Articole

† Soborul Sfinţilor 12 Apostoli (30 iunie)

Soborul Sfinţilor 12 Apostoli

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; ziarullumina.robasilica.ro

 

Soborul Sfinţilor 12 Apostoli

Apostolul este trimisul lui Iisus Hristos pentru a propovădui Evanghelia și adevărul despre Mesia, cel răstignit pentru mântuirea noastră.

Cuvântul apostol provine din cuvântul grec αποστολος, însemnând „acela care este trimis”. La origine este un termen militar, însemnând un atac produs de o forță militară, de obicei formată din câțiva soldați, împotriva unui inamic. În contextul creștin, apostolul se referă la ucenicii care răspândesc Evanghelia lui Iisus Hristos.

Astăzi pomenim Soborul celor 12 Apostoli, ucenicii Mântuitorului Iisus Hristos, care au propovăduit Evanghelia în toată lumea, după cuvântul Domnului care a zis:

Drept aceea, mergând învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă. Şi iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Matei 28, 19-20).

Ei au fost chemaţi la apostolie de Domnul Însuşi şi au fost martorii propovăduirii, Pătimirilor şi Învierii Sale.

Cei 12 Sfinţi Apostoli sunt: Petru, Andrei, Iacob şi Ioan (fiii lui Zevedeu), Filip, Bartolomeu, Toma, Matei, Iacob al lui Alfeu, Iuda Tadeul, Simon Zilotul şi Matia.

 

Cei 12 Apostoli

La început, Dumnezeu a chemat 12 ucenici în obștea Bisericii, dându-le misiunea de a propovădui adevărul. Potrivit Evangheliei, Iuda Iscarioteanul a fost unul dintre primii apostoli, dar odată cu lepădarea sa de credință și moartea lui, a fost înlocuit de Apostolul Matia. Soborul Sfinților 12 Apostoli este la 30 iunie. Numele apostolilor sunt enumerate la Matei 10,2, Marcu 3,14, Luca 6,12, Faptele Apostolilor 1;13, 26.

După înlocuirea lui Iuda Iscarioteanul, lista celor 12 Apostoli este următoarea:

 

Simon, zis Petru – (29 iunie și 16 ianuarie) răstignit pe cruce; Petru, fiul lui Iona si fratele Apostolului Andrei, s-a născut în Betsaida Galileei. Numele său de iudeu era Simon, însă Mântuitorul îl va numi Chifa (piatra). Dupa pescuirea minunată de pe lacul Ghenizaret, este chemat să devină pescar de oameni.
cititi mai mult pe unitischimbam.ro

 

Andrei cel Întâi chemat – (30 noiembrie) fratele lui Petru; răstignit pe cruce; Andrei s-a născut în Betsaida Galileia, localitate situată pe ţărmul Lacului Ghenizaret, în nordul Ţării Sfinte. Din Sfânta Scriptură aflăm ca este fratele lui Simon Petru. Sfântul Apostol Andrei este numit cel dintâi chemat.
cititi mai mult pe unitischimbam.ro

 

Iacov (fiul lui Zevedei) – (30 aprilie) zis cel Mare ; decapitat; Iacob a fost fiul lui Zevedeu şi fratele Sfântului Evanghelist Ioan, Cuvântătorul de Dumnezeu. Împreună cu fratele său, lăsându-şi corabia, pe tatăl său şi mreaja sa, a mers după Iisus la chemarea Lui cea dumnezeiască.
cititi mai mult pe unitischimbam.ro

 

Ioan Teologul – (26 septembrie și 8 mai) fratele lui Iacov (fiul lui Zevedei); Ioan a fost fiul lui Zevedei şi al Salomiei. Acesta a fost chemat de Hristos de la mrejile pescăreşti la propovăduirea Evangheliei. La primirea sa, Ioan a fost numit de Hristos Domnul fiu al tunetului, căci ca tunetul avea să se audă în toată lumea şi tot pământul să umple.
cititi mai mult pe unitischimbam.ro

 

Filip – (14 noiembrie) răstignit pe cruce; Filip este cel de-al treilea Apostol chemat la misiune de către Mântuitorul Iisus Hristos.

 

Bartolomeu – (11 iunie și 25 august) zis și Natanail; răstignit, jupuit și decapitat. Bartolomeu era de neam din Galaad. El a propovăduit Evanghelia mai întâi în Siria şi în Asia de sus, India, apoi în Armenia cea Mare şi în Alvan, cetatea Armeniei.

 

Toma – (6 octombrie) s-a săvârșit fiind pătruns cu cinci sulițe; Toma, care se numeşte Geamăn, era din Paneada, cetatea Galileii. Iar când Domnul nostru Iisus Hristos era pe pământ cu oamenii şi umbla prin cetăţi şi sate învăţând popoarele şi tămăduind toate suferinţele, atunci Toma, auzind propovăduirea Lui şi văzându-I minunile, s-a apropiat de El cu osârdie şi umblă după El, nesăturându-se de cuvintele cele dulci şi de vederea preasfintei Sale feţe.

Şi astfel s-a învrednicit a fi rânduit în ceata celor doisprezece apostoli, cu care a urmat Domnului până la mântuitoarele Lui patimi

 

Matei – (16 noiembrie) zis și Levi, fratele lui Iacov; ars de viu; Înainte de a ajunge Apostol, Matei a fost vameș si se numea Levi. Acesta era originar din Capernaum si era fiul lui Alfeu. Potrivit Tradiției este autorul primei Evanghelii.
cititi mai mult pe www.unitischimbam.ro

 

Iacov (fiul lui Alfeu) – (9 octombrie) răstignit pe cruce; Iacob al lui Alfeu a fost fratele lui Matei, iar tatăl lor se numea Alfeu.

 

Iuda – (19 iunie) numit și Levi, supranumit Tadeu, fratele lui Iacov, fratele Domnului; răstignit pe cruce; Iuda Tadeul a fost fratele Sf. Iacov cel Tânăr, rudă cu Domnul Iisus Hristos. A fost unul dintre cei 12 apostoli. A predicat Evanghelia în Iudeea, Samaria, Idumeea, Siria, Mesopotamia și Libia.

 

Simon Zilotul – (10 mai) zis și Canaanitul; răstignit pe cruce; Simon Zilotul este numit şi Natanael. Acesta și-a lăsat casa, părinții și mireasa pentru Mirele cel ceresc. El a propovăduit în Mauritania, Africa si Britania, unde si-a dat si sufletul sau, fiind răstignit și îngropat.
cititi mai mult pe unitischimbam.ro

 

Matia – (9 august) în locul lui Iuda Iscarioteanul; omorât cu pietre și decapitat. Matia s-a numărat în rândul Sfinţilor Apostoli în locul lui Iuda vânzătorul și a propovăduit pe Hristos în Etiopia cea mai din afară.

 

articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.orgziarullumina.robasilica.ro

cititi mai mult despre Soborul Sfinţilor 12 Apostoli si pe doxologia.ro

Sfântul Apostol Petru (†67)

Sfântul Apostol Petru (†67)

foto preluat de pe basilica.ro
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Sfântul Apostol Petru (†67)

Simon Petru, sau Shimon Bar-Yona, Kefa (arameică: כיפא), cunoscut ca Sfântul Petru sau Apostolul Petru (în greacă:O Απόστολος Πέτρος), în folclor Sânpetru;  n. 1 î.e.n., Bethsaida, Israel – d. 67 e.n., Roma, Imperiul Roman) a fost un pescar evreu din Betsaida (localitate pe malul nordic al lacului Genesareth, astăzi probabil el-Araj sau et-Tell, Israel), unul din primii discipoli ai lui Isus din Nazaret. Simon Petru este considerat, în mod tradițional, ca unul dintre cei doisprezece apostoli. A fost fratele mai mare al apostolului Andrei. Tradiția catolică îl consideră ca primul Papă la Roma, întemeietorul Papalității.

Saint Peter (c. 1468) by Marco Zoppo depicts Peter as a man holding the Keys of Heaven and a book representing the gospel - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Saint Peter (c. 1468) by Marco Zoppo depicts Peter as a man holding the Keys of Heaven and a book representing the gospel – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Viața

Conform datelor din Evanghelia lui Ioan, Petru și fratele său, Andrei, ar fi fost originari din Betsaida (Ioan 1:44). În conformitate cu Evanghelia lui Marcu (cea mai timpurie), Petru a locuit în Capernaum, la marginea Lacului Ghenezaret (Ginossar sau Kineret) din Galileea. Petru a fost căsătorit. Acolo avea o casă în care locuia cu soacra sa (în acest sens, vezi Marcu 1:30-31, precum și Luca 4:38).

Calling of Peter and Andrew, 1603/1606, Caravaggio - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Calling of Peter and Andrew, 1603/1606, Caravaggio – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Discipol al lui Isus din Nazaret

Numele său inițial a fost Simon Bar Yona (în ebraică שמעון בר יונה – Șimon, fiul lui Yona). Conform evangheliștilor Marcu, Luca și Ioan, Isus l-a numit “piatră” (în aramaică “Kefa”), nume consemnat sub forma Πετρος în greacă și tradus în latină ca Petrus.

 

După moartea lui Isus pe cruce

Petru a fost unul dintre întemeietorii primei comunități iudeo-creștine din Ierusalim (împreună cu apostolii Iacob, fratele lui Isus și Ioan). A fost de părere că numai evreii pot fi convertiți la creștinism. A avut unele controverse ideologice cu Apostolul Pavel. Pavel a susținut ideea universalității noii credințe, a necesității răspândirii noii religii și la alte popoare, nu numai la evrei.

După decapitarea Apostolului Iacob cel Bătrân, în anul 44 e.n., de către regele Agrippa I (40-44 d.Hr.), a fost arestat și Petru, după revenirea sa în Ierusalim. Ar fi fost ținut în lanțuri, între alți doi deținuți, dar eliberat, în mod miraculos, de către un înger (Faptele Apostolilor, 12). După ce Iacob cel Tânăr a devenit șeful comunității iudeo-creștine din Ierusalim, Petru a făcut o călătorie la Antiochia (în Turcia de astăzi), după care i s-a pierdut, pentru o vreme, urma.

Apostle Peter striking the High Priests' servant Malchus with a sword in the Garden of Gethsemane, by Giuseppe Cesari c. 1597 - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Apostle Peter striking the High Priests’ servant Malchus with a sword in the Garden of Gethsemane, by Giuseppe Cesari c. 1597 – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Ultimii ani și martiriul

Ajuns la Roma în jurul anului 57 e.n., Petru a devenit șeful comunității iudeo-creștine din Roma, unde l-a reîntâlnit pe Pavel. Una din legende afirmă că Petru și Pavel ar fi cauzat prăbușirea și moartea lui Simon Magul în timpul unui zbor al acestuia în fața împăratului Nero (54-68 e.n.), ceea ce le-a atras arestarea.

După o altă legendă, Petru și Pavel ar fi fost arestați în timpul represiunilor anticreștine declanșate de împăratul Nero după incendierea Romei în anul 64 e.n. Ar fi fost ținuți închiși în „Carcera Mamertinică”, situată între Capitoliu și Forumul Roman. Carcera consta din două celule suprapuse: o celulă superioară (închisoarea Romei) și o celulă inferioară (cea mai veche cameră din Roma, numită din anul 300 e.n. „Tullianum”). Mai târziu, capela amenajată în „Tullianum” a primit numele de „San Pietro in Carcere” – „Sf. Petru în Carceră”.

Petru ar fi fost condamnat la moarte și executat prin crucificare cu capul în jos (la cererea lui), spre a se deosebi de modul răstignirii lui Isus, în jurul anului 67 e.n., lângă fostul circ al lui Caligula și Nero, în afara zidurilor Romei, pe terenul numit „Agger Vaticano”, și îngropat în apropierea Circului, în cimitirul-necropolă al celor neînstăriți, de lângă șirul de cavouri ale unor cetățeni romani mai bogați.

The Crucifixion of Saint Peter (1601) by Caravaggio - foto preluat de pe en.wikipedia.org

The Crucifixion of Saint Peter (1601) by Caravaggio – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Mormântul lui Petru

Istoricul Eusebiu de Cezareea (260-339) a menționat relatările diaconului roman Gaius din jurul anului 200, care a susținut că ar cunoaște locul unde se găsește mormântul lui Petru. Acolo s-ar găsi o inscripție, pe care stau scrise numele lui Isus și al lui Petru. În jurul anului 160, comunitatea creștină din Roma a înălțat un prim monument pe acel loc.

Pe baza informațiilor lui Eusebiu de Cezareea și a monumentului existent, împăratul Constantin cel Mare (306-337) a dezgropat presupusul schelet, după care l-a reașezat în același loc, acoperind, totodată, mormântul cu un monument prevăzut cu o nișă cu marmoră („Tropaion”). Pe „Tropaionul” constantinian, păstrat până în zilele de azi, stă inscripția prescurtată (în limba greacă):

Petr ene (Petros enestin= Petru se găsește înăuntru). În anul 324, Constantin cel Mare a ordonat nivelarea dealului „Agger Vaticano”, rambleierea părților supraterane ale vechiului cimitir, decaparea cavourilor din vechea necropolă (ce depășeau nivelul zero al terenului) și construcția unei bazilici dedicate lui Petru, păstrând monumentul „Tropaion” ca axă a altarului.

 

Cercetările din anii 1940

Papa Pius XII a dispus, în anul 1939, efectuarea unor săpături arheologice sub Bazilica San Pietro din Roma, spre a se constata dacă mormântul și osemintele aparțin într-adevăr lui Petru. Cercetările au avut loc între anii 1940-1949. Analiza antropologică a scheletului a indicat lipsa oaselor de la genunchi în jos, ceea ce, după unii, ar putea fi un indiciu că scheletul ar aparține lui Petru, în ipoteza că ar fi fost crucificat cu picioarele în sus, iar la coborârea de pe cruce picioarele ar fi fost retezate de la genunchi. Împotriva acestei ipoteze stau două argumente:

- nu s-au găsit urme de străpungere ale mâinilor cu piroane

- reconstituirea nu arată că ar fi vorba de un bătrân de 60-70 ani, cu o statură impunătoare (cum se spune că ar fi fost Petru)

Craniul lui Petru, împreună cu presupusul craniu a lui Pavel, au fost duse și păstrate (până în ziua de azi) în cutia-osuar de sub ciboriumul-altar din bazilica „San Giovanni in Laterano” din Roma.

 

Petru la Roma

Scaunul papal este, conform tradiției catolice, fondat de către Petru și Pavel, care l-au investit cu autoritate apostolică. Noul Testament nu spune nimic despre faptul că Petru s-ar fi aflat la Roma, dar tradiția catolică primară susține o astfel de prezență.

Nu există dovezi clare biblice sau științifice care să ateste sau să facă dovadă ca apostolul Petru a stat prea mult la Roma. În general, așa stau lucrurile cu aproape toate mărturiile despre apostoli și sfinți: ele sunt, mai degrabă, fantezii teologice decât realități sau izvoare istorice, lucru pe care îl afirmă însăși o definiție a cuvântului „hagiografie” din Marele dicționar de neologisme.

Hagiografiile, în special cele medievale, sunt folosite drept surse care puteau încorpora istoria instituțională și locală și ca izvoare istorice pentru practici religioase, obiceiuri și tradiții, mai degrabă decât izvoare istorice despre personajele lor principale.

Faptul că Petru a fost episcop al Romei este confirmat de unele dovezi pozitive și, totodată, infirmat de dovezi negative. În consecință, unii istorici au pus la îndoială această viziune tradițională a rolului lui Petru în Biserica Romană primară. Totuși, cei mai mulți cercetători, atât catolici, cât și protestanți, cu deosebire cei catolici, conchid că Petru a fost, într-adevăr, martirizat la Roma, în timpul împăratului Nero.

 

Relicve

În secolul al XVI-lea vechea bazilică Sf. Petru a lui Constantin cel Mare a fost demolată pentru a face loc actualei Bazilici San Pietro. În bazilica “San Pietro in Vincoli” („Sf. Petru în lanțuri”) din Roma se păstrează în tabernaculul de sub altar presupusele lanțuri cu care Petru ar fi fost legat în închisoarea din Ierusalim, precum și lanțurile din „Carcera Mamertinică”. Lanțurile din Ierusalim ar fi fost aduse la Roma de către Eudoxia, fiica împăratului Theodosius (379-395), soția co-împăratului Valentianus al II-lea (383-392), în urma unui pelerinaj la Ierusalim. Lanțurile din „Carcera Mamertinică” ar fi fost descoperite la începutul secolului al II-lea de către temnicerul roman Quirinus de Neuss.

 

„Quo vadis?“

Conform Legendei Aurea de Jacobus da Voragine, publicată în secolul XIII, în preajma capelei „Quo vadis, Domine?” din Roma de pe Via Appia, Petru l-ar fi revăzut ultima dată pe Iisus, în momentul în care voia să fugă din Roma, spre a scăpa de martiriu. Petru l-ar fi întrebat pe Iisus: Quo vadis, Domine? („Încotro te-ndrepți, Doamne ?”), la care Isus i-ar fi răspuns: “Vado Romam venio iterum crucifigi” (“Am venit la Roma, spre a fi din nou crucificat”). Rușinat de observația lui Isus, Petru s-ar fi reîntors la Roma, primind martiriul.

Domine quo vadis? (1602) by Annibale Carracci - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Domine quo vadis? (1602) by Annibale Carracci – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Activitate

Petru și-a început activitatea la Ierusalim, apoi a fost primul episcop al Antiohiei (Martirologiul roman, înainte de reforma calendarului, avea o sărbătoare a “Catedrei lui Petru de la Antiohia“). Apoi, a ajuns la Roma, centrul Imperiului, unde a suferit martiriul, încununându-și, astfel, drumul în slujba Evangheliei. De aceea, Roma a fost recunoscută ca sediu al succesorului lui Petru (Papa), iar “catedra” episcopului Romei o reprezintă pe cea a Apostolului desemnat de Christos să pască întreaga lui turmă.

Acest lucru este dovedit de Părinții Bisericii, de pildă, Irineu de Lyon (originar din Asia Mică) descrie Biserica Romei ca “cea mai mare și mai veche, cunoscută de toți; … întemeiată și statornicită la Roma de cei doi apostoli preaslăviți, Petru și Pavel“, adăugând: “Cu această Biserică, datorită înălțimii ei, trebuie să se acorde întreaga Biserică universală, așadar, credincioșii care sunt pretutindeni” (Adversus haereses III, 3, 2-3). De aceea, Catedra Episcopului Romei nu reprezintă numai slujirea creștinilor din Roma, ci misiunea de călăuzire a întregului Popor al lui Dumnezeu.

Sărbătoarea are o semnificație profund spirituală, fiind un semn privilegiat al iubirii lui Dumnezeu, Păstorul cel bun și veșnic, ce-și adună întreaga Biserică și o călăuzește pe calea mântuirii. O mărturie a Sfântului Ieronim face referire explicită la “catedra” lui Petru, ca loc sigur al adevărului și păcii:

Am hotărât să întreb catedra lui Petru, unde se află acea credință pe care buzele unui Apostol au preamărit-o; vin acum să cer hrană pentru sufletul meu aici, unde, într-o vreme, am primit veșmântul lui Christos. Nu urmez alt primat decât pe cel al lui Christos; de aceea, mă unesc cu frumusețea sa, deci cu Catedra lui Petru. Știu că pe această piatră este zidită Biserica” (Epistole, I, 15, 1-2).

St. Peter Preaching the Gospel in the Catacombs by Jan Styka - foto preluat de pe en.wikipedia.org

St. Peter Preaching the Gospel in the Catacombs by Jan Styka – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Biserici închinate Sfântului Petru

- Bazilica San Pietro din Roma

- Biserica „San Pietro in Gallicantu” („Sf. Petru la Cântatul cocoșului”) din Ierusalim, pe versantul estic al Dealului Sion, pe unul din prezumtivele locuri de amplasament a casei Marilor Preoți Ana (Anna, Hannas) și Caiafa (Kaiphas). În curtea acestei case, Petru ar fi fost recunoscut – după accentul galilean – de către o femeie de serviciu, negând de 3 ori, așa cum a prezis Iisus, înainte de cântatul cocoșului, că l-ar cunoaște pe El. În pivnița acelei biserici se găsește o carceră săpată în stâncă, în care Iisus ar fi fost ținut închis. Locul nu corespunde însă realului amplasament istoric al casei Marilor Preoți Anna și Caiafa.

- Biserica „Sf. Petru” (sau „Biserica Primatului”) din Tabgha (mică localitate pe malul lacului Genesareth, la câțiva kilometri sud-vest de Capernaum), unde Isus ar fi reapărut apostolilor, făcând remarca lui Petru, interpretată ulterior (ca și cea din Caesarea-Philippi) drept testament succesoral.

- Bazilica San Pietro in Montorio cu monumentul „Tempietto” pe panta estică a „Dealului Gianicolo” din Roma, construită pe cel de al doilea loc presupus de crucificare a lui Petru.

- Biserica Sfântul Petru din Cluj

- Biserica Sf. Petru și Pavel din Sibiu

- Catedrala Episcopală a Hușilor

Statuia Sfântului Petru din fața Bazilicii Sf. Petru, reprezentat cu cheile Raiului - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Statuia Sfântului Petru din fața Bazilicii Sf. Petru, reprezentat cu cheile Raiului - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi mai mult despre Sfântul Petru si pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro; en.wikipedia.org

Sf. Ap. Carp și Alfeu; Sf. Mc. Averchie și Elena (26 mai)

Sf. Ap. Carp şi Alfeu

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: basilica.ro; ro.orthodoxwiki.org

 

Sfântul Apostol Carp

Sfântul Apostol Carp († 66) era originar din Troa a fost unul din cei șaptezeci de apostoli, ucenic și slujitor al Sfântului Apostol Pavel.

Acesta a scris despre el în epistola a II-a către Timotei (IV, 13). Marele apostol lăsase la el o manta, câteva cărți și niște pergamente pentru care îl roagă pe Timotei să i le aducă la Roma.

Sfântul Apostol Carp a fost pus de Sfântul Pavel episcop în Veria (Turcia). Mulți elini și iudei din Veria au primit botezul prin propovăduirea și mâinile lui. În anul 66, cei rămași în păgânism și în legea mozaică s-au ridicat împotriva lui și l-au ucis. A fost îngropat în aceeași cetate.

Carp a propovăduit și în insula Creta (Marea Mediterană). Acolo a primit în locuința sa pe Sfântul Dionisie Areopagitul. Acesta se încreștinase în urma cuvântării Sfântului Apostol Pavel, ținută în areopagul din Atena (Fapte XVII, 34).

cititi si Viaţa Sfântului Apostol Carp

 

Sfântul Apostol Alfeu

Sfântul, slăvitul și întru tot lăudatul Apostol Alfeu se numără printre Cei Șaptezeci de Apostoli. Era din cetatea galileeană Capernaum, fiind tatăl Sfântului Apostol Iacov și al Sfântului Apostol Matei, doi din Cei Doisprezece Mari Apostoli. Sfântul Alfeu s-a dus la Domnul în pace și este prăznuit în Biserica Ortodoxă la 26 mai.

Sfântul Alfeu este menționat în Evangheliile după Matei (10,3), Marcu (3,18) și în Luca (6,15), dar și în Faptele Apostolilor (1,13).

 

Tot astăzi, Biserica face pomenirea și a Sfinților Mucenici Averchie și Elena.

 

articole preluate de pe: basilica.roro.orthodoxwiki.org

Simon Zelotul-Canaanitul (secolul I e.n)

Saint Simon the Zealot, by Peter Paul Rubens (c. 1611), from his Twelve Apostles series at the Museo del Prado, Madrid

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; ro.orthodoxwiki.org

 

Simon Zelotul-Canaanitul, este amintit numai in evangheliile sinoptice (Marcu, Matei, Luca).

A fost probabil membru activ al grupării revoluționare a Zeloților.

In timpul unei misiuni prin Persia ar fi fost ucis. Modul in care a fost omorât este diferit prezentat: decapitat, răstignit, taiat de viu în două părți.

Simon Zelotul-Canaanitul (Caravaggio) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Simon Zelotul-Canaanitul (Caravaggio) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Apostolul Simon

Sfântul, slăvitul și întru tot lăudatul Apostol Simon Zelotul (sau Simon Zilotul) a fost unul din cei Doisprezece Apostoli ai lui Iisus Hristos, fiind pomenit în Evanghelia după Matei 10, 2-4, dar și în celelalte evanghelii sinoptice. Prăznuirea lui se face în 10 mai.

Sfântul, slăvitul și întru tot lăudatul Apostol Simon Zelotul (sau Simon Zilotul) a fost unul din cei Doisprezece Apostoli ai lui Iisus Hristos, fiind pomenit în Evanghelia după Matei 10, 2-4, dar și în celelalte evanghelii sinoptice. Prăznuirea lui se face în 10 mai - foto preluat de pe basilica.ro

Apostol Simon Zelotul - foto preluat de pe basilica.ro

 

Viața

Simon s-a născut în Cana Galileii și a fost unul din cei Doisprezece Mari Apostoli. Conform unei vechi tradiții, el ar fi fost mirele de la nunta din Cana Galileii, unde Hristos a prefăcut apa în vin (Ioan 2, 1-11).

În vremea aceea s-a făcut nuntă în Cana Galileii, iar mama lui Iisus se afla acolo; şi au fost chemaţi la nuntă şi Iisus şi ucenicii Săi. Şi sfârşindu-se vinul, a grăit mama lui Iisus către Dânsul: nu mai au vin. Iar Iisus i-a răspuns: ce ne priveşte pe Mine şi pe tine, femeie? Ceasul Meu n-a venit încă. Mama Lui a zis celor ce slujeau: să faceţi ceea ce vă va spune. Şi erau acolo şase vase de apă, făcute din piatră, puse pentru curăţirea iudeilor şi care luau câte două sau trei vedre. Iisus le-a poruncit: umpleţi vasele cu apă.

Şi ei le-au umplut până sus. Apoi le-a zis: acum scoateţi şi duceţi nunului. Şi ei i-au dus. Şi când nunul a gustat apa care se făcuse vin şi nu ştia de unde este, însă slujitorii, care scoseseră apa, ştiau, a strigat nunul pe mire şi i-a spus: orice om pune întâi vinul cel bun şi când au băut bine, pune pe cel mai slab. Dar tu ai ţinut vinul cel bun până acum. Acest început al minunilor l-a făcut Iisus în Cana Galileii şi şi-a arătat slava Sa. Şi au crezut într-Însul ucenicii Săi.

Ca urmare a acestui miracol, Sfântul Simon și-a părăsit casa și mireasa și l-a urmat pe Hristos. După Pogorârea Duhului Sfânt, el a propovăduit Evanghelia în Mauritania, în Africa.

El și-a încheiat activitatea misionară în Georgia, unde Sfântul Simon a fost torturat și crucificat de păgâni în Abhazia.

 

articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; ro.orthodoxwiki.org
cititi mai mult despre Simon Zelotul-Canaanitul si pe: ro.orthodoxwiki.orgbasilica.ro; doxologia.roen.wikipedia.org

Ioan Evanghelistul (10/15 e.n. – 98/100 e.n.)

Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan – frescă din Capela Seminarului Teologic Liceal Ortodox „Sfântul Vasile cel Mare”, din Iași

foto preluat de pe basilica.ro
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Ioan Evanghelistul (n. 10 e.n., Bethsaida, Israel – d. 98 e.n., Efes, Turcia) este numele convenţional pentru autorul Evangheliei după Ioan. În mod tradiţional a fost considerat una şi aceeaşi persoană cu apostolul Ioan. Simbolul său este vulturul.

Datarea evangheliei după Ioan între 90-120 e.n., precum şi faptul că autorul textului nu cunoaşte exact geografia Palestinei, a exclus posibilitatea ca autorul acestei evanghelii să fie o persoană din cercul ucenicilor lui Isus din Nazaret. În timp ce dovezile asupra identităţii reale a autorului Evangheliei după Ioan lipsesc, unii cercetători cred că evanghelia a fost dezvoltată de un cerc sau şcoală întemeiată de Ioan, spre sfârşitul secolului întâi, şcoala fiind posibil situată în Efes.

Cele trei epistole ioaneice seamănă între ele ca terminologie, stil şi situare generală. Ele sunt în mod aproximativ legate de Evanghelia după Ioan şi ar fi putut rezulta din teologia acestei evanghelii. Aceste epistole sunt considerate în mod consensual ca fiind produse de comunitatea ioaneică din Anatolia. Referiri timpurii la epistole, organizarea bisericii care reiese din textul lor şi lipsa unei referiri la persecuţie sugerează că ele au fost scrise la începutul celui de-al doilea secol.

Nu există niciun izvor istoric de încredere care să arate că autorul Evangheliei după Ioan s-ar fi numit în mod real Ioan, evanghelia sa fiind publicată în mod anonim:

Ceea ce cei mai mulţi nu-şi dau seama este că titlurile lor au fost adăugate ulterior de creştini din secolul al II-lea, la decenii întregi după ce aceste cărţi fuseseră scrise, pentru a putea pretinde că ele au fost scrise de apostoli. De ce ar fi făcut asta creştinii? Amintiţi-vă discuţia anterioară asupra formării canonului Noului Testament: numai cărţile care erau apostolice puteau fi incluse. Ce trebuia atunci făcut cu evangheliile care erau citite şi larg acceptate ca autorităţi în timp ce fuseseră scrise în mod anonim, cum a fost cazul celor patru evanghelii din Noul Testament? Ele trebuiau asociate cu apostoli pentru a putea fi incluse în canon, aşa că le-au fost ataşate nume de apostoli.
—Bart D. Ehrman, Truth and Fiction in The Da Vinci Code: A Historian Reveals What We Really Know about Jesus, Mary Magdalene, and Constantine.

Autorul acestei scrieri nu a fost martor la viaţa lui Isus şi nici măcar nu susţine că descrie în evanghelie evenimente la care ar fi fost martor:

Ele nu pretind că ar fi fost scrise de martori la viaţa lui Isus, iar istoricii au recunoscut de mult că ele au fost produse de creştini din a doua sau a treia generaţie, trăind în alte ţări decât Isus (şi Iuda), vorbind o limbă diferită (greacă în loc de aramaică), trăind în circumstanţe diferite şi adresându-se unui public diferit.”
—Bart D. Ehrman, The lost Gospel of Judas Iscariot: a new look at betrayer and betrayed.

Autorul Apocalipsei lui Ioan este numit de obicei Ioan Teologul sau Ioan de Patmos, spre a nu fi confundat cu Ioan Evanghelistul, cu Apostolul Ioan sau cu Prezbiterul Ioan.

Saint John the Evangelist by Domenichino (1621–29) - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Saint John the Evangelist by Domenichino (1621–29) – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Biografie

Ioan a fost un pescar dintr-un sat de pe malul nordic al lacului Genesareth (Palestina, azi Israel). Părinţii lui ar fi fost Zebedeus şi Maria-Salomeea. A fost – potrivit tradiţiei – fratele mai mic al apostolului Iacob cel Bătrân.

Iisus i-a numit pe aceşti doi fraţi – „boanerges” („fii tunetului”), probabil pentru că făceau parte din grupa revoluţionar-antiromană a Zeloţilor.

Denumit în Evanghelia după Ioan „apostolul cel mult iubit de Iisus”, martor ocular al crucificării lui Iisus. Ar fi întreprins mai multe călătorii misionare în Asia Mică. Legendele susţin că a refuzat să aducă ofranda cuvenită în templul roman al zeiţei Artemis din Efes (azi în Turcia) în timpul persecuţiilor anticreştine ale lui Domiţian (81-96 d.C.), fapt pentru care ar fi fost arestat şi dus la Roma, unde ar fi fost supus la chinuri, prin scufundare într-un vas cu ulei fierbinte, lângă Porta Latina (pe acel loc s-a construit apoi Biserica „Oratorio di San Giovanni in Oleo”). Exilat pe insula Patmos (Grecia), ar fi scris Apocalipsa lui Ioan în anul 95 d.Cr., iar după moartea împăratului Domiţian (96 d.C.) s-ar fi întors la Efes, scriindu-şi Evanghelia în jurul anului 100 d.Cr.

A adormit în Domnul la vârstă foarte înaintată (88 ani).

Ioan Evanghelistul (în ebraică יוחנן, Yoḥanan; n. 10 e.n., Bethsaida[*], Israel – d. 98 e.n., Efes, Turcia) este numele convenţional pentru autorul Evangheliei după Ioan. În mod tradiţional a fost considerat una şi aceeaşi persoană cu apostolul Ioan. Simbolul său este vulturul  - Miniature of Saint John from the Grandes Heures of Anne of Brittany (1503–8) by Jean Bourdichon - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ioan Evanghelistul – Miniature of Saint John from the Grandes Heures of Anne of Brittany (1503–8) by Jean Bourdichon – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Critica scrierilor atribuite în mod tradiţional lui Ioan

Dubii patristice

Iustin Martirul (c. 100-165 AD) care-l cunoştea pe Policarp de Smirna, învăţăcel al lui Ioan, face o posibilă aluzie la Apocalipsă, şi-l creditează pe Ioan ca autor al ei. Ireneu de Lyon (c. 115-202) ia asta drept fapt. La sfârşitul secolului al II-lea, este acceptată în Antiohia de către Theophilus (decedat c. 183), iar în Africa de Tertulian (c. 160-220). La începutul secolului al III-lea ea este adoptată de Clement din Alexandria şi de către Origene din Alexandria şi mai târziu de Methodius, Ciprian, Lactanţius, Dionisie din Alexandria, iar în secolul al V-lea de către Quodvultdeus. Eusebiu din Cezareea (ca. 263–339) era înclinat să considere Apocalipsa împreună cu cărţile acceptate, dar a trecut-o de asemenea în Antilegomena. Ieronim (347-420) o considera drept carte de mâna a doua. Cele mai multe canoane o includeau, dar unele, în special din Biserica Răsăriteană, o respingeau. Nu este inclusă în Peshitta (un Nou Testament timpuriu în aramaică).

Autorul Apocalipsei se numeşte pe sine „Ioan”, astfel că această carte a fost în mod tradiţional atribuită apostolului Ioan. Referiri la scrierea ei de către apostol se află încă de la Iustin Martirul, în al său Dialog cu Trypho. Alte mărturii timpurii sunt de la Ireneu de Lyon, Clement din Alexandria, Tertulian, Ciprian de Cartagina şi Ipolit de Roma. Totuşi, această identificare a fost negată de alţi Părinţi ai Bisericii, incluzându-i Dionisie de Alexandria, Eusebiu din Cezareea, Chiril din Ierusalim, Grigore de Nazianz şi Ioan Gură de Aur. Apocrifonul lui Ioan afirmă că Ioan a scris atât Apocrifonul cât şi Apocalipsa. Donald Guthrie scria că dovezile oferite de Părinţii Bisericii susţin identificarea autorului cărţii cu apostolul Ioan.

Conform lui Epifanie de Salamina, un anume Caius din Roma credea că Cerinthus, un gnostic, era autorul Apocalipsei lui Ioan.

În secolul al treilea episcopul Dionisie din Alexandria respingea ideea că ea ar fi fost scrisă de un apostol, dar accepta cartea drept canonică. Dionisie credea că autorul era un al bărbat numit Ioan, şi anume prezbiterul Ioan, învăţătorul lui Papias, episcop de Hierapolis. Eusebiu din Cezareea a căzut mai târziu de acord cu Dionisie. Deoarece persoana autorului era una din considerentele necesare pentru canonizarea cărţii, mai mulţi Părinţi ai Bisericii şi Conciliul de la Laodicea au respins autoritatea Apocalipsei.

Saint John and the Poisoned Cup by Alonzo Cano Spain (1635–1637) - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Saint John and the Poisoned Cup by Alonzo Cano
Spain (1635–1637) – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Bretschneider

Noua epocă a cercetărilor critice ale acestor opere a început cu opera lui K.G. Bretschneider din 1820 asupra autorului Evangheliei după Ioan. Bretschneider a pus la îndoială ideea că autorul Evangheliei ar fi fost un apostol, şi chiar a menţionat că în baza stăpânirii şubrede a topografiei, autorul nu putea proveni din Palestina. El a argumentat că înţelesul şi natura lui Isus prezentate în Evanghelia după Ioan erau foarte diferite de cele din evangheliile sinoptice, astfel autorul nefiind un martor direct al evenimentelor relatate. Bretschneider se referea la un caracter apologetic al lui Ioan, caracter care indică o dată ulterioară a scrierii. Cercetători cum ar fi Wellhausen, Wendt şi Spitta au argumentat că a patra evanghelie este un Grundschrift adică „… o operă care a suferit interpolări înainte de a ajunge la forma ei canonică; ea forma o unitate la modul cum era pe atunci.”

F.C. Baur (1792–1860) a avansat ideea că evanghelia era pur şi simplu o lucrare de sinteză a tezei şi antitezei pe model hegelian — sinteză între teza iudeo-creştinătăţii (reprezentată de Petru) şi antiteza creştinătăţii neamurilor (reprezentată de către Pavel). El cita de asemenea din epistolele ioanine o sinteză a forţelor dualiste din gnosticism. Ca atare, el a atribuit anul 170 scrierii acestei evanghelii.

The Vision of Saint John (1608–1614), by El Greco - foto preluat de pe en.wikipedia.org

The Vision of Saint John (1608–1614), by El Greco – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Critica timpurie

Primul martor sigur al teologiei ioanine dintre părinţii bisericii a fost Sf. Ignatie din Antiohia, a cărui Epistolă către Filipeni era fondată pe Ioan 3:8 şi făcea aluzie la Ioan 10:7-9 şi Ioan 14:6. Aceasta ar indica faptul că evanghelia era cunoscută în Antiohia înainte de moartea lui Ignatie (probabil 107). Policarp de Smirna (cca. 80-167) citează din epistolele lui Ioan, la fel ca Iustin Martirul şi Filozoful (cca. 100-165).

Cea mai veche mărturie despre autor era cea a lui Papias, păstrată în citate fragmentare în istoria bisericii a lui Eusebiu din Cezareea. Acest text este prin urmare mai degrabă obscur. Eusebiu afirmă că trebuie făcută distincţie între doi Ioani diferiţi, Apostolul Ioan şi Prezbiterul Ioan, atribuind evanghelia apostolului iar Apocalipsa prezbiterului.

Mărturia lui Ireneu de Lyon bazată pe Papias reprezintă tradiţia din Efes, în care se zice că ar fi trăit Apostolul Ioan. Ireneu era discipol al lui Policarp, deci la a doua generaţie după apostol. Conform multor cercetători, el afirmă lipsit de echivoc că apostolul este autorul evangheliei. (Alţi cercetători observă că Ireneu se referă totuşi constant la autorul evangheliei şi la cel al Apocalipsei ca „discipolul Domnului”, în timp ce la alţii se referă ca „apostoli”. Astfel Ireneu pare a face diferenţă între Ioan, autorul celei de a patra evanghelii şi Apostolul Ioan.) Koester refuză referirea lui Ignatie de Antiohia ca referitoare la evanghelie şi îl citează pe Ireneu ca fiind primul care a făcut uz de ea.

Papirusul P52 (Biblioteca Ryland), datat în mod obişnuit în jur de 125, sugerează că textul Evangheliei după Ioan s-a răspândit rapid prin Egipt. Faţa fragmentului conţine rânduri din Evanghelia după Ioan 18:31-33, în greacă, iar spatele ei conţine rânduri din versetele 37-38. Clement din Alexandria (cca. 150-211) mentionează activitatea misionară a Apostolului Ioan în Asia Mică şi continuă „Iar Ioan, ultimul, văzând că în evanghelii s-au discutat lucruri trupeşti, susţinut de discipolii lui şi inspirat de Duhul Sfânt a scris o evanghelie spirituală.” Origene (185–cca. 254) a răspuns la întrebarea de ce Ioan a plasat la început curăţarea Templului de comercianţi, mai degrabă decât la sfârşit „Ioan nu spune mereu adevărul în mod literal, ci doar spiritual.” În Alexandria, faptul că Ioan era autorul evangheliei nu a fost niciodată pus sub semnul întrebării. Bruce Metzger afirma „Putem găsi în opera lui Clement citate ale tuturor cărţilor din Noul Testament cu excepţia lui Filimon, Iacob, 2 Petru şi 2 şi 3 Ioan.”

Roma a fost sediul singurei respingeri timpurii a celei de a patra evanghelii. Adversarii montanismului au fost răspunzători pentru asta. Ireneu afirmă că aceste persoane au încercat să suprime învăţătura despre Duhul Sfânt pentru a distruge montanismul, prin urmare ei au negat ideea că Apostolul Ioan ar fi autorul evangheliei şi autoritatea ei. Mai târziu, Epifanie de Salamina a denumit acest grup, care consta din adepţii preotului Caius, drept Alogi, un joc de cuvinte între „fără Cuvânt” şi „fără raţiune”.

Papirusul P52 (mijlocul sec. al II-lea), cea mai veche mărturie a Evangheliei după Ioan - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Papirusul P52 (mijlocul sec. al II-lea), cea mai veche mărturie a Evangheliei după Ioan – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Critica modernă

Critica modernă poate fi împărţită în trei mari secţiuni: (1) fundamentele, de la Bauer la Braun (1934–1935), (2) apogeul, de la Schnackenburg la Koester (1959–60), (3) supremaţia şubredă, de la Hengel la Hangel (1989–2000).

Walter Bauer a deschis dezbaterile moderne asupra lui Ioan cu cartea sa Rechtgläubigkeit und Ketzerei im ältesten Christentum. Teza lui Bauer este că „ereticii erau probabil mai numeroşi decât ortodocşii” în creştinismul timpuriu iar ortodoxia nu era atât strict definită ca în ziua de azi. El era „era convins că niciunul dintre Părinţii Apostolici nu s-a bazat pe autoritatea celei de-a patra evanghelii. Gnosticii, marcioniţii şi montaniştii erau cei care au folosit-o la început, ei fiind cei care au introdus-o în comunitatea creştină.”

J.N. Sanders, care a scris The Fourth Gospel in the Early Church, a examinat „aşa-zisele paralele ale lui Ioan cu Ignatie din Antiohia, Policarp de Smirna, Barnabas şi Epistola către Diognetus, conchizând că nu există urme sigure ale influenţei celei de-a patra evanghelii la Părinţii Apostolici.” Sanders a argumentat că această carte a fost scrisă în Alexandria.

Evanghelia după Ioan afirmă explicit că textul ei a fost scris de „discipolul iubit de Isus”, deci multe eforturi au fost depuse pentru a determina cine a fost această persoană. În mod tradiţional el este identificat cu Apostolul Ioan, deoarece în caz contrar unul din cei mai importanţi apostoli din celelalte evanghelii ar lipsi complet din a patra evanghelie. Totuşi, cercetătorii critici au propus alte posibilităţi.

Filson, Sanders, Vernard Eller, Rudolf Steiner şi Ben Witherington sugerează că era vorba de Lazăr, deoarece Ioan 11:3 şi Ioan 11:36 indică precis că Isus îl „iubea” pe acesta, iar asta ar fi posibil implicat şi de Evanghelia secretă după Marcu. Keener observă că „Lazăr din Betania ar fi avut mai mult acces în casa Marelui Preot (dacă discipolul din 18:15-16 este discipolul cel iubit, ceea ce este nesigur); sinopticii s-ar putea să-l fi omis pe Lazăr pentru a-l proteja tocmai din pricina poziţiei sale.” Asta s-ar potrivi bine cu interesul autorului în activitatea lui Isus din Iudeea.

Parker a sugerat că acest discipol ar fi putut fi Ioan Marcu; totuşi Faptele Apostolilor indică faptul că Ioan Marcu era foarte tânăr şi s-a alăturat târziu discipolilor. J. Colson a sugerat că „Ioan” era preot în Ierusalim, explicând presupusa mentalitate preoţească din a patra evanghelie. R. Schnackenburg a sugerat că „Ioan” ar fi fost un locuitor altfel necunoscut al Ierusalimului care făcea parte din cercul de prieteni ai lui Isus. Evanghelia după Filip şi Evanghelia Mariei o identifică pe Maria Magdalena drept discipolul iubit de Isus, o posibilitate care a fost analizată de Esther de Boer şi făcută faimoasă în imaginarul roman Codul lui Da Vinci. În sfârşit, câţiva autori, cum ar fi Loisy, Bultmann şi Hans-Martin Schenke, văd „discipolul cel iubit” drept o creaţie pur simbolică, un pseudonim idealizat pentru grupul de autori ai evangheliei.

Cercetătoarea gnosticismului Elaine Pagels merge şi mai departe, afirmând că însuşi autorul evangheliei era un gnostic, citând pentru asta similarităţi cu Evanghelia după Toma şi cu Evanghelia după Filip. Trebuie observat că primul comentariu al Evangheliei după Ioan a fost scris de un gnostic, iar evanghelia era populară printre gnostici cel puţin la fel de devreme ca şi printre „ortodocşi”.

Diverse obiecţii au fost ridicate la adresa scrierii acestor scrieri de către Ioan. Prima dintre ele, Evanghelia după Ioan este o relatare foarte intelectualizată a vieţii lui Isus, autorul fiind familiarizat cu tradiţiile rabinice de interpretare biblică. Evangheliile sinoptice cad de acord că Ioan era un pescar. Apostolilor 4:13 se referă la Ioan ca fiind „lipsit de învăţătură” sau „analfabet”.

Au fost de asemenea ridicate obiecţii din cauză că „discipolul cel iubit de Isus” nu este menţionat înainte de Cina cea de taină.

Acest titlu („discipolul cel iubit”) este straniu pentru Beasley-Murray din cauză că „dacă discipolul cel iubit ar fi unul din cei doisprezece, el ar fi fost suficient de cunoscut în afara cercului de biserici ioanine pentru ca autorul să-l numească”.

Raymond E. Brown, printre alţii, susţine că evanghelia a fost scrisă de către o comunitate de autori mai degrabă decât de un singur autor care să-i dea forma finală. În particular, cap. 21 este foarte diferit din punct de vedere stilistic faţă de restul evangheliei, fiind astfel considerat o adăugire ulterioară (cunoscută sub numele de apendice). Printre cercetătorii creştini acest punct de vedere a evoluat către teza că au existat stadii multiple de redactare, fiind implicaţi atât discipolii cât şi apostolul; R.E. Brown (1970) distinge patru stadii de dezvoltare: tradiţiile legate direct de apostol, editare parţială de către discipolii săi, sinteză de către apostol şi adăugiri ulterioare de către un redactor final. Pare clar cel puţin că în cap. 21 altcineva vorbeşte la persoana a treia plural („noi”), fiind în mod evident vocea comunităţii care crede drept adevărată mărturia acestei alte persoane numită „discipolul cel iubit”.

Data scrierii evangheliei a fost estimată la circa 90-100. Apostolul Ioan, dacă el a fost autorul principal, ar fi avut o vârstă extrem de ridicată pentru o vreme în care speranţa de viaţă era mult mai redusă. De de altă parte, dacă apostolul ar fi ajuns într-adevăr la această vârstă, asta ar explica tradiţia relatată în Ioan 21, şi anume că mulţi credeau că Isus a zis că apostolul nu va muri (ceea ce a dus la legenda prezbiterului Ioan). O dată mai târzie decât începutul secolului al II-lea este exclusă deoarece P52, cel mai timpuriu manuscris care dovedeşte existenţa evangheliei, datează de la mijlocul secolului al II-lea. Chiar în biserica timpurie existau dubii asupra autenticităţii, atât Marcion (fondatorul ereziei marcioniste) cât şi Celsus (un critic păgân al creştinismului) au criticat-o aspru drept falsificare evidentă. Dezbaterea s-a concentrat nu numai în jurul diferenţelor faţă de alte evanghelii, ci de asemenea în jurul învăţăturii ei despre Paraclet, care era important în mişcarea „carismatică” timpurie cunoscută drept montanism.

Deşi tradiţiile antice îi atribuie Apostolului Ioan cea de-a patra evanghelie, Apocalipsa şi cele trei Epistole ale lui Ioan, cercetătorii moderni cred că el nu a scris niciunul din aceste texte.
—Stephen L. Harris, Understanding the Bible

Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan la pieptul Lui Hristos - foto preluat de pe www.ortodoxia.md

Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan la pieptul Lui Hristos – foto preluat de pe www.ortodoxia.md

 

Sărbători

- în calendarul ortodox: 8 mai
- în calendarul greco-catolic: 8 mai
- în calendarul romano-catolic: 27 decembrie
- în calendarul lutheran: 27 decembrie
- în calendarul anglican: 27 decembrie

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi mai mult despre Ioan Evanghelistul si pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro; en.wikipedia.org

Sfântul Apostol Sosipatru (28 aprilie)

Sfântul Apostol Sosipatru

foto preluat de pe doxologia.ro

 

Sfântul, slăvitul și întru tot lăudatul Apostol Sosipatru se numără printre Cei Șaptezeci de Apostoli. Sfântul Sosipatru este prăznuit la 28 aprilie (împreună cu Sf. Apostol Iason), la 10 noiembrie, iar la 4 ianuarie este pomenit împreună cu Cei Șaptezeci.

 

Viața

Născut în Aheea, Sosipatru a fost episcop în Iconium (anterior Sfântului Apostol Tertie), fiind hirotonit de ruda sa, Apostolul Pavel. Împreună cu Sf. Iason (1) el a mers în insula Corfu, unde au construit o biserică cu hramul Sf. Ştefan și )unde au convertit mulți păgâni la credința creștină. Văzând acestea, regele insulei Corfu i-a aruncat în temniță, unde ei au convertit alți șapte prizonieri la credința creștină: Saturnin, Iakischolus, Faustian, Ianuarie, Marsaliu, Eufrasie și Mammiu. Regele i-a condamnat la moarte pe cei șapte, fiind aruncați în smoală clocotită.

Sfinții Apostoli Iason și Sosipatru. Prăznuirea lor de către Biserica Ortodoxă se face la data de 28 aprilie. Icoană sec. XX, Grecia - Colecția Sinaxar la Sfinții zilei (icoanele litografiate se găsesc la Catedrala Mitropolitană din Iași) - foto: doxologia.ro

Sfinții Apostoli Iason(1) și Sosipatru - Icoană sec. XX, Grecia – Colecția Sinaxar la Sfinții zilei (icoanele litografiate se găsesc la Catedrala Mitropolitană din Iași) – foto preluat de pe doxologia.ro

Fiica regelui, fecioara Kerkyra, văzând toate acestea și cum sunt torturați sfinții apostoli, și-a împărțit bijuteriile săracilor și s-a convertit la creștinism. Regele s-a mâniat și a întemnițat-o până ce avea să se lepede de Hristos. Apoi a dat foc închisorii, dar ea a rămas nevătămată. Văzând această minune, mulți oameni s-au botezat. Apoi, regele a poruncit ca ea să fie legată de un copac și omorâtă cu săgeți.

Mulți credincioși au fugit într-o insulă învecinată ca să scape de mânia regelui, dar în timp ce acesta îi urmărea, barca lui s-a scufundat. Noul rege a trecut și el la creștinism și a primit numele de Sebastian prin botez. De atunci, Sfinții Sosipatru și Iason au propovăduit Evanghelia liberi și au zidit o biserică în Corfu. Ei au trăit până la adânci bătrâneți, când și-au dat sufletele în pace în mâinile Domnului.

 

cititi mai mult pe ro.orthodoxwiki.org

 

(1) Sfântul Apostol Iason se numără printre Cei Șaptezeci de Apostoli. Sfântul Iason este prăznuit în Biserica Ortodoxă la 28 aprilie (împreună cu Sf. Apostol Sosipatru), iar la 4 ianuarie este pomenit împreună cu Cei Șaptezeci.
cititi mai mult pe www.unitischimbam.ro

Sfântul, slăvitul și mult lăudatul Apostol Iason se numără printre Cei Șaptezeci de Apostoli. Sfântul Iason este prăznuit în Biserica Ortodoxă la 28 aprilie (împreună cu Sf. Apostol Sosipatru), iar la 4 ianuarie este pomenit împreună cu Cei Șaptezeci -foto preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Apostol Iason -foto preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Apostol Iason (28 aprilie)

Sfântul Apostol Iason

foto preluat de pe doxologia.ro
articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Sfântul, slăvitul și mult lăudatul Apostol Iason se numără printre Cei Șaptezeci de Apostoli. Sfântul Iason este prăznuit în Biserica Ortodoxă la 28 aprilie (împreună cu Sf. Apostol Sosipatru), iar la 4 ianuarie este pomenit împreună cu Cei Șaptezeci.

 

Născut în Tars, el a fost numit episcop în Tars de către Apostolul Pavel. Împreună cu Apostolul Sosipatru (1) el a mers în Insula Corfu unde au construit o biserică în cinstea Apostolului Ștefan și unde au convertit mulți păgâni la credința creștină. Văzând acestea, regele din Corfu i-a aruncat în temniță unde ei au convertit alți șapte prizonieri: Saturninus, Jakischolus, Faustianus, Januarius, Marsalius, Euphrasius și Mammius. Atunci, regele i-a condamnat la moarte pe cei șapte și i-a aruncat în smoală topită.

Sfinții Apostoli Iason și Sosipatru. Prăznuirea lor de către Biserica Ortodoxă se face la data de 28 aprilie. Icoană sec. XX, Grecia - Colecția Sinaxar la Sfinții zilei (icoanele litografiate se găsesc la Catedrala Mitropolitană din Iași) - foto: doxologia.ro

Sfinții Apostoli Iason și Sosipatru (1) - Icoană sec. XX, Grecia – Colecția Sinaxar la Sfinții zilei (icoanele litografiate se găsesc la Catedrala Mitropolitană din Iași) – foto preluat de pe doxologia.ro

Fiica regelui, fecioara Cerchira, văzând acestea și cum sunt torturați sfinții apostoli, și-a împărțit bijuteriile săracilor și s-a convertit la creștinism. Regele s-a mâniat și a întemnițat-o până ce avea să se lepede de Hristos. Apoi el a dat foc închisorii, dar ea a rămas nevătămată. Văzând această minune, mulți oameni s-au botezat. Apoi, regele a poruncit ca ea să fie legată de un copac și omorâtă cu săgeți.

Mulți credincioși au fugit într-o insulă învecinată ca să scape de regele mânios, dar în timp ce acesta îi urmărea, barca lui s-a scufundat. Regele cel nou a trecut l-a creștinism și a primit numele de Sebastian prin botez. De atunci, Sfinții Sosipatru și Iason au propovăduit Evanghelia liberi și au zidit o biserică în Corfu. Ei au trăit până la adânci bătrâneți când și-au dat sufletele în mâna Domnului.

 

cititi mai mult pe ro.orthodoxwiki.org

 

(1) Sfântul Apostol Sosipatru se numără printre Cei Șaptezeci de Apostoli. Sfântul Sosipatru este prăznuit la 28 aprilie (împreună cu Sf. Apostol Iason), la 10 noiembrie, iar la 4 ianuarie este pomenit împreună cu Cei Șaptezeci.
cititi mai mult pe www.unitischimbam.ro

Sfântul, slăvitul și întru tot lăudatul Apostol Sosipatru se numără printre Cei Șaptezeci de Apostoli. Sfântul Sosipatru este prăznuit la 28 aprilie (împreună cu Sf. Apostol Iason), la 10 noiembrie, iar la 4 ianuarie este pomenit împreună cu Cei Șaptezeci - foto preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Apostol Sosipatru - foto preluat de pe doxologia.ro

Viața Sfântului Apostol Iason

Sfântul Apostol și Evanghelist Marcu

Mark the Evangelist by Il Pordenone (c. 1484 – 1539)

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Sfântul Apostol și Evanghelist Marcu

Marcu Evanghelistul a fost un evreu creștinat din Ierusalim, devenit potrivit tradiției creștine misionar și episcop în Alexandria. Este considerat în mod tradițional unul dintre cei patru evangheliști, lui fiindu-i atribuită Evanghelia după Marcu. Simbolul său este leul. Relicvele sale se află în Domul San Marco din Veneția. Leul, ca simbol al Veneției, provine de la patronajul Sfântului Marcu asupra orașului.

Nu există niciun izvor istoric de încredere care să arate că autorul Evangheliei după Marcu s-ar fi numit în mod real Marcu, evanghelia sa fiind publicată în mod anonim.

Ceea ce cei mai mulți nu-și dau seama este că titlurile lor au fost adăugate ulterior de creștini din secolul al II-lea, la decenii întregi după ce aceste cărți fuseseră scrise, pentru a putea pretinde că ele au fost scrise de apostoli. De ce ar fi făcut asta creștinii? Amintiți-vă discuția anterioară asupra formării canonului Noului Testament: numai cărțile care erau apostolice puteau fi incluse. Ce trebuia atunci făcut cu evangheliile care erau citite și larg acceptate ca autorități în timp ce fuseseră scrise în mod anonim, cum a fost cazul celor patru evanghelii din Noul Testament? Ele trebuiau asociate cu apostoli pentru a putea fi incluse în canon, așa că le-au fost atașate nume de apostoli.”
—Bart D. Ehrman, Truth and Fiction in The Da Vinci Code: A Historian Reveals What We Really Know about Jesus, Mary Magdalene, and Constantine.
Autorul acestei scrieri nu a fost martor la viața lui Isus și nici măcar nu susține că descrie în evanghelie evenimente la care ar fi fost martor.

Ele nu pretind că ar fi fost scrise de martori la viața lui Isus, iar istoricii au recunoscut de mult că ele au fost produse de creștini din a doua sau a treia generație, trăind în alte țări decât Isus (și Iuda), vorbind o limbă diferită (greacă în loc de aramaică), trăind în circumstanțe diferite și adresându-se unui public diferit.”
—Bart D. Ehrman, The lost Gospel of Judas Iscariot: a new look at betrayer and betrayed.

articol preluat de pe ro.wikipedia.org

Miniature of Saint Mark from the Grandes Heures of Anne of Brittany (1503–1508) by Jean Bourdichon - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Miniature of Saint Mark from the Grandes Heures of Anne of Brittany (1503–1508) by Jean Bourdichon – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Sfântul Apostol și Evanghelist Marcu

articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Sfântul, gloriosul și mult slăvitul Apostol și Evanghelist Marcu este autorul Evangheliei după Marcu, însoțitorul Apostolului Pavel (așa cum se povestește în Faptele Apostolilor), și se numără printre cei Șaptezeci de Apostoli. Adesea este numit Ion Marcu, și este considerat fondatorul Bisericii Alexandriei, totodată fiind și primul ei papă. Ca urmare, el este venerat în mod deosebit de Biserica din Alexandria (coptă) ca fondator al ei. Simbolul său de evanghelist este un leu. Biserica îl prăznuiește la 25 aprilie, la 27 aprilie și 27 septembrie împreună cu Aristarh și Zina, la 30 octombrie împreună cu Tertie, Iust, Artema și Cleopa și la 4 ianuarie împreună cu Cei Șaptezeci.

 

Viața

Numele lui era Ioan, după cum spune Biblia: “El a venit în casa Mariei, mama lui Ioan care era numit și Marcu, unde mulți se adunau pentru rugăciune (Fapte 12:12). “El este cel la care s-a gândit Domnul Hristos, a Căruia este slava, când a spus: ” Duceți-vă în cetate la cutare om, și spuneți-i: Învățătorul zice: Vremea Mea este aproape; voi face Paștele cu ucenicii Mei în casa ta.”(Matei 26:18).

Casa lui a fost prima biserică creștină, unde ei au mâncat Paștele, s-au ascuns după moartea Mântuitorului și în camera de sus de aici au primit Duhul Sfânt.

Acest apostol s-a născut în Cirene (unul din cele cinci orașe vestice, Pentapolis, din Vestul Africii). Numele tatălui său era Aristopolus, iar mama sa se numea Maria și era rudă cu Apostolul Varnava. Credința lor era iudaismul și erau bogați și onorați. Părinții l-au educat în cultura greacă și ebraică. După ce au emigrat la Ierusalim, l-au numit Marcu. Marcu vizita frecvent casa Sfântului Petru și de la el a învățat creștinismul.

Odată, Pe când Aristopulos și fiul său Marcu mergeau pe lângă Iordan, aproape de deșert, au întâlnit un leu și o leoaică răcnind. Pentru Aristopolus a fost evident că își vor găsi amândoi sfârșitul aici. Mila pentru fiul său l-au îndemnat să-i spună să fugă și să se salveze. Marcu i-a răspuns: “Hristos, în mâinile căruia sunt viețile noastre nu va lăsa fiarele să ne omoare”. Spunând acestea, a început să se roage astfel: “Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, apără-ne de demonii acestor două fiare și scapă sălbăticia aceasta de urmașii lor”. Imediat, Dumnezeu a auzit această rugăciune și cele două fiare au căzut moarte. Tatăl său s-a minunat foarte tare și i-a cerut fiului său să-i vorbească despre Hristos. El a început să creadă și a fost botezat de fiul său.

După Înălțarea la cer a Mântuitorului, Marcu l-a însoțit pe Pavel și pe Barnaba în propovăduirea Evangheliei în Antiohia, Seleucia, Cipru, Salami și Perga Pamfiliei, unde i-a părăsit și s-a întors la Ierusalim. După sinodul apostolic din Ierusalim, el a mers împreună cu Barnaba în Cipru.

După plecarea lui Barnaba, Sfântul Marcu a mers în Africa, Berca și în cele cinci orașe vestice. El a propovăduit aici Evanghelia și mulți au crezut în cele relatate de el. De acolo, a mers în Alexandria în 61 A.D.

Când a intrat în oraș, încălțările lui erau rupte din cauza drumurilor lungi pe care le făcuse propovăduind și evanghelizând. El a mers la un cârpaci din oraș, numit Anianus pentru a și le repara. În timp ce Anianus îi repara încălțările, s-a înțepat în deget cu sula. Anianus a strigat în grecește “Eis Theos!” care înseamnă “O unule Dumnezeu!” Când Sfântul Marcu a auzit aceste cuvinte inima i-a tresărit de bucurie. L-a găsit potrivit pentru a-i spune despre Dumnezeu. Apostolul a luat puțină argilă, a scuipat pe ea și a pus-o pe degetul lui Anianus, spunând “în Numele lui Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu,” și înțepătura s-a vindecat imediat, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat.

Anianus a fost nespus de uimit de acest miracol care s-a petrecut în Numele lui Iisus Hristos și inima lui s-a deschis către Cuvântul Domnului. Apostolul l-a întrebat cine era unicul Dumnezeu pe care l-a strigat când s-a înțepat. Anianus i-a răspuns “Am auzit de El, dar nu Îl cunosc.” Sfântul Marcu a început să îi explice de la început, de la crearea cerului și a pământului, apoi despre profeții care au prevestit venirea lui Hristos. Apoi Anianus i-a chemat la el acasă și a adus la el pe copii săi. Sfântul Apostol le-a predicat și apoi i-a botezat.

Când numărul credincioșilor creștini a crescut și poporul păgân al cetății a auzit, s-au înfuriat și au plănuit să-l omoare pe Sfântul Marcu. Credincioșii l-au sfătuit să plece pentru o vreme de dragul siguranței Bisericii sale și a de grija ei. Sfântul Marcu l-a hirotonit pe Sfântul Anianus ca episcop de Alexandria, apoi trei preoți și șapte diaconi. A mers apoi în cele cinci orașe apusene și a rămas acolo doi ani, propovăduind, unde o hirotonit mai mulți episcopi, preoți și diaconi.

În final, el s-a reîntors la Alexandria unde a găsit o comunitate creștină numeroasă și unde a construit o biserică pentru ei în locul numit Bokalia (locul vacilor), în estul Alexandriei pe malul mării.

I/a venit vremea adormirii de sărbătoarea Învierii din anul 68 A.D. care în acel an coincidea cu o mare sărbătoare păgână sărbătorită printr-un mare banchet în cinstea zeului Syrabis. Astfel, o mare mulțime de păgâni a atacat biserica de la Bokalia și au intrat înăuntru cu forța. L-au prins pe Sfântul Marcu, l-au legat cu o funie groasă și l-au târât pe străzi strigând: “Aduceți balaurul în locul adunării vacilor.” Au continuat să-l târască cu multă cruzime. Carnea lui era ruptă și împrăștiată peste tot și orașul era plin de sângele lui. Apoi l-au închis peste noapte într-o închisoare întunecată.

Îngerul Domnului i-a apărut și i-a spus: “Marcule, bunule servitor, bucură-te pentru că numele tău a fost scris în cartea vieții și tu ai fost numărat în ceata sfinților.” După ce îngerul a dispărut, I-a apărut Mântuitorul Hristos și i-a dăruit pacea Sa. Sufletul lui Marcu s-a înveselit și s-a bucurat.

A doua zi dimineața, păgânii l-au scos pe Sfântul Marcu din închisoare. I-au legat gâtul cu o frânghie groasă și la fel ca în prima zi, l-au târât peste pietre și peste stânci. Într-un final, Sfântul Marcu și-a dat sufletul curat în mâinile Domnului și a primit cununa martirajului.

Cu toate acestea, moartea Sfântului Marcu nu a satisfăcut furia păgânilor. Au adus mult lemn de foc și se pregăteau să-i ardă trupul. Dar o furtună puternică s-a pornit și o ploaie torențială a început. Păgânii s-au speriat și au fugit înspăimântați.

Credincioșii au venit și au luat trupul sfânt, l-au dus la biserica din Bokalia, l-au înfășurat în giulgiu, s-au rugat la capul lui și l-au așezat într-un coșciug. Apoi au îngropat coșciugul într-un loc secret în biserică.

În anul 828 A.D., corpul Sfântului Marcu a fost furat de marinari italieni și a fost dus din Alexandria în Veneția. Cu toate acestea, capul său a rămas în Alexandria.

Sfântul, gloriosul și mult slăvitul Apostol și Evanghelist Marcu este autorul Evangheliei după Marcu, însoțitorul Apostolului Pavel (așa cum se povestește în Faptele Apostolilor), și se numără printre cei Șaptezeci de Apostoli. Adesea este numit Ion Marcu, și este considerat fondatorul Bisericii Alexandriei, totodată fiind și primul ei papă. Ca urmare, el este venerat în mod deosebit de Biserica din Alexandria (coptă) ca fondator al ei. Simbolul său de evanghelist este un leu. Biserica îl prăznuiește la 25 aprilie, la 27 aprilie și 27 septembrie împreună cu Aristarh și Zina, la 30 octombrie împreună cu Tertie, Iust, Artema și Cleopa și la 4 ianuarie împreună cu Cei Șaptezeci - foto: preluat de pe basilica.ro

Apostolul Marcu – foto: preluat de pe basilica.ro

 

Importanța pentru Biserica coptă

În Biserica Ortodoxă Coptă Ne-Calcedoniană, Apostolul Marcu este, probabil, cel mai iubit dintre sfinți, fiind fondatorul scaunului Alexandriei în secolul I. Numeroase biserici copte sunt patronate de el și în ziua de 30 Babah (Calendarul copt), Biserica Ortodoxă Coptă sărbătorește comemorarea sfințirea bisericii curatului Sfântul Marcu Evanghelistul, fondatorul bisericii din Egipt și apariția sfântului său cap în Alexandria.

 

Înapoierea moaștelor în 1968

În 17 Baounah (lună din calendarul copt), al anului 1684 A.M. (după calendarul copt), care corespunde cu luni, 24 iunie 1968 d.Hr., în al zecelea an al păstoririi Papei Chiril al VI.lea, al 116-lea Papă al Alexandriei, moaștele Sfântului Marcu Apostolul, Evanghelistul țării Egiptului și primul Patriarh al Alexandriei, s-au reîntors în Egipt. După unsprezece secole în afara Egiptului, trupul Sfântului Marcu s-a reîntors în sfârșit în țara în care a fost martirizat și unde capul lui este păstrat până în prezent, în Alexandria, Egipt.

Papa Chiril a trimis o delegație oficială la Roma pentru a primi moaștele Sfântului Apostol Marcu de la romano-catolicul Papă Paul al VI-lea. Delegația a fost formată din zece mitropoliți și episcopi, dintre care șapte erau copți și trei etiopieni, și trei lideri proeminenți ai laicatului copt. Delegația Alexandriei a primit moaștele Sfântului Marcu sâmbătă, 22 iunie 1968, de la Papa Paul al VI-lea. Momentul primirii sfintelor moaște, după unsprezece secole în care au stat la Veneția, a fost unul solemn și plin de bucurie.

 

cititi mai mult pe ro.orthodoxwiki.org
cititi mai mult despre Marcu Evanghelistul și pe: doxologia.ro; en.wikipedia.org

Sfântul Ştefan (27 decembrie)

Sfântul Ștefan de Carlo Crivelli

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Sfântul Ştefan (greacă: Στέφανος, Stephanos ; latină: Stephanus, însemnând Coroană de flori sau Încununat, de multe ori dat ca un titlu mai degrabă decât ca un nume) (n. 1 – d. 34/35) după Noul Testament a fost Arhidiacon iudeu (evreu) din Ierusalim care a fost primul martir creştin condamnat la moarte de autorităţile iudaice din Ierusalim. Potrivit Noului Testament, Sfântul Ştefan a fost unul dintre cei şapte bărbaţi ”plini de Duh Sfânt şi de înţelepciune”, aleşi de către apostoli pentru a îndeplini calitatea de diaconi. Ştefan a fost unul dintre ucenicii lui Iisus Hristos, care îl urmau pretutindeni şi care au asistat direct la faptele sale. Fiind ales să îi conducă pe diaconi, Sfântul Ştefan a fost numit Arhidiacon.

Întrucât, în Biserica primară, rolul diaconului era unul mult mai important decât în zilele noastre, Sfântul Ştefan a intrat rapid în atenţia fariseilor, care erau nemulţumiţi de faptul că el predica public învăţăturile lui Iisus. La scurtă vreme după începerea misiunii sale de diacon, el a fost adus în faţa Sinedriului, pentru a fi acuzat de blasfemie contra lui Moise şi a lui Dumnezeu. Întrebat de acelaşi Caiafa care îl judecase pe Iisus cum răspunde acuzării, Sfântul Ştefan a ţinut o lungă cuvântare, acuzându-i, la rândul său, pe cei ce îi doreau pieirea: “Cum au fost părinţii voştri aşa sunteţi şi voi! Pe care dintre prooroci nu i-au prigonit părinţii voştri? Şi au ucis pe cei care au vestit mai dinainte sosirea Celui Drept ai Cărui vânzători şi ucigaşi v-aţi făcut voi acum. Voi care aţi primit Legea întru rânduieli de la îngeri şi n-aţi păzit-o!” (Faptele Apostolilor VII, 51-53).

Sfântul Ştefan a fost găsit vinovat de blasfemie şi condamnat la moarte prin lapidare. După pronunţarea sentinţei, conform Noului Testament, el a avut o teofanie, spunând: “Iată văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând de-a dreapta lui Dumnezeu“. El a fost dus înafara cetăţii, unde a fost ucis cu pietre, devenind primul martir – primul ucis pentru că mărturisise credinţa în Iisus. Urmând exemplul acestuia, în clipa morţii el cere iertare pentru cei ce îl ucid. Conform Noului Testament şi tradiţiei creştine, printre cei ce l-au judecat şi care au asistat la uciderea lui s-a aflat şi Saul, convertit ulterior la creştinism, cel ce avea să devină Sfântul Pavel.

Mormântul Sfântului Ştefan a fost descoperit în anul 415. Din anul 560 osemintele sale s-ar afla împreună cu osemintele arhidiaconului roman Laurentius (d. 258) în cripta bisericii „San Lorenzo fuori le Mura” din Roma.

 

Sărbători

Sfântul Ştefan diaconul este sărbătorit de creştinii romano-catolici, anglicani, reformaţi, evanghelici şi unitarieni pe 26 decembrie, iar de cei ortodocşi şi greco-catolici pe 27 decembrie.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi mai mult despre Sfântul Apostol, întâiul Mucenic şi Arhidiacon Ştefan si pe: ro.orthodoxwiki.orgen.wikipedia.org; doxologia.ro

Iacov al lui Zevedeu

Sfântul Apostol Iacov al lui Zevedeu, fratele Sfântului Apostol Ioan Evanghelistul

foto preluat de pe doxologia.ro
articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Sfântul Iacov, fiul lui Zevedei, era din Betsaida Galileii, dintr-o familie de pescari și a fost frate cu Sf. Apostol Ioan, Cuvântătorul de Dumnezeu. A fost unul din cei doisprezece Apostoli, chemat de Domnul la ucenicie „de la vânarea peștilor”. A fost supranumit Iacov cel Mare, spre a-l deosebi de Apostolul Iacov (fiul lui Alfeu) și de Apostolul cu același nume dintre Cei Șaptezeci, Sf. Iacov cel Drept (primul Episcop al Ierusalimului) supranumit Iacov cel Mic sau Iacov Fratele Domnului. Sf. Iacov este primul mucenic dintre Cei 12 Apostoli, fiind ucis în anul 44, la ordinul lui Irod Agripa (Fapte 12-1;2). Biserica îl pomenește pe Iacov al lui Zevedeu la 30 aprilie și la 30 iunie (împreună cu ceilalți Apostoli).

 

Viața

La chemarea Domnului, cei doi frați au lăsat mrejele de pescari și pe tatăl lor și L-au urmat pe Hristos. Ei știau, ca foști ucenici ai Botezătorului, că Iisus este Mesia-Hristos și credeau în El, luând aminte la învățăturile ce ieșeau în preacurata gura Lui și fiind martori la minunile făcute de El. Şi atât îi iubea Domnul, încât unuia i-a dat spre rezemare pieptul Său, iar celuilalt i-a făgăduit paharul pe care El Însuși l-a băut. Însă și ei atât L-au iubit pe Domnul și atâta râvna au arătat față de Dânsul, încât și foc din cer au voit să pogoare peste cei ce nu credeau în El. Pe acești doi frați și pe Petru, nicidecum nu-i lăsa Mântuitorul fără să le descopere mai mult decât celorlalți Apostoli dumnezeieștile Lui taine, precum s-a petrecut pe Tabor, când a voit să-și arate slava dumnezeirii Sale, iar, mai târziu, în Ghetsimani, când le-a descoperit, tot lor trei, taina cea adâncă a Crucii și a smereniei Sale.

Tradiția mărturisește că, după patima cea de bunăvoie, după Învierea și Înălțarea Domnului la cer, după primirea Sfântului Duh, Sfântul Apostol Iacov a fost în Spania și în alte părți și, acolo, a propovăduit cuvântul lui Dumnezeu și că s-a întors la Ierusalim, învățând cu toată îndrăzneala că Iisus este adevăratul Mesia, Mântuitorul lumii.

Aceasta văzând-o, păgânii s-au pornit cu mânie mare și au îndemnat pe Irod Agripa (41-44) să ridice prigoană asupra Bisericii lui Hristos, iar pe Iacov să-l ucidă. Deci, Irod a pus mâna pe câțiva din fruntașii Bisericii, ca să-i piardă și a ucis pe Iacov, fratele lui Ioan, cu sabia, iar pe Petru l-au închis în temniță. Şi, spune tradiția, că, după tăiere, ucenicii Sfântului Iacov, luând trupul învățătorului lor, după dumnezeiască povățuire, l-au dus în Spania, unde și până acum, la mormântul lui de la Compostella, săvârșesc minuni, întru slava lui Iisus Hristos Dumnezeu, Cel ce este slăvit împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, de toată făptura, în veci.

cititi mai mult pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro