă, nu își spăla decât mâinile și era întotdeauna îmbrăcat cu o rasă de rând și peticită, încât oaspeții nu puteau să-l deosebească de cel mai smerit dintre frați.
Veghind ca un tată asupra călugărilor, îi sfătuia să fie atenți la mântuirea sufletului lor, depărtându-se de orice deșertăciuni. El îi îndemna să se pocăiască fără fățărnicie înaintea lui Dumnezeu, plângându-și neîncetat păcatele lor, căci pocăința este cheia Împărăției cerurilor. Iar frații, urmând sfaturilor lui, înmulțeau faptele bune, trăind ca și îngerii, astfel încât, după mutarea sa la Domnul, mai mulți dintre ucenicii săi au fost cinstiți ca și sfinți: Sfântul Atanasie de Siandemsk, Ghenadie și Nichifor de la lacul Vaje, Macarie de la Oredet, Macarie Romanul. De asemenea, mulți credincioși veneau la mănăstire pentru a se mărturisi și pentru a primi sfaturi și mângâiere în necazurile lor.
Astfel, cu ajutorul țarului Vasile Ivanovici, Sfântul Alexandru a ridicat o biserică de piatră, sfințită de arhiepiscopul Macarie de Novgorod. Apoi, cu câțiva ani înainte de fericita sa pristăvire, cuviosul a mai zidit o biserică, tot cu ajutorul țarului, închinată Acoperământului Maicii Domnului, pe care Preacurata a binecuvântat-o arătându-se așezată ca și pe un tron deasupra altarului și făgăduind că va răsplăti fiecăruia care va aduce oricât de mic ajutor la ridicarea bisericii. Această vedenie a văzut-o cuviosul împreună cu ucenicul său de chilie, Atanasie.
Ajungând la adânci bătrâneți, Sfântul Alexandru i-a adunat pe frați cu un an înainte de plecarea sa la Domnul și făgăduind că va rămâne în mijlocul lor, i-a rugat să-i arunce trupul său într-o mlaștină, dar numai după ce vor călca toți peste el. Însă la stăruința ucenicilor săi, a primit să fie îngropat aproape de biserica Schimbării la Față, pe care o construise. Deci venind ziua care o spusese mai înainte, la 30 august 1533, având 85 ani, Sfântul Alexandru s-a mutat la Domnul. Mormântul lui însă a început să reverse tămăduiri asupra celor care veneau la el cu credință.
Mănăstirea Sfântului Alexandru a fost distrusă de nemți și de lituanieni în 1628, dar apoi a fost refăcută, iar în 1641 au fost descoperite moaștele nestricate, ca și vii, ale sfântului. Mănăstirea a cunoscut o mare înflorire în secolul XIX, sub înrâurirea ucenicilor Sfântului Paisie de la Neamț. În 1918, moaștele Sfântului Alexandru au fost luate și cercetate de comuniști, stând ascunse până în 1998, când au fost descoperite în aceeași stare de nestricăciune, de parcă sfântul ar fi fost viu. La prima slujbă săvârșită lângă ele, în Muzeul Academiei de Medicină Militară din Peterburg, unde au fost găsite, moaștele au început să izvorască mir. Mutate spre închinare în Mănăstirea Pokrovo-Terveniceski, moaștele au izvorât o mulțime de tămăduiri în rândul credincioșilor veniți din întreaga Rusie, în vreme ce nu conteneau să izvorască mir, în văzul tuturor, spre slava lui Dumnezeu, care preamărește pe bineplăcuții Lui.
Aceştia au fost din cei şaptezeci de ucenici şi urmau marelui apostol Pavel, propovăduind şi răupătimind împreună cu dascălul lor toate prigoanele lui; iar după moartea lui li s-au tăiat şi acestora capetele de Neron.
Acestea le-a lăsat scrise în limba latinească fericitul Dorotei, mergând la Roma.
Acest sfânt a fost din Mira Lichiei, de neam strălucit, înaintat în vârstă.
Văzând că păgânătatea se semeţeşte, şi legea idolilor se înalţă, şi are pe mulţi supuşi sub robia rătăcirii, de se închinau la cel fără de suflet, el intrând în mijlocul lor, şi îndemna să părăseasră deşertăciunea şi să se întoarcă spre Dumnezeul, cel cinstit de crestini ca un făcător al tuturor şi a toată suflarea şi de viaţă dătător.
Iar guvernatorul numindu-l pe sfânt bicisnic şi nenorocit, că insuşi de bunăvoia lui şi-a ales a ajunge la torturi, sfântul zise că mai mare fericire şi cinste este a pătimi cineva pentru Hristos.
Şi întrebându-l de soartă, de patrie şi de nume, el pentru toate zicea că este creştin.
Şi nevrând nici de formă să dea cinstire idolilor, cum îl sfătuia guvernatorul la toate, ci mărturisea şi zicea că nu poate trupul să facă alta decât ceea ce vrea sufletul, de care trupul este ocârmuit.
De accea a fost supus la chinuri în timpul cărora şi-a dat sufletul în mâna lui Dumnezeu.
Aceste sfinte erau din marea cetate Roma, de bun neam şi bogate, uceniţe fiind ale sfinţilor apostoli Petru şi Pavel.
După sfârşitul cărora, adunând noaptea sfintele lor moaşte, şi îngropându-le, au fost pârâte la Neron împăratul, care le-a pus întâi la închisoare.
Apoi fiind scoase, şi spunând ele că rămân întru mărturisirea lui Hristos, au fost spânzurate, şi li s-au tăiat sânii şi mâinile şi picioarele şi limbile şi la sfârşit li s-au tăiat şi capetele de sabie.
Tot în această zi, pomenirea preacuviosului părintelui nostru Leonid episcopul Atenei.
