Criza dinastică din România (1925 – 1930)
Membrii Regenţei – Patriarhul Miron Cristea, prinţul Nicolae şi Constantin Sărăţeanu (20 iulie 1927 – 8 iunie 1930)
foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe: enciclopediaromaniei.ro; historia.ro
Criza dinastică din România (1925 – 1930)
Principele Carol în uniformă militară – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Criza dinastică a reprezentat problema succesiunii la tronul României determinată de renunţarea principelui Carol la prerogativele sale de moştenitor al Coroanei. După aventurile sale cu Zizi Lambrino, urmate de o scurtă perioadă de „fidelitate” faţă de soţia sa, principesa Elena, Carol a început să întreţină relaţii de notorietate publică cu Elena Lupescu, „o femeie de moravuri uşoare”, cu care a decis să rămână în străinătate. De la Veneţia, principele a trimis pe 12 decembrie 1925 o scrisoare tatălui său prin care îl anunţa că renunţă la calitatea de moştenitor al Coroanei.
După ce tentativele de a-l convinge pe Carol să renunţa la decizia sa eşuează, regele Ferdinand convoacă la Sinaia un Consiliu de Coroană pe 30 decembrie 1925. Aici, el a cerut participanţilor să ia „cunoştinţă de renunţarea principelui Carol, în urma căreia să se păşească fără întârziere la măsurile legale pentru recunoaşterea principelui Mihai ca principe moştenitor al României”. În ziua de 4 ianuarie 1926, Adunarea Naţională Constituantă a adoptat legile prin care se accepta renunţarea lui Carol, se modifica Statutul Casei Regale, principele Mihai era proclamat moştenitorul tronului şi se constituia o Regenţă care să exercite prerogativele suveranului, în cazul că acesta ar ajunge pe tron înainte de vârsta majoratului. Noua instituţie a intrat în vigoare după decesul regelui Ferdinand I pe 20 iulie 1927.
Regenţa devenit o sursă neîncetată de dispută pentru putere între partidele politice, iar instituţia reprezenta doar un decor, lipsită de orice autoritate. Naţional-ţărăniştii speculau nevoia poporului de fi condus de un adevărat şef de stat, însă acest lucru era făcut cu scopul de a-şi menţine puterea, fără nici un interes pentru persoana fostului principe. În cele din urmă, Carol a profitat de divergenţa existentă pe scena politică şi a sosit inopinat la Bucureşti în seara zilei de 6 iunie 1930. Cu mult tact şi abilitate şi-a atras de partea sa majoritatea liderilor politici, iar pe 8 iunie a depus jurământul în calitate de rege al României, punând astfel capăt crizei dinastice.
Prima renunţare la tron. Relaţia cu Zizi Lambrino. Anularea căsătoriei
Carol al-II-lea şi Zizi Lambrino – foto preluat de pe www.activenews.ro
Prima renunţare la tron a principelui Carol a survenit în plină campanie de război. De altfel, acesta îşi manifestase în dese rânduri scepticismul cu privire la viitorul instituţiei monarhice din România: „Ştiu bine că în 20 de ani România, ca toate celelalte ţări, va fi republicană, atunci de ce să fiu împiedicat să îmi trăiesc viaţa aşa cum vreau”! La 27 august 1918, principele moştenitor a părăsit, deghizat în uniformă de ofiţer rus, unitatea militară de la Târgu-Neamţ pe care o conducea onorific.
Pe 31 august, acesta s-a căsătorit la Odessa cu Ioana Lambrino, cunoscută sub numele de Zizi. Prin acest fapt, principele Carol încălcase două principii fundamentale: acela de a nu se căsători cu persoane care nu aparţin unei familii domnitoare şi acela de a nu dezerta dintr-o unitate militară.
Carol îl anunţă pe tatăl său despre căsătorie printr-o telegramă, precum şi despre faptul că renunţă la calitatea sa de moştenitor. După ce a primit telegrama, Ferdinand l-a trimis pe colonelul Ernest Baliff la Odessa cu misiunea de a-l convinge pe tânărul principe să se întoarcă în ţară şi cu o scrisoare din partea lui Alexandru Marghiloman, preşedintele Consiliului de miniştri, în care era ameninţat cu posibilele repercursiuni ale actelor sale. Deşi Carol a acceptat să se întoarcă în ţară, el nu s-a arătat dispus să renunţe la căsătorie.
În faţa acestor fapte, regele Ferdinand a decis să se consulte cu oamenii politici pentru a adopta o decizie în această privinţă. Poziţia lui Ionel Brătianu a fost că principele „nu era încă matur” şi trebuia să i se dea timp „pentru a se coace la minte”. În schimb, Alexandru Averescu a declarat regelui că tânărul principe nu avea „nici o calitate pentru domnie”. Generalul a relatat că la 29 octombrie 1916, când a primit ordinul să se retragă din faţa trupelor de ocupaţie, Carol a rămas să petreacă până la ora 2 noaptea, astfel că inamicul ajunsese la doar 20 de kilometri de locul unde afla principele moştenitor. De altfel, regina Maria era la rândul ei nemulţumită de atitudinea lui Carol din timpul războiului, într-o scrisoare din noiembrie 1916 reproşându-i că duce „o viaţă răsfăţată”, stând departe de zgomotul bătăliei.
Pentru a discuta problema părăsirii unităţii militare, regele a convocat un Consiliu al generalilor, la care au luat parte Constantin Hârjeu, Constantin Coandă, Arthur Văitoianu şi Eremia Grigorescu. Aceştia s-au pronunţat că „numai Majestatea sa poate decide asupra interpretărilor ce se pot face pentru încălcări de regulamente militare de către un membru al familiei regale”. După aceste consfătuiri, Ferdinand a hotărât să îl trimită pe Carol la mănăstirea Horaiţa din judeţul Neamţ, unde nu va putea să părăsească incinta lăcaşului de cult.
În acest timp, Casa Regală şi guvernul au făcut puternice presiuni pentru a o determina pe Zizi Lambrino să renunţe la mariaj în schimbul unei anumite sume de bani, însă aceasta a refuzat ţinând să devină „Zizi de Hohenzollern”. După îndelungi insistenţe, Carol a acceptat pe 29 octombrie să declare în scris că nu se opune anulării actului de căsătorie încheiat la Odessa, iar regele a hotărât amnistierea fiului său.
Continuarea relaţiei. A doua renunţare la tron
Zizi Lambrino împreună cu fiul ei Mircea Grigore Caol Lambrino (1920) – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Carol şi Zizi continuau să comunice prin intermediul scrisorilor. Demersurile făcute de familia regală şi de oamenii politici pentru a-i despărţi pe cei doi nu au reuşit. Pe 8 ianuarie 1919, Tribunalul Ilfov a anulat căsătoria pentru nerespectarea unor cerinţe de ordin formal, dar Carol şi Zizi continuau să trăiască împreună, regele primind zilnic note informative cu privire la situaţia celor doi.
În următoarea perioadă, familia regală a încercat prin mai multe mijloace să îi ţină despărţiţi, însă Carol a refuzat constant să fie trimis la călătorii în străinătate pentru a fi îndepărtat de soţia sa. La presiunile lui Ionel Brătianu şi ale mamei sale, Carol s-a văzut nevoit să plece din nou pe front alături de regimentul său, deoarece trupele maghiare reluaseră focul împotriva trupelor române staţionate în munţii Apuseni. În acest context s-a produs a doua renunţare a lui Carol la prerogativele sale de moştenitor al Coroanei. Astfel, pe 1 august 1919, principele a redactat două scrisori, una pentru Zizi Lambrino, în care se recunoştea soţul ei şi părintele copilului pe care îl poartă în pântece, şi una pentru tatăl său, prin care îl anunţa de decizia luată. După încheierea ostilităţilor, lui Carol nu i s-a mai permis să revină la Bucureşti, din noiembrie fiindu-i stabilit un domiciliu obligatoriu la Bistriţa
Aici, asupra principelui s-au făcut numeroase presiuni să renunţe la intransigenţa sa cu privire la acest subiect şi, cunoscându-i-se înclinaţiile şi capriciile, s-au organizat partide de vânătoare, defilări trupe, petreceri, precum şi diferite aventuri sentimentale, toate menite a-l face să uite de Zizi Lambrino. Astfel, la Bistriţa a fost trimisă Marie Martini, o elevă de la azilul „Elena Doamna” cu care Carol avusese o relaţie înainte de căsătoria cu Zizi. Marie a născut şi un fiu cu numele de Silviu, care a fost recunoscut de principe. Colonelul Nicolae Condeescu s-a ocupat ca acest lucru să nu fie aflat de opinia publică, iar Marie să păstreze discreţia. În cele din urmă, Marie se va căsători cu Leonescu, un şef de gară, care a primit o importantă sumă de bani pentru a ţine secretă paternitatea micului Silviu. Manevrele puse la cale de Curtea Regală au reuşit. Într-o discuţie din 5 ianuarie 1920 cu Nicolae Iorga şi Alexandru Vaida-Voevod, Carol a promis o „revenire solemnă” asupra deciziei luate la 1 august 1919.
Pe 8 ianuarie 1920, Zizi Lambrino a dat naştere unui copil, botezat Mircea Grigore, după care a recurs la şantaj, dând publicităţii scrisoarea prin care Carol se recunoştea părintele copilului şi soţul ei. În cele din urmă, pe 20 februarie 1920, principele îi cere lui Ferdinand să considere „ca nulă şi neavenită scrisoarea pe care am trimis-o Majestăţii voastre la 1 august” şi „în conformitate cu spiritul Constituţiei şi al legilor noastre de familie, mă devotez serviciului ţării şi al Majestăţii voastre”.
Căsătoria cu Elena a Greciei
Principesa Elena și principele moștenitor Carol – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
A doua zi, Carol este trimis într-o „excursie de studii” prin lume, finanţată din bani publici, pentru a încerca să o uite pe fosta sa iubită. Totodată, după puternice presiuni, Zizi Lambrino este obligată să părăsească ţara împreună cu fiul său în schimbul unei substanţiale pensii viagere. După încheierea călătoriei pentru studii, Carol nu a venit imediat în ţară, ci a rămas în Elveţia. Aici, prin grija reginei Maria, se afla principesa Elena a Greciei care era în căutarea unui soţ. Căsătoria lui Carol cu Elena s-a oficializat pe 10 martie 1921, iar la 25 octombrie acelaşi an s-a născut principele Mihai.
Cu câteva zile înainte a fost „rezolvată” şi problema relaţiilor dintre Carol şi vechea sa amantă, Marie Martini. Printr-un document, Marie şi soţul ei se angajau să păstreze „pentru totdeauna o atitudine corectă şi plină de deferenţă faţă de toţi membrii familiei regale, că nu vom întreprinde nici o acţiune contrară acestui angajament, observând, în acelaşi timp, cea mai mare tăcere asupra serviciilor îndeplinite”.
Relaţia cu Elena Lupescu
Carol al II-lea și Elena Lupescu la Paris (1936) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Carol era revoltat de tutela pe care Ionel Brătianu o exercita asupra regelui Ferdinand şi era hotărât să acţioneze pentru creşterea rolului monarhiei în viaţa statului. El îşi exprimase în repetate rânduri opinia că trebuie să fie făcută „curăţenie la palat” pentru a se înlătura influenţa ocultă a lui Barbu Ştirbey şi a reginei Maria, mai ales pentru a înlătura dominaţia lui Ion I. C. Brătianu asupra tatălui său. De asemenea, Carol nu se împăca cu gândul de a ocupa doar funcţii onorifice, în calitatea sa de moştenitor al Coronei, ci a căutat să intervină activ în viaţa politică. Treptat, tânărul principe şi-a atras antipatii pe întreaga scenă politică, iar căsnicia cu principesa Elena nu evolua într-o direcţie pozitivă. În acest context, Carol a cunoscut-o pe Elena Lupescu, persoana care îi va marca decisiv cariera şi activitatea.
Asupra momentului întâlnirii dintre cei doi există încă informaţii contradictorii. În memoriile sale, Elena Lupescu mărturisea că s-au întâlnit prima dată când erau încă nişte copii, în timp ce Constantin Argetoianu relatează că cei doi s-au cunoscut la Sinaia în timpul războiului.
Elena era soţia unui căpitan de la Vânători de Munte pe nume Tempeanu, dar acesta a cerut divorţul în momentul când a aflat de legătura soţiei sale cu principele moştenitor. Aceasta era caracterizată atât de Argetoianu, cât şi de Miron Cristea, ca fiind „o femeie de moravuri uşoare”, în timp ce principele Nicolae o menţionează drept „o amantă de profesie”. În însemnările sale zilnice, Carol fixează data întâlnirii cu Elena Lupescu pe 14 februarie 1925.
Elena era fiica evreului Nahum Grünberg din Iaşi, care a trecut la ortodoxism pentru a-şi deschide o farmacie, luându-şi numele de Nicolae Lupescu. Pamfil Şeicaru o descria pe Elena astfel: „o femeie vulgară, indecentă, stăpânind toate vicleşugurile în alcov, ştiind să reîmprospăteze până la epuizare dorinţa partenerului, ştiind să-şi domine oboseala şi care în loc de un leşinat sentimentalism, să-i servească o pitorească trivialitate”. Cert este că nimeni nu dăduse importanţă acestei aventuri, familia regală considerându-l un episod vremelnic din viaţa principelui aşa cum mai fusese multe astfel de episoade.
Totuşi, relaţia dintre Carol şi Elena Lupescu a evoluat în asemenea măsură încât principele moştenitor nu mai ţinea cont că era căsătorit şi avea un copil. Mai mult, repetatele eşecuri în tentativa de face „ordine la curte” şi de a se impune ca factor de decizie în România i-au creat principelui o stare de spirit extrem de încordată. El devenise obsedat de ideea că „este nu numai sabotat în acţiunile sale, dar şi înduşmănit în funcţiunile pe care le îndeplinea”. Toţi aceşti factori au provocat o stare de tensiune la Palat, iar Ferdinand nu vedea cu ochi buni atitudinea fiului său, atrăgându-i deseori atenţia că trebuie să-şi corecteze comportamentul şi să nu cadă pradă firii sale impulsive.
A treia renunţare la tron. Proclamarea lui Mihai ca principe moştenitor
Prinţul Mihai în 1927 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Pentru a-l mai despărţi măcar câtva timp de amanta sa, Ferdinand şi Maria au decis să-l trimită pe fiul lor la Londra, pentru a reprezenta Casa Regală din România la funeraliile reginei Alexandra a Marii Britanii. Iniţial, principele a refuzat, simulând un accident de cal şi apoi împuşcându-se în picior, dar n-a reuşit să schimbe decizia luată. După ce a asistat la funeralii, Carol a plecat la Paris, unde a întâlnit-o pe Elena Lupescu, iar de aici au plecat împreună la Veneţia.
Pe 12 decembrie 1925, tânărul principe a adresat tatălui său o scrisoare prin care îl anunţa pentru a treia oară că renunţă la prerogativele sale de moştenitor al Coroanei. Profund nemulţumit de atitudinea fiului său, Ferdinand a decis să-l trimită în Italia pe Constantin Hiott, ministrul Casei Regale, pentru a-l determina pe Carol să se răzgândească. Decizia principelui a fost irevocabilă, astfel că, pe 28 decembrie, Hiott se întoarce la Bucureşti cu o nouă scrisoare de renunţare a lui Carol către tatăl său, în care a adăugat: „Milano, 28 decembrie 1925”.
În aceste condiţii, Ferdinand convoacă la Sinaia un Consiliu de Coroană pe 30 decembrie 1925. Regele a luat cuvântul:
„Dacă un asemenea act din partea lui ar fi fost fără precedent, aş mai păstra poate iluzii şi speranţe [...] Grija ce port acestei Coroane nu-mi îngăduie să mai las posibilitatea de reînnoire a unei asemenea crize, care e deja prea mult că s-a repetat.”
În continuare, regele a cerut participanţilor să ia „cunoştinţă de renunţarea principelui Carol, în urma căreia să se păşească fără întârziere la măsurile legale pentru recunoaşterea principelui Mihai ca principe moştenitor al României”. Aşadar, nu era vorba de o dezbatere, în urma căreia să rezulte o hotărâre, ci ea fusese luată, iar cei convocaţi erau solicitaţi să contribuie la îndeplinirea deciziei regale. Cum Ferdinand a declarat categoric că principele Carol este „o creangă putredă în dinastie, pe care trebuie să o tai spre a salva Coroana”, toţi liderii politici prezenţi la Sinaia s-au supus voinţei suveranului.
Mihai era fiul lui Carol cu principesa Elena, dar la acea vreme el nu avea decât patru ani, astfel că trebuia să se adopte o măsură ce să prevadă posibilitatea preluării tronului de către micul principe, neputând să-şi exercite prerogativele de suveran atât timp cât era minor. Acest fapt nu era uşor, deoarece Constituţia nu prevedea modalităţi de procedare în astfel de situaţii. În aceste condiţii, puterea de decizie a rămas în mâinile lui Ionel Brătianu, preşedinte al Partidului Naţional Liberal şi al Consiliului de miniştri, cel care domina viaţa politică din România cu autoritate.
Actele de la 4 ianuarie 1926
Principele Nicolae al României (1903 – 1978) a fost cel de-al doilea fiu al Regelui Ferdinand I şi al Reginei Maria, fratele mai mic al Regelui Carol al II-lea şi unchi al Regelui Mihai I al României – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Miron Cristea (1868 – 1939) a fost un teolog, publicist, filolog, politician român cu vederi antisemite, senator, regent (20 iulie 1927 – 8 iunie 1930) și, primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române (1925 – 1939). În perioada 1 februarie 1938 – 6 martie 1939, a fost cel de-al 38-lea prim-ministru al României. La 7 iunie 1919 a fost ales membru de onoare al Academiei Române – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Gheorghe Buzdugan (1867- 1929) a fost un om politic și un jurist român, membru de onoare (din 1929) al Academiei Române. A fost membru al Regenței instituite în urma renunțării la tron a principelui Carol. Între 5 august 1924 și 5 iunie 1927 a fost președintele Curții de Casație, poziție din care a demisionat pentru a îndeplini funcția de regent – foto (1929) preluat de pe ro.wikipedia.org
În ziua de 4 ianuarie 1926, Adunarea Naţională Constituantă a adoptat legile prin care se accepta renunţarea lui Carol, se modifica Statutul Casei Regale, principele Mihai era proclamat moştenitorul tronului şi se constituia o Regenţă care să exercite prerogativele suveranului, în cazul că acesta ar ajunge pe tron înainte de vârsta majoratului. Aceste acte legislative au fost pregătite de guvernul liberal condus de Ionel Brătianu şi, cu toate exagerările vădite ale opoziţiei, era evident că adoptarea acestui act era în avantajul fruntaşului liberal. Regenţa se compunea din trei persoane: principele Nicolae, care se afla sub tutela reginei Maria şi era intimidat de personalitatea lui Brătianu, patriarhul Miron Cristea şi Gheorghe Buzdugan, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ambii fiind devotaţi preşedintelui liberal.
Legea de renunţare a Principelui Carol la succesiunea tronului (4 ianuarie 1926)
Art. unic. — Adunările Naţionale constituante primesc renunţarea A.S. Principelui Carol la succesiunea Tronului şi la toate drepturile, titlurile şi prerogativele de care, în virtutea Constituţiei şi a Statutului Familiei Regale, se bucura până astăzi ca Principe Moştenitor al României, şi membru al Familiei Domnitoare.
Pe temeiul art. 77 din Constituţie, Reprezentaţiunea Naţională constată că succesiunea Tronului României revine astfel de drept A.S.R. Principelui Mihai coborâtorul direct şi legitim în ordinea de primogenitură bărbătească a Regelui Domnitor.
(„Monitorul Oficial“, nr. 4, din 5 ianuarie 1926)
Legea privitoare la instituirea Regenţei (4 ianuarie 1926)
Art. unic. — Adunările Naţionale Constituante întrunite conform art. 79 din Constituţie primesc Regenţa instituită de M.S. Regele Ferdinand I, pe temeiul art. 83 din Constituţie pentru a exercita puterile Regale şi tutela A.S.R. Moştenitorul Tronului în cazul când acesta ar fi chemat să domnească în timpul minorităţii sale.
Reprezentaţiunea Naţională primeşte numirea celor 3 persoane care compun această regenţă:A.S. Principele Nicolae, I.P.S.S. Dr. Miron Cristea, Patriarhul României şi d-l George Buzdugan, actualul Prim-Preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
(„Monitorul oficial“, nr. 4, din 5 ianuarie 1926)
Ziarul „Adevărul” consemna: „Ceea ce a făcut domnul Ionel Brătianu, condus de preocupări personale şi egoism politic, constituie cea mai gravă lovitură adusă principiului monarhic”. Constantin Argetoianu remarca: „Criza dinastică a devenit peste noapte pivotul politicii româneşti. Oamenii politici şi partidele au fost supuşi unei noi clasificări şi socotiţi apţi sau inapţi pentru guvernare după cum puteau fi sau nu bănuiţi că ar favoriza o eventuală revenire a prinţului”. Totodată, Nicolae Iorga declara: „Acum nu mai erau doi stăpâni în România, ci unul singur: Ion Brătianu. Dinastia de Argeş biruise cu totul pe cea de Sigmaringen. Ion I. C. Brătianu rămânea stăpânul, singurul şi absolutul stăpân al unei ţări, care avea nesfârşită răbdare”.
La 11 februarie 1926, regele Ferdinand a hotărât ca fostul principe să primească numele de Carol Caraiman, eliberându-i-se un paşaport diplomatic. Carol s-a stabilit la Paris cu Elena Lupescu, unde primea regulat importante sume de bani şi alte mijloace materiale din partea Casei Regale. În vara anului 1926, regele Ferdinand urma să facă o vizită în Franţa, iar generalul Condeescu a fost trimis la Paris pentru a pregăti întâlnirea suveranului cu fiul său. Generalul i-a arătat lui Carol că regele ar fi dispus să-l ierte dacă se despărţea de Elena Lupescu şi îşi relua căsnicia cu principesa Elena. Discuţia nu a dat nici un rezultat, Carol punând condiţii întoarcerii, pe care tatăl său nu a dorit să le accepte. Totuşi, importanţi lideri politici au notat că în urma întâlnirii în sufletul regelui se produsese un reviriment ce tindea spre o conciliere cu fiul său.
Decesul regelui Ferdinand. Intrarea în funcţiune a Regenţei
Regele Ferdinand I de Hohenzollern-Sigmaringen al României (n. 12/24 august 1865, Sigmaringen – d. 20 iulie 1927, Castelul Peleș, Sinaia) a fost al doilea rege al României, din 10 octombrie 1914 până la moartea sa. Ferdinand (nume la naștere Ferdinand Viktor Albert Meinrad von Hohenzollern-Sigmaringen) a fost al doilea fiu al prințului Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen și al Infantei Antónia a Portugaliei, fiica regelui Ferdinand al II-lea al Portugaliei și al reginei Maria a II-a. Familia sa făcea parte din ramura catolică a familiei regale prusace de Hohenzollern – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Pe timpul tuturor acestor agitaţii dinastice şi crize politice nimeni nu a acordat o atenţie deosebită faptului că sănătatea regelui Ferdinand, şi aşa destul de precară, se înrăutăţea de la o zi la alta. După ce a fost tratat de mai mulţi doctori de renume, atât din ţară, cât şi din străinătate, s-a stabilit că suveranul României suferea de cancer de colon. Agonia lui Ferdinand s-a prelungit, acesta petrecându-şi ultimele clipe din viaţă la Sinaia. În dimineaţa zilei de 20 iulie 1927, a fost emis un comunicat oficial care anunţa moartea regelui Ferdinand I la orele 02:15. Comunicatul oficial despre decesul regelui Ferdinand I este însoţit de o cuvântare a prim-ministrului liberal către poporul român:
„Primul rege al României Mari a murit. O boală cumplită a întrerupt prematur această domnie glorioasă care a îndeplinit visul de secole al poporului nostru. Românii nu vor putea uita niciodată că regele Ferdinand s-a sacrificat pentru binele ţării”.
În seara zilei de 20 iulie 1927 a avut loc şedinţa comună a Adunării Deputaţilor şi a Senatului, în cadrul căreia cei trei regenţi, principele Nicolae, patriarhul Miron Cristea şi Gheorghe Buzdugan, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, au depus jurământul:
„Jur credinţă Majestăţii Sale regelui Mihai I. Jur de a păzi Constituţiunea şi legile poporului român, de a menţine drepturile lui naţionale şi integritatea teritoriului.”
Prin intrarea în funcţiune a Regenţei, începea o nouă etapă în istoria monarhică a României. Din acest moment era evident că această instituţie devenise un decor, întreaga putere aflându-se în mâinile lui Ion I. C. Brătianu, preşedintele Partidului Naţional Liberal. Principele Nicolae nu avea o vocaţie politică şi, după cum însuşi recunoscuse, a acceptat sarcina de regent ca o povară de care s-ar fi debarasat de bucurie. De asemenea, ceilalţi doi regenţi îi datorau această funcţie fruntaşului liberal.
Dacă în timpul vieţii regelui, partidele de opoziţie nu aveau întotdeauna curaj să îl acuze deschis pe Ferdinand că este înfeudat liberalilor, acum criticile la adresa Regenţei erau directe şi vehemente. Cel mai critic era Iuliu Maniu, preşedintele Partidului Naţional-Ţărănesc, conturându-se astfel două tabere politice cu vederi substanţial diferite privind instituţia Regenţei: PNL, care acţiona pentru menţinerea actelor de la 4 ianuarie, şi PNŢ, care recunoştea Regenţa ca pe un fapt împlinit, dar care o supunea unor critici virulente, ameninţând cu anularea acelor acte şi restaurarea pe tron a lui Carol. Aşadar, fostul principe devenea un obiect de manevră în lupta politică pentru putere dintre cele două tabere, fără nici un entuziasm privind persoana acestuia.
Carol şi-a manifestat pentru prima dată dorinţa de a reveni în ţară la 31 iulie în cotidianul parizian „Le matin”. El ţinea să precizeze că „pentru un motiv de demnitate” a fost silit „de împrejurări grave, de către persoane şi prin mijloace asupra cărora cred de cuviinţă să mă abţin de a da astăzi lămuriri”, să renunţe la prerogativele sale de moştenitor al Coroanei. Carol conchidea: „Această situaţie îmi dă dreptul să intervin personal [...] niciodată n-aş putea pregeta de a mă supune poporului meu şi de a răspunde chemării sale, când ea s-ar îndrepta către mine”.
Guvernul a interzis publicarea declaraţiei în presa românească şi a confiscat ziarele străine venite în România, în care era cuprinsă aceasta. Mai mult, la sugestia lui Brătianu, I. G. Duca a redactat un document care să precizeze exact modul în care organele Ministerului de Interne trebuiau să acţioneze în cazul în care Carol s-ar putea întoarce în ţară. Astfel, începea să se contureze un curent de opinie în favoarea fostului principe, susţinători ai acestuia, care erau denumiţi „carlişti”.
Confruntările politice dintre carlişti şi partizanii Regenţei
Principele Carol şi Ionel Brătianu, la vânătoare (1922 – 1926) – foto preluat de pe enciclopediaromaniei.ro
Următoarea perioadă a fost marcată de ciocnirile politice dintre Brătianu şi carlişti. Un eşec în această confruntare a survenit în cazul Manoilescu. Acesta îl vizitase pe Carol la Paris, iar la revenirea în ţară a fost arestat. Brătianu pusese agenţi de informaţie în străinătate să urmărească toate mişcările din jurul principelui. El argumenta aceste măsuri, considerându-l inamic al statului pe acela care doreşte să ia Coroana de pe capul suveranului legitim. Procesul lui Mihail Manoilescu a avut loc pe 10 noiembrie, dar spre surprinderea tuturor, judecătorii au decis achitarea acestuia. Acest fapt a însemnat eşecul argumentelor primului ministru, dar şi un succes pentru Partidul Naţional Ţărănesc, care căpăta mai multă încredere în forţa proprie pentru această confruntare.
Vestea care a şocat întreaga opinie publică a survenit doar câteva zile mai târziu. Joi, 24 noiembrie 1927, la ora 06:45, Ion I. C. Brătianu, preşedintele Partidului Naţional Liberal şi prim-ministrul Românei, a încetat din viaţă din cauza unei infecţii a amigdalelor. Nimeni îşi putuse închipui acest deces subit al celui mai puternic om din stat. Nicolae Iorga aprecia că în acea zi se sfârşea „o dominaţie fără pereche ca autoritate în lunga serie a cabinetelor ministeriale din epoca intitulată constituţională”. În aceeaşi zi, Regenţa l-a numit prim-ministru pe Vintilă I. C. Brătianu, care în aceeaşi zi fusese ales şi noul preşedinte al liberalilor. Acesta s-a menţinut ferm pe linia apărării actului de la 4 ianuarie 1926, în timp ce PNŢ şi-a menţinut criticile virulente la adresa puterii.
Partidul Naţional Ţărănesc a pornit o amplă campanie de răsturnare a guvernului liberal, care a culminat cu adunarea populară de la Alba-Iulia din 6 mai 1928, cu acest prilej înregistrându-se şi prima tentativă a lui Carol de reveni în ţară. Acesta trebuia să sosească în timpul adunării, iar pe 10 mai să fie proclamat rege. Planul a eşuat deoarece autorităţile engleze nu au permis avioanelor care trebuiau să îl transporte pe principe să decoleze, pe motiv că pasagerii „nu aveau actele în regulă”. Astfel, „surpriza senzaţională” de care vorbeau fruntaşii naţional-ţărănişti nu s-a mai produs.
La rândul său, cabinetul liberal a punctat un important succes pe linia discreditării lui Carol, determinând-o pe principesa Elena ca în ziua de 7 iunie să adreseze preşedintelui Curţii de Apel Bucureşti o petiţie prin care cerea desfacerea căsătorie sale cu Carol deoarece acesta a părăsit-o şi locuia în străinătate, „unde duce în mod public o viaţă absolut inconciliabilă cu demnitatea căsătoriei”. În şedinţa din 21 iulie 1928, Curtea de Apel a pronunţat sentinţa de divorţ întrucât Carol părăsise domiciliul conjugal, fapt ce constituia „o insultă gravă la adresa soţiei”
În cele din urmă, nemaiputând face faţă presiunilor politice şi ale opiniei publice, Vintilă Brătianu şi-a depus mandatul pe 3 noiembrie 1928. Demisia s-a dorit a fi „o lecţie politică” şi marca sfârşitul dominaţiei liberale din politica românească. Regenţa l-a numit prim-ministru pe Iuliu Maniu în ziua de 10 noiembrie. Perioada guvernării lui Vintilă Brătianu a discreditat partidul în ochii maselor de cetăţeni, fapt ce a fost reflectat în alegerile parlamentare din noiembrie 1928, când PNL a obţinut un procent de numai 6,55 %, în timp ce PNŢ a obţinut cel mai mare succes electoral înregistrat vreodată de un partid politic din România în perioada interbelică, de 77,76%.
Iuliu Maniu (1873 – 1953) a fost un om politic român, deputat român de Transilvania în Parlamentul de la Budapesta, de mai multe ori prim-ministru al României (noiembrie 1928-iunie 1930; iunie 1930-octombrie 1930; octombrie 1932-ianuarie 1933), președinte al Partidului Național-Țărănesc (1926-1933, 1937-1947), deținut politic după 1947, decedat în închisoarea Sighet. A fost membru de onoare (din 1919) al Academiei Române. cititi mai mult pe unitischimbam.ro – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Lipsa de autoritate a Regenţei
Constantin Sărățeanu (1862 - 1935) a fost un magistrat și om politic român, care a îndeplinit funcțiile de ministru de interne (1918) și de membru al Regenței instituite în urma renunțării la tron a principelui Carol (1927 – 1930) – foto (1929) preluat de pe ro.wikipedia.org
În perioada următoare, instituţia Regenţei a pierdut tot mai mult din imagine în faţa opiniei publice şi a liderilor politici. Principele Nicolae, cel care trebuia să fie coloana vertebrală a instituţiei, manifesta tot mai mult dezinteres politic. Automobilist pasionat şi petrecăreţ din fire, Nicolae provoca adesea scandaluri şi nu ezita să se afişeze în public cu amantele sale sau să ceară bani de la guvern pentru cumpărarea sau construcţia de locuinţe personale. El considera că din cauza fratelui său mai mare ajunsese în această situaţie, afirmând într-un schimb de scrisori cu acesta că „Regenţa este o porcărie fără autoritate şi cu trei capete, grea de dus şi proastă conducătoare”. Carol profita de starea de spirit a fratelui său şi încerca să îl atragă de partea sa: „ar fi nevoie mai mult ca oricând să fim unul lângă altul, căci pentru unul singur e greu, dar fiind doi, cu acelaşi suflet, cu acelaşi sânge s-ar putea face mult [...] Tu eşti înconjurat de duşmani apropiaţi şi mai îndepărtaţi”.
La 7 octombrie 1929, Gheorghe Buzdugan a încetat din viaţă, ceea a provocat destabilizarea formulei iniţiale a Regenţei. Întrunit două zile mai târziu, Parlamentul trebuia să aleagă un nou regent. La sugestia lui Iuliu Maniu, în această funcţie a fost ales Constantin Sărăţeanu, fost consilier la Curtea de Casaţie. Această alegere a nemulţumit profund partidele de opoziţie. I. G. Duca declara: „Tentativa domnului Maniu de a coborî Regenţa la nivelul combinaţiilor de partid şi de familie rămâne şi constituie o gravă atingere adusă unei instituţii care, prin natura ei, trebuie să fie un arbitru suprem în afară şi deasupra tuturor partidelor politice”. Maniu însuşi avea să explice acest gest în 1936: „Şi am ales pe marele bărbat de stat, Constantin Sărăţeanu, care mi-a făgăduit că dacă naţiunea română va voi pe rege, nu se va opune”.
Aşadar, prestigiul Regenţei suferea încă o gravă lovitură, atât personalitatea ştearsă, cât şi maniera în care a fost impus Sărăţeanu au contribuit la compromiterea definitivă a Regenţei, care a apărut în ochii opiniei publice ca o instituţie subordonată partidului aflat la putere. Tensiunea socială şi politică din ţară era pe cale de a atinge punctul culminant. Miron Cristea îi mărturisea lui Nicolae Iorga că „Regenţa nu merge pentru că nu are cap. Prinţul îşi fumează ţigările, Sărăţeanu cercetează cărţile, eu, un preot, nu pot decât să încerc a împăca”. La rândul lor, carliştii au devenit foarte activi, susţinând că situaţia grea din ţară se datora faptului „că-i lipseşte un stăpân, care să rămână un arbitru cu autoritate deasupra partidelor politice”, iar „mizeria şi nedreptatea nu vor înceta decât odată cu întoarcerea lui Carol salvatorul, singurul care va putea aduce naţiunea pe drumul cel bun”. Analizând situaţia din ţară, Carol începea să creadă tot mai mult că revenirea sa în ţară ar fi posibilă fără sprijinul direct al vreunui partid politic, profitând însă de divergenţele ce existau între ele.
Venirea în ţară. Atitudinea liderilor politici
Carol al II-lea şi fiul său Mihai (1936) – foto preluat de pe enciclopediaromaniei.ro
Pe 27 mai 1930, la castelul Coesmes, aflat la 180 de km de Paris, Carol a convocat trei ataşaţi din Franţa cu care au pus la punct planul revenirii sale în ţară. Carol urma să părăsească Franţa cu un automobil spre München, unde trebuia să urce la bordul unui avion, care ateriza la Bucureşti pe platoul din preajma palatului regal de la Cotroceni. Conform celor stabilite, pe 3 iunie, Carol şi doi apropiaţi au plecat de la Paris la München, unde au ajuns două zile mai târziu. În dimineaţa zilei de 6 iunie, aceeaşi trei s-au îmbarcat într-un avion închiriat de unul dintre consfătuitorii de la castelul Coesmes. După mai multe peripeţii generate de o serie de defecţiuni apărute la avion, aceştia au ajuns deasupra spaţiului aerian al Capitalei abia spre seară.
Pilotul nu a riscat o aterizare în plină noapte pe platoul de la Cotroceni şi s-a îndreptat spre aerodromul Băneasa care avea instalaţie pentru iluminatul pistei. La ora 22:05, comandantul aerodromului, care tocmai se pregătea să plece, a înregistrat semnalul unui avion care dorea să aterizeze. Când a coborât, Carol avea faţa acoperită cu o eşarfă neagră. Când a aflat cine este misterioasa persoană, comandatul l-a însoţit personal pe principe la cazărmile 2 şi 9 vânători, pentru a-l pune în contact cu coloneii Paul Teodorescu şi Gabriel Marinescu. Aceştia „l-au luat sub protecţia lor” şi s-au îndreptat spre Palatul Cotroceni.
Aici a fost întâmpinat de principele Nicolae care l-a îmbrăţişat cu bucurie. Carol i-a telefonat lui Iuliu Maniu, care i s-a adresat cu „Bine aţi venit Alteţă”! Din discuţia avută, Maniu i-a propus principelui numirea în cadrul Regenţei, urmată de abrogarea legilor din 4 ianuarie 1926, dar a ridicat din nou problema renunţării la relaţia cu Elena Lupescu şi refacerii căsătoriei cu principesa Elena. Toate acestea au fost respinse de Carol, dar a înţeles că fruntaşul naţional-ţărănist nu se va opune restauraţiei dacă îşi va atrage de partea sa majoritatea liderilor politici.
În acest sens, pe parcursul zilei de 7 iunie, Carol a avut întâlniri cu diverşi lideri politici, toţi exprimându-se pentru anularea actului de la 4 ianuarie. Majoritatea fruntaşilor naţional-ţărănişti nici nu au mai ridicat problema relaţiei dintre Carol şi Elena Lupescu spre deosebire de şeful lor. Principele a reuşit să îşi atragă şi o parte din tinerii liberali conduşi de Gheorghe Brătianu. PNL a fost singurul care s-a opus, adoptând rapid o rezoluţie prin care condamna energic atitudinea principelui şi afirma că acest partid rămânea cu „nestrămutată hotărâre” la punctul de vedere fixat în legile din 4 ianuarie 1926. Duca aprecia: „Fapta de astă noapte este cea mai primejdioasă consolidării noastre naţionale şi situaţiunii ţării în toate privinţele”. Potrivit unor surse, acesta ar fi declarat că „preferă să i se taie mâna decât s-o întindă aventurierului”.
Deşi nu s-a opus anulării actelor ce au instituit Regenţa, Maniu a prezentat demisia guvernului pe 7 iunie, la ora 18, invocând considerente de ordin moral şi anume că nu putea contribui la detronarea regelui Mihai I, căruia îi jurase credinţă. Regenţa l-a numit în funcţie pe Gheorghe Mironescu, care a anunţat convocarea Reprezentanţei Naţionale în ziua de duminică, 8 iunie 1930, „pentru a decide asupra exercitării prerogativelor regale”.
Restauraţia. Depunerea jurământului
Carol depune jurământul în faţa Parlamentului pe 8 iunie 1930 – foto preluat de pe enciclopediaromaniei.ro
În ziua de 8 iunie cele două Corpuri legislative au votat numirea Alteţei Sale Regale Carol al II-lea ca rege al României. Fiul său Mihai a primit titlul onorific de Mare Voievod de Alba Iulia. Acest act a îmbrăcat forma unei adevărate lovituri de stat. Constituţia prevedea clar că regele domneşte până la moarte sau până la abdicare, iar regele Mihai era în viaţă şi nici nu abdicase. De asemenea, dacă un membru al Regenţei demisiona sau devenea indisponibil, trebuia ales un alt regent, aşa cum se procedase în octombrie 1929.
Carol venise în România prin încălcarea unui angajament scris, confirmat de Parlament şi de regele Ferdinand. Fără îndoială, elementele subiective au jucat un rol important la reuşita restauraţiei, dar factorul determinant al succesului l-a constituit necesitatea resimţită de societatea românească de a avea un regim monarhic stabil. Din acest punct de vedere, Parlamentul a preferat un rege tânăr şi viguros unei Regenţe lipsite de prestigiu şi autoritate. Principele Carol a ştiut să profite de contradicţiile dintre partidele politice şi din sânul lor, manipulându-le, pentru a deveni printr-o temerară acţiune personală, regele Carol al II-lea.
După depunerea jurământului, a rostit un discurs în care a ţinut să menţioneze că nu venea cu gânduri de răzbunare şi că a şters din inimă „şi cea din urmă umbră de mâhnire”. Totodată, a precizat că el nu a renunţat de bună voie la drepturile şi obligaţiile care îi reveneau ca moştenitor al tronului, ci a fost silit să plece în pribegie de „de aceea care au încercat prin acţiunea lor nechibzuită să rupă legătura indisolubilă dintre mine şi tot ce simte româneşte”. Carol şi-a declarat hotărârea de a strânge „într-un mănunchi pe toţi cei care au voinţa şi puterea de a colabora pentru propăşirea patriei” şi a lansat un apel către toţi românii „fără deosebire de opinie politică” să se strângă în jurul tronului.
Legea prin care Principele Carol este proclamat rege (8 iunie 1930)
Articol unic — Corpurile legiuitoare întrunite într-o singură Adunare şi constituite ca Reprezentaţiunea Naţională declară anulată:
Legea promulgată prin înaltul decret regal nr. 13, publicată în „Monitorul oficial“, nr. 4 din 5 ianuarie 1926, prin care s-a primit renunţarea principelui Carol la succesiunea Tronului şi la toate drepturile, titlurile şi prerogativele de care, în virtutea Constituţiei şi a Statutelor Regale, se bucura, ca principe moştenitor şi membru al Familiei domnitoare.
Declară, de asemenea, anulată legea promulgată prin înaltul decret regal nr. 14 din 4 ianuarie 1926, prin care Reprezentaţiunea Naţională primeşte Regenţa numită de Majestatea sa, regele Ferdinand I.
În consecinţă, pe temeiul art. 77 şi 79 din Constituţie, Reprezentaţiunea Naţională constată că succesiunea Tronului României se cuvine de drept Alteţei sale regale principelui Carol, coborâtor direct şi legitim în ordine de primogenitură bărbătească a regelui Ferdinand I.
(„Monitorul oficial“, partea I-a, nr. 124 bis din 8 iunie 1930)
cititi si:
