Articole

Sfinții Mari Împărați şi întocmai cu Apostolii Constantin și mama sa, Elena (Secolul al IV-lea)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro

 

Sfinții Mari Împărați şi întocmai cu Apostolii Constantin și mama sa, Elena

Sfinţii Mari Împăraţi şi întocmai cu Apostolii, Constantin şi mama sa, Elena (secolul al IV-lea) - foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Sfinţii Mari Împăraţi şi întocmai cu Apostolii, Constantin şi mama sa, Elena (secolul al IV-lea) – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Constantin cel Mare

Gaius Flavius Valerius Aurelius Constantinus (27 februarie 272 – 22 mai 337), cunoscut și sub numele de Constantin I, sau în cadrul Bisericii Ortodoxe sub titulatura de Sfântul Constantin cel Mare, a fost un împărat roman, proclamat Augustus de către trupele sale în data de 25 iulie 306 d.Hr. și care a condus Imperiul Roman până la moartea sa, survenită în anul 337.

Sfântul Constantin a rămas cunoscut până în timpurile noastre mai ales pentru Edictul de la Milano din anul 313, care marchează intrarea în legalitate a religiei creștine pe întreg cuprinsul imperiului, pentru prima oară în istorie, precum și pentru organizarea Primului Sinod Ecumenic de la Niceea în anul 325; aceste acțiuni sunt considerate factori majori ai răspândirii religiei creștine.

Reputația sa de primul împărat creștin a fost recunoscută de către istorici, începând cu Lactanțiu și Eusebiu de Cezareea, până în timpurile noastre, deși în mediile neortodoxe încă mai există dispute cu privire la sinceritatea convingerilor sale religioase. Acestea ar fi fost alimentate de sprijinul pe care l-a arătat în continuare zeităților păgâne, precum și de faptul că s-a botezat abia spre sfârșitul vieții.

Biserica îl cinstește în rândul sfinților, în ceata drepților, prăznuindu-l împreună cu mama sa, sfânta împărăteasă Elena, pe 21 mai, fiind numiți „Sfinții Mari Împărați, întocmai cu Apostolii, Constantin și mama sa Elena”.

 

Viața


 

Epoca timpurie

Sfântul Constantin s-a născut la Naissus (astăzi localitatea Niš din Serbia) în provincia romană Moesia Superior, la data de 27 februarie 272, fiind fiul generalului roman Constantius Chlorus și al primei sale soții, Sfânta Elena, fiica unui hangiu, în vârstă de numai 16 ani la acea vreme.

Tatăl său o va părăsi pe Elena în jurul anului 292 pentru a se recăsători cu Flavia Maximiana Theodora, fiica împăratului roman din Apus Maximian. Theodora va da naștere la nu mai puțin de 6 copii, printre care și Iulius Constantius (tatăl viitorului împărat Iulian Apostatul).

Tânărul Constantin a fost trimis la curtea lui Dioclețian în Nicomidia, imediat după numirea tatălui său ca unul din cei doi Cezari ai Tetrarhiei, în anul 293. În 305, Dioclețian și Maximian se decid să abdice împreună, Constantius Chlorus succedându-i lui Maximian în poziția de Augustus al Imperiului Roman de Apus.

Deși fiecare dintre noii auguști aveau fii legitimi capabili de a fi numiți în cinstea de Cezar (e vorba de Constantin si Maxențiu, fiul lui Maximian), ei sunt lăsați la o parte în favoarea lui Severus și a lui Maximin Daia. În aceste condiții, Constantin părăsește Nicomidia pentru a se alătura tatălui său în Galia.

Pe de altă parte, Constantius cade grav bolnav în timpul unei expediții militare împotriva Picților în Caledonia, și moare în cele din urmă în 25 iulie 306 la Eboracum (York, în Anglia). În puțină vreme, generalul Chrocus alături de trupele loiale lui Constantius îl proclamă pe Constantin Augustus.

Totuși, în cadrul Tetrahiei ascensiunea lui Constantin apare ca fiind cel puțin nelegitimă. Pe când Constantius, aflându-se în poziția de împărat senior (Augustus), ar fi putut „crea” un nou Caesar, proclamarea lui Constantin ca Augustus de către armatele sale ignora sistemul de succesiune stabilit în 305.

De aceea, Constantin îi cere lui Galerius, împăratul roman din răsărit, să-i recunoască succesiunea la tronul tatălui său. Galeriu îi acordă titlul de Caesar, confirmând astfel jurisdicția lui Constantin asupra teritoriilor deținute de tatăl său. De asemenea, Galerius îl declară pe Severus ca împărat senior (Augustus) al Imperiului de Apus.

Gaius Flavius Valerius Aurelius Constantinus (n. 27 februarie 274 e.n., Niș, Serbia – d. 23 mai 337 e.n., Nicomedia, Turcia), cunoscut sub numele Constantin cel Mare sau Constantin I, a fost Împărat Roman între 306 și 337. Din 324 el a condus ca împărat unic. Numele sale de referință sunt: Imperator Caesar Flauius Valerius Aurelius Constantinus Pius Felix Inuictus Augustus, Germanicus Maximus, Sarmaticus Maximus, Gothicus Maximus, Medicus Maximus, Britannicus Maximus, Arabicus Maximus, Adiabenicus Maximus, Persicus Maximus, Armeniacus Maximus, Carpicus Maximus. Este considerat în ortodoxie ca având statut echivalent apostolilor sau „întocmai cu apostolii” - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Constantin cel Mare  – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Epoca Imperiului de Apus

Teritoriile din Imperiul Roman aflate sub conducerea lui Constantin cuprindeau provinciile Galia, Britania, Germania și Hispania. Ca urmare, sub comanda sa se va regăsi una din cele mai mare armate ale Imperiului roman (staționată pe de-a lungul frontierei de pe Rin).

Galia, odată una dintre cele mai bogate provincii ale imperiului, se găsea într-o situație de criză: multe regiuni fuseseră depopulate, orașele căzuseră în ruină etc. Constantin continuă însă eforturile tatălui său de a securiza frontiera de pe Rin si de a reclădi Galia. De aceea, între anii 306 și 316, își stabilește reședința principală în orașul Trier.

Imediat ce Constantin va deveni împărat, va abandona și campania începută de Constantius în Britania și se va reîntoarce în Galia pentru a pune capăt unei rebeliuni a francilor.

Va întreprinde o altă expediție victorioasă împotriva triburilor francilor în anul 308. Apoi va căuta să-și consolideze prezența în regiune, construind un pod peste Rin la Cologne, căruia îi va adăuga mai apoi o fortăreață permanentă pe malul drept al fluviului.

O alta campanie începută în 310 va trebui să fie întreruptă datorită rebeliunii lui Maximian. Ultimul război al lui Constantin la frontiera de pe Rin va fi în anul 313, după care va reveni în Italia.

Obiectivul principal al conducerii lui Constantin era asigurarea stabilității imperiului, iar pentru a-și îndeplini această dorință, va întreprinde dese expediții militare împotriva triburilor rebele germanice, demonstrându-și potențialul militar de care dispunea prin înfrângerea inamicilor aflați de cealaltă parte a Rinului.

Strategia s-a dovedit a fi de succes, astfel încât frontiera de pe Rin a rămas relativ liniștită în perioada sa.

 

Constantin – împărat creștin


 

Născut din părinți nobili, împăratul Constantius Chlorus și Elena, Constantin cel Mare a fost un om providențial pentru Biserica creștină, mai ales după anul 312, când – înaintea unei lupte decisive cu rivalul sau la tron, Maxențiu – s-a produs convertirea sa.

Istoricii bisericești Eusebiu de Cezareea și Lactanțiu afirmă că în ajunul Bătăliei de la Pons Milvius (Podul Vulturului) din 28 octombrie 312, contra lui Maxențiu, Constantin a văzut pe cer, ziua, o cruce luminoasă, deasupra soarelui, cu inscripția in hoc signo vinces („prin acest semn vei învinge”).

Noaptea, în vis, i s-a arătat Mântuitorul, cerându-i să pună pe steagurile armatei sale simbolul Său, ca semn protector în lupte. Steagul cu monograma creștină s-a numit labarum.

Victoria miraculoasă a armatei sale de numai 20.000 de soldați împotriva celei a lui Maxențiu, de 150 000 de soldați, Constantin a considerat-o ca ajutor de la Dumnezeu.

Dovada acestei credințe a lui Constantin în ajutorul divin este inscripția de pe Arcul lui Constantin din Roma, păstrată până astăzi, prin care mărturisește că a câștigat lupta instinctu divinitatis („prin inspirație divină”).

Apoi i-a mărturisit lui Eusebiu, sub jurământ, că semnele care i s-au arătat l-au făcut să treacă de partea creștinilor, el fiind mai înainte, ca și tatăl său, adept al cultului lui Sol Invictus (Soarele Nebiruit – cult cu origini orientale).

The Vision of the Cross is a painting made between 1520 and 1524 by assistants of the Italian renaissance artist Raphael - foto preluat de pe en.wikipedia.org

The Vision of the Cross is a painting made between 1520 and 1524 by assistants of the Italian renaissance artist Raphael – foto preluat de pe en.wikipedia.org

În ianuarie 313, împăratul Constantin cel Mare dă Edictul de la Milan (numit atunci Mediolanum), prin care creștinismul devine “religio licita”, adică religie permisă, la fel cu celelalte religii din imperiu. Mai mult, convins de valoarea religioasă și morală a creștinismului, l-a recomandat tuturor.

Nu l-a declarat religie de stat – cum greșit se afirmă uneori, acest lucru făcându-l mai târziu împăratul Teodosie cel Mare, în anul 380.

Politica religioasă a împăratului Constantin cel Mare a fost marcată de câteva evenimente deosebite: Edictul de la Milan din 313, înfrângerea lui Liciniu în 323, convocarea Primului Sinod Ecumenic din 325, alegerea unei noi capitale (fostul oraș trac Bizanț, numit Constantinopolis – “orașul lui Constantin”) în 330 etc.

Prin Edictul de la Milan din anul 313, Constantin devine protector al creștinismului. Ia măsuri în favoarea Bisericii creștine, scutește pe preoți de obligația funcțiilor municipale și le acordă subvenții. Înlătură din legile penale pedepsele contrare spiritului creștin (răstignirea, zdrobirea picioarelor, stigmatizarea sau arderea cu fierul roșu).

Îmbunătățește tratamentul în închisori, ușurează eliberarea sclavilor acordând episcopilor și preoților dreptul de a-i declara liberi în biserici. Protejează prin lege pe săraci, orfani și văduve.

Modifică legislația privind căsătoria, îngreunează divorțul, pedepsește adulterul. Atribuie Bisericii creștine casele imperiale de judecată (basilikos oikia),care vor purta în continuare numele de basilici, nume păstrat în limba română sub termenul de biserică.

Împăratul Constantin cel Mare a generalizat în 321 Duminica drept zi de odihnă în imperiu, sărbătoarea săptămânală a creștinilor, când soldații asistau la slujbe. Încă din anul 317 a început să bată monedă cu monogramul creștin.

Împăratul și familia sa au ajutat moral și material în repararea bisericilor sau în construirea altora mai mari și mai frumoase la Ierusalim, Roma, Antiohia, Nicomidia, Tyr etc.

Din dorința de a ajuta Biserica, a convocat Sinodul I Ecumenic de la Niceea din anul 325, împotriva ereziei lui Arie, care socotea pe Fiul o creatură subordonată Tatălui.

Sub influența sfântului Atanasie cel Mare, Sinodul a proclamat învățătura ortodoxă despre dumnezeirea Fiului care este “Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut nu făcut, Cel de o ființă cu Tatăl, prin care toate s-au făcut” (Simbolul Credinței sau Crezul).

Același Sinod a stabilit principiul alegerii datei Paștilor – prima duminică după lună plină după echinocțiul de primăvară – și a dat 20 de canoane bisericești.

Aici, la Niceea, împăratul Constantin cel Mare a învățat despre modestia și credința minunată a sfântului Spiridon, despre puterea rugăciunii și adâncimea evlaviei sfântului Alexandru și despre bărbăția evanghelică a sfântului Nicolae, ierarhul din Mira Lichiei.

Împăratul Constantin cel Mare a trimis o solie oficială, cu o misiune sfântă, în frunte cu sfânta Elena, mama sa, la Ierusalim, care să caute crucea pe care a fost răstignit Domnul Iisus Hristos. Cu osteneală și rugăciune fierbinte, Sf. Elena a reușit sa afle Sf. Cruce, înălțată solemn în văzul poporului creștin de Episcopul cetății Ierusalimului, Macarie I, la 14 septembrie 326.

Înălțarea Sfintei Cruci (gr. Σταυροφανεια) este una dintre cele mai vechi sărbători creștine, închinată Crucii Domnului nostru Iisus Hristos. În calendarul ortodox Înălțarea Sfintei Cruci se prăznuiește pe 14 septembrie; este una din cele două zile de post strict (ajunare) de peste an, alături de Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul (29 august) - foto preluat de pe doxologia.ro

Înălțarea Sfintei Cruci – foto preluat de pe doxologia.ro

Împăratul Constantin cel Mare a hotărât sa zidească o nouă capitală, Constantinopol (grec. Constantinopolis, „orașul lui Constantin”, inaugurată la 11 mai 330. Din fostul Bizanț, Constantin face o capitală de imperiu creștin, cu biserici minunate – ca aceea a Sf. Apostoli – oraș strategic, de un pitoresc deosebit. L-a numit “Roma cea nouă“, umbrind Roma antică.

Mai mult, episcopul noii capitale va fi ridicat la rang de cinste, egal cu cel al Romei vechi, prin canonul 3 al Sinodului al II-lea Ecumenic din anul 381 și prin canonul 28 al Sinodului de la Calcedon din 451.

Dar meritele lui Constantin cel Mare sunt deosebite: prin libertatea acordată creștinismului a făcut din comunitatea prigonită o religie liberă și chiar privilegiată în imperiu și a asigurat unitatea Bisericii creștine.

De exemplu, la terminarea Sinodului I ecumenic, când ereticul Arie a fost excomunicat, când s-a reafirmat și proclamat divinitatea Mântuitorului Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, “Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat“, iar Osiu de Cordoba a rostit pentru prima oară Crezul formulat de cei 318 Părinți sinodali, marele Constantin ar fi exclamat: “Da, acesta este adevărul. Nu sunt teolog, dar simt că aici este adevărul. Sunt convins că nu voi l-ați făcut, ci Dumnezeu care a lucrat cu voi.”

Era un mare moment din istoria Bisericii și a mântuirii. Duhul Sfânt lucra în Biserică, iar Biserica lui Hristos își afirma unitatea.

I s-a reproșat lui Constantin cel Mare faptul că nu s-a botezat decât pe patul morții și că a păstrat titlul de “pontifex maximus”. În primele veacuri ale creștinismului însă, mulți catehumeni (cei care doreau să se boteze și erau în stadiul de învățare a normelor credinței creștine) amânau botezul cu anii, iar dacă ar fi renunțat la titlul mai sus numit își ridica un rival puternic și păgân, care ar fi încercat să restabilească vechea religie idolatră.

Primul împărat creștin al imperiului roman, apoi bizantin, Constantin cel Mare, a avut o domnie lungă, de peste 30 de ani (306-337), în care s-a dovedit un om de mare voință, un înțelept, un strateg, făcând Bisericii cel mai mare serviciu – dându-i libertatea după lunga perioadă de persecuții care au tulburat-o, de la Nero până la Dioclețian.

Constantin cel Mare a murit în Duminica Rusaliilor, la 22 mai 337 și a fost înmormântat în biserica Sf. Apostoli din Constantinopol, ctitoria sa.

Pentru meritele și serviciile aduse creștinismului, Biserica l-a cinstit în mod deosebit, trecându-l în rândul sfinților, împreună cu mama sa, sfânta Elena, și numindu-l isapostolos – “cel întocmai cu Apostolii“, atribuindu-i cu înțelepciunea lui Solomon și blândețea lui David.

 

Iconografie


 

Conform Erminiei lui Dionisie din Furna (ed. Sophia, București, 2000, pp. 145, 164, 174, 205, 214, 218, 236), Sf. Constantin poate fi reprezentat după cum urmează:

- în rândul drepților, este reprezentat, în veșminte împărătești, ca tânăr cu un început de barbă, ținând în mână o Cruce și o Evanghelie;

- împreună cu Sfânta împărăteasă Elena, mama sa (pentru prăznuirea din 21 mai);

- în registrul de jos din naosul bisericii, în dreptul stranei mici, spre stânga, înspre Altar, sunt reprezentați Sf. Constantin și mama sa Elena împreună cu Crucea Domnului.

- la reprezentarea Mântuitorului de la versetul “Toată suflarea să laude pe Domnul…“, conducând ceata împăraților, zicând: “Slava și întărirea împăraților celor drept-credincioși.

- la reprezentarea Acatistului Buneivestiri, la “De tine se bucură, ceea ce ești plină de dar“, înaintea cetei Sfinților împărați, zice: “Bucură-te, puterea și coroana împăraților, Fecioară!“;

- la reprezentarea Sinodului Ecumenic de la Niceea (325), stând pe tron în mijlocul adunării Sfântului Sinod Ecumenic.

- la reprezentarea minunilor Sf. Nicolae, vedenia împăratului: palate, în care dreptul Constantin “doarme sus pe un pat de aur, învelit până la brâu cu o plapumă țesută cu aur; și sfântul (Nicolae) deasupra capului lui îl înfricoșează; și puțintel mai încolo alt pat și Avlavie dormind, pe care de asemenea îl înspăimântă sfântul” (despre această minune, a se vedea, de exemplu Viața Sf. Nicolae).

Cel mai adesea, Sf. Constantin este reprezentat împreună cu mama sa Elena și cu Sfânta Cruce a Domnului.

 

Onomastică


 

Conform statisticilor Direcției pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, în anul 2013, în România 635.068 bărbați purtau numele Constantin sau diminutive ale acestuia (Costel, Costică, Costin, Costinel, Costi etc.).

 

Elena Împărăteasa


 

Sfânta drept-credincioasă Împărăteasa Elena, Întocmai cu Apostolii (c. 248 – c. 329), a fost mama Sfântului Împărat Constantin cel Mare. Prăznuirea ei se face în 21 mai, odată cu fiul ei.

Flavia Iulia Helena, cunoscută sub numele de Helena Augusta sau Sfânta Elena (cca. 248 - cca. 329 în Nicomedia, azi Izmit, Turcia) a fost mama împăratului Constantin cel Mare - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Flavia Iulia Helena, cunoscută sub numele de Helena Augusta sau Sfânta Elena (cca. 248 – cca. 329 în Nicomedia, azi Izmit, Turcia) a fost mama împăratului Constantin cel Mare – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Viaţa


 

Cel mai probabil, Sfânta Elena s-a născut în Drepanum (numit după aceea Helenopolis) din Golful Nicomidia și se presupune că era fiica unui hangiu. O legendă ulterioară, menționată de Geoffrey of Monmouth, pretinde că era fiica regelui britan Coel, care a căsătorit-o cu Constantius Chlorus I pentru a evita escaladarea războaielor dintre britani și Roma. Monmouth declară apoi că ea a fost prezentată ca o regină deoarece nu avea frați care să moștenească tronul Britaniei.

Constantius Chlorus a divorțat de ea (circa 292) pentru a se căsători cu fiica vitregă a lui Maximian, Teodora. Constantin, fiul Elenei, a devenit apoi împărat al Imperiului Roman și, ca urmare a ascensiunii lui, mama sa a devenit o prezență importantă la curtea imperială.

Ea a fost canonizată de Biserică deoarece era foarte pioasă. Eusebiu de Cezareea menționează detaliile pelerinajului ei în Palestina și în provinciile răsăritene. Ea este creditată, în mod tradițional, cu găsirea moaștelor Sfintei Cruci a lui Hristos și cu găsirea rămășițelor celor trei magi care, în prezent, se găsesc în Altarul celor Trei Magi din Catedrala din Koln.

 

Imnografie


 

Tropar, glasul al 8-lea:

Chipul Crucii Tale pe cer văzându-l și ca Pavel chemarea nu de la oameni luând, cel între împărați apostolul Tău, Doamne, împărăteasca cetate în mâinile Tale o a pus. Pe care păzește-o totdeauna în pace, pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, Unule, Iubitorule de oameni.

Condac, glasul al 3-lea:

Constantin astăzi, cu maica sa Elena, Crucea a arătat, lemnul cel preacinstit, care este rușinea tuturor iudeilor și arma credincioșilor împărați asupra celor potrivnici. Că pentru noi s-a arătat semn mare și în războaie înfricoșător.

 

Iconografie


 

Dionisie din Furna arată că sfânta împărăteasă Elena se zugrăvește în veșminte împărătești și cu coroană pe cap, ținând în mână o cruce. La icoana Înălțării Sfintei Cruci (14 septembrie) se zugrăvește alături de Sf. Macarie I al Ierusalimului, în mijlocul nobilimii și poporului de rând adunat, cu mâinile ridicate spre Cinstita Cruce a Mântuitorului. Cel mai adesea ea se zugrăvește împreună cu Sf. Constantin cel Mare, între dânșii fiind zugrăvită Crucea Domnului.

 

Onomastică


 

Potrivit statisticilor Direcției pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, în România, la nivelul anului 2013, 1.073.115 femei purtau numele Elena sau diminutive ale acestuia (Ileana, Lenuța, Nuți etc.); alte 78.791 femei poartă numele Constanța sau Constantina.

 

cititi mai mult despre Constantin cel Mare si pe: ro.wikipedia.org; en.wikipedia.org

cititi mai mult despre Elena Împărăteasa  si pe: ro.wikipedia.org; en.wikipedia.org

cititi mai mult despre  Sfinții Mari Împărați și întocmai cu Apostolii Constantin și mama sa, Elena si pe doxologia.ro

 

Viața Sfinților Mari Împărați, întocmai cu Apostolii, Constantin și mama sa, Elena

Sfinții Mari Împărați şi întocmai cu Apostolii Constantin și mama sa, Elena (Secolul al IV-lea) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sfinții Mari Împărați şi întocmai cu Apostolii Constantin și mama sa, Elena (Secolul al IV-lea) – foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

Constantin, fiind biruit de două ori, era într-o mare mâhnire; dar, făcându-se seară, și-a ridicat ochii spre cer și a văzut o scrisoare alcătuită de stele, care închipuia acestea: Cheamă-Mă pe Mine în ziua necazului tău, și te voi scoate și Mă vei preamări. Și, înfricoșându-se, și-a ridicat ochii spre cer și a văzut închipuită o cruce de stele ca și mai înainte și împrejurul ei aceste cuvinte: „Întru acest semn vei birui”.


Împăratul Britaniei, Consta, care se numea Fior, era nepotul după fiică al lui Claudie, împăratul cel mai dinainte, și a fost tată marelui Constantin, pe care l-a născut din Elena. Consta a avut și alți copii cu altă femeie, cu numele Teodora, care a fost fiică a împăra­tului Maximian Erculie. Aceasta a născut lui Consta pe Constantie, tatăl lui Galie și al lui Iulian; pe Dalmatie, pe Navalian și pe o fiică, Constantia, care a fost dată după Liciniu. Iar din Elena este născut numai Constantin cel Mare, care a fost și moștenitor al împărăției tatălui său.

Despre Consta, tatăl lui Constantin, se povestește că, deși se arăta a fi închinător de idoli, după obiceiul cel vechi al Romei, însă nu silea spre slujba idolească ca ceilalți închinători de idoli; ci se închina și nădăjduia spre Dumnezeu cel Preaînalt. El învăța pe fiul său, Constantin, să caute și să ceară ajutor de la cea de sus purtare de grijă, iar nu de la idoli, și îi era milă de creștinii ce erau munciți și omorâți de ceilalți împărați păgâni; pentru aceea el nu ura Biserica lui Hristos, ci o apăra de prigonire. Deci creștinii din părțile Apusului aveau odihnă sub stăpânirea lui; iar în părțile Răsăritului nu înceta încă prigoana, de vreme ce Maximian Galerie, ginerele lui Diocle- țian, stăpânea părțile acelea.

La curtea împăratului Consta erau mulți creștini în tot felul de dregătorii și vrând împăratul să știe care dintre bărbați sunt buni, desăvârșiți și statornici în credință, a făcut aceasta: A chemat toată curtea sa împărătească și le-a zis: „Dacă îmi este cineva credincios și voiește să fie în palatul meu, să se închine zeilor mei și împreună cu mine să le aducă jertfe și atunci îmi va fi prieten adevărat, și ne va sluji nouă în boieria sa, învrednicindu-se de la noi de mai mare cinste. Iar dacă cineva nu va voi să se închine zeilor mei, să se ducă din curtea mea unde va voi, deoarece nu pot să fiu împreună cu cei ce nu sunt de o credință cu mine”.

Acestea zicând împăratul, curtea s-a împărțit în două; pentru că cei ce erau adevărați robi ai lui Hristos s-au dat la o parte, lăsându-și dregătoriile și rangurile lor cele mari, și au început a ieși din palatele împărătești. Iar cei ce iubeau lumea aceasta și slava ei mai mult decât pe Hristos, adevăratul Dumnezeu, aceia s-au plecat la cuvintele împăratului și s-au apucat să se închine idolilor. Deci, împăratul, oprind pe adevărații creștini, a zis către dânșii: „De vreme ce vă văd, că slujiți cu credință Dumnezeului vostru, voiesc ca voi să fiți sfetnicii, slujitorii și prietenii mei; pentru că nădăjduiesc că în ce fel sunteți credincioși Dumnezeului vostru, tot în acel fel veți fi credincioși și către mine!”. Iar către cei care au voit a se abate de la Hristos și a se închina zeilor, a zis: „Pe voi nu mai voiesc să vă am în curtea mea; căci, dacă nu ați păstrat credința Dumnezeului vostru, apoi cum veți fi credincioși mie?”. Astfel i-a gonit rușinați din fața sa. De aici se vede cât era de bun acel împărat către adevărații creștini. Aflându-se mai apoi în Britania și căzând în boală de moarte, a încredințat împărăția fiului său, Constantin, cel născut din Elena, pe care îl iubea mai mult decât pe toți fiii săi cei născuți din cealaltă femeie; și, în urmă, și-a dat ultima suflare.

Și a luat Constantin stăpânirea împărăției după moartea tatălui său, cu învoirea a toată oastea, pentru că era iubit de toți, ca o odraslă ieșită dintr-o rădăcină bună. Iar Maxentie, fiul cel nelegitim al lui Maximian Erculie, auzind de acest lucru, s-a umplut de zavistie și a amăgit câțiva senatori din Roma, cărora dându-le multe daruri și făgăduindu-le multe altele, a răpit scaunul împărătesc, făcându-se astfel împărat al Romei cu puterea sa, fără voia poporului Romei și a toată oastea. Iar Constantin, înștiințându-se de acest lucru, nu s-a supărat asupra lui, ci mai ales s-a și învoit cu dânsul și a trimis la el soli pentru pace, lăsând pe Maxentie să împărățească în Roma, iar el mulțumindu-se cu Britania și cu părțile ei cele de un hotar. Maxentie însă nu voia pacea cu Constantin și nici nu-l recunoștea ca împărat, voind ca singur să fie stăpânitor a tot pământul și al țărilor de sub stăpânirea Romei. Și întărindu-se în Roma, a început a face multă răutate poporului; căci nu numai pe creștini îi gonea, ci și pe păgânii săi îi muncea. El a omorât pe senatorii cei cinstiți, jefuindu-le averile, batjocorind casele cele de neam bun și viețuind cu necurăție; pentru că răpea femeile și fecioarele senatorilor spre necurăția lui, îndeletnicindu-se foarte cu vrăji și fermecătorii, și făcându-se foarte aspru și urât în toată Roma pentru tirania lui cea cumplită și pentru viața lui cea spurcată.

Deci romanii au trimis în taină la Constantin care petrecea în Britania cu mama sa Elena, rugându-l să vină și să-i scape de acel tiran. Iar Constantin a scris mai întâi lui Maxentie, sfătuindu-l prietenește ca să înceteze cu tirania sa, dar Maxentie nu numai că nu l-a ascultat și nu s-a îndreptat, ci și mai rău s-a făcut, gătindu-se de război împotriva lui Constantin și cu totul nevoind să-l aibă împărat împreună cu dânsul. Deci Constantin, auzind că Maxentie nu se îndreptează, ci se întinde spre lucruri mai rele și adună oaste cu multă plată împotriva lui, s-a sculat și s-a dus asupra lui cu război. Dar văzând că puterea lui de oaste este puțină și gândindu-se și la farmecele lui Maxentie, a început a se îndoi de biruință, deoarece știa că Maxentie vărsa mult sânge omenesc prin facerea vrăjilor și pe mulți si prunci, fecioare și femei însărcinate le junghia și le jertfea diavolilor, facându-și lui milostivi pe zeii cei deșerți, spre care nădăjduia.

Deci văzând Constantin că de partea lui Maxentie era mare puterea diavolească, a început a se ruga adevăratului Dumnezeu, Care stăpânește cerul și pământul, pe Care neamul creștinesc îl cinstește, ca să-i dăruiască chip de biruință asupra tiranului. Deci, cu osârdie rugându-se, i s-a arătat întru amiazăzi chipul Crucii Domnului, închipuit cu stele strălucind mai mult decât soarele, iar deasupra acestui chip era scris: „Cu acesta vei birui”. Pe acesta îl vedeau și toți ostașii, peste care era comandant Artemie – care după aceea a fost muncit de Iulian pentru Hristos – și se minunau. Iar cei mai mulți dintre dânșii au început a se teme, deoarece, la neamuri, chipul Crucii era semn de nenorocire și de moarte, fiindcă tâlharii și făcătorii de rele se pedepseau cu răstignirea pe cruce. Deci ostașii se temeau toți ca nu cumva războiul lor să fie fără izbândă, iar împăratul Constantin era întru nepricepere mare. Iar noaptea, pe când el dormea, i s-a arătat singur Domnul nostru Iisus Hristos și iarăși i-a arătat semnul cinstitei Cruci, cel ce i se arătase, și i-a zis: „Să faci asemănarea acestui semn și să poruncești ca să-l poarte înaintea cetelor și vei birui nu numai pe Maxentie, ci și pe toți vrăjmașii tăi!”.

Și sculându-se împăratul, a spus boierilor săi acea vedenie a sa și, chemând meșteri iscusiți, le-a poruncit să facă cinstita Cruce, după chipul semnului ce i se arătase, de aur, de mărgăritare și de pietre scumpe. Încă a mai poruncit ca toată oastea sa să închipuiască semnul Sfintei Cruci pe toate armele, pe steaguri, pe coifuri și pe paveze. Iar păgânul Maxentie, înștiințându-se de venirea lui Constantin din Britania asupra Romei, și-a scos oastea romană cu multă îndrăzneală și a tăbărât împotriva marelui Constantin. Iar Constantin a poruncit să fie purtată cinstita Cruce înaintea cetelor ostașilor săi, și când s-a lovit cu Maxentie, acesta a fost biruit cu puterea cinstitei Cruci și mulțimea ostașilor săi au fost tăiați, numai Maxentie s-a apucat de fugă, fiind urmărit de împăratul Constantin. Și fugind el pe podul de peste râul Tibru, pe care singur îl zidise, s-a stricat podul cu puterea lui Dumnezeu și s-a afundat ticălosul în râu cu ostașii săi, ca și Faraon cel de demult și s-a umplut râul de călăreți și de cai cu arme. Iar marele Constantin a intrat în Roma cu biruință, întâmpinat de tot poporul cu mare bucurie și cinste, și a înălțat mare mulțumire lui Dumnezeu, Celui ce i-a dat biruință asupra tiranului cu puterea cinstitei și de viață făcătoarei Cruci. Iar spre pomenirea acelei preaslăvite biruințe, a pus o cruce în mijlocul cetății Romei, pe un stâlp înalt de piatră, și a scris pe dânsa: „Prin acest semn mântuitor, cetatea aceasta s-a eliberat de sub jugul tiranului”.

Al doilea război l-a avut împotriva Vizantiei, care era atunci o cetate mică zidită de un grec oarecare, anume Vizas, în numele său, pe vremea lui Manase, împăratul iudeilor. Acolo Constantin fiind biruit de două ori, era într-o mare mâhnire; dar, făcându-se seară, și-a ridicat ochii spre cer și a văzut o scrisoare alcătuită de stele, care închipuia acestea:Cheamă-Mă pe Mine în ziua necazului tău, și te voi scoate și Mă vei preamări. Și înfricoșându-se, și-a ridicat ochii spre cer și a văzut închipuită o cruce de stele ca și mai înainte și împrejurul ei aceste cuvinte: „întru acest semn vei birui”. Astfel, purtându-se crucea în fruntea cetelor, a biruit pe vrăjmașii săi și a luat cetatea Vizantiei.

Având al treilea război cu barbarii la Dunăre, iarăși i s-a arătat pe cer semnul Sfintei Cruci, arma cea mântuitoare și, ca și mai înainte, a avut biruință. Și, de atunci, împăratul Constantin cunoscând puterea lui Hristos, Cel ce S-a răstignit pe cruce, a crezut că este adevăratul Dumnezeu și s-a botezat împreună cu maica sa, Elena, cea vrednică de laudă.

Iar despre botezul Sfântului Constantin se povestește astfel: Cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, Cel ce le rânduiește toate spre folosul omenesc, împăratul Constantin a căzut într-o lepră foarte cumplită, încât tot trupul lui era cuprins de bube, de la cap până la picioare. Și au fost aduși la el mulți doctori preaînțelepți și vrăjitori, nu numai din stăpânirea Romei, ci și din Persia; însă nici un folos n-a câștigat la boala sa. Iar mai la urmă venind la împărat slujitorii idolești de la Capitoliu, aceștia i-au zis: „De nu-ți vei face scăldătoare din sânge de copii mici și de nu te vei spăla într-însa, fiind caldă, apoi nu poți să te tămăduiești; iar de vei face așa, atunci îndată vei fi sănătos, căci altă doctorie nu este mai bună decât aceasta”.

Atunci împăratul a trimis pretutindeni ca să adune prunci mici, pentru a face din sângele lor scăldătoarea. Și au fost adunați la Capitoliu o mulțime de prunci mici, care sugeau la sânul maicilor lor. Și sosind ziua în care erau să fie junghiați, a mers și împăratul la Capitoliu; pentru că acolo îi pregăteau slujitorii idolești scăldătoarea cea de sânge. Și iată, s-au adunat atunci o mulțime de femei, care își smulgeau părul de pe cap și cu unghiile își zgâriau fețele, tânguin- du-se și plângând cu amar. Deci întrebând împăratul care este pricina plângerii lor și aflând că sunt mame ale pruncilor adunați pentru junghiere, s-a umilit și, văzând plângerea și tânguirea lor cea amară, a zis: „O, cât de mare este neomenia celor ce m-au sfătuit să vărs sânge nevinovat și nu este lucru încredințat de voi fi sănătos, dacă mă voi spăla în sângele cel nevinovat! Și chiar de aș fi știut cu adevărat că mă voi tămădui, apoi mai bine este ca eu unul să rabd durere, decât să vărs sângele la atâția prunci, care nici un rău nu mi-au făcut mie, și încă și pe maicile lor să le umplu de neîncetată tânguire și mâhnire”. Acestea zicând, s-a întors la palat și îndată a poruncit să le dea mamelor pe fiii lor sănătoși, încă și aur din vistieriile împărătești, și astfel le-a eliberat pe ele cu pace.

Iar Preabunul Dumnezeu, văzând o milostivire ca aceasta din paftea împăratului, i-a răsplătit cu îndoită sănătate – și trupească și sufletească –, căci a trimis la dânsul pe Sfinții și Marii Apostoli Petru și Pavel, care i s-au arătat în vedenie pe când dormea, stând lângă patul lui. Iar împăratul i-a întrebat pe dânșii cine sunt și de unde vin, iar ei au zis: „Noi suntem Petru și Pavel, Apostolii lui Hristos, trimiși de Dânsul la tine să te povățuim la calea mântuirii, să-ți arătăm baia în care vei câștiga sănătatea sufletului și a trupului și să-ți făgăduim viața cea veșnică de la Dumnezeu, pentru viața cea vremelnică pe care ai dăruit-o pruncilor, fiindcă i-ai cruțat pe dânșii de moarte. Deci cheamă la tine pe episcopul Silvestru, care se ascunde de frica ta în muntele Soract, și să asculți învățătura aceluia, pentru că el îți va arăta o scăldătoare în care te vei curăți de toate spurcăciunile și din care vei ieși sănătos cu trupul și cu sufletul”. Acestea zicându-le Sfinții Apostoli, s-au dus de la dânsul.

Iar împăratul deșteptându-se din somn, se minuna de acea vedenie, când, după obicei, a intrat la dânsul doctorul. Atunci împăratul a zis către dânsul: „De acum nu mai am trebuință de doctoria voastră, fiindcă nădăjduiesc spre dumnezeiescul ajutor”. Și l-a trimis pe el de la dânsul. După aceea a poruncit, ca îndată să caute pretutindeni pe episcopul Silvestru și să-l aducă la dânsul cu cinste. Deci, fiind găsit episcopul Silvestru și adus la împărat, Constantin l-a primit pe el cu mare cinste și dragoste, pentru că, singur sculându-se, l-a întâmpinat și l-a îmbrățișat prietenește.

Apoi l-a întrebat pe dânsul, zicând: „Oare sunt la voi oarecare dumnezei cu numele Petru și Pavel?”. Silvestru a răspuns: „împărate, Unul este la noi Dumnezeu, Care a zidit cerul și pământul și toate cele ce sunt pe dânsul. Iar aceia cărora tu le zici Petru și Pavel, nu sunt dumnezei, ci robi ai lui Dumnezeu, care au propovăduit în toată lumea numele lui Iisus Hristos și mai pe urmă și-au vărsat sângele lor pentru Domnul, fiind uciși de către Nero”. Auzind aceasta, împăratul s-a bucurat foarte mult și a zis: „Rogu-mă ție, episcope, arată-mi mie asemănarea lor, dacă o ai pe icoană închipuită, ca mai cu încredințare să știu de sunt aceia ce mi s-au arătat mie în vis”. Atunci Silvestru a trimis îndată un diacon să aducă icoana Sfinților Apostoli Petru și Pavel. Deci, văzând împăratul închipuirile fețelor apostolești, a zis: „Cu adevărat aceștia sunt cei văzuți de mine!”.

Atunci împăratul a spus episcopului cu de-amănuntul toată vedenia lui și l-a rugat pe el să-i arate scăldătoarea aceea, în care ar putea să se curețe de lepra sufletească și trupească, după cuvântul apostolilor, care i s-au arătat lui în vedenie. Iar Sfântul episcop Silvestru a zis împăratului: „Nu se cade ție să intri într-alt fel în scăldătoarea aceea, decât să crezi fără șovăire mai întâi în Dumnezeul acela, pe Care L-au propovăduit apostolii ce ți s-a arătat ție”, împăratul a răspuns: „De n-aș fi crezut că Iisus Hristos este Unul Dumnezeu, apoi niciodată nu te-aș fi chemat la mine pe sfinția ta”. Grăit-a lui sfântul: „Se cade ție mai întâi să postești, apoi, cu rugăciuni și lacrimi, prin mărturisirea păcatelor tale, să milostivești pe Dumnezeu. Deci, leapădă-ți porfira și coroana împărătească timp de șapte zile și să te închizi în camerele dinăuntrul palatului și, în sac și în cenușă, să-ți faci pocăința plângând și aruncându-te la pământ. Și poruncește să se închidă capiștile idolești și jertfele lor să înceteze; pe creștinii ce sunt izgoniți slobozește-i și celor ce stau în legături dăruiește-le libertate; fii bun cu cei ce se roagă ție, împlinește toate cererile drepte și dă din averea ta multă milostenie săracilor”.

Și a făgăduit împăratul că pe toate acestea o să le împlinească; iar episcopul, punându-și mâna pe capul lui, s-a rugat și l-a pus în rândul celor chemați la primirea Sfântului Botez. Apoi, adunând pe toți credincioșii, le-a poruncit și lor asemenea să postească și să se roage, ca astfel să înceteze prigoana împotriva Bisericii lui Dumnezeu, să piară întunericul închinării de idoli și să strălucească tuturor lumina cea mântuitoare.

Și sosind a șaptea zi, Sfântul Silvestru a venit la împărat și, învățându-l multe despre tainele sfintei credințe celei întru Preasfânta Treime, i-a pregătit scăldătoarea Sfântului Botez. Iar când a intrat împăratul în aceasta, după ce Sfântul Silvestru l-a afundat de trei ori în numele Preasfintei Treimi, deodată a strălucit o lumină mare din cer, mai mult decât razele soarelui, încât s-a umplut casa de negrăită strălucire. Atunci împăratul îndată s-a curățit de lepră, care, căzând de pe trupul lui ca niște solzi de pește, a rămas toată în apă. Și a ieșit sănătos din scăldătoare, încât n-a mai rămas nici urmă din bubele ce au fost pe trupul lui. Apoi, îmbrăcându-se în haine albe după Sfântul Botez, a povestit singur, zicând: „Când m-am afundat în apă, am simțit o mână de sus, întinzându-se și atingându-se de mine”.

După acestea, împăratul a dat îndată poruncă să nu îndrăznească nimeni a huli pe Hristos sau a supăra pe creștini. Deci, a zidit în curțile sale împărătești o biserică în numele Mântuitorului Hristos și a poruncit să se boteze fără opreliște toți cei ce vor voi să fieAcreștini; iar haine albe pentru botez să ia din vistieriile împărătești. în ceasul acela s-a botezat mulțime multă de popor și, din zi în zi, creștea și se înmulțea Biserica lui Hristos, iar închinarea de idoli se împuțina.

Astfel s-a făcut bucurie mare credincioșilor, a căror mulțime era atât de mare în Roma, încât voiau să gonească din cetate pe toți cei ce nu voiau să fie creștini. Dar împăratul a oprit poporul, zicând: „Dumnezeul nostru nu voiește ca cineva să vie la El cu silă și fără de voie; ci, dacă cineva de voie liberă și cu scop bun se apropie de El, în acela El binevoiește și cu milostivire îl primește. Deci, precum voiește cineva, așa să creadă cu libertate, iar nu să se prigonească unul pe altul!”.

De acest împărătesc răspuns și mai mult s-a înveselit poporul; căci lăsa pe toți să trăiască în libertate, pe fiecare în credința și după voia sa. Dar nu numai în Roma s-a făcut bucurie credincioșilor, ci și în toată lumea. Pentru că pretutindeni se eliberau din legături și din temnițe credincioșii cei chinuiți pentru Hristos și mărturisitorii se întorceau de la închisori; cei ce de frica muncitorilor se ascundeau prin munți și prin pustietăți veneau la locurile lor fără de frică, și astfel pretutindeni a încetat prigonirea și tirania.

După aceasta, binecredinciosul împărat Constantin a voit să zidească în numele său o cetate în Ilie, unde – precum se povestește – a fost războiul troadenilor cu elinii. Dar a fost oprit, cu dumnezeiască înștiințare, să zidească acolo cetate și i s-a poruncit s-o zidească mai bine în Vizantia. Deci, supunându-se voii lui Dumnezeu, a zidit în Vizantia o cetate mare și slăvită, a înfrumusețat-o cu toate podoabele și a numit-o după numele său, Constantinopol. Apoi a mutat acolo scaunul său de la Roma cea veche, poruncind ca acea cetate să se numească Roma cea nouă și încredințând-o apărării lui Dumnezeu și a Preacuratei Sale Maici.

în acea vreme, răucredinciosul Arie tulburând cu eresul său Biserica lui Hristos, acest binecredincios împărat a voit cu dinadinsul să cerceteze cele pentru sfânta credință. Deci a poruncit să se țină în Niceea Sinodul cel mare a toată lumea, unde s-au adunat 318 Sfinți Părinți, care au alcătuit dreptmăritoarele dogme ale sfintei credințe, iar pe Arie și eresul lui l-au blestemat. Acest sinod care s-a ținut în anul 325 în Niceea a fost întâiul sinod a toată lumea.

împăratul Constantin a trimis apoi la Ierusalim pe fericita sa maică, Elena, cu multă avere, ca pe una ce era preaiubitoare de Dumnezeu, pentru căutarea cinstitei și de viață făcătoarei Cruci a Domnului. Iar ea, ducându-se la Ierusalim, a văzut acele Sfinte Lo­curi, le-a curățit de spurcăciunile idolești și a scos la lumină cinstitele moaște ale mai multor sfinți. Pe acea vreme era patriarh în Ierusalim Macarie, care a întâmpinat pe împărăteasă cu cinste cuviincioasă.

Iar fericita împărăteasă Elena, vrând să caute Crucea Domnului cea făcătoare de viață, care era ascunsă de iudei, i-a chemat pe toți iudeii și i-a întrebat să-i arate locul unde este ascunsă cinstita Cruce a Domnului. Iar ei lepădându-se că nu știu, împărăteasa Elena îi îngrozea cu munci și cu moarte. Atunci ei i-au arătat pe un bărbat bătrân cu numele Iuda, zicând: „Acesta poate să-ți arate ceea ce cauți, de vreme ce este fiul unui cinstit prooroc”. Deci, facându-se multă cercetare, iar Iuda lepădându-se a spune, împărăteasa a poruncit să-l arunce într-o groapă adâncă, în care petrecând câtăva vreme, în cele din urmă a făgăduit să-i spună. Deci, scoțându-l din groapă, au mers la un loc unde era un munte mare, pe care Adrian, împăratul Romei, zidise o capiște zeiței Artemida și pusese în ea pe idolul ei. Acolo a arătat acel Iuda, că este ascunsă Crucea Domnului. Iar împărăteasa Elena a poruncit să fie dărâmată capiștea idolească, iar zidul și pietrele să fie risipite.

Iar fericitul patriarh Macarie rugându-se, a ieșit în locul acela un miros de bună mireasmă și îndată s-a arătat spre răsărit, Mormântul și locul Căpățânii – Golgota iar aproape de ele au aflat îngropate trei cruci și împreună cu ele au aflat și cinstitele piroane. Și nepricepând nimeni care ar fi fost Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, s-a întâmplat în acea vreme, că era dus un mort la îngropare.

Atunci patriarhul Macarie a poruncit celor ce-l duceau să stea, și a pus una câte una crucile pe cel mort, iar când a pus Crucea lui Hristos, îndată a înviat mortul și s-a sculat viu cu puterea dumnezeieștii Cruci a Domnului. Iar împărăteasa, luând cu bucurie cinstita Cruce, i s-a închinat ei și a sărutat-o; asemenea și toată sfatul împărătesc ce era cu ea. Iar unii nu puteau să vadă și să sărute Sfânta Cruce în acea vreme, de înghesuială, pentru aceea au cerut ca măcar s-o vadă de departe.

Atunci Macarie, patriarhul Ierusalimului, stând la un loc mai înalt, a ridicat cinstita Cruce arătând-o poporului; și toți strigau: „Doamne miluiește!”. De atunci s-a început a se prăznui înălțarea Sfintei Cruci. Iar împărăteasa Elena a luat cu sine o parte din acest sfânt lemn, asemenea și sfintele piroane; iar pe cealaltă parte punând-o într-o raclă de argint, a dat-o patriarhului Macarie spre păzire pentru neamurile care vor fi de aici înainte. Atunci acel Iuda cu mulțime de iudei au crezut în Hristos și s-au botezat. Și s-a numit din Sfântul Botez Chiriac, iar după aceea a fost patriarh al Ierusalimului și s-a sfârșit pe vremea lui Iulian Paravatul, fiind muncit pentru Hristos.

Iar Sfânta împărăteasă Elena a poruncit ca să se zidească biserici în Ierusalim, pe la sfintele locuri. Mai întâi a poruncit să se zidească Biserica învierii Domnului nostru Iisus Hristos, lângă Sfântul Mormânt, acolo unde s-a găsit Sfânta Cruce. A mai poruncit să se zidească o biserică și în Ghetsimani, unde este mormântul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a cinstitei ei Adormiri. Apoi a zidit și alte optsprezece biserici, și înfrumusețându-le cu toate podoa­bele și dăruindu-le cu îndestulate averi, a venit la Constantinopol, aducând o parte din lemnul Sfintei Cruci cea de viață făcătoare și sfintele piroane cu care a fost pironit trupul lui Hristos. Apoi, nu după multă vreme s-a mutat la Dumnezeu, bineplăcându-I Lui, și a fost îngropată cu cinste.

Iar marele împărat Constantin viețuind încă zece ani și ceva după moartea maicii sale, Sfânta Elena, a plecat la război împotriva perșilor, dar într-un sat al Nicomidiei a căzut în boală. Deci, cunos­când că i s-a apropiat sfârșitul, a făcut diată, împărțind împărăția la cei trei fii ai săi; și, bolind cu trupul, și-a dat sfântul său suflet în mâinile lui Hristos Dumnezeu, cerescul împărat. Și a fost adus în Constantinopol, unde a fost îngropat cu slavă în biserica Sfinților Apostoli. El a murit la 32 de ani ai împărăției sale; iar toți anii de la nașterea sa a avut șaizeci și cinci. Iar acum viețuiește în viața cea fară de sfârșit, în veșnica împărăție a lui Hristos Dumnezeul nostru, Căru­ia împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh se cuvine slavă în veci. Amin.

Sfântul Apostol Simon Zilotul (Secolul I)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; ziarullumina.rodoxologia.ro

 

Sfântul Apostol Simon Zilotul

Sfântul, slăvitul și întru tot lăudatul Apostol Simon Zelotul (sau Simon Zilotul) a fost unul din Cei Doisprezece Apostoli ai lui Iisus Hristos, fiind pomenit în Evanghelia după Matei 10, 2-4:

Numele celor doisprezece apostoli sunt acestea: Întâi Simon, cel numit Petru, şi Andrei, fratele lui; Iacov al lui Zevedeu şi Ioan fratele lui; Filip şi Vartolomeu, Toma şi Matei vameşul, Iacov al lui Alfeu şi Levi ce se zice Tadeu; Simon Cananeul şi Iuda Iscarioteanul, cel care L-a vândut.

dar și în celelalte evanghelii sinoptice.

Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 10 mai.

Sfântul Apostol Simon Zilotul, de Peter Paul Rubens (c. 1611), din seria sa Doisprezece Apostoli la Museo del Prado, Madrid - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Sfântul Apostol Simon Zilotul, de Peter Paul Rubens (c. 1611), din seria sa Doisprezece Apostoli la Museo del Prado, Madrid – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Simon s-a născut în Cana Galileii și a fost unul din cei Doisprezece Mari Apostoli.

I se spune Zilotul sau Cananeul, pentru a-l deosebi de Sfântul Simon Petru şi de Sfântul Simeon „fratele Domnului”, urmaşul Sfântului Iacob la episcopia Ierusalimului.

Tradiţia spune că el ar fi fost mirele de la nunta din Cana, unde Mântuitorul a prefăcut apa în vin.

Evangheliile îi dau numele de Cananeul (Matei 10, 4) şi de Zilotul (Luca 6, 15), arătând râvna şi strădania lui de a sluji, prin cuvânt şi faptă, Evanghelia mântuirii tuturor oamenilor, vestită de Hristos-Domnul.

După o altă tradiţie, Sfântul Simon Zilotul ar fi făcut parte (înainte de a deveni ucenic al lui Hristos), din partida evreilor zeloţi, care ridicau poporul la răzvrătire şi nu plăteau tribut romanilor.

După pogorârea Duhului Sfânt, Apostolul Simon a călătorit în Egipt şi în Mauritania, unde a propovăduit Evanghelia Domnului Iisus Hristos.

Se spune că ar fi mers chiar până în Britania.

Întorcându-se în părţile Răsăritului, Sfântul Simon a mers în ţara perşilor.

Aici, păgânii, văzând numărul mare de oameni care trec la creştinism, l-au prins pe Sfântul Simon şi l-au răstignit în oraşul Suanir din Persia.

După alte surse (ro.orthodoxwiki.org) Sfântul Apostol Simon Zilotul și-a încheiat activitatea misionară în Georgia, unde a fost torturat și crucificat de păgâni în Abhazia.

 

Imnografie


 

Troparul Sfântului Apostol Simon Zilotul

Glasul 3

Apostole Sfinte Simon, roagă pe milostivul Dumnezeu ca să dăruiască iertare de greșeli sufletelor noastre.

Condacul Sfântului Apostol Simon Zilotul

Glasul 2

Pe cel ce cu tărie a pus învățăturile înțelepciunii în sufletele credincioșilor, cu laudă să fericim toți pe Simon de Dumnezeu grăitorul, că înaintea scaunului slavei acum stă, și cu cei fără de trupuri se veselește, rugându-se neîncetat pentru noi toți.

Simon Zelotul-Canaanitul (Caravaggio) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Simon Zelotul-Canaanitul (Caravaggio) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

cititi mai mult despre Sfântul Apostol Simon Zilotul si pe: basilica.ro; doxologia.roro.wikipedia.orgen.wikipedia.org

 

Viața Sfântului Apostol Simon Zilotul

Sfântul Apostol Simon Zilotul (Secolul I) - foto preluat de pe basilica.ro

Sfântul Apostol Simon Zilotul (Secolul I) – foto preluat de pe basilica.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

Fiind în Britania și luminând pe mulți prin cuvântul Evangheliei, a fost răstignit de cei necredincioși și s-a sfârșit prin pătimirea cea de un chip cu a lui Hristos.

Acest Sfânt Apostol era de neam din Cana Galileei, cunoscut Domnului nostru Iisus Hristos și Preacuratei Maicii Sale, deoarece Cana nu este departe de Nazaret. Când Simon a avut nunta cea legiuită, a fost chemat și Iisus cu ucenicii acolo, unde, neajungându-le vinul, Domnul a prefăcut apa în vin. Mirele, văzând o minune ca aceea, îndată a crezut că Domnul este adevăratul Dumnezeu și, lăsându-și nunta și casa, i-a urmat Lui cu osârdie, pentru care s-a numit „Zilotul”, adică râvnitor. Deci s-a aprins cu atât de mare dragoste dumnezeiască către Hristos, încât și mireasa sa și pe toate cele lumești le-a trecut cu vederea pentru dragostea lui Dumnezeu, și și-a făcut sufletul său mireasă Mirelui Celui fără de moarte, numărându-se în ceata ucenicilor lui Hristos, și a fost unul din cei doisprezece Apostoli.

Iar după ce a primit cu ceilalți Sfinți Apostoli pe Preasfântul Duh, Cel ce S-a pogorât în chip de limbi de foc, a trecut în Mauritania și în Africa, propovăduind pe Hristos și răbdând pentru El cu râvnă înfocată. După aceea, fiind în Britania și luminând pe mulți prin cuvântul Evangheliei, a fost răstignit de cei necredincioși și s-a sfârșit prin pătimirea cea de un chip cu a lui Hristos.

 

Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan Teologul (Secolul I d.Hr.)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro

 

Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan Teologul

Sfântul, slăvitul și întru tot lăudatul Apostol și Evanghelist Ioan este cunoscut și ca Ioan Teologul.

A fost unul din Cei Doisprezece Apostoli și a scris Evanghelia care îi poartă numele, trei epistole canonice: I Ioan, II Ioan și III Ioan și Apocalipsa.

Prăznuirea sa principală este la 8 mai, apoi împreună cu Cei Doisprezece Apostoli la 30 iunie, iar adormirea sa la 26 septembrie.

Sfântul Ioan a fost fiul Salomeei mironosița și al lui Zevedei, un pescar din Betsaida Galileii. Fratele său a fost Sfântul Iacov, un alt apostol.

În Evanghelia sa, el se prezintă ca fiind „ucenicul prea iubit al lui Iisus” mai degrabă decât cu numele. El a fost cel mai tânăr din cei doisprezece Apostoli și foarte apropiat Domnului. Această apropiere este adesea reprezentată în icoanele cu Cina cea de Taină, unde Sfântul Ioan se sprijină de Mântuitorul.

El a fost de față la Schimbarea la Față a Mântuitorului împreună cu Petru și cu fratele său Iacov.

Sfântul Ioan a fost exilat în insula Patmos de către împăratul Domițian între anii 90-95 d.Hr. și acolo a avut revelația Cărții Apocalipsei.

 

Minuni

Printre alte minuni în legătură cu Sf. Apostol și Evanghelist Ioan, se cunoaște una care a avut loc la mormântul său:

Când avea peste o sută de ani, Sfântul Ioan a luat șapte ucenici în afara Efesului și i-a pus să sape un mormânt în formă de cruce.

Apoi, Sfântul Ioan s-a așezat în mormânt și ucenicii l-au îngropat acolo de viu.

Mai târziu, când mormântul său a fost deschis, trupul Sfântului Ioan nu mai era acolo.

În fiecare an, la 8 mai, din mormântul său se ridică un praf cu care bolnavii de diferite boli se vindecă.

Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan la pieptul Lui Hristos - foto preluat de pe www.ortodoxia.md

Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan la pieptul Lui Hristos – foto preluat de pe www.ortodoxia.md

 

Imnografie

Tropar (glasul al 2-lea):

Apostole al lui Hristos Dumnezeu, iubite,
grăbește de izbăvește pe poporul cel fără de răspuns,
că te primește, când cazi către Dânsul,
Cel ce te-a primit când te-ai răzimat pe pieptul Lui.
Pe Acesta roagă-L, de Dumnezeu cuvântătorule,
ca norul păgânilor cel pus asupra noastră să-l risipească,
cerându-ne nouă pace și mare milă.

Condac (glasul al 2-lea):

Măririle tale, Iubitorule de feciorie, cine le va spune?
Că verși minuni și izvorăști tămăduiri
și te rogi pentru sufletele noastre, ca un cuvântător de Dumnezeu și prieten al lui Hristos.

Acatistul Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan (26 Septembrie)

Ioan Evanghelistul (în ebraică יוחנן, Yoḥanan; n. 10 e.n., Bethsaida[*], Israel – d. 98 e.n., Efes, Turcia) este numele convenţional pentru autorul Evangheliei după Ioan. În mod tradiţional a fost considerat una şi aceeaşi persoană cu apostolul Ioan. Simbolul său este vulturul  - Miniature of Saint John from the Grandes Heures of Anne of Brittany (1503–8) by Jean Bourdichon - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ioan Evanghelistul – Miniature of Saint John from the Grandes Heures of Anne of Brittany (1503–8) by Jean Bourdichon – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Iconografie

Dionisie din Furna arată că Sf. Apostol și Evanghelist Ioan se zugrăvește după cum urmează:

În icoanele unde este zugrăvit între Apostoli, în scenele din viața Mântuitorului se pictează tânăr, fără barbă.

Atunci când se zugrăvește singur sau scriind Evanghelia, este reprezentat bătrân, pleșuv, cu barba lungă, ținând în mână cartea (Evanghelia) sa.

Poartă un veșmânt verde pe dedesubt, iar veșmântul de deasupra roșu.

Se mai zugrăvește împreună cu ceilalți Evangheliști în pandantivele din unghiurile dintre arcurile bolților turlei, șezând fiecare pe scaun și scriind Evangheliile, fiecare cu simbolul său. Simbolul Sf. Ioan este vulturul.

Dionisie mai arată și cum se zugrăvesc imaginile din Cartea Apocalipsei

 

cititi mai mult despre Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan Teologul si pe: doxologia.ro; ro.wikipedia.org; en.wikipedia.org

 

Viața Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan

Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan. Prăznuirea sa de către Biserica Ortodoxă se face la data de 8 mai - frescă din Capela Seminarului Teologic Liceal Ortodox „Sfântul Vasile cel Mare”, din Iași - foto preluat de pe basilica.ro

Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan – frescă din Capela Seminarului Teologic Liceal Ortodox „Sfântul Vasile cel Mare”, din Iași – foto preluat de pe basilica.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

În această zi se cinstește pomenirea prafului tămăduitor, care cu minune iese în fiecare an din mormântul lui.

Cinstita mutare a Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan, Cuvântătorul de Dumnezeu, cel ce s-a rezemat pe pieptul Mântuitorului, a iubitorului de feciorie și ucenicului iubit al lui Hristos, se prăznuiește în 26 ale lunii septembrie, unde s-a scris pe larg viața lui cea sfântă. Iar în această zi se cinstește numai pomenirea prafului tămăduitor, care cu minune iese în fiecare an din mormântul lui, în ziua a opta a lunii mai și pe care creștinii cei de acolo îl numesc mană.

Pentru că Sfântul Ioan, trăind mai mult de o sută de ani și ostenindu-se în bunăvestirea lui Hristos, a ieșit împreună cu șapte ucenici ai săi din cetatea Efesului și le-a poruncit să-i sape un mormânt în chipul Crucii și într-însul – precum scrie în viața lui – să fie îngropat de viu. Auzind frații cei din cetate de aceasta, au mers și au săpat mormântul lui, dar n-au aflat trupul apostolului și s-au întors, plângându-l mult. După aceea, mergeau adeseori la mormântul lui și acolo își săvârșeau rugăciunile către Dumnezeu, chemând în ajutor și spre mijlocire pe Sfântul Ioan.

Apoi a început în fiecare an, în această lună și zi, a ieși din mormântul lui un praf subțire făcător de minuni, pe care credincioșii luându-l, tămăduiau neputințele și patimile ce erau în popor. Pentru aceea s-a așezat într-această zi, precum și în luna lui septembrie, să-l lăudăm cu bisericești cântări de laude și să-l fericim pe acest plăcut al lui Dumnezeu, care mai mult decât alții a fost iubit lui Dumnezeu. Cu rugăciunile aceluia să câștigăm și noi tămăduire de bolile noastre cele sufletești și trupești și să ne învrednicim a fi plăcuți și iubiți lui Hristos Dumnezeul nostru.

Sfântul Apostol Iacob al lui Zevedeu (†44 d.Hr.)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro

 

Sfântul Apostol Iacob al lui Zevedeu (†44 d.Hr.)

Sfântul Apostol Iacob al lui Zevedeu, era din Betsaida Galileii, dintr-o familie de pescari și a fost frate cu Sf. Apostol Ioan, Cuvântătorul de Dumnezeu.

A fost unul din Cei Doisprezece Apostoli, chemat de Domnul la ucenicie „de la vânarea peștilor”.

A fost supranumit Iacob cel Mare, spre a-l deosebi de Apostolul Iacov (fiul lui Alfeu) și de Apostolul cu același nume dintre Cei Șaptezeci, Sf. Iacov cel Drept (primul Episcop al Ierusalimului) supranumit Iacov cel Mic sau Iacov Fratele Domnului.

Sf. Iacob al lui Zevedeu este primul mucenic dintre Cei 12 Apostoli, fiind ucis în anul 44, la ordinul lui Irod Agripa (Fapte 12-1;2).

Şi în vremea aceea, regele Irod (Agripa) a pus mâna pe unii din Biserică, ca să-i piardă.

Şi a ucis cu sabia pe Iacob, fratele lui Ioan.

Biserica îl pomenește pe Iacob al lui Zevedeu la 30 aprilie și la 30 iunie (împreună cu ceilalți Apostoli).

Sfântul Iacob cel Bătrân (c. 1612–1613) de Peter Paul Rubens - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Sfântul Iacob cel Bătrân (c. 1612–1613) de Peter Paul Rubens – foto preluat de pe en.wikipedia.org

La chemarea Domnului, cei doi frați au lăsat mrejele de pescari și pe tatăl lor și L-au urmat pe Hristos. Ei știau, ca foști ucenici ai Botezătorului, că Iisus este Mesia-Hristos și credeau în El, luând aminte la învățăturile ce ieșeau în preacurata gura Lui și fiind martori la minunile făcute de El.

Şi atât îi iubea Domnul, încât unuia i-a dat spre rezemare pieptul Său, iar celuilalt i-a făgăduit paharul pe care El Însuși l-a băut. Însă și ei atât L-au iubit pe Domnul și atâta râvna au arătat față de Dânsul, încât și foc din cer au voit să pogoare peste cei ce nu credeau în El.

Pe acești doi frați și pe Petru, nicidecum nu-i lăsa Mântuitorul fără să le descopere mai mult decât celorlalți Apostoli dumnezeieștile Lui taine, precum s-a petrecut pe Tabor, când a voit să-și arate slava dumnezeirii Sale, iar, mai târziu, în Ghetsimani, când le-a descoperit, tot lor trei, taina cea adâncă a Crucii și a smereniei Sale.

Sfântul Iacob cel Bătrân, pictat de Rembrandt în 1661. Este înfățișat îmbrăcat ca un pelerin, cu o scoică pe umăr, iar lângă el toiagul și pălăria de pelerin - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Sfântul Iacob cel Bătrân, pictat de Rembrandt în 1661. Este înfățișat îmbrăcat ca un pelerin, cu o scoică pe umăr, iar lângă el toiagul și pălăria de pelerin – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Tradiția mărturisește că, după patima cea de bunăvoie, după Învierea și Înălțarea Domnului la cer, după primirea Sfântului Duh, Sfântul Apostol Iacov a fost în Spania și în alte părți și, acolo, a propovăduit cuvântul lui Dumnezeu și că s-a întors la Ierusalim, învățând cu toată îndrăzneala că Iisus este adevăratul Mesia, Mântuitorul lumii.

Aceasta văzând-o, păgânii s-au pornit cu mânie mare și au îndemnat pe Irod Agripa (41-44) să ridice prigoană asupra Bisericii lui Hristos, iar pe Iacov să-l ucidă.

Deci, Irod a pus mâna pe câțiva din fruntașii Bisericii, ca să-i piardă și a ucis pe Iacov, fratele lui Ioan, cu sabia, iar pe Petru l-au închis în temniță.

Martiriul Sf. Iacob (Albrecht Dürer) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Martiriul Sf. Iacob (Albrecht Dürer) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Şi, spune tradiția, că, după tăiere, ucenicii Sfântului Iacob, luând trupul învățătorului lor, după dumnezeiască povățuire, l-au dus în Spania, unde și până acum, la mormântul lui de la Compostella, săvârșesc minuni, întru slava lui Iisus Hristos Dumnezeu, Cel ce este slăvit împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, de toată făptura, în veci.

 

Imnografie

Tropar (Glas 8)

Ca un ostaș al Domnului te-ai numărat în ceata apostolilor și dimpreună cu fratele tău, Iacove, te-ai ținut din toată inima aproape de Mântuitorul. Întrarmat cu puterea Duhului fiind, pe Acesta tuturor L-ai propovăduit și de sabie te-ai săvârșit, pentru care-ți și cântăm ție acestea.

Tropar (Glas 3)

Fost-ai apostol ales al lui Hristos și singur frate al preaiubitului Teolog. Prealăudate Iacove, cere pentru noi cei ce-ți cântăm ție iertarea păcatelor noastre și mare milă.

Tropar, (Glas 3)

Apostole Sfinte Iacove, roagă pe Hristos Dumnezeu ca să dăruiască iertare de greșeli sufletelor noastre.

Condac (Glas 2)

Glas dumnezeiesc auzind chemându-te pe tine, dragostea tatălui tău o ai trecut cu vederea și ai alergat la Hristos, Iacove, cu fratele tău, mărite, cu care împreună te-ai învrednicit a vedea dumnezeiasca schimbare la față a Domnului.

 

Iconografie

Dionisie din Furna arată că Sf. Ap. Iacov, fiul lui Zevedeu se zugrăvește ca un tânăr cu un început de barbă. Poartă în mână un sul (o hârtie) înfășurat(ă), ca propovăduitor al Evangheliei. Mai este zugrăvit în ceata apostolilor și în mai multe imagini reprezentând scene din viața lui Hristos (la Schimbarea la Față, în grădina Ghetsimani etc.)

 

cititi mai mult despre Apostolul Iacov, fiul lui Zevedeu si pe: doxologia.roro.wikipedia.orgen.wikipedia.org

 

Viața Sfântului Apostol Iacob al lui Zevedeu

Apostolul Iacov, fiul lui Zevedeu (†44 d.Hr.) - foto preluat de pe doxologia.ro

Apostolul Iacob al lui Zevedeu (†44 d.Hr.) – foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Apostol Iacob a fost fiul lui Zevedeu și fratele Sfântului Evanghelist Ioan, Cuvântătorul de Dumnezeu. Și era unul din cei doisprezece apostoli, care, împreună cu fratele său, lăsându-și corabia, pe tatăl său și mreaja sa, a mers după Iisus la chemarea Lui cea dumnezeiască și Îi urmă pretutindeni, luând aminte la învățăturile ce ieșeau din Preacurata Lui gură și vedea minunile ce se făceau de El. Pe acești doi frați apostoli i-a iubit Domnul atât de mult, încât unuia dintre ei i-a dat pieptul Său spre rezemare, iar acestuia i-a făgăduit paharul Său, pe care l-a băut pe Cruce. Însă și ei au iubit atât de mult pe Domnul lor și atâta râvnă au arătat după El, încât au voit să pogoare foc din cer, asupra celor ce nu credeau în Hristos, ca să-i piardă. Și ar fi făcut aceasta, dacă nu i-ar fi oprit îndelungrăbdătorul Hristos.

Pe acești amândoi frați, Iacob și Ioan și pe Sfântul Apostol Petru nicidecum nu-i lăsa Domnul fără să le spună ceva; și mai ales le descoperea lor mai mult decât celorlalți, dumnezeieștile Lui taine, precum pe Tabor, când, vrând să-Și arate slava dumnezeirii Sale, a luat pe Petru, pe Iacob și pe Ioan. Iar după patima cea de bunăvoie și după Învierea și Înălțarea Domnului nostru și după primirea Sfântului Duh, Sfântul Apostol Iacob s-a dus în Spania și în alte părți, propovăduind Cuvântul lui Dumnezeu și s-a întors iarăși în Ierusalim. Și a fost iudeilor înfricoșător ca un tunet, pentru că, neîndoindu-se, învăța cu toată îndrăzneala despre Iisus Hristos, cum că El este adevăratul Mesia, Mântuitorul lumii. Și biruia pe farisei și pe învățătorii Legii din dumnezeieștile Scripturi, mustrând și ocărind împietrirea inimii și necredința acelora. Iar ei, neputând să stea împotriva cuvintelor lui cele nebiruite, a momit cu aur contra lui pe un oarecare filozof vrăjitor, anume Ermoghen, ca să aibă înfruntare cu Iacob și să-i rușineze învățătura lui.

Vrăjitorul, fiind mândru și nevoind să vorbească singur cu Iacob, a trimis pe ucenicul său, care se numea Filit, zicând: „Nu numai pe mine singur, dar nici pe ucenicul meu nu va putea Iacob să-l biruiască în înțelepciune”. Dar Filit, vorbind cu Sfântul Iacob, n-a putut să se împotrivească înțelepciunii Sfântului Duh, care era în apostol; ci a tăcut ca un mut și nu și-a deschis gura spre împotrivire. Și, cunoscând adevărul, s-a umilit, și întorcându-se la vrăjitor, învățătorul său i-a spus că este nebiruită învățătura lui Iacob, pe care o întărește și cu minuni, sfătuind pe învățător, ca, lăsându-și dăscălia sa, să binevoiască să fie ucenic al lui Iacob. Iar tiranul Ermoghen, cu vrăjile sale, a chemat pe diavoli și le-a poruncit, ca să țină pe Filit în loc, ca pe un legat, ca să nu se poată mișca câtuși de puțin și i-a zis: „Voi vedea de te va izbăvi Iacob acela”. Iar Filit a trimis pe un oarecare în taină la apostol, înștiințându-l despre legarea sa de la diavol, prin vrăjile lui Ermoghen. Iar apostolul a trimis la el mahrama sa, poruncindu-i, ca, luîndu-o, să zică cuvintele acestea: Domnul dezleagă pe cei ferecați în obezi, Domnul ridică pe cei surpați. Zicând acestea Filit, îndată s-a liberat din legarea cea nevăzută, iar diavolii, prin mahrama apostolului înfricoșându-se de puterea cuvintelor celor grăite, au lăsat pe Filit, care, batjocorind pe Ermoghen, a alergat la Sfântul Iacob și, învățând dreapta credință, s-a botezat.

Ermoghen, umplându-se de mânie și ură, a jurat pe diavolii ce-i slujeau, ca pe Iacob și pe Filit legați să-i aducă la dânsul. Dar după ce s-au apropiat diavolii de casă în care era Sfântul Iacob cu Filit, îndată Îngerul Domnului, prin porunca lui Dumnezeu, a prins pe diavolii aceia și, legându-i cu nevăzute legături, îi muncea. Iar diavolii cei nevăzuți, minunându-se de puterea lui Dumnezeu, strigau în auzul tuturor, zicând: „Iacobe, Apostole al lui Hristos, fii milostiv nouă, pentru că noi cu porunca lui Ermoghen am venit să te legăm pe tine și pe Filit; dar iată, acum suntem tare legați și cumplit munciți!”. Iar Sfântul Iacob a zis: „Îngerul lui Dumnezeu cel ce v-a legat pe voi, acela să vă dezlege și, ducându-vă, aduceți aici la mine pe Ermoghen, fără de nici o vătămare”. Și îndată diavolii fiind dezlegați, au alergat la Ermoghen și apucându-l, într-o clipeală a ochiului, l-au legat și l-au dus înaintea apostolului, rugind pe apostol ca să-i libereze și să izbândească asupra lui Ermoghen. Iar apostolul a întrebat pe diavoli pentru ce n-au legat pe Filit, precum le-a fost lor porunca de la Ermoghen. Răspuns-au diavolii: „Noi nici muștele din casa ta nu putem să le mișcăm”.

Deci, a zis apostolul către Filit: ”Domnul nostru ne-a poruncit să răsplătim bune pentru rele; deci, dezleagă pe Ermoghen și-l fă slobod de diavoli”. Și a fost așa, iar apostolul a zis către Ermoghen cel dezlegat din legăturile diavolilor: „Domnul nostru nu voiește ca să aibă slugi fără voie, slujindu-i de nevoie, ci de voia cea bună. Deci, tu du-te oriunde voiești”. Și a zis Ermoghen: „Dacă voi ieși din casa ta, îndată mă vor ucide diavolii, pentru că știu cât de cumplită este mânia lor și nu-mi este cu putință să mă izbăvesc de dânșii, dacă nu mă vei apăra tu”. Atunci apostolul i-a dat în mâini toiagul său, pe care-l purta la drum. Iar Ermoghen, mergând cu toiagul acela la casa sa, nici o supărare sau frică n-a avut de la diavoli. Și, cunoscând puterea lui Hristos și neputința diavolească văzând-o, a adunat toate cărțile vrăjitoriei sale și le-a dus la Sfântul Iacob și, căzând la picioarele lui, striga: „Robule al lui Dumnezeu Cel adevărat, cel ce scoți sufletele omenești din pierzare, miluie-ște-mă și primește-mă pe mine, vrăjmașul tău, în ucenicie”. Deci, învățând Ermoghen sfânta credință, a primit Sfântul Botez, iar cărțile vrăjitorești din porunca apostolului le-a ars și s-a făcut slujitor al lui Hristos; și făcea minuni în numele lui Hristos.

Aceasta văzând-o evreii, s-au pornit cu mânie mare și au îndemnat pe împăratul Irod ca să ridice goană asupra Bisericii lui Hristos și pe Iacob să-l ucidă. Deci, împăratul Irod a poruncit ca să facă rău unora din Biserică și a ucis cu sabia pe Iacob, fratele lui Ioan. Văzând că aceasta a plăcut evreilor, a poruncit a prinde și pe Petru, pe care l-a și pus în temniță. Evsevie, episcopul Cezareei Palestinei scrie despre Sfântul Iacob, că, pe când era osândit de Irod la moarte, un bărbat oarecare anume Iosia, unul din cei ce a pârât pe apostol către Irod, văzând bărbăția și îndrăzneala Sfântului Iacob, nevinovăția și sfințenia lui cunoscându-le și adevărul cuvintelor grăite de dânsul pentru venirea lui Mesia înțelegându-l, a crezut în Hristos și mărturisitor al lui Hristos deodată s-a arătat. Atunci și Iosia împreună cu Sfântul Apostol Iacob a fost osândit la moarte.

Mergând împreună la locul cel de moarte, pe un slăbănog oarecare ce zăcea lângă cale, apostolul l-a făcut sănătos. Iar când își gătea grumajii săi spre tăiere, a rugat Iosia pe Sfântul Iacob ca să-i ierte păcatul cel făcut din neștiință, căci a fost clevetitor asupra lui la împărat. Iar apostolul, cuprinzându-l, l-a sărutat, zicând: „Pace ție”. Și și-au plecat amândoi capetele spre tăiere și astfel s-au sfârșit. Iar după tăiere, ucenicii Sfântului Apostol Iacob, luând trupul învățătorului lor, cu dumnezeiască povățuire l-au dus în Spania, unde și până acum se dăruiesc din mormântul lui tămăduiri de boli; și se săvârșesc minuni întru slava lui Hristos Dumnezeu, Cel slăvit împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, de toată făptura în veci.

Amin.

Sfântul Apostol Iason (Secolul I d.Hr.)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro

 

Sfântul Apostol Iason

Sfântul, slăvitul și mult lăudatul Apostol Iason se numără printre Cei Șaptezeci de Apostoli. Sfântul Iason este prăznuit în Biserica Ortodoxă la 28 aprilie (împreună cu Sf. Apostol Sosipatru), iar la 4 ianuarie este pomenit împreună cu Cei Șaptezeci.

Născut în Tars, el a fost numit episcop în Tars de către Apostolul Pavel. Împreună cu Apostolul Sosipatru, el a mers în Insula Corfu unde au construit o biserică în cinstea Apostolului Ștefan și unde au convertit mulți păgâni la credința creștină.

Văzând acestea, regele din Corfu i-a aruncat în temniță unde ei au convertit alți șapte prizonieri: Saturninus, Jakischolus, Faustianus, Januarius, Marsalius, Euphrasius și Mammius.

Atunci, regele i-a condamnat la moarte pe cei șapte și i-a aruncat în smoală topită.

Fiica regelui, fecioara Cerchira, văzând acestea și cum sunt torturați sfinții apostoli, și-a împărțit bijuteriile săracilor și s-a convertit la creștinism.

Regele s-a mâniat și a întemnițat-o până ce avea să se lepede de Hristos. Apoi el a dat foc închisorii, dar ea a rămas nevătămată. Văzând această minune, mulți oameni s-au botezat.

Apoi, regele a poruncit ca ea să fie legată de un copac și omorâtă cu săgeți.

Mulți credincioși au fugit într-o insulă învecinată ca să scape de regele mânios, dar în timp ce acesta îi urmărea, barca lui s-a scufundat.

Regele cel nou a trecut l-a creștinism și a primit numele de Sebastian prin botez.

De atunci, Sfinții Sosipatru și Iason au propovăduit Evanghelia liberi și au zidit o biserică în Corfu.

Ei au trăit până la adânci bătrâneți când și-au dat sufletele în mâna Domnului.

 

Imnografie

Tropar (glasul al 3-lea):

Sfinților Apostoli Iason și Sosipatru, rugați pe milostivul Dumnezeu să dăruiască iertare de greșeli sufletelor noastre.

Condac (glasul al 2-lea):

Cu învățăturile lui Pavel luminându-vă, v-ați făcut luminători lumii, de trei ori fericiților, că ați luminat pururea lumea cu minuni, Iason, izvorul tămăduirilor, Sosipatru, lauda mucenicilor lui Hristos. Apostoli de Dumnezeu purtători, folositori celor din nevoi, rugați-vă lui Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

 

Iconografie

Dionisie din Furna, în Erminia sa (ed. Sophia, București, 2000, p. 150), arată că Sf. Apostol Iason trebuie zugrăvit în chipul unui tânăr cu un început de barbă, ținând în mână un sul înfășurat, însemnul propovăduirii sale apostolice.

 

cititi si Sfântul Apostol Sosipatru

 

Viața Sfântului Apostol Iason

Sfinții Apostoli Iason și Sosipatru. Icoană sec. XX, Grecia - Colecția Sinaxar la Sfinții zilei (icoanele litografiate se găsesc la Catedrala Mitropolitană din Iași) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sfinții Apostoli Iason și Sosipatru. Icoană sec. XX, Grecia – Colecția Sinaxar la Sfinții zilei (icoanele litografiate se găsesc la Catedrala Mitropolitană din Iași) – foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Apostol Iason era tarsinian. El a venit cel dintâi din Tars, către dreapta credință. Iar Sfântul Sosipatru era apostol din Ahaia. Amândoi aceștia, după primirea sfintei credințe în Hristos, au fost ucenici ai Sfântului Apostol Pavel, care, în epistola către Romani, îi numește rudenii ale sale. Deci Iason a fost ales episcop al cetății sale Tarsul, iar Sosipatru a luat ocârmuirea Bisericii Iconiei și au păscut bine Bisericile lor și le-au înmulțit. Apoi s-au dus în părțile Apusului și mergând în insula Cherchirei, au zidit o biserică preafrumoasă în numele Sfântului Întâiului Mucenic Ștefan, unde, slujind lui Dumnezeu, pe mulți i-au atras la credința în Hristos.

Dar fiind ponegriți în fața lui Cherchilin, stăpânitorul acelei insule, au fost închiși într-o temniță, în care ședeau șapte tâlhari ale căror nume sunt: Satornie, Iachishol, Faustinian, Ianuarie, Marsalie, Eufrasie și Mamie, pe care sfinții apostoli, cu vorba lor cea de Dumnezeu însuflețită, i-au adus la sfânta credință și din lupi i-au făcut oi. Împăratul a poruncit să se umple o căldare mare cu smoală, pucioasă și ceară și să o fiarbă, iar pe acei șapte legați să-i arunce în acea căldare. Deci, sfârșindu-se mucenicește, au luat cununi de la Dumnezeu. Și a crezut în Hristos și străjerul temniței, căruia i-au tăiat întâi mina, apoi amândouă picioarele; și fiindcă tot timpul chema numele lui Hristos, i-au tăiat capul și s-a numărat în ceata sfinților mucenici. Iar pe Sfinții Apostoli Iason și Sosipatru, scoțându-i din temniță ighemonul, i-a dat boierului Carpian la muncă, care, luându-i, i-a legat și i-a trimis iarăși în temniță.

O pătimire ca aceasta a sfinților apostoli văzând-o Cherchira, fiica stăpânitorului, și aflând că pentru Hristos pătimesc, a mărturisit și ea că este creștină; și scoțând de pe ea podoabele cele de mare preț și gherdanurile, le-a împărțit la săraci. De acest lucru auzind tatăl ei, s-a supărat și se străduia în tot chipul, să o întoarcă de la credința în Hristos. Dar neputând, a închis-o într-o temniță deosebită și din mânia cea mare a poruncit să o dea unui arap, spre desfrânare. Iar când s-a apropiat arapul de ușile temniței, un urs sălbatic a alergat și, apucându-l, îl rupse. Simțind fiica împăratului, care era în temniță și uitându-se pe ferăstruie, a izgonit acea fiară cu numele lui Hristos, iar pe arap l-a tămăduit de răni și l-a învățat cunoștința lui Hristos, făcându-l creștin și ostaș al Lui. Apoi a strigat arapul cu glas tare: „Mare este Dumnezeul creștinilor!”. Pentru aceasta, împăratul l-a schingiuit fără de milă și, sfârșindu-se mucenicește, a trecut în ceata mucenicilor.

Stăpânitorul a poruncit ostașilor să pună lemne împrejurul temniței și să le aprindă, ca împreună cu temnița să ardă și fiica lui. După ce a făcut aceasta și a ars temnița, s-a găsit fecioara vie și nearsă. O minune ca aceasta auzind-o, mulți din popor au crezut în Hristos. Apoi a spânzurat-o muncitorul de un lemn și cu fum greu a înăbușit-o și cu săgeți a însăgetat-o, până ce și-a dat duhul în mâinile lui Dumnezeu. După sfârșitul ei, a început tiranul stăpânitor a prigoni pe cei ce au crezut în Hristos; iar aceia, temându-se de tirania ighemonului, au fugit într-o insulă ce era aproape și s-au ascuns. Aflând de ei stăpânitorul, a înotat spre insula aceea, vrând să-i pedepsească cumplit. Dar când a fost la mijlocul mării, fiind pedepsit de mânia lui Dumnezeu, s-a afundat în mare ca și faraon cel de demult, iar credinciosul popor, izbăvindu-se din mâinile lui cele tirane, a adus cântări de mulțumire lui Dumnezeu. Atunci Sfinții Apostoli Iason și Sosipatru, liberându-se din temniță, învățau poporul Cuvântul lui Dumnezeu, fără a mai fi opriți.

După acesta a venit alt ighemon și auzind de sfinții apostoli, i-a prins și a poruncit ca într-o baie de fier să pună smoală, pucioasă și ceară, să o fiarbă și să arunce pe sfinți acolo. Făcându-se aceasta, sfinții, cu darul lui Hristos, au fost nearși în baia aceea; iar din cei necredincioși, care stăteau împrejur, s-au ars mulți cu acel foc. Văzând unii acea înspăimântată minune, au crezut în Hristos. Încă și împăratul insulei a crezut și o piatră la grumaji spânzurându-și se tânguia, zicând: „Dumnezeul lui Iason și al lui Sosipatru, miluiește-mă pe mine!”. Atunci sfinții apostoli adunând pe toți cei ce crezuseră, i-au învățat cuvântul adevărului. Învățând și pe împărat, l-au botezat în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh și i-au pus numele Sebastian.

După câteva zile, fiul împăratului s-a îmbolnăvit și a murit; iar sfinții apostoli, rugându-se lui Dumnezeu, l-au înviat din morți. Și alte multe minuni au făcut sfinții; au zidit biserici frumoase împreună cu împăratul și toate le-au săvârșit cu bine și cu sfințenie, iar turma lui Hristos au crescut-o. Apoi, la bătrânețe, sfârșindu-li-se viața, s-au suit la doritul lor Hristos, Domnul, Căruia se cuvine slava în vecii vecilor.

Amin.

Sfântul Apostol Sosipatru (Secolul I d.Hr)

foto preluat de pe doxologia.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.orgdoxologia.ro

 

Sfântul Apostol Sosipatru

Sfântul, slăvitul și întru tot lăudatul Apostol Sosipatru se numără printre Cei Șaptezeci de Apostoli. Sfântul Sosipatru este prăznuit la 28 aprilie (împreună cu Sf. Apostol Iason), la 10 noiembrie, iar la 4 ianuarie este pomenit împreună cu Cei Șaptezeci.

Născut în Aheea, Sosipatru a fost episcop în Iconium (anterior Sfântului Apostol Tertie), fiind hirotonit de ruda sa, Apostolul Pavel. Împreună cu Sf. Iason , el a mers în insula Corfu, unde au construit o biserică cu hramul Sf. Ştefan și )unde au convertit mulți păgâni la credința creștină.

Văzând acestea, regele insulei Corfu i-a aruncat în temniță, unde ei au convertit alți șapte prizonieri la credința creștină: Saturnin, Iakischolus, Faustian, Ianuarie, Marsaliu, Eufrasie și Mammiu. Regele i-a condamnat la moarte pe cei șapte, fiind aruncați în smoală clocotită.

Fiica regelui, fecioara Kerkyra, văzând toate acestea și cum sunt torturați sfinții apostoli, și-a împărțit bijuteriile săracilor și s-a convertit la creștinism.

Regele s-a mâniat și a întemnițat-o până ce avea să se lepede de Hristos. Apoi a dat foc închisorii, dar ea a rămas nevătămată.

Văzând această minune, mulți oameni s-au botezat. Apoi, regele a poruncit ca ea să fie legată de un copac și omorâtă cu săgeți.

Mulți credincioși au fugit într-o insulă învecinată ca să scape de mânia regelui, dar în timp ce acesta îi urmărea, barca lui s-a scufundat. Noul rege a trecut și el la creștinism și a primit numele de Sebastian prin botez. De atunci,

Sfinții Sosipatru și Iason au propovăduit Evanghelia liberi și au zidit o biserică în Corfu. Ei au trăit până la adânci bătrâneți, când și-au dat sufletele în pace în mâinile Domnului.

 

Imnografie

10 noiembrie

Tropar (glasul al 3-lea):

Sfinților Apostoli Erast, Olimp, Irodian, Sosipatru, Cvart și Terție, rugați-L pe milostivul Dumnezeu să dăruiască iertare de greșeli sufletelor noastre.

Condac (glasul al 4-lea):

Astăzi s-a arătat cinstită prăznuirea Apostolilor, dând în chip vădit iertare de greșeli tuturor celor ce săvârșesc pomenirea lor.

Alt condac (glasul al 2-lea):

Credința cinstitei Treimi ați propovăduit, înțelepților, înșelăciunea mulțimii dumnezeilor idolești din mijloc scoțând-o, cu cinstite învățăturile voastre. Pentru aceasta ați aflat veșnică răsplătire a ostenelilor în ceruri, cununi luând, Apostoli preamăriți.

28 aprilie

Tropar (glasul al 3-lea):

Sfinților Apostoli Iason și Sosipatru, rugați pe milostivul Dumnezeu să dăruiască iertare de greșeli sufletelor noastre.

Condac (glasul al 2-lea):

Cu învățăturile lui Pavel luminându-vă, v-ați făcut luminători lumii, de trei ori fericiților, că ați luminat pururea lumea cu minuni, Iason, izvorul tămăduirilor, Sosipatru, lauda mucenicilor lui Hristos. Apostoli de Dumnezeu purtători, folositori celor din nevoi, rugați-vă lui Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

 

Iconografie

Dionisie din Furna, în Erminia sa (ed. Sophia, București, 2000, p. 150), arată că Sf. Apostol Sosipatru trebuie zugrăvit în chipul unui tânăr cu barba rotundă, ținând în mână un sul înfășurat, însemnul propovăduirii sale apostolice.

 

cititi si Sfântul Apostol Iason (Secolul I d.Hr.)

 

Viața Sfântului Apostol Sosipatru

Sfinții Apostoli Iason și Sosipatru. Icoană sec. XX, Grecia - Colecția Sinaxar la Sfinții zilei (icoanele litografiate se găsesc la Catedrala Mitropolitană din Iași) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sfinții Apostoli Iason și Sosipatru. Icoană sec. XX, Grecia – Colecția Sinaxar la Sfinții zilei (icoanele litografiate se găsesc la Catedrala Mitropolitană din Iași) – foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Apostol Iason era tarsinian. El a venit cel dintâi din Tars, către dreapta credinţă. Iar Sfântul Sosipatru era apostol din Ahaia. Amândoi aceştia, după primirea sfintei credinţe în Hristos, au fost ucenici ai Sfântului Apostol Pavel, care, în epistola către Romani, îi numeşte rudenii ale sale. Deci Iason a fost ales episcop al cetăţii sale Tarsul, iar Sosipatru a luat ocârmuirea Bisericii Iconiei şi au păscut bine Bisericile lor şi le-au înmulţit. Apoi s-au dus în părţile Apusului şi mergând în insula Cherchirei, au zidit o biserică preafrumoasă în numele Sfântului Întâiului Mucenic Ştefan, unde, slujind lui Dumnezeu, pe mulţi i-au atras la credinţa în Hristos.

Dar fiind ponegriţi în faţa lui Cherchilin, stăpânitorul acelei insule, au fost închişi într-o temniţă, în care şedeau şapte tâlhari ale căror nume sunt: Satornie, Iachishol, Faustinian, Ianuarie, Marsalie, Eufrasie şi Mamie, pe care sfinţii apostoli, cu vorba lor cea de Dumnezeu însufleţită, i-au adus la sfânta credinţă şi din lupi i-au făcut oi. Împăratul a poruncit să se umple o căldare mare cu smoală, pucioasă şi ceară şi să o fiarbă, iar pe acei şapte legaţi să-i arunce în acea căldare. Deci, sfârşindu-se muceniceşte, au luat cununi de la Dumnezeu. Şi a crezut în Hristos şi străjerul temniţei, căruia i-au tăiat întâi mina, apoi amândouă picioarele; şi fiindcă tot timpul chema numele lui Hristos, i-au tăiat capul şi s-a numărat în ceata sfinţilor mucenici. Iar pe Sfinţii Apostoli Iason şi Sosipatru, scoţându-i din temniţă ighemonul, i-a dat boierului Carpian la muncă, care, luându-i, i-a legat şi i-a trimis iarăşi în temniţă.

O pătimire ca aceasta a sfinţilor apostoli văzând-o Cherchira, fiica stăpânitorului, şi aflând că pentru Hristos pătimesc, a mărturisit şi ea că este creştină; şi scoţând de pe ea podoabele cele de mare preţ şi gherdanurile, le-a împărţit la săraci. De acest lucru auzind tatăl ei, s-a supărat şi se străduia în tot chipul, să o întoarcă de la credinţa în Hristos. Dar neputând, a închis-o într-o temniţă deosebită şi din mânia cea mare a poruncit să o dea unui arap, spre desfrânare. Iar când s-a apropiat arapul de uşile temniţei, un urs sălbatic a alergat şi, apucându-l, îl rupse. Simţind fiica împăratului, care era în temniţă şi uitându-se pe ferăstruie, a izgonit acea fiară cu numele lui Hristos, iar pe arap l-a tămăduit de răni şi l-a învăţat cunoştinţa lui Hristos, făcându-l creştin şi ostaş al Lui. Apoi a strigat arapul cu glas tare: “Mare este Dumnezeul creştinilor!” Pentru aceasta, împăratul l-a schingiuit fără de milă şi, sfârşindu-se muceniceşte, a trecut în ceata mucenicilor.

Stăpânitorul a poruncit ostaşilor să pună lemne împrejurul temniţei şi să le aprindă, ca împreună cu temniţa să ardă şi fiica lui. După ce a făcut aceasta şi a ars temniţa, s-a găsit fecioara vie şi nearsă. O minune ca aceasta auzind-o, mulţi din popor au crezut în Hristos. Apoi a spânzurat-o muncitorul de un lemn şi cu fum greu a înăbuşit-o şi cu săgeţi a însăgetat-o, până ce şi-a dat duhul în mâinile lui Dumnezeu. După sfârşitul ei, a început tiranul stăpânitor a prigoni pe cei ce au crezut în Hristos; iar aceia, temându-se de tirania ighemonului, au fugit într-o insulă ce era aproape şi s-au ascuns. Aflând de ei stăpânitorul, a înotat spre insula aceea, vrând să-i pedepsească cumplit. Dar când a fost la mijlocul mării, fiind pedepsit de mânia lui Dumnezeu, s-a afundat în mare ca şi faraon cel de demult, iar credinciosul popor, izbăvindu-se din mâinile lui cele tirane, a adus cântări de mulţumire lui Dumnezeu. Atunci Sfinţii Apostoli Iason şi Sosipatru, liberându-se din temniţă, învăţau poporul Cuvântul lui Dumnezeu, fără a mai fi opriţi.

După acesta a venit alt ighemon şi auzind de sfinţii apostoli, i-a prins şi a poruncit ca într-o baie de fier să pună smoală, pucioasă şi ceară, să o fiarbă şi să arunce pe sfinţi acolo. Făcându-se aceasta, sfinţii, cu darul lui Hristos, au fost nearşi în baia aceea; iar din cei necredincioşi, care stăteau împrejur, s-au ars mulţi cu acel foc. Văzând unii acea înspăimântată minune, au crezut în Hristos. Încă şi împăratul insulei a crezut şi o piatră la grumaji spânzurându-şi se tânguia, zicând: “Dumnezeul lui Iason şi al lui Sosipatru, miluieşte-mă pe mine!” Atunci sfinţii apostoli adunând pe toţi cei ce crezuseră, i-au învăţat cuvântul adevărului. Învăţând şi pe împărat, l-au botezat în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh şi i-au pus numele Sebastian.

După câteva zile, fiul împăratului s-a îmbolnăvit şi a murit; iar sfinţii apostoli, rugându-se lui Dumnezeu, l-au înviat din morţi. Şi alte multe minuni au făcut sfinţii; au zidit biserici frumoase împreună cu împăratul şi toate le-au săvârşit cu bine şi cu sfinţenie, iar turma lui Hristos au crescut-o. Apoi, la bătrâneţe, sfârşindu-li-se viaţa, s-au suit la doritul lor Hristos, Domnul, Căruia se cuvine slava în vecii vecilor.

Amin.

Sfântul Apostol Simeon, rudenia Domnului, episcopul Ierusalimului (†107)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.orgdoxologia.ro

 

Sfântul Apostol Simeon, rudenia Domnului, episcopul Ierusalimului

Sfântul, slăvitul și întru tot lăudatul Apostol și Sfințit Mucenic Simeon, ruda Domnului din Cei Șaptezeci este pomenit de Biserica Ortodoxă în 27 aprilie și împreună cu Cei Şaptezeci în 4 ianuarie.

Sfântul Simeon a fost fiul Sfântului Apostol Cleopa, fratele mai tânăr al Sfântului Iosif Logodnicul.

El a fost martor la minunile Domnului Iisus Hristos și astfel a crezut în El.

După ce Apostolul Iacov, primul episcop al Ierusalimului a fost ucis în anul 62 sau 63 d.Hr., creștinii de acolo l-au ales pe Apostolul Simeon să îi ia locul (Patriarh al Ierusalimului 62–107, precedat de Apostolul Iacov cel Drept, urmat de Iustus I).

În timpul împăratului Traian, el a fost pârât la guvernatorul roman Atticus că făcea parte din spița Regelui David și că mărturisește credința creștină.

Păgânii l-au capturat pe Sfântul Simeon, deja în vârstă de 100 de ani, și l-au torturat vreme îndelungată, iar apoi l-au dat la moarte martirică prin răstignire pe cruce.

Sfântul Simeon este menționat în Fapte 13,1: “Şi erau în Biserica din Antiohia prooroci și învățători: Barnaba și Simeon, ce se numea Niger, Luciu Cirineul, Manain, cel ce fusese crescut împreună cu Irod tetrarhul, și Saul.”

 

Imnografie

Troparul Sfântului Apostol Simeon, rudenia Domnului, episcopul Ierusalimului

Glasul 1

Pe tine, rudenia lui Hristos, Simeoane ierarhe și mucenicul cel tare, cu sfințenie te lăudăm, cel ce ai pierdut înșelăciunea și ai păzit credința. Pentru aceasta prăznuind astăzi preasfântă pomenirea ta, dezlegare de păcate luăm prin rugăciunile tale.

Condacul Sfântului Apostol Simeon, rudenia Domnului, episcopul Ierusalimului

Glasul al 4-lea

Ca o stea prea mare biserica câștigând astăzi pe grăitorul de Dumnezeu Simeon, se luminează strigând: Bucură-te, cinstită podoabă a mucenicilor.

Condac (glasul al 2-lea):

Sionului celui de sus făcându-te cetățean, scaunul Sionului celui de jos ai luat și bine turma ți-ai povățuit la staulul cel ceresc. Împreună te-ai răstignit cu Hristos, Simeoane, urmând patimii celei dumnezeiești.

Canon de rugăciune către Sfântul Apostol Simeon, rudenia Domnului, episcopul Ierusalimului

 

Iconografie

Dionisie din Furna, în Erminia sa (ed. Sophia, București, 2000, p. 150), arată că Sf. Apostol Simeon trebuie zugrăvit în chipul unui bărbat foarte bătrân, ținând în mână un sul înfășurat, însemnul propovăduirii sale apostolice.

 

cititi mai mult despre Sfântul Apostol Simeon, rudenia Domnului, episcopul Ierusalimului si pe: basilica.rodoxologia.ro

 

Viața Sfântului Apostol Simeon, rudenia Domnului, episcopul Ierusalimului

Sfântul Apostol Simeon, rudenia Domnului, episcopul Ierusalimului (†107) - foto preluat de pe basilica.ro

Sfântul Apostol Simeon, rudenia Domnului, episcopul Ierusalimului (†107) – foto preluat de pe basilica.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Sfințit Mucenic Simeon, ruda Domnului, a fost văr de al doilea după mamă cu Mântuitorul Iisus Hristos. Potrivit Istoricului Eusebiu, acesta a fost al doilea Episcop al Ierusalimului. După uciderea Sfântului Apostol Iacov în anul 62, Sfinții Apostoli l-au ales episcop al Ierusalimului.

Acest Sfânt Simeon, care era rudenie a Domnului nostru Iisus Hristos, a fost fiu al lui Cleopa, fratele Sfântului Iosif, logodnicul, pentru care vrednicii de credință, scriitorii vechi de istorie bisericească greacă, Evsevie, episcopul Cezareei Palestinei, Gheorghe Chedrin și Nichifor al lui Calist Xantopol, cu un glas mărturisesc că Iosif, logodnicul Preasfintei Fecioare Născătoare de Dumnezeu, și Cleopa au fost frați buni de tată și de mamă, Iosif era frate mai mare, iar Cleopa mai mic. Acest Cleopa, după întoarcerea lui Iosif din Egipt a luat de soție, de la fratele său Iosif, pe o fiică a lui Maria, care a născut pe acest Sfânt Simeon. Ajungând în vârstă și auzind despre minunile Domnului nostru Iisus Hristos, Sfântul Simeon a crezut Într-însul. Iar după patima cea de bunăvoie a Domnului și după Înălțarea la cer, a fost numărat în ceata sfinților șaptezeci de apostoli întru bunavestire a lui Hristos, umblând prin cetăți și prin sate, învățând și făcând minuni; luminând popoarele cu lumina sfintei credințe și pierzând întunericul închinării idolești. Iar în acel timp Sfântul Iacov, fratele Domnului, fiul Sfântului Iosif logodnicul, ținea scaunul arhieriei Ierusalimului, fiind întâiul episcop acolo; și fiindcă mărturisea pe Hristos, necredincioșii evrei doborându-l de pe scaunul Bisericii, l-au ucis, lovindu-l în cap cu un lemn.

După uciderea Sfântului Iacob, a sosit degrabă risipirea Ierusalimului prin Tit și Vespasian, precum mai înainte a zis Domnul. Iar după risipire, s-au adunat ucenicii Domnului care erau între cei vii, împreună cu cei care după trup au fost rudenie lui Hristos Domnul, și acest sfânt Simeon, fiul lui Cleopa, nepotul și fiul de frate al lui Iosif și rudenia Domnului l-au pus al doilea episcop al Ierusalimului – în locul Sfântului Iacov -, căci acum Ierusalimul, începuse iarăși a fi locuit de oamenii cei ce rămăseseră. Iar Sfântul Simeon, fiind că o biserică a Sfântului Duh, împodobea prin sine scaunul Ierusalimului, aducând pe cei rătăciți la Hristos Dumnezeu. Apoi după mai mulți ani, pe vremea împărăției lui Traian, a fost clevetit de zavistnicii eretici către Attic, antipatul Romei, pentru două pricini: întâi, fiindcă este cu neamul din casa lui David, iar al doilea că este creștin. În timpul acela era prigonire de la împărații Romei, asupra seminției lui David și asupra celor ce credeau în Hristos. Și erau cercetați cu dinadinsul pretutindeni, când se afla cineva din neamul lui David și se pierdeau, ca nici urmă din acea seminție împărătească să nu rămână între evrei, ci să stăpânească veșnic împărații Romei pământul iudeilor. Asemenea și cei ce credeau în Hristos erau chinuiți și uciși, pentru ca zeii păgânești să fie cinstiți prin toată lumea.

Deci, Sfântul Simeon, ca cel din Seminția lui David și ca cel ce credea în Hristos, fiind rudă cu El, a fost prins de păgâni, după porunca lui Attic antipatul. Fiind bătrân Sfântul Simeon, căci avea mai mult de o sută de ani, după multe chinuri, pe cruce fiind pironit, ca și Hristos Domnul, și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu.

Notă: Prologul în 18 zile ale lunii Septembrie scrie astfel despre acest Sfânt Simeon: „Acela era fiul lui Iosif, logodnicul și fratele lui Iacov. Dar mai vrednic lucru de credință este că, nu al lui Iosif a fost fiu, ci al lui Cleopa, fratele lui Iosif; iar lui Iosif i-a fost nepot, adică fecior de frate, precum de la cei mai sus ziși scriitori vechi de istorii ai Bisericii grecești, se dovedește această. De unde se arată și aceasta, că Simeon nu i-a fost frate bun lui Iacov, fratele Domnului și fiul lui Iosif, ci văr”.

Iarăși prologul, în patru zile ale lunii Ianuarie, scrie despre soborul Sfinților șaptezeci de Apostoli, și în cuvântul sub numele Sfântului Dorotei, episcopul Tirului se scrie despre acest Sfânt Simeon așa: „Cleopa sau Simeon este nepotul Domnului”. Dar acolo destul s-a arătat că altul a fost Cleopa și altul Simeon. Cleopa a fost tatăl lui Simeon, iar Simeon fiul lui Cleopa; însă nu nepot al Domnului, ci rudenie, așa ca și cum ar fi fost văr din frați.

În această lună și zi, prologul a scris astfel: „Îndoită numire a câștigat fericitul, pentru că se numea Simon și nu Simeon”. Simon a fost fiu al lui Iosif și frate bun al lui Iacov, fratele Domnului; iar Simeon, precum s-a zis, este fiul lui Cleopa și văr din frați cu Iacov; după aceea era rudenie a Domnului, fiind și numărat între cei șaptezeci de apostoli. Iar Simeon fiul lui Iosif, nicidecum nu se află între apostoli. Este scris de Sfântul Ioan Evanghelistul în cap. 7, stih 5, cum că „nici frații lui Hristos n-au crezut în El”. Iar frații aici, spune Sfântul Teofilact, sunt fiii lui Iosif, pe care Sfântul Evanghelist Matei în cap. 13, stih 56, anume îi pomenește: Iacov, Iosie, Simon și Iuda. Ci și aceasta este arătat, că mai pe urmă au crezut în El, Iuda, care se zice și Tadeu, unul din cei doisprezece apostoli; apoi Iacov cel dintâi din cei șaptezeci și Iosie asemenea din cei șaptezeci. Iar Simon se pare că n-a luat slujba apostoliei, ci mai înainte de împărțirea prin toată lumea a Sfinților Apostoli a trecut din cele de aici, adeverind Sfântul Apostol Pavel în întâia epistolă către Corinteni, în cap. 15, și zicând: Mulți sunt până acum, iar oarecare s-au și mutat.

Iar despre Sfântul Simeon al lui Cleopa și rudenie a lui Hristos, știut este că a fost unul din cei șaptezeci de apostoli și episcop al Ierusalimului, al doilea după vărul de frate al lui Iacov. Dar ceea ce se pare unora, că Cleopa murind fără fii, după legea de atunci, Iosif i-a luat femeia lui și a făcut cu dânsa șase fii, patru feciori și două fete, adică pe Maria care se numește fiica lui Cleopa și pe Salomeea pe care o pomenește Teofilact în tâlcuirea cea de la Matei în cap. 13. De aceasta se cuvine a socoti cu dinadinsul, că Iosif a murit mai înainte de Cleopa, nu Cleopa mai înainte de Iosif. Deci, cum putea Iosif ca să aibă pe femeia lui Cleopa? Iar Iosif a murit mai înainte de Cleopa, este arătat de aici, că Cleopa după Învierea Domnului a fost și a văzut pe Domnul în Emaus împreună cu Luca, de care S-a și cunoscut Domnul în frângerea pâinilor.

Cleopa, și după Înălțarea Domnului și după primirea Sfântului Duh, a fost viu și s-a sfârșit prin mucenicie. Iar Sfântul Iosif nici Patimile lui Hristos n-a apucat, ci încă mai înainte de Botezul Domnului, a trecut din viața aceasta. Deci, cum putea să fie aceasta, că Iosif după moartea lui Cleopa să ia femeia sa și să facă cu dânsa fii. Mai vrednic de crezare este aceasta, că nu Iosif a luat pe femeia lui Cleopa, ci Cleopa pe fiica lui Iosif a luat-o de soție, de care lucru Gheorghe Chedrin zice așa: „După cinci ani, Iosif s-a întors din Egipt în Nazaret, pe a cărui fiică Maria, Cleopa fratele lui Iosif, care era din doi părinți, a luat-o de soție și dintr-însa a născut pe Simeon, care după Iacov, fratele Domnului, a fost episcop al Ierusalimului”.

Iar ceea ce se zice de Maria lui Cleopa, cum că ar fi fost fiică lui Cleopa, aceasta nu este în Evanghelie; pentru că se scrie la Sfântul Evanghelist Ioan în cap. 19, stih 25: „Și stătea lângă Crucea lui Iisus, mama lui și sora mamei lui, Maria a lui Cleopa”. Aici nu zice Sfântul Evanghelist Ioan, Maria fiica lui Cleopa, ci numai Maria lui Cleopa, iar nu fiica lui Iosif, pe care ca pe o soră o avea Preacurata Fecioară Maria, Maica lui Iisus. Căci după ce S-a logodit cu Iosif, S-a dus din Biserica Domnului în casa lui și locuia cu Maria, fiica lui, fiind încă fecioară, ca soră cu soră, având locuință împreună. Deci, să se știe, că aici Maria lui Cleopa, nu este fiica lui, ci femeia, care a născut pe acest Simeon rudenia Domnului, vărul de frate după trup, din pricina lui Iosif cel părut tată al lui Hristos, fratele lui Cleopa, tatăl lui Simeon.

Sfântul Apostol și Evanghelist Marcu (12 – 68 d.Hr.)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro

 

Sfântul Apostol și Evanghelist Marcu

Sfântul, gloriosul și mult slăvitul Apostol și Evanghelist Marcu este autorul Evangheliei după Marcu, însoțitorul Apostolului Pavel (așa cum se povestește în Faptele Apostolilor), și se numără printre cei Șaptezeci de Apostoli.

Adesea este numit Ion Marcu, și este considerat fondatorul Bisericii Alexandriei, totodată fiind și primul ei papă.

Ca urmare, el este venerat în mod deosebit de Biserica din Alexandria (coptă) ca fondator al ei. Simbolul său de evanghelist este un leu.

Biserica îl prăznuiește la 25 aprilie, la 27 aprilie și 27 septembrie împreună cu Aristarh și Zina, la 30 octombrie împreună cu Tertie, Iust, Artema și Cleopa și la 4 ianuarie împreună cu Cei Șaptezeci.

Sf. Ap. și Evanghelist Marcu (12 - 68 d.Hr.) - foto preluat de pe ziarullumina.ro

Sf. Ap. și Evanghelist Marcu (12 – 68 d.Hr.) - foto preluat de pe ziarullumina.ro

Numele lui era Ioan, după cum spune Biblia: “El a venit în casa Mariei, mama lui Ioan care era numit și Marcu, unde mulți se adunau pentru rugăciune (Fapte 12:12). “El este cel la care s-a gândit Domnul Hristos, a Căruia este slava, când a spus: ” Duceți-vă în cetate la cutare om, și spuneți-i: Învățătorul zice: Vremea Mea este aproape; voi face Paștele cu ucenicii Mei în casa ta.”(Matei 26:18).

Casa lui a fost prima biserică creștină, unde ei au mâncat Paștele, s-au ascuns după moartea Mântuitorului și în camera de sus de aici au primit Duhul Sfânt.

Acest apostol s-a născut în Cirene (unul din cele cinci orașe vestice, Pentapolis, din Vestul Africii). Numele tatălui său era Aristopolus, iar mama sa se numea Maria și era rudă cu Apostolul Varnava. Credința lor era iudaismul și erau bogați și onorați. Părinții l-au educat în cultura greacă și ebraică. După ce au emigrat la Ierusalim, l-au numit Marcu. Marcu vizita frecvent casa Sfântului Petru și de la el a învățat creștinismul.

Odată, Pe când Aristopulos și fiul său Marcu mergeau pe lângă Iordan, aproape de deșert, au întâlnit un leu și o leoaică răcnind. Pentru Aristopolus a fost evident că își vor găsi amândoi sfârșitul aici. Mila pentru fiul său l-au îndemnat să-i spună să fugă și să se salveze. Marcu i-a răspuns: “Hristos, în mâinile căruia sunt viețile noastre nu va lăsa fiarele să ne omoare”. Spunând acestea, a început să se roage astfel: “Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, apără-ne de demonii acestor două fiare și scapă sălbăticia aceasta de urmașii lor”. Imediat, Dumnezeu a auzit această rugăciune și cele două fiare au căzut moarte. Tatăl său s-a minunat foarte tare și i-a cerut fiului său să-i vorbească despre Hristos. El a început să creadă și a fost botezat de fiul său.

După Înălțarea la cer a Mântuitorului, Marcu l-a însoțit pe Pavel și pe Barnaba în propovăduirea Evangheliei în Antiohia, Seleucia, Cipru, Salami și Perga Pamfiliei, unde i-a părăsit și s-a întors la Ierusalim. După sinodul apostolic din Ierusalim, el a mers împreună cu Barnaba în Cipru.

După plecarea lui Barnaba, Sfântul Marcu a mers în Africa, Berca și în cele cinci orașe vestice. El a propovăduit aici Evanghelia și mulți au crezut în cele relatate de el. De acolo, a mers în Alexandria în 61 A.D.

Când a intrat în oraș, încălțările lui erau rupte din cauza drumurilor lungi pe care le făcuse propovăduind și evanghelizând. El a mers la un cârpaci din oraș, numit Anianus pentru a și le repara. În timp ce Anianus îi repara încălțările, s-a înțepat în deget cu sula. Anianus a strigat în grecește “Eis Theos!” care înseamnă “O unule Dumnezeu!” Când Sfântul Marcu a auzit aceste cuvinte inima i-a tresărit de bucurie. L-a găsit potrivit pentru a-i spune despre Dumnezeu. Apostolul a luat puțină argilă, a scuipat pe ea și a pus-o pe degetul lui Anianus, spunând “în Numele lui Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu,” și înțepătura s-a vindecat imediat, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat.

Anianus a fost nespus de uimit de acest miracol care s-a petrecut în Numele lui Iisus Hristos și inima lui s-a deschis către Cuvântul Domnului. Apostolul l-a întrebat cine era unicul Dumnezeu pe care l-a strigat când s-a înțepat. Anianus i-a răspuns “Am auzit de El, dar nu Îl cunosc.” Sfântul Marcu a început să îi explice de la început, de la crearea cerului și a pământului, apoi despre profeții care au prevestit venirea lui Hristos. Apoi Anianus i-a chemat la el acasă și a adus la el pe copii săi. Sfântul Apostol le-a predicat și apoi i-a botezat.

Când numărul credincioșilor creștini a crescut și poporul păgân al cetății a auzit, s-au înfuriat și au plănuit să-l omoare pe Sfântul Marcu. Credincioșii l-au sfătuit să plece pentru o vreme de dragul siguranței Bisericii sale și a de grija ei. Sfântul Marcu l-a hirotonit pe Sfântul Anianus ca episcop de Alexandria (43 – 63, urmat de Anian al Alexandriei), apoi trei preoți și șapte diaconi. A mers apoi în cele cinci orașe apusene și a rămas acolo doi ani, propovăduind, unde o hirotonit mai mulți episcopi, preoți și diaconi.

În final, el s-a reîntors la Alexandria unde a găsit o comunitate creștină numeroasă și unde a construit o biserică pentru ei în locul numit Bokalia (locul vacilor), în estul Alexandriei pe malul mării.

I/a venit vremea adormirii de sărbătoarea Învierii din anul 68 A.D. care în acel an coincidea cu o mare sărbătoare păgână sărbătorită printr-un mare banchet în cinstea zeului Syrabis. Astfel, o mare mulțime de păgâni a atacat biserica de la Bokalia și au intrat înăuntru cu forța. L-au prins pe Sfântul Marcu, l-au legat cu o funie groasă și l-au târât pe străzi strigând: “Aduceți balaurul în locul adunării vacilor.” Au continuat să-l târască cu multă cruzime. Carnea lui era ruptă și împrăștiată peste tot și orașul era plin de sângele lui. Apoi l-au închis peste noapte într-o închisoare întunecată.

Îngerul Domnului i-a apărut și i-a spus: “Marcule, bunule servitor, bucură-te pentru că numele tău a fost scris în cartea vieții și tu ai fost numărat în ceata sfinților.” După ce îngerul a dispărut, I-a apărut Mântuitorul Hristos și i-a dăruit pacea Sa. Sufletul lui Marcu s-a înveselit și s-a bucurat.

A doua zi dimineața, păgânii l-au scos pe Sfântul Marcu din închisoare. I-au legat gâtul cu o frânghie groasă și la fel ca în prima zi, l-au târât peste pietre și peste stânci. Într-un final, Sfântul Marcu și-a dat sufletul curat în mâinile Domnului și a primit cununa martirajului.

Cu toate acestea, moartea Sfântului Marcu nu a satisfăcut furia păgânilor. Au adus mult lemn de foc și se pregăteau să-i ardă trupul. Dar o furtună puternică s-a pornit și o ploaie torențială a început. Păgânii s-au speriat și au fugit înspăimântați.

Credincioșii au venit și au luat trupul sfânt, l-au dus la biserica din Bokalia, l-au înfășurat în giulgiu, s-au rugat la capul lui și l-au așezat într-un coșciug. Apoi au îngropat coșciugul într-un loc secret în biserică.

În anul 828 A.D., corpul Sfântului Marcu a fost furat de marinari italieni și a fost dus din Alexandria în Veneția. Cu toate acestea, capul său a rămas în Alexandria.

 

Importanța pentru Biserica coptă

În Biserica Ortodoxă Coptă Ne-Calcedoniană, Apostolul Marcu este, probabil, cel mai iubit dintre sfinți, fiind fondatorul scaunului Alexandriei în secolul I. Numeroase biserici copte sunt patronate de el și în ziua de 30 Babah (Calendarul copt), Biserica Ortodoxă Coptă sărbătorește comemorarea sfințirea bisericii curatului Sfântul Marcu Evanghelistul, fondatorul bisericii din Egipt și apariția sfântului său cap în Alexandria.

Icoană coptă a Sfântului Marcu Evanghelistul. Se remarcă leul obișnuit din colțul stânga jos al icoanei - foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Icoană coptă a Sfântului Marcu Evanghelistul. Se remarcă leul obișnuit din colțul stânga jos al icoanei – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Înapoierea moaștelor în 1968

În 17 Baounah (lună din calendarul copt), al anului 1684 A.M. (după calendarul copt), care corespunde cu luni, 24 iunie 1968 d.Hr., în al zecelea an al păstoririi Papei Chiril al VI.lea, al 116-lea Papă al Alexandriei, moaștele Sfântului Marcu Apostolul, Evanghelistul țării Egiptului și primul Patriarh al Alexandriei, s-au reîntors în Egipt. După unsprezece secole în afara Egiptului, trupul Sfântului Marcu s-a reîntors în sfârșit în țara în care a fost martirizat și unde capul lui este păstrat până în prezent, în Alexandria, Egipt.

Papa Chiril a trimis o delegație oficială la Roma pentru a primi moaștele Sfântului Apostol Marcu de la romano-catolicul Papă Paul al VI-lea. Delegația a fost formată din zece mitropoliți și episcopi, dintre care șapte erau copți și trei etiopieni, și trei lideri proeminenți ai laicatului copt. Delegația Alexandriei a primit moaștele Sfântului Marcu sâmbătă, 22 iunie 1968, de la Papa Paul al VI-lea. Momentul primirii sfintelor moaște, după unsprezece secole în care au stat la Veneția, a fost unul solemn și plin de bucurie.

Un eveniment istoric: Papa Chiril al VI-lea primind în aeroportul din Cairo moaștele Sfântului Marcu - foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Un eveniment istoric: Papa Chiril al VI-lea primind în aeroportul din Cairo moaștele Sfântului Marcu – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Imnografie

La 25 aprilie:

Troparul Sfântului Apostol și Evanghelist Marcu

Glasul al 3-lea:

Învățat fiind de Apostolul Petru, te-ai făcut apostol al lui Hristos, și ca un soare ai strălucit marginilor, podoaba alexandrinilor ai fost, fericite, căci prin tine Egiptul s-a slobozit din înșelăciune, și ca un stâlp al Bisericii, prin învățătura ta cea evanghelicească pe toți ai luminat. Pentru aceasta luminat cinstind-o, pomenirea ta prăznuim, de Dumnezeu grăitorule Marcu; roagă pe Dumnezeu cel înduplecat prin tine să dăruiască iertare de greșeli sufletelor noastre.

Alt tropar (tradus din limba engleză, după o referință OCA)

Glasul al 4-lea:

Încă din copilărie lumina adevărului te-a călăuzit, Sfinte Marcu și ai iubit lucrarea Mântuitorului Hristos. De aceea, cu mult zel l-ai urmat pe Petru și l-ai slujit pe Pavel ca un ajutor harnic, și ai luminat lumea cu Sfânta ta Evanghelie.

Condacul Sfântului Apostol şi Evanghelist Marcu

Glasul 4

Cele de sus căutând…

Harul Duhului primind dintru înălţime, împletirile ritorilor le-ai stricat, Apostole şi pe toţi păgânii vânându-i, vrednicule de laudă, Sfinte Apostole Marcu, Stăpânului tău i-ai adus, propovăduind Dumnezeiasca Evanghelie.

Arătându-te săditură a Apostolului Petru de Dumnezeu sădită şi mucenic tare şi tăinuitor şi Apostol al lui Hristos, ai vărsat marea învăţăturilor şi lumea ai veselit, Apostole Marcu, rugându-te să ne mântuiască pe noi.

 

cititi mai mult despre Marcu Evanghelistul și pe: doxologia.ro; en.wikipedia.org

 

Viața Sfântului Apostol și Evanghelist Marcu

Sf. Ap. și Evanghelist Marcu (12 - 68 d.Hr.) - foto preluat de pe basilica.ro

Sf. Ap. și Evanghelist Marcu (12 – 68 d.Hr.) – foto preluat de pe basilica.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Evanghelist Marcu era de neam evreu, din seminția lui Levi, ucenic al Sfântului Apostol Petru și fiu iubit al aceluia întru Sfântul Duh, pe care îl pomenește în scrisoarea sa, zicând: „Vă sărută pe voi aleasa Biserică din Babilon și Marcu, fiul meu”. Iar fiu era nu după trup, ci după duh, născut prin bunavestire și prin baia Sfântului Botez. Sfântul Marcu a fost numărat în ceata sfinților șaptezeci de apostoli ai lui Hristos, mai întâi cu Sfântul Petru, de care a fost pus și episcop. Ei au călătorit împreună până la Roma, unde a scris Sfânta Evanghelie după rugămintea credincioșilor, pentru că îi rugaseră cei din Roma, care deja crezuseră în Hristos prin Sfântul Pavel, ca să n-o lase nescrisă, așa cum i-a spus Sfântul Petru prin cuvinte.

Deci plecându-se la rugămintea lor, a scris petrecerea lui Hristos pe pământ cu oamenii, dar mai întâi, singur a arătat-o lui Petru. Iar el, văzând-o și citind-o, a încredințat că este adevă-rată și a poruncit tuturor s-o citească și să creadă toate cele scrise într-însa. După aceea a fost trimis Sfântul Marcu de către Sfântul Apostol Petru, mai întâi la Acvileea pentru propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu, după aceea în Egipt, unde întâi a fost episcop în Alexandria și binevestitor al lui Hristos. Apoi toate părțile acelea ca Livia și Pentapoli, fiind în întunericul îndrăcirii idolești, le-a luminat cu lumina – sfintei credințe și le-a adus la Hristos. Și pretutindeni făcând minuni, a împodobit Biserica lui Hristos prin punerea mâinilor pe capul episcopilor și a celorlalți clerici; apoi a învățat pe mulți oameni o viață atât de îmbunătățită, încât și necredincioșii se minunau foarte mult și-l lăudau.

Pentru că povestește Eusebiu, episcopul Cezareei Palestinei, asemenea și Nechifor Xantopol, amândoi scriitori vrednici de credință ai istoriei bisericești, că slăvitul între evrei cu înțelepciunea, adică Filon, care se cunoscuse cu Sfântul Petru în Roma, a fost înștiințat despre creștinii cei ce au fost în Alexandria și în tot Egiptul, de către Sfântul Marcu. Apoi scriind multe cuvinte de laudă, între care și aceasta: „Unii ca aceștia – adică creștinii – bogățiile cele vremelnice și toate averile lor își lasă și nimic dintr-ale lor nu voiesc să aibă pe pământ. Și ori în ce loc sunt, ei au deosebite și cinstite case de rugăciune, în care cu cucernicie și cu curăție își săvârșesc tainele lor. Nici un lucru lumesc nu fac în acelea, decât numai prooroceștile citiri acolo se ascultă și cu cântare, după al lor obicei, slăvesc pe Dumnezeu. Unii dintre dânșii ies de prin cetăți și lepădând toate grijile cele lumești petrec în câmpii, în grădini și în pustie, ferindu-se de petrecerea cu toți oamenii, știind că însoțirea cu cei ce nu se potrivesc cu viața, este împiedicare spre fapta bună.

Apoi înfrânarea și omorârea trupului le au ca o temelie, pe care celelalte lucruri bune le zidesc. Nici unul dintre dânșii nu mănâncă, nici nu bea până seara, iar alții până a patra zi nu gustă nimic; alții în tâlcuirile și înțelegerile Scripturii fiind mai iscusiți și cu acea duhovnicească hrană a gândirii de Dumnezeu din dumnezeiasca Scriptură, neputând a se sătura, nu-și aduc aminte până la a șasea zi de hrana cea trupească. Vin nicidecum nu beau, nici nu mănâncă carne și nimic din cele mișcătoare, ci numai pâine și apă, sare și isop. Acestea erau la dânșii desfătările.

Sunt între dânșii și din partea femeiască, care s-au deprins cu o viață ca aceasta, între care multe au îmbătrânit în feciorie, păzind întregimea trupului curat, nu de silă, ci cu bunăvoie și cucernicie. Și în înțelepciunea aceea păzindu-se, nu numai inimile, ci și trupurile își sfințesc, socotind că nu le este lor lucrul cuviincios, ca vasul primit spre sălășluirea înțelepciunii, să slujească îndulcirii patimilor. Și acei care doresc sămânța Cuvântului lui Dumnezeu și patul cel neîntinat și fără de moarte, din care se naște rodul cel ce niciodată nu moare, luând tâlcuirea Sfintei Scripturi de la cei mai bătrâni ai lor, caută în ea duhovnicească înțelegere și tainele cele ascunse, socotind că Scriptură este ca un trup văzut, iar priceperea ca un suflet nevăzut. De dimineață se scoală la doxologia lui Dumnezeu și la rugăciune, la cântare și la ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu, fiind îndeosebi femeile; iar alții câte șapte săptămâni petrec în post desăvârșit. Această zi este la dânșii în mare cinste, celelalte praznice ale lor mai înainte gătindu-le, se odihnesc. Preoții și diaconii săvârșesc dumnezeiasca slujbă, iar peste toți aceia este mai întâi șezător un episcop”. Acestea le scrie Filon evreul, despre ucenicii Sfântului Evanghelist Marcu și despre sfintele obiceiuri ale Bisericii lui Dumnezeu, care a fost mai întâi întru Duhul Sfânt și în preda-niile apostolești. Astfel Sfântul Marcu, prin ostenelile sale cele cu multe dureri a lucrat via lui Hristos în părțile Egiptului, având scaunul său în Alexandria, unde s-a și sfârșit prin pătimire.

Iar pentru pătimirea Sfântului Evanghelist Marcu, Sfântul Simeon Metafrast scrie așa: „În acea vreme, când Sfinții Apostoli s-au împărțit prin toată lumea, Sfântul Marcu, prin dumnezeiasca voie, a mers în părțile Egiptului. Însă l-au primit pe el ca pe un evanghelist și păzitor al dumnezeieștilor canoane ale Sfintei Apostoleștii Biserici. Sfântul Marcu mai întâi a propovăduit Evanghelia Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos în tot pământul Egiptului, în Livia, Marmarichia, Amonichia și în Pentapoli. Pentru că toți cei din părțile acelea au fost netăiați împrejur, împietriți la inimă și închinători la idoli, plini de toate necurățiile și slujitori ai duhurilor celor necurate; pentru că prin toate cetățile, satele și la răspântii zideau capiști, idoli și fermecătorii și toată puterea drăcească era în ei. Dar Domnul nostru Iisus Hristos, prin venirea Sa a stricat și a pierdut puterea lor. Deci, dumnezeiescul evanghelist Marcu, fiind în Cirene, cetatea Pentapoliei, propovăduia cereasca învățătură a lui Hristos și făcea minuni mari într-însa. Că pe cei bolnavi îi tămăduia, pe cei leproși îi curăța și duhurile cele necurate și cumplite le îngrozea prin cuvântul dumnezeiesc. Și mulți cu acea apostolească propovăduire și facere de minuni, luminându-se, au crezut în Domnul nostru Iisus Hristos și pe idoli împreună cu capiștile le-au lepădat și sfărâmat și s-au botezat în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh”.

Acolo întâi i s-a poruncit lui prin Duhul Sfânt, să se ducă în Alexandria Farului și să semene acolo sămânța cea bună a Cuvântului lui Dumnezeu. Alexandria Farului s-a numit astfel, pentru că era o cetățuie mică ce se numea Faros, în care pe un stâlp foarte înalt se aprindea în toate nopțile foc, pentru cei ce călătoreau pe mare cu corăbiile, cărora acel foc le strălucea ca o rază, arătându-le calea spre liman.

Deci, Sfântul Evanghelist Marcu, ca un viteaz nevoitor, cu osârdie se sârguia să meargă ca spre nevoință acolo și, sărutând pe frați, le-a zis lor: „Domnul meu mi-a spus, să mă duc în cetatea Alexandria”. Atunci frații lui l-au petrecut până la corabie și mâncând cu dânsul pâine, s-au despărțit de el, zicând: „Domnul nostru Iisus Hristos să-ți rânduiască cale bună”. Plecând de acolo Sfântul Marcu, a doua zi a sosit la Alexandria și ieșind din corabie, a mers la un loc anume ce se numea Mendion și, intrând prin porțile cetății, i s-a stricat papucul. Văzând aceasta, apostolul, a zis în sine: „Cu adevărat, bună îmi este mie calea aceasta!”. Apoi, văzând pe cizmar dregând încălțăminte veche, i-a dat papucul său, iar cizmarul, cosându-i papucul, din întâmplare și-a străpuns mâna stângă cu unealta sa și a chemat pe Dumnezeu în ajutor, precum este obiceiul la unele întâmplări ca acestea. Apostolul, auzind numele lui Dumnezeu, s-a bucurat cu duhul și a zis în sine: „Bună a făcut Domnul calea mea!”. Și era dureroasă rană de la mina cizmarului și mulțime de sânge curgea. Iar Sfântul Marcu a scuipat pe pământ și, făcând tină din scuipat, i-a uns rana, zicând: „În numele lui Iisus Hristos, Cel ce este în veci, fii sănătos!”. Și îndată i s-a tămăduit rana și i s-a însănătoșit mâna.

Cizmarul, văzând o putere ca aceea a acelui bărbat, cum și curăță și îmbunătățita lui viață, care se cunoștea din privire, a zis către dânsul: „Rogu-te omule al lui Dumnezeu, vino în casa mea și rămâi o zi la mine, robul tău, ca împreună să mâncăm pâine, deoarece ai făcut acum cu mine milă”. Iar apostolul, bucurându-se, a zis: „Domnul să-ți dea pâinea vieții celei cerești”. Apoi luând omul pe Apostol, l-a dus în casa sa, veselindu-se.

Intrând Sfântul Marcu în casa lui, i-a zis: „Binecuvântarea Domnului să fie aici. Să ne rugăm lui Dumnezeu, fraților”. După rugăciune au stat să mănânce, vorbindu-și cu dragoste; iar cizmarul a zis către sfânt: „Părinte, cine ești tu și de unde este în ține cuvântul acesta atât de puternic?” Răspuns-a Sfântul Marcu: „Eu sunt rob al Domnului nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Ți-L voi arăta pe El ție”. Zis-a omul: „Aș fi voit să văd chiar eu pe acel Fiu al lui Dumnezeu”. Și Sfântul Apostol a început a-i binevesti Evanghelia lui Iisus Hristos și a-i arăta din proroci cele ce s-au grăit despre Domnul nostru mai înainte. Zis-a omul: „Eu, Scriptura cea arătată de tine niciodată n-am auzit-o, ci am citit Iliada și Odiseea și câte le socotesc egiptenii”. Deci, Sfântul Marcu Îl propovăduia pe Hristos, și îi arăta lui că înțelepciunea lumii acesteia este nebunie la Dumnezeu. Și a crezut omul cuvintele Sfântului Marcu, văzând semnele și minunile lui și s-a botezat el și toată casa lui, și o mulțime de locuitori din acel loc, iar numele omului aceluia era Anania. Iar după ce a crezut și din zi în zi s-a înmulțit numărul credincioșilor, au auzit oamenii cei mai mari din cetate, că un oarecare galileean a venit la dânșii, și hulește zeii lor și oprește a li se aduce jertfe. Deci, căutau să-l ucidă pe el și-l pândeau să-l prindă.

Sfântul Marcu auzind de sfatul lor, a pus credincioșilor episcop pe Anania și trei preoți: Maleon, Sabin și Kerdon; cum și alți șapte diaconi și pe alți unsprezece clerici pentru slujbă bisericească. Apoi a plecat de acolo la Pentapoli și a petrecut doi ani, unde a întărit pe frații cei ce erau acolo, punându-le în cetățile cele de primprejur episcopi, preoți și clerici și iarăși s-a întors în Alexandria. Aici a aflat pe frații cei ce se înmulțiseră cu darul și în credința Domnului, care și biserică și-au zidit acolo lângă mare, la un loc ce se numea Vucol sau hrănitor de dobitoace. Apoi s-a bucurat foarte mult de aceasta și, plecându-și genunchii, a preamărit pe Dumnezeu, petrecând în acea biserică vreme îndelungată. Iar creștinii s-au înmulțit, batjocorind pe elini, și pe idolii lor îi ocărau.

Înștiințându-se elinii, stăpânitori ai cetății, că Sfântul Marcu a venit în cetatea lor, s-au umplut de pizmă și zavistie, deoarece auzeau despre el că face minuni multe; căci pe bolnavi îi tămăduia, surzilor le dădea auzire și orbilor vedere. Deci îl căutau pe el și negăsindu-l, scrâșneau din dinți și strigau cu mânie în capiștele lor cele necurate și la jertfele lor cele idolești, zicând: „Multă nevoie ne face vrăjitorul și fermecătorul acela!”. Apoi s-a apropiat Prealuminatul praznic al Paștilor și, sosind ziua Duminicii Învierii lui Hristos, în douăzeci și patru ale lunii aprilie, în care și la elini se săvârșea necurata prăznuire a lui Serapid, necuratul lor zeu, Sfântul Evanghelist Marcu tocmai săvârșea în biserică dumnezeiască slujbă. O vreme ca aceea nimerind-o necurații, au năvălit fără de veste cu puterea lor asupra bisericii și prinzind pe sfânt, i-au pus o funie de grumazul lui și-l târau, zicând: „Să ducem pe boul acesta la locul boilor!”. Iar Sfântul Marcu mulțumea lui Hristos Mântuitorul, zicând: „Mulțumesc Ție, Doamne Iisuse Hristoase, că m-ai învrednicit să pătimesc acestea pentru numele Tău!”. Și fiind târât sfântul pe pământ și pe pietre ascuțite, i se rănea trupul de ascuțișul pietrelor, roșindu-se acel drum de sângele lui.

După ce a înserat, necurații elini au aruncat pe Sfântul Apostol Marcu în temniță, până ce se vor sfătui cu ce fel de moarte îl vor pierde. Dar la miezul nopții, ușile fiind încuiate și străjerii dormind înaintea ușilor, s-a făcut cutremur mare, căci îngerul Domnului, pogorându-se din cer, s-a atins de apostol, zicându-i: „Robule al lui Dumnezeu, Marcu, căpetenia sfinților celor din Egipt; iată numele tău este scris în cartea vieții din cer și ești numărat cu Sfinții Apostoli. Pomenirea ta nu va fi uitată în veci, vei fi împreună dănțuitor cu puterile cele de sus, arhanghelii vor primi la cer duhul tău și moaștele tale pe pământ vor fi păzite!”.

Văzând această vedenie, Sfântul Marcu și-a întins mâinile sale în sus zicând: „Mulțumesc Ție, Doamne al meu, Iisuse Hristoase, că nu m-ai lăsat pe mine, ci cu sfinții Tăi m-ai rânduit! Rogu-mă Ție, Stăpâne, primește cu pace sufletul meu și nu mă lipsi de darul Tău”. Acestea zicându-le, Domnul nostru Iisus Hristos a venit la dânsul în chipul acela, când era cu ucenicii Săi, mai înainte de cruce și de îngropare, și a zis către dânsul: „Pace ție, Evanghelistul Meu!”. Iar Sfântul Marcu a răspuns, zicând: „Pace și Ție, Doamne al meu, Iisuse Hristoase!”. Și s-a dus de la dânsul Domnul. Iar după ce s-a făcut ziuă, au mers la temniță o mulțime de cetățeni și scoțând pe sfânt afară, i-au pus iarăși funia de grumajii lui și iarăși îl târau peste pietre ascuțite, zicând: „Să tragem boul la ocolul boilor!”. Iar Sfântul Marcu mulțumea lui Dumnezeu și se ruga zicând: „În mâinile Tale, Doamne, îmi dau duhul meu!”.

Acestea zicând, și-a dat duhul său lui Dumnezeu, iar mulțimea necuraților elini, vrând să ardă trupul sfântului, au făcut foc în locul acela, care, după aceea, s-a numit îngeresc. Apoi îndată, cu puterea Domnului nostru Iisus Hristos, s-a văzut o negură întunecoasă, pentru că soarele și-a ascuns razele sale și s-a făcut tunet înfricoșător, a căzut cutremur mare și ploaie cumplită, până seara, iar poporul a fugit de frică, lăsând trupul sfântului. Focul s-a stins de ploaie, iar de cutremur au căzut multe ziduri și au ucis pe mulți. Atunci, unii din elini au îndrăznit a zice: „Fericitul zeu Serapid, în ziua să a făcut toate aceste lucruri înfricoșătoare”. Iar oamenii cei binecredincioși mergând, au îngrijit trupul sfântului și l-au dus la locul unde își făcea rugăciunile sale și cântările de psalmi. Apoi l-au pus cu cinste în partea de răsărit, în mormânt de piatră și săvârșeau pomenirea lui cu cucernicie, cinstind pe cel dintâi sfânt al Alexandriei, nimic mai cinstit și mai scump având decât sfintele lui moaște.

Sfântul Evanghelist Marcu, mucenicul lui Hristos, s-a sfârșit în Alexandria Egiptului, în douăzeci și cinci de zile ale lunii aprilie, stăpânind Nero în Roma, iar peste noi împărățind Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine cinstea, slava și stăpânirea, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, în veci.

Amin.

Sfinții Apostoli Aristarh, Pud și Trofim (Secolul I d.Hr.)

foto preluat de pe doxologia.ro
articole preluate de pe ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro

 

Apostolul Aristarh

Sfântul, slăvitul și întru tot lăudatul Apostol Aristarh (sau Aristarchos) din Cei Șaptezeci de Apostoli, a fost ales de Iisus Hristos să propovăduiască vestea cea bună, Evanghelia Sa.

Sfântul Aristarh este pomenit împreună cu Cei Șaptezeci de Apostoli la 4 ianuarie, la 15 aprilie împreună cu Sfinții Pudens și Trofim și la 27 aprilie și 27 septembrie împreună cu Sfinții Marcu și Zina.

Aristarh l-a însoțit pe Sfântul Apostol Pavel în lucrarea de iluminare a celorlalți cu lumina Evangheliei.

El a fost ucenicul Sfântului Pavel și ulterior a devenit episcopul orașului Apamea din Siria.

Și-a dat viața mucenicește în timpul persecuțiilor Împăratului Nero.

Sfântul Apostol Aristarh (secolul I d.Hr.) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Apostol Aristarh (secolul I d.Hr.) – foto preluat de pe doxologia.ro

Imnografie

De obște pentru Apostoli:

Tropar (glasul al 3-lea):

Sfinte Apostole Aristarh, din cei Șaptezeci,
roagă pe milostivul Dumnezeu
să dăruiască iertare de greșeli sufletelor noastre

Condac (glasul al 4-lea):

Ca pe o stea luminoasă, Biserica totdeauna te-a agonisit pe tine, Apostole (N), cu minunile tale cele de multă dăruire luminându-se. Pentru aceea strigăm lui Hristos : Mântuiește pe cei ce cu credință cinstesc pomenirea Apostolului Tău, ca un milostiv.

La pomenirea din 15 aprilie (după sinaxar):

Tropar (glasul al 3-lea):

Sfinților Apostoli, rugați pe milostivul Dumnezeu ca să dea iertare de greșeli sufletelor noastre.

Condac (glasul al 4-lea):

Astăzi s-a arătat praznicul cel cinstit al Apostolilor, luminându-ne pe noi și gonind întunericul păcatului, celor ce strigăm: Lumina s-a arătat și a venit izbăvirea.

Sau, după versiunea engleză:

Tropar (glasul al 4-lea) :

Împreună să cinstim întreitul cor al Apostolilor lui Hristos,
pe Aristarh, pe Pudens și pe sfântul Trofim.
Plini de înțelepciunea lui Dumnezeu, ca râurile
au revărsat apa Cuvântului peste toată lumea.
Cu ale lor mijlociri, Hristoase Dumnezeul nostru, miluiește-ne pe noi!

Condac (glasul 1)

Apostoli ai lui Hristos și lucrători ai Mântuitorului,
voi sunteți lumina lumii.
Mijlociți pentru noi care cinstim sfântă pomenirea voastră
și vă rugați pentru mântuirea noastră.

Iconografie

Erminia lui Dionisie din Furna (Sophia, București, 2000, p. 150) arată că Sfântul Apostol Aristarh trebuie zugrăvit în chipul unui episcop bătrân, având părul creț.

 

Apostolul Pudens

Sfântul, slăvitul și mult lăudatul Apostol Pudens (sau Pud, Pudențiu) din Cei Șaptezeci a fost chemat de Iisus Hristos la propovăduirea veștilor bune din Evanghelie.

Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă se face la 15 aprilie (împreună cu sfinții Aristarh și Trofim), precum și la 4 ianuarie împreună cu Cei Șaptezeci.

Sfântul Pudens a fost un propovăduitor de seamă al Evangheliei dar și un membru marcant al Senatului Roman.

Sfântul i-a luat în casa sa pe Sfinții Apostoli Petru și Pavel când i-a întâlnit în Roma.

Când apostolii au poposit în casa sa, creștinii din împrejurimi s-au adunat acolo pentru a-i asculta pe apostoli.

Astfel, casa Sfântului Pudens a fost transformată în Biserică sub numele de „Pastorum”.

În Sfânta Scriptură el este menționat în 2 Timotei 4, 21:

Silește-te să vii mai înainte de începutul iernii. Te îmbrățișează Eubul și Pudențiu și Linos și Claudia și frații toți..

Sfântul Pudens și-a dat viața ca un mucenic sub Împăratul Nero.

Imnografie

De obște pentru Apostoli:

Tropar (glasul al 3-lea):

Sfinte Apostole Pudens, din cei Șaptezeci,
roagă pe milostivul Dumnezeu
să dăruiască iertare de greșeli sufletelor noastre

Condac (glasul al 4-lea):

Ca pe o stea luminoasă, Biserica totdeauna te-a agonisit pe tine, Apostole Pudens, cu minunile tale cele de multă dăruire luminându-se. Pentru aceea strigăm lui Hristos: Mântuiește pe cei ce cu credință cinstesc pomenirea Apostolului Tău, ca un milostiv.

La pomenirea din 15 aprilie (după sinaxar):

Tropar (glasul al 3-lea):

Sfinților Apostoli Aristarh, Pudens și Trofim, rugați pe milostivul Dumnezeu ca să dea iertare de greșeli sufletelor noastre.

Condac (glasul al 4-lea):

Astăzi s-a arătat praznicul cel cinstit al Apostolilor, luminându-ne pe noi și gonind întunericul păcatului, celor ce strigăm: Lumina s-a arătat și a venit izbăvirea.

Sau, după versiunea engleză:

Tropar (glasul al 4-lea):

Împreună să cinstim întreitul cor al Apostolilor lui Hristos,
pe Aristarh, pe Pudens și pe sfântul Trofim.
Plini de înțelepciunea lui Dumnezeu, ca râurile
au revărsat apa Cuvântului peste toată lumea.
Cu ale lor mijlociri, Hristoase Dumnezeul nostru, miluiește-ne pe noi!

Condac (glasul 1):

Apostoli ai lui Hristos și lucrători ai Mântuitorului,
voi sunteți lumina lumii.
Mijlociți pentru noi care cinstim sfântă pomenirea voastră
și vă rugați pentru mântuirea noastră.

Iconografie

Dionisie din Furna, în Erminia sa (ed. Sophia, București, 2000, p. 150), arată că Sf. Apostol Pud trebuie zugrăvit în chipul unui tânăr cu început de barbă, ținând în mână un sul înfășurat, însemnul propovăduirii sale apostolice.

 

Apostolul Trofim

Apostolul Trofim, din Cei Șaptezeci, a fost ales de Iisus Hristos să propovăduiască vestea cea bună a Evangheliei.

Pomenirea sa se face la 15 aprilie, împreună cu Sfinții Aristarh și Pudens, și pe 4 ianuarie împreună cu Cei Șaptezeci de Apostoli.

Sfântul Apostol Trofim (secolul I d.Hr.) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Apostol Trofim (secolul I d.Hr.) – foto preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Trofim s-a născut în orașul Edesa.

A fost un ucenic al Apostolului Pavel.

Este amintit în Faptele Apostolilor – 20,4, când apare ca unul dintre însoțitorii Sfântului Pavel în călătoria spre Asia, și 21, 29, când e amintit ca ucenic neiudeu, “din Efes” al aceluiași în disputa din Ierusalim cu privire la propovăduirea Evangheliei către neamuri.

Mai este amintit și la II Timotei 4, 20.

Şi-a dat viața (anul 65 sau 67, d. Hr.) ca mucenic în timpul persecuțiilor Împăratului Nero, la scurt timp după Sfântul Apostol Pavel, împreună cu ceilalți ucenici pomeniți la 15 aprilie.

Imnografie

De obște pentru Apostoli:

Tropar (glasul al 3-lea):

Sfinte Apostole Trofim, din cei Șaptezeci,
roagă pe milostivul Dumnezeu
să dăruiască iertare de greșeli sufletelor noastre

Condac (glasul al 4-lea):

Ca pe o stea luminoasă, Biserica totdeauna te-a agonisit pe tine, Apostole Trofim, cu minunile tale cele de multă dăruire luminându-se. Pentru aceea strigăm lui Hristos: Mântuiește pe cei ce cu credință cinstesc pomenirea Apostolului Tău, ca un milostiv.

La pomenirea din 15 aprilie (după sinaxar):

Tropar (glasul al 3-lea):

Sfinților Apostoli Aristarh, Pudens și Trofim, rugați pe milostivul Dumnezeu ca să dea iertare de greșeli sufletelor noastre.
Condac (glasul al 4-lea):

Astăzi s-a arătat praznicul cel cinstit al Apostolilor, luminându-ne pe noi și gonind întunericul păcatului, celor ce strigăm: Lumina s-a arătat și a venit izbăvirea.

Sau, după versiunea engleză:

Tropar (glasul al 4-lea):

Împreună să cinstim întreitul cor al Apostolilor lui Hristos,
pe Aristarh, pe Pudens și pe sfântul Trofim.
Plini de înțelepciunea lui Dumnezeu, ca râurile
au revărsat apa Cuvântului peste toată lumea.
Cu ale lor mijlociri, Hristoase Dumnezeul nostru, miluiește-ne pe noi!

Condac (glasul 1):

Apostoli ai lui Hristos și lucrători ai Mântuitorului,
voi sunteți lumina lumii.
Mijlociți pentru noi care cinstim sfântă pomenirea voastră
și vă rugați pentru mântuirea noastră.

Iconografie

Dionisie din Furna, în Erminia sa (ed. Sophia, București, 2000, p. 150), arată că Sf. Apostol Trofim trebuie zugrăvit în chipul unui bărbat cu părul încărunțit, cu barba lungă, ținând în mână un sul înfășurat, însemnul propovăduirii sale apostolice.

 

Viața Sfinților Apostoli Aristarh, Pud și Trofim

Sfinții Apostoli Aristarh, Pud și Trofim Icoană sec. XX, Grecia - Colecția Sinaxar la Sfinții zilei (icoanele litografiate se găsesc la Catedrala Mitropolitană din Iași) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sfinții Apostoli Aristarh, Pud și Trofim - Icoană sec. XX, Grecia – Colecția Sinaxar la Sfinții zilei (icoanele litografiate se găsesc la Catedrala Mitropolitană din Iași) – foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Apostol Aristarh, pe care îl pomenesc Faptele Apostolilor și epistolele Sfîntului Pavel către Coloseni și către Filimon, a fost episcop în Apamia Siriei.

Sfântul Pud, de asemenea este pomenit de Sfântul Apostol Pavel în epistola a doua către Timotei, unde zice:

Închină-se ție și Pud”.

El a fost bărbat drept și credincios între boierii Romei, primind în casa sa pe Sfinții Apostoli Petru și Pavel, precum și adunarea celorlalți credincioși.

Acea casă s-a prefăcut după aceasta în biserică și se numea „păstorească”, în care se zice că și Sfântul Petru lucra cele sfinte.

Pe Sfântul Trofim la fel îl pomenesc Faptele Apostolilor, cum și Sfîntul Pavel spune în aceeași scrisoare către Timotei, zicând:

Pe Trofim l-am lăsat bolnav în Milet”.

Sfântul Trofim împreună cu Pud și cu Aristarh au urmat în toate prigonirile Sfântului Pavel; iar la sfârșit, adică la tăierea lui Pavel de către Nero în Roma, au fost tăiați și acești trei Apostoli ai Domnului, Aristarh, Pud și Trofim, împreună cu Sfîntul Pavel.

Sfinții Apostoli Arhip, Filimon și soția sa, Apfia (†68 d.Hr.)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro

 

Sfinții Apostoli Arhip, Filimon și soția sa, Apfia

Apostolul Arhip

Sfântul, slăvitul și întru tot lăudatul Apostol Arhip se numără printre Cei Șaptezeci de Apostoli. El este menționat de Sfântul Apostol Pavel în Epistola sa către coloseni (Coloseni 4,17) și în Epistola către Apostolul Filimon (Filimon 1,2). Biserica Ortodoxă îl pomenește pe Sfântul Apostol Arhip în 19 februarie și 22 noiembrie.

Conform tradiției, sfântul Arhip era fiul sfinților Filimon și Apfia, și ucenic al sfântului apostol Pavel – care îl numește „fratele nostru de arme” (Ep. către Filimon). Arhip locuia la Colose, în casa tatălui său Filimon, care era sediul comunității creștine din Colose, în cadrul căreia Arhip și Filimon erau probabil clerici și chiar responsabili ai Bisericii din Colose în timpul anilor de absență a episcopului Epafras (care l-a însoțit pe apostolul Pavel la Roma).

În timpul unei sărbători păgâne, credincioșii Bisericii s-au adunat pentru rugăciune în casa lui Filimon. Când au aflat păgânii, ei au pătruns în casă și i-au luat pe cei trei sfinți și i-au dus în fața guvernatorului Androcles. Cum sfinții au refuzat să aducă sacrificiu zeiței Artemis, după ce i-au bătut, i-au îngropat până la mijloc și au aruncat cu pietre în ei. Sfântul Arhip de abia a supraviețuit acestui atac. Văzând aceasta, păgânii l-au scos din pământ și l-au lăsat copiilor ca distracție. Aceștia l-au înțepat peste tot cu cuțite și astfel el și-a dat sufletul în mâinile Domnului.

 

Imnografie

Troparul Sf. Ap. Arhip, Glasul 3

Apostole Sfinte Arhip, roagă pe Milostivul Dumnezeu, ca să dăruiască iertare de greşeli sufletelor noastre.

Condac (glasul al 3-lea):

Ca pe o stea mare câștigându-te Biserica pe tine, Arhipe, și luminându-se cu razele minunilor tale, strigă către tine: Scapă pe cei ce cu credință cinstesc pomenirea ta.

Rugaciuni catre Sfantul Apostol Arhip

 

cititi mai mult despre Sf. Ap. Arhip si pe: doxologia.ro; en.wikipedia.org

 

Apostolul Filimon

Sfântul, slăvitul și mult lăudatul Apostol Filimon, episcop de Gaza în Palestina, se numără printre Cei Șaptezeci de Apostoli. Biserica a inclus în canonul Sfintei Scripturi o epistolă către el a Sfântului Apostol Pavel. În plus, și soția sa, Apfia, se numără printre Cei Șaptezeci. Biserica Ortodoxă îi pomenește în 22 noiembrie și în 19 februarie.

Sfântul Filimon provenea dintr-o familie bogată și nobilă din Colose, în Frigia. Filimon, soția sa, Apfia, și fiul lor Arhip s-au botezat și au devenit creștini în urma propovăduirii sfântului apostol Pavel în Colose. Înflăcărați de dragostea lui Hristos, familia lui Filimon au pus la dispoziția comunității creștine din Colose casa lor, ca loc de adunare a creștinilor, de propovăduire a cuvântului Evangheliei și slujire a sfintei liturghii și a celorlalte taine creștine.

Socotiți vrednici de către apostolul Pavel, Filimon și Arhip ar fi fost hirotoniți clerici de apostolul neamurilor, fiind responsabili de comunitatea creștină din Colose împreună cu episcopul Epafras (care a lipsit mulți ani din Colose, însoțindu-l pe apostolul Pavel la Roma). Sfântul apostol Filimon a fost hirotonit episcop de Gaza în Palestina de către sfântul apostol Pavel.

În timpul sărbătorii păgâne a zeiței Artemis, credincioșii Bisericii din Colose s-au adunat în casa lui Filimon pentru rugăciune. Când au aflat păgânii, ei au pătruns în casă și i-au luat pe cei trei sfinți și i-au dus în fața guvernatorului Andronecle. Iar după ce sfinții au refuzat să aducă jertfă idolilor, păgânii i-au bătut, i-au îngropat până la mijloc și i-au omorât cu pietre. Sfinții Filimon și Apfia și-au dat sufletele Domnului.

Onisim, fost sclav al casei lui Filimon în tinerețe, și devenit și el unul din Cei Șaptezeci de Apostoli (prăznuit la 15 februarie), a scăpat atunci de moarte și va continua să-i slujească pe apostoli și pe Hristos până la moarte.

 

Imnografie

Tropar, glasul al 3-lea:

Sfinților Apostoli Arhip, Filimon și Apfia, rugați pe milostivul Dumnezeu ca să dea iertare de greșeli sufletelor noastre.

Condac, glasul al 4-lea :

Vițe v-ați arătat viei lui Hristos, înțelepților Arhip, Filimon și Apfia, dătătoare de struguri întru fapte bune, care izvorăsc nouă vinul mântuirii, pe care primindu-l, ne umplem de veselie și prăznuim cinstită pomenirea voastră, întru care rugați-vă ca să se dăruiască nouă mare milă și iertare greșelilor.

 

Iconografie

Dionisie din Furna, în Erminia sa (ed. Sophia, București, 2000, p. 150), arată că Sf. Apostol Filimon trebuie zugrăvit în chipul unui bătrân, “cu barba împrejur afumată”, ținând în mână un sul înfășurat, însemnul propovăduirii sale apostolice.

 

Apostolița Apfia

Sfânta, slăvita și mult lăudata Apostoliță Apfia se numără printre Cei Șaptezeci de Apostoli. Era soția Sfântului Apostol Filimon și, împreună cu Sfinții Filimon și Arhip, ea a propovăduit în orașul Colose, chiar în casa ei, care devenise un centru creștin. Este amintită de Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Filimon (Filimon 1, 2). În timpul unei sărbători păgâne, credincioșii Bisericii s-au adunat la ea acasă pentru rugăciune. Când au aflat păgânii, au pătruns în casă și i-au luat pe cei trei sfinți. După ce i-au bătut, i-au îngropat până la mijloc și i-au omorât cu pietre. Sfinții Filimon și Apfia și-au dat sufletele Domnului. Biserica îi pomenește la 19 februarie și 22 noiembrie.

 

Viața Sfin’ilor Apostoli Arhip, Filimon și soția sa, Apfia

Sf. Ap. Filimon, Arhip, Onisim şi Apfia (†68 d.Hr.) Icoană sec. XX, Grecia - Colecția Sinaxar la Sfinții zilei (icoanele litografiate se găsesc la Catedrala Mitropolitană din Iași) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Ap. Filimon, Arhip, Onisim şi Apfia (†68 d.Hr.) Icoană sec. XX, Grecia – Colecția Sinaxar la Sfinții zilei (icoanele litografiate se găsesc la Catedrala Mitropolitană din Iași) – foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

Pe Sfântul Apostol Arhip, bătându-l, l-au lăsat viu, spre batjocorirea copiilor. Adunându-se copiii, cu cuțitele au străpuns pe sfântul.

Sfântul Apostol Arhip, unul din cei 70 de apostoli, a fost episcop după Sfântul Epafras din Colose, în cetatea Frigiei, după mărturia Sfântului Ambrosie. Pentru aceasta Sfântul Apostol Pavel îl numește ostașul său, în scrisoarea sa către Filimon. Sfântul Filimon era cetățean vestit în Colose, iar despre Sfânta Apfia, zice Sfântul Ioan GurădeAur, că era soția lui Filimon. Acest sfânt Filimon, crezând în Hristos, a făcut casa sa biserică, pentru că la dânsul se adunau toți credincioșii din Colose și se săvârșeau în casa lui dumnezeieștile slujbe, ca în biserică. După aceasta, Sfântul Filimon a fost episcop, în apostolie; pentru că în vremile Sfinților Apostoli, unii erau episcopi cu scaun, iar alții fără scaun și mergători prin diferite cetăți și țări, și unii ca aceștia se numesc episcopi apostolești, deoarece se trimiteau la apostolie să propovăduiască.

Sfântul Filimon, fiind pus într-o episcopie ca aceasta, s-a numărat în ceata sfinților 70 de apostoli, că umbla prin cetățile Frigiei și prin altele, propovăduind cuvântul lui Dumnezeu. Apoi, se scrie despre dânsul că a fost episcop și în Gaza. Sfânta Apfia rânduia Biserica cea din Colose, slujind lui Dumnezeu ziua și noaptea în posturi și în rugăciuni și odihnea pe sfinții cei ce se osteneau întru bună vestirea lui Hristos. Apoi hrănea pe săraci, scăpătați și străini, încât casa ei era nu numai biserică, ci și primitoare de străini, bolniță și adăpostire tuturor celor care nu aveau unde să-și plece capetele.

Într-o vreme, fiind în Colose, urâtul de Dumnezeu praznic al necuratei Artemida, Sfântul Apostol Arhip, cu cei ce erau acolo și cu Sfântul Filimon, adunând pe toți credincioșii în casă ce se rânduia de Sfânta Apfia, înălțau lui Dumnezeu rugăciunile lor cele obișnuite, săvârșind sfânta slujbă. Iar închinătorii de idoli, care urau pe credincioși, știind că toți creștinii sunt adunați în casa lui Filimon, au năvălit asupra lor fără de veste și au izgonit turma lui Hristos, pe unii bătându-i și pe alții ucigându-i, iar pe Sfinții Apostoli Arhip și Filimon și pe Sfânta Apfia, prinzindu-i, i-au dus la mai-marele cetății Efesului, Artoclis, și, după porunca aceluia, pe toți i-au torturat.

Mai întâi au fost întinși pe pământ și târâți, bătându-i cu toiege fără de milă; apoi, îngropându-i pe fiecare deosebit în pământ până la coapse, îi ucideau cu pietre. Drept aceea, pe Sfântul Filimon și pe Sfânta Apfia, ucigându-i cu pietre, i-au împroșcat, iar pe Sfântul Arhip, bătându-l, l-au lăsat viu, spre batjocorirea copiilor. Adunându-se copiii, cu cuțitele au străpuns pe sfântul. Astfel apostoleasca treime a sfinților mucenici s-a dus la ceruri înaintea scaunului Preasfintei, de viață făcătoarei și nedespărțitei Treimi.