Sfântul Apostol Simeon, rudenia Domnului, episcopul Ierusalimului († 107)
Sfântul, slăvitul și întru tot lăudatul Apostol și Sfințit Mucenic Simeon, ruda Domnului din Cei Șaptezeci este pomenit de Biserica Ortodoxă în 27 aprilie și împreună cu Cei Şaptezeci în 4 ianuarie.
Sfântul Simeon a fost fiul Sfântului Apostol Cleopa, fratele mai tânăr al Sfântului Iosif Logodnicul.
El a fost martor la minunile Domnului Iisus Hristos și astfel a crezut în El.
După ce Apostolul Iacov, primul episcop al Ierusalimului a fost ucis în anul 62 sau 63 d.Hr., creștinii de acolo l-au ales pe Apostolul Simeon să îi ia locul (Patriarh al Ierusalimului 62–107, precedat de Apostolul Iacov cel Drept, urmat de Iustus I).
În timpul împăratului Traian, el a fost pârât la guvernatorul roman Atticus că făcea parte din spița Regelui David și că mărturisește credința creștină.
Păgânii l-au capturat pe Sfântul Simeon, deja în vârstă de 100 de ani, și l-au torturat vreme îndelungată, iar apoi l-au dat la moarte martirică prin răstignire pe cruce.
Sfântul Simeon este menționat în Fapte 13,1: “Şi erau în Biserica din Antiohia prooroci și învățători: Barnaba și Simeon, ce se numea Niger, Luciu Cirineul, Manain, cel ce fusese crescut împreună cu Irod tetrarhul, și Saul.”
Pe tine, rudenia lui Hristos, Simeoane ierarhe și mucenicul cel tare, cu sfințenie te lăudăm, cel ce ai pierdut înșelăciunea și ai păzit credința. Pentru aceasta prăznuind astăzi preasfântă pomenirea ta, dezlegare de păcate luăm prin rugăciunile tale.
Ca o stea prea mare biserica câștigând astăzi pe grăitorul de Dumnezeu Simeon, se luminează strigând: Bucură-te, cinstită podoabă a mucenicilor.
Condac (glasul al 2-lea):
Sionului celui de sus făcându-te cetățean, scaunul Sionului celui de jos ai luat și bine turma ți-ai povățuit la staulul cel ceresc. Împreună te-ai răstignit cu Hristos, Simeoane, urmând patimii celei dumnezeiești.
Dionisie din Furna, în Erminia sa (ed. Sophia, București, 2000, p. 150), arată că Sf. Apostol Simeon trebuie zugrăvit în chipul unui bărbat foarte bătrân, ținând în mână un sul înfășurat, însemnul propovăduirii sale apostolice.
Viața Sfântului Apostol Simeon, rudenia Domnului, episcopul Ierusalimului
Sfântul Apostol Simeon, rudenia Domnului, episcopul Ierusalimului (†107) – foto preluat de pe basilica.ro
Sfântul Sfințit Mucenic Simeon, ruda Domnului, a fost văr de al doilea după mamă cu Mântuitorul Iisus Hristos. Potrivit Istoricului Eusebiu, acesta a fost al doilea Episcop al Ierusalimului. După uciderea Sfântului Apostol Iacov în anul 62, Sfinții Apostoli l-au ales episcop al Ierusalimului.
Acest Sfânt Simeon, care era rudenie a Domnului nostru Iisus Hristos, a fost fiu al lui Cleopa, fratele Sfântului Iosif, logodnicul, pentru care vrednicii de credință, scriitorii vechi de istorie bisericească greacă, Evsevie, episcopul Cezareei Palestinei, Gheorghe Chedrin și Nichifor al lui Calist Xantopol, cu un glas mărturisesc că Iosif, logodnicul Preasfintei Fecioare Născătoare de Dumnezeu, și Cleopa au fost frați buni de tată și de mamă, Iosif era frate mai mare, iar Cleopa mai mic. Acest Cleopa, după întoarcerea lui Iosif din Egipt a luat de soție, de la fratele său Iosif, pe o fiică a lui Maria, care a născut pe acest Sfânt Simeon. Ajungând în vârstă și auzind despre minunile Domnului nostru Iisus Hristos, Sfântul Simeon a crezut Într-însul. Iar după patima cea de bunăvoie a Domnului și după Înălțarea la cer, a fost numărat în ceata sfinților șaptezeci de apostoli întru bunavestire a lui Hristos, umblând prin cetăți și prin sate, învățând și făcând minuni; luminând popoarele cu lumina sfintei credințe și pierzând întunericul închinării idolești. Iar în acel timp Sfântul Iacov, fratele Domnului, fiul Sfântului Iosif logodnicul, ținea scaunul arhieriei Ierusalimului, fiind întâiul episcop acolo; și fiindcă mărturisea pe Hristos, necredincioșii evrei doborându-l de pe scaunul Bisericii, l-au ucis, lovindu-l în cap cu un lemn.
După uciderea Sfântului Iacob, a sosit degrabă risipirea Ierusalimului prin Tit și Vespasian, precum mai înainte a zis Domnul. Iar după risipire, s-au adunat ucenicii Domnului care erau între cei vii, împreună cu cei care după trup au fost rudenie lui Hristos Domnul, și acest sfânt Simeon, fiul lui Cleopa, nepotul și fiul de frate al lui Iosif și rudenia Domnului l-au pus al doilea episcop al Ierusalimului – în locul Sfântului Iacov -, căci acum Ierusalimul, începuse iarăși a fi locuit de oamenii cei ce rămăseseră. Iar Sfântul Simeon, fiind că o biserică a Sfântului Duh, împodobea prin sine scaunul Ierusalimului, aducând pe cei rătăciți la Hristos Dumnezeu. Apoi după mai mulți ani, pe vremea împărăției lui Traian, a fost clevetit de zavistnicii eretici către Attic, antipatul Romei, pentru două pricini: întâi, fiindcă este cu neamul din casa lui David, iar al doilea că este creștin. În timpul acela era prigonire de la împărații Romei, asupra seminției lui David și asupra celor ce credeau în Hristos. Și erau cercetați cu dinadinsul pretutindeni, când se afla cineva din neamul lui David și se pierdeau, ca nici urmă din acea seminție împărătească să nu rămână între evrei, ci să stăpânească veșnic împărații Romei pământul iudeilor. Asemenea și cei ce credeau în Hristos erau chinuiți și uciși, pentru ca zeii păgânești să fie cinstiți prin toată lumea.
Deci, Sfântul Simeon, ca cel din Seminția lui David și ca cel ce credea în Hristos, fiind rudă cu El, a fost prins de păgâni, după porunca lui Attic antipatul. Fiind bătrân Sfântul Simeon, căci avea mai mult de o sută de ani, după multe chinuri, pe cruce fiind pironit, ca și Hristos Domnul, și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu.
Notă: Prologul în 18 zile ale lunii Septembrie scrie astfel despre acest Sfânt Simeon: „Acela era fiul lui Iosif, logodnicul și fratele lui Iacov. Dar mai vrednic lucru de credință este că, nu al lui Iosif a fost fiu, ci al lui Cleopa, fratele lui Iosif; iar lui Iosif i-a fost nepot, adică fecior de frate, precum de la cei mai sus ziși scriitori vechi de istorii ai Bisericii grecești, se dovedește această. De unde se arată și aceasta, că Simeon nu i-a fost frate bun lui Iacov, fratele Domnului și fiul lui Iosif, ci văr”.
Iarăși prologul, în patru zile ale lunii Ianuarie, scrie despre soborul Sfinților șaptezeci de Apostoli, și în cuvântul sub numele Sfântului Dorotei, episcopul Tirului se scrie despre acest Sfânt Simeon așa: „Cleopa sau Simeon este nepotul Domnului”. Dar acolo destul s-a arătat că altul a fost Cleopa și altul Simeon. Cleopa a fost tatăl lui Simeon, iar Simeon fiul lui Cleopa; însă nu nepot al Domnului, ci rudenie, așa ca și cum ar fi fost văr din frați.
În această lună și zi, prologul a scris astfel: „Îndoită numire a câștigat fericitul, pentru că se numea Simon și nu Simeon”. Simon a fost fiu al lui Iosif și frate bun al lui Iacov, fratele Domnului; iar Simeon, precum s-a zis, este fiul lui Cleopa și văr din frați cu Iacov; după aceea era rudenie a Domnului, fiind și numărat între cei șaptezeci de apostoli. Iar Simeon fiul lui Iosif, nicidecum nu se află între apostoli. Este scris de Sfântul Ioan Evanghelistul în cap. 7, stih 5, cum că „nici frații lui Hristos n-au crezut în El”. Iar frații aici, spune Sfântul Teofilact, sunt fiii lui Iosif, pe care Sfântul Evanghelist Matei în cap. 13, stih 56, anume îi pomenește: Iacov, Iosie, Simon și Iuda. Ci și aceasta este arătat, că mai pe urmă au crezut în El, Iuda, care se zice și Tadeu, unul din cei doisprezece apostoli; apoi Iacov cel dintâi din cei șaptezeci și Iosie asemenea din cei șaptezeci. Iar Simon se pare că n-a luat slujba apostoliei, ci mai înainte de împărțirea prin toată lumea a Sfinților Apostoli a trecut din cele de aici, adeverind Sfântul Apostol Pavel în întâia epistolă către Corinteni, în cap. 15, și zicând: Mulți sunt până acum, iar oarecare s-au și mutat.
Iar despre Sfântul Simeon al lui Cleopa și rudenie a lui Hristos, știut este că a fost unul din cei șaptezeci de apostoli și episcop al Ierusalimului, al doilea după vărul de frate al lui Iacov. Dar ceea ce se pare unora, că Cleopa murind fără fii, după legea de atunci, Iosif i-a luat femeia lui și a făcut cu dânsa șase fii, patru feciori și două fete, adică pe Maria care se numește fiica lui Cleopa și pe Salomeea pe care o pomenește Teofilact în tâlcuirea cea de la Matei în cap. 13. De aceasta se cuvine a socoti cu dinadinsul, că Iosif a murit mai înainte de Cleopa, nu Cleopa mai înainte de Iosif. Deci, cum putea Iosif ca să aibă pe femeia lui Cleopa? Iar Iosif a murit mai înainte de Cleopa, este arătat de aici, că Cleopa după Învierea Domnului a fost și a văzut pe Domnul în Emaus împreună cu Luca, de care S-a și cunoscut Domnul în frângerea pâinilor.
Cleopa, și după Înălțarea Domnului și după primirea Sfântului Duh, a fost viu și s-a sfârșit prin mucenicie. Iar Sfântul Iosif nici Patimile lui Hristos n-a apucat, ci încă mai înainte de Botezul Domnului, a trecut din viața aceasta. Deci, cum putea să fie aceasta, că Iosif după moartea lui Cleopa să ia femeia sa și să facă cu dânsa fii. Mai vrednic de crezare este aceasta, că nu Iosif a luat pe femeia lui Cleopa, ci Cleopa pe fiica lui Iosif a luat-o de soție, de care lucru Gheorghe Chedrin zice așa: „După cinci ani, Iosif s-a întors din Egipt în Nazaret, pe a cărui fiică Maria, Cleopa fratele lui Iosif, care era din doi părinți, a luat-o de soție și dintr-însa a născut pe Simeon, care după Iacov, fratele Domnului, a fost episcop al Ierusalimului”.
Iar ceea ce se zice de Maria lui Cleopa, cum că ar fi fost fiică lui Cleopa, aceasta nu este în Evanghelie; pentru că se scrie la Sfântul Evanghelist Ioan în cap. 19, stih 25: „Și stătea lângă Crucea lui Iisus, mama lui și sora mamei lui, Maria a lui Cleopa”. Aici nu zice Sfântul Evanghelist Ioan, Maria fiica lui Cleopa, ci numai Maria lui Cleopa, iar nu fiica lui Iosif, pe care ca pe o soră o avea Preacurata Fecioară Maria, Maica lui Iisus. Căci după ce S-a logodit cu Iosif, S-a dus din Biserica Domnului în casa lui și locuia cu Maria, fiica lui, fiind încă fecioară, ca soră cu soră, având locuință împreună. Deci, să se știe, că aici Maria lui Cleopa, nu este fiica lui, ci femeia, care a născut pe acest Simeon rudenia Domnului, vărul de frate după trup, din pricina lui Iosif cel părut tată al lui Hristos, fratele lui Cleopa, tatăl lui Simeon.
cititi mai mult despre Sfântul Apostol Simeon, rudenia Domnului, episcopul Ierusalimului si pe: basilica.ro; doxologia.ro
Sfântul Apostol și Evanghelist Marcu (12 – 68 d.Hr.)
Sfântul, gloriosul și mult slăvitul Apostol și Evanghelist Marcu este autorul Evangheliei după Marcu, însoțitorul Apostolului Pavel (așa cum se povestește în Faptele Apostolilor), și se numără printre cei Șaptezeci de Apostoli.
Adesea este numit Ion Marcu, și este considerat fondatorul Bisericii Alexandriei, totodată fiind și primul ei papă.
Ca urmare, el este venerat în mod deosebit de Biserica din Alexandria (coptă) ca fondator al ei. Simbolul său de evanghelist este un leu.
Biserica îl prăznuiește la 25 aprilie, la 27 aprilie și 27 septembrie împreună cu Aristarh și Zina, la 30 octombrie împreună cu Tertie, Iust, Artema și Cleopa și la 4 ianuarie împreună cu Cei Șaptezeci.
Sf. Ap. și Evanghelist Marcu (12 – 68 d.Hr.)- foto preluat de pe ziarullumina.ro
Numele lui era Ioan, după cum spune Biblia:
“El a venit în casa Mariei, mama lui Ioan care era numit și Marcu, unde mulți se adunau pentru rugăciune (Fapte 12:12).
“El este cel la care s-a gândit Domnul Hristos, a Căruia este slava, când a spus: ” Duceți-vă în cetate la cutare om, și spuneți-i: Învățătorul zice: Vremea Mea este aproape; voi face Paștele cu ucenicii Mei în casa ta.”(Matei 26:18).
Casa lui a fost prima biserică creștină, unde ei au mâncat Paștele, s-au ascuns după moartea Mântuitorului și în camera de sus de aici au primit Duhul Sfânt.
Acest apostol s-a născut în Cirene (unul din cele cinci orașe vestice, Pentapolis, din Vestul Africii).
Numele tatălui său era Aristopolus, iar mama sa se numea Maria și era rudă cu Apostolul Varnava.
Credința lor era iudaismul și erau bogați și onorați.
Părinții l-au educat în cultura greacă și ebraică.
După ce au emigrat la Ierusalim, l-au numit Marcu.
Marcu vizita frecvent casa Sfântului Petru și de la el a învățat creștinismul.
Odată, Pe când Aristopulos și fiul său Marcu mergeau pe lângă Iordan, aproape de deșert, au întâlnit un leu și o leoaică răcnind. Pentru Aristopolus a fost evident că își vor găsi amândoi sfârșitul aici. Mila pentru fiul său l-au îndemnat să-i spună să fugă și să se salveze.
Marcu i-a răspuns:
“Hristos, în mâinile căruia sunt viețile noastre nu va lăsa fiarele să ne omoare“.
Spunând acestea, a început să se roage astfel: “Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, apără-ne de demonii acestor două fiare și scapă sălbăticia aceasta de urmașii lor”. Imediat, Dumnezeu a auzit această rugăciune și cele două fiare au căzut moarte.
Tatăl său s-a minunat foarte tare și i-a cerut fiului său să-i vorbească despre Hristos. El a început să creadă și a fost botezat de fiul său.
După Înălțarea la cer a Mântuitorului, Marcu l-a însoțit pe Pavel și pe Barnaba în propovăduirea Evangheliei în Antiohia, Seleucia, Cipru, Salami și Perga Pamfiliei, unde i-a părăsit și s-a întors la Ierusalim. După sinodul apostolic din Ierusalim, el a mers împreună cu Barnaba în Cipru.
După plecarea lui Barnaba, Sfântul Marcu a mers în Africa, Berca și în cele cinci orașe vestice. El a propovăduit aici Evanghelia și mulți au crezut în cele relatate de el. De acolo, a mers în Alexandria în 61 A.D.
Când a intrat în oraș, încălțările lui erau rupte din cauza drumurilor lungi pe care le făcuse propovăduind și evanghelizând. El a mers la un cârpaci din oraș, numit Anianus pentru a și le repara. În timp ce Anianus îi repara încălțările, s-a înțepat în deget cu sula. Anianus a strigat în grecește “Eis Theos!” care înseamnă “O unule Dumnezeu!” Când Sfântul Marcu a auzit aceste cuvinte inima i-a tresărit de bucurie. L-a găsit potrivit pentru a-i spune despre Dumnezeu. Apostolul a luat puțină argilă, a scuipat pe ea și a pus-o pe degetul lui Anianus, spunând “în Numele lui Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu,” și înțepătura s-a vindecat imediat, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat.
Anianus a fost nespus de uimit de acest miracol care s-a petrecut în Numele lui Iisus Hristos și inima lui s-a deschis către Cuvântul Domnului. Apostolul l-a întrebat cine era unicul Dumnezeu pe care l-a strigat când s-a înțepat. Anianus i-a răspuns “Am auzit de El, dar nu Îl cunosc.” Sfântul Marcu a început să îi explice de la început, de la crearea cerului și a pământului, apoi despre profeții care au prevestit venirea lui Hristos. Apoi Anianus i-a chemat la el acasă și a adus la el pe copii săi. Sfântul Apostol le-a predicat și apoi i-a botezat.
Când numărul credincioșilor creștini a crescut și poporul păgân al cetății a auzit, s-au înfuriat și au plănuit să-l omoare pe Sfântul Marcu. Credincioșii l-au sfătuit să plece pentru o vreme de dragul siguranței Bisericii sale și a de grija ei. Sfântul Marcu l-a hirotonit pe Sfântul Anianus ca episcop de Alexandria (43 – 63, urmat de Anian al Alexandriei), apoi trei preoți și șapte diaconi. A mers apoi în cele cinci orașe apusene și a rămas acolo doi ani, propovăduind, unde o hirotonit mai mulți episcopi, preoți și diaconi.
În final, el s-a reîntors la Alexandria unde a găsit o comunitate creștină numeroasă și unde a construit o biserică pentru ei în locul numit Bokalia (locul vacilor), în estul Alexandriei pe malul mării.
I/a venit vremea adormirii de sărbătoarea Învierii din anul 68 A.D. care în acel an coincidea cu o mare sărbătoare păgână sărbătorită printr-un mare banchet în cinstea zeului Syrabis. Astfel, o mare mulțime de păgâni a atacat biserica de la Bokalia și au intrat înăuntru cu forța. L-au prins pe Sfântul Marcu, l-au legat cu o funie groasă și l-au târât pe străzi strigând: “Aduceți balaurul în locul adunării vacilor.” Au continuat să-l târască cu multă cruzime. Carnea lui era ruptă și împrăștiată peste tot și orașul era plin de sângele lui. Apoi l-au închis peste noapte într-o închisoare întunecată.
Îngerul Domnului i-a apărut și i-a spus: “Marcule, bunule servitor, bucură-te pentru că numele tău a fost scris în cartea vieții și tu ai fost numărat în ceata sfinților.” După ce îngerul a dispărut, I-a apărut Mântuitorul Hristos și i-a dăruit pacea Sa. Sufletul lui Marcu s-a înveselit și s-a bucurat.
A doua zi dimineața, păgânii l-au scos pe Sfântul Marcu din închisoare. I-au legat gâtul cu o frânghie groasă și la fel ca în prima zi, l-au târât peste pietre și peste stânci. Într-un final, Sfântul Marcu și-a dat sufletul curat în mâinile Domnului și a primit cununa martirajului.
Cu toate acestea, moartea Sfântului Marcu nu a satisfăcut furia păgânilor. Au adus mult lemn de foc și se pregăteau să-i ardă trupul. Dar o furtună puternică s-a pornit și o ploaie torențială a început. Păgânii s-au speriat și au fugit înspăimântați.
Credincioșii au venit și au luat trupul sfânt, l-au dus la biserica din Bokalia, l-au înfășurat în giulgiu, s-au rugat la capul lui și l-au așezat într-un coșciug. Apoi au îngropat coșciugul într-un loc secret în biserică.
În anul 828 A.D., corpul Sfântului Marcu a fost furat de marinari italieni și a fost dus din Alexandria în Veneția. Cu toate acestea, capul său a rămas în Alexandria.
Importanța pentru Biserica coptă
În Biserica Ortodoxă Coptă Ne-Calcedoniană, Apostolul Marcu este, probabil, cel mai iubit dintre sfinți, fiind fondatorul scaunului Alexandriei în secolul I. Numeroase biserici copte sunt patronate de el și în ziua de 30 Babah (Calendarul copt), Biserica Ortodoxă Coptă sărbătorește comemorarea sfințirea bisericii curatului Sfântul Marcu Evanghelistul, fondatorul bisericii din Egipt și apariția sfântului său cap în Alexandria.
Icoană coptă a Sfântului Marcu Evanghelistul. Se remarcă leul obișnuit din colțul stânga jos al icoanei – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
Înapoierea moaștelor în 1968
În 17 Baounah (lună din calendarul copt), al anului 1684 A.M. (după calendarul copt), care corespunde cu luni, 24 iunie 1968 d.Hr., în al zecelea an al păstoririi Papei Chiril al VI.lea, al 116-lea Papă al Alexandriei, moaștele Sfântului Marcu Apostolul, Evanghelistul țării Egiptului și primul Patriarh al Alexandriei, s-au reîntors în Egipt. După unsprezece secole în afara Egiptului, trupul Sfântului Marcu s-a reîntors în sfârșit în țara în care a fost martirizat și unde capul lui este păstrat până în prezent, în Alexandria, Egipt.
Papa Chiril a trimis o delegație oficială la Roma pentru a primi moaștele Sfântului Apostol Marcu de la romano-catolicul Papă Paul al VI-lea. Delegația a fost formată din zece mitropoliți și episcopi, dintre care șapte erau copți și trei etiopieni, și trei lideri proeminenți ai laicatului copt. Delegația Alexandriei a primit moaștele Sfântului Marcu sâmbătă, 22 iunie 1968, de la Papa Paul al VI-lea. Momentul primirii sfintelor moaște, după unsprezece secole în care au stat la Veneția, a fost unul solemn și plin de bucurie.
Un eveniment istoric: Papa Chiril al VI-lea primind în aeroportul din Cairo moaștele Sfântului Marcu – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
Imnografie
La 25 aprilie:
Troparul Sfântului Apostol și Evanghelist Marcu
Glasul al 3-lea:
Învățat fiind de Apostolul Petru, te-ai făcut apostol al lui Hristos, și ca un soare ai strălucit marginilor, podoaba alexandrinilor ai fost, fericite, căci prin tine Egiptul s-a slobozit din înșelăciune, și ca un stâlp al Bisericii, prin învățătura ta cea evanghelicească pe toți ai luminat. Pentru aceasta luminat cinstind-o, pomenirea ta prăznuim, de Dumnezeu grăitorule Marcu; roagă pe Dumnezeu cel înduplecat prin tine să dăruiască iertare de greșeli sufletelor noastre.
Alt tropar (tradus din limba engleză, după o referință OCA)
Glasul al 4-lea:
Încă din copilărie lumina adevărului te-a călăuzit, Sfinte Marcu și ai iubit lucrarea Mântuitorului Hristos. De aceea, cu mult zel l-ai urmat pe Petru și l-ai slujit pe Pavel ca un ajutor harnic, și ai luminat lumea cu Sfânta ta Evanghelie.
Condacul Sfântului Apostol şi Evanghelist Marcu
Glasul 4
Cele de sus căutând…
Harul Duhului primind dintru înălţime, împletirile ritorilor le-ai stricat, Apostole şi pe toţi păgânii vânându-i, vrednicule de laudă, Sfinte Apostole Marcu, Stăpânului tău i-ai adus, propovăduind Dumnezeiasca Evanghelie.
Arătându-te săditură a Apostolului Petru de Dumnezeu sădită şi mucenic tare şi tăinuitor şi Apostol al lui Hristos, ai vărsat marea învăţăturilor şi lumea ai veselit, Apostole Marcu, rugându-te să ne mântuiască pe noi.
Sfântul Evanghelist Marcu era de neam evreu, din seminția lui Levi, ucenic al Sfântului Apostol Petru și fiu iubit al aceluia întru Sfântul Duh, pe care îl pomenește în scrisoarea sa, zicând: „Vă sărută pe voi aleasa Biserică din Babilon și Marcu, fiul meu”. Iar fiu era nu după trup, ci după duh, născut prin bunavestire și prin baia Sfântului Botez. Sfântul Marcu a fost numărat în ceata sfinților șaptezeci de apostoli ai lui Hristos, mai întâi cu Sfântul Petru, de care a fost pus și episcop. Ei au călătorit împreună până la Roma, unde a scris Sfânta Evanghelie după rugămintea credincioșilor, pentru că îi rugaseră cei din Roma, care deja crezuseră în Hristos prin Sfântul Pavel, ca să n-o lase nescrisă, așa cum i-a spus Sfântul Petru prin cuvinte.
Deci plecându-se la rugămintea lor, a scris petrecerea lui Hristos pe pământ cu oamenii, dar mai întâi, singur a arătat-o lui Petru. Iar el, văzând-o și citind-o, a încredințat că este adevă-rată și a poruncit tuturor s-o citească și să creadă toate cele scrise într-însa. După aceea a fost trimis Sfântul Marcu de către Sfântul Apostol Petru, mai întâi la Acvileea pentru propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu, după aceea în Egipt, unde întâi a fost episcop în Alexandria și binevestitor al lui Hristos. Apoi toate părțile acelea ca Livia și Pentapoli, fiind în întunericul îndrăcirii idolești, le-a luminat cu lumina – sfintei credințe și le-a adus la Hristos. Și pretutindeni făcând minuni, a împodobit Biserica lui Hristos prin punerea mâinilor pe capul episcopilor și a celorlalți clerici; apoi a învățat pe mulți oameni o viață atât de îmbunătățită, încât și necredincioșii se minunau foarte mult și-l lăudau.
Pentru că povestește Eusebiu, episcopul Cezareei Palestinei, asemenea și Nechifor Xantopol, amândoi scriitori vrednici de credință ai istoriei bisericești, că slăvitul între evrei cu înțelepciunea, adică Filon, care se cunoscuse cu Sfântul Petru în Roma, a fost înștiințat despre creștinii cei ce au fost în Alexandria și în tot Egiptul, de către Sfântul Marcu. Apoi scriind multe cuvinte de laudă, între care și aceasta: „Unii ca aceștia – adică creștinii – bogățiile cele vremelnice și toate averile lor își lasă și nimic dintr-ale lor nu voiesc să aibă pe pământ. Și ori în ce loc sunt, ei au deosebite și cinstite case de rugăciune, în care cu cucernicie și cu curăție își săvârșesc tainele lor. Nici un lucru lumesc nu fac în acelea, decât numai prooroceștile citiri acolo se ascultă și cu cântare, după al lor obicei, slăvesc pe Dumnezeu. Unii dintre dânșii ies de prin cetăți și lepădând toate grijile cele lumești petrec în câmpii, în grădini și în pustie, ferindu-se de petrecerea cu toți oamenii, știind că însoțirea cu cei ce nu se potrivesc cu viața, este împiedicare spre fapta bună.
Apoi înfrânarea și omorârea trupului le au ca o temelie, pe care celelalte lucruri bune le zidesc. Nici unul dintre dânșii nu mănâncă, nici nu bea până seara, iar alții până a patra zi nu gustă nimic; alții în tâlcuirile și înțelegerile Scripturii fiind mai iscusiți și cu acea duhovnicească hrană a gândirii de Dumnezeu din dumnezeiasca Scriptură, neputând a se sătura, nu-și aduc aminte până la a șasea zi de hrana cea trupească. Vin nicidecum nu beau, nici nu mănâncă carne și nimic din cele mișcătoare, ci numai pâine și apă, sare și isop. Acestea erau la dânșii desfătările.
Sunt între dânșii și din partea femeiască, care s-au deprins cu o viață ca aceasta, între care multe au îmbătrânit în feciorie, păzind întregimea trupului curat, nu de silă, ci cu bunăvoie și cucernicie. Și în înțelepciunea aceea păzindu-se, nu numai inimile, ci și trupurile își sfințesc, socotind că nu le este lor lucrul cuviincios, ca vasul primit spre sălășluirea înțelepciunii, să slujească îndulcirii patimilor. Și acei care doresc sămânța Cuvântului lui Dumnezeu și patul cel neîntinat și fără de moarte, din care se naște rodul cel ce niciodată nu moare, luând tâlcuirea Sfintei Scripturi de la cei mai bătrâni ai lor, caută în ea duhovnicească înțelegere și tainele cele ascunse, socotind că Scriptură este ca un trup văzut, iar priceperea ca un suflet nevăzut. De dimineață se scoală la doxologia lui Dumnezeu și la rugăciune, la cântare și la ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu, fiind îndeosebi femeile; iar alții câte șapte săptămâni petrec în post desăvârșit. Această zi este la dânșii în mare cinste, celelalte praznice ale lor mai înainte gătindu-le, se odihnesc. Preoții și diaconii săvârșesc dumnezeiasca slujbă, iar peste toți aceia este mai întâi șezător un episcop”. Acestea le scrie Filon evreul, despre ucenicii Sfântului Evanghelist Marcu și despre sfintele obiceiuri ale Bisericii lui Dumnezeu, care a fost mai întâi întru Duhul Sfânt și în preda-niile apostolești. Astfel Sfântul Marcu, prin ostenelile sale cele cu multe dureri a lucrat via lui Hristos în părțile Egiptului, având scaunul său în Alexandria, unde s-a și sfârșit prin pătimire.
Iar pentru pătimirea Sfântului Evanghelist Marcu, Sfântul Simeon Metafrast scrie așa: „În acea vreme, când Sfinții Apostoli s-au împărțit prin toată lumea, Sfântul Marcu, prin dumnezeiasca voie, a mers în părțile Egiptului. Însă l-au primit pe el ca pe un evanghelist și păzitor al dumnezeieștilor canoane ale Sfintei Apostoleștii Biserici. Sfântul Marcu mai întâi a propovăduit Evanghelia Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos în tot pământul Egiptului, în Livia, Marmarichia, Amonichia și în Pentapoli. Pentru că toți cei din părțile acelea au fost netăiați împrejur, împietriți la inimă și închinători la idoli, plini de toate necurățiile și slujitori ai duhurilor celor necurate; pentru că prin toate cetățile, satele și la răspântii zideau capiști, idoli și fermecătorii și toată puterea drăcească era în ei. Dar Domnul nostru Iisus Hristos, prin venirea Sa a stricat și a pierdut puterea lor. Deci, dumnezeiescul evanghelist Marcu, fiind în Cirene, cetatea Pentapoliei, propovăduia cereasca învățătură a lui Hristos și făcea minuni mari într-însa. Că pe cei bolnavi îi tămăduia, pe cei leproși îi curăța și duhurile cele necurate și cumplite le îngrozea prin cuvântul dumnezeiesc. Și mulți cu acea apostolească propovăduire și facere de minuni, luminându-se, au crezut în Domnul nostru Iisus Hristos și pe idoli împreună cu capiștile le-au lepădat și sfărâmat și s-au botezat în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh”.
Acolo întâi i s-a poruncit lui prin Duhul Sfânt, să se ducă în Alexandria Farului și să semene acolo sămânța cea bună a Cuvântului lui Dumnezeu. Alexandria Farului s-a numit astfel, pentru că era o cetățuie mică ce se numea Faros, în care pe un stâlp foarte înalt se aprindea în toate nopțile foc, pentru cei ce călătoreau pe mare cu corăbiile, cărora acel foc le strălucea ca o rază, arătându-le calea spre liman.
Deci, Sfântul Evanghelist Marcu, ca un viteaz nevoitor, cu osârdie se sârguia să meargă ca spre nevoință acolo și, sărutând pe frați, le-a zis lor: „Domnul meu mi-a spus, să mă duc în cetatea Alexandria”. Atunci frații lui l-au petrecut până la corabie și mâncând cu dânsul pâine, s-au despărțit de el, zicând: „Domnul nostru Iisus Hristos să-ți rânduiască cale bună”. Plecând de acolo Sfântul Marcu, a doua zi a sosit la Alexandria și ieșind din corabie, a mers la un loc anume ce se numea Mendion și, intrând prin porțile cetății, i s-a stricat papucul. Văzând aceasta, apostolul, a zis în sine: „Cu adevărat, bună îmi este mie calea aceasta!”. Apoi, văzând pe cizmar dregând încălțăminte veche, i-a dat papucul său, iar cizmarul, cosându-i papucul, din întâmplare și-a străpuns mâna stângă cu unealta sa și a chemat pe Dumnezeu în ajutor, precum este obiceiul la unele întâmplări ca acestea. Apostolul, auzind numele lui Dumnezeu, s-a bucurat cu duhul și a zis în sine: „Bună a făcut Domnul calea mea!”. Și era dureroasă rană de la mina cizmarului și mulțime de sânge curgea. Iar Sfântul Marcu a scuipat pe pământ și, făcând tină din scuipat, i-a uns rana, zicând: „În numele lui Iisus Hristos, Cel ce este în veci, fii sănătos!”. Și îndată i s-a tămăduit rana și i s-a însănătoșit mâna.
Cizmarul, văzând o putere ca aceea a acelui bărbat, cum și curăță și îmbunătățita lui viață, care se cunoștea din privire, a zis către dânsul: „Rogu-te omule al lui Dumnezeu, vino în casa mea și rămâi o zi la mine, robul tău, ca împreună să mâncăm pâine, deoarece ai făcut acum cu mine milă”. Iar apostolul, bucurându-se, a zis: „Domnul să-ți dea pâinea vieții celei cerești”. Apoi luând omul pe Apostol, l-a dus în casa sa, veselindu-se.
Intrând Sfântul Marcu în casa lui, i-a zis: „Binecuvântarea Domnului să fie aici. Să ne rugăm lui Dumnezeu, fraților”. După rugăciune au stat să mănânce, vorbindu-și cu dragoste; iar cizmarul a zis către sfânt: „Părinte, cine ești tu și de unde este în ține cuvântul acesta atât de puternic?” Răspuns-a Sfântul Marcu: „Eu sunt rob al Domnului nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Ți-L voi arăta pe El ție”. Zis-a omul: „Aș fi voit să văd chiar eu pe acel Fiu al lui Dumnezeu”. Și Sfântul Apostol a început a-i binevesti Evanghelia lui Iisus Hristos și a-i arăta din proroci cele ce s-au grăit despre Domnul nostru mai înainte. Zis-a omul: „Eu, Scriptura cea arătată de tine niciodată n-am auzit-o, ci am citit Iliada și Odiseea și câte le socotesc egiptenii”. Deci, Sfântul Marcu Îl propovăduia pe Hristos, și îi arăta lui că înțelepciunea lumii acesteia este nebunie la Dumnezeu. Și a crezut omul cuvintele Sfântului Marcu, văzând semnele și minunile lui și s-a botezat el și toată casa lui, și o mulțime de locuitori din acel loc, iar numele omului aceluia era Anania. Iar după ce a crezut și din zi în zi s-a înmulțit numărul credincioșilor, au auzit oamenii cei mai mari din cetate, că un oarecare galileean a venit la dânșii, și hulește zeii lor și oprește a li se aduce jertfe. Deci, căutau să-l ucidă pe el și-l pândeau să-l prindă.
Sfântul Marcu auzind de sfatul lor, a pus credincioșilor episcop pe Anania și trei preoți: Maleon, Sabin și Kerdon; cum și alți șapte diaconi și pe alți unsprezece clerici pentru slujbă bisericească. Apoi a plecat de acolo la Pentapoli și a petrecut doi ani, unde a întărit pe frații cei ce erau acolo, punându-le în cetățile cele de primprejur episcopi, preoți și clerici și iarăși s-a întors în Alexandria. Aici a aflat pe frații cei ce se înmulțiseră cu darul și în credința Domnului, care și biserică și-au zidit acolo lângă mare, la un loc ce se numea Vucol sau hrănitor de dobitoace. Apoi s-a bucurat foarte mult de aceasta și, plecându-și genunchii, a preamărit pe Dumnezeu, petrecând în acea biserică vreme îndelungată. Iar creștinii s-au înmulțit, batjocorind pe elini, și pe idolii lor îi ocărau.
Înștiințându-se elinii, stăpânitori ai cetății, că Sfântul Marcu a venit în cetatea lor, s-au umplut de pizmă și zavistie, deoarece auzeau despre el că face minuni multe; căci pe bolnavi îi tămăduia, surzilor le dădea auzire și orbilor vedere. Deci îl căutau pe el și negăsindu-l, scrâșneau din dinți și strigau cu mânie în capiștele lor cele necurate și la jertfele lor cele idolești, zicând: „Multă nevoie ne face vrăjitorul și fermecătorul acela!”. Apoi s-a apropiat Prealuminatul praznic al Paștilor și, sosind ziua Duminicii Învierii lui Hristos, în douăzeci și patru ale lunii aprilie, în care și la elini se săvârșea necurata prăznuire a lui Serapid, necuratul lor zeu, Sfântul Evanghelist Marcu tocmai săvârșea în biserică dumnezeiască slujbă. O vreme ca aceea nimerind-o necurații, au năvălit fără de veste cu puterea lor asupra bisericii și prinzind pe sfânt, i-au pus o funie de grumazul lui și-l târau, zicând: „Să ducem pe boul acesta la locul boilor!”. Iar Sfântul Marcu mulțumea lui Hristos Mântuitorul, zicând: „Mulțumesc Ție, Doamne Iisuse Hristoase, că m-ai învrednicit să pătimesc acestea pentru numele Tău!”. Și fiind târât sfântul pe pământ și pe pietre ascuțite, i se rănea trupul de ascuțișul pietrelor, roșindu-se acel drum de sângele lui.
După ce a înserat, necurații elini au aruncat pe Sfântul Apostol Marcu în temniță, până ce se vor sfătui cu ce fel de moarte îl vor pierde. Dar la miezul nopții, ușile fiind încuiate și străjerii dormind înaintea ușilor, s-a făcut cutremur mare, căci îngerul Domnului, pogorându-se din cer, s-a atins de apostol, zicându-i: „Robule al lui Dumnezeu, Marcu, căpetenia sfinților celor din Egipt; iată numele tău este scris în cartea vieții din cer și ești numărat cu Sfinții Apostoli. Pomenirea ta nu va fi uitată în veci, vei fi împreună dănțuitor cu puterile cele de sus, arhanghelii vor primi la cer duhul tău și moaștele tale pe pământ vor fi păzite!”.
Văzând această vedenie, Sfântul Marcu și-a întins mâinile sale în sus zicând: „Mulțumesc Ție, Doamne al meu, Iisuse Hristoase, că nu m-ai lăsat pe mine, ci cu sfinții Tăi m-ai rânduit! Rogu-mă Ție, Stăpâne, primește cu pace sufletul meu și nu mă lipsi de darul Tău”. Acestea zicându-le, Domnul nostru Iisus Hristos a venit la dânsul în chipul acela, când era cu ucenicii Săi, mai înainte de cruce și de îngropare, și a zis către dânsul: „Pace ție, Evanghelistul Meu!”. Iar Sfântul Marcu a răspuns, zicând: „Pace și Ție, Doamne al meu, Iisuse Hristoase!”. Și s-a dus de la dânsul Domnul. Iar după ce s-a făcut ziuă, au mers la temniță o mulțime de cetățeni și scoțând pe sfânt afară, i-au pus iarăși funia de grumajii lui și iarăși îl târau peste pietre ascuțite, zicând: „Să tragem boul la ocolul boilor!”. Iar Sfântul Marcu mulțumea lui Dumnezeu și se ruga zicând: „În mâinile Tale, Doamne, îmi dau duhul meu!”.
Acestea zicând, și-a dat duhul său lui Dumnezeu, iar mulțimea necuraților elini, vrând să ardă trupul sfântului, au făcut foc în locul acela, care, după aceea, s-a numit îngeresc. Apoi îndată, cu puterea Domnului nostru Iisus Hristos, s-a văzut o negură întunecoasă, pentru că soarele și-a ascuns razele sale și s-a făcut tunet înfricoșător, a căzut cutremur mare și ploaie cumplită, până seara, iar poporul a fugit de frică, lăsând trupul sfântului. Focul s-a stins de ploaie, iar de cutremur au căzut multe ziduri și au ucis pe mulți. Atunci, unii din elini au îndrăznit a zice: „Fericitul zeu Serapid, în ziua să a făcut toate aceste lucruri înfricoșătoare”. Iar oamenii cei binecredincioși mergând, au îngrijit trupul sfântului și l-au dus la locul unde își făcea rugăciunile sale și cântările de psalmi. Apoi l-au pus cu cinste în partea de răsărit, în mormânt de piatră și săvârșeau pomenirea lui cu cucernicie, cinstind pe cel dintâi sfânt al Alexandriei, nimic mai cinstit și mai scump având decât sfintele lui moaște.
Sfântul Evanghelist Marcu, mucenicul lui Hristos, s-a sfârșit în Alexandria Egiptului, în douăzeci și cinci de zile ale lunii aprilie, stăpânind Nero în Roma, iar peste noi împărățind Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine cinstea, slava și stăpânirea, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, în veci. Amin.
Sfântul, slăvitul și întru tot lăudatul Apostol Natanael (sau, mai arhaic, Natanail) este uneori numărat printre Cei Doisprezece mari Apostoli ai Domnului Iisus Hristos sau, alternativ, printre Cei Șaptezeci de Apostoli.
Biserica îl pomenește pe Sfântul Apostol Natanail la 4 ianuarie împreună cu Cei Șaptezeci și la 22 aprilie, unde prăznuirea este intitulată „întâlnirea cu Hristos a sfântului apostol Natanael”.
Sf. Apostol Natanael este identificat în unele sinaxare cu Sf. Apostol Simon Zilotul, și aceasta este identificarea reținută și de Dionisie din Furna pentru reprezentarea iconografică a Sf. Apostol Natanail.
Chemarea Sf. Apostol Natanael este amintită în Noul Testament, în Evanghelia după Ioan (1, 43-51).
Natanael primește chemarea mai întâi de la Filip, care pare să fie un prieten de-al lui, apoi chiar de la Mântuitorul.
Este descris de însuși Mântuitorul ca un „israelitean în care nu este vicleșug” (Ioan 1, 47).
Dialogul lui Natanael cu Iisus continuă:
„Natanael I-a zis: De unde mă cunoşti? A răspuns Iisus şi i-a zis: Mai înainte de a te chema Filip, te-am văzut când erai sub smochin. Răspunsu-I-a Natanael: Rabi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti regele lui Israel. Răspuns-a Iisus şi i-a zis: Pentru că ţi-am spus că te-am văzut sub smochin, crezi? Mai mari decât acestea vei vedea. Şi i-a zis: Adevărat, adevărat zic vouă, de acum veţi vedea cerul deschizându-se şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi coborându-se peste Fiul Omului.”
(Ioan 1, 48-51)
Imaginea smochinului trimite la oamenii pioși din vremea aceea care studiau Sfintele Scripturi.
Părintele Ilie Cleopa amintește însă o altă interpretare patristică, conform căreia idicația misterioasă „Mai înainte de a te chema Filip, te-am văzut când erai sub smochin” ar trimite la un moment mult mai important din viața lui Natanail, și anume că sfântul Natanael ar fi fost unul din copiii care au scăpat de uciderea pruncilor de către Irod cel Mare fiind ascuns de către mama lui sub un smochin, o taină pe care o știa doar el și mama lui.
Acest eveniment tainic îl lega de venirea lui Mesia și dezvăluirea lui de către Iisus a avut un impact atât de puternic asupra lui încât să-l facă să exclame „Tu ești Fiul lui Dumnezeu!”, o afirmație pe care Apostolii o vor face abia după Învierea Domnului prin gura sfântului Apostol Toma.
O parte a tradiției îl considera pe Apostolul Natanail ca fiind unul și același cu Sf. Apostol Simon Zilotul, identificat la rândul său cu mirele de la nunta din Cana Galileii (Ioan 2).
Potrivit exegezei moderne însă, termenul prin care este desemnat Apostolul Simon nu ar fi totuși un toponim (ceea ce ar fi justificat lectura Cananeul sau Cananitul), ci un termen ebraic care s-ar traduce prin „zelosul” sau „zelotul”.
Identificarea tradițională a lui Natanael cu Simon Zelotul sau Cananeul s-a făcut pe baza versetului de la Ioan 21, 2, care menționează că Natanael era originar din Cana Galileii.
Contextul în care are loc chemarea lui și locul important pe care îl ocupă în cadrul narațiunii (chemarea lui vine chiar după cea a lui Andrei, Petru și Filip și este comparabil expusă chiar mai pe larg decât chemarea lui Petru, este mai probabil că Natanael a fost unul dintre cei Doisprezece.
Această probabilitate este coroborată și cu faptul că numele lui Natanael este amintit ca fiind printre Apostolii care erau de față atunci când Iisus li S-a arătat, după Învierea Sa.
Identificarea lui Natanael cu Apostolul Bartolomeu se bazează pe faptul că Filip a fost cel care i-a vestit lui Natanael că Îl aflase pe Hristos, iar Bartolomeu este întotdeauna menționat imediat după Filip în lista celor Doisprezece în Evangheliile sinoptice (Matei 10, 3; Marcu 3, 18 și Luca 6,14).
Se crede că Apostolul Natanael este menționat în listele din Evangheliile sinoptice prin numele său de familie, Bar-Tolmai (fiul lui Tolmai) – Bartolomeu.
În afară de aceste considerații, istoricul Jean-Christian Petitfils consiedră că „niciun indiciu (nou-testamentar, n.n.) nu permite asimilarea lui Bartolemeu cu înțeleptul Natanael din Cana, cum îl face o tradiție tardivă din secolul al IX-lea.” [1]
Sfântul Epifanie scrie în Panarion că Natanael a fost însoțitorul lui Cleopa pe drumul spre Emaus în seara Învierii Domnului (notă la Luca 24, 18 în marginea Codexului V din secolul al IX-lea).
Deci nu putea fi unul din cei Doisprezece apostoli, pentru că întorcându-se ei la Ierusalim „au găsit adunaţi pe cei unsprezece şi pe cei ce erau împreună cu ei” (Luca 24, 33).
Aceste liste de nume cunosc unele variații, ca și numărul apostolilor amintiți.
Astfel, un Natanael, „mai-marele scribilor”, este menționat între cei Șaptezeci într-o listă dată de Solomon, episcop nestorian de Basra, în secolul al XIII-lea [2]
Noul Testament amintește totuși un singur Natanael, care pare să fie dintre Cei Doisprezece, și este puțin probabil să fi existat un al doilea.
Acest sfânt a fost din Cana, cetate a Galileii, unde Hristos Dumnezeul nostru fiind chemat la nuntă de preacurata Sa Maică, a făcut întâia Sa minune, prefăcând apa în vin.
Aștepta și el venirea lui Hristos, ca un legiuitor ce era, pe Care aflându-L Filip cel din Betsaida și cunoscând că aștepta venirea lui Hristos, i-a zis cu bucurie: „Aflat-am pe Iisus, fiul lui Iosif cel din Nazaret, de Care au scris Moise în lege și proorocii” (Ioan I, 46).
Mergând Natanael și văzând pe Hristos, a crezut într-Însul și L-a urmat. Și după Patimi și după Înviere, propovăduindu-L Dumnezeu adevărat, s-a sfârșit.
Biserica îl pomenește pe Sfântul Apostol Natanael la 4 ianuarie împreună cu cei 70 de Apostoli și la 22 aprilie, împreună cu Sfântul Apostol Climent.
Chemarea Sfântului Apostol Natanael este amintită în Noul Testament, în Evanghelia după Ioan (1, 43-51). Natanael primește chemarea mai întâi de la Filip, apoi chiar de la Mântuitorul Iisus Hristos. Este descris de însuși Mântuitorul ca un „israelitean în care nu este vicleșug” (Ioan 1, 47).
Contextul în care are loc chemarea lui și locul important pe care îl ocupă în cadrul narațiunii, chemarea lui vine chiar după cea a lui Andrei, Petru și Filip și este comparabil expusă chiar mai pe larg decât chemarea lui Petru, este mai probabil că Natanael a fost unul dintre cei doisprezece Apostoli. Această probabilitate este coroborată și cu faptul că numele lui Natanael este amintit ca fiind printre Apostolii care erau de față atunci când Iisus li S-a arătat, după Învierea Sa.
Tradiția îl considera pe Apostolul Natanael ca fiind unul și același cu Sfântul Apostol Simon Zilotul, identificat la rândul său cu mirele de la nunta din Cana Galileii (Ioan 2). Potrivit exegezei moderne însă, termenul prin care este desemnat Apostolul Simon nu ar fi totuși un toponim (ceea ce ar fi justificat lectura Cananeul sau Cananitul), ci un termen ebraic care s-ar traduce prin „zelosul” sau „zelotul”.
Identificarea tradițională a lui Natanel cu Simon Zilotul sau Cananeul s-a făcut pe baza versetului de la Ioan 21, 2, care menționează că Natanael era originar din Cana Galileii. Identificarea cu Simon Zilotul este reținută și de Dionisie din Furna pentru reprezentarea iconografică a Sfântului Apostol Natanael.
Exegeza contemporană apreciază însă că el trebuie identificat mai degrabă cu Sfântul Apostol Bartolomeu. Aceasta se bazează pe faptul că Filip a fost cel care i-a vestit lui Natanael că Îl aflase pe Hristos, iar Bartolomeu este întotdeauna menționat imediat după Filip în lista celor doisprezece în Evangheliile sinoptice (Matei 10, 3; Marcu 3, 18 și Luca 6,14). Se crede că Apostolul Natanael este menționat în listele din Evangheliile sinoptice prin numele său de familie, Bar-Tolmai (fiul lui Tolmai) – Bartolomeu.
Numele de Natanael (Natanail) apare și în unele liste ale numelor celor șaptezeci (și doi) de ucenici ai lui Iisus, deosebiți de cei doisprezece Apostoli. Aceste liste de nume cunosc unele variații, ca și numărul apostolilor amintiți. Astfel, un Natanael, „mai-marele scribilor”, este menționat între cei Șaptezeci într-o listă dată de Solomon, episcop nestorian de Basra, în secolul al XIII-lea. Noul Testament amintește totuși un singur Natanael, care pare să fie dintre cei doisprezece și este puțin probabil să fi existat un al doilea (Solomon de Basra, Cartea Albinei, cap. XLIX, Numele Apostolilor, în ordine, ed. engleză din 1886).
Sfântul Ierarh Artemon, Episcopul Seleuciei din Pisidia (Secolul I)
Artemon (Asia Mică; sec. I) a fost unul din cei şaptezeci de apostoli şi ucenic apropiat al Sfântului Apostol Pavel.
Mergînd în cetatea Pisidiei Sfântul Apostol Pavel, Artemon era între toți cetățenii ca un luminător, strălucind cu fapte bune, și nu i se cădea a se ascunde sub obroc.
Sfântul Apostol Pavel, aflându-l pe acesta întărit în credința lui Hristos și plin de dumnezeiasca înțelepciune, l-a pus păstor și învățător poporului, hirotonindu-l întâiul episcop în Seleucia Pisidiei.
Iar el, îndreptând bine și cu plăcere de Dumnezeu turma cea încredințată lui, a fost tuturor liman de mântuire, văduvelor și săracilor purtător de grijă, sufletelor și trupurilor doctor, făcător de minuni și toate zilele vieții sale bine și cu dumnezeiască plăcere petrecându-le, și-a sfârșit viața la adânci bătrâneți.
Viața Sfântului Ierarh Artemon, Episcopul Seleuciei
Fericitul Artemon a avut ca patrie Seleucia, cetatea Pisidiei, în care, fiind născut și crescut, petrecea viață cinstită, în zilele Sfinților Apostoli, care luminau lumea cu buna vestire a lui Hristos. Mergînd în cetatea aceea Sfântul Apostol Pavel, Artemon era între toți cetățenii ca un luminător, strălucind cu fapte bune, și nu i se cădea a se ascunde sub obroc. Sfântul Apostol Pavel, aflându-l pe acesta întărit în credința lui Hristos și plin de dumnezeiasca înțelepciune, l-a pus păstor și învățător poporului, hirotonindu-l întâiul episcop în Seleucia Pisidiei. Iar el, îndreptând bine și cu plăcere de Dumnezeu turma cea încredințată lui, a fost tuturor liman de mântuire, văduvelor și săracilor purtător de grijă, sufletelor și trupurilor doctor, făcător de minuni și toate zilele vieții sale bine și cu dumnezeiască plăcere petrecându-le, și-a sfârșit viața la adânci bătrâneți.
Sfântul Policarp, episcopul Smirnei, „roditor în toate cele bune” (Coloseni 1, 10), s-a născut în secolul I și a trăit în Smirna – Asia Mică (astăzi orașul modern Izmir, în Turcia).
A rămas orfan la o vârstă fragedă și a fost crescut de credincioasa văduvă Calista, sfătuită de un înger.
După moartea mamei sale adoptive, Policarp a renunțat la toate bunurile sale și a început o viață castă, îngrijind bolnavii și infirmii.
El se simțea sufletește foarte aproape de Sf. Vucol, Episcopul Smirnei (prăznuit în 6 februarie), care l-a făcut mai întâi diacon, încredințându-i propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu în biserică, apoi hirotonindu-l în sfânta preoție.
Sf. Apostol Ioan Teologul mai trăia în acea vreme și, fiind buni prieteni, cei doi mergeau deseori împreună în călătoriile lor apostolice.
Cu puțin înainte de a muri, Sf. Vucol și-a exprimat dorința ca Policarp să fie următorul episcop al Smirnei.
Când Sf. Policarp a fost sfințit episcop, i s-a arătat Domnul Iisus Hristos.
Sf. Policarp și-a condus turma cu râvnă apostolică și a fost foarte iubit de cler. Sf. Ignatie al Antiohiei Teoforul, „Purtătorul de Dumnezeu” (prăznuit la 20 decembrie și la 29 ianuarie), îi poartă multă dragoste și mult respect sfântului Policarp.
În timp ce se îndrepta spre Roma unde îl aștepta execuția, Sf. Ignatie i-a scris Sfântului Policarp următoarele:
„Aceste vremuri au nevoie de tine pentru a-L găsi pe Dumnezeu, așa cum piloții au nevoie de vânt și marinarii în furtună caută un port.”
Între anii 161-180 împăratul Romei Marcus Aurelius a început o cruntă persecuție împotriva creștinilor iar păgânii au cerut judecătorului să fie căutat Sf. Policarp, „tatăl tuturor creștinilor” și „ademenitorul întregii Asii”.
În acest timp, la rugămințile credincioșilor săi, sfântul s-a retras într-un sat mic nu departe de Smirna.
Când soldații au venit să-l ia, el i-a întâmpinat și i-a poftit la masă, după care le-a cerut răgaz pentru rugăciune ca să se pregătească pentru martiriu.
Suferințele și moartea sa sunt prezentate în „Epistola creștinilor Bisericii din Smirna către celelalte Biserici”, una dintre cele mai vechi mărturii ale literaturii creștine.
La judecată, Sf. Policarp și-a mărturisit cu hotărâre credința în Hristos și a fost condamnat să fie ars de viu.
Călăii ar fi vrut să-l fixeze în cuie de un stâlp dar sfântul a spus că Domnul îi va da putere să îndure flăcările, așa că îl pot lega doar cu niște sfori.
Flăcările l-au înconjurat dar nu l-au atins, ridicându-se deasupra capului său în formă de boltă.
Văzând că flăcările nu-și fac efectul, păgânii l-au înjunghiat cu un pumnal iar sângele i-a curs atât de mult din rană încât a stins flăcările.
Corpul martirului Policarp a fost incinerat.
Creștinii din Smirna au luat cu evlavie ce a mai rămas din corpul sfântului, sărbătorind în fiecare an ziua martiriului său la 23 februarie.
Sfântul Irineu de Lyon (prăznuit la 23 august), un discipol al Sf. Policarp, a păstrat o relatare despre sfânt, pe care o citează și Eusebiu de Cezareea în a sa Istorie ecleziastică (V, 20):
„Eram foarte tânăr când te-am văzut la Policarp, în Asia Mica”, îi scria Sf. Irineu prietenului său Florinus, „dar tot îmi amintesc locul unde Binecuvântatul Policarp a șezut și a vorbit, cum a pășit, cum a gândit în viață, cum era înfățișarea lui, vorba lui, cum se plimba cu Ioan și cum povestea el însuși ceea ce a auzit de la alți mărturisitori ai Domnului despre viața, învățăturile și minunile Sale”.
„Prin mila Domnului am ascultat apoi cu atenție cuvintele lui Policarp, scriindu-le nu pe table ci în adâncul inimii mele. De aceea, pot mărturisi în fața lui Dumnezeu, că dacă acest sfânt și binecuvântat părinte ar auzi ceva asemănător cu erezia ta, s-ar opri imediat și și-ar exprima indignarea prin expresia lui consacrată: Bunule Dumnezeu, cum m-ai lăsat să trăiesc aceste vremuri!”
În timpul vieții, sfântul episcop a scris mai multe epistole către obștea sa și către alți oameni, dintre care singura care a supraviețuit până astăzi este Epistola către Filipeni, care, după mărturia Sf. Ieronim, a fost citită în bisericile din Asia Mică la sfintele slujbe.
Această epistolă a fost scrisă de sfânt ca răspuns la dorința Filipenilor de a primi niște scrisori despre martirul Ignatie (prăznuit la 20 decembrie) care erau în posesia Sf. Policarp.
Și părtaș obiceiurilor și următor scaunelor Apostolilor fiind, lucrare ai aflat, de Dumnezeu insuflate, spre suirea privirii la cele înalte. Pentru aceasta, cuvântul adevărului drept învățând și cu credință răbdând până la sânge, sfințite Mucenice Policarpe, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.
Troparul Sfântului Sfințit Mucenic Policarp, Episcopul Smirnei (în limba greacă) – preluat de pe doxologia.ro
Roade cuvântătoare aducând Domnului, Înţeleptule Ierarh Policarp, prin fapte Dumnezeieşti, te-ai arătat după vrednicie Dumnezeiesc ierarh, fericite. Pentru aceasta astăzi, luminându-ne cu cuvintele tale, lăudăm pomenirea ta cea vrednică de laudă preaslăvind pe Domnul..
Icos
Adăpându-te cu bunătatea înțelepciunii, ai umplut din ea turma ta de cunoștința lui Dumnezeu; și ai făcut să strălucească întreita lumină a Dumnezeirii, învățând că Tatăl este nenăscut, că Fiul este născut și că Duhul Sfânt este purces; și ai propovăduit în chip lămurit o singură Dumnezeire și o singură slavă; și păgânătatea idolilor din mijloc ai scos-o, aducând ca niște roade coapte, preamărite, sufletele celor ce cred în Sfânta Treime; întru Care ne-am botezat, întru Care și credem preaslăvind pe Domnul.
Erminia lui Dionisie din Furna (ed. Sofia, București, 2000, pp. 152, 198) precizează că Sf. Policarp trebuie reprezentat un episcop bătrân, cu barba rotundă și despărțită în două.
Deci stătea Sfântul Policarp în mijlocul focului, fiind neaprins, ci curățindu-se ca aurul în ulcea. Și am mirosit, zic smirnenii în epistolă, o bună mireasmă care ieșea din focul acela și care pe toate aromele le întrecea cu neasemănare.
Slăvitul și sfințitul mărturisitor al lui Hristos, Policarp, era prin naștere și creștere fiu al cetății Efesului. Părinții lui erau bine credincioși, foarte bogați și milostivi. Tatăl lui se numea Pangratie, iar mama sa Teodora. Fiind pârâți la stăpânitorul Efesului, ce se numea Marcion, că sunt credincioși, a trimis îndată ostași și i-a adus la el. Teodora era atunci însărcinată cu Sfântul Policarp și a zis Marcion: „Pentru ce nu ascultați voi poruncile împărătești, ci defăimați pe marii zei și vă închinați lui Hristos?” Părinții sfântului au răspuns fără nici o temere: „Noi, stăpânitorule, ne-am învățat de la sfinții apostoli să credem Domnului nostru și să ne închinăm adevăratului Dumnezeu, Cel ce a făcut cerul și pământul, Domnului nostru Iisus Hristos, întru al Cărui nume ne-am botezat și pe Care Îl mărturisim și Îl propovăduim că este Dumnezeu adevărat, iar de la idolii cei neînsuflețiți și nesimțitori pe care îi aveți voi în loc de dumnezei, noi ne întoarcem și-i defăimăm”.
Stăpânitorul auzind acestea și mâniindu-se, a poruncit ostașilor de i-au aruncat la pământ și i-au bătut foarte tare. Apoi i-au băgat în temniță, unde au petrecut multă vreme lipsiți de ajutorul omenesc, tiranizându-i și omorându-i cu foamea, cu setea și cu toate celelalte pătimiri rele. Acolo, în temniță, a născut fericita Teodora pe sfântul. Bunul Dumnezeu, Care cunoaște toate mai înainte, văzând că stăpânitorul voiește să ia pruncul și să-l crească, apoi să-l învețe rătăcirea și păgânătatea lui, a trimis pe îngerul Său în temniță, care a tămăduit pe părinții pruncului de rănile pe care le aveau din bătăile cele pentru mărturisirea lui Hristos și i-a împuternicit mai înainte spunându-le că stăpânitorul vrea să-i omoare, dar să nu se teamă de moartea cea pentru Hristos, căci au să se încununeze cu cununa mărturisirii și să moștenească Împărăția cerurilor. După aceea, a luat pruncul și l-a dus la o femeie bătrână, foarte bogată și creștină, cu numele Calista, și l-a dat ei ca să-i fie fiu de suflet, poruncindu-i să-l boteze și să-l crească cu toată purtarea de grijă și sârguință, dar să nu spună nimănui taina aceasta. După aceea s-a făcut nevăzut.
Atunci Marcion cel fără de lege, căutând pruncul și cercetând multe zile, dar negăsindu-l, s-a aprins cu totul de mânie, a torturat aspru și fără de omenie pe părinții sfântului, iar mai pe urmă, văzând statornicia lor și că nu se lasă cu nici un chip de Hristos, i-au hotărât spre moarte. Apoi a poruncit ostașilor să-i scoată afară din cetate, într-un deal, și le-a tăiat capetele acolo, lăsându-i să-i mănânce fiarele. Dar în zadar s-a ostenit pierzătorul, că nici o fiară nu s-a apropiat de cinstitele moaște ale sfinților mucenici. După acestea, s-au dus în taină creștinii și i-au îngropat cu evlavie, precum se cădea.
Acea preacucernică văduvă, primind pruncul, l-a botezat și l-a numit Pangratie, după numele tatălui său, crescându-l ca pe un adevărat și firesc fiu al ei. După ce a venit pruncul în vârsta cea primitoare de învățături, l-a dat la școală și a învățat în scurt timp toată rânduiala cea bisericească. Având de la început cugetele bătrânești, nu se îndeletnicea cu jucării copilărești, ca ceilalți copii, ci petrecea împreună cu bărbații înțelepți și îmbunătățiți, făcându-se ascultător și următor al tuturor învățăturilor și pildelor celor bune și de suflet folositoare. Ca un fiu de mucenici se sârguia cu toată osârdia să urmeze după putere, întru dragostea lui Dumnezeu în toate faptele bune. Apoi se nevoia a avea dragoste pentru toți, smerenie, blândețe, înfrânare și înțelepciune, precum și tot felul de fapte bune, dar mai cu osârdie iubea milostenia, încât din acea pricină s-a și numit Policarp. Deci, ascultați ca să vă minunați:
Femeia aceea iubitoare de Dumnezeu, care a crescut pe sfântul, era foarte bogată, după cum am zis, și avea hambare pline cu grâu și cu toate felurile de roade ale pământului. Dar, fiind fericitul Pangratie foarte milostiv și mult îndurat, dădea cu îndestulare săracilor, pe ascuns de maica sufletească, până ce a deșertat de roduri toate hambarele ei. Într-una din zile a mers maica sa la hambare și aflându-le goale s-a minunat. Însă a înțeles că Pangratie le-a deșertat, că îi știa voia lui cea bună și milostivirea lui către săraci. Cu toate acestea s-a întors de la hambare mâhnită și privea la dânsul cu căutătură sălbatică. El, cu fața veselă, a zis: „Doamnă, să mergem împreună la hambare, ca să le vedem”. Însă dânsa nu a voit să meargă, fiindcă le văzuse puțin mai înainte deșarte.
Sfântul s-a dus singur și a făcut rugăciune către Dumnezeu și, o, minune! îndată s-au umplut toate hambarele de toate felurile de roduri și, chemând pe maică-sa, cu bucurie a zis ei: „Vino, doamna mea, la hambare ca să vezi puterea și darul lui Dumnezeu”. Venind femeia și văzând hambarele pline de roade și încă și toate chiupurile (vasele) pline cu untdelemn și vin, a preamărit cu glas mare pe Dumnezeu, Marele dăruitor. După aceea, sărutând pe fericitul Pangratie, a zis: „Fiul meu prea iubit, de astăzi înainte dă cât voiești săracilor. De acum nu voiesc să te numesc Pangratie, ci Policarp”. Astfel a luat acest nume sfântul, adică Policarp. Fericitul Policarp având libertate, împărțea cu îndestulare săracilor roadele și cu dumnezeiască milă hambarele nu se goleau, nici nu se împuținau vreodată, căci Dumnezeu, văzând socoteala cea bună a sfântului, le înmulțea.
În acea vreme s-a făcut o foamete mare în acea parte a Efesului și atunci vrednicul Policarp a arătat mare milostivire și îndurare nu numai la săraci, dar și către cei bogați. Mulți, deși aveau bogăție mare, neavând de unde să cumpere cele de nevoie pentru hrana vieții, erau amenințați de foamete, iar sfântul le dădea grâu cu îndestulare și, pe scurt, toți câți erau la strâmtoare, ziceau: „Să mergem la milostivul Policarp”. Așa se duceau la dânsul în fiecare zi o mulțime de săraci și de bogați și pe nimeni nu lăsa niciodată să se întoarcă deșert, ci pe toți îi primea cu milostivire și făcea fiecăruia după nevoia lui.
Când sfântul a ajuns la vârsta de 20 de ani, a auzit că Sfântul Ioan, Cuvântătorul de Dumnezeu, propovăduia Evanghelia în alte părți ale Asiei. Având mare dorință să-l vadă, a cerut voie și binecuvântare de la maica sa și s-a dus la Cuvântătorul de Dumnezeu, cu care era împreună și purtătorul de Dumnezeu Ignatie și fericitul Vucol. Împreună cu dânșii a urmat și dumnezeiescul Policarp, umblând din loc în loc, din țară în țară și, având mari pătimiri, sufereau de foame, sete, goliciune și multe alte strâmtorări, ca să propovăduiască cuvântul Evangheliei lui Hristos, ca și un apostol.
Petrecând multă vreme în acest fel de nevoințe, a venit poruncă de la Domițian, împăratul Romei, ca Sfântul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu să fie surghiunit în ostrovul Patmos, căci se auzise că el întoarce pe slujitori de la idoli, la credința în Hristos. Vrând el să se ducă în surghiun, a hirotonisit pe fericitul Vucol arhiereu al Smirnei și i-a dat pe Sfântul Policarp, ca să-l aibă ajutor al său. Apoi, sărutându-i apostolul, a luat cu dânsul pe Prohor și s-a dus în Patmos.
Ducându-se în Smirna, Sfântul Vucol, împreună cu dumnezeiescul Policarp, l-a hirotonisit preot, cu toate că nu voia cu nici un chip, zicând că nu este vrednic. Dar Sfântul Vucol, văzând faptele cele bune ale lui și dumnezeieștile isprăvi, l-a suit încă și la dregătoria îngrijirii de săraci. Apoi fericitul atât era de smerit cugetător, încât niciodată n-a voit nici o întâietate, nici în adunările preoților nu ședea mai sus, după rânduiala și starea lui, ci ședea mai jos decât toți, ca un om simplu.
Dumnezeu, văzând smerenia lui cea mare, l-a înălțat și l-a slăvit, după cum s-a făgăduit. Dumnezeiescul Vucol mai înainte cunoscându-și moartea sa, a adunat pe toți episcopii eparhiei, tot clerul și pe toți creștinii și le-a arătat sfârșitul său, spunându-le că a hotărât ca diadoh (urmaș) al său pe Policarp, pe care toți l-au primit cu mare bucurie, episcopii, clericii și tot poporul. Când era să moară Sfântul Vucol, Policarp, stând alături de dânsul, Sfântul Vucol i-a luat dreapta și, lipind-o de pieptul său, i-a încredințat păstoria oilor cuvântătoare zicând: „Slavă Ție, Dumnezeule”. Și a adormit în pace.
Apoi, adunându-se mulți episcopi la îngroparea Sfântului Vucol și la sfințirea lui Policarp, s-au făcut minunate vedenii la mulți, pentru că, începându-se sfințirea, a strălucit o lumină dumnezeiască pe toți în biserică și unii din cei vrednici au văzut un porumbel alb, strălucind ca fulgerul și zburând împrejurul capului Sfântului Policarp. Alții vedeau pe Sfântul Policarp îmbrăcat ostășește și încins cu brâu ostășesc, înarmat ca la război. Altora li se părea îmbrăcat cu porfiră împărătească și cu fața strălucind. O femeie l-a văzut mai înalt cu statura, îndoit decât era și cu veșmintele lui înroșite pe umărul drept. Când Sfântul Policarp și-a plecat genunchii la sfințire, a văzut înaintea sa picioarele Domnului Hristos, Care stătea nevăzut acolo la sfințirea lui. Astfel, sfințindu-se de Hristos și de Sfântul Duh, ocârmuia apostolește Biserica lui Dumnezeu, suferind multe dureri și osteneli pentru mântuirea sufletelor omenești și făcând minuni mari.
Deci, era Policarp om preaales în vremurile noastre, episcop al soborniceștii Biserici a Smirnei și învățător următor al apostolilor și prooroc sfânt; pentru că toate cele grăite de dânsul se împlineau.
Odată, s-a întâmplat că Sfântul Policarp era într-o cetate din aceeași țară, care se numea Teos, fiind aproape de apele cele calde ce se numeau Levedia, și a găzduit la episcopul cetății aceleia, cel cu numele Dafnu – pe care Sfântul Ignatie, purtătorul de Dumnezeu, îl pomenește în epistola sa către smirneni. Văzând Sfântul Policarp lipsa și neajunsurile care existau în casa episcopului aceluia, s-a rugat lui Dumnezeu pentru dânsul, ca să se binecuvânteze casa lui. Din ceasul acela s-a îndestulat episcopul Dafnu cu toată îmbelșugarea. Țarinile și grădinile lui, care mai înainte erau neroditoare, s-au îndestulat neobișnuit și s-au făcut foarte bine roditoare. La același episcop, sfârșindu-se vinul în poloboc, sfântul l-a înmulțit prin rugăciune, cu îndestulare.
Întorcându-se spre Smirna, cetatea sa, s-a abătut la o gazdă ce se întâmplase în cale, ca să se odihnească – pentru că era seara târziu – și, luând puțină hrană cu diaconul său, cu care călătorea, s-au culcat și au adormit. La miezul nopții îngerul Domnului, lovindu-l în coastă, l-a strigat: „Policarpe!”. El a răspuns: „Ce este, Doamne?” Grăit-a îngerul: „Scoală-te și ieși degrabă din casa aceasta, că va cădea îndată”. Căci în casa aceea nu era cunoscut Hristos Dumnezeu și se săvârșeau într-însa multe fărădelegi.
Sculându-se, sfântul a îmboldit pe diaconul său, poruncindu-i să se scoale. Diaconul, fiind cuprins de mult somn, nu voia să se scoale și se mâhnea zicând: „Sfinte părinte, n-a trecut încă nici întâiul somn și unde să mergem? Tu, gândind neîncetat la dumnezeieștile Scripturi nu dormi și nici pe alții nu-i lași să se odihnească”. Sfântul Policarp a tăcut. Dar, arătându-se îngerul și a doua oară, îi poruncea să iasă afară. Sfântul, deșteptând iarăși pe diacon, îi zise că o să cadă casa. Diaconul zise: „Cred în Dumnezeu, că nu va cădea casa, atâta timp cât tu ești într-însa, părinte”. Grăit-a părintele: „Și eu cred în Domnul, dar nu cred zidirii acesteia de piatră”.
Arătându-se îngerul Domnului a treia oară și aceleași spunându-i, abia a înduplecat pe diacon de s-a sculat. Și, când au ieșit amândoi, îndată a căzut casa din temelie și a ucis până la unul pe toți care erau într-însa. Sfântul Policarp, stând și căutând spre cer, a zis: „Doamne Dumnezeule, Atotputernice, Părinte al lui Iisus Hristos, al binecuvântătorului Tău Fiu, Cel ce mai înainte ai spus ninevitenilor, prin Iona, proorocul, pieirea cetății lor și milostivindu-Te i-ai cruțat, cu adevărat Te binecuvântez, că prin mâna îngerească ne-ai scos și ne-ai izbăvit de moartea aceasta, neașteptată, precum ai scos pe Lot din Sodoma; pentru că Tu păzești pe robii Tăi, totdeauna, de tot răul, fiind bun și milostiv în veci”.
După aceasta în cetatea Smirna, fiind necredincios stăpânitorul cetății, în casa lui, într-o noapte, s-a cuprins de duhul rău una din slugile sale, făcând gâlceavă mare; și s-a tulburat toată casa stăpânitorului, de frică și de cutremur. Făcându-se ziuă, au mers iudeii, vrând să izgonească pe diavol. Acela, repezindu-se spre dânșii, fiind mulți, pe toți i-a ucis și nici unul nu putea să-l biruiască, nici să se izbăvească din mâinile lui. Apoi, atât de rău îi bătea, încât abia îi lăsa vii, fiind goi și însângerați, pentru că toate hainele de pe dânșii le rupea și trupurile lor cu dinții le mușca.
În casa stăpânitorului era un creștin, care a zis către stăpânitor: „De vei porunci, stăpâne, eu voi chema un om care, fără osteneală, va tămădui pe robul tău”. Și, poruncindu-i stăpânul, a plecat omul acela și a chemat pe Sfântul episcop Policarp, care, încă neintrînd în casa stăpânitorului, diavolul a început a striga: „Vai mie, că Policarp vine la mine și voi fugi, chiar nevrând, de aici”. Intrând sfântul, îndată diavolul tremurând a ieșit și a fugit din sluga stăpânitorului. Văzând acesta, s-a mirat mult.
După minunea aceea s-a întâmplat că, într-o noapte, pe când toți dormeau, s-a aprins foarte rău cetatea Smirna și ardea o bună parte a orașului. Atunci era gâlceavă mare, plângere și frică și strigare și tot poporul se ostenea să stingă focul, dar nu putea să oprească nimic, focul luând mai multă putere. Adunându-se iudeii cei ce farmecă focul și aceia au rămas deșerți. Aducându-și aminte stăpânitorul de Sfântul Policarp, a zis către învățătorii curții și sfetnicilor săi: „Nimeni nu va putea să stingă focul acesta decât numai învățătorul creștinilor, Policarp, care nu de mult a tămăduit pe robul meu de îndrăcire”. Și, trimițându-i, l-a chemat și l-a rugat să ajute cetății în primejdia aceea. Sfântul, ridicându-și înaintea lor mâinile sfinte, spre cer, a făcut rugăciunile sale către Hristos Dumnezeu și îndată focul s-a stins, ca și cum ar fi fost ape multe și arderea a încetat. Poporul socotea că Sfântul Policarp este unul din dumnezei, iar el, propovăduind pe adevăratul Dumnezeu, Cel ce este în ceruri, le spunea că el este rob al lui Dumnezeu și pe mulți îi încredința și îi împreuna cu Biserica lui Dumnezeu. Apoi a fost odată secetă mare și foamete și tot poporul, cu stăpânitorul și începătorii cetății au rugat pe sfânt ca să-i miluiască și să ceară ploaie pentru pământ de la Dumnezeul său. Atunci, rugându-se, îndată a plouat mult și adăpându-se pământul din destul au fost în acel an mai multe roade decât în alți ani.
Cu niște minuni ca acestea făcute de Sfântul Policarp, apoi prin tămăduirile făcute de toate bolile și prin punerea mâinilor lui, mulți s-au întors la Hristos Dumnezeu și din zi în zi creștea Biserica lui Hristos. Iar urâta închinare idolească se împuțina în cetatea Smirna – în care prin apostoleasca poruncă a luat Sfântul Policarp slujirea cuvântului -, precum mărturisește despre aceasta, zicând: „Policarp, nu numai că este ucenic al apostolilor, prieten și împreună vorbitor al multora care au văzut cu ochii pe Hristos, dar și în Asia a fost trimis de dânșii, ca acolo să primească, după Sfântul Vucol, episcopia Bisericii din Smirna, pe care Sfântul Policarp și noi – zice Sfântul Irineu -, fiind în vârstă tânără, l-am cunoscut, pentru că era de mulți ani și foarte bătrân. Apoi învăța cele ce singur le învățase de la apostoli și dădea Bisericii învățăturile cele adevărate. Toți episcopii Bisericii Asiei, care au fost după Policarp, mărturisesc că era cu adevărat mărturisitor al dreptății, mai vrednic de credință și mai statornic decât mulți alți învățători ai Bisericii și înțelepți propovăduitori ai cuvântului Sfintei Evanghelii. Acest fericit Policarp, în timpul lui Anichit, papă al Romei, mergând în Roma, pe mulți i-a întors de la eresurile marcioniților și i-a adus la adevărata credință, apoi a propovăduit pe față adevărul cel primit de la apostoli”.
Sunt unii din cei ce au auzit de la dânsul că Ioan, ucenicul Domnului, mergând în Efes, la baie, l-a văzut, spălându-se, pe ereticul Herint. Sfântul a ieșit îndată de acolo și-i îndemna pe alții care erau cu dânsul, zicându-le: „Să fugim degrab de aici, ca nu cumva să cadă baia în care se află Herint, vrăjmașul dreptății lui Dumnezeu”. Pe același Policarp, întâmpinându-l Marcion, ereticul, i-a zis: „Mă cunoști oare?” El i-a răspuns: „Te știu că ești cel întâi născut al diavolului”. Pentru că apostolii și ucenicii lor se păzeau de eretici, încât nici nu voiau să vorbească cu dânșii, căci se sârguiau să înșele adevărul cu cuvintele lor cele meșteșugite și mincinoase, precum învață și Sfântul Apostol Pavel: „De omul eretic, după întâia și a doua întrebare, să te lepezi, știind că s-a înrădăcinat unul ca acela și greșește; pentru care este osândit”. Apoi mai este și epistola lui Policarp, cea scrisă cu multă socoteală către Filipeni, în care, cei ce voiesc și se îngrijesc de mântuirea lor, pot să vadă credința lui și propovăduirea adevărului.
După ce Antonin, împăratul, a trăit 22 de ani de la împărăție și Marc Aureliu, împreună cu ginerele său, Lucie, au ajuns împărați în acea vreme, fiind mare prigonire în Asia, Sfântul Policarp s-a sfârșit mucenicește, pentru a cărui pătimire și sfârșit se scrie în epistola Bisericii din Smirna, la care a fost episcop Sfântul Policarp: „Biserica lui Dumnezeu din Smirna scrie Bisericii care este în Filomelia și tuturor sfintelor soborniceștilor Biserici, care sunt în toate limbile, mila, pacea și dragostea lui Dumnezeu, a Tatălui și a Domnului nostru Iisus Hristos, să fie cu voi. Am scris vouă, fraților, despre alți mucenici și despre Sfântul Policarp, care a stins focul prigonirii cu sângele său mucenicesc. Mulți sfinți mucenici au arătat atunci bărbăție nebiruită. Unii atât de mult au fost bătuți, încât toate vinele și alcătuirile s-au rupt într-înșii și cele dinlăuntru ale lor se vedeau. Alții erau târâți pe hârburi ascuțite și pe pietre și toate cele mai amare chinuri, în multe chipuri scornite de chinuitori, iar ei le răbdau cu mărime de suflet. Alții erau dați fiarelor spre mâncare. Păgânii, privind la o pătimire bărbătească ca aceea a sfinților, se minunau”.
Între alți răbdători de chinuri un tânăr, anume Ermanic, cu ajutorul lui Dumnezeu, a arătat aleasă bărbăție, cu nefricoasă inimă și cu nebiruită minte mergând la moarte, care firește pentru toți este înfricoșătoare. Pe acela îl sfătuia mult judecătorul să-și cruțe tinerețile și să nu piardă cu așa amară moarte viața asta dulce. El, când a văzut slobozite fiarele asupra sa, îndată s-a repezit la dânsele, zădărându-le ca să-l mănânce.
Un oarecare din Frigia, anume Țuint, văzând fiarele și înfricoșata torturare, s-a temut și a căzut din mântuirea sa. De aici este arătat că el nu cu socoteală, nici cu inimă dreaptă, ci din minte ușoară, ca și cum s-ar goni de un grabnic vânt, a mers la judecata păgâneasca și a îndrăznit a se da la chinuire. Astfel s-a făcut altora pildă că la un lucru atât de mare să nu îndrăznească a se da chinuirii, fără socoteală. Policarp, auzind de acele chinuri și știind că poporul elin cel necredincios privește spre chinuirea altor mucenici, striga asupra judecătorului: „Caută pe Policarp și să pierzi pe cei fără de Dumnezeu”. Policarp, auzind de aceasta, deși voia să rămână în cetatea Smirnei până ce va fi prins, acum, fiind rugat de creștini, a ieșit din cetate și s-a ascuns într-un sat și se ruga ziua și noaptea pentru pacea Bisericii, după obiceiul său.
Mai înainte cu trei zile de a fi prins de păgâni, a văzut în vis că s-ar fi aprins perna lui și a ars. Apoi, îndată deșteptându-se din somn a zis către ceilalți care erau cu dânsul: „Voi fi ars în foc, pentru Domnul nostru, Iisus Hristos”. După trei zile, au venit în satul acela, de la ighemon, trimișii săi, pentru căutarea lui Policarp. Aceștia, prinzând pe doi copii, i-au bătut cu vergi ca să le spună unde este Policarp și l-au arătat într-o cămară în foișor, de unde el putea să fugă, dar n-a voit, zicând: „Fie voia Domnului Dumnezeului meu”. El, auzind pe slujitori venind la dânsul, a ieșit pe trepte în întâmpinarea lor, apoi, cu fața luminoasă și cu dragoste, le-a urat sănătate. Slujitorii, fiindcă nu-l cunoșteau, priveau la căruntețele lui, la blândețea și la luminarea cinstitei lui fețe și, mirându-se, au zis între dânșii: „Era drept să suferim atâta osteneală și sârguința pentru căutarea bătrânului acesta?” Apoi, Policarp a poruncit să gătească îndată de masă și-i rugă să mănânce și să bea, ospătându-se, iar lui să-i dea un ceas de rugăciune.
El se rugă fierbinte către Dumnezeu, dându-i mulțumire pentru toate dumnezeieștile purtări de grijă ce i s-au făcut din tinerețele lui, încredințându-I Sfânta Biserică, cea răsădită de Dumnezeu prin toată lumea. După multa lui rugăciune, luând slujitorii pe bătrân, l-au pus pe un asin și l-au dus în cetatea Smirna, în ziua de Sâmbăta cea mare. Doi cinstiți senatori, Irod și Nichita, l-au întâmpinat în cale și, luându-l în careta lor, îl sfătuiau ca la judecată să se lepede de credință, numai cu cuvântul. Oare mare lucru este a zice: „Stăpâne, cezarule, voi jertfi? Și așa te vei izbăvi de moarte”. La aceasta, Policarp tăcea și după ce l-au supărat mult le-a răspuns: „Niciodată nu voi face ceea ce mă sfătuiți voi”. Ei, mâniindu-se și ocărându-l, l-au aruncat din caretă și, căzând, bătrânul și-a sfărâmat fluierele picioarelor, însă nu băga în seamă durerea.
Fiind dus la judecată, poporul păgân a strigat, bucurându-se că Policarp este prins. Sfântul a auzit din cer glasul Domnului nostru Iisus Hristos, zicând: „Îmbărbătează-te, Policarpe, și te nevoiește cu mărime de suflet”. Acel glas l-au auzit și alții din ai noștri, cum grăiește epistola. Apoi a întrebat judecătorul: „Tu ești Policarp?” El a răspuns: „Eu sunt.” Grăit-a judecătorul: „Cruță-ți bătrânețele tale; leapădă-te de Hristos și jură-te norocului împăratului”. Grăind acestea, judecătorul și alte asemenea i-a zis: „Vino-ți în simțire, Policarpe, și zi: Pierde pe cei fără Dumnezeu”.
Atunci Policarp cu cinstită față și-a ridicat mâinile spre cer și, întinzându-le spre necuratul popor, a zis către Dumnezeu: „Pierde pe cei fără de Dumnezeu”. Judecătorul zise: „Leapădă-te de Hristos, vorbește-L de rău și te voi lăsa liber”. Grăit-a Policarp: „De 86 de ani slujesc lui Hristos și nu mi-a făcut nici un rău. Cum să-L hulesc cu cuvinte necinstite pe Împăratul meu, Care până acum bine m-a păzit?” Judecătorul zise: „Voi slobozi asupra ta fiare cumplite”. Policarp răspunse: „Slobozește, căci nu-mi voi schimba gândul meu cel bun, pe cel mai rău”. Judecătorul zise: „Te voi da spre ardere”. El răspunse: „Mă îngrozești cu focul care se stinge, iar pe cel nestins nu-l știi, în care vor arde în veci cei fără de Dumnezeu și necredincioșii. Nu zăbovi mai mult și fă degrab ceea ce ai să faci”.
Atunci judecătorul a poruncit crainicului să strige către popor că Policarp mărturisește că este creștin. Auzind acestea, elinii și iudeii au strigat cu glas mare: „Acesta este răsturnătorul a toată Asia, acesta este tatăl creștinilor, acesta este stricătorul zeilor noștri. Să-l arzi de viu”. Deci stăruia poporul cu iudeii, ca Policarp să fie ars. Fiind pregătită mulțime mare de lemne și vreascuri, Policarp și-a lepădat brâul și s-a dezbrăcat de haine. Scoase și încălțămintea din picioare, iar chinuitorii pregăteau fiarele și piroanele ca să-l pironească pe Policarp, că nu cumva să scape din foc. Sfântul a zis către dânșii: „Nu se cade să mă pironiți, pentru că Cel ce are să-mi dea răbdare în văpaia focului, Acela îmi va da și bărbăție ca să nu mă mișc din loc sau să mă întorc în vreo parte”.
Deci nu l-au pironit, ci numai l-au legat și au pus pe bătrân pe lemne, ca pe un berbec ales din turmă, legat pentru jertfa lui Dumnezeu, spre miros cu bună mireasmă. Și se ruga Sfântul Policarp, zicând: „Mulțumesc Ție, Doamne, Dumnezeule, că, împreună cu mucenicii și mărturisitorii Tăi, ai binevoit a mă rândui să beau paharul patimilor Hristosului tău și să fiu părtaș al durerilor Lui, precum și la învierea vieții veșnice. Primește-mă ca pe o jertfă aleasă și plăcută ochilor Tăi, pe care Tu singur ai văzut-o mai înainte și ai așezat-o așa cum ai săvârșit-o, Dumnezeule adevărat, pe Care eu Te slăvesc, Te laud, precum și pe Iisus Hristos, Fiul Tău, Arhiereul cel veșnic, cu Care se cuvine Ție și Sfântului Duh toată cinstea și slava, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin”.
După ce a zis „Amin”, slujitorii au pus foc dedesubt și, aprinzându-se lemnele împrejur, s-a ridicat o vâlvătaie mare și s-a făcut tuturor o minune. Văpaia, împrejmuind pe sfânt și înălțându-se peste capul său, nu se atingea de el, ci ca o pânză a corăbiei suflată de vânt, așa umflându-se împrejurul lui, se împreuna deasupra capului, în înălțime. Deci stătea Sfântul Policarp în mijlocul focului, fiind neaprins, ci curățindu-se ca aurul în ulcea. Și am mirosit, zic smirnenii în epistolă, o bună mireasmă care ieșea din focul acela și care pe toate aromele le întrecea cu neasemănare. Păgânii, văzând aceasta, au strigat către speculator ca, apropiindu-se cu arma, să-l ajungă prin văpaie și să-l ucidă. Alergând speculatorul, l-a împuns cu o suliță lungă și a ieșit din rană sânge neobișnuit, căci curgând ca un râu din izvor a stins focul cu totul și toată mulțimea poporului se mira de aceea, cunoscându-se câtă deosebire este între credincioși și cei necredincioși.
După aceasta, iudeii au rugat pe judecător ca să nu dea creștinilor trupul lui Policarp, pentru că, ziceau ei, îl vor avea pe dânsul ca dumnezeu, ca și pe Cel Răstignit. Nu știau ticăloșii că nu se poate să fie aceasta, ca să se depărteze de Hristos Domnul, Cel ce pe cruce a murit pentru mântuirea noastră, și pe altul oarecare să-l aibă dumnezeu. Pentru că Lui, ca adevăratului Fiu al lui Dumnezeu, Îi dăm dumnezeiască cinste, iar pe mucenicii și următorii lui Hristos, care pentru dragostea cea mare a lor către El au pătimit pentru Dânsul, după vrednicie îi cinstim cu dragoste, noi, cei ce întru dreapta credință dorim să le fim următori și părtași pentru veșnica slavă.
Sutașul, prin porunca judecătorului celui rugat de iudei, a ars trupul lui Policarp, după obiceiul elinesc și cel ce, fiind viu, de foc nu s-a vătămat, acela, fiind mort, s-a supus focului. Iar noi, zic smirnenii, oasele lui cele mai curate decât aurul și mai scumpe decât pietrele cele de preț, adunându-le din cenușă, le-am păzit la un loc cinstit, unde ziua pătimirii lui cu veselie o vom prăznui, întru pomenirea unei nevoințe ca aceasta, a celor ce pentru Hristos au pătimit și întru întărirea celor ce prin o moarte ca aceasta vor mărturisi și vor preamări pe Hristos, adevăratul Dumnezeul nostru.
Aceasta am trimis-o vouă prin fratele Marcu și, după ce o veți citi, să trimiteți epistola aceasta și la ceilalți frați risipiți, ca și aceia să preamărească pe Domnul, Cel ce ne-a arătat un vas ales ca acesta dintre robii Săi, Care poate ca și pe noi toți să ne umple de darul Său, și să ne ducă în veșnica Sa împărăție, prin Fiul Său, Unul Născut, Iisus Hristos, Căruia I se cuvine slava, cinstea și închinăciunea și mărirea, în veci. Amin. Sărutați pe toți sfinții, iar pe voi vă sărută toți cei ce sunt cu noi și Evarest, cu toată casa sa. Vă sărută pe voi cel ce a scris epistola aceasta. Apoi s-a săvârșit pomenirea Sfântului Policarp, în al șaptelea calend al lui Mai – adică în luna Aprilie, în 25 de zile -, în Sâmbăta cea mare, la opt ceasuri din zi, pe vremea marelui arhiereu Filip, ighemon fiind Tralian și împărățind în veci Iisus Hristos. Vă dorim să fiți sănătoși, cei ce umblați întru vestirea cuvântului lui Iisus Hristos, cu care toată slava lui Dumnezeu se cuvine, pentru mântuirea sfinților celor aleși, precum a săvârșit pătimirea și Sfântul Policarp, căruia și noi moștenitori ne facem, întru împărăția lui Hristos.
Toate acestea le-a scris Cais, de pe cărțile cele de piele ale Sfântului Irineu, ucenicul Sfântului Policarp. De la dânsul le-a prescris Socrat, cel din Corint. Apoi eu, Pionie presbiterul, le-am luat de la cei mai înainte numiți și le-am urmat cu descoperirea ce mi s-a făcut de la Sfântul Policarp, care în vedenie mi s-a arătat. Și, scriindu-le, am înnoit cele ce erau șterse prin vechime ca și pe mine să mă primească Domnul nostru Iisus Hristos, cu aleșii Săi, în cerească Sa împărăție, Căruia se cuvine slava, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, în vecii vecilor. Amin.
Dreptul Simeon, primitorul de Dumnezeu (numit uneori „purtătorul de Dumnezeu”) a fost prezent când pruncul Iisus a fost adus în templul din Ierusalim la patruzeci de zile după naștere (eveniment prăznuit la sărbătoarea Întâmpinarea Domnului – 2 februarie).
Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă se face pe 3 februarie, împreună cu sfânta Ana proorocița.
Vieţile Sfinţilor, din ziua cinstirii Sfântului şi Dreptului Simeon, primitorul de Dumnezeu, ne relatează că el a fost unul din cei 70 de înţelepţi evrei care, la porunca lui Ptolemeu, faraonul Egiptului, au venit la Alexandria pentru a traduce Sfânta Scriptură din limba ebraică în limba greacă, lucrare care a ajuns să fie cunoscută sub numele de Septuaginta (versiunea Vechiului Testament folosită în Biserica Ortodoxă).
Sfântul Simeon traducea o carte a Proorocului Isaia și citind cuvintele: „Iată, Fecioara va lua în pântece și va naște fiu și vor chema numele lui Emanuel” (Isaia 7, 14), a crezut că textul conținea o inadvertență, drept care a tradus în loc de „Fecioară” – „femeie tânără”.
Vrând să scrie „femeie tânără”, un înger i s-a arătat și i-a spus: „Vei vedea acest cuvânt împlinit. N-ai să vezi moartea până ce Hristos Domnul se va fi născut dintr-o Fecioară curată și neîntinată”.
Potrivit tradiției, Sfântul Simeon a murit la o vârstă foarte înaintată, la 360 de ani.
„„Atunci el, tălmăcind, scria cuvintele lui Isaia prorocul și, ajungând la cuvintele: Iată fecioară în pântece va zămisli și va naște fiu, s-a îndoit, zicând că nu este cu putință ca o fecioară, neștiind de bărbat, să poată naște și, luând cuțitul, a voit să radă cuvintele acelea. Dar îngerul Domnului i s-a arătat și i-a ținut mâna, zicând: «Nu fi necredincios față de cele scrise și a căror împlinire singur o vei vedea. Pentru că nu vei gusta moartea până ce nu vei vedea pe Cel ce Se va naște din Curata Fecioară, Hristos Domnul»”. Bunul Dumnezeu a îngăduit ca el să trăiască pentru a fi martor al realităţii că o fecioară L-a născut pe Hristos Domnul, Fiul lui Dumnezeu. Şi, după ce L-a văzut pe Mesia, „mulțumind lui Dumnezeu, s-a mutat cu pace la adânci bătrâneți, pentru că se scrie despre dânsul că a trăit 360 de ani – Dumnezeu astfel lungindu-i viața – ca să ajungă vremea cea din toți vecii dorită, în care Fiul cel fără de ani S-a născut din Sfânta Fecioară…”
Rugăciunea Dreptului Simeon este un exemplu privind modul cum să-I mulţumim lui Dumnezeu şi mai ales cum să ridicăm cereri de folos pentru mântuirea noastră.
Rugăciunea sfântului Simeon
Sfântul Simeon este descris în Sfânta Scriptură (Luca 2, 29-32) ca un drept care aștepta venirea lui Hristos înainte de moartea sa.
Ținându-L în brațe pe pruncul Iisus, a rostit această rugăciune de laudă, cunoscută sub numele de “Rugăciunea Sfântului Simeon” sau “Acum slobozește” (lat. Nunc dimittis):
“Acum slobozește pe robul Tău, Stăpâne, după cuvânntul Tău, în pace, că văzură ochii mei mântuirea Ta pe care ai vădit-o înaintea feței tuturor popoarelor, lumină spre descoperirea neamurilor și slavă poporului Tău Israel.”
Rugăciunea Sfântului Simeon este inclusă în mai multe slujbe ale Bisericii Ortodoxe.
“Simeon, primitorul de Dumnezeu” de Alexei Yegorov, anii 1830–40 – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Imnografie
Tropar (glasul al 4-lea):
Astăzi bătrânul Simeon se umple de bucurie, primind în brațe în chip de prunc pe Dumnezeu cel Veșnic. Și cerând să fie slobozit din legăturile cărnii, strigă: “Văzură ochii mei mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feței tuturor popoarelor.”
Condac, glasul al 4-lea:
Pe Ziditorul tuturor și Domnul, luându-L Simeon bătrânul pre mâinile sale, s-a rugat a se dezlega de legăturile vieții acesteia stricăcioase, și slobozindu-se, s-a mutat la viața veșnică.
Simeon, bătrânul, după mărturia Sfintei Evanghelii, era un om drept și credincios, așteptând mângâierea lui Israel, iar Duhul Sfânt era peste dânsul. Aceluia i s-a făcut știre de la Dumnezeu despre venirea ce degrabă era să fie în lume, a adevăratului Mesia. Și i s-a făcut știre, precum povestesc istoricii cei vechi, astfel:
Când, după porunca lui Ptolomeu, regele Egiptului, se tălmăcea Legea lui Moise și toate prorociile din limba evreiască în cea elinească, pentru care lucru erau aleși oameni înțelepți din Israel, șaptezeci la număr. Între aceștia era și Sfântul Simeon, ca un înțelept și iscusit întru dumnezeiasca Scriptură. Atunci el, tălmăcind, scria cuvintele lui Isaia prorocul și, ajungând la cuvintele: Iată fecioară în pântece va zămisli și va naște fiu, s-a îndoit, zicând că nu este cu putință ca o fecioară, neștiind de bărbat, să poată naște și, luând cuțitul, a voit să radă cuvintele acelea. Dar îngerul Domnului i s-a arătat și i-a ținut mâna, zicând: „Nu fi necredincios față de cele scrise, și a căror împlinire singur o vei vedea. Pentru că nu vei gusta moartea până ce nu vei vedea pe Cel ce se va naște din Curata Fecioară, Hristos Domnul”.
Deci el, crezând cuvintele îngerești și prorocești, aștepta cu dor venirea lui Hristos în lume. Și era drept cu viața și fără prihană, ferindu-se de tot răul, șezând lângă biserică și rugându-se lui Dumnezeu să miluiască lumea Să și să izbăvească pe oameni de diavolul cel viclean.
Născându-se Domnul nostru Iisus Hristos și împlinindu-se patruzeci de zile, iar după obiceiul legii fiind adus în biserică de mâinile Preacuratei Sale Maici, atunci și Sfântul Simeon îndemnat de Duhul a venit în biserică și, căutând spre Pruncul cel mai înainte de veci cum și la Fecioara cea fără de prihană care Îl născuse, L-a cunoscut că Acela este Mesia cel făgăduit și că aceea este Fecioară prin care avea să se împlinească prorocia lui Isaia. De aceea, i s-a închinat, văzând-o înconjurată de lumină cerească și fiind strălucită cu dumnezeieștile raze.
Deci, cu frică și cu bucurie apropiindu-se de dânsa, a luat în mâinile sale pe Domnul și a zis: Acum slobozește pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace, că văzură ochii mei mântuirea Ta. El a prorocit despre patima lui Hristos și despre răstignirea Lui, spunând că va trece prin sufletul Născătoarei de Dumnezeu sabia mâhnirii și a necazului, când va vedea pe Fiul său răstignit pe Cruce. Și așa, mulțumind lui Dumnezeu, s-a mutat cu pace la adânci bătrâneți, pentru că se scrie despre dânsul că a trăit 360 de ani – Dumnezeu astfel lungindu-i viața – ca să ajungă vremea cea din toți vecii dorită, în care Fiul cel fără de ani S-a născut din Sfânta Fecioară, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.
Despre acest Sfânt Simeon, care a primit în mâinile sale pe pruncul Iisus, cel dus în biserică și care a binecuvântat pe Născătoarea de Dumnezeu, Maria și pe Iosif, mulți înțeleg că a fost preot, precum era preot și Zaharia, cel ce a primit mai înainte pe Maria, fiind dusă atunci pruncă în biserică și care avea să fie maica lui Iisus. Între cei ce înțeleg astfel, este Sfântul Atanasie cel Mare, în cartea sa „Despre aceeași fire a Tatălui și a Fiului”, apoi Sfântul Chiril din Ierusalim, în „Cuvântul de la Întâmpinarea Domnului”, și Sfântul Epifanie, în „Învățătura despre părinții Legii Vechi și ceilalți”. Dar de vreme ce sunt unii care nu se unesc – căci nu se pomenește despre aceasta în Evanghelie –, de aceea nu s-a scris nici în cuvântul acesta.
Aducerea la Templu a Pruncului Iisus, sau Întâmpinarea Domnului, este unul dintre Praznicele Împărătești ale Bisericii Ortodoxe, sărbătorit pe 2 februarie, la patruzeci de zile de la Nașterea Domnului.
Această sărbătoare mai este cunoscută și sub numele de Ziua Lumânărilor, în special în țările apusene, datorită obiceiului de a binecuvânta lumânările în această zi.
Istoria întâmpinării Domnului la Templu
Întâmpinarea Domnului și Dumnezeului nostru, Mântuitorul Iisus Hristos este un eveniment important din viața pământească a Domnului nostru Iisus Hristos, pentru că prin acest eveniment Dumnezeu, întrupat prin Domnul Iisus Hristos se întâlnește cu poporul Său, Israel, în persoana profetului Simeon și a proorociței Ana, acest eveniment fiind relatat în Evanghelia după Luca 2, 22-40.
După patruzeci de zile de la nașterea Sa, Pruncul Sfânt a fost dus la Templul din Ierusalim, centrul vieții religioase a națiunii evreiești.
După Legea lui Moise (Levitic 12, 2-8), femeia care a născut un prunc de parte bărbătească nu avea voie să intre în Templul Domnului timp de patruzeci de zile.
La împlinirea acestora, mama venea cu fiul la Templu și aducea jertfă Domnului un miel sau doi porumbei pentru sacrificiul purificării.
Preasfânta Fecioară, Maica Domnului, nu avea nevoie de purificare deoarece ea a născut fără stricăciune pe Izvorul Curăției și Sfințeniei. Cu toate acestea, ea s-a supus cu smerenie Legii timpului.
În acea vreme, Părintele și dreptul Simeon (prăznuit pe 3 februarie) trăia în Ierusalim. Lui i s-a proorocit că nu va muri până nu va vedea pe Mesia cel promis. Prin har de sus, Sf. Simeon s-a dus la Templu chiar când Sfânta Fecioară Maria și Dreptul Iosif veneau cu Pruncul Iisus să împlinească Legea.
Simeon Iubitorul de Dumnezeu l-a luat pe prunc în brațe și, mulțumind Domnului, a rostit cuvintele pe care le auzim repetate la fiecare slujbă a vecerniei: „Acum slobozește pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace, că văzură ochii mei mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feței tuturor popoarelor, lumină spre descoperirea neamurilor și slavă poporului Tău Israel”. (Luca 2, 29-32).
Sfântul Simeon i-a spus Sfintei Fecioare: “Iată, Acesta este pus spre căderea și spre ridicarea multora din Israel și ca un semn care va stârni împotriviri. Şi prin sufletul tău va trece sabie, ca să se descopere gândurile din multe inimi.” (Luca 2, 34-35).
La Templu se afla și proorocița Ana, o văduvă de 84 de ani, fiica lui Fanuel (3 februarie) „și nu se depărta de templu, slujind noaptea și ziua în post și în rugăciuni. Şi venind ea în acel ceas, lăuda pe Dumnezeu și vorbea despre Prunc tuturor celor ce așteptau mântuire în Ierusalim”. (Luca 2, 37-38).
În icoana care reprezintă această sărbătoare proorocița Ana ține un pergament în mână pe care scrie: „Acest prunc a adus cerul și pământul”.
Înainte de nașterea lui Hristos, bărbații și femeile drepte în credință trăiau cu speranța venirii lui Mesia cel promis.
Drepții Simeon și Ana, ultimii credincioși din Legea Veche, au fost considerați vrednici de a-L întâmpina pe Mântuitorul în Templu.
În vremea aceea au adus părinții pe Iisus Pruncul în Ierusalim ca să-L pună înaintea Domnului
Precum este scris în Legea Domnului, că «orice întâi-născut de parte bărbătească să fie închinat Domnului»,
Și ca să dea jertfă, precum s-a zis în Legea Domnului, «o pereche de turturele sau doi pui de porumbel».
Și, iată, era un om în Ierusalim, cu numele Simeon; și omul acela era drept și temător de Dumnezeu, așteptând mângâierea lui Israel, iar Duhul Sfânt era asupra sa.
Lui i se vestise de către Duhul Sfânt că nu va vedea moartea până ce nu va vedea pe Hristosul Domnului.
Și, din îndemnul Duhului a venit la templu; iar când părinții au adus înăuntru pe Pruncul Iisus, ca să facă pentru El după obiceiul Legii,
Simeon L-a primit în brațele sale și a binecuvântat pe Dumnezeu și a zis:
Acum liberează pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace,
Că au văzut ochii mei mântuirea Ta,
Pe care ai gătit-o înaintea feței tuturor popoarelor,
Lumină spre descoperirea neamurilor și slavă poporului Tău Israel.
Iar Iosif și Mama Pruncului se mirau de ceea ce se vorbea despre Prunc.
Și i-a binecuvântat Simeon și a zis către Maria, Mama Lui: Iată, Acesta este pus spre căderea și spre ridicarea multora din Israel și ca un semn care va stârni împotriviri,
Iar prin sufletul tău va trece sabie, ca să se descopere gândurile din multe inimi.
Și era și Ana prorocița, fiica lui Fanuel, din seminția lui Așer, ajunsă la adânci bătrâneți și care trăise cu bărbatul ei șapte ani de la fecioria sa;
Ea era văduvă, în vârstă de optzeci și patru de ani, și nu se depărta de templu, slujind noaptea și ziua, în post și în rugăciuni.
Și venind și ea în acel ceas, lăuda pe Dumnezeu și vorbea despre Prunc tuturor celor care așteptau mântuirea în Ierusalim.
După ce au săvârșit toate, s-au întors în Galileea, în cetatea lor Nazaret.
Iar Copilul creștea și Se întărea cu duhul, umplându-Se de înțelepciune, și harul lui Dumnezeu era asupra Lui.
Vechimea praznicului
Sărbătoarea Întâmpinării Domnului – 2 februarie – este una din cele mai vechi sărbători religioase creștine. Biserica Ortodoxă are slujbe închinate acestei sărbători, întocmite de sfinții episcopi Metodie al Patarelor (+ 312, prăznuit la 20 iunie), Chiril al Ierusalimului (+ 386), Grigorie Teologul (+ 390), Amfilohie de Iconium (+ 394, prăznuit la 23 noiembrie), Grigorie al Nissei (+ 384) și Ioan Gură de Aur (+ 407).
În ciuda originilor sale antice, această sărbătoare nu a fost prăznuită atât de fastuos decât începând din secolul al VI-lea.
În anul 528, în timpul împăratului Iustinian, un cutremur mare a ucis mulți oameni în Antiohia.
După această nenorocire au mai venit și altele: în 541 a izbucnit o epidemie de ciumă groaznică în Constantinopol, omorând mii de oameni în fiecare zi.
În această perioadă de mari suferințe au început să se facă slujbe speciale (litii) de izbăvire de rău, mai ales în timpul sărbătorii Întâmpinarea Domnului și ciuma a încetat.
Astfel, pentru a da slavă lui Dumnezeu, biserica a ridicat la un rang mai înalt această sărbătoare.
Mai mulți imnografi ai Bisericii au împodobit această sărbătoare cu imnele lor: Sf. Andrei Criteanul în secolul al VII-lea, Sf. Cosma al Maiumei, Sf. Ioan Damaschin, Sf. Gherman patriarhul Constantinopolului în secolul al VIII-lea și Sf. Iosif Imnograful în secolul al IX-lea.
Prezentare la templu de Ambrogio Lorenzetti, 1342 (Galleria degli Uffizi, Florența) – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Icoana „Profeția lui Simeon”
Tot în această zi este cinstită icoana Maicii Domnului numită „Îmblânzirea inimilor împietrite” sau „Profeția lui Simeon”. În această icoană Maica Domnului apare fără Pruncul Iisus și cu șapte săbii care-i străpung pieptul: trei din partea stângă, trei din dreapta și una de jos. O icoană asemănătoare, numită „Cele șapte săbii” (sărbătorită la 13 august), înfățișează trei săbii din stânga și patru din dreapta.
Icoana „Profeția lui Simeon” simbolizează împlinirea profeției făcută de către dreptul Simeon: „și prin sufletul tău va trece sabie” (Luca 2:35).
Prăznuirea sărbătorii
În seara de dinaintea sărbătorii, se slujește o Vecernie care conține trei citiri din Vechiul Testament. Prima citire este un text compus din Ieșirea 12:15-13:16, Levitic 12 și Numeri 8. A doua citire este din Isaia 6:1-12 iar a treia citire din Isaia 19:1,3-5,12,16,19-21.
Uneori este slujită o Utrenie în dimineața sărbătorii. Citirea din Evanghelie se face din Luca 2:25-32, unde Sfântul Simeon îl primește pe Hristos.
Sfânta Liturghie din ziua sărbătorii are citirea Apostolului din Epistola către Evrei care descrie o schimbare a preoției: Dacă deci desăvârșirea ar fi fost prin preoția Leviților (căci legea s-a dat poporului pe temeiul preoției lor), ce nevoie mai era să se ridice un alt preot după rânduiala lui Melchisedec, și să nu se zică după rânduiala lui Aaron? Iar dacă preoția s-a schimbat urmează numaidecât și schimbarea Legii. (Evrei 7, 7-17).
Apoi se citește Evanghelia care este luată din Luca 2, 22-40 unde spune despre Preasfânta Fecioară Maria, care nu are nevoie de purificare deoarece a născut pe Izvorul curăției și sfințeniei fără întinare, cu smerenie împlinind cerințele Legii. Mai spune despre Sfântul Simeon care l-a primit pe Hristos în brațele sale și care a spus:
Acum slobozește pe robul Tău, după cuvântul Tău, în pace, că ochii mei văzură mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feței tuturor popoarelor, Lumină spre descoperirea neamurilor și slavă poporului Tău Israel. și cuvintele sale către Preasfânta Fecioară: Iată, Acesta este pus spre căderea și spre ridicarea multora din Israel și ca un semn care va stârni împotriviri. Şi prin sufletul tău va trece sabie, ca să se descopere gândurile din multe inimi. Citirea o mai pomenește pe Proorocița Ana văduva, în vârstă de 84 de ani.
Tema tuturor acestor citiri este schimbarea dinspre Vechiul Testament înspre Noul Testament, legea cea veche devenind ceva nou. Fiul lui Dumnezeu, dătătorul legii celei noi, acum El Însuși împlinește legea, fiind purtat în brațele lui Simeon ca orice copil omenesc.
Întâmpinarea Domnului intră în perioada Triodului numai în anii când Sfintele Paști se serbează între 4 și 13 aprilie; sărbătoarea poate cădea între Duminica Vameșului și a Fariseului și marțea săptămânii de după Duminica Fiului Risipitor. Pentru aceste cazuri Tipicul prevede anumite schimbări în slujbă.
Prezentarea lui Hristos la templu de Hans Holbein cel Bătrân, 1500–01 (Kunsthalle Hamburg) – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Imnografie
Tropar (Glas 1)
Bucură-te, ceea ce ești plină de har, Născătoare de Dumnezeu Fecioară; că din tine a răsărit Soarele dreptății, Hristos Dumnezeul nostru, luminând pe cei dintru întuneric. Veselește-te și tu, bătrânule drepte, cel ce ai primit în brațe pe Liberatorul sufletelor noastre, Cel ce ne-a dăruit nouă și învierea.
Condac (Glas 1)
Cel ce cu nașterea Ta ai sfințit pântecele Fecioarei și mâinile lui Simeon care Te-au întâmpinat acum le-ai binecuvântat, și precum se cuvenea ne-ai mântuit pe noi, Hristoase Dumnezeule, împacă lumea ce se găsește în războaie și întărește Biserica pe care ai iubit-o, unule Iubitorule de oameni.
Icos
Către Născătoarea de Dumnezeu să alergăm cei ce voim să vedem pe Fiul ei, Cel adus la Simeon; pe Care cei fără de trup, din cer văzându-L, s-au spăimântat zicând: lucruri minunate și uimitoare vedem acum, de necuprins și de negrăit. Că Cel ce a zidit pe Adam este purtat ca prunc; Cel neîncăput încape în brațele bătrânului; Cel ce este în sânurile cele nemărginite ale Părintelui Său, de bună voie Se restrânge cu trupul, nu cu Dumnezeirea, Cel ce este singur iubitor de oameni.
Imne de înainteprăznuire
Tropar (Glas 1)
Cereasca ceată a îngerilor cerești privind spre pământ vede venind pe Cel mai întâi-născut decât toată făptura, aducându-Se ca un prunc în biserică, purtat de Maica ce nu știe de nuntă și cântă acum, împreună cu noi, cântare de Înainteprăznuire, bucurându-se.
Condac (Glas 4)
Credincioșilor, deschideți-vă astăzi inimile, ca niște brațe și primiți cu cuget preacurat pe Domnul, Cel ce vine, cântându-i cântare de Înainteprăznuire.
Icos
Sfințit ospăț se pune înaintea adunării iubitorilor de praznic, astăzi, purtând semne de Înainteprăznuire cele patruzeci de zile de la înfricoșătoarea Naștere a Domnului, cea din Fecioară, și luarea în brațe de către cinstitul bătrân și pomenirea puternicului purtător de biruință : că prin însuși Hristos s-a făcut biruitor, ca un nebiruit.
Icoană pe sticlă cu tema „Întâmpinarea Domnului” (Stretenia), meșter Savu Moga, datare 1877, zonă Arpașu de Sus, Țara Oltului – Colecția Muzeului Național al Țăranului Român, categoria jurică Tezaur – foto preluat de pe www.facebook.com/@MuzeulTaranului
În credința populară, ziua de 2 februarie este cunoscută sub denumirea de Ziua Ursului sau Stretenia. Aceasta era văzută drept o sfântă, care ajuta oamenii nevoiași. Ziua de 2 februarie mai era și sărbătoarea vitelor și a babelor. Copiii erau unși cu grăsime de urs. Prin această practică se credea că puterea acestui animal era transferată asupra copiilor. Bolnavii de „sperietoare” erau tratați în această zi prin afumare cu păr de urs.
Se consideră că în această zi anotimpul rece se confruntă cu cel cald, sărbătoarea fiind un reper pentru prevederea timpului calendaristic. Oamenii puneau schimbarea vremii pe seama comportamentului paradoxal al ursului, numit Ăl Mare sau Martin. Pentru a câștiga bunăvoința animalului sălbatic, ei așezau pe potecile pe unde obișnuia să treacă acesta, bucăți de carne sau vase cu miere de albine. Se credea că, dacă în această zi este soare, ursul iese din bârlog și văzându-și umbra, se sperie și se retrage, prevestind astfel, prelungirea iernii cu încă 6 săptămâni. Dimpotrivă, dacă în această zi cerul este înnorat, ursul nu-și poate vedea umbra și rămâne afară, prevestind slăbirea frigului și apropierea primăverii.
Credincioșii cinstesc Icoana Maicii Domnului pentru spor și sănătate în această zi. Acest obicei mai poartă numele de “Îmblânzirea inimilor împietrite” sau “Profeția lui Simeon”.
Tot în această zi are loc “Târcolitul viilor”, un ritual de ocol, îndeplinit de viticultori.
În Transilvania, bărbații merg să taie și să lege via. Din crenguțele de viță își împodobesc pălăriile și fac o petrecere la care dezgroapă o sticlă de vin din anii trecuți.
După Nașterea Domnului Iisus Hristos, trecând patruzeci de zile și împlinindu-se vremea curăției celei legiuite, Preacurata și Preabinecuvântata Fecioară Maică plecând din Betleem cu Sfântul Iosif, logodnicul, și venind la Ierusalim, în Biserica lui Dumnezeu, purtând pe Hristos Pruncul cel de patruzeci de zile, au mers să împlinească Legea Domnului și să se curățească după naștere, prin aducerea jertfei celei cuviincioase lui Dumnezeu și prin rugăciunea preotului. Apoi să pună înaintea Domnului pe Pruncul cel întâi născut și să-L răscumpere cu prețul cel rânduit, precum s-a poruncit lui Moise de către Domnul, în Legea Veche și cum se scrie despre aceea în legea curățirii, și anume: „Femeia care va zămisli și va naște parte bărbătească, necurată va fi șapte zile și în ziua a opta să se taie pruncul împrejur, iar ea va ședea treizeci și trei de zile sub acoperământul necurăției sale; de tot lucrul sfânt să nu se atingă și în biserică să nu intre, până ce se vor sfârși cele patruzeci de zile ale curăției ei. Și când se vor împlini zilele curățirii, să aducă un miel de un an, fără de prihană, spre arderea cea de tot și un pui de porumbel sau de turturea, pentru păcat; iar de nu va fi bogată ca să aducă miel, atunci să aducă două turturele sau doi pui de porumbel, unul spre arderea cea de tot și altul pentru păcat; apoi se va ruga pentru dânsa preotul și se va curăți”.
Despre punerea înaintea Domnului a celui dintâi născut, astfel este scris: „Sfințește-Mi pe tot cel dintâi născut (parte bărbătească), care deschide pântecele”. Și iarăși: „Pe cel întâi născut al fiilor tăi să Mi-l dai Mie”. Aceasta se urma pentru facerea de bine cea mare a lui Dumnezeu, încă din Egipt, când s-au cruțat cei întâi născuți ai lui Israel. Pentru aceasta, israelitenii aduceau pe pruncii lor cei întâi născuți în biserică, dându-i dajdie lui Dumnezeu, ca pe o datorie stabilită prin lege. Și iarăși de la Dumnezeu îi răscumpăra pe aceia cu preț, care se numea argintul răscumpărării, și acela se da leviților care slujeau în Biserica Domnului, precum este scris despre aceasta în cartea a patra a lui Moise. Prețul hotărât al răscumpărării era cinci sicli, iar fiecare siclu sfânt prețuia cam vreo trei lei.
Deci, acea lege a Domnului împlinind-o Maica lui Dumnezeu, a venit acum în biserică, cu Dătătorul Legii. A venit să se curățească deși nu-i trebuia curățire, fiind neîntinată și Preacurată. Pentru că aceea care a zămislit fără bărbat și a născut fără dureri și fără vătămarea curăției sale celei feciorești, aceea n-a avut niciun fel de necurăție obișnuită femeilor celor ce nasc. Pentru că ceea ce a născut pe Izvorul curăției, cum putea să se afle sub necurăție? Din ea S-a născut Hristos, ca un rod din pom; iar pomul nu se vatămă, nici se întinează după înflorirea rodului său.
Nevătămată și curată a rămas Fecioară după nașterea lui Hristos, adică a rodului celui binecuvântat. Prin ea a trecut Hristos precum raza soarelui trece prin sticlă sau prin cristal. Precum nu se sfarmă nici întinează raza care trece prin sticlă și prin cristal, ci mai curat îl strălucește, tot așa și Soarele dreptății, Hristos, n-a vătămat fecioria Preacuratei Maicii Sale, nici cu durerile cele obișnuite femeilor n-a întinat ușa nașterii celei firești, cea cu curăția pecetluită și cu fecioria păzită, trecând mai presus de fire; ci mai ales i-a îndoit curăția ei, sfințind-o prin trecerea Sa și luminând-o cu dumnezeiasca lumină a harului.
Nu era nevoie de curățire a aceleia care a născut fără stricăciune pe Dumnezeu Cuvântul. Dar ea, ca să nu se arate potrivnică Legii, ci mai ales să fie ascultătoare, a venit să se curățească, ea cea cu totul curată și fără prihană. Pe lângă această fiind și smerită, nu se mândrea întru curăția Sa, ci, ca și cum ar fi fost necurată, a venit înaintea ușii bisericii Domnului, ca să stea și să ceară curățenie, neîngrețoșându-se de cei necurați și păcătoși. Apoi a adus jertfă, nu ca cei bogați, care aduceau un miel de un an fără prihană, ci ca acei săraci, care aduceau două turturele sau doi porumbei, arătând în toate smerenie și iubind sărăcia, iar de mândria bogaților fugind. Din aurul cel adus de împărați puțin a luat și acela l-a împărțit la săraci și la scăpătați, păstrând foarte puțin pe calea spre Egipt. Deci, cumpărând păsările cele zise după Lege, le-a adus jertfă și cu acelea a adus și pe Pruncul său cel întâi născut, cum se spune: „Au adus părinții pe Pruncul Iisus, în Ierusalim, ca să-L pună înaintea Domnului, precum este scris în legea Domnului, că toată partea bărbătească, ce deschide pântecele, sfânt Domnului se va chema. Deci, țiindu-L în mâinile Sale, și-a plecat genunchii și cu cinste-L înălța lui Dumnezeu, zicând:
„Iată, o! Preaveșnice Părinte, Acesta este Fiul Tău, pe Care L-ai trimis ca să se întrupeze din mine, pentru mântuirea neamului omenesc. Iată, pe Care Tu L-ai născut mai înainte de veci, fără maică; iar eu, prin a Ta bunăvoire, în anii cei mai de pe urmă, L-am născut fără de bărbat. Iată rodul pântecelui meu cel întâi născut, Care prin Duhul Tău cel Sfânt în mine S-a zămislit și negrăit din mine a ieșit, precum Tu Însuți știi. Iată Fiul meu întâi născut – și Care este al Tău mai întâi – cu Tine de o ființă și fără de început, pentru că de la Tine S-a pogorât, nedepărtîndu-Se însă de dumnezeirea Ta. Primește pe Cel întâi născut, cu Care ai făcut toate. Primește pe cuvântul Tău cel din mine întrupat, prin Care ai întărit cerurile, ai întemeiat pământul și ai adunat apele. Primește pe Fiul Tău cel din mine, pe Care Îl aduc Ție, ca pentru El și pentru Mine să rânduiești precum Îți este plăcut și pentru ca cu trupul și cu sângele Acestuia, cel din mine luat, să se răscumpere neamul omenesc”.
Unele ca acestea zicând, a pus pe iubitul ei Fiu în mâinile arhiereului, slujitorul lui Dumnezeu, ca în mâinile lui Dumnezeu. Și, după Legea dumnezeiască L-a răscumpărat pe El, cu prețul cel hotărât, adică cu cinci sicli, care era înainte închipuire a celor cinci răni mari ale lui Hristos, pe Care le-a primit pe cruce, prin care toată lumea s-a răscumpărat de blestemul Legii și de robia vrăjmașului.
Se mai povestește încă, de Sfinții Părinți, că Sfântul proroc Zaharia, tatăl Înaintemergătorului, a așezat pe Preacurata Fecioară, care a intrat cu Pruncul pentru curățire în biserică, nu în locul celor ce se curățau, ci în locul fecioarelor, în care femeile care aveau bărbați nu se cădea să stea. Văzând cărturarii și fariseii aceasta, au început a cârti, iar Zaharia a stat împotriva lor, încredințându-i că acea maică și după naștere e fecioară curată. Iar ei necrezând, sfântul le spunea că firea omenească, cu toată făptura, este slujitoare Ziditorului său, și în mâinile Lui cele atotputernice este, ca după a sa voie să rânduiască toate, adică să facă astfel că fecioară să nască și după naștere să rămâie iarăși fecioară. „Deci pentru aceasta nu am deosebit pe această Maică de la locul fecioarelor, de vreme ce este fecioară cu adevărat”.
În aceeași vreme când părinții au suit pe pruncul Iisus, ca să facă după obiceiul legii pentru dânsul, în biserică a venit, purtându-se de Duhul lui Dumnezeu, Sfântul Simeon, bătrânul, om drept și credincios, așteptând mângâierea lui Israel, care era să fie prin venirea lui Mesia, pentru că știa că acum se apropie Mesia cel așteptat, de vreme ce sceptrul lui Iuda trecuse la Irod, după prorocia strămoșului Iacov patriarhul, care mai înainte a zis: „Nu va lipsi domn din Iuda, până ce va veni așteptarea neamurilor, Hristos Domnul”. Asemenea și cele șaptezeci de săptămâni de câte șapte ani ale lui Daniil, acum se sfârșiseră, după care se socotise că va fi venirea lui Mesia. Pe lângă această, lui Simeon era făgăduit de la Duhul Sfânt să nu vadă moartea mai înainte de a-L vedea pe Hristos Domnul.
Acela, privind spre Fecioara cea Preacurată și spre Pruncul cel ținut de ea, a văzut darul lui Dumnezeu, înconjurând pe Maica și Pruncul ei și cunoscând, cu duhul, că Acela este Mesia cel așteptat, s-a apropiat cu sârguință și, primind în mâini cu bucurie negrăită și cu frică cucernică, cel albit ca o lebădă de căruntețe a dat mare mulțumire lui Dumnezeu, înaintea sfârșitului său, cu veselie cântând și zicând: „Acum slobozește pe robul Tău, Stăpâne, după Cuvântul Tău, în pace. Eu n-am avut liniște în gândurile mele, în toate zilele așteptându-Te și în toate zilele îngrijindu-mă, când vei veni. Acum, văzându-Te, pace am câștigat și de grijă scăpând, mă duc din cele de aici, veste de bucurie ducând părinților mei pentru că voi spune despre venirea Ta în lume, strămoșului Adam, lui Avraam, lui Moise, lui David, lui Isaia și celorlalți sfinți părinți și proroci.
Apoi voi umple de negrăită bucurie pe cei ce sunt mâhniți acum și către care degrabă mă slobozește, ca degrabă și ei, lepădând mâhnirea, să se veselească de Tine, izbăvitorul lor. Slobozește-mă pe mine, robul Tău, ca să mă odihnesc, după ostenelile cele de mulți ani, în sânul lui Avraam; căci acum au văzut ochii mei mântuirea Ta cea pregătită tuturor popoarelor. Ochii mei au văzut lumina cea pregătită pentru izgonirea întunericului, spre luminarea neamurilor, spre descoperirea tainelor dumnezeiești cele neștiute, lumina care ai răsărit spre slava poporului Tău Israel, și pe care, prin prorocul Isaia, ai făgăduit-o, zicând: „Am dat în Sion mântuire lui Israil, spre preamărire”. Auzind Iosif și Preacurată Fecioară unele ca acestea despre Prunc, de la sfântul și dreptul bătrân, se mirau de cele grăite pentru El, pentru că vedeau pe Simeon grăind către Prunc ca spre un om bătrân. Apoi, se ruga nu ca unui om, ci ca unui Dumnezeu Care are puterea vieții și a morții și Care putea să-l slobozească îndată pe bătrân spre altă viață sau să-l ție încă în cea de aici.
Deci, i-a binecuvântat Simeon, lăudând și mărind pe Maica cea Preanevinovată, care a născut pe Omul Dumnezeu și, fericind pe Sfântul Iosif, părutul tată, care s-a învrednicit a fi slujitor unei Taine ca aceasta. Apoi a zis către Maria, Maica Lui, iar nu către Iosif, pentru că vedea cu prorocești ochi pe Maica cea fără de bărbat: „Iată, Acesta este spre căderea și scularea multora în Israel”, adică spre căderea celor care nu vor voi să creadă cuvintele Lui, iar spre scularea celor ce vor primi cu dragoste sfântă Lui propovăduire; spre căderea cărturarilor și a fariseilor, pe care i-a orbit răutatea lor, iar spre scularea pescarilor celor simpli și neștiutori. Pentru că va alege pe cei neînțelepți, ca să rușineze pe cei înțelepți ai veacului acestuia. Apoi va fi spre căderea sinagogii evreești a Legii celei Vechi și spre ridicarea Bisericii lui Dumnezeu, prin darul cel nou și spre semnul Căruia se va zice împotrivă. Căci multă grăire împotrivă va fi pentru Dânsul între popoare; unii vor zice că este bun, iar alții nu, ci că înșeală poporul. Și-L va pune pe El, după cuvântul prorocului Ieremia, ca pe o țintă spre săgetare, spânzurându-L pe lemnul Crucii și rănindu-L cu piroanele ca cu săgețile și cu sulița. În acea vreme, ție, o! Maică fără de bărbat, prin suflet îți va trece sabia și vei suferi dureri în inimă, când vei vedea pe Fiul tău pironit pe cruce, pe care l-ai născut în lumea aceasta fără de dureri. Pe Acela îl vei petrece din lumea aceasta cu multe dureri și cu mare tânguire”.
Atunci era acolo și Ana prorocița, fiica lui Fanuil, din seminția lui Așer, care îmbătrânise în văduvie foarte mult, ca la optzeci și patru de ani și care numai șapte ani viețuise cu bărbatul său din fecioria ei. Rămânând văduvă, tot restul vieții ei l-a petrecut cu dumnezeiască plăcere, nedepărtîndu-se de biserică, ci cu postul și cu rugăciunile slujind lui Dumnezeu ziua și noaptea. Aceea, apropiindu-se într-acel ceas, multe prorociri spunea despre Pruncul cel adus în Biserica Domnului, tuturor celor ce așteptau izbăvirea în Ierusalim (Luca 2,36-38).
Auzind și văzând aceasta, fariseii și cărturarii cârteau în inimile lor, mâniindu-se cu zavistie asupra lui Zaharia, ca asupra unui călcător de lege, căci chiar în locul fecioarelor pusese pe Maica ce venise pentru curățire. Iar asupra lui Simeon și a Anei se mâniau, căci au dat aceste mărturii despre Prunc. Și nu le-au tăcut acestea, nici chiar în fața lui Irod împăratul, ci le-au spus pe toate cele făcute și grăite în biserică. Pentru aceasta, îndată a fost căutat spre ucidere pe dumnezeiescul Prunc, Hristos Domnul, dar nu L-au aflat pentru că, prin dumnezeiască poruncă dată prin înger lui Iosif în vis, a fost dus în Egipt.
Atunci Sfântul Iosif cu Preacurata Născătoare de Dumnezeu, sfârșind în biserică toate, după Legea Domnului, nu s-au întors în Betleem, ci în Galileea, în cetatea Nazaret, iar de acolo au pornit în Egipt. Iar Pruncul creștea și se întărea cu duhul, umplându-se de înțelepciune și harul lui Dumnezeu era peste Dânsul (Luca 2,40).
Prăznuirea Întâmpinării Domnului s-a așezat în vremea împărăției lui Iustinian, căci mai înainte de aceea, deși se făcea în Biserică pomenire despre Întâmpinarea Domnului, nu era prăznuită ca sărbătoare. Iustinian, dreptcredinciosul împărat, a poruncit să se cinstească ca un praznic dumnezeiesc al Născătoarei de Dumnezeu, precum sunt și alte praznice mari. Și aceasta, pentru aceste pricini:
Pe vremea împărăției lui a fost molimă mare de moarte în Bizanț și în părțile de primprejur, trei luni, începând din zilele cele de pe urmă ale lui Octombrie, murind la început câte cinci mii de oameni în fiecare zi, apoi câte zece mii. Multe trupuri de ale oamenilor bogați și cinstiți erau neîngropate, pentru că murind slugile și robii tuturor nu avea cine să îngroape pe stăpânii lor. Iar în Antiohia era îndoită pedeapsa lui Dumnezeu, căci la rana cea de moarte s-a adăugat, pentru păcatele omenești, și un înfricoșat cutremur de pământ, încât toate casele cele mari, zidirile cele înalte și bisericile au căzut și mulțime de popor cazând sub ziduri a pierit. Între aceștia era și Eufrasie, episcopul Antiohiei, căci, căzând pe dânsul biserica, a murit. Încă și Pompeiopol, cetatea Misiei, s-a risipit de cutremur, iar jumătate din ea a fost înghițită de pământ cu toți locuitorii ei. În acea înfricoșată moarte și pierzare i s-a descoperit unuia, din cei plăcuți lui Dumnezeu, să se prăznuiască Întimpinarea Domnului și a Născătoarei de Dumnezeu.
Venind ziua Întâmpinării Domnului, la februarie, în ziua a doua, când a început să se prăznuiască cu priveghere de toată noaptea și cu ieșire cu crucile, în acea zi s-a ridicat molima cea de moarte cu desăvârșire și cutremurul pământului s-a alinat, prin milostivirea lui Dumnezeu și cu rugăciunile Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, căreia, împreună cu Cel ce S-a născut dintr-însa, Hristos, Dumnezeu, să-i fie cinste, slavă, închinăciune și mulțumire în veci. Amin.
Sfântul, slăvitul și întru tot lăudatul Apostol Timotei (adormit în anul 80 d.Hr.) a fost un episcop din primul secol.
Prăznuirea sa se face în 22 ianuarie. Numele său, din grecescul Τιμοθεος, înseamnă „slăvind pe Dumnezeu”.
***
Sfântul Timotei a fost însoțitorul Sfântului Apostol Pavel în multe din călătoriile acestuia.
Era evreu după mamă și grec după tată, de origine din cetatea Listra.
Mama sa, Eunike, și bunica sa, Lois, sunt menționate pentru deosebita lor evlavie (II Timotei 1,5).
Nu știm nimic despre tatăl său, în afara faptului că era grec (Fapte 16,1).
El este menționat prima dată în timpul celei de a doua vizite a Sfântului Pavel la Listra (Fapte 16,2), unde probabil locuia și unde se pare că a fost convertit în timpul primei vizite a Apostolului Pavel în acest oraș (I Timotei 1,2; II Timotei 3,11).
Apostolul, având fiindu-i foarte drag despre acest “fiu al său în credință,” l-a luat ca tovarăș al său (Fapte 16,3) de călătorie.
L-a circumcis, astfel încât să-i împace pe creștinii dintre iudei, care inițial considerau că îmbrățișarea învățăturii lui Hristos presupunea prealabila trecere la Legea lui Moise.
El a devenit secretarul unuia dintre sfinții evangheliști (I Timotei 4,14).
A plecat cu Sfântul Pavel în călătoria acestuia în Frigia, Galatia și Misia; a mers și în Troa, Filipi și Berea [Veria] (Fapte 17,14).
Apoi l-a însoțit la Atena, iar de aici a fost trimis împreună cu Sila în misiune în Tesalonic (Fapte 17,15; I Tesaloniceni 3,2). Ultima dată îl găsim în Corint (I Tesaloniceni 1,1; II Tesaloniceni 1,1) împreună cu Apostolul Pavel.
Mai este menționat după câțiva ani, ca fiind alături de Apostolul Pavel în Efes (Fapte 19,22), de unde este trimis în misiune în Macedonia.
Mai apoi îl însoțește pe Sfântul Pavel în Asia (Fapte 20,4), unde rămâne cu acesta pentru o vreme.
Când Sfântul Apostol Pavel este întemnițat la Roma, Timotei este întemnițat alături de el (Filimon 1,1) Evrei 13,23).
În timpul celei de a doua întemnițări, Sfântul Apostol Pavel îi scrie să vină cât mai repede și să îi aducă câteva lucruri pe care le lăsase la Troa: felonul și pergamentele (II Timotei 4,13).
În anul 80, Timotei a încercat să oprească o procesiune păgână cu idoli, ceremonii și cântece.
Ca urmare, păgânii mânioși l-au bătut, l-au târât la marginea drumului și l-au bătut până ce l-a omorât (sau, după alte surse, l-au omorât cu pietre).
În secolul al IV-lea, moaștele sale au fost mutate în Biserica Sfinților Apostoli din Constantinopol.
Biserica îl numără pe Apostolul Timotei printre Cei 70 de Apostoli trimiși de Iisus Hristos să propovăduiască Evanghelia.
Epistolele către Timotei
Două cărți din Noul Testament poartă numele său, reprezentând cele două epistole pe care i le-a trimis Sfântul Apostol Pavel: I Timotei și II Timotei.
Imnografie
Tropar (Glasul 4)
Bunătate învățându-te și întru toate cumpătat fiind, îmbrăcându-te cu buna conștiință, precum i se cuvine unui sfânt, ai scos din vasul alegerii lucrurile tainice; și credința păzind, aceeași cale ai săvârșit, apostole Timotei: roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.
Condac (Glasul 1)
Pe Dumnezeiescul ucenic și împreună călător cu Pavel, pe Timotei, toți credincioșii să îl lăudăm cu cântări, împreună cu dânsul cinstind și pe înțeleptul Anastasie, cel ce a strălucit din Persia ca o stea, și gonește patimile noastre cele sufletești și bolile trupului.
Iconografie
Dionisie din Furna, în Erminia sa (ed. Sophia, București, 2000, p. 149), arată că Sf. Apostol Timotei trebuie zugrăvit în chipul unui bătrân cu barba creață, ținând în mână un sul înfășurat, însemnul propovăduirii sale apostolice.
Viața Sfântului Apostol Timotei
Apostolul Timotei (†80 d.Hr.) – foto preluat de pe ziarullumina.ro
Pe Sfântul Apostol Timotei l-a odrăslit latura Licaoniei și a învățat carte în vestita cetate Listra, care nu s-a preamărit atât cu îndestularea roadelor pământești, pe cât cu această de Dumnezeu sădită mlădiță tânără, deși nu era din prea bună rădăcină; căci precum un trandafir bine mirositor iese din spini, tot astfel Timotei a odrăslit din tată necredincios elin, care era renumit în păgâneasca sa rea credință; și atât de vestit în răutate, pe cât mai pe urmă fiul lui l-a întrecut cu bunătățile și cu obiceiurile cele bune.
Maica sfântului, ca și bunica lui, erau evreice de neam, dar amândouă sfinte și drepte, împodobite cu fapte bune, precum despre dânsele mărturisește Sfântul Apostol Pavel, zicând: „Doresc să te văd, aducându-mi aminte de lacrimile tale, ca să mă umplu de bucurie, luând pomenire de credința cea nefățarnică, care este întru tine și care s-a sălășluit mai înainte în bunica ta Loida și în maica ta Eunike; deci, încredințat sunt că și întru tine va fi așa” (II Timotei, 1, 4-5).
Dar fiind încă copil fericitul Timotei, și nu atât cu bucățele, cât cu cuvântul Domnului hrănindu-se de maică să, s-a abătut cu totul de la rătăcirea cea păgâneascăși iudaicească și a alergat la Sfântul Pavel, la trâmbița bisericească cea de Dumnezeu glăsuitoare, într-un chip ca acesta: când Sfântul Apostol Pavel a venit în Listra cu Barnaba, ucenicul și apostolul lui Hristos, precum spune dumnezeiescul Luca în Faptele Apostolilor, au mers și în cetățile Licaoniei, în Listra și în Derbe, și în cele dimprejurul lor, iar prin venirea sa acolo, a făcut o mare minune; căci a tămăduit un șchiop din pântecele maicii sale, numai cu cuvântul, lucru pe care văzându-l popoarele, s-au mirat foarte, zicând: Dumnezeu asemănându-se oamenilor, s-a pogorât la noi.
Înștiințându-se că nu dumnezei, ci apostoli și propovăduitori ai Dumnezeului Celui viu se numesc ei, mincinoșilor zei le sunt potrivnici și spre aceasta sunt trimiși, ca să întoarcă pe oameni de la înșelăciunea diavolească spre adevăratul Dumnezeu, care nu numai pe cuvioși, ci și pe morții din morminte poate să-i scoale, atunci mulți s-au întors de la rătăcire către dreapta credință. Între dânșii era și maica acestui fericit Timotei, care petrecea în văduvie după bărbatul său. Ea a primit cu bucurie în casa sa pe Sfântul Apostol Pavel, l-a găzduit cu toată îndestularea și i-a dat pe Sfântul Timotei, fiul său, răsplătindu-i ca un dar pentru minunea făcută de dânsul în cetatea lor și pentru luminarea dreptei credințe. Atunci era copil, încă tânăr cu anii, dar foarte îndemânatic și de bună credință, pentru primirea seminței cuvântului lui Dumnezeu.
Deci, luându-l Sfântul Pavel și văzându-l blând și cu minte bună, apoi, văzând mai înainte de a fi darul lui Dumnezeu, l-a iubit mai mult decât părinții cei trupești; dar, de vreme ce atunci era încă copil tânăr și neputând să călătorească cu dânsul, l-a lăsat acasă, punându-l lângă dascăli iscusiți, ca să învețe de la dânșii dumnezeiasca Scriptură, de care lucru scriind Pavel către dânsul, îi aducea aminte: Din tinerețe știi Sfintele Scripturi. Fiind urmărit de poporul iudeu, a fost dat afară din cetate și s-a dus în alte cetăți.
După câțiva ani, când Sfântul Pavel a ieșit din Antiohia să cerceteze pe frații din toate cetățile în care propovăduise mai întâi cuvântul lui Dumnezeu, luând pe Sila, a venit în Listra, unde era Sfântul Timotei, și văzându-l că venise în vârstă și sporise în toată faptă bună, apoi că era bine mărturisit de toți creștinii de acolo, l-a luat cu sine la apostolie și l-a făcut împreună călător, nedezlipit la toate ostenelile și călătoriile sale și împreună slujitor întru Domnul. Dar când a voit să iasă din cetate, ca să nu smintească pe niște iudei, care erau mulțime mare prin locurile acelea, l-a tăiat împrejur, după legea lui Moise, nu pentru vreo trebuință de mântuire, deoarece avea darul cel nou, Sfântul Botez, în locul tăierii împrejur, ci ca iudeii să nu se smintească de dânsul, deoarece toți știau că s-a născut din tată elin.
Deci, ieșind de acolo Sfântul Pavel, umbla prin cetăți și prin sate, învățând și binevestind împărăția lui Dumnezeu și luminându-i pe toți cu lumina dreptei credințe, căruia ca o stea a soarelui, cel de la al treilea cer răsărit, îi urmă dumnezeiescul Timotei, primind lumina cea neînserată, adică învățătura bunei vestiri a lui Hristos, și deprinzându-se la obiceiuri bune și la viață îmbunătățită, precum mărturisește despre dânsul iarăși apostolul Pavel, zicând: „Iar tu ai urmat învățăturii mele, vieții, așezământului, credinței, îndelung răbdării, dragostei, îngăduinței, izgonirilor și pătimirilor” (II Timotei, 3, 10-11).
Astfel, Sfântul Timotei a scos toate bunătățile din vasul alegerii, adică de la Pavel, și a primit apostoleasca sărăcie pentru Hristos, ca să nu câștige pentru el nimic, nici aur, nici argint, nici altceva de pe pământ; ci a trece din loc în loc și a propovădui Evanghelia împărăției. Apoi, s-a deprins a răsplăti bine pentru rău, căci fiind ocărât, el binecuvânta, prigonit fiind, el răbda, hulit fiind, mângâia, în toate punându-se înainte pe sine, ca o slugă a lui Dumnezeu. Deci, s-a făcut următor adevărat învățătorului său, Sfântului Pavel. Drept aceea, Sfântul Pavel, văzând pe ucenicul său sporind într-atîtea fapte bune, l-a făcut mai întâi diacon, după aceea preot, apoi episcop, deși era tânăr de ani.
Apoi, prin punerea mâinilor apostolești, fiind slujitor al tainelor lui Hristos, s-a făcut următor prea osârdnic al durerilor și ostenelilor apostolești, pătimind împreună și slujind celor mai mari apostoli, întru bună vestire a lui Hristos, pe care nici tinerețile, nici slăbiciunea trupului, n-au putut vreodată să-l împiedice de la nevoința care era de față. Ci în toate avea răbdare, după cum mărturisește despre dânsul învățătorul său Pavel, care scriind către Corinteni, în epistola întâi, zice: De va veni Timotei, luați aminte, ca să vie la voi fără de frică, pentru că are lucrul Domnului, ca și mine; deci, nimeni să nu-l defăimeze. Apoi, lăudându-l, a scris: Am trimis la voi pe Timotei, care îmi este fiu iubit și credincios întru Domnul, care vă aduce vouă aminte de căile mele.
Dar și în alte scrisori ale sale îl numește frate al său, zicând: Pavel, legatul lui Iisus Hristos, și Timotei, fratele. Și iarăși: Pavel, apostolul lui Iisus Hristos, cu voia lui Dumnezeu, și Timotei fratele. Și încă: Trimis-am pe Timotei, fratele nostru, slujitorul lui Dumnezeu și ajutătorul nostru în bună vestirea lui Hristos, ca să vă întărească și să vă mângâie în credința voastră.
Acestea și multe altele se află ca mărturii în epistolele lui Pavel, spre lauda Sfântului Timotei, pentru care acela nu se înălța, ci viețuind în smerita cugetare și pază, prin post și prin ostenelile cele de-a pururea, atât de mult se trudea, încât chiar învățătorul lui, văzându-i nevoințele și postul, îi era milă de el foarte mult, pentru că, văzându-l trudit, îl îndemna să nu bea apă, ci să primească puțin vin pentru stomacul său și pentru multele neputințe, de care, deși neîncetat trupul îi era cuprins, dar sufletul lui cel bun îi era sănătos și petrecea liber de toată vătămarea.
Deci, Timotei umbla prin toate marginile lumii cu învățătorul său, pentru că adesea propovăduia cuvântul lui Dumnezeu în Efes, Corint, Macedonia, Italia, Spania, încât este drept a zice despre dânșii: În tot pământul a ieșit vestirea lor și la marginile lumii cuvintele lor. Și era Sfântul Timotei ascuțit la minte, grabnic la răspunsuri, retor ales în propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu, dascăl preadulce în împlinirea Sfintelor Scripturi, păstor prea vrednic în ocârmuirea bisericească și în apărare, dar mai ales a câștigat îndestulat dar, căci din îndoit izvor a scos învățătura.
Dar nu numai pe Pavel îl avea învățător, ci și de la iubitul ucenic a lui Hristos învăța, de la Ioan; căci fiind trimis de Domițian, împăratul Romei (81-96), în exil în insula Patmos, Timotei a fost în locul acestui Sfânt Ioan, episcop al cetății Efesului, unde nu după multă vreme a pătimit, pentru mărturisirea lui Iisus Hristos, astfel:
Era odată un praznic vestit în Efes, ce se numea Catagoghion, în care închinătorii de idoli, bărbați și femei, luând asemănări de fețe neobișnuite, purtând în mâini ciomege și idoli, înconjurau ulițele cetății fără de rușine și cu glasuri fără de rânduiala, strigând, pe cei ce-i întâlneau că tâlharii se repezeau asupra lor, și ucideau pe mulți și făceau alte fărădelegi; cu care ticăloșii socoteau că aduc slujbă necuraților zei ai lor.
Acestea văzând dumnezeiescul Timotei, și cu focul râvnei celei dumnezeiești aprinzându-se, a intrat cu îndrăzneală într-acea priveliște de Dumnezeu hulitoare, propovăduind pe Unul adevăratul Dumnezeu, pe Domnul nostru Iisus Hristos, arătând înșelăciunea și rătăcirea zeilor lor și altele câte erau din destul spre încredințare, spunând cu limbă slobodă. Iar ei, întru întunericul închinării de idoli umblând, n-au cunoscut, nici n-au înțeles cele grăite de apostol, ci repezindu-se cu un suflet asupra lui cu ciomegele ce aveau în mâini, l-au bătut cumplit pe sfânt și cu toată nemilostivirea și neomenia, pe pământ târându-l și călcându-l, l-au chinuit până la moarte.
Creștinii după aceea venind și văzându-l încă puțin suflând, l-au dus afară din cetate și după ce a murit, i-au îngropat cu cinste trupul lui, la locul ce se numea Pion, adică „gras”. Iar după multă vreme, cinstitele și sfintele lui moaște, după porunca împăratului Constanțiu (337-361), fiul marelui Constantin, s-au dus din Efes în Constantinopol, de Sfântul Artemie mucenicul și au fost puse în biserica Sfinților Apostoli, alături de dumnezeiescul Apostol Luca și cu Andrei, cel întâi chemat. Dumnezeu binevoind astfel, ca celor ce în viața aceasta toate de obște le-au fost, obiceiurile, învățătura și propovăduirea Evangheliei, de obște la fel și mormântul după moarte să le fie, de vreme ce și odihna lor în ceruri este una, întru împărăția Domnului nostru Iisus Hristos, care împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh împărățește, în veci. Amin.
Sfântul Ioan Botezătorul a fost ultimul dintre prooroci, înainte-mergător și botezător al Domnului nostru Iisus Hristos, „cel mai mare dintre cei născuți dintre femei” (Matei 11,11; Luca 7,28), așa cum îi spune Mântuitorul.
Iisus mai afirmă că el nu este nici o „trestie clătinată de vânt”, nici un „om îmbrăcat în haine moi” (Matei 11,7-8), indicând astfel caracterul neclintit și auster al profetului.
Sfântul Ioan Botezătorul- foto preluat de pe basilica.ro
Viața Sfântului Proroc Ioan Botezătorul
Nașterea
Nașterea Sfântului Ioan a fost ea însăși o minune.
Părinții Sfântului Ioan, preotul și proorocul Zaharia și Elisabeta, din neamul lui Aaron, au ajuns la bătrânețe fără să aibă copii, lucru rușinos în rândul poporului evreu în acea vreme (Luca 1,25).
Un înger pe nume Gavriil îl anunță pe Zaharia că rugăciunea sa a fost ascultată și că nevasta sa, Elisabeta îi va naște un fiu căruia îi va pune numele de Ioan.
Zaharia însă nu a crezut aceste vorbe (Luca 1,20), invocând faptul că și el și nevasta sa erau bătrâni (Luca 1,18).
Drept pedeapsă pentru necredința lui, Zaharia a rămas mut până când s-a săvârșit ceremonia tăierii-împrejur, cu punerea numelui pruncului.
Elisabeta era mătușă sau verișoară a Maicii Domnului.
Și ei i s-a vestit în chip minunat că avea să nască un copil și a primit vestea cu bucurie, însă a ascuns-o vreme de cinci luni (Luca 1,24).
Pruncul pe care îl purta s-a arătat a fi profet încă din pântecele maicii lui.
După Bunavestire, Fecioara Maria, purtându-L în pântece pe Mântuitorul Iisus Hristos, a vizitat-o pe Elisabeta.
Când cele două femei s-au întâlnit, Ioan a săltat de bucurie în pântecele maicii lui, iar mama lui s-a umplut și ea de Duhul Sfânt și a binecuvântat-o pe Maica Domnului și pe Prunc (Luca, cap. 1).
În ziua a opta, când avea loc ceremonia tăierii împrejur, participanții vroiau să îi pună numele de Zaharia, după numele tatălui său.
Elisabeta se opune, spunând că numele noului născut avea să fie Ioan.
Cei de față au insistat, spunându-i Elisabetei că nimeni dintre rudele ei nu purta acest nume și l-au întreabă și pe Zaharia care era numele pe care dorea să îl dea pruncului.
Acesta a scris pe o tăbliță același nume, Ioan, pentru că acesta era numele pe care i-l spusese mai înainte îngerul Gavriil.
Toți s-au minunat, pentru că cei doi soți nu se înțeleseseră de mai înainte unul cu altul asupra numelui pruncului.
Din acel moment Zaharia și-a recăpătat darul vorbirii și la rândul său a început să profețească despre fiul său ca înaintemergător al lui Mesia (Luca 1,59-79).
Când, după nașterea Domnului Iisus, regele Irod cel Mare a poruncit uciderea pruncilor de până la doi ani, Sf. Elisabeta și pruncul ei s-au refugiat, potrivit Protoevangheliei lui Iacov (cap. XXII-XXIII), pe dealurile din jurul Ierusalimului.
Urmăriți cu insistență de soldați, întrucât se știa despre nașterea miraculoasă a lui Ioan, Elisabeta s-a rugat fierbinte lui Dumnezeu să o apere, iar pământul s-a deschis și i-a adăpostit, mamă și prunc, până la trecerea primejdiei.
Zaharia a fost însă ucis, chiar în Templul din Ierusalim, de către ostașii trimiși de Irod (Matei 23,35).
Naşterea Sf. Proroc Ioan Botezătorul (24 iunie) – foto preluat de pe ziarullumina.ro
Pustnicia
Când a ajuns aproape de vârsta adultă, Ioan s-a retras în pustiu, ducând o viață aspră, de post și rugăciune.
Purta o haină aspră, din păr de cămilă (în semn de pocăință) și încinsă cu o curea de piele (care, potrivit exegeților, simbolizează stăpânirea pornirilor trupești).
Se hrănea cu lăcuste [1] și miere sălbatică [2] și își petrecea vremea în rugăciune și contemplare (Luca 1,80).
Sfântul Ioan, Înainte-mergătorul și Botezătorul Domnului avea să primească de la însuși Domnul Hristos mărturia că el era cel mai mare dintre toți oamenii născuți din femeie (Matei 11,11; Luca 7,28), cel dintâi între prooroci și prooroc al Celui Preaînalt (Luca 1,76).
John the Baptist Preaching in the Wilderness by Anton Raphael Mengs, 1760 – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Botezul lui Ioan
Aproximativ în anul 29 d.Hr., în vremea domniei împăratului Tiberiu (14-37 d.Hr.), Ioan s-a dus, la porunca lui Dumnezeu, în regiunea Iordanului și și-a început propovăduirea, chemând oamenii la pocăință și vestind apropiata venire a lui Mesia (Matei 3,2).
Pe cei care veneau la el în număr din ce în ce mai mare, atrași de viața sa sfântă și de puterea cuvintelor sale, îi boteza prin afundarea în apa Iordanului, în semn de curățire a păcatelor și de lepădare de ele și spre a-i pregăti pentru venirea lui Mesia, Mântuitorul (Luca 3, 1-28).
Îi îndemna pe toți să își părăsească păcatele, fără deosebire de condiția lor socială.
Le cerea celor care veneau la el să se boteze să nu o facă doar de formă, ci să facă și „roade vrednice de pocăință”.
Le arăta că faptul că descindeau din patriarhul Avraam nu era suficient pentru a le aduce mântuirea (Matei 3,7-12).
Îndemna la milostenie și la o viață dreaptă și propovăduia venirea apropiată a lui Mesia.
Astfel Ioan îndemna poporul să facă pomeni cu tot prisosul lor de haine și mâncare; vameșilor care veneau la el le spunea să nu ceară nimic peste taxele stabilite oficial, iar ostașilor să nu stoarcă nimic de la nimeni prin amenințări, să nu învinuiască pe nimeni pe nedrept și să se mulțumească cu solda lor (Luca 3,11-14).
Întrebat fiind dacă nu era el însuși Mesia, Sf. Ioan arată despre sine însuși că este doar înaintemergătorul Domnului, „glasul celui ce strigă în pustie”, făcând aluzie la un fragment din profețiile lui Isaia:
Un glas strigă: „În pustiu gătiți calea Domnului, drepte faceți în loc neumblat cărările Dumnezeului nostru. Toată valea să se umple și tot muntele și dealul să se plece; și să fie cele strâmbe, drepte și cele colțuroase, căi netede. Și se va arăta slava Domnului și tot trupul o va vedea căci gura Domnului a grăit”.
(Isaia 40, 3-5).
Le precizează că botezul lui era unul pregătitor și că Cel care avea să vină era mai mare decât el:
„Eu unul vă botez cu apă spre pocăință, dar Cel ce vine după mine este mai puternic decât mine; Lui nu sunt vrednic să-I duc încălțămintea; Acesta vă va boteza cu Duh Sfânt și cu foc.” (Luca 3,11).
Predicarea Sfântului Ioan Botezătorul de Pieter Bruegel cel Bătrân, 1566 – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Întâlnirea cu Mântuitorul
Pentru viața lui îngerească, Sf. Ioan s-a învrednicit să-L vadă pe Mântuitorul a Cărui cale o pregătise și să Îl boteze în Iordan, fiind atunci și martorul descoperirii Sfintei Treimi (de acest moment se face pomenire la Teofanie, 6 ianuarie).
Atunci când, după ce restul poporului se botezase, Iisus înaintează și El spre apa Iordanului ca să fie botezat, Ioan Îl recunoaște drept Mesia – „Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii” – și mărturisește că el ar fi avut mai degrabă nevoie să fie botezat de Iisus, iar nu invers, pentru că Iisus nu avea nevoie de pocăință.
Primește însă cu smerenie să Îl boteze pe Domnul la cererea Acestuia, moment în care vede cerurile deschizându-se și aude mărturia dumnezeiască:
„Tu ești Fiul Meu cel iubit, întru Tine am binevoit”, și pe Duhul Sfânt în chip de porumbel pogorându-Se deasupra lui Iisus (Matei 3,13-17).
Icoana rusă a Teofaniei (Mănăstirea Kirillo-Belozersky, 1497) – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Și mai târziu avea să-și păstreze aceeași atitudine smerită față de Mântuitorul.
Când ucenicii săi îl întreabă mai târziu despre Iisus, el reafirmă cele spuse despre Mântuitorul și se descrie pe sine doar ca „prietenul mirelui [Hristos], care stă și ascultă pe mire, [și] se bucură cu bucurie de glasul lui” [3] , adăugând:
„Acela trebuie să crească, iar eu să mă micșorez” (Ioan 3, 29-30).
Probabil pentru a-i convinge pe ucenicii săi despre adevărul mărturiei lui și pentru a le arăta drumul de urmat mai departe, Ioan, aflat deja în închisoare, îi trimite la Iisus pe doi dintre ucenicii săi ca să-L întrebe dacă El era Mesia, Cel care trebuia să vină, iar atunci Domnul le spune:
„Mergeți și spuneți lui Ioan cele ce ați văzut și cele ce ați auzit: Orbii văd, șchiopii umblă, leproșii se curățesc, surzii aud, morții înviază și săracilor li se binevestește./Și fericit este acela care nu se va sminti întru Mine” (Luca 7, 22-23).
Hristos însuși mărturisește despre Ioan că a fost prooroc „și mai mult decât prooroc”, „cel mai mare dintre cei născuți din femei” și, totuși, „cel mai mic în împărăția cerurilor este mai mare decât el”, așa cum spune Iisus (Matei 11,11).
De la el încolo împărăția cerurilor se ia prin străduință (Matei 11,12).
El este mărturisitor al adevărului, „făclia care arde și luminează”, de lumina căreia oamenii au vrut să se bucure o clipă (Ioan 5, 35) și, cu cuvintele lui Isaia, „înger trimis înaintea feței Domnului ca să-I pregătească calea” (Luca 1,27).
Botezul Lui Hristosi – pictura de Andrea del Verrocchio si Leonardo da Vinci – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Reproșurile adresate lui Irod
Sfântul Ioan, care se ruga și medita mereu la Cuvântul lui Dumnezeu și își trăia viața în curăție, dobândise nu doar darul smereniei, ci și pe cel al proorociei. Îi mustra pe cei păcătoși, de orice condiție ar fi fost, cu cuvinte aspre.
Între cei care veneau la Ioan pentru a-i asculta cuvintele se afla și Irod Antipa, tetrarhul Galileei, care la început îl respecta pe Ioan ca pe un om drept și sfânt și asculta sfaturile lui, dar se și temea de el, pentru că era foarte iubit de popor.
Însă sfântul Ioan nu s-a temut să adreseze aspre mustrări nici lui Irod.
Astfel, Ioan l-a mustrat pe față pe Irod Antipa, pe care l-a învinuit că trăiește într-un păcat grav, acela de a o fi luat de soție pe Irodiada, soția lui Filip, fratele său, aflat încă în viață (Luca 14,3-4)
Căci, potrivit legii ebraice, era interzis cu desăvârșire oricui să „descopere goliciunea” nevestei fratelui, căci ea echivala cu descoperirea goliciunii fratelui (Levitic 18,16; 20,21), fiind, în plus, o preacurvie care se pedepsea cu moartea ambilor păcătoși (Levitic 20,10; Deuteronom 22,22).
De asemenea, Ioan l-a mustrat pe Irod Antipa și pentru toate relele pe care le făcuse (Luca 3,19).
Irod Antipa l-a întemnițat pe Ioan și ar fi vrut să-l omoare (Matei 14,5), ceea ce dorea și Irodiada (Marcu 6,24).
Irod se temea însă de popor, pentru că acesta îl privea pe Ioan ca pe un prooroc (Matei 14,5, Luca 20,6) și se temea și de Ioan, căci știa că era „bărbat drept și sfânt” (Marcu 6,20).
Irod îl și ocrotea și, când îl auzea, de multe ori stătea în cumpănă, neștiind ce să facă; și îl asculta cu plăcere (Marcu 6,20).
“Ioan Botezătorul”, pictură de Tiţian, circa 1452, Veneția – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Moartea Sf. Ioan Botezătorul
Uciderea lui Ioan
La cererea Irodiadei, Irod Antipa l-a aruncat în închisoare pe Ioan (Marcu 6,17).
O vreme, a fost probabil tratat mai bine, întrucât li se îngăduia ucenicilor săi să-l vadă și să vorbească cu el, acesta primind astfel știri din afară (Matei 11, 2).
Totuși, atunci când Irod și-a prăznuit ziua de naștere, dând un ospăț curtenilor săi, mai-marilor oastei și fruntașilor Galileii, Salomeea (fiica Irodiadei) a intrat la ospăț, a dansat și i-a plăcut lui Irod și oaspeților lui.
Regele i-a zis Salomeeei: „Cere-mi orice vrei, și-ți voi da”.
Apoi a adăugat cu jurământ: „Orice-mi vei cere, îți voi da, fie și jumătate din împărăția mea”.
Fata a ieșit afară și a întrebat-o pe mama ei ce să ceară, iar Irodiada i-a spus să ceară capul lui Ioan Botezătorul.
Regele s-a întristat, dar pentru că jurase și rușinându-se de invitații săi, a poruncit să i-l dea.
Ioan a fost decapitat, iar sfântul său cap a fost adus pe un platou și înmânat Salomeei, care i l-a dat mai departe Irodiadei (Matei 14, 1-12; Marcu 6, 14-29).
“Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul” – de Massimo Stanzione, 1635 – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Rostul morții
Moartea sângeroasă a lui Ioan de atunci a fost probabil îngăduită de Dumnezeu pentru ca Înaintemergătorul lui Hristos din această lume să vestească venirea Izbăvitorului și în împărăția morților, mai înainte ca Hristos, prin patima și moartea Sa pe Cruce, să biruiască puterea morții și a iadului și să aducă învierea și mântuirea.
„Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul”, Puvis de Chavannes, c. 1869 – foto preluat de pe en.wikipedia.org
După moarte
După moartea acestuia, ucenicii Sfântului Ioan i-au luat trupul și l-au îngropat în Sevastia, dându-i apoi de știre și lui Iisus. Moaștele sale au fost regăsite mult mai târziu, în chip miraculos, iar acum fragmente din acestea se găsesc în mai multe locuri din lume.
“Salomei i se dă capul tăiat al lui Ioan Botezătorul”, Onorio Marinari, anii 1670 – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Moștenirea lăsată de Sf. Ioan
Sfântul Ioan Înaintemergătorul este pentru toți creștinii cel mai mare dintre prooroci, întruchipare a vieții duhovnicești.
Viața lui este ea însăși un model pentru toți creștinii: trăitor în nevoință și în rugăciune, grăitor și apărător al dreptății, al fidelității în căsătorie (Matei 14,3-4), al milei față de săraci (Luca 3,11), propovăduind ascultarea față de Legea lui Dumnezeu și curățirea de orice păcate.
Întruchipare a smereniei, curăției, iubitor și propovăduitor al pocăinței, „înger în trup”, el este considerat în mod deosebit drept arhetipul vieții monahale.
Salomeea cu capul lui Ioan Botezătorul de Caravaggio, National Gallery, Londra, c. 1607–10 – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Sfintele Moaște
Părți din moaștele Sfântului Ioan Botezătorul se găsesc la:
- Biserica Sfântul Dimitrie, Neo Phaleron, Pireu, Grecia
- Biserica Sfântul Macarie din Alexandria, Egipt
- Catedrala Notre-Dame din Amiens, Franța
- Muzeul Benaki, Atena
- Muzeul Topkapi, Istanbul
- Moscheea Ummayazilor, din Damasc, Siria
- Mănăstirea Cetinje, Muntenegru
- Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul, Lipnița, jud. Constanța
În anul 2010 au fost descoperite moaște ale Sf. Ioan Botezătorul în Bulgaria, în orașul Sozopol. [4]
Prăznuirile Sfântului Ioan Botezătorul
Biserica Ortodoxă are șase zile de prăznuire pentru Sfântul Ioan Botezătorul.
În ordine calendaristică, cu începutul anului bisericesc (1 septembrie):
Sfantul Ioan Botezatorul de Leonardo da Vinci – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Onomastică
Potrivit statisticilor Direcției pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, 1.957.468 de cetățeni români, dintre care 1.429.887 bărbați și 527.581 femei, poartă numele Sfântului Ioan Botezătorul.
Din totalul româncelor, 369.219 se numesc Ioana, 140.333 – Ionela, 11.323 – Nela, iar 6.706 – Ionelia. Majoritatea bărbaților se numesc Ioan – 521.561, Ion – 418.448, Ionuț – 317.270, Ionel – 146.035, Nelu – 21.847 sau Ionică – 4.726. [6]
Imnografie
La Zămislirea Sf. Ioan Botezătorul (23 septembrie):
Tropar, glasul al 4-lea:
Ceea ce mai înainte erai stearpă neroditoare, veselește-te; că iată ai zămislit pe sfeșnicul Soarelui, Cel ce va să lumineze toată lumea care pătimea cu nevederea. Dănțuiește Zaharia cu îndrăzneală strigând: Prooroc Celui Preaînalt este cel ce va să se nască!
Condac, glasul 1:
Se veselește luminat marele Zaharia, cu Elisabeta, soția sa cea întru tot mărită, după vrednicie zămislind pe Ioan Înaintemergătorul, pe care Arhanghelul l-a binevestit bucurându-se. Iar noi oamenii după datorie îl cinstim, ca pe un tăinuitor al darului.
La Soborul Înaintemergătorului Domnului (7 ianuarie):
Tropar, glasul al 2-lea:
Pomenirea dreptului este cu laude; iar ție destul îți este mărturia Domnului, Înaintemergătorule; că te-ai arătat cu adevărat și decât proorocii mai cinstit, că și a boteza în repejuni[7] pe Cel propovăduit te-ai învrednicit. Drept aceea, pentru adevăr nevoindu-te, bucurându-te, ai binevestit și celor din iad pe Dumnezeu Cel ce S-a arătat în trup, pe Cel ce a ridicat păcatul lumii și ne-a dăruit nouă mare milă.
Condac, glasul al 6-lea:
De venirea Ta cea trupească temându-se Iordanul, cu frică s-a întors; și slujba cea duhovnicească plinind-o Ioan, cu frică s-a tras înapoi. Cetele îngerești s-au spăimântat, văzându-Te și toți cei din întuneric s-au luminat, lăudându-Te pe Tine, Cel ce Te-ai arătat și ai luminat toate.
La Nașterea sfântului Ioan Botezătorul (24 iunie):
Tropar, glasul al 4-lea:
Proorocule și Înaintemergătorule al venirii lui Hristos, după vrednicie a te lăuda pe tine nu ne pricepem noi, cei ce cu dragoste te cinstim că nerodirea celei ce te-a născut și amuțirea părintelui tău s-au dezlegat întru mărită și cinstită nașterea ta, și întruparea Fiului lui Dumnezeu lumii se propovăduiește.
Condac, glasul al 3-lea:
Ceea ce mai înainte era stearpă, astăzi pe Înaintemergătorul lui Hristos naște, și El este plinirea a toată proorocia că pe Cel pe Care proorocii mai înainte L-au propovăduit, pe Acesta în Iordan mâna punându-și, s-a arătat Cuvântului lui Dumnezeu prooroc, propovăduitor, împreună și Înaintemergător.
La Tăierea capului Înaintemergătorului (29 august):
Tropar, glasul al 2-lea:
Pomenirea dreptului cu laude… (A se vedea mai sus )
Condac, glasul al 5-lea:
Mărita tăiere a Înaintemergătorului, rânduială dumnezeiască a fost, ca și celor din iad să propovăduiască venirea Mântuitorului. Să se tânguiască Irodiada, care a cerut ucidere fără de lege; că nu legea lui Dumnezeu, nici viața cea vie a iubit, ci pe cea amăgitoare și vremelnică.
Iconografie
Dionisie din Furna [8] arată că Sf. Ioan Înaintemergătorul se zugrăvește după cum urmează:
Sf. Ioan Botezătorul se zugrăvește ca un bărbat de vârstă mijlocie, cu barbă ascuțită, nu prea lungă, cu barba și părul închise la culoare și în neorânduială, purtând un veșmânt mițos (de păr de cămilă), iar pe deasupra purtând un himation (un fel de mantie prinsă cu o agrafă pe piept sau pe umăr) de culoare ocru deschis sau verde.
Se zugrăvește singur, precum și în diferite scene din Evanghelie.
Atunci când este zugrăvit singur, ori arătând spre Hristos, poartă înscrisul: „Pocăiți-vă, că s-a apropiat împărăția cerurilor!” sau „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii!”
În reprezentări mai târzii (începând cu sec. al XVI-lea), atunci când este reprezentat singur, Sf. Ioan Botezătorul se zugrăvește purtând în mână o tipsie pe care este așezat capul său tăiat.
Uneori mai este zugrăvit purtând și aripi, amintind de viața sa îngerească.
Dionisie arată detaliat și cum se zugrăvesc diferitele scene și minuni din viața Înaintemergătorului. [9]
Poate cea mai cunoscută reprezentare a sa este cea de la Botezul Domnului, când este zugrăvit botezându-L pe Hristos.
Atunci Domnul este zugrăvit intrat în râul Iordan până la brâu, iar pe lângă El niște pești.
Sf. Ioan ține mâna dreaptă pe capul lui Hristos, iar mâna stângă este întinsă în sus; ține un toiag de cioban.
Dionisie insistă că aici Sf. Ioan nu trebuie zugrăvit ca purtând ceva (de ex. o cochilie) în mâna dreaptă, cu care-L botează pe Domnul, ci doar mâna goală.
Peste Domnul se coboară Duhul Sfânt în chip de porumbel, iar deasupra este cerul deschis, și se aud cuvintele:
„Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Carele am binevoit”, iar în jur sunt îngeri, stând cuviincios, cu mâinile ascunse sub veșminte, și mai în jos este reprezentat un bătrân în pielea goală, culcat, privind înapoi cu teamă, spre Hristos, care ține un potir din care toarnă apă (probabil o reprezentare antropomorfă a râului Iordan).
O altă reprezentare foarte cunoscută este cea din icoana Deisis, unde el și Maica Domnului sunt zugrăviți de o parte și de alta a lui Hristos – Dreptul Judecător (aceasta se așază adesea în centrul registrului al treilea al iconostasului – cel cu reprezentările apostolilor).
În biserici, el se poate picta, după cum arată Dionisie, „în naos, spre apus, sus pe arc sau în pronaos, pe una dintre bolți, ori pe tâmplă în stânga icoanei împărătești a lui Hristos, dacă tâmpla e largă”.
Saint Jean Baptiste – foto: icones-grecques.com
Note
1 - Lăcustele erau între animalele considerate curate, potrivit prescripțiilor Legii Vechi: Levitic 11,21-22.
2 - Mierea era un aliment consumat, recomandat și apreciat foarte mult: I Regi 14,27; Psalmi 19,10; Pilde 16,24; 24,13; 27,7, Cântarea Cântărilor 5,1.
3 - Imaginea lui Hristos-Mirele și pe cea a „prietenilor mirelui” se regăsește și la Matei 9, 15, Matei 25 și Marcu 2, 19-20. Iar mireasa lui Hristos este Biserica (Efeseni 5).
4 - Moaște ale Sf. Ioan Botezătorul, descoperite în Bulgaria, Gândul, 4 august 2010; Părticele din Moaștele Sfântului Ioan Botezătorul, descoperite de arheologi în Bulgaria, Theologhia, 7 august 2010; Radu Alexandru, Moaștele Sfântului Ioan Botezătorul din Sozopol – Bulgaria, crestinortodox.ro; Părticele din Moaștele Sfântului Ioan Botezătorul, descoperite de arheologi în Bulgaria, Lăcașuri ortodoxe; Autoritățile din Bulgaria și experții Vaticanului: ”Moaștele Sf. Ioan Botezătorul sunt autentice”, Libertatea 28 august 2010.
5 - Ene Braniște și Ecaterina Braniște, Dicționar enciclopedic de cunoștințe religioase, Editura Diecezană Caransebeș, 2001, ISBN 973-97569-7-2, pag. 218
6 - Agenția Națională de Presă AGERPRES, accesat 7 ianuarie 2013
7 - REPEJÚNE s. v. grabă, iuțeală, rapiditate, repezeală, repeziciune, viteză, zor. (DEX online) Aici arhaism poetic, face trimitere la apa repede a Iordanului.
8 - Dionisie din Furna, Erminia picturii bizantine, Sophia, București, 2000, pp. 89, 92, 107, 144, 186, 192, 198, 206, 208, 212, 213, 229, 236.
Icoană pe lemn cu tema „Sf. Ioan Botezătorul”, datare sec. XIX, centru neidentificat – Colecția Muzeului Național al Țăranului Român – foto preluat de pe www.facebook.com/MuzeulTaranului
Ziua Sfântului Ioan Botezătorul reprezintă punctul final al sărbătorilor de iarnă.
Mai puțin importantă decât Boboteaza sau ajunul ei, sărbătoarea reprezintă, în afara respectării unor interdicții ce ar putea influența bunul mers al vieții individului (atacul lupilor, boli etc.), încheierea oficială a sezonului alb, deschis la Sfântul Nicolae (6 decembrie).
Este vorba de o singură lună de iarnă în adevăratul sens al cuvântului, redutabilă nu numai prin vicisitudinile iernii, ci și prin concentrarea de sacralitate într-un ciclu de treizeci de zile de sărbători importante.
În același timp, ziua de 7 ianuarie prezintă numeroase caracteristici de „cap de an“, așa cum se observă adesea în cazul marilor sărbători creștine, fiecare dintre ele deschizând un ciclu, mai mic sau mai mare, de prescripții rituale valabile pentru perioada imediat următoare, până în preajma unei noi mari sărbători.
Și, așa cum am văzut, ziua Sfântului Ioan închidea în sine întregul an: putem remarca în acest sens un obicei care se mai repetă de câteva ori în timpul anului, și anume „carnavalul femeilor“ – o enigmatică reprezentare a unor vechi ritualuri de inițiere (noviciat, înfrățire) feminine, care jalonează, în momentele calendaristice importante, întregul an, fiind o dovadă a unor relații sociale foarte vechi, păstrate de comunitate, în forme mai mult sau mai puțin alterate.
Sărbătoarea creștină a influențat-o pe cea păgână atât prin ceremoniile de celebrare a celor care poartă numele sfântului (de aici, și colindele specializate), cât și prin fixarea în acest moment a zilei moașei („Sfântul Ioan Botezătorul e patronul pruncilor“).
Tăierea Împrejur cea după Trup a Domnului este unu din sărbătorile cele mai vechi al Mântuitorului nostru Iisus Hristos în Biserica Ortodoxă, prăznuit la opt zile după Nașterea Domnului, pe 1 ianuarie.
Tăierea Împrejur cea după trup a Domnului – miniatură din Menologul lui Vasile al II-lea al Bizanţului, 979-984 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Domnul S-a tăiat împrejur în ziua a opta, când i s-a pus și numele Iisus – așa cum a spus arhanghelul Gavriil -, după cum spune evanghelistul Luca:
„Și când s-au împlinit opt zile, ca să-L taie împrejur, I-au pus numele Iisus, cum a fost numit de înger, mai înainte de a se zămisli în pântece” (Luca 2, 21).
Domnul s-a supus legii tăierii împrejur (Facerea 17, 10-12) ca să arate că împlinește Legea lui Moise a Vechiului Testament, înainte să o desăvârșească în Noul Legământ al poporului credincios cu Dumnezeu.
Căci întru El locuiește, trupește, toată plinătatea Dumnezeirii, și sunteți deplini întru El, Care este cap a toată domnia și stăpânirea. În El ați și fost tăiați împrejur, cu tăiere împrejur nefăcută de mână, prin dezbrăcarea de trupul cărnii, întru tăierea împrejur a lui Hristos.
(Coloseni 2:9-11).
Sfinții Părinți explică faptul că Domnul, Creatorul Legii, a fost tăiat împrejur pentru a le oferi oamenilor un exemplu despre cât de fidel ar trebui să fie împlinite rânduielile divine.
Domnul a fost tăiat împrejur pentru ca mai târziu nimeni să nu se îndoiască că El a luat cu adevărat trup omenesc și că Întruparea lui nu a fost doar o iluzie, așa cum susțineau anumiți eretici dochetiști.
Imnografie
Tropar la Praznicul Tăierii împrejur cea după Trup a Domnului
Glasul 1:
Cel Ce șezi pe Scaunul cel în chipul focului, întru cele de sus, împreună cu Părintele Cel fără de început şi cu Dumnezeiescul Duh, ai binevoit a Te naşte pe pământ din Fecioară, Maica Ta, care nu știe de bărbat, Mântuitorule Iisuse. Pentru aceasta ai și fost tăiat împrejur a opta zi ca un Om. Slavă Sfatului Tău Celui Preabun; Slavă rânduielii Tale; Slavă smereniei Tale, Unule Iubitorule de oameni.
Condacul la Praznicul Tăierii împrejur cea după Trup a Domnului
Glasul al 3-lea:
Fecioara astăzi…
Domnul tuturor rabdă tăiere împrejur și taie ca un Bun greșelile celor muritori. Dă lumii, astăzi, mântuire, iar ierarhul Ziditorului, purtătorul de lumină și Dumnezeiescul preot al lui Hristos, Sfântul Vasile, se bucură întru cei de sus.
Tăierea Împrejur cea după trup a Domnului
Tăierea Împrejur cea după trup a Domnului – foto preluat de pe doxologia.ro
Împlinindu-se opt zile de la Naștere, Domnul nostru Iisus Hristos a binevoit a primi tăierea împrejur, pe de o parte ca să împlinească legea, cum spune în Evanghelie: „N-am venit să stric legea, ci s-o împlinesc”, pentru că El se supunea legii, ca pe cei vinovați și robiți de dânsa să-i facă liberi, precum zice apostolul: „A trimis Dumnezeu pe Fiul Său, Care S-a născut sub lege, ca pe cei de sub lege să-i răscumpere”; iar pe de alta ca să se arate că a luat trup adevărat și să astupe gurile eretice, care ziceau că Hristos n-ar fi luat trup omenesc, ci cu nălucire S-ar fi născut.
Drept aceea, S-a tăiat împrejur, ca să fie arătat omenirii; pentru că de nu S-ar fi îmbrăcat cu trupul nostru, apoi cum ar fi fost cu putință să se taie împrejur nălucirea, iar nu trupul, fiindcă grăiește Sfântul Efrem Sirul: „Dacă n-a fost trup, pe cine a tăiat Iosif împrejur? Cel ce a fost cu trup adevărat S-a și tăiat împrejur ca un om, și cu sângele Său S-a roșit Pruncul, ca un fiu omenesc și, durându-L, plângea, precum se cădea firii omenești”.
Pentru aceea S-a tăiat împrejur la trup, ca să ne aducă nouă duhovnicească tăiere împrejur; pentru că, sfârșindu-se legea cea veche, care era după trup, a început cea nouă, duhovnicească. Precum omul cel vechi, trupesc, tăia împrejur pe omul cel simțit, așa și cel duhovnicesc este dator a-și tăia împrejur patimile cele sufletești: iuțimea, mânia, zavistia, mândria, necurăția și alte păcate. Iar a opta zi S-a tăiat împrejur, scriidu-ne nouă cu sângele Său viața cea viitoare, care de învățători se socotește a fi a opta zi. Astfel, Ștefan, făcătorul canonului din această zi, în cântarea a patra, zice: „Închipuiește viața cea neîncetată a veacului al optulea ce va să fie, în care Stăpânul S-a tăiat împrejur”. Sfântul Grigorie de Nissa grăiește așa: „Cea de a opta zi s-a așezat prin lege, ca veacul al optulea, ce va să fie prin optime, să mi-l însemneze mie”.
Se cuvine a ști și aceasta: că tăierea împrejur în Așezământul cel vechi era rânduita în chipul Botezului și al curățirii păcatului strămoșesc, măcar că acela nu se curăța cu totul prin tăierea împrejur, până la sângele lui Hristos cel de voie vărsat pentru noi, pentru că tăierea împrejur era numai închipuire a înainte curățirii celei adevărate, iar nu adevărată curățire, pe care a săvârșit-o Domnul nostru, scoțând păcatul din mijlocul lumii și pironindu-l pe Cruce. Iar în loc de tăierea împrejur din legea cea veche, a legiuit Botezul darului celui nou, care este din apă și duh. Tăierea împrejur a fost atunci ca o pedeapsă pentru păcatul cel întâi făcut și spre semnul acesta, cum că pruncul ce se taie împrejur este zămislit întru fărădelegi, după cuvântul lui David: …în păcate m-a născut maica mea; pentru care rana rămâne pe trupul pruncului.
Dar Domnul nostru era fără de păcat, deși în toate S-a asemănat nouă, în afară de păcat; precum șarpele de aramă făcut de Moise în pustie era șarpe numai cu asemănarea, dar fără veninul șarpelui, așa și Hristos era om adevărat, dar nepărtaș păcatului omenesc și S-a născut din Maică fără de prihană și fără de bărbat, mai presus de fire.
Nu se cădea Lui să rabde acea rană a păcatului, adică a tăierii împrejur, după lege, ca unul Care era fără de păcat și dătător de lege, dar de vreme ce a venit să ia asupra Sa păcatele a toată lumea, după cum grăiește Apostolul: Neștiind de păcat, pentru noi s-a făcut păcat; deci că și cum ar fi fost păcătos, a suferit tăierea împrejur, fiind fără de păcat. Apoi mai mare smerenie a arătat Stăpânul nostru în tăierea împrejur decât în nașterea Sa.
Pentru că prin naștere a luat asupra Sa numai chipul omenesc, după cum grăiește Apostolul: Întru asemănarea omenească făcându-Se și cu chipul S-a aflat că omul, iar prin tăierea împrejur a luat asupra Sa chipul păcătosului, suferind ca și un păcătos rana cea rânduita pentru păcat. Pentru ceea ce nu era vinovat a pătimit ca un vinovat, cum grăiește David: Cele ce n-am jefuit, atunci am plătit; de care păcat nu sunt părtaș, pentru acela am suferit durerea tăierii împrejur.
Deci, a voit ca să primească tăiere împrejur, începând înainte de a pătimi pentru noi, și gustând acel pahar, pe care voia să-l bea până în sfârșit, grăind pe Cruce: Săvârșitu-s-a. Vărsa picături de sânge dintr-o parte a trupului, până ce din tot trupul va curge sângele pâraie; în pruncie începe a răbda și la pătimire se deprindea; ca, atunci când va fi bărbat desăvârșit cu vârsta, să rabde cu înlesnire patimile cele mai cumplite: pentru că din tinerețe se cuvine omului a se deprinde la nevoințele cele bărbătești. Viața omenească este plină de osteneli, fiind că o zi, având nașterea dimineața, iar seara sfârșitul; că de dimineață, adică din scutece, Omul – Dumnezeu Hristos iese la lucrul Său prin osteneli, fiind în osteneli din tinerețe și spre lucrarea Sa până în seara aceea când soarele s-a întunecat și s-a făcut întuneric pe tot pământul până la al nouălea ceas; căci grăiește către iudei: Tatăl Meu până acum lucrează și Eu lucrez.
Dar ce lucrează Domnul nostru? Mântuirea noastră; căci mântuire a lucrat în mijlocul pământului. Iar ca s-o lucreze desăvârșit, se apucă de dimineață, adică din tinerețe de lucru, începând a răbda durere trupească și cu inima suferind pentru noi ca pentru fiii Săi, până ce se va închipui întru noi Hristos. De dimineață, cu sângele Său începe a semăna, ca spre seară să adune rodul cel frumos al răscumpărării noastre.
Apoi s-a pus numele fericitului prunc „Iisus”, nume care s-a dat din cer de Arhanghelul Gavriil în vremea când a binevestit Preacuratei Fecioare zămislirea Lui și mai înainte până a nu se zămisli în pântece, adică mai înainte până a nu se învoi Preasfânta Fecioară cu cuvintele binevestitorului, sau mai înainte până a nu zice: Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău. Pentru că la acele cuvinte ale ei, îndată Cuvântul lui Dumnezeu trup s-a făcut, sălășluindu-Se în preacuratul și preasfântul Ei pântece.
Deci, acest preasfânt nume, Iisus, care s-a spus de înger mai înainte de zămislire, I s-a dat la tăierea împrejur Domnului Hristos, ca o încredințare despre mântuirea noastră; pentru că „Iisus” înseamnă „Mântuitor”, precum mai înainte a tălmăcit același înger lui Iosif, în vis, arătându-se și zicându-i: Vei da numele Lui „Iisus”, pentru că Acela va mântui pe poporul Său din păcate. Încă și Sfântul Apostol Petru, mărturisind despre numele lui Iisus, zicea: Nu este întru nimeni altul mântuire, pentru că nu este nici un alt nume sub cer, dat între oameni, întru care se cade a ne mântui.
Acest mântuitor nume, Iisus, mai înainte de toți vecii era pregătit în sfatul Sfintei Treimi, și până acum păzit spre a noastră mântuire; iar acum ca un mărgăritar de mult preț s-a adus spre răscumpărarea neamului omenesc din vistieriile cele cerești și s-a dat prin Iosif, întru adeverirea tuturor; apoi cele neștiute și cele tăinuite ale înțelepciunii lui Dumnezeu, întru numele acesta s-au arătat. Acest nume ca un soare a strălucit lumii, după cum grăiește prorocul: Va răsări vouă, celor ce vă temeți de numele Meu, soarele dreptății.
Ca un mir bine mirositor a umplut lumea de bună mireasmă. Ca un mir este vărsat numele Său, nu ținut în vas, ci vărsat; căci până când mirul este în vas, până atunci mireasma lui este înăuntru; iar când se varsă, îndată bună lui mireasmă umple văzduhul. Puterea numelui lui Iisus era tăinuită în sfatul cel mai înainte de veci, acoperindu-se ca într-un vas; iar după ce din cer s-a vărsat pe pământ acest nume, îndată că niște mir plin de aromate, prin bună mirosire a darului, de la vărsarea pruncescului sânge la tăierea împrejur, a umplut lumea. Și toată lumea acum mărturisește că Domnul Iisus Hristos este întru slava lui Dumnezeu Tatăl.
Arătată s-a făcut puterea numelui lui Iisus, căci acest minunat nume a mirat pe îngeri, a bucurat pe oameni și a înfricoșat pe diavoli, pentru că și diavolii cred în El și se cutremură. Apoi de numele acesta tremură iadul, tremură cele dedesubt, se scutură puterea întunericului, cad cei ciopliți, se gonește întunericul idoleștii îndrăciri; iar lumina dreptei credințe răsare și luminează pe tot omul ce vine în lume.
La acest nume preamare al lui Iisus tot genunchiul se pleacă, al celor cerești, al celor pământești și al celor de dedesubt. Acest nume al lui Iisus este armă tare asupra potrivnicilor, precum zice Sfântul Ioan Scărarul: „Totdeauna cu numele lui Iisus să bați pe cei potrivnici, pentru că armă mai tare decât aceasta nu vei afla nici în cer, nici pe pământ”. Acest nume preascump, Iisus, o! cât de dulce este inimilor celor ce iubesc pe Iisus Hristos! O! cât este de dorit celui ce-L are pe El! Căci Iisus este iubire și dulceață. Acest preasfânt nume Iisus, o! cât este de iubit robului și legatului pentru Iisus, celui robit pentru dragostea Lui!
În minte să fie Iisus, pe limbă Iisus; Iisus se crede cu inima întru dreptate, Iisus se mărturisește cu gura spre mântuire. Ori umblând, ori șezând, ori ceva lucrând, Iisus să fie pururea înaintea ochilor. N-am crezut – zice Apostolul –, a ști ceva între voi, fără numai pe Iisus; căci Iisus, celui ce se plânge către Dânsul, îi este luminare a minții, frumusețe a sufletului, sănătate a trupului, veselie a inimii, ajutor întru necazuri, bucurie întru mâhnire, iar iubitorului Său, plată și răsplătire.
S-a scris cândva numele cel nespus al lui Dumnezeu – după cum povestește Ieronim – pe o tăbliță de aur, ce se purta pe capul arhiereului celui mare. Se scrie acum dumnezeiescul nume al lui Iisus cu sângele cel vărsat la a Lui tăiere împrejur, și se scrie nu în aur, materialnic, ci duhovnicesc, adică în inimile și în gurile robilor lui Iisus, precum s-a scris întru a Apostolului Pavel, despre care s-a zis: Vas ales Îmi este acesta, ca să poarte numele Meu. Apoi ca o preadulce băutură, preadulcele Iisus dorește să fie purtat numele Său în vas; căci cu adevărat dulce este celor ce-l gustă cu dragoste, despre care se grăiește în psalmi: Gustați și vedeți că bun este Domnul. Pe acela gustându-l prorocul, strigă: Iubi-Te-voi, Doamne, virtutea mea.
Pe Acesta gustându-l Apostolul Petru, zice: Iată, noi am lăsat toate și în urma Ta am mers, căci către cine altul să mergem? Tu ai cuvintele vieții veșnice. Prin această dulceață li s-au îndulcit sfinților pătimitori chinurile cele amare, încât și de cea mai amară moarte nu s-au temut, ci strigau, zicând: Cine ne va despărți pe noi de dragostea lui Dumnezeu? Necazul, primejdia sau sabia? Nici moartea, nici viața, fiindcă dragostea este mai tare ca moartea.
Deci în care vas dorește să se poarte cu adevărat acea dulceață a numelui lui Iisus? În cel de aur, ca aurul lămurit în ulceaua primejdiilor și a necazurilor, care ca și cu niște pietre scumpe se împodobește cu rănile cele suferite pentru Iisus, strigând: Eu rănile Domnului Iisus pe corpul meu le port. Un vas ca acesta trebuie acelei dulceți.
În unul ca acesta numele lui Iisus dorește să fie purtat. Nu în zadar Iisus, la luarea numelui Său, varsă sânge în tăierea împrejur, voind aceasta, ca vasul, ce va purta numele Său, să se roșească cu sânge. Că după ce Domnul a câștigat vas ales numelui Său pe Apostolul Pavel, îndată a adăugat, zicând: Eu îi voi spune, câte i se cade lui să pătimească pentru numele Meu. Caută la vasul Meu, cel sângerat și rănit. Așa se scrie numele lui Iisus, cu roșeala sângelui, cu durerile și chinurile celor ce până la sânge suferă, nevoindu-se împotriva păcatului.
Deci, te sărutăm, cu dragoste, o, preadulce nume al lui Iisus, ne închinăm cu osârdie preasfântului Tău nume, o! preadulce și întru tot îndurate Iisuse, lăudăm numele Tău cel preamare, Mântuitorule Iisuse, umilindu-ne față de sângele cel vărsat în tăierea împrejur! Pruncule cel fără de răutate și Doamne cel desăvârșit! Și ne rugăm bunătății Tale celei mari, pentru preasfânt numele Tău, pentru preascump sângele Tău ce s-a vărsat, și pentru Maica Ta cea fără de prihană, care fără stricăciune Te-a născut, să reverși asupra noastră mila Ta cea bogată, să îndulcești inimile noastre prin Tine însuți Iisuse, să aperi și să ne îngrădești de pretutindeni cu numele Tău!
Însemnează-ne și ne pecetluiește pe noi robii Tăi cu acest nume, Iisuse, ca și în veacul ce are să fie, ai Tăi să fim și cu îngerii să slăvim preacinstitul și de mare cuviință numele Tău, Iisuse, și să-l cântăm în veci. Amin.
