Ioan Evanghelistul (10/15 e.n. – 98/100 e.n.)

Ioan Evanghelistul (în ebraică יוחנן, Yoḥanan; n. 10 e.n., Bethsaida[*], Israel – d. 98 e.n., Efes, Turcia) este numele convenţional pentru autorul Evangheliei după Ioan. În mod tradiţional a fost considerat una şi aceeaşi persoană cu apostolul Ioan. Simbolul său este vulturul  - Miniature of Saint John from the Grandes Heures of Anne of Brittany (1503–8) by Jean Bourdichon - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Miniature of Saint John from the Grandes Heures of Anne of Brittany (1503–8) by Jean Bourdichon

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Ioan Evanghelistul (n. 10 e.n., Bethsaida, Israel – d. 98 e.n., Efes, Turcia) este numele convenţional pentru autorul Evangheliei după Ioan. În mod tradiţional a fost considerat una şi aceeaşi persoană cu apostolul Ioan. Simbolul său este vulturul.

Datarea evangheliei după Ioan între 90-120 e.n., precum şi faptul că autorul textului nu cunoaşte exact geografia Palestinei, a exclus posibilitatea ca autorul acestei evanghelii să fie o persoană din cercul ucenicilor lui Isus din Nazaret. În timp ce dovezile asupra identităţii reale a autorului Evangheliei după Ioan lipsesc, unii cercetători cred că evanghelia a fost dezvoltată de un cerc sau şcoală întemeiată de Ioan, spre sfârşitul secolului întâi, şcoala fiind posibil situată în Efes.

Cele trei epistole ioaneice seamănă între ele ca terminologie, stil şi situare generală. Ele sunt în mod aproximativ legate de Evanghelia după Ioan şi ar fi putut rezulta din teologia acestei evanghelii. Aceste epistole sunt considerate în mod consensual ca fiind produse de comunitatea ioaneică din Anatolia. Referiri timpurii la epistole, organizarea bisericii care reiese din textul lor şi lipsa unei referiri la persecuţie sugerează că ele au fost scrise la începutul celui de-al doilea secol.

Nu există niciun izvor istoric de încredere care să arate că autorul Evangheliei după Ioan s-ar fi numit în mod real Ioan, evanghelia sa fiind publicată în mod anonim:

Ceea ce cei mai mulţi nu-şi dau seama este că titlurile lor au fost adăugate ulterior de creştini din secolul al II-lea, la decenii întregi după ce aceste cărţi fuseseră scrise, pentru a putea pretinde că ele au fost scrise de apostoli. De ce ar fi făcut asta creştinii? Amintiţi-vă discuţia anterioară asupra formării canonului Noului Testament: numai cărţile care erau apostolice puteau fi incluse. Ce trebuia atunci făcut cu evangheliile care erau citite şi larg acceptate ca autorităţi în timp ce fuseseră scrise în mod anonim, cum a fost cazul celor patru evanghelii din Noul Testament? Ele trebuiau asociate cu apostoli pentru a putea fi incluse în canon, aşa că le-au fost ataşate nume de apostoli.
—Bart D. Ehrman, Truth and Fiction in The Da Vinci Code: A Historian Reveals What We Really Know about Jesus, Mary Magdalene, and Constantine.

Autorul acestei scrieri nu a fost martor la viaţa lui Isus şi nici măcar nu susţine că descrie în evanghelie evenimente la care ar fi fost martor:

Ele nu pretind că ar fi fost scrise de martori la viaţa lui Isus, iar istoricii au recunoscut de mult că ele au fost produse de creştini din a doua sau a treia generaţie, trăind în alte ţări decât Isus (şi Iuda), vorbind o limbă diferită (greacă în loc de aramaică), trăind în circumstanţe diferite şi adresându-se unui public diferit.”
—Bart D. Ehrman, The lost Gospel of Judas Iscariot: a new look at betrayer and betrayed.

Autorul Apocalipsei lui Ioan este numit de obicei Ioan Teologul sau Ioan de Patmos, spre a nu fi confundat cu Ioan Evanghelistul, cu Apostolul Ioan sau cu Prezbiterul Ioan.

Saint John the Evangelist by Domenichino (1621–29) - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Saint John the Evangelist by Domenichino (1621–29) – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Biografie

Ioan a fost un pescar dintr-un sat de pe malul nordic al lacului Genesareth (Palestina, azi Israel). Părinţii lui ar fi fost Zebedeus şi Maria-Salomeea. A fost – potrivit tradiţiei – fratele mai mic al apostolului Iacob cel Bătrân.

Iisus i-a numit pe aceşti doi fraţi – „boanerges” („fii tunetului”), probabil pentru că făceau parte din grupa revoluţionar-antiromană a Zeloţilor.

Denumit în Evanghelia după Ioan „apostolul cel mult iubit de Iisus”, martor ocular al crucificării lui Iisus. Ar fi întreprins mai multe călătorii misionare în Asia Mică. Legendele susţin că a refuzat să aducă ofranda cuvenită în templul roman al zeiţei Artemis din Efes (azi în Turcia) în timpul persecuţiilor anticreştine ale lui Domiţian (81-96 d.C.), fapt pentru care ar fi fost arestat şi dus la Roma, unde ar fi fost supus la chinuri, prin scufundare într-un vas cu ulei fierbinte, lângă Porta Latina (pe acel loc s-a construit apoi Biserica „Oratorio di San Giovanni in Oleo”). Exilat pe insula Patmos (Grecia), ar fi scris Apocalipsa lui Ioan în anul 95 d.Cr., iar după moartea împăratului Domiţian (96 d.C.) s-ar fi întors la Efes, scriindu-şi Evanghelia în jurul anului 100 d.Cr.

A adormit în Domnul la vârstă foarte înaintată (88 ani).

Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan. Prăznuirea sa de către Biserica Ortodoxă se face la data de 8 mai - frescă din Capela Seminarului Teologic Liceal Ortodox „Sfântul Vasile cel Mare”, din Iași - foto preluat de pe basilica.ro

Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan – frescă din Capela Seminarului Teologic Liceal Ortodox „Sfântul Vasile cel Mare”, din Iași – foto preluat de pe basilica.ro

 

Critica scrierilor atribuite în mod tradiţional lui Ioan


Dubii patristice

Iustin Martirul (c. 100-165 AD) care-l cunoştea pe Policarp de Smirna, învăţăcel al lui Ioan, face o posibilă aluzie la Apocalipsă, şi-l creditează pe Ioan ca autor al ei. Ireneu de Lyon (c. 115-202) ia asta drept fapt. La sfârşitul secolului al II-lea, este acceptată în Antiohia de către Theophilus (decedat c. 183), iar în Africa de Tertulian (c. 160-220). La începutul secolului al III-lea ea este adoptată de Clement din Alexandria şi de către Origene din Alexandria şi mai târziu de Methodius, Ciprian, Lactanţius, Dionisie din Alexandria, iar în secolul al V-lea de către Quodvultdeus. Eusebiu din Cezareea (ca. 263–339) era înclinat să considere Apocalipsa împreună cu cărţile acceptate, dar a trecut-o de asemenea în Antilegomena. Ieronim (347-420) o considera drept carte de mâna a doua. Cele mai multe canoane o includeau, dar unele, în special din Biserica Răsăriteană, o respingeau. Nu este inclusă în Peshitta (un Nou Testament timpuriu în aramaică).

Autorul Apocalipsei se numeşte pe sine „Ioan”, astfel că această carte a fost în mod tradiţional atribuită apostolului Ioan. Referiri la scrierea ei de către apostol se află încă de la Iustin Martirul, în al său Dialog cu Trypho. Alte mărturii timpurii sunt de la Ireneu de Lyon, Clement din Alexandria, Tertulian, Ciprian de Cartagina şi Ipolit de Roma. Totuşi, această identificare a fost negată de alţi Părinţi ai Bisericii, incluzându-i Dionisie de Alexandria, Eusebiu din Cezareea, Chiril din Ierusalim, Grigore de Nazianz şi Ioan Gură de Aur. Apocrifonul lui Ioan afirmă că Ioan a scris atât Apocrifonul cât şi Apocalipsa. Donald Guthrie scria că dovezile oferite de Părinţii Bisericii susţin identificarea autorului cărţii cu apostolul Ioan.

Conform lui Epifanie de Salamina, un anume Caius din Roma credea că Cerinthus, un gnostic, era autorul Apocalipsei lui Ioan.

În secolul al treilea episcopul Dionisie din Alexandria respingea ideea că ea ar fi fost scrisă de un apostol, dar accepta cartea drept canonică. Dionisie credea că autorul era un al bărbat numit Ioan, şi anume prezbiterul Ioan, învăţătorul lui Papias, episcop de Hierapolis. Eusebiu din Cezareea a căzut mai târziu de acord cu Dionisie. Deoarece persoana autorului era una din considerentele necesare pentru canonizarea cărţii, mai mulţi Părinţi ai Bisericii şi Conciliul de la Laodicea au respins autoritatea Apocalipsei.

Saint John and the Poisoned Cup by Alonzo Cano Spain (1635–1637) - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Saint John and the Poisoned Cup by Alonzo Cano
Spain (1635–1637) – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Bretschneider

Noua epocă a cercetărilor critice ale acestor opere a început cu opera lui K.G. Bretschneider din 1820 asupra autorului Evangheliei după Ioan. Bretschneider a pus la îndoială ideea că autorul Evangheliei ar fi fost un apostol, şi chiar a menţionat că în baza stăpânirii şubrede a topografiei, autorul nu putea proveni din Palestina. El a argumentat că înţelesul şi natura lui Isus prezentate în Evanghelia după Ioan erau foarte diferite de cele din evangheliile sinoptice, astfel autorul nefiind un martor direct al evenimentelor relatate. Bretschneider se referea la un caracter apologetic al lui Ioan, caracter care indică o dată ulterioară a scrierii. Cercetători cum ar fi Wellhausen, Wendt şi Spitta au argumentat că a patra evanghelie este un Grundschrift adică „… o operă care a suferit interpolări înainte de a ajunge la forma ei canonică; ea forma o unitate la modul cum era pe atunci.”

F.C. Baur (1792–1860) a avansat ideea că evanghelia era pur şi simplu o lucrare de sinteză a tezei şi antitezei pe model hegelian — sinteză între teza iudeo-creştinătăţii (reprezentată de Petru) şi antiteza creştinătăţii neamurilor (reprezentată de către Pavel). El cita de asemenea din epistolele ioanine o sinteză a forţelor dualiste din gnosticism. Ca atare, el a atribuit anul 170 scrierii acestei evanghelii.

The Vision of Saint John (1608–1614), by El Greco - foto preluat de pe en.wikipedia.org

The Vision of Saint John (1608–1614), by El Greco – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Critica timpurie

Primul martor sigur al teologiei ioanine dintre părinţii bisericii a fost Sf. Ignatie din Antiohia, a cărui Epistolă către Filipeni era fondată pe Ioan 3:8 şi făcea aluzie la Ioan 10:7-9 şi Ioan 14:6. Aceasta ar indica faptul că evanghelia era cunoscută în Antiohia înainte de moartea lui Ignatie (probabil 107). Policarp de Smirna (cca. 80-167) citează din epistolele lui Ioan, la fel ca Iustin Martirul şi Filozoful (cca. 100-165).

Cea mai veche mărturie despre autor era cea a lui Papias, păstrată în citate fragmentare în istoria bisericii a lui Eusebiu din Cezareea. Acest text este prin urmare mai degrabă obscur. Eusebiu afirmă că trebuie făcută distincţie între doi Ioani diferiţi, Apostolul Ioan şi Prezbiterul Ioan, atribuind evanghelia apostolului iar Apocalipsa prezbiterului.

Mărturia lui Ireneu de Lyon bazată pe Papias reprezintă tradiţia din Efes, în care se zice că ar fi trăit Apostolul Ioan. Ireneu era discipol al lui Policarp, deci la a doua generaţie după apostol. Conform multor cercetători, el afirmă lipsit de echivoc că apostolul este autorul evangheliei. (Alţi cercetători observă că Ireneu se referă totuşi constant la autorul evangheliei şi la cel al Apocalipsei ca „discipolul Domnului”, în timp ce la alţii se referă ca „apostoli”. Astfel Ireneu pare a face diferenţă între Ioan, autorul celei de a patra evanghelii şi Apostolul Ioan.) Koester refuză referirea lui Ignatie de Antiohia ca referitoare la evanghelie şi îl citează pe Ireneu ca fiind primul care a făcut uz de ea.

Papirusul P52 (Biblioteca Ryland), datat în mod obişnuit în jur de 125, sugerează că textul Evangheliei după Ioan s-a răspândit rapid prin Egipt. Faţa fragmentului conţine rânduri din Evanghelia după Ioan 18:31-33, în greacă, iar spatele ei conţine rânduri din versetele 37-38. Clement din Alexandria (cca. 150-211) mentionează activitatea misionară a Apostolului Ioan în Asia Mică şi continuă „Iar Ioan, ultimul, văzând că în evanghelii s-au discutat lucruri trupeşti, susţinut de discipolii lui şi inspirat de Duhul Sfânt a scris o evanghelie spirituală.” Origene (185–cca. 254) a răspuns la întrebarea de ce Ioan a plasat la început curăţarea Templului de comercianţi, mai degrabă decât la sfârşit „Ioan nu spune mereu adevărul în mod literal, ci doar spiritual.” În Alexandria, faptul că Ioan era autorul evangheliei nu a fost niciodată pus sub semnul întrebării. Bruce Metzger afirma „Putem găsi în opera lui Clement citate ale tuturor cărţilor din Noul Testament cu excepţia lui Filimon, Iacob, 2 Petru şi 2 şi 3 Ioan.”

Roma a fost sediul singurei respingeri timpurii a celei de a patra evanghelii. Adversarii montanismului au fost răspunzători pentru asta. Ireneu afirmă că aceste persoane au încercat să suprime învăţătura despre Duhul Sfânt pentru a distruge montanismul, prin urmare ei au negat ideea că Apostolul Ioan ar fi autorul evangheliei şi autoritatea ei. Mai târziu, Epifanie de Salamina a denumit acest grup, care consta din adepţii preotului Caius, drept Alogi, un joc de cuvinte între „fără Cuvânt” şi „fără raţiune”.

Papirusul P52 (mijlocul sec. al II-lea), cea mai veche mărturie a Evangheliei după Ioan - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Papirusul P52 (mijlocul sec. al II-lea), cea mai veche mărturie a Evangheliei după Ioan – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Critica modernă

Critica modernă poate fi împărţită în trei mari secţiuni: (1) fundamentele, de la Bauer la Braun (1934–1935), (2) apogeul, de la Schnackenburg la Koester (1959–60), (3) supremaţia şubredă, de la Hengel la Hangel (1989–2000).

Walter Bauer a deschis dezbaterile moderne asupra lui Ioan cu cartea sa Rechtgläubigkeit und Ketzerei im ältesten Christentum. Teza lui Bauer este că „ereticii erau probabil mai numeroşi decât ortodocşii” în creştinismul timpuriu iar ortodoxia nu era atât strict definită ca în ziua de azi. El era „era convins că niciunul dintre Părinţii Apostolici nu s-a bazat pe autoritatea celei de-a patra evanghelii. Gnosticii, marcioniţii şi montaniştii erau cei care au folosit-o la început, ei fiind cei care au introdus-o în comunitatea creştină.”

J.N. Sanders, care a scris The Fourth Gospel in the Early Church, a examinat „aşa-zisele paralele ale lui Ioan cu Ignatie din Antiohia, Policarp de Smirna, Barnabas şi Epistola către Diognetus, conchizând că nu există urme sigure ale influenţei celei de-a patra evanghelii la Părinţii Apostolici.” Sanders a argumentat că această carte a fost scrisă în Alexandria.

Evanghelia după Ioan afirmă explicit că textul ei a fost scris de „discipolul iubit de Isus”, deci multe eforturi au fost depuse pentru a determina cine a fost această persoană. În mod tradiţional el este identificat cu Apostolul Ioan, deoarece în caz contrar unul din cei mai importanţi apostoli din celelalte evanghelii ar lipsi complet din a patra evanghelie. Totuşi, cercetătorii critici au propus alte posibilităţi.

Filson, Sanders, Vernard Eller, Rudolf Steiner şi Ben Witherington sugerează că era vorba de Lazăr, deoarece Ioan 11:3 şi Ioan 11:36 indică precis că Isus îl „iubea” pe acesta, iar asta ar fi posibil implicat şi de Evanghelia secretă după Marcu. Keener observă că „Lazăr din Betania ar fi avut mai mult acces în casa Marelui Preot (dacă discipolul din 18:15-16 este discipolul cel iubit, ceea ce este nesigur); sinopticii s-ar putea să-l fi omis pe Lazăr pentru a-l proteja tocmai din pricina poziţiei sale.” Asta s-ar potrivi bine cu interesul autorului în activitatea lui Isus din Iudeea.

Parker a sugerat că acest discipol ar fi putut fi Ioan Marcu; totuşi Faptele Apostolilor indică faptul că Ioan Marcu era foarte tânăr şi s-a alăturat târziu discipolilor. J. Colson a sugerat că „Ioan” era preot în Ierusalim, explicând presupusa mentalitate preoţească din a patra evanghelie. R. Schnackenburg a sugerat că „Ioan” ar fi fost un locuitor altfel necunoscut al Ierusalimului care făcea parte din cercul de prieteni ai lui Isus. Evanghelia după Filip şi Evanghelia Mariei o identifică pe Maria Magdalena drept discipolul iubit de Isus, o posibilitate care a fost analizată de Esther de Boer şi făcută faimoasă în imaginarul roman Codul lui Da Vinci. În sfârşit, câţiva autori, cum ar fi Loisy, Bultmann şi Hans-Martin Schenke, văd „discipolul cel iubit” drept o creaţie pur simbolică, un pseudonim idealizat pentru grupul de autori ai evangheliei.

Cercetătoarea gnosticismului Elaine Pagels merge şi mai departe, afirmând că însuşi autorul evangheliei era un gnostic, citând pentru asta similarităţi cu Evanghelia după Toma şi cu Evanghelia după Filip. Trebuie observat că primul comentariu al Evangheliei după Ioan a fost scris de un gnostic, iar evanghelia era populară printre gnostici cel puţin la fel de devreme ca şi printre „ortodocşi”.

Diverse obiecţii au fost ridicate la adresa scrierii acestor scrieri de către Ioan. Prima dintre ele, Evanghelia după Ioan este o relatare foarte intelectualizată a vieţii lui Isus, autorul fiind familiarizat cu tradiţiile rabinice de interpretare biblică. Evangheliile sinoptice cad de acord că Ioan era un pescar. Apostolilor 4:13 se referă la Ioan ca fiind „lipsit de învăţătură” sau „analfabet”.

Au fost de asemenea ridicate obiecţii din cauză că „discipolul cel iubit de Isus” nu este menţionat înainte de Cina cea de taină.

Acest titlu („discipolul cel iubit”) este straniu pentru Beasley-Murray din cauză că „dacă discipolul cel iubit ar fi unul din cei doisprezece, el ar fi fost suficient de cunoscut în afara cercului de biserici ioanine pentru ca autorul să-l numească”.

Raymond E. Brown, printre alţii, susţine că evanghelia a fost scrisă de către o comunitate de autori mai degrabă decât de un singur autor care să-i dea forma finală. În particular, cap. 21 este foarte diferit din punct de vedere stilistic faţă de restul evangheliei, fiind astfel considerat o adăugire ulterioară (cunoscută sub numele de apendice). Printre cercetătorii creştini acest punct de vedere a evoluat către teza că au existat stadii multiple de redactare, fiind implicaţi atât discipolii cât şi apostolul; R.E. Brown (1970) distinge patru stadii de dezvoltare: tradiţiile legate direct de apostol, editare parţială de către discipolii săi, sinteză de către apostol şi adăugiri ulterioare de către un redactor final. Pare clar cel puţin că în cap. 21 altcineva vorbeşte la persoana a treia plural („noi”), fiind în mod evident vocea comunităţii care crede drept adevărată mărturia acestei alte persoane numită „discipolul cel iubit”.

Data scrierii evangheliei a fost estimată la circa 90-100. Apostolul Ioan, dacă el a fost autorul principal, ar fi avut o vârstă extrem de ridicată pentru o vreme în care speranţa de viaţă era mult mai redusă. De de altă parte, dacă apostolul ar fi ajuns într-adevăr la această vârstă, asta ar explica tradiţia relatată în Ioan 21, şi anume că mulţi credeau că Isus a zis că apostolul nu va muri (ceea ce a dus la legenda prezbiterului Ioan). O dată mai târzie decât începutul secolului al II-lea este exclusă deoarece P52, cel mai timpuriu manuscris care dovedeşte existenţa evangheliei, datează de la mijlocul secolului al II-lea. Chiar în biserica timpurie existau dubii asupra autenticităţii, atât Marcion (fondatorul ereziei marcioniste) cât şi Celsus (un critic păgân al creştinismului) au criticat-o aspru drept falsificare evidentă. Dezbaterea s-a concentrat nu numai în jurul diferenţelor faţă de alte evanghelii, ci de asemenea în jurul învăţăturii ei despre Paraclet, care era important în mişcarea „carismatică” timpurie cunoscută drept montanism.

Deşi tradiţiile antice îi atribuie Apostolului Ioan cea de-a patra evanghelie, Apocalipsa şi cele trei Epistole ale lui Ioan, cercetătorii moderni cred că el nu a scris niciunul din aceste texte.
—Stephen L. Harris, Understanding the Bible

Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan la pieptul Lui Hristos - foto preluat de pe www.ortodoxia.md

Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan la pieptul Lui Hristos – foto preluat de pe www.ortodoxia.md

 

Sărbători

- în calendarul ortodox: 8 mai
- în calendarul greco-catolic: 8 mai
- în calendarul romano-catolic: 27 decembrie
- în calendarul lutheran: 27 decembrie
- în calendarul anglican: 27 decembrie

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi despre si pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro; en.wikipedia.org