Galeria deținuților și deportaților politic de la Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței (fotograf Florin Eșanu)
foto preluat de pe www.facebook.com/SighetMemorial
articole preluate de pe: www.agerpres.ro; ro.wikipedia.org
(articol in curs de editare)
14 mai – Ziua naţională de cinstire a martirilor din temniţele comuniste
La 14 mai 2024 este celebrată Ziua naţională de cinstire a martirilor din temniţele comuniste. Este sărbătorită în amintirea evenimentelor petrecute în noaptea de 14 spre 15 mai 1948, când au fost arestaţi numeroşi tineri, intelectuali, români care s-au opus regimului comunist.
Această zi a fost instituită la iniţiativa unui grup de 34 de parlamentari PNL, PSD, UNPR, minorităţi şi neafiliaţi, prin Legea nr. 127/2017, care stabileşte sărbătorirea anuală a zilei de 14 mai de autorităţile centrale şi locale, dar şi de instituţiile de cultură din ţară, prin organizarea de comemorări oficiale, depuneri de coroane şi manifestări specifice pentru cinstirea memoriei acestor martiri.
La 14 mai 1948, “au fost arestaţi de către regimul comunist marea majoritate a tinerilor, a intelectualilor, a multor români, care, prin exemplul de neascultare şi reală libertate exprimată în faţa regimului dictatorial ateu, au pătimit asemenea primilor creştini. (…) În acea noapte de 14 spre 15 mai 1948 au fost arestaţi peste 10.000 de tineri, anchetaţi, ulterior condamnaţi şi repartizaţi în puşcăriile unde urma să execute fiecare condamnarea”, potrivit www.cdep.ro.
Printre cei care au pătimit în temniţe se numără personalităţi, precum
† părintele Nicolae Steinhardt,
† părintele Daniil Sandu Tudor,
† părintele Arsenie Boca,
† părintele Ioan Iovan,
† părintele Dumitru Stăniloae,
† părintele Arsenie Papacioc,
† părintele Sofian Boghiu,
† părintele Gheorghe-Calciu Dumitreasa,
† părintele Iustin Pârvu,
† pastorul Richard Wurmbrand,
† episcopul greco-catolic Iuliu Hosu,
† părintele greco-catolic Tertulian Langa,
† avocatul şi politicianul Aurelian Bentoiu,
† politicianul Iuliu Maniu,
† poetul Radu Gyr,
† filosoful şi economistul Mircea Vulcănescu,
† chimistul şi fizicianul George Manu,
dar şi mulţi alţi tineri pătimitori în timpul regimului opresiv comunist.
La 16 martie 2016 a fost depusă la Parlament propunerea legislativă pentru instituirea marcării acestei zile. A fost adoptată de Senat la 1 noiembrie 2016 şi de Camera Deputaţilor, for decizional, la 16 mai 2017.
În data de 30 mai 2017, preşedintele Klaus Iohannis a semnat decretul de promulgare a Legii pentru instituirea Zilei naţionale de cinstire a martirilor din temniţele comuniste la data de 14 mai.
Legea 127/2017 a fost publicată în Monitorul Oficial din 31 mai 2017.
Numeroşi deţinuţi politici şi-au pierdut viaţa în închisorile comuniste de la Piteşti, Gherla, Aiud, Târgu Ocna, Sighet, Râmnicu Sărat, Arad, Jilava, Văcăreşti.
Închisoarea de la Sighet reprezintă astăzi un cunoscut memorial al victimelor comunismului.
cititi mai mult pe www.agerpres.ro
Rezistența anticomunistă din România
articol preluat de pe ro.wikipedia.org
(articol in curs de editare)
Rezistența anticomunistă românească este o mișcare populară de luptă împotriva dictaturii Partidului Comunist Român (6 martie 1945-22 decembrie 1989).
A fost activă începând cu anul 1944 și a durat timp de mai mult de treizeci de ani, unii luptători izolați subzistând efectiv până la mijlocul anilor ’70.
În România, opoziția armată a fost prima și una dintre cele mai organizate forme de rezistență împotriva regimului comunist.
Abia după căderea lui Nicolae Ceaușescu, în decembrie 1989, detaliile unei asemenea mișcări au fost aduse la cunoștința publicului.
Dacă românii cunoșteau deja existența bandelor armate, acest lucru era posibil numai via propaganda comunistă care le evoca în mod regulat, faptele fiind deformate, puterea arătându-i pe luptătorii anticomuniști drept niște vulgari tâlhari la drumul mare, în solda puterilor imperialiste externe.
Dispersați, dar relativ numeroși, acești oameni constituiți în mici grupuri înarmate se auto-denumeau uneori „Haiduci”, refugiați în Munții Carpați, unde se vor ascunde ani în șir din fața autorităților.
Unul dintre ultimii combatanți a fost eliminat în Munții Banatului în 1962, în timp ce un alt luptător din Munții Făgăraș a fost capturat în 1976.
Rezistența română a fost una dintre mișcările de rezistență cele mai longevive din cadrul Blocului Estic.
Este important de subliniat că subiectul reprezintă o descoperire relativ recentă în România, grație deschiderii parțiale a arhivelor Securității, fapt care a permis examinarea de date istorice precise, unele necunoscute istoricilor înainte de anul 2005.
În 2017, acest proces a avansat mult chiar dacă volumul arhivelor este considerabil și o parte importantă a dosarelor a dispărut.
Cercetările și descoperirile recente vor aduce probabil noi perspective și clarificări asupra un subiect care este foarte recent pentru istorici.
Geneză
În martie 1944, Armata Roșie invadează Bucovina de Nord, care, la acel moment, era o provincie a Regatului României, aliat celui de-al Treilea Reich.
Primul act de rezistență este oficial și este organizat de Marele Stat Major Român: un batalion special, o unitate teritorială a Armatei Române, este creat și antrenat pentru a lupta împotriva invadatorului sovietic și a NKVD-ului: Batalionul Fix Regional din Bucovina.
Sute de români au fugit atunci din calea terorii sovietice și a deportărilor, pentru a se refugia în păduri.
Aceștia au înființat gherile antisovietice, în grupuri de 15 până la 20 de persoane.
Primele grupuri de luptători au apărut astfel în nordul Bucovinei, uneori încadrate și susținute de comandamentul militar german, dar conduse întotdeauna de români.
Constituit exclusiv din voluntari locali, acest batalion va atinge un efectiv de 1378 de combatanți, repartizați în 3 companii.
Un ofițer de rezervă era însărcinat cu instrucția militară a voluntarilor.
La 23 august 1944, România se alătură Aliaților și declară război Germaniei naziste.
Totuși, Aliații așteaptă până pe 12 septembrie 1944 pentru a semna armistițiul cu România, perioadă în care Armata Roșie acționează ca una de ocupație, dedându-se jafurilor și numeroaselor violențe.
Odată ce ultimele forțe germane sunt alungate din țară, forțele sovietice dispun de o libertate totală în România.
Guvernul român nu mai are nici o autoritate asupra Basarabiei și Bucovinei de Nord, regiuni cedate oficial URSS-ului în iulie 1940.
În acest context, cea mai mare parte a trupelor de voluntari din Bucovina sunt dizolvate, unele dintre acestea menținându-se în munți unde vor rămâne active, urmărite de NKVD, executate sau deportate în Gulag.
Regăsim urmele existenței acestei prime rezistențe până în octombrie 1944.
În septembrie 1945, Generalul Aurel Aldea a decis să constituie un Comandament Central al Mișcării Naționale de Rezistență, să-și subordoneze toate organizațiile constituite anterior, să împartă teritoriul național în zone de acțiune, fiecare având un comandant care trebuia să acționeze după instrucțiunile centrale (contraamiralul Horia Macellariu în București, generalul Constantin Eftimiu în trecătorile Carpaților Orientali și în Munții Apuseni, Gavrilă Olteanu în Munții Căliman, prof. Gheorghe Manu pe Valea Prahovei, Mihail Fărcășanu în zona Câmpulung Muscel, Horia Comaniciu în Munții Sebeș etc).
În mai 1946, Generalul Aurel Aldea, fost ministru de interne în guvernul Constantin Sănătescu, este arestat și acuzat că ar fi reunit sub comanda sa mai multe grupuri subversive.
În realitate, MNR sau „Mișcarea Națională de Rezistență” embrionară pe care încerca să o coordoneze nu reprezenta decât o slabă amenințare la adresa înființării regimului comunist.
Alegerile generale din România anului 1946, masiv viciate de fraude și de intimidări, într-o țară ocupată integral de trupele sovietice, au favorizat fuziunea forțelor anticomuniste.
Un Comitet Național Român instalat la Paris în 1948 însărcinat, în speranța unei intervenții a Vestului, cu informarea guvernelor occidentale asupra situației din România, este de asemenea în contact cu câțiva luptători anticomuniști de pe teritoriul românesc.
În același timp, nici o structură de coordonare, nici un comandament central nu va reuși să apară vreodată.
Acesta din urmă informa, la rândul său, guvernele occidentale.
Începutul mișcării de rezistență armată
La începutul toamnei anului 1948, în ciuda dispariției oricărei coordonări, grupuri mici, uneori chiar simpli indivizi, au intrat în clandestinitate în munții Carpați. Ei vor constitui astfel diverse puncte de rezistență armată, în ceea ce a devenit o mișcare totalizând mai multe mii de persoane. Rebelii proveneau din toate păturile sociale și din toate religiile țării. Aceste grupuri sunt independente însă uneori comunică între ele prin mesaje. S-au identificat trei forme diferite de manifestare a Rezistenței: tentative de rezistență armată organizată și condusă de ofițeri trecuți în rezervă (cum ar fi colonelul Uță, locotenentul-colonel Arsenescu și maiorul Dabija), acte de nesupunere civilă concretizate prin mișcări de refugiați în munți și crearea de depozite de armament drept centre de rezistență și de adăpost pentru cei căutați de poliția politică.
Pentru marea majoritate a membrilor rezistențe, intervenția americanilor era consecința logică a unei situații dramatice care aruncase țara în teroare și bulversări sociale și economice fără precedent. Credința lor în venirea iminentă a americanilor era un element major al motivației de care dădeau dovadă.
Șefii grupurilor erau însă lucizi în evaluarea șanselor pe care le-ar fi putut avea acțiunile lor, ca fiind reduse în absența unei atac american împotriva forțelor de ocupație sovietice din România care să le susțină. Absența unei reacții militare a Occidentului, pe lângă condițiile de subzistență extrem de dure la care se adăuga și dificultatea înfruntării unui inamic ce dispunea de forțe disproporționate pentru a-i combate, va duce la distrugerea lor în anii ’50.
Factori determinanți
Aplicare brutală a politicii comuniste
Un ansamblu de măsuri radicale ce tulbură societatea elimină o parte importantă a populației active sau îi obligă pe români să se adapteze prin metode ce includ supunerea totală. Acest cadru inflexibil a produs, evident, o respingere a regimului și un refuz din partea multor cetățeni de a participa la distrugerea societății existente. Poziția constituțională de jure a Partidului Comunist Român ca „partid unic și organ conducător al statului” interzice de facto constituirea de asociații, sindicate sau alte structuri sociale independente de putere și impune o autoritate totală a partidului comunist, mergând de la vârf (Comitetul Central) și până la bază. La acest tablou sumbru trebuie să adăugăm prezența masivă în societate a organelor de Securitate, activă prin cenzură, dar și implementarea unei politici de supraveghere cu spectru larg, fără control judiciar[nota 4]. Pe plan economic, o planificare de stat strictă afectează nu doar orientările macro-economice, ci toate aspectele producției, distribuției și consumului, în ciuda resurselor disponibile, a posibilităților tehnice, a mediului și a nevoilor populației. În cele din urmă, controlul total al activităților culturale[23], sportive[24], controlul mass media, dispariția libertății de exprimare și restricțiile de călătorie blochează orice inițiativă culturală și interzice existența oricărui spațiu de libertate.
Valurile masive de arestări și epurări
«Curățarea» profundă și sistematică a sistemului administrativ se abate asupra țării după ce comuniștii pun mâna pe putere în ajunul lui 1948. Armata suferă o epurare completă. Imensa majoritate a cadrelor formate înaintea comunismului sunt trecute în rezervă sau pensionate. Epurarea armatei regale a avut loc între 1945–1949, prin intermediul mai multor decrete[25]. Acestea aveau rolul de a elimina nu numai cadrele care nu dovedeau loialitate față de regimul comunist sau față de Uniunea Sovietică, ci și pe cele a căror origine socială nu era «sănătoasă». Poliția a fost transformată în Miliție, iar jandarmeria s-a transformat în trupe de Securitate. Marea majoritate a cadrelor formate înainte de instaurarea comunismului sunt pensionați sau trecuți în rezervă. În paralel, măsurile politice și economice menite să elimine toate profesiile liberale[nota 6][nota 7] și toată autonomia profesională sau autonomia țăranilor i-au privat pe aceștia din urmă și clasa medie de mijloacele de supraviețuire[26]. Avem aici de a face cu cele mai puternice pârghii care au dus la nașterea unei rezistențe armate. Ruinate, victimele economice ale noului regim puteau fi țărani cărora li se confiscaseră mijloacele de producție pentru că fuseseră etichetați drept «chiaburi», meșteri lăsați fără ateliere sau comercianți cărora li se luaseră magazinele în primele valuri ale naționalizărilor. Lista este lungă și include foștii funcționari, angajații de la stat sau din instituțiile importante, concediați pentru că nu prezentau încredere din punct de vedere politic. Tot aici intră membrii guvernelor și parlamentelor anterioare, polițiștii, judecătorii, preoții, numiți «lachei ai capitalismului», dar și foștii membri ai claselor conducătoare: profesiuni liberale, șefi de întreprinderi, acționari, bancheri, aristocrați, considerați de regim «exploatatori ai poporului». Mulți dintre ei riscă pușcăria, chiar eliminarea fizică, din cauza apartenenței sociale sau politice din trecut. În cele din urmă, la această listă se adaugă cei care intră în clandestinitate pentru a scăpa de o arestare iminentă. Un număr mare de familii s-au refugiat în munți la sfârșitul lui 1948 și începutul lui 1949. În acest sens, un funcționar al Consulatului Britanic de la Cluj scrie la 1 mai 1949, referitor la subiectul situației partizanilor:
“ Hainele și medicamentele lipseau și probabil că acest lucru este adevărat pentru că numărul lor crescuse cu o proporție considerabilă de femei și copii începând cu exproprierile de la 1 martie. Mi s-a comunicat valoarea de 20.000 ca număr al celor care s-au alăturat după expropriere (…) Creșterea numărului de femei și copii va crea probleme de supraviețuire în iarna următoare (…) și mi se spune din nou că la partizani ajung camioane cu provizii militare, uneori prin captură, alteori prin dezertare, dar nu pot estima anvergura acestui fenomen…. ”
Opoziția țăranilor la colectivizare
Este elementul esențial al revoltei împotriva puterii comuniste. În 1945, România era o țară 80% rurală, prin urmare, desființarea proprietății private a fost un șoc pentru lumea de la sate. Respinsă de aceasta, colectivizarea a fost considerată drept un furt cu violență și a fost puternic combătută de țăranii atașați de pământurile lor. S-au intensificat refuzurile de supunere față de noile legi, manifestațiile și actele de nesupunere civilă. Reprimate dur de Securitate, care nu ezita să închidă sau să execute conducătorii protestelor[28][29], campaniile au constituit creuzetul unei rezistențe și, de asemenea, suportul ei logistic pe termen lung. Rezistența țăranilor la colectivizarea forțată și brutală[30] este un fenomen puțin cunoscut atât în Europa de Vest cât și în Europa Centrală. Într-o țară cunoscută pentru agresivitatea poliției politice, Securitatea mult temută, dar și pentru pasivitatea sau indiferența poporului în fața dominației comuniste, intensitatea opoziției țăranilor față de regimul stalinist este o realitate ieșită din comun.
Forța mișcării legionare
În 1937, rezultatele au arătat că peste 15,58% din voturi erau pentru Partidul Legionar Partidul Totul pentru Țară, echivalentul a 478.000 voturi. În 1938, mișcarea legionară cuprindea sute de mii de membri, inclusiv o forță paramilitară semnificativă. Foarte activă, organizată și având puterea politică între septembrie 1940 și ianuarie 1941, această formațiune devenise ilegală, dar a rămas «interesantă» din punct de vedere politic în 1944-1945, în special pentru comuniști care le-au «uitat» atitudinea anticomunistă și acțiunile uneori violente, recrutând până în 1948 foști legionari. La acel moment, PCR căuta să diminueze riscul unei opoziții masive la reformele radicale pe care urma să le implementeze în societate, mai ales că formațiunea de extremă-stângă avea numai câteva sute de membri[nota 10], iar mișcarea legionară câteva zeci de mii, o parte dintre aceștia din urmă fiind antrenați și înarmați. Importante grupuri de tineri cu pregătire militară și care făcuseră parte din organizații legionare au intrat în clandestinitate după lovitura de stat eșuată din ianuarie 1941, devenind adversari ai regimului Antonescu, s-au văzut nevoiți să colaboreze cu inamicii lor de dinainte de război: comuniștii. Unii legionari, în special cei din mediul muncitoresc și cei care erau împotriva elitelor interbelice, au profitat de mână întinsă mai ales că alternative părea să fie închisoarea; alții, precum Ion Gavrilă Ogoranu au preferat clandestinitatea, împotrivindu-se pe cale armată împotriva comuniștilor și a ocupantului sovietic. De-a lungul războiului rece, Occidentul, în special Franța și Statele Unite, au profitat de legionarii refugiați în vestul continentului și care erau dispuși să sprijine rezistența anticomunistă din România, mai ales că opoziția democratică românească din exil se dovedise incapabilă să furnizeze resursele.
Refuzul dictaturii comuniste
Un alt element important al Rezistenței armate este motivația indivizilor și a grupurilor convinse că doar o implicare armată ar putea să reducă teama crescândă și să oprească ajungerea irevocabilă a comuniștilor la putere. Grupurile de rezistență conduse de foști ofițeri acționau în mod coordonat și planificat. Se pare că își puneau speranțele în incitarea la o insurecție armată generală, la o revoltă masivă, care nu s-au produs niciodată. O categorie mai redusă de insurgenți dornici să lupte împotriva comunismului era formată din refugiați români recrutați în Europa de Office of Policy Coordination (OPC)[34], antrenați în Franța, în Italia și în Grecia și apoi parașutați în Carpați. Majoritatea dintre ei nu au reușit să creeze contacte locale, care le erau indispensabile pentru supraviețuire, și au fost rapid capturați, iar cei mai mulți judecați de tribunalele militare și executați.
Persecuția Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolice
Considerate «reacționare» prin natura lor, instituțiile bisericești și mișcările religioase pacifiste au fost verificate și supravegheate atent, dar politica PCR față de acestea a variat de la caz la caz[35]: deoarece nu avea legături de subordonare sau de interdependență cu alte state și nici nu poseda o rețea școlară proprie[nota 12], Biserica Ortodoxă Română a făcut obiectul unei schimbări rapide de generații la nivelul conducerii (o parte a fost întemnițată, la fel ca prelații care au protestat), precum și a unei monitorizări vaste a clerului. Niciun preot sau călugăr nu putea accede pe o înaltă poziție în ierarhia ecleziastică fără aprobarea poliției politice comuniste. Este interesant de citat o frază populară în epocă: „Dacă vrei să denunți pe cineva fără să te demaști ca informator, du-te la spovedanie”[36][37]. În contrapartidă, Bisericile catolice, indiferent că erau de rit latin sau de rit bizantin, precum și Bisericile protestante, instituțiile religioase iudaică și musulmană, aveau școli confesionale și legături solide cu străinătatea, în special cu țări considerate drept «imperialiste»[nota 13]: prin urmare, persecuția lor a fost mult mai dură. Școlile pe care le dețineau au fost desființate, numeroase mânăstiri și lăcașuri de cult închise, unii clerici fiind întemnițați sau uciși, iar proprietățile confiscate. O parte dintre proprietățile Bisericii Române Unite cu Roma (Greco-Catolică) au fost atribuite Bisericii Ortodoxe. Astfel, la sfârșitul lui septembrie 1948, în încercarea de a rupe legătura cu occidentul și de a diminua influența Romei în rândul catolicilor români[nota 14], regimul comunist a impus credincioșilor și preoților greco-catolici să treacă la ortodoxie. Autoritățile comuniste din România, după modelul impus de Stalin,[nota 15] au declarat ilegală, desființând practic Biserica Română Unită cu Roma, Greco-Catolică, la 1 decembrie 1948, confiscându-i acesteia toate bunurile[38]. S-a instituit o represiune brutală și sistematică ce avea să dureze până în 1964[39][40]. Toți episcopii greco-catolici (dar și unii romano-catolici, precum Anton Durcovici) au fost trimiși la închisoare, unde o parte dintre ei au murit din cauza condițiilor de detenție. Mulți preoți au fost torturați, încarcerați în lagăre de muncă sau pur și simplu asasinați. În consecință, unii preoți și credincioși catolici, cu precădere din Transilvania, s-au alăturat mișcărilor de rezistență anticomunistă.
Tentative de rețele susținute din exterior
Estimați la 20-50.000 de către serviciile occidentale, dintre cei 70.000 de români aflați în taberele de refugiați din occident[41], cei care își doreau să lupte contra regimului comunist[42] reprezentau o mană cerească pentru serviciile de informații din lumea liberă. Majoritatea acestor refugiați erau, precum Virgil Ierunca, democrați, dar această majoritate nu avea, în general, nici o antrenament sau educație militară. În schimb, printre aceștia se aflau și numeroși legionari gata de luptă[32]. CIA a văzut în asta oportunitatea de a forma o rețea de agenți infiltrați în Blocul Estic și a recrutat pe unii dintre ei, refugiați cel mai des în Germania, Austria și Iugoslavia[43][44] și gata să se angajeze în lupta împotriva comunismului. Decizia a fost luată împreună de președintele american Harry Truman și de președintele francez Vincent Auriol[45]. Deja organizați, solidari și beneficiind de formare militară în cea mai mare parte, legionarii au fost foarte apreciați în acest context, în care trecutul lor tumultuos și contestabil era pus între paranteze în fața nevoii de a combate comunismul. Acceptând oferta americană[nota 16], șefii legionari[nota 17] au jucat un rol important în recrutarea și coordonarea viitorilor agenți.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org
