Articole

Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei (†74 d.Hr.)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; ro.orthodoxwiki.org

 

Matei Evanghelistul

Matei Evanghelistul (n. secolul I d.Hr., Israel – d. 74 d.Hr., Etiopia) este în tradiția creștină autorul Evangheliei după Matei, una din scrierile Noului Testament.

Un apostol a fost numit „Matei” în „Evanghelia după Matei” (Matei 9:9) și „Levi” în Evangheliile după Marcu (Marcu 2:14) și după Luca (Luca 5:27). „Evanghelia după Ioan” nu-l amintește. Simbolul lui este un înger. Vameș din Galileea, în slujba tetrarhului Herodes Antipas. Se spune că ar fi întreprins călătorii misionare în Persia și Etiopia. Tradiția susține că apostolul Matei ar fi fost asasinat (străpuns cu o spadă, prin spate, în timp ce se afla lângă un altar) din ordinul regelui etiopian Eggipus, în urma unor intrigi de curte.

Nu există niciun izvor istoric de încredere care să arate că autorul Evangheliei după Matei s-ar fi numit în realitate Matei, evanghelia sa fiind publicată în mod anonim:

Ceea ce cei mai mulți nu-și dau seama este că titlurile lor au fost adăugate ulterior de creștini din secolul al II-lea, la decenii întregi după ce aceste cărți fuseseră scrise, pentru a putea pretinde că ele au fost scrise de apostoli. De ce ar fi făcut asta creștinii? Amintiți-vă discuția anterioară asupra formării canonului Noului Testament: numai cărțile care erau apostolice puteau fi incluse.

Ce trebuia atunci făcut cu evangheliile care erau citite și larg acceptate ca autorități în timp ce fuseseră scrise în mod anonim, cum a fost cazul celor patru evanghelii din Noul Testament? Ele trebuiau asociate cu apostoli pentru a putea fi incluse în canon, așa că le-au fost atașate nume de apostoli.”
—Bart D. Ehrman, Truth and Fiction in The Da Vinci Code: A Historian Reveals What We Really Know about Jesus, Mary Magdalene, and Constantine.

Autorul acestei scrieri nu a fost martor la viața lui Isus și nici măcar nu susține că descrie în evanghelie evenimente la care ar fi fost martor:

Ele nu pretind că ar fi fost scrise de martori la viața lui Isus, iar istoricii au recunoscut de mult că ele au fost produse de creștini din a doua sau a treia generație, trăind în alte țări decât Isus (și Iuda), vorbind o limbă diferită (greacă în loc de aramaică), trăind în circumstanțe diferite și adresându-se unui public diferit.”
—Bart D. Ehrman, The lost Gospel of Judas Iscariot: a new look at betrayer and betrayed.

Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei (†74 d.Hr.) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei (†74 d.Hr.) – foto preluat de pe doxologia.ro

 

Apostolul Matei

Sfântul, slăvitul și mult lăudatul Apostol și Evanghelist Matei este considerat, în mod tradițional, autorul Evangheliei după Matei. Simbolul apostolului este un înger. El este prăznuit de Biserică în 16 noiembrie dar și în 30 iunie împreună cu Cei Doisprezece Apostoli.

 

Viața

Numele inițial al lui Matei a fost Levi. El era fiul lui Alfeu și a fost de meserie vameș, adică perceptor/încasator de taxe în Capernaum. Odată, venind dinspre malul lacului, Iisus a trecut pe lângă punctul de vamă unde stătea Matei și i-a spus “Vino după Mine“. Matei s-a ridicat și l-a urmat pe Mântuitorul, devenind ucenicul său (Matei 9:9). El și-a schimbat numele ca să îi reflecte noua chemare. “Matei” înseamnă “Dar de la Domnul“.

În ziua în care l-a chemat Mântuitorul, el a dat o “masă mare” (Luca 5:29) de rămas bun, la care el i-a invitat pe Iisus și pe ucenicii săi și, probabil, pe mulți din vechii săi asociați. Ultima menționare a lui se găsește în Noul Testament în Fapte 1:13.

După Învierea Domnului, Matei a mers și a propovăduit printre evrei. Evanghelia sa a fost, cel mai probabil, scrisă inițial în aramaică și apoi tradusă în grecește. În cele din urmă, Matei a mers în Etiopia pentru a propovădui Evanghelia. Acolo, el a fost martirizat de Fulvian, guvernatorul regiunii, fiind aruncat în foc.

După ce Matei și-a dat de bunăvoie sufletul în mâna Domnului, trupul său a fost pus într-un sicriu și aruncat în mare. Dar a fost adus de apă în fața bisericii pe care o zidise. Fulvian, persecutorul lui Matei, s-a pocăit imediat, a renunțat la poziția sa puternică și a devenit preot prin hirotonirea de către Episcopul Platon (sau Plato). După ce Platon a murit, apostolul i-a apărut preotului (care își luase numele de Matei) și i-a cerut să urce pe scaunul episcopal.

cititi mai mult pe ro.orthodoxwiki.org

cititi mai mult despre Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei si pe: basilica.ro; doxologia.ro; en.wikipedia.org

Sfântul Apostol și Evanghelist Luca (18 octombrie)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Sfântul Apostol și Evanghelist Luca

Luca Evangelistul (în ebraică לוקא, alfabetizat: Luka, Louka; în greacă Λουκάς, Loukás) este unul dintre cei patru evangheliști, fiind considerat de către tradiția creștină autorul Evangheliei după Luca și a cărții Faptele Apostolilor.

 

Biografie și tradiție

Era discipol al lui Pavel din Tars. El este menționat în trei din Epistolele lui Pavel inclusiv în Coloseni unde este descris de apostol ca „prietenul nostru drag, doctorul”. Părinții Bisericii timpurii ca Ieronim și Eusebiu au afirmat că el este autorul Evangheliei după Luca și al cărții Faptele Apostolilor, acesta fiind punctul de vedere tradițional al creștinismului.

Lui i se atribuie în mod tradițional Evanghelia după Luca. Ar fi murit în anul 150 d.Hr. în Theba (Egipt). Simbolul lui Luca este un taur înaripat. El ar proveni din Antiohia (Siria). După Hieronimus, Luca ar fi fost contemporan al apostolului Pavel, lucru contestat de ultimele cercetări. Luca era medic.

Nu există niciun izvor istoric de încredere care să arate că autorul Evangheliei după Luca s-ar fi numit în mod real Luca, evanghelia sa fiind publicată în mod anonim:

Ceea ce cei mai mulți nu-și dau seama este că titlurile lor au fost adăugate ulterior de creștini din secolul al II-lea, la decenii întregi după ce aceste cărți fuseseră scrise, pentru a putea pretinde că ele au fost scrise de apostoli. De ce ar fi făcut asta creștinii? Amintiți-vă discuția anterioară asupra formării canonului Noului Testament: numai cărțile care erau apostolice puteau fi incluse. Ce trebuia atunci făcut cu evangheliile care erau citite și larg acceptate ca autorități în timp ce fuseseră scrise în mod anonim, cum a fost cazul celor patru evanghelii din Noul Testament? Ele trebuiau asociate cu apostoli pentru a putea fi incluse în canon, așa că le-au fost atașate nume de apostoli.”
—Bart D. Ehrman, Truth and Fiction in The Da Vinci Code: A Historian Reveals What We Really Know about Jesus, Mary Magdalene, and Constantine.

Autorul acestei scrieri nu a fost martor la viața lui Isus și nici măcar nu susține că descrie în evanghelie evenimente la care ar fi fost martor:

Ele nu pretind că ar fi fost scrise de martori la viața lui Isus, iar istoricii au recunoscut de mult că ele au fost produse de creștini din a doua sau a treia generație, trăind în alte țări decât Isus (și Iuda), vorbind o limbă diferită (greacă în loc de aramaică), trăind în circumstanțe diferite și adresându-se unui public diferit.”
—Bart D. Ehrman, The lost Gospel of Judas Iscariot: a new look at betrayer and betrayed.

Luca a fost un nativ din Antiohia pe Orontes, se știe că nu era iudeu, și a fost chemat când Pavel s-a separat de cei circumciși (tăiați împrejur) (Coloseni 4:14; Faptele Apostolilor 28:28-29), în afară de acestea este un om de educație elenă și cu profesia de doctor. Poate că a fost legat și de diaconul “Nicolae, prozelit din Antiohia” (Fapte 6:5). Potrivit tradiției, el a fost parte a celor Șaptezeci de ucenici, un grup de ucenici ai lui Isus, dar în conformitate cu datele de exegeză din lucrările sale nu este un martor ocular mai înainte de anul înălțării la cer al lui Isus.

El a devenit creștin (ucenic) datorită apostolului Pavel, pe care mai târziu la însoțit (Pavel l-a numit pe Luca doctor preaiubit), și care a văzut martirajul și moartea acestuia în Roma împreună cu Petru, și a murit răstignit cu apostolul Sfântul Andrei, în orașul Patras în Achaia Grecia (pe coasta de nord a Peloponezului), alte surse spun că a murit spânzurat de un copac. Conform altor izvoare ar fi murit de bătrânețe, la 84 ani în Boeotia (în prezent Grecia).

Cea mai timpurie menționare a lui, a fost făcută de apostolul Pavel în Epistola către Filimon, versetul 24. El mai este menționat în Coloseni 4:14 și 2 Timotei 4:11, două scrisori atribuite comun lui Pavel. Următorarea menționare timpurie a lui Luca este în Prologul Anti-Marcionism a Evangheliei după Luca, un document despre care se credea că datează din secolul II, dar care a fost mai nou datat din secolul IV. Helmut Koester, totuși, revendică că următoarea unică parte păstrată în greaca originală putea fi compusă doar la capătul secolului II:

Luca, un nativ din Antioh, de profesie doctor.[22] El a devenit un ucenic al apostolului Pavel și apoi l-a urmat pe Pavel până la martiriul lui Pavel. A servit Domnului în mod continu, necăsătorit și fără copii, umplut cu Sfântul Spirit el a murit la vârsta de 84 ani. (p. 335)”

Epifaniu afirmă că Luca a fost unul ditre Cei Șaptezeci (Panarion 51.11), iar Ioan Gură de Aur indică la un punct că “fratele” Pavel menționat în 2 Corinteni 8:18 este fie Luca, fie Barnaba. J. Wenham afirmă că Luca era “unul din cei Șaptezeci, Emmaus discipol, Luciu de Cirene și rudenia lui Pavel.” Nu toți cărturarii sunt așa de încrezători de toate aceste atribute cum este Wenham, mai ales pentru propria declarație a lui Luca la începul Evangheliei după Luca (Luca 1:1–4) în care admite liber că nu este un martor ocular al evenimentelor scrise în Evanghelie.

Dacă cineva acceptă că Luca era de fapt autorul evangheliei ce-i portă numele și totodată al Faptele Apostolilor, unele detalii ale vieții sale personale pot fi asumate rezonabil. În timp ce se exclude pe sine însuși dintre cei care erau martori oculari al ‘ministerului lui Isus’, în mod repetat folosește cuvântul “noi” în descrierea misiunilor Pauline în Faptele Apostolilor, indicând că el era personal acolo în acel timp.

O dovadă similară este că Luca era găzduit în Troa, statul provinciei care include ruinele Troiei antice, unde scrie în Fapte la persoana a treia despre Pavel și călătoriile lui până ei ajung la Troa, unde comută la persoana întâi și la plural. Acestă secțiune cu “noi” din Fapte continuă până grupul pleacă din Filippi, când scrierea lui revine la persoana a treia. Această schimbare are loc din nou când grupul se întoarce la Filippi. Există trei “secțiuni cu noi” în Fapte, toate urmând această regulă. Luca nici odată, însă, nu afirmă că trăia în Troa, și aceasta este singura dovadă că el trăia aici.

Faptele Apostolilor este cea mai lungă și cel mai bună scrisoare scrisă din Noul Testament. Luca a făcut multe călătorii împreună Pavel din Tars pe drumul său de evanghelizare, de aici știm Pavel nu era un om sănătos (Galateni 6:11) și putea avea nevoie de ajutorul lui Luca în călătoriile sale.

După moartea lui Petru și Pavel, nu este clar soarta lui Luca, conform unora a fost martirizat iar conform altora a murit de bătrânețe. Ceea ce știm este că el a continuat să predice conform obiceiului în Macedonia, Ahaia și Galatia, și se presupune că a murit în Boeotia sau Dalmația și a fost îngropat în Teba.

În timpul cruciadelor, moaștele Sfântului Luca a ajuns la Padova (Italia) și de atunci sunt păstrate în biserica Sf. Iustin, cu excepția craniului, care a fost dus la Catedrala Sf. Vitus din Praga în 1354 d.Hr., prin ordin al împăratului Carol IV.

 

Legenda „Luca o pictează pe Sf. Maria”

Potrivit unei legende, Luca ar fi pictat-o pe Sfânta Maria de mai multe ori. „Luca o pictează pe Sf. Maria” a constituit în ultimele sute de ani tema a numeroase tablouri (El Greco, Derick Baegert, Jan Gossaert, Maarten van Heemskerck, Niklaus Manuel, Rogier van der Weyden ș.a.).

La Mănăstirea Kykkos din Cipru există un tablou atribuit evanghelistului Luca, în care ar fi înfățișată Sf. Maria.

cititi mai mult despre Sf. Ap. și Evanghelist Luca si pe: ro.orthodoxwiki.org; basilica.ro; doxologia.roen.wikipedia.org

Ioan Evanghelistul (10/15 e.n. – 98/100 e.n.)

Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan – frescă din Capela Seminarului Teologic Liceal Ortodox „Sfântul Vasile cel Mare”, din Iași

foto preluat de pe basilica.ro
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Ioan Evanghelistul (n. 10 e.n., Bethsaida, Israel – d. 98 e.n., Efes, Turcia) este numele convenţional pentru autorul Evangheliei după Ioan. În mod tradiţional a fost considerat una şi aceeaşi persoană cu apostolul Ioan. Simbolul său este vulturul.

Datarea evangheliei după Ioan între 90-120 e.n., precum şi faptul că autorul textului nu cunoaşte exact geografia Palestinei, a exclus posibilitatea ca autorul acestei evanghelii să fie o persoană din cercul ucenicilor lui Isus din Nazaret. În timp ce dovezile asupra identităţii reale a autorului Evangheliei după Ioan lipsesc, unii cercetători cred că evanghelia a fost dezvoltată de un cerc sau şcoală întemeiată de Ioan, spre sfârşitul secolului întâi, şcoala fiind posibil situată în Efes.

Cele trei epistole ioaneice seamănă între ele ca terminologie, stil şi situare generală. Ele sunt în mod aproximativ legate de Evanghelia după Ioan şi ar fi putut rezulta din teologia acestei evanghelii. Aceste epistole sunt considerate în mod consensual ca fiind produse de comunitatea ioaneică din Anatolia. Referiri timpurii la epistole, organizarea bisericii care reiese din textul lor şi lipsa unei referiri la persecuţie sugerează că ele au fost scrise la începutul celui de-al doilea secol.

Nu există niciun izvor istoric de încredere care să arate că autorul Evangheliei după Ioan s-ar fi numit în mod real Ioan, evanghelia sa fiind publicată în mod anonim:

Ceea ce cei mai mulţi nu-şi dau seama este că titlurile lor au fost adăugate ulterior de creştini din secolul al II-lea, la decenii întregi după ce aceste cărţi fuseseră scrise, pentru a putea pretinde că ele au fost scrise de apostoli. De ce ar fi făcut asta creştinii? Amintiţi-vă discuţia anterioară asupra formării canonului Noului Testament: numai cărţile care erau apostolice puteau fi incluse. Ce trebuia atunci făcut cu evangheliile care erau citite şi larg acceptate ca autorităţi în timp ce fuseseră scrise în mod anonim, cum a fost cazul celor patru evanghelii din Noul Testament? Ele trebuiau asociate cu apostoli pentru a putea fi incluse în canon, aşa că le-au fost ataşate nume de apostoli.
—Bart D. Ehrman, Truth and Fiction in The Da Vinci Code: A Historian Reveals What We Really Know about Jesus, Mary Magdalene, and Constantine.

Autorul acestei scrieri nu a fost martor la viaţa lui Isus şi nici măcar nu susţine că descrie în evanghelie evenimente la care ar fi fost martor:

Ele nu pretind că ar fi fost scrise de martori la viaţa lui Isus, iar istoricii au recunoscut de mult că ele au fost produse de creştini din a doua sau a treia generaţie, trăind în alte ţări decât Isus (şi Iuda), vorbind o limbă diferită (greacă în loc de aramaică), trăind în circumstanţe diferite şi adresându-se unui public diferit.”
—Bart D. Ehrman, The lost Gospel of Judas Iscariot: a new look at betrayer and betrayed.

Autorul Apocalipsei lui Ioan este numit de obicei Ioan Teologul sau Ioan de Patmos, spre a nu fi confundat cu Ioan Evanghelistul, cu Apostolul Ioan sau cu Prezbiterul Ioan.

Saint John the Evangelist by Domenichino (1621–29) - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Saint John the Evangelist by Domenichino (1621–29) – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Biografie

Ioan a fost un pescar dintr-un sat de pe malul nordic al lacului Genesareth (Palestina, azi Israel). Părinţii lui ar fi fost Zebedeus şi Maria-Salomeea. A fost – potrivit tradiţiei – fratele mai mic al apostolului Iacob cel Bătrân.

Iisus i-a numit pe aceşti doi fraţi – „boanerges” („fii tunetului”), probabil pentru că făceau parte din grupa revoluţionar-antiromană a Zeloţilor.

Denumit în Evanghelia după Ioan „apostolul cel mult iubit de Iisus”, martor ocular al crucificării lui Iisus. Ar fi întreprins mai multe călătorii misionare în Asia Mică. Legendele susţin că a refuzat să aducă ofranda cuvenită în templul roman al zeiţei Artemis din Efes (azi în Turcia) în timpul persecuţiilor anticreştine ale lui Domiţian (81-96 d.C.), fapt pentru care ar fi fost arestat şi dus la Roma, unde ar fi fost supus la chinuri, prin scufundare într-un vas cu ulei fierbinte, lângă Porta Latina (pe acel loc s-a construit apoi Biserica „Oratorio di San Giovanni in Oleo”). Exilat pe insula Patmos (Grecia), ar fi scris Apocalipsa lui Ioan în anul 95 d.Cr., iar după moartea împăratului Domiţian (96 d.C.) s-ar fi întors la Efes, scriindu-şi Evanghelia în jurul anului 100 d.Cr.

A adormit în Domnul la vârstă foarte înaintată (88 ani).

Ioan Evanghelistul (în ebraică יוחנן, Yoḥanan; n. 10 e.n., Bethsaida[*], Israel – d. 98 e.n., Efes, Turcia) este numele convenţional pentru autorul Evangheliei după Ioan. În mod tradiţional a fost considerat una şi aceeaşi persoană cu apostolul Ioan. Simbolul său este vulturul  - Miniature of Saint John from the Grandes Heures of Anne of Brittany (1503–8) by Jean Bourdichon - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ioan Evanghelistul – Miniature of Saint John from the Grandes Heures of Anne of Brittany (1503–8) by Jean Bourdichon – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Critica scrierilor atribuite în mod tradiţional lui Ioan

Dubii patristice

Iustin Martirul (c. 100-165 AD) care-l cunoştea pe Policarp de Smirna, învăţăcel al lui Ioan, face o posibilă aluzie la Apocalipsă, şi-l creditează pe Ioan ca autor al ei. Ireneu de Lyon (c. 115-202) ia asta drept fapt. La sfârşitul secolului al II-lea, este acceptată în Antiohia de către Theophilus (decedat c. 183), iar în Africa de Tertulian (c. 160-220). La începutul secolului al III-lea ea este adoptată de Clement din Alexandria şi de către Origene din Alexandria şi mai târziu de Methodius, Ciprian, Lactanţius, Dionisie din Alexandria, iar în secolul al V-lea de către Quodvultdeus. Eusebiu din Cezareea (ca. 263–339) era înclinat să considere Apocalipsa împreună cu cărţile acceptate, dar a trecut-o de asemenea în Antilegomena. Ieronim (347-420) o considera drept carte de mâna a doua. Cele mai multe canoane o includeau, dar unele, în special din Biserica Răsăriteană, o respingeau. Nu este inclusă în Peshitta (un Nou Testament timpuriu în aramaică).

Autorul Apocalipsei se numeşte pe sine „Ioan”, astfel că această carte a fost în mod tradiţional atribuită apostolului Ioan. Referiri la scrierea ei de către apostol se află încă de la Iustin Martirul, în al său Dialog cu Trypho. Alte mărturii timpurii sunt de la Ireneu de Lyon, Clement din Alexandria, Tertulian, Ciprian de Cartagina şi Ipolit de Roma. Totuşi, această identificare a fost negată de alţi Părinţi ai Bisericii, incluzându-i Dionisie de Alexandria, Eusebiu din Cezareea, Chiril din Ierusalim, Grigore de Nazianz şi Ioan Gură de Aur. Apocrifonul lui Ioan afirmă că Ioan a scris atât Apocrifonul cât şi Apocalipsa. Donald Guthrie scria că dovezile oferite de Părinţii Bisericii susţin identificarea autorului cărţii cu apostolul Ioan.

Conform lui Epifanie de Salamina, un anume Caius din Roma credea că Cerinthus, un gnostic, era autorul Apocalipsei lui Ioan.

În secolul al treilea episcopul Dionisie din Alexandria respingea ideea că ea ar fi fost scrisă de un apostol, dar accepta cartea drept canonică. Dionisie credea că autorul era un al bărbat numit Ioan, şi anume prezbiterul Ioan, învăţătorul lui Papias, episcop de Hierapolis. Eusebiu din Cezareea a căzut mai târziu de acord cu Dionisie. Deoarece persoana autorului era una din considerentele necesare pentru canonizarea cărţii, mai mulţi Părinţi ai Bisericii şi Conciliul de la Laodicea au respins autoritatea Apocalipsei.

Saint John and the Poisoned Cup by Alonzo Cano Spain (1635–1637) - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Saint John and the Poisoned Cup by Alonzo Cano
Spain (1635–1637) – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Bretschneider

Noua epocă a cercetărilor critice ale acestor opere a început cu opera lui K.G. Bretschneider din 1820 asupra autorului Evangheliei după Ioan. Bretschneider a pus la îndoială ideea că autorul Evangheliei ar fi fost un apostol, şi chiar a menţionat că în baza stăpânirii şubrede a topografiei, autorul nu putea proveni din Palestina. El a argumentat că înţelesul şi natura lui Isus prezentate în Evanghelia după Ioan erau foarte diferite de cele din evangheliile sinoptice, astfel autorul nefiind un martor direct al evenimentelor relatate. Bretschneider se referea la un caracter apologetic al lui Ioan, caracter care indică o dată ulterioară a scrierii. Cercetători cum ar fi Wellhausen, Wendt şi Spitta au argumentat că a patra evanghelie este un Grundschrift adică „… o operă care a suferit interpolări înainte de a ajunge la forma ei canonică; ea forma o unitate la modul cum era pe atunci.”

F.C. Baur (1792–1860) a avansat ideea că evanghelia era pur şi simplu o lucrare de sinteză a tezei şi antitezei pe model hegelian — sinteză între teza iudeo-creştinătăţii (reprezentată de Petru) şi antiteza creştinătăţii neamurilor (reprezentată de către Pavel). El cita de asemenea din epistolele ioanine o sinteză a forţelor dualiste din gnosticism. Ca atare, el a atribuit anul 170 scrierii acestei evanghelii.

The Vision of Saint John (1608–1614), by El Greco - foto preluat de pe en.wikipedia.org

The Vision of Saint John (1608–1614), by El Greco – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Critica timpurie

Primul martor sigur al teologiei ioanine dintre părinţii bisericii a fost Sf. Ignatie din Antiohia, a cărui Epistolă către Filipeni era fondată pe Ioan 3:8 şi făcea aluzie la Ioan 10:7-9 şi Ioan 14:6. Aceasta ar indica faptul că evanghelia era cunoscută în Antiohia înainte de moartea lui Ignatie (probabil 107). Policarp de Smirna (cca. 80-167) citează din epistolele lui Ioan, la fel ca Iustin Martirul şi Filozoful (cca. 100-165).

Cea mai veche mărturie despre autor era cea a lui Papias, păstrată în citate fragmentare în istoria bisericii a lui Eusebiu din Cezareea. Acest text este prin urmare mai degrabă obscur. Eusebiu afirmă că trebuie făcută distincţie între doi Ioani diferiţi, Apostolul Ioan şi Prezbiterul Ioan, atribuind evanghelia apostolului iar Apocalipsa prezbiterului.

Mărturia lui Ireneu de Lyon bazată pe Papias reprezintă tradiţia din Efes, în care se zice că ar fi trăit Apostolul Ioan. Ireneu era discipol al lui Policarp, deci la a doua generaţie după apostol. Conform multor cercetători, el afirmă lipsit de echivoc că apostolul este autorul evangheliei. (Alţi cercetători observă că Ireneu se referă totuşi constant la autorul evangheliei şi la cel al Apocalipsei ca „discipolul Domnului”, în timp ce la alţii se referă ca „apostoli”. Astfel Ireneu pare a face diferenţă între Ioan, autorul celei de a patra evanghelii şi Apostolul Ioan.) Koester refuză referirea lui Ignatie de Antiohia ca referitoare la evanghelie şi îl citează pe Ireneu ca fiind primul care a făcut uz de ea.

Papirusul P52 (Biblioteca Ryland), datat în mod obişnuit în jur de 125, sugerează că textul Evangheliei după Ioan s-a răspândit rapid prin Egipt. Faţa fragmentului conţine rânduri din Evanghelia după Ioan 18:31-33, în greacă, iar spatele ei conţine rânduri din versetele 37-38. Clement din Alexandria (cca. 150-211) mentionează activitatea misionară a Apostolului Ioan în Asia Mică şi continuă „Iar Ioan, ultimul, văzând că în evanghelii s-au discutat lucruri trupeşti, susţinut de discipolii lui şi inspirat de Duhul Sfânt a scris o evanghelie spirituală.” Origene (185–cca. 254) a răspuns la întrebarea de ce Ioan a plasat la început curăţarea Templului de comercianţi, mai degrabă decât la sfârşit „Ioan nu spune mereu adevărul în mod literal, ci doar spiritual.” În Alexandria, faptul că Ioan era autorul evangheliei nu a fost niciodată pus sub semnul întrebării. Bruce Metzger afirma „Putem găsi în opera lui Clement citate ale tuturor cărţilor din Noul Testament cu excepţia lui Filimon, Iacob, 2 Petru şi 2 şi 3 Ioan.”

Roma a fost sediul singurei respingeri timpurii a celei de a patra evanghelii. Adversarii montanismului au fost răspunzători pentru asta. Ireneu afirmă că aceste persoane au încercat să suprime învăţătura despre Duhul Sfânt pentru a distruge montanismul, prin urmare ei au negat ideea că Apostolul Ioan ar fi autorul evangheliei şi autoritatea ei. Mai târziu, Epifanie de Salamina a denumit acest grup, care consta din adepţii preotului Caius, drept Alogi, un joc de cuvinte între „fără Cuvânt” şi „fără raţiune”.

Papirusul P52 (mijlocul sec. al II-lea), cea mai veche mărturie a Evangheliei după Ioan - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Papirusul P52 (mijlocul sec. al II-lea), cea mai veche mărturie a Evangheliei după Ioan – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Critica modernă

Critica modernă poate fi împărţită în trei mari secţiuni: (1) fundamentele, de la Bauer la Braun (1934–1935), (2) apogeul, de la Schnackenburg la Koester (1959–60), (3) supremaţia şubredă, de la Hengel la Hangel (1989–2000).

Walter Bauer a deschis dezbaterile moderne asupra lui Ioan cu cartea sa Rechtgläubigkeit und Ketzerei im ältesten Christentum. Teza lui Bauer este că „ereticii erau probabil mai numeroşi decât ortodocşii” în creştinismul timpuriu iar ortodoxia nu era atât strict definită ca în ziua de azi. El era „era convins că niciunul dintre Părinţii Apostolici nu s-a bazat pe autoritatea celei de-a patra evanghelii. Gnosticii, marcioniţii şi montaniştii erau cei care au folosit-o la început, ei fiind cei care au introdus-o în comunitatea creştină.”

J.N. Sanders, care a scris The Fourth Gospel in the Early Church, a examinat „aşa-zisele paralele ale lui Ioan cu Ignatie din Antiohia, Policarp de Smirna, Barnabas şi Epistola către Diognetus, conchizând că nu există urme sigure ale influenţei celei de-a patra evanghelii la Părinţii Apostolici.” Sanders a argumentat că această carte a fost scrisă în Alexandria.

Evanghelia după Ioan afirmă explicit că textul ei a fost scris de „discipolul iubit de Isus”, deci multe eforturi au fost depuse pentru a determina cine a fost această persoană. În mod tradiţional el este identificat cu Apostolul Ioan, deoarece în caz contrar unul din cei mai importanţi apostoli din celelalte evanghelii ar lipsi complet din a patra evanghelie. Totuşi, cercetătorii critici au propus alte posibilităţi.

Filson, Sanders, Vernard Eller, Rudolf Steiner şi Ben Witherington sugerează că era vorba de Lazăr, deoarece Ioan 11:3 şi Ioan 11:36 indică precis că Isus îl „iubea” pe acesta, iar asta ar fi posibil implicat şi de Evanghelia secretă după Marcu. Keener observă că „Lazăr din Betania ar fi avut mai mult acces în casa Marelui Preot (dacă discipolul din 18:15-16 este discipolul cel iubit, ceea ce este nesigur); sinopticii s-ar putea să-l fi omis pe Lazăr pentru a-l proteja tocmai din pricina poziţiei sale.” Asta s-ar potrivi bine cu interesul autorului în activitatea lui Isus din Iudeea.

Parker a sugerat că acest discipol ar fi putut fi Ioan Marcu; totuşi Faptele Apostolilor indică faptul că Ioan Marcu era foarte tânăr şi s-a alăturat târziu discipolilor. J. Colson a sugerat că „Ioan” era preot în Ierusalim, explicând presupusa mentalitate preoţească din a patra evanghelie. R. Schnackenburg a sugerat că „Ioan” ar fi fost un locuitor altfel necunoscut al Ierusalimului care făcea parte din cercul de prieteni ai lui Isus. Evanghelia după Filip şi Evanghelia Mariei o identifică pe Maria Magdalena drept discipolul iubit de Isus, o posibilitate care a fost analizată de Esther de Boer şi făcută faimoasă în imaginarul roman Codul lui Da Vinci. În sfârşit, câţiva autori, cum ar fi Loisy, Bultmann şi Hans-Martin Schenke, văd „discipolul cel iubit” drept o creaţie pur simbolică, un pseudonim idealizat pentru grupul de autori ai evangheliei.

Cercetătoarea gnosticismului Elaine Pagels merge şi mai departe, afirmând că însuşi autorul evangheliei era un gnostic, citând pentru asta similarităţi cu Evanghelia după Toma şi cu Evanghelia după Filip. Trebuie observat că primul comentariu al Evangheliei după Ioan a fost scris de un gnostic, iar evanghelia era populară printre gnostici cel puţin la fel de devreme ca şi printre „ortodocşi”.

Diverse obiecţii au fost ridicate la adresa scrierii acestor scrieri de către Ioan. Prima dintre ele, Evanghelia după Ioan este o relatare foarte intelectualizată a vieţii lui Isus, autorul fiind familiarizat cu tradiţiile rabinice de interpretare biblică. Evangheliile sinoptice cad de acord că Ioan era un pescar. Apostolilor 4:13 se referă la Ioan ca fiind „lipsit de învăţătură” sau „analfabet”.

Au fost de asemenea ridicate obiecţii din cauză că „discipolul cel iubit de Isus” nu este menţionat înainte de Cina cea de taină.

Acest titlu („discipolul cel iubit”) este straniu pentru Beasley-Murray din cauză că „dacă discipolul cel iubit ar fi unul din cei doisprezece, el ar fi fost suficient de cunoscut în afara cercului de biserici ioanine pentru ca autorul să-l numească”.

Raymond E. Brown, printre alţii, susţine că evanghelia a fost scrisă de către o comunitate de autori mai degrabă decât de un singur autor care să-i dea forma finală. În particular, cap. 21 este foarte diferit din punct de vedere stilistic faţă de restul evangheliei, fiind astfel considerat o adăugire ulterioară (cunoscută sub numele de apendice). Printre cercetătorii creştini acest punct de vedere a evoluat către teza că au existat stadii multiple de redactare, fiind implicaţi atât discipolii cât şi apostolul; R.E. Brown (1970) distinge patru stadii de dezvoltare: tradiţiile legate direct de apostol, editare parţială de către discipolii săi, sinteză de către apostol şi adăugiri ulterioare de către un redactor final. Pare clar cel puţin că în cap. 21 altcineva vorbeşte la persoana a treia plural („noi”), fiind în mod evident vocea comunităţii care crede drept adevărată mărturia acestei alte persoane numită „discipolul cel iubit”.

Data scrierii evangheliei a fost estimată la circa 90-100. Apostolul Ioan, dacă el a fost autorul principal, ar fi avut o vârstă extrem de ridicată pentru o vreme în care speranţa de viaţă era mult mai redusă. De de altă parte, dacă apostolul ar fi ajuns într-adevăr la această vârstă, asta ar explica tradiţia relatată în Ioan 21, şi anume că mulţi credeau că Isus a zis că apostolul nu va muri (ceea ce a dus la legenda prezbiterului Ioan). O dată mai târzie decât începutul secolului al II-lea este exclusă deoarece P52, cel mai timpuriu manuscris care dovedeşte existenţa evangheliei, datează de la mijlocul secolului al II-lea. Chiar în biserica timpurie existau dubii asupra autenticităţii, atât Marcion (fondatorul ereziei marcioniste) cât şi Celsus (un critic păgân al creştinismului) au criticat-o aspru drept falsificare evidentă. Dezbaterea s-a concentrat nu numai în jurul diferenţelor faţă de alte evanghelii, ci de asemenea în jurul învăţăturii ei despre Paraclet, care era important în mişcarea „carismatică” timpurie cunoscută drept montanism.

Deşi tradiţiile antice îi atribuie Apostolului Ioan cea de-a patra evanghelie, Apocalipsa şi cele trei Epistole ale lui Ioan, cercetătorii moderni cred că el nu a scris niciunul din aceste texte.
—Stephen L. Harris, Understanding the Bible

Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan la pieptul Lui Hristos - foto preluat de pe www.ortodoxia.md

Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan la pieptul Lui Hristos – foto preluat de pe www.ortodoxia.md

 

Sărbători

- în calendarul ortodox: 8 mai
- în calendarul greco-catolic: 8 mai
- în calendarul romano-catolic: 27 decembrie
- în calendarul lutheran: 27 decembrie
- în calendarul anglican: 27 decembrie

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi mai mult despre Ioan Evanghelistul si pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro; en.wikipedia.org

Sfântul Apostol și Evanghelist Marcu

Mark the Evangelist by Il Pordenone (c. 1484 – 1539)

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Sfântul Apostol și Evanghelist Marcu

Marcu Evanghelistul a fost un evreu creștinat din Ierusalim, devenit potrivit tradiției creștine misionar și episcop în Alexandria. Este considerat în mod tradițional unul dintre cei patru evangheliști, lui fiindu-i atribuită Evanghelia după Marcu. Simbolul său este leul. Relicvele sale se află în Domul San Marco din Veneția. Leul, ca simbol al Veneției, provine de la patronajul Sfântului Marcu asupra orașului.

Nu există niciun izvor istoric de încredere care să arate că autorul Evangheliei după Marcu s-ar fi numit în mod real Marcu, evanghelia sa fiind publicată în mod anonim.

Ceea ce cei mai mulți nu-și dau seama este că titlurile lor au fost adăugate ulterior de creștini din secolul al II-lea, la decenii întregi după ce aceste cărți fuseseră scrise, pentru a putea pretinde că ele au fost scrise de apostoli. De ce ar fi făcut asta creștinii? Amintiți-vă discuția anterioară asupra formării canonului Noului Testament: numai cărțile care erau apostolice puteau fi incluse. Ce trebuia atunci făcut cu evangheliile care erau citite și larg acceptate ca autorități în timp ce fuseseră scrise în mod anonim, cum a fost cazul celor patru evanghelii din Noul Testament? Ele trebuiau asociate cu apostoli pentru a putea fi incluse în canon, așa că le-au fost atașate nume de apostoli.”
—Bart D. Ehrman, Truth and Fiction in The Da Vinci Code: A Historian Reveals What We Really Know about Jesus, Mary Magdalene, and Constantine.
Autorul acestei scrieri nu a fost martor la viața lui Isus și nici măcar nu susține că descrie în evanghelie evenimente la care ar fi fost martor.

Ele nu pretind că ar fi fost scrise de martori la viața lui Isus, iar istoricii au recunoscut de mult că ele au fost produse de creștini din a doua sau a treia generație, trăind în alte țări decât Isus (și Iuda), vorbind o limbă diferită (greacă în loc de aramaică), trăind în circumstanțe diferite și adresându-se unui public diferit.”
—Bart D. Ehrman, The lost Gospel of Judas Iscariot: a new look at betrayer and betrayed.

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

Miniature of Saint Mark from the Grandes Heures of Anne of Brittany (1503–1508) by Jean Bourdichon - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Miniature of Saint Mark from the Grandes Heures of Anne of Brittany (1503–1508) by Jean Bourdichon – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Sfântul Apostol și Evanghelist Marcu

articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Sfântul, gloriosul și mult slăvitul Apostol și Evanghelist Marcu este autorul Evangheliei după Marcu, însoțitorul Apostolului Pavel (așa cum se povestește în Faptele Apostolilor), și se numără printre cei Șaptezeci de Apostoli. Adesea este numit Ion Marcu, și este considerat fondatorul Bisericii Alexandriei, totodată fiind și primul ei papă. Ca urmare, el este venerat în mod deosebit de Biserica din Alexandria (coptă) ca fondator al ei. Simbolul său de evanghelist este un leu. Biserica îl prăznuiește la 25 aprilie, la 27 aprilie și 27 septembrie împreună cu Aristarh și Zina, la 30 octombrie împreună cu Tertie, Iust, Artema și Cleopa și la 4 ianuarie împreună cu Cei Șaptezeci.

 

Viața

Numele lui era Ioan, după cum spune Biblia: “El a venit în casa Mariei, mama lui Ioan care era numit și Marcu, unde mulți se adunau pentru rugăciune (Fapte 12:12). “El este cel la care s-a gândit Domnul Hristos, a Căruia este slava, când a spus: ” Duceți-vă în cetate la cutare om, și spuneți-i: Învățătorul zice: Vremea Mea este aproape; voi face Paștele cu ucenicii Mei în casa ta.”(Matei 26:18).

Casa lui a fost prima biserică creștină, unde ei au mâncat Paștele, s-au ascuns după moartea Mântuitorului și în camera de sus de aici au primit Duhul Sfânt.

Acest apostol s-a născut în Cirene (unul din cele cinci orașe vestice, Pentapolis, din Vestul Africii). Numele tatălui său era Aristopolus, iar mama sa se numea Maria și era rudă cu Apostolul Varnava. Credința lor era iudaismul și erau bogați și onorați. Părinții l-au educat în cultura greacă și ebraică. După ce au emigrat la Ierusalim, l-au numit Marcu. Marcu vizita frecvent casa Sfântului Petru și de la el a învățat creștinismul.

Odată, Pe când Aristopulos și fiul său Marcu mergeau pe lângă Iordan, aproape de deșert, au întâlnit un leu și o leoaică răcnind. Pentru Aristopolus a fost evident că își vor găsi amândoi sfârșitul aici. Mila pentru fiul său l-au îndemnat să-i spună să fugă și să se salveze. Marcu i-a răspuns: “Hristos, în mâinile căruia sunt viețile noastre nu va lăsa fiarele să ne omoare”. Spunând acestea, a început să se roage astfel: “Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, apără-ne de demonii acestor două fiare și scapă sălbăticia aceasta de urmașii lor”. Imediat, Dumnezeu a auzit această rugăciune și cele două fiare au căzut moarte. Tatăl său s-a minunat foarte tare și i-a cerut fiului său să-i vorbească despre Hristos. El a început să creadă și a fost botezat de fiul său.

După Înălțarea la cer a Mântuitorului, Marcu l-a însoțit pe Pavel și pe Barnaba în propovăduirea Evangheliei în Antiohia, Seleucia, Cipru, Salami și Perga Pamfiliei, unde i-a părăsit și s-a întors la Ierusalim. După sinodul apostolic din Ierusalim, el a mers împreună cu Barnaba în Cipru.

După plecarea lui Barnaba, Sfântul Marcu a mers în Africa, Berca și în cele cinci orașe vestice. El a propovăduit aici Evanghelia și mulți au crezut în cele relatate de el. De acolo, a mers în Alexandria în 61 A.D.

Când a intrat în oraș, încălțările lui erau rupte din cauza drumurilor lungi pe care le făcuse propovăduind și evanghelizând. El a mers la un cârpaci din oraș, numit Anianus pentru a și le repara. În timp ce Anianus îi repara încălțările, s-a înțepat în deget cu sula. Anianus a strigat în grecește “Eis Theos!” care înseamnă “O unule Dumnezeu!” Când Sfântul Marcu a auzit aceste cuvinte inima i-a tresărit de bucurie. L-a găsit potrivit pentru a-i spune despre Dumnezeu. Apostolul a luat puțină argilă, a scuipat pe ea și a pus-o pe degetul lui Anianus, spunând “în Numele lui Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu,” și înțepătura s-a vindecat imediat, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat.

Anianus a fost nespus de uimit de acest miracol care s-a petrecut în Numele lui Iisus Hristos și inima lui s-a deschis către Cuvântul Domnului. Apostolul l-a întrebat cine era unicul Dumnezeu pe care l-a strigat când s-a înțepat. Anianus i-a răspuns “Am auzit de El, dar nu Îl cunosc.” Sfântul Marcu a început să îi explice de la început, de la crearea cerului și a pământului, apoi despre profeții care au prevestit venirea lui Hristos. Apoi Anianus i-a chemat la el acasă și a adus la el pe copii săi. Sfântul Apostol le-a predicat și apoi i-a botezat.

Când numărul credincioșilor creștini a crescut și poporul păgân al cetății a auzit, s-au înfuriat și au plănuit să-l omoare pe Sfântul Marcu. Credincioșii l-au sfătuit să plece pentru o vreme de dragul siguranței Bisericii sale și a de grija ei. Sfântul Marcu l-a hirotonit pe Sfântul Anianus ca episcop de Alexandria, apoi trei preoți și șapte diaconi. A mers apoi în cele cinci orașe apusene și a rămas acolo doi ani, propovăduind, unde o hirotonit mai mulți episcopi, preoți și diaconi.

În final, el s-a reîntors la Alexandria unde a găsit o comunitate creștină numeroasă și unde a construit o biserică pentru ei în locul numit Bokalia (locul vacilor), în estul Alexandriei pe malul mării.

I/a venit vremea adormirii de sărbătoarea Învierii din anul 68 A.D. care în acel an coincidea cu o mare sărbătoare păgână sărbătorită printr-un mare banchet în cinstea zeului Syrabis. Astfel, o mare mulțime de păgâni a atacat biserica de la Bokalia și au intrat înăuntru cu forța. L-au prins pe Sfântul Marcu, l-au legat cu o funie groasă și l-au târât pe străzi strigând: “Aduceți balaurul în locul adunării vacilor.” Au continuat să-l târască cu multă cruzime. Carnea lui era ruptă și împrăștiată peste tot și orașul era plin de sângele lui. Apoi l-au închis peste noapte într-o închisoare întunecată.

Îngerul Domnului i-a apărut și i-a spus: “Marcule, bunule servitor, bucură-te pentru că numele tău a fost scris în cartea vieții și tu ai fost numărat în ceata sfinților.” După ce îngerul a dispărut, I-a apărut Mântuitorul Hristos și i-a dăruit pacea Sa. Sufletul lui Marcu s-a înveselit și s-a bucurat.

A doua zi dimineața, păgânii l-au scos pe Sfântul Marcu din închisoare. I-au legat gâtul cu o frânghie groasă și la fel ca în prima zi, l-au târât peste pietre și peste stânci. Într-un final, Sfântul Marcu și-a dat sufletul curat în mâinile Domnului și a primit cununa martirajului.

Cu toate acestea, moartea Sfântului Marcu nu a satisfăcut furia păgânilor. Au adus mult lemn de foc și se pregăteau să-i ardă trupul. Dar o furtună puternică s-a pornit și o ploaie torențială a început. Păgânii s-au speriat și au fugit înspăimântați.

Credincioșii au venit și au luat trupul sfânt, l-au dus la biserica din Bokalia, l-au înfășurat în giulgiu, s-au rugat la capul lui și l-au așezat într-un coșciug. Apoi au îngropat coșciugul într-un loc secret în biserică.

În anul 828 A.D., corpul Sfântului Marcu a fost furat de marinari italieni și a fost dus din Alexandria în Veneția. Cu toate acestea, capul său a rămas în Alexandria.

Sfântul, gloriosul și mult slăvitul Apostol și Evanghelist Marcu este autorul Evangheliei după Marcu, însoțitorul Apostolului Pavel (așa cum se povestește în Faptele Apostolilor), și se numără printre cei Șaptezeci de Apostoli. Adesea este numit Ion Marcu, și este considerat fondatorul Bisericii Alexandriei, totodată fiind și primul ei papă. Ca urmare, el este venerat în mod deosebit de Biserica din Alexandria (coptă) ca fondator al ei. Simbolul său de evanghelist este un leu. Biserica îl prăznuiește la 25 aprilie, la 27 aprilie și 27 septembrie împreună cu Aristarh și Zina, la 30 octombrie împreună cu Tertie, Iust, Artema și Cleopa și la 4 ianuarie împreună cu Cei Șaptezeci - foto: preluat de pe basilica.ro

Apostolul Marcu – foto: preluat de pe basilica.ro

 

Importanța pentru Biserica coptă

În Biserica Ortodoxă Coptă Ne-Calcedoniană, Apostolul Marcu este, probabil, cel mai iubit dintre sfinți, fiind fondatorul scaunului Alexandriei în secolul I. Numeroase biserici copte sunt patronate de el și în ziua de 30 Babah (Calendarul copt), Biserica Ortodoxă Coptă sărbătorește comemorarea sfințirea bisericii curatului Sfântul Marcu Evanghelistul, fondatorul bisericii din Egipt și apariția sfântului său cap în Alexandria.

 

Înapoierea moaștelor în 1968

În 17 Baounah (lună din calendarul copt), al anului 1684 A.M. (după calendarul copt), care corespunde cu luni, 24 iunie 1968 d.Hr., în al zecelea an al păstoririi Papei Chiril al VI.lea, al 116-lea Papă al Alexandriei, moaștele Sfântului Marcu Apostolul, Evanghelistul țării Egiptului și primul Patriarh al Alexandriei, s-au reîntors în Egipt. După unsprezece secole în afara Egiptului, trupul Sfântului Marcu s-a reîntors în sfârșit în țara în care a fost martirizat și unde capul lui este păstrat până în prezent, în Alexandria, Egipt.

Papa Chiril a trimis o delegație oficială la Roma pentru a primi moaștele Sfântului Apostol Marcu de la romano-catolicul Papă Paul al VI-lea. Delegația a fost formată din zece mitropoliți și episcopi, dintre care șapte erau copți și trei etiopieni, și trei lideri proeminenți ai laicatului copt. Delegația Alexandriei a primit moaștele Sfântului Marcu sâmbătă, 22 iunie 1968, de la Papa Paul al VI-lea. Momentul primirii sfintelor moaște, după unsprezece secole în care au stat la Veneția, a fost unul solemn și plin de bucurie.

 

cititi mai mult pe ro.orthodoxwiki.org
cititi mai mult despre Marcu Evanghelistul și pe: doxologia.ro; en.wikipedia.org