sfinte mucenițe Arhive - Uniti Schimbam

Articole

Eufimia din Calcedon (†304)

16 septembrie 2023/0 Comentarii/în De suflet, Școala de Toamnă /de Uniti Schimbam/3.020 vizite

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Eufimia din Calcedon

Sfânta, slăvita, Marea Muceniță Eufimia din Calcedon (gr. Ευφημία), numită „prealăudată” în Biserica Ortodoxă, a mucenicit pentru credința ei în Calcedon, la anul 304. Prăznuirea muceniciei ei se face pe 16 septembrie, iar pe 11 iulie se prăznuiește minunea săvârșită de ea la Sinodul de la Calcedon (451).

Viața

Sfânta Eufimia a trăit în vremea domniei împăratului Dioclețian (284-305 d.Hr.) S-a născut în orașul Calcedon (azi districtul Kadikoy, în Istanbul, Turcia) din părinți creștini, Filofron (Philophronos) și Teodosia, într-o familie de rang senatorial. Încă din tinerețe și-a închinat viața lui Hristos, stăruind în rugăciune, post și curăție.

Proconsulul provinciei Asia, care era și guvernator al Calcedonului, pe nume Priscus, supranumit Antipater a proclamat prin decret o zi de sărbătoare în cinstea zeului păgân Marte (zeul războiului în mitologia romană), poruncind ca toți locuitorii să se adune și să aducă ofrande și jertfe zeului.

Creștinii însă se fereau însă să ia parte la festivitățile păgâne și, ascunzându-se în casele unora dintre ei, își petreceau vremea în rugăciune către adevăratul Dumnezeu. Proconsulul Priscus a poruncit atunci ca toți creștinii din oraș să fie găsiți și aduși înaintea lui ca să jertfească și ei lui Marte. Într-o casă au fost găsiți mai mulți creștini laolaltă, între care și tânăra Eufimia. Judecătorii au încercat să îi convingă, mai întâi cu vorbe bune, apoi cu ademeniri și în cele din urmă cu amenințări să se lepede de Hristos, însă ei au rămas statornici în credința lor. Au fost bătuți cu cruzime, însă nu au primit să se lepede de Hristos.

Aflând-o pe fecioara Eufimia în mijlocul creștinilor, văzând frumusețea și tinerețea ei, judecătorii au scos-o din rândurile creștinilor, crezând că, lipsită de susținerea lor, fecioara avea să cedeze și să se lepede de credința ei. Însă ademenirile și amenințările lor nu au dat rezultat. Atunci, văzând guvernatorul că nu izbutea nimic, a condamnat-o la moarte prin tragerea pe roată. Eufimia a răbdat însă chinurile cumplite, stăruind în rugăciune. Un înger al Domnului s-a apropiat atunci și, oprind chinurile, a ridicat-o pe fecioara Eufimia de pe cumplitul instrument de tortură, vindecându-i toate rănile, iar ea a stat, sănătoasă, înaintea judecătorilor.

Atunci aceștia, socotind că sfânta scăpase prin vrăjitorie, au poruncit ca sfânta să fie aruncată într-un cuptor încins. Doi dintre soldații însărcinați să ducă la îndeplinire sentința, pe nume Victor și Sostene, au dus-o până la cuptorul de foc, însă, văzând în flăcări chipurile amenințătoare ale unor îngeri ai Domnului, s-au cutremurat și, refuzând să ducă la îndeplinire porunca, au crezut și ei în Dumnezeul Eufimiei și L-au mărturisit pe Hristos. Cei doi au fost judecați ceva mai târziu și condamnați la moarte, primind mucenicia în numele lui Hristos.

Sfânta Eufimia a fost aruncată în foc de alți soldați, însă a rămas neatinsă. Aruncată mai apoi într-o groapă plină cu țepușe și cuțite ascuțite, Sfânta a scăpat și de această dată nevătămată.

În cele din urmă, sfânta a fost condamnată să fie aruncată fiarelor sălbatice, în timpul jocurilor de circ. Sfânta Eufimia s-a rugat cu stăruință să se învrednicească să sufere chinuri pentru numele Domnului Hristos, însă fiarele sălbatice nu au vrut să se atingă de ea. În cele din urmă, o ursoaică a mușcat-o o dată de picior, și, sângerând mult, Sfânta Marea Muceniță Eufimia și-a dat duhul în mâinile Domnului. Atunci s-a produs un cutremur mare de pământ, care i-a făcut pe spectatori și pe soldații care păzeau arena să fugă, iar părinții sfintei, strecurându-se prin mulțime, au reușit să îi ia trupul și să îl îngroape cu cinste în apropiere de Calcedon.

După ce au încetat persecuțiile împotriva creștinilor, deasupra mormântului Sfintei s-a înălțat o mare catedrală, care avea să adăpostească mai târziu și lucrările Sinodului al IV-lea Ecumenic din anul 451.

Minunea din timpul Sinodului Ecumenic de la Calcedon

Al Patrulea Sinod Ecumenic s-a întrunit în orașul Calcedon în cursul lunii octombrie a anului 451. Cei 630 de delegați s-au adunat în biserica Sfintei Eufimia, care adăpostea moaștele sfintei. Sinodul a condamnat doctrina monofizită a lui Eutihie și a adoptat Mărturisirea de credință de la Calcedon, afirmând că Iisus Hristos a fost “Om adevărat și Dumnezeu adevărat“, a doua Persoană a Sfintei Treimi, în două Firi, dumnezeiască și omenească „neamestecate, neschimbate, neîmpărțite și nedespărțite”.

Raportul între monofiziți și ortodocși era destul de echilibrat în timpul Sinodului, așa încât lucrările sinodale erau aprig disputate. Neputându-se ajunge la o hotărâre comună, sfântul patriarh Anatolie al Constantinopolului a propus ca Sinodul să încredințeze hotărârea Duhului Sfânt, rugându-L să le vestească hotărârea corectă cu ajutorul prealăudatei mucenițe Eufimia.

Ierarhii ortdocși și cei monofiziți și-au scris atunci Mărturisirile de credință pe două suluri de pergament și le-au pecetluit cu pecețile lor. Deschizând mormântul sfintei, au așezat amândouă Mărturisirile de credință, în prezența împăratului Marcian (450-457) pe pieptul Sfintei. Au pecetluit apoi mormântul cu pecetea imperială, și au așezat pază imperială la mormântul sfintei.

Au petrecut cu toții, vreme de trei zile, în post și rugăciune, iar la sfârșitul celor trei zile, patriarhul și împăratul au deschis mormântul, fiind de față toți participanții la Sinod. Au aflat atunci pergamentul monofiziților îndepărtat și aruncat la picioarele sfintei, iar Mărturisirea ortodoxă se afla în mâna dreaptă a sfintei.

În Sinaxar se arată că sfânta însăși și-a întins mâna, ca și cum ar fi fost vie, și a înmânat patriarhului Mărturisirea ortodoxă. Se spune că, după această minune, mulți dintre participanții la Sinod s-au încredințat de adevărul credinței ortodoxe, iar cei care au refuzat să se lepede de erezia lor au fost condamnați și excomunicați de Sinod.

Această minune este relatată într-o scrisoare trimisă de Sinod Papei Leon I:

“Căci Dumnezeu a fost Cel ce a lucrat, și biruitoarea Eufimia a încununat adunarea ca pentru nuntă, care, luând Mărturisirea noastră de credință, a primit-o ca pe a sa și a înmânat-o Mirelui ei prin preaevlaviosul nostru împărat și de Hristos iubitoarea împărăteasă, potolind strigătele împotrivitorilor și primind mărturisirea noastră a adevărului ca plăcută înaintea Lui, și cu mâna și gura ei așezând pecetea ei asupra voturilor noastre ale tuturor, a proclamat-o.” Această minune a Sfintei este prăznuită de Biserica Ortodoxă pe 11 iulie.

Sf. Mare Mc. Eufimia (†304) – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Moaște

Moaștele Sfintei Eufimia s-au arătat încă de la început făcătoare de minuni. În fiecare an, în ziua praznicului ei, din moaștele sfintei curgea un sânge binemirositor, pe care, strângându-l cu cinste episcopul locului, îl folosea ca să ungă pe cei bolnavi. Şi cu sângele sfintei s-au făcut multe vindecări. Iar în alte prilejuri de peste an, mai ales atunci când ierarhul locului era vrednic și evlavios, din moaștele sfintei curgea și mir parfumat, folosit tot la vindecarea bolnavilor.

Pentru multele minuni ale sfintei, faima ei s-a răspândit în întregul Imperiu, și mulți pelerini și bolnavi veneau la mormântul ei, învrednicindu-se de vindecare. Pentru aceasta, i s-a spus „prealăudata”, sau „atotlăudata”, și tot pentru cinstirea deosebită arătată sfintei, ierarhii adunați la Sinodul de la Calcedon au socotit-o vrednică să arate credința cea adevărată.

În secolul al VI-lea, împăratul Mauriciu (582-602) îndoindu-se de minunea care se săvârșea cu moaștele sfintei în fiecare an, a despecetluit odată mormântul acesteia, necrezând că din trupul sfintei putea izvorî cu adevărat sânge. De obicei, sângele sfintei era strâns cu evlavie de episcop în timpul sfintelor slujbe. Împăratul însă a rupt pecetea de pe mormânt și s-a dus singur să vadă dacă minunea era adevărată. Şi deschizând mormântul, a început sângele sfintei să curgă, mai mult decât în orice an, umplând biserica de o mireasmă asemănătoare cu a mirului. Împăratul, încredințat, s-a pocăit.

În preajma anului 617, în vremea domniei împăratului Heraclie (610-641), Calcedonul a fost cucerit de perși, sub conducerea lui Chosroes I, iar biserica Sfintei Eufimia a fost arsă și distrusă. Moaștele Sfintei au scăpat însă neatinse. După retragerea perșilor, în jurul anului 620, moaștele Sfintei Eufimia au fost mutate la Constantinopol, într-o nouă biserică închinată sfintei, construită în centrul orașului, în apropiere de Hipodrom. Minunile sfintei au continuat și acolo.

În vremea prigoanei iconoclaste din timpul împăratului Leon al III-lea Isaurul (714-741), acesta a poruncit ca moaștele nestricate sfintei să fie luate pe ascuns din biserică, iar în locul lor să fie așezate niște oase putrede, voind să abată astfel poporul de la închinarea la moaștele sfinților. A făcut acest lucru pe ascuns, întrucât se temea de evlavia populară față de sfântă și vroia totodată să profite de aceasta pentru a zdrobi încrederea poporului în cinstirea sfinților.

O vreme, a ținut moaștele sfintei în palat, însă fiicele împăratului fiind dreptcredincioase, le țineau în mare cinste și se rugau mereu înaintea lor. Atunci, pentru a nu fi descoperit ce făcuse, împăratul a poruncit ca moaștele sfintei să fie aruncate în mare. Făcându-se cum poruncise împăratul, moaștele sfintei nu s-au scufundat, ci au plutit pe mare, departe de țărmurile Constantinopolului.

Împăratul a deschis atunci înaintea poporului mormântul sfintei, în care fuseseră așezate oasele cele putrezite, și pentru o vreme a reușit să înșele poporul adunat acolo că acelea ar fi fost trupul sfintei. Biserica sfintei a fost părăsită și profanată, rămânând în ruină până la sfârșitul perioadei iconoclaste. Însă în cele din urmă s-a aflat despre înșelăciunea împăratului Leon și despre faptul că moaștele sfintei fuseseră aruncate în mare.

Plutind astfel pe mare trupul sfintei, a fost pescuit de doi frați, Sergiu (Serghie) și Sergon, a căror corabie tocmai pleca din port către insula Lemnos, în Marea Egee, care era pe atunci grânarul Constantinopolului. Cei foi frați nu știau ale cui moaște erau acelea pe care le găsiseră, însă le-au păzit cu cinste, văzând în vis niște îngeri ca niște bărbați luminoși strânși în jurul raclei sfintei, cu lumânări aprinse, cântând și slăvind pe Dumnezeu.

Până au ajuns în insula Lemnos, cei doi frați s-au rugat cu stăruință să li se descopere ale cui erau moaștele pe care le găsiseră. În insula Lemnos era cinstită în mod deosebit Sfânta Muceniță Glicheria, ale cărei moaște se găseau într-o biserică de acolo. În noaptea când au ajuns la mari, celor doi li s-au arătat în vis cele două sfinte mucenițe, care s-au salutat cu dragoste, chemându-se pe nume.

Astfel au aflat cei doi frați cine era sfânta pe care o scoseseră din mare. Bucuroși, au vrut să plece mai departe, spre orașul lor de origine, și, ridicând ancora, s-au pregătit să plece. N-au reușit însă să înainteze nici în prima zi, nici în zilele următoare, căci vântul îi împingea înapoi. După câteva zile, li s-a arătat în vis sfânta Eufimia, cerându-le să nu o mute încă o dată, ci să o lase acolo, în insula Lemnos.

Cei doi frați s-au dus atunci la episcopul locului și, dezvăluindu-i cele întâmplate, au hotărât să înalțe o mică biserică pe locul unde vroiau să îngroape moaștele sfintei, pe care le-au ascuns în pământ, sub Sfântul Altar, de teamă să nu fie găsite și profanate din nou de iconoclaști, așezând deasupra mormântului o lespede pe care scriseseră cum găsiseră moaștele și cine era sfânta îngropată acolo. Cei doi frați nu au mai plecat însă de acolo, ci, renunțând la negustorie, și-au petrecut tot restul vieții în posturi și rugăciuni, lângă biserica sfintei Eufimia.

La câtva timp după aceea, voind episcopul locului să aducă într-o nouă biserică înălțată de el moaștele Sfintei Eufimia, aceasta i s-a arătat în vis, cerându-i să nu o mai mute de la locul ei, ci să ia în locul ei moaștele Sfintei Mucenițe Glicheria, care erau ascunse în altă parte. Iar Sfânta Eufimia era cinstită mai departe de popor în bisericuța ei de la malul mării.

Câțiva ani mai târziu, tot în vremea prigoanei iconoclaste, în ziua praznicului Sfintei Eufimia, un mare demnitar, susținător al politicii iconoclaste a împăratului a poposit pe insula Lemnos, cu o mică armată. Văzându-i pe creștinii adunați la praznicul sfintei, i-a alungat, batjocorindu-i, și a poruncit ca biserica să fie distrusă din temelie. Moaștele sfintei, îngropate sub pământ, nu au fost însă găsite, și nu s-au pierdut, ci au rămas pe locul acela. Biserica fiind distrusă, locul a rămas însă părăsit.

Când s-a potolit prigoana iconoclastă, după moartea lui Leon al IV-lea Khazarul (750-780), în vremea domniei împăratului Constantin al VI-lea (asociat la tron din 771, împărat 780-797) și a mamei sale, împărăteasa Irina (regentă între anii 780-797 și împărăteasă unică între anii 797-802), a fost restabilită cinstirea sfintelor icoane. În special binecredincioasa împărăteasă Irina avea mare evlavie la Sfânta Eufimia și, cunoscând povestea aruncării moaștelor ei în mare, se străduise în fel și chip să le găsească, însă nu reușise.

În acea vreme, un bărbat pe nume Anastasie, cu rangul de comite, a primit drept moștenire un teren din insula Lemnos pe care se afla și mormântul sfintei, cu ruinele vechii biserici. Acesta, găsind ruinele bisericii, a rezidit-o din temelii și, în timpul lucrărilor, a aflat și moaștele sfintei. Fiind depuse împotriva lui niște denunțuri mincinoase, comitele a fost scos din funcție și, socotind că i se făcuse o nedreptate, a plecat la Constantinopol, vrând să facă apel la judecata imperială.

Aflând că mitropolitul de Calcedon era foarte respectat la Curte, i s-a adresat mai întâi acestuia, rugându-l să îl ajute ca să își redobândească rangul. La început, mitropolitul l-a refuzat. Anastasie, stăruind, l-a urmat pe mitropolit până la palatul episcopal, unde, văzând biserica deschisă, s-a dus să se roage. Reședința mitropolitului era atunci lângă biserica Sfintei Eufimia.

Auzind comitele de aceasta, s-a minunat foarte tare. Întrebat fiind de clerici de pricina mirării lui, le-a povestit că moaștele Sfintei Eufimia se aflau pe o moșie a lui. Clericii l-au adus atunci pe Anastasie înaintea mitropolitului de Calcedon care, cercetându-l, a aflat de la el cum ajunseseră moaștele sfintei până în insula Lemnos, aduse de cei doi frați. Atunci mitropolitul l-a luat cu sine pe Anastasie și, aducându-l înaintea împăratului și a împărătesei, le-a vestit aflarea moaștelor sfintei.

Bucuroși, împăratul și împărăteasa l-au răsplătit pe Anastasie, reașezându-l în rangul sau și făcându-i multe daruri, după care au trimis în insula Lemnos un sobor de preoți și arhierei, însoțit de mulți nobili și de o gardă de onoare, ca să afle moaștele Sfintei și să le aducă, cu cinste, la Constantinopol.

Atunci s-a iscat o mare tulburare printre locuitorii insulei, care nu vroiau să fie lipsiți de binecuvântările ce izvorau din moaștele sfintei. Episcopul locului a potolit însă poporul, iar moaștele Sfintei Mucenițe Eufimia au fost luate cu cinste și duse în corabie, care le-a purtat până la Constantinopol, fiind reașezate în biserica închinată Sfintei în anul 796.

Racla cu moaștele sfintei a mai fost o dată furată în vremea cruciadelor, fiind dusă de cruciați la Nicosia, în Cipru, însă moaștele Sfintei s-au întors iarăși la Constantinopol. După căderea Constantinopolului, în 1454, patriarhul Ghenadie al II-lea Scholarios a mutat iarăși moaștele Sfintei din biserica închinată acesteia în catedrala patriarhală, fiind mutate de fiecare dată odată cu mutarea reședinței patriarhale.

În prezent, cea mai mare parte a moaștelor Sfintei Mucenițe Eufimia se află în Catedrala Patriarhală Sf. Gheorghe aflată în cartierul Fanar din Constantinopol (Istanbul), fiind așezate în partea dreaptă a bisericii, în naos, alături de moaștele Sfintelor Solomoni și Teofano.

Racla cu moaștele Sfintei Eufimia, în Biserica Patriarhală Sf. Gheorghe, Istanbul – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Imnografie

Pentru prăznuirea din 16 septembrie:

Tropar, glasul al 4-lea:

Foarte mult ai vestit pe cei dreptmăritori, și ai rușinat pe cei rău credincioși, Eufimia, preafrumoasă fecioară a lui Hristos, întărind cele ce părinții bine au dogmatizat la al patrulea Sobor. Muceniță preamărită, pe Hristos Dumnezeu roagă-L să ne dăruiască nouă mare milă.

Condac, glasul al 2-lea:

Nevoințe în chinuri, nevoințe pentru credință cu avânt ai suferit pentru Hristos, Mirele tău. Acestuia și acum roagă-te, să se surpe trufia vrăjmașilor sub picioarele dreptcredincioșilor, ca și atunci eresurile, prin rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, ceea ce ai primit hotărârea credinței de la cei șase sute treizeci de Dumnezeu purtători părinți și o păstrezi, prealăudată.

În Ceaslovul cel Mare (ed. Biserica Ortodoxă, Alexandria, 2003), troparul și condacul care se cântă la praznicul din 11 iulie apar ca o variație (de traducere, probabil) a celor din 16 septembrie, care se cântă pe glasuri diferite, după cum urmează:

Tropar, glasul al 3-lea:

Ai veselit pe cei dreptcredincioși și ai rușinat pe cei rău-mărturisitori, Eufimia, preafrumoasă fecioară a lui Hristos. Căci ai întărit dogmele Sinodului al patrulea, pe care Părinții bine l-au rânduit. Muceniță mărită, roagă-L pe Hristos Dumnezeu să ne dăruiască nouă mare milă.

Condac, glasul al 4-lea:

Lupte în chinuri, lupte în credință ai purtat cu căldură pentru Hristos, Mirele tău. Şi așa precum ai zdrobit eresurile, așa și acum întărâtările vrăjmașilor supune-le sub picioarele poporului nostru, rugând pe Născătoarea de Dumneze. Căci tu ai luat de la cei șase sute treizeci purtători de Dumnezeu părinți hotarul credinței și l-ai păzit pe el, prealăudată.

Iconografie

Potrivit Erminiei lui Dionisie din Furna (ed. rom. Sophia, București, 2000, pp. 185, 209 mucenicia Sfintei Eufimia se zugrăvește astfel: Fecioara, tânără, este reprezentată înconjurată de lei și urși, îngenuncheată, cu ochii și mâinile înălțați spre Dumnezeu.

Mural depicting the martyrdom of St. Euphemia (Church of St. Euphemia, Rovinj, Croatia) – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Există și o indicație iconografică specifică menită să amintească minunea sfintei Eufimia de la Sinodul IV de la Calcedon din 451, pe care Dionise nu o menționează, însă care este evocată în Viețile Sfinților. În relatarea minunii Sfintei Eufimia se povestește că începând de atunci, sfânta muceniță Eufimia se zugrăvește purtând în mână un sul de pergament cu mărturisirea de credință ortodoxă a Părinților de la Sinodul de la Calcedon.

Sf. Mare Mc. Eufimia (†304) – foto preluat de pe doxologia.ro

cititi mai mult despre Sf. Mare Mc. Eufimia si pe: eufimiadincalcedon.wordpress.com; basilica.ro; doxologia.ro; en.wikipedia.org

Sfânta Muceniță Ludmila (Secolul al IX-lea)

16 septembrie 2023/0 Comentarii/în De suflet, Școala de Toamnă /de Uniti Schimbam/52 vizite

foto preluat de pe doxologia.ro
articol preluat de pe basilica.ro

Sfânta Muceniță Ludmila

Sfânta Muceniță Ludmila s-a născut în Boemia în a doua jumătate a secolului al IX-lea.

Contele Melnik, tatăl ei, era un om bogat, unul dintre marii dregători ai țării.

Ludmila s-a căsătorit cu prințul Borzivoi al Boemiei.

Cu prilejul unei călătorii în Moravia au cunoscut pe cei doi frați Metodie și Chiril, apostolii slavilor.

Sf. Mc. Ludmila (Secolul al IX-lea) – foto preluat de pe doxologia.ro

În urma acestei întâlniri, Ludmila și Borzivoi, soțul ei, au primit Sfântul Botez împreună cu mulți dintre slujitorii lor.

Astfel a apărut prima Biserică creștină în Boemia.

Dumnezeu a binecuvântat căsătoria lor cu un fiu pe nume Vratislas, căruia, după ce s-au retras la Castelul Tetin, i-au lăsat conducerea tronului Boemiei.

Vratislas s-a căsătorit cu prințesa păgână Dragomira și au avut un fiu pe nume Venceslas.

Acesta a fost crescut în credința creștină de către Ludmila, bunica lui, spre deosebire de celălalt copil al Dragomirei, Boleslav, care a rămas păgân, iar după moartea lui Borzivoi și a fiului său Vratislas, cei doi copii au rămas sub conducerea regentă a Dragomirei.

Deoarece Boleslav și Dragomira urau pe Venceslas și Ludmila pentru că erau creștini, au complotat, omorându-i în timp ce se aflau în biserică rugându-se.

Dar împăratul Germaniei, Otto I, a invadat Boemia ca să pedepsească pe cei care l-au omorât pe vasalul său.

Învingând pe Boleslav și Dragomira, le-a impus să restabilească religia creștină și să plătească un tribut anual.

Sfânta Mare Muceniță Chiriachi (sec III – IV)

7 iulie 2023/0 Comentarii/în De suflet, Școala de Toamnă /de Uniti Schimbam/2.694 vizite

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe basilica.ro

Sfânta Mare Muceniță Chiriachi

În zilele împăratului Diocleţian (284-305), era un creştin pe nume Dorotei, cu soţia sa, Eusebia, care, fiindcă nu aveau fii, se rugau lui Dumnezeu să le dea lor rod pântecelui, făgăduind să-l dăruiască Domnului pe copilul ce se va naşte.

Deci, a ascultat Dumnezeu rugăciunea lor şi au născut prunc de parte femeiască, în ziua Duminicii, pentru care pricină au numit-o Chiriachi (pentru că în limba greacă Ziua Domnului adică Duminica, se spune Chiriachi).

Şi au păzit-o fecioară, fiindcă făgăduiseră să o dăruiască lui Dumnezeu. Dar, pe când Sfânta Chiriachi era de 16 ani, păgânul împărat Diocleţian a pornit prigoană împotriva creştinilor. Atunci au fost pârâţi părinţii Sfintei, împreună cu ea, că sunt creştini.

Deci, au venit slujitorii împărăteşti şi, luându-i pe toţi trei, au despărţit pe fecioară de părinţii ei. Pe bătrâni i-au dus la Melitene în Armenia, unde au pătimit pentru Hristos de la dregătorul Iustus, iar pe frumoasa Chiriachi au trimis-o în lanţuri, la cezarul Maximian Galeriu (293-311), în Nicomidia.

Acesta, cercetând pe frumoasa fecioară şi văzând statornicia ei în credinţă, a poruncit să fie crunt bătută. Sfânta a primit, în tăcere, cumplitele lovituri de toiege. Nu se văita, ci numai se ruga în tăcere. Văzând prigonitorul că nu izbuteşte să înduplece pe tânăra creştină să se lepede de credinţa ei, a lăsat-o în seama dregătorului Ilarian al Bitiniei.

Şi, venind acesta la judecată chiar în capiştea idolească, mai înainte de a începe el să o întrebe pe Chiriachi, s-a făcut un mare cutremur de pământ, idolii au căzut şi s-au prefăcut în pulbere şi însuşi Ilarian şi-a aflat, acolo, moartea.

Peste câtva timp, a venit un alt dregător, care, aflând pe fecioară în temniţă, a poruncit să se aprindă un foc mare şi Sfânta să fie aruncată în flăcări. Şi, începând atunci o ploaie mare, a potolit vâlvătaia şi a stins focul, iar fecioara a scăpat nevătămată. A fost, apoi, aruncată la fiare sălbatice, dar fiarele, simţind sfinţenia ei, se gudurau ca mieii.

Mulţi păgâni, văzând lucrul acesta, au crezut în Hristos. Iar dregătorul, înţelegând că nimic nu izbuteşte, a poruncit ca Sfânta să fie scoasă din cetate şi ucisă. Şi, luând-o slujitorii, au scos-o afară din cetate, ca să-i taie capul, în ziua de 7 iulie din anul 303. Iar Sfânta a cerut voie să se roage.

După ce s-a rugat, a povăţuit pe creştinii care îi urmaseră să mărturisească şi ei credinţa. Apoi, culcându-se pe pământ, şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu. Şi ostaşii, apropiindu-se de ea ca să-i taie capul şi văzând-o deja moartă, s-au mirat. Deci, s-a făcut un glas dumnezeiesc, zicând: „Mergeţi, fraţilor, şi propovăduiţi măririle lui Dumnezeu”. Atunci ostaşii şi cei ce erau de faţă au crezut în Hristos.

Moaştele Sfintei au fost îngropate cu evlavie de către creştini, fiind cunoscute pentru darul facerii de minuni. Prin voia lui Dumnezeu şi purtarea de grijă a episcopului Iacob Stamati al Huşilor, în anul 1763, o mână din sfintele ei moaşte a fost adusă de la Marea Lavră din Muntele Athos şi aşezată în biserica Mănăstirii Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel din Huşi, ctitoria Sfântului Voievod Ştefan cel Mare, catedrala de astăzi a Episcopiei Huşilor, Sfânta devenind ocrotitoare a acestei eparhii.

Tropar – Glasul 4

Mieluşeaua Ta, Iisuse, Chiriachi, strigă cu glas mare: pe Tine, Mirele meu, te iubesc și pe Tine căutându-Te mă chinuiesc și împreună mă răstignesc și împreună mă îngrop cu Botezul Tău; și pătimesc pentru Tine, ca să împărățesc întru Tine; și mor pentru tine, ca să viez pentru Tine; ci, ca o jertfă fără de prihană, primește-mă pe mine ceea ce cu dragoste mă jertfesc Ție. Pentru rugăciunile ei, ca un milostiv, mântuiește sufletele noastre.

cititi mai mult despre Sfânta Mare Muceniță Chiriachi si pe: ziarullumina.ro; doxologia.ro; www.crestinortodox.ro; pravila.ro

Fevronia din Nisibe (secolul al III-lea)

25 iunie 2023/0 Comentarii/în De suflet, Școala de Toamnă /de Uniti Schimbam/3.270 vizite

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Fevronia din Nisibe

Sfânta cuvioasă Fevronia din Nisibe este o fecioară muceniță din Nisibe care a mucenicit la în timpul uneia din persecuțiile împotriva creștinilor din timpul domniei împăratului Dioclețian (284-305). Prăznuirea ei în Biserica Ortodoxă se face la 25 iunie.

Sf. Cuv. Mc. Fevronia din Nisibe (secolul al III-lea) – foto preluat de pe doxologia.ro

Viața și pătimirea

Această fericită și preacuvioasă din fragedă vârstă ridicând asupra ei jugul Domnului Hristos, și cu cuviință petrecându-și viața sub canonul mănăstirii, care se afla la hotarele perșilor și ale romanilor, în cetatea numită Nisibe, care se mai numește și Antiohia Migdoniei, acolo s-a făcut monahie.

Și a întrecut pe toate cele ce erau cu dânsa, atât la nevoința sihăstriei și la înțelepciune cât și la citirea dumnezeieștilor Scripturi. Și egumena tuturor monahiilor ce petreceau acolo era cuvioasa Vriena.

Iar în zilele lui Dioclețian (284-305), un guvernator anume Selin prigonea creștinii; pentru aceasta celelalte călugărițe au ieșit din mănăstire, grăbindu-se ca să scape de moartea ce le sosise; însă fericita Fevronia, aflându-se atunci bolnavă și neputând să fugă, zăcea în pat, și ședea lângă dânsa Vriena și alta ce se chema Ieria Singlitica.

Deci venind ostașii lui Selin, au spart porțile cu topoarele, și intrând înăuntru, îndată scoțând săbiile au vrut să taie pe Vriena; dar Prim, nepotul lui Lisimah, arătându-se pururea cu blândețe spre crestini, n-a lăsat să o taie.

După aceea luând pe Fevronia, au dus-o la guvernatorul Selin, mergând după dânsa Vriena și Ieria și Tomaida, întărind-o în credință și învățând-o să nu se teamă de chinuri, nici să vândă credința lui Hristos, îndemnând-o ca să-și aducă aminte de surorile Livia și Leonida și de Evtropia.

Dintre care, Liviei adică i s-a tăiat capul pentru Hristos, iar Leonida a fost băgată în foc, iar copila Evtropia, auzind pe maica-sa spunându-i: “Nu fugi, fiică”, ea și-a pus mâinile înapoi, și și-a plecat grumazul la chinuitori, și a murit cu osârdie.

Deci, Vriena după ce a învățat-o din destul, s-a întors la mănăstire plângând și tânguindu-se și temându-se pentru necunoașterea sfârșitului. Pentru aceasta se ruga lui Dumnezeu, ca să fie biruit diavolul de dânsa.

Iar Tomaida și Ieria, îmbrăcându-se cu port bărbătesc, au urmat după sfânta, amestecate cu slugile. Și dacă au dus-o, întâi a stat de față înaintea lui Lisimah, nepotul lui Selin, care a întrebat-o ca să spună cum îi este numele, neamul și credința ei; deci mucenița în loc de toate a zis cum că este creștină.

Apoi după aceasta Selin, ispitind-o cu amăgituri și cu momeli ca să o întoarcă din credința ce avea către Hristos, și neputând, a poruncit să o întindă de patru părți, și o ardea cu foc dedesubt; iar deasupra o băteau slujitorii.

Deci de răni și de focul ce o ardea, și a cărui văpaie era atâta de untdelemnul aruncat într-însul, se topeau cărnurile fericitei Fevronia și curgeau pe pământ. După aceea a poruncit de au spânzurat-o și au bătut-o cu toiege de fier; apoi i-au tăiat limba, și i-au dezrădăcinat dinții; apoi i-au tăiat sânii amândoi, și i-au pus foc peste tăieturi.

Pe urma i-au tăiat mâinile și picioarele, și în sfârșit i-au tăiat capul. La porunca lui Lisimah, au luat credincioșii moaștele sfintei, și le-au adus în mănăstirea ei prin Firm comitele, ținându-le slujitorii împreună cu dânsul; și le-au pus la loc toate mădularele punându-i și dinții pe pieptul ei; și așa adunându-se episcopii și clericii, împreună cu monahii și mulțime de creștini, cu cântări și cu laude, făcând priveghere de toată noaptea, au îngropat-o.

Iar despre Lisimah se spune că socotind grea nenorocirea ce se întâmplase, adică mucenicia sfintei, întâi căci el era din mamă creștină, și al doilea că s-a arătat crud și sălbatic Selin, moșul lui, către muceniță, pierzând frumusețea fecioarei, care era mai presus de om, a rămas atunci nemâncat și s-a mâhnit foarte de moartea muceniței, și a plâns cu amar.

Și peste puțin mai apoi a crezut în Hristos împreună cu Prim, și a primit dumnezeiescul Botez. Iar Selin, ieșindu-și din minte, se uita la cer și, zbierând tare ca un bou, s-a lovit cu capul de un stâlp de piatră; și așa cel rău, rău și-a lepădat sufletul.

Posteritatea

Se zice că atunci când se făcea pomenirea sfintei, la mănăstire în toți anii, se arăta sfânta muceniță, stând de față și cântând împreună cu celelalte fecioare, și stă la locul ei până la a treia rugăciune.

Iar odată încercând Vriena să o pipăie, îndată s-a făcut nevăzută, neîngăduind să pună mâna pe dânsa.

Când episcopul cetății Nisibe a zidit o nouă biserică în cinstea sfintei mucenițe Fevronia, a dorit să mute în această biserică moaștele sfintei. Dar ori de câte ori slujitorii se apropiau de raclă ca, un cutremur însoțit de tunete puternice îi impiedica să să ia moaștele.

Înțelegând deci că dorința sfintei era ca să rămână moaștele ei în mănăstirea ei, episcopul le-a lăsat acolo și a luat doar un dinte al sfintei, pe care l-a pus în noua biserică și prin care s-au făcut multe minuni acolo de-a lungul timpului.

Troparul, glas 4:

Mieluşeaua Ta, Iisuse, Fevronia, strigă cu glas mare: pe Tine, Mirele meu, te iubesc și pe Tine căutându-Te mă chinuiesc și împreună mă răstignesc și împreună mă îngrop cu Botezul Tău; și pătimesc pentru Tine, ca să împărățesc întru Tine; și mor pentru tine, ca să viez pentru Tine; ci, ca o jertfă fără de prihană, primește-mă pe mine ceea ce cu dragoste mă jertfesc Ție. Pentru rugăciunile ei, ca un milostiv, mântuiește sufletele noastre.

cititi mai mult despre Sf. Cuv. Mc. Fevronia si pe: ziarullumina.ro; doxologia.ro; pravila.ro; en.wikipedia.org

Alexandru şi Antonina (†313)

10 iunie 2023/0 Comentarii/în De suflet, Școala de Toamnă /de Uniti Schimbam/4.505 vizite

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Alexandru și Antonina

Sfinții Alexandru și Antonina sunt doi mucenici creștini de la începutul secolului al IV-lea în Asia Mică, care au suferit mucenicia la 3 mai 313. Prăznuirea lor în Biserica Ortodoxă se face la 10 iunie.

foto preluat de pe didacticaortodoxa.blogspot.com

Viața și pătimirea

Sfânta Antonina era o fecioară creștină din satul Codramon, unde își petrecea viața închinată lui Dumnezeu cu curăție și cu cinste. Ea a fost arestată pentru că era creștină de către prefectul Festus, care i-a propus să se lepede de Hristos și să devină preoteasă a zeiței Artemis. Dar sfânta refuzat propunerea prefectului și a continuat să-L mărturisească pe Hristos.

Atunci a fost bătută și aruncată în închisoare fără apă și fără mâncare. După trei zile un tunet mare a zguduit închisoarea și un glas ceresc s-a făcut auzit într-o lumină dumnezeiască ca să o întărească pe Antonina și să o îndemne să guste puțin din pâinea și apa care i-au apărut înainte. Dimineața a fost adusă din nou în fața prefectului, dar ea râzând de neputința lui i-a profețit că va fi destituit.

Atunci, plin de furie, Festus a dat-o pe mâna soldaților, care au bătut-o la latul săbiilor. Dar sfânta nu s-a oprit din rugăciune decât ca să-i înnoiască prefectului profeția despre destituirea lui. Atunci prefectul a condamnat-o să fie dusă într-o casă de desfrânare.

Sfânta Muceniță Antonina. Prăznuirea sa de către Biserica Ortodoxă se face la data de 10 iunie - foto preluat de pe doxologia.ro

Sfânta Muceniță Antonina - foto preluat de pe doxologia.ro

Tot atunci, Alexandru, un tânăr soldar creștin de 23 de ani a primit o viziunea îngerească care l-a îndemnat să meargă la casa de desfrânare ca și cum ar vrea să săvârșească păcatul cu Antonina.

Când a ajuns acolo, Alexandru i-a descoperit Antoninei că a fost trimis de Dumnezeu ca să o elibereze, a acoperit-o cu haina lui și așa sfânta a putut să fugă din închisoare fără să fie pângărită de păgâni.

Când soldații trimiși de Festus ca să o abuzeze pe Antonina au intrat în camera unde aceasta trebuia să fie, spre stupoarea lor l-au găsit în locul ei pe Alexandru. Adus în fața prefectului Festus, Alexandru a mărturisit că este creștin și gata a muri pentru Hristos.

Sfântul Mucenic Alexandru. Prăznuirea sa de către Biserica Ortodoxă se face la data de 10 iunie - foto preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Mucenic Alexandru - foto preluat de pe doxologia.ro

Și pe când îl chinuiau pe Alexandru, Antonina a venit și ea fără frică la tribunal, unde a fost imediat arestată și legată lângă Alexandru. Și după ce li s-au tăiat degetele mâinilor și ale picioarelor și, ungându-le trupurile cu catran, le-au dat brânci într-o groapă cu foc, și acolo și-au luat fericitul sfârșit, în ziua de 3 mai a anului 313.

Posteritatea

Mai târziu, moaștele lor au fost mutate la Constantinopol, în mănăstirea ce se zice a lui Maximin (Maximov), din ele izvorând multe minuni și tămăduiri.

cititi mai mult despre Alexandru şi Antonina si pe: doxologia.ro; pravila.ro

Glicheria (secolul al II-lea)

13 mai 2023/0 Comentarii/în De suflet, Școala de Toamnă /de Uniti Schimbam/2.321 vizite

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe ziarullumina.ro

Glicheria

Sfânta Muceniţă Glicheria a trăit în zilele împăratului roman Antonin Piul (138-161) şi a guvernatorului Savin, care stăpânea în Grecia. Ea făcea parte din rândul creştinilor care trăiau în Trianopol, cetatea Traciei, adunându-se în toate zilele pentru a aduce slavă lui Dumnezeu. Împăratul Antonin fiind păgân a trimis poruncă pretutindeni ca toţi să aducă jertfe idolului păgân Zeus, însă Sfânta Glicheria, însemnându-se cu semnul crucii, a mers la dregător şi a mărturisit că este creştină şi roabă a lui Dumnezeu.

Sfânta Muceniţă Glicheria (secolul al II-lea) – foto preluat de pe doxologia.ro

Dar dregătorul nu a luat în seamă mărturisirea ei, ci i-a poruncit să jertfească lui Zeus. Ea însă, intrând în capişte, s-a rugat lui Dumnezeu şi îndată, numai cu puterea rugăciunii, idolul lui Zeus s-a surpat şi a căzut zdrobit la pământ. Atunci, păgânii au aruncat cu pietre în Sfânta Glicheria şi pentru că nu o puteau lovi, au spânzurat-o de cosiţe, au strujit-o pe tot trupul, apoi au aruncat-o în temniţă, poruncind să nu i se dea mâncare mai multe zile.

Dar primind hrană de la înger, Sfânta Glicheria nu a pătimit nici un rău. Şi s-au minunat dregătorul şi cei ce erau cu el, căci, intrând în temniţă la ea, au găsit acolo pâine, lapte şi apă, deşi peceţile erau întregi pe uşă. După aceea, au aruncat-o într-un cuptor cu foc şi, stingându-se focul cu rouă din cer, fecioara a ieşit nevătămată.

Apoi, i-au jupuit pielea de pe cap, până la frunte, şi au aruncat-o din nou în temniţă, dar un înger al Domnului a vindecat-o, motiv pentru care temnicerul Laodichie L-a mărturisit pe Hristos-Domnul. În cele din urmă, Sfânta Glicheria a fost aruncată fiarelor sălbatice, dându-şi astfel sufletul în mâinile lui Dumnezeu.

Troparul Sfintei Mucenite Glicheria

Glasul 4

Mieluseaua Ta, Iisuse, Glicheria, striga cu glas mare: pe Tine, Mirele meu, te iubesc si pe Tine cautandu-Te ma chinuiesc si impreuna ma rastignesc, si impreuna ma ingrop cu Botezul Tau; si patimesc pentru Tine, ca sa imparatesc intru Tine; si mor pentru tine, ca sa viez pentru Tine; ci, ca o jertfa fara de prihana, primeste-ma pe mine ceea ce cu dragoste ma jertfesc Tie. Pentru rugaciunile ei, ca un milostiv, mantuieste sufletele noastre.

Condacul Sfintei Mucenite Glicheria

Glasul 3

Fecioara astazi…
Pe Fecioara si de Dumnezeu Nascatoarea Maria iubind, ti-ai pazit fecioria ta nestricata, si din dragostea cea catre Domnul indemnandu-te, cu barbatesc cuget ai patimit pana la moarte. Pentru aceasta Glicheria, cu indoita cununa, te-a incununat pe tine Hristos Dumnezeu.

cititi mai mult despre Sf. Mc. Glicheria si pe: doxologia.ro; pravila.ro; ro.wikipedia.org; en.wikipedia.org

Irina din Maghedon (sec. IV-lea)

5 mai 2023/0 Comentarii/în De suflet, Școala de Toamnă /de Uniti Schimbam/2.166 vizite

foto preluat de pe doxologia.ro
articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Sf. Mare Mc. Irina din Maghedon

Sfânta Mare Muceniță Irina din Maghedon a trăit și a pătimit în secolul al IV-lea (1). Numele de Irina înseamnă pace în limba greacă. Ea este una dintre cele douăsprezece sfinte fecioare mucenițe care i-au apărut sfântului Serafim din Sarov, precum și călugăriței Eupraxia la sărbătoarea Buna-Vestiri în 1831. Sf. Irina din Maghedon este prăznuită la 5 mai.

Viața

Sfânta Irina s-a născut în cetatea Maghedon din Persia, în secolul al IV-lea. Era fiica regelui Maghedonului, Licinius; fiind păgân, tatăl ei îi pusese numele de Penelope (2).

Penelope era foarte frumoasă, dar tatăl ei o ținea izolată într-un turn înalt al palatului său pentru ca nu cumva să fie influențată de credința creștină, care se răspândea cu repeziciune și în Persia. Împreună cu ea stăteau, pentru a o sluji, alte treisprezece fecioare frumoase.

Licinius i-a repartizat apoi Penelopei, ca tutore, un bătrân învățat, pe nume Apellian (3), pentru a-i da cea mai bună educație posibilă. Apellian era însă creștin, și în timpul lecțiilor i-a povestit Penelopei despre Iisus Hristos, Mântuitorul, despre credința creștină și despre virtuțile creștine.

Când Penelope a ajuns la adolescență, părinții ei au început să se gândească la căsătoria ei. Într-o zi, un porumbel a intrat în zbor prin fereastra deschisă cu o ramură de măslin în cioc,pe care a pus-o pe masă. Apoi, a venit un vultur cu o coroană de flori în cioc și, de asemenea, a pus-o pe masă.

În cele din urmă, un corb a venit în zbor, având un șarpe în cioc, care a căzut pe masă. Penelope a fost nedumerită de aceste întâmplări și se întreba ce semnificație pot avea.

Apellian i-a explicat că porumbelul simboliza educația ei, iar ramura de măslin întruchipa harul lui Dumnezeu care se revarsă la Botez.

Vulturul cu cununa de flori reprezenta succesul de care avea să se bucure în viața ei viitoare. Corbul și șarpele îi prevesteau suferințe și durere.

La sfârșitul acestei discuții, Apellian i-a spus că Domnul voia să o logodească cu El și că Penelope avea să rabde multe suferințe pentru cerescul ei Mire.

De atunci începând, Penelope a refuzat să se căsătorească, a fost botezată de preotul Timotei și a primit numele de Irina (care în limba greacă înseamnă „Pace”).

Şi-a îndemnat și părinții să devină creștini. La scurt timp după aceea, a distrus toate statuile idolilor cărora li se închina tatăl ei.

Întrucât Irina își închinase viața lui Hristos, ea i-a refuzat pe toți pețitorii pe care tatăl ei îi alesese pentru ea. Când Liciniu a aflat că fiica lui refuza să se închine zeilor păgâni, s-a înfuriat.

A încercat să o abată de la slujirea lui Hristos punând să fie torturată. A fost legată și aruncată sub copitele unor cai sălbatici, însă aceștia au rămas nemișcați.

În loc să o rănească pe sfântă, unul din cai a tăbărât asupra lui Licinius, i-a sfâșiat și i-a smuls mâna dreaptă. Apoi l-a doborât pe Licinius la pământ și a început să îl calce în picioare. Atunci slujitorii au dezlegat-o pe sfânta fecioară, și prin rugăciunile ei, Licinius s-a ridicat nevătămat, în prezența martorilor, cu mâna la locul ei.

Văzând o asemenea minune, Liciniu și soția lui și mulți dintre cei de față (ca la 3000) au crezut în Hristos și i-au părăsit pe zeii păgâni. Liciniu a demisionat din funcțiile sale administrative, închinându-și viața slujirii Domnului Iisus Hristos.

Sfânta Irina s-a dus să locuiască în casa profesorului ei, Apellian și a început să îl propovăduiască pe Hristos păgânilor, întorcându-i pe mulți pe calea mântuirii.

Sedechie, noul guvernator al orașului a auzit de această minune și l-a chemat la el pe Apellian, pentru a-l întreba despre modul de viață al Irinei.

Apellian i-a răspuns că Irina, ca și ceilalți creștini, trăia în înfrânare, în rugăciune și în citirea de cărți sfinte. Sedechie a chemat-o pe sfântă la el și i-a poruncit să înceteze să Îl mai propovăduiască pe Hristos.

A încercat și să o silească să jertfească idolilor. Dar Sfânta Irina și-a mărturisit cu curaj credința creștină înaintea guvernatorului, și, netemându-se de mânia lui, s-a arătat gata să sufere pentru Hristos.

Din porunca lui Sedechie, fecioara a fost aruncată într-un puț plin cu șerpi și cu vipere. Sfânta a petrecut în puț zece zile, însă șerpii nu s-au atins de ea, căci un înger al Domnului a păzit-o și i-a adus hrană.

Sedechie a crezut că această minune fusese înfăptuită prin vrăjitorie, și a supus-o pe Sf. Irina la multe alte torturi, dar ea a rămas nevătămată.

Auzind-o mărturisind pe Hristos și văzând minunile care se înfăptuiau cu ea, și mai mulți oameni s-au convertit la Hristos și s-au îndepărtat de credința în idoli.

Sedechie a fost înlăturat din funcție de fiul său, Savorus (4), care i-a persecutat încă și mai mult pe creștini.

Sfânta Irina s-a dus în orașul ei natal, în Persia, la Maghedon ca să se întâlnească cu Savorus și cu armatele lui și ca să-i ceară să înceteze persecuția.

Când acesta a refuzat, la rugăciunile fecioarei întreaga armată și-a pierdut vederea. Apoi, rugându-se ea, au văzut din nou. Savorus însă a refuzat să recunoască puterea lui Dumnezeu.

Din pricina trufiei lui, a fost lovit de un trăsnet, care l-a ucis.

După aceasta, Sf. Irina a intrat în oraș, unde a făcut multe minuni.

S-a întors să trăiască în turnul construit de tatăl ei, avându-l cu ea pe preotul Timotei. Prin propovăduirea ei s-au convertit la Hristos 5000 de oameni.

Mai târziu, sfânta a plecat în orașul Callinicum (un oraș de pe râul Eufrat, în Siria) (5). Stăpânitorul acelui oraș era Numerian, fiul lui Sebastian.

Când a început să Îl propovăduiască pe Hristos, Irina a fost arestată și torturată de autoritățile păgâne. A fost închisă pe rând în trei boi de bronz care apoi au fost încinși în foc.

A fost mutată dintr-unul în altul, dar a rămas neatinsă, în chip minunat. Mii de păgâni, cutremurați de această minune, s-au convertit atunci la Hristos.

Simțindu-și sfârșitul aproape, Numerian i-a lăsat instrucțiuni eparhului Vavdon (Babdon) să o chinuie mai departe pe sfântă și să o silească să le jertfească idolilor. Acesta a făcut cum i s-a poruncit, însă chinurile nu au putut-o atinge și mai mulți au crezut în Hristos.

Sfânta muceniță a fost dusă atunci (sau poate i s-a dat drumul și a plecat de bunăvoie?) până în orașul Constantina (azi Viranșehir, în Turcia), la 40 de mile nord-est de Edessa.

Spre anul 330, regele persan Sapor al II-lea (309-379) auzise de minunile sfintei. Ca s-o împiedice să câștige și mai mulți adepți, acesta a pus ca fecioara să fie arestată, decapitată și îngropată.

Dar Dumnezeu a trimis un înger care a înviat-o, iar ea a mers până în cetatea Mesembria/Membria (6) Văzând că fecioara era încă în viață și auzindu-i propovăduirea, stăpânitorul locului s-a botezat și el, împreună cu mulți dintre supușii săi.

Sf. Mare Mc. Irina din Maghedon (sec. IV-lea) – foto preluat de pe doxologia.ro

Adormirea

Plină de râvnă, vrând să aducă pe cât mai mulți la Hristos, Sf. Irina a plecat de acolo la Efes, în Asia Mică, propovăduind și acolo și săvârșind multe minuni. Acolo Domnul i-a descoperit câ sfârșitul vieții ei se apropia.

Atunci sfânta Irina a părăsit orașul, însoțită de șase oameni, între care fostul ei profesor, Apellian. La ieșirea din oraș, a găsit un mormânt nou, în care nu mai fusese îngropat altcineva, într-o peșteră.

Făcându-și semnul crucii, a intrat în mormânt, cerându-le însoțitorilor ei să acopere intrarea în peșteră cu o piatră mare, ceea ce au și făcut.

Potrivit unor relatări, două (sau patru, în alte surse) zile mai târziu, când Apellian, împreună cu câțiva creștini s-au întors, au găsit piatra răsturnată, iar trupul sfintei nu se afla în mormânt.

Astfel a voit Dumnezeu să o slăvească pe Sfânta Irina, care, iubindu-L, și-a închinat viața slujirii Domnului Hristos.

Potrivit altor relatări, Sf. Muceniță Irina a adormit cu pace, iar sfintele ei moaște au fost recuperate mai târziu de credincioși, care i-au adus cinstirea cuvenită.

Potrivit acestor relatări, moaștele Sfintei au fost, se pare, mutate la Constantinopol, unde au fost ridicate în cinstea ei mai multe biserici, între care Biserica „Sfânta Irina” de lângă Sfânta Sofia.

O altă sursă afirmă că Sf. Irina ar fi fost arsă pe rug la Tesalonic.

Este posibil ca moaștele Sfintei Irina să fi părăsit Constantinopolul în anul 1118, fiind date în dar lui Henric I al Angliei sau să fi fost evacuate înaintea cuceririi otomane din 1453.

Moaște ale Sf. Irina se găsesc în Mănăstirea Bronta din insula Samos (Grecia) și în Mănăstirea Sf. Ioan Teologul din Patmos (Grecia), iar capul Sfintei Irina se găsește la biserica Sf. Vasile din St. Louis, Missouri (ROCOR).

Cinstirea

Sfânta Irina a călăuzit mii de oameni la Hristos prin viața ei minunată și prin propovăduirea ei. Biserica o cinstește, iar creștinii cer și astăzi ajutorul și rugăciunile ei de mijlocire.

Sfânta Mare Muceniță Irina este chemată mai ales de cei care își doresc o căsătorie grabnică și fericită. În Grecia, ea este și sfânta ocrotitoare a polițiștilor.

Imnografie

Troparul Sf. Mare Mucenițe Irina (5 mai), glasul al 4-lea:

Credința în Hristos păzind și călătoria către dânsul săvârșind, mielușele cuvântătoare v-ați adus prin chinuire Mielului și Păstorului Hristos; pentru aceasta cu suflet vesel, după vrednicie săvârșind astăzi pomenirea voastră, pe Hristos mărim.

Mieluşeaua Ta, Iisuse, Irina, strigă cu glas mare: pe Tine, Mirele meu, te iubesc și pe Tine căutându-Te mă chinuiesc și împreună mă răstignesc, și împreună mă îngrop cu Botezul Tău; și pătimesc pentru Tine, ca să împărățesc întru Tine; și mor pentru tine, ca să viez pentru Tine; ci, ca o jertfă fără de prihană, primește-mă pe mine ceea ce cu dragoste mă jertfesc Ție. Pentru rugăciunile ei, ca un milostiv, mântuiește sufletele noastre.

Condacul Sfintei Mucenițe Irina, glasul al 4-lea:

Fiind împiestrită cu frumusețile fecioriei, fecioară, și încununându-te cu stema mucenicilor, Irina, și stropită fiind cu sângele muceniciei și strălucită cu minunile tămăduirilor, cu dreaptă credință, muceniță, ai primit harul de biruință, prin chinuirea ta.

Note

1 – Alte surse plasează mucenicia sfintei la sfârșitul sec. I, începutul sec. II, identificându-l pe preotul Timotei, care a botezat-o, cu Sf. Timotei, ucenicul Sf. Ap. Pavel, dar corelația nu pare a fi susținută de nimic.

2 – Nu se știe despre ce oraș este vorba, căci diferitele indicații din Viețile sfintei nu par să concorde. Unele plasează acest oraș în Persia (ceea ce ar însemna poate în Imperiul sassanid al lui Sapor (Shappur) al II-lea, dincolo de granița Imperiului Roman, sau într-unul din regatele independente de dincolo de granița Imperiului roman, altele „la granița Macedoniei” deci în nordul Greciei, în plin Imperiu roman.

Un oraș Megido exista în Palestina, în valea Izreelului, dar acesta e departe de toate celelalte locuri indicate în Viața sfintei. Licinius este un nume roman, iar Irina, Timotei și Apellian – grecești (aceasta sugerează că tatăl sfintei era demnitar roman, poate într-o zonă unde limba orașelor era greaca), dar Sedechie (Sedecius) este un nume mai degrabă oriental, și Sever/Savorus/Savorie/Sapor este un nume roman sau persan.

În jurul anului 300, provincia Osroene, în care se găseau atât Constantina cât și Callinicum, fusese încorporată în Imperiul Roman, în dioceza Orientului. Este posibil și ca Sfânta să se fi născut într-un oraș de dincolo de granița imperiului și să se fi mutat mai târziu înăuntrul imperiului.

În același timp, hagiografii îi numesc pe toți conducătorii orașelor regi sau împărați, o practică răspândită printre hagiografi, dar care nu ajută la distingerea între înalții demnitari romani și conducătorii unor regate independente sau autonome.

Dacă însă hagiograful dă titlurile demnitarilor corect, plasarea evenimentelor în secolele I-II, când în regiune existau mai multe regate independente, ar putea fi mai plauzibilă.

Peregrinarea sfintei prin mai multe regiuni și angajarea ei directă în misiunea de propovăduire a credinței creștine par și ele să recomande plasarea într-o perioadă mai timpurie a creștinismului.

3 – Se pare că Apellian a scris mai târziu și prima Viață a sfintei Irina, după cum s-a păstrat mărturia în Viețile sfinților.

4 – Poate Sapor al II-lea al Persiei; alternativ este redat și ca “Sever”, nume roman.

5 – După alte surse, la Callipoli (oraș din provincia Caria, în Asia Mică, sau alternativ Gallipoli, la Marea Marmara)

6 – Este probabil vorba tot de orașul Constantina, cunoscut alternativ sub numele de Tela sau Membria; citind Mesembria, unele surse îl identifică cu unul din orașele Mesembria din Tracia (Nessebăr, în Bulgaria sau Messembria din Tracia greacă, în apropiere de via Egnatia, una din principalele artere de circulație din Imperiu, care mergea de la Roma, prin Tesalonic, până în Bizanț/Constantinopol).

cititi mai mult despre Sf. Mare Mc. Irina si pe: doxologia.ro; pravila.ro

Pelaghia din Tars (sec. III – IV)

4 mai 2023/0 Comentarii/în De suflet, Școala de Toamnă /de Uniti Schimbam/2.261 vizite

foto preluat de pe doxologia.ro
articole preluate de pe ro.orthodoxwiki.org

Pelaghia din Tars

Sfânta și slăvita Muceniță Fecioară Pelaghia din Tars a trăit în orașul Tars din provincia Cilicia, în Asia Mică (1) în vremea domniei împăratului Dioclețian (284-305). Prăznuirea sa se face pe 4 mai (2).

Sf. Mc. Pelaghia (sec. III – IV) – foto preluat de pe doxologia.ro

Viața

Potrivit tradiției Bisericii, Sfânta Pelaghia s-a născut la Tars, în Cilicia, în secolul al III-lea d.Hr. într-o familie nobiliară bogată. Auzind învățătura despre Domnul Hristos de la prieteni și slujitori și poate de la doica ei, probabil și ea creștină, Pelaghia a crezut în Hristos și a hotărât, în taină, să se păstreze fecioară, închinându-și viața lui Dumnezeu.

Fiul adoptiv al împăratului Dioclețian s-a îndrăgostit de tânăra fecioară și a dorit să o ia de soție. Când a voit să o ceară de soție, Pelaghia i-a răspuns că Îl alesese drept mire pe Domnul Iisus Hristos.

Auzind acestea, și nevrând să o silească, fiul împăratului i-a lăsat mai întâi timp de gândire, sperând că, la îndemnurile familiei ei, fecioara avea să se răzgândească, cu timpul.

Pelaghia râvnea mai presus de toate să îl întâlnească pe episcopul creștin al orașului, Linus (3) din Tars, ca să poată fi botezată de el (4). Pentru că se ferea însă de mama ei și de neamurile ei păgâne, a cerut într-o bună zi să i se îngăduie să meargă să o viziteze pe doica ei, care o crescuse, care stătea într-un sat, în afara zidurilor orașului.

Inițial, mama ei nu i-a îngăduit să plece, însă ea se arăta atât de mâhnită, încât, în cele din urmă, i-a dat voie. Înainte de plecare, i s-a arătat în somn un înger sub chipul unui bărbat cuvios și luminat la înfățișare și îmbrăcăminte, al cărui nume nu îl știa, dar despre care avea să afle că era chiar episcopul Linus.

Fecioara a plecat așadar spre doica ei, împodobită cu veșminte scumpe și însoțită de un mare alai de slujitori. Când a ajuns ca la zece stadii de oraș (5), din voia lui Dumnezeu, i-a ieșit în cale chiar episcopul Linus, care fugise din oraș din cauza persecuțiilor și pe care l-au recunoscut mai întâi doi slujitori ai ei, creștini în taină, Longin și Iulian.

Văzându-l pe episcop și recunoscând chipul bărbatului pe care îl văzuse în vis, fecioara l-a întâmpinat și salutat cu bucurie pe slujitorul lui Hristos. A poruncit slugilor să se oprească și au făcut popas lângă o dumbravă din apropiere, unde episcopul și fecioara au stat la o parte, vorbind în taină despre credința în Hristos.

Fecioara Pelaghia, auzind vorbele episcopului, s-a aprins și mai tare de dragostea lui Hristos și i-a cerut episcopului să o boteze.

Prin minune dumnezeiască, un izvor a izbucnit chiar atunci în apropiere, iar Pelaghia se ruga cu stăruință episcopului să fie botezată. Însă episcopul se rușina să facă aceasta, pentru că rămăseseră singuri, iar el nu îndrăznea să se atingă de trupul tinerei fecioare (6)

Fecioara Pelaghia a stăruit, căci zărea înaintea ei doi îngeri stând înaintea lor, lângă izvor și ținând în mâini o haină albă strălucitoare, cum erau hainele noilor botezați.

Episcopul, prinzând curaj, a săvârșit atunci botezul singurei fecioare, văzând și el pe cei doi îngeri acoperind trupul fecioarei cu haina cea strălucitoare.

Şi fiind ea plină de râvnă după botez, i-a dăruit episcopului hainele ei cele scumpe, îmbrăcând în schimb o haină sărăcăcioasă și spunându-i că nu mai vroia de atunci încolo să primească podoabele și bogățiile pământești și cerându-i să împartă prețul lor săracilor.

Episcopul Linus mai întâi nu a vrut să le primească, dar, stăruind fecioara, s-a învoit. De atunci, Pelaghia nu a mai primit cu nici un chip să poarte veșminte scumpe, ci numai haine modeste și neîmpodobite, lucru care le distingea atunci pe femeile creștine de cele păgâne.

Atunci Pelaghia s-a întors la slujitorii ei, care erau loviți de orbire și nu putuseră să vadă, nici să audă ce se întâmplase până atunci cu fecioara și episcopul, ci văzuseră doar stând între ei și cei doi o femeie luminată la chip, având pe cap două coroane având deasupra o cruce (7).

Rugându-se fecioara și făcând semnul crucii, s-au însănătoșit slujitorii, iar ea le vorbea tuturor despre credința în Hristos.

Ajungând la doica ei, Pelaghia a petrecut o vreme acolo, cu bucurie. Văzând însă doica ei că fecioara devenise creștină și că stăruia în purtările ei să se arate mereu ca mireasă a lui Hristos, doica, și ea creștină în taină, a rugat-o să nu rămână ascunsă acolo, ci să se întoarcă la mama ei, ca să nu abată asupra întregii sale familii persecuțiile care amenințau pe oricine era descoperit a fi creștin.

Ascultând rugămintea doicii, fecioara s-a întors acasă.

Mama ei, văzându-și fiica îmbrăcată în haine sărăcăcioase, nu înțelegea de ce fiica ei se purta astfel. Dar, aflând de la unele slugi ce se petrecuse pe drum, a trimis veste împăratului, cerându-i să trimită soldați care să-l caute și să-l prindă pe episcopul care, după socotința ei, îi atrăsese fiica la credința creștină, pe atunci scoasă în afara legii în Imperiul roman.

Împăratul a trimis atunci trupe care să îl prindă pe sfântul episcop, însă aceștia l-au căutat zadarnic, nereușind să îl găsească.

Prinzând de veste fecioara de cele făcute de mama ei, a fugit și ea de acasă și s-a ascuns într-un loc tainic, împreună cu slujitorii ei creștini.

Auzind însă că mama ei se îmbolnăvise de întristare pentru că nu o mai găsise, și voind să abată înapoi asupra ei persecuțiile îndreptate, din pricina ei, asupra episcopului, s-a întors acasă și s-a rugat cu stăruință de maica ei să îi îngăduie să rămână fecioară și creștină.

Mai mult decât atât, a încercat să o atragă și pe mama ei la credința creștină. Aceasta însă nu s-a înduplecat, ci a mai făcut o încercare, dând de veste fiului împăratului că fecioara se făcuse creștină.

Auzind acestea, fiul împăratului a fost cuprins de disperare. Știind, pe de-o parte, statornicia în credință a creștinilor, iar pe de altă parte persecuțiile necruțătoare la care aceștia erau supuși, după porunca tatălui său, acesta și-a luat singur viața, înjunghiindu-se cu sabia.

Mama Pelaghiei, auzind acestea, s-a înspăimântat, temându-se ca nu cumva împăratul, mânios, să nu-i pedepsească întreaga familie și a trimis-o înaintea împăratului (8), la judecată.

Văzând însă frumusețea ei, Dioclețian a poftit-o pentru el însuși și a hotărât să și-o ia ca femeie pentru sine, socotind totodată că astfel avea să reușească să o abată și de la credința ei în Hristos.

Făcând daruri alese mamei ei, a păstrat-o pe fecioară, cu cinste, în palatele lui.

A hotărât să o ia de soție, însă Pelaghia, văzând cruzimea împăratului, a refuzat cererea lui, numindu-l nebun și mărturisind că era creștină și că Îl avea drept singur Mire pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu.

Mânios, împăratul a poruncit ca fecioara să fie închisă într-un bou de aramă încins.

Pelaghia din Tars -Miniatură din Menologhionul împăratului Vasile al II-lea – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Nu a cedat nici la rugămințile celor din jur care îl rugau să o cruțe.

Au stăruit și pe lângă fecioară unii, îndemnând-o să se lepede de Hristos și să primească cererea împăratului, însă fecioara a rămas statornică în credința ei.

În ciuda împotrivirilor ei, împăratul a poruncit să fie dezbrăcată înaintea lui și apoi aruncată în boul cel aprins.

Făcându-se porunca lui, fecioara L-a mărturisit încă o dată pe Hristos, apoi de bunăvoie s-a îndreptat spre boul cel aprins, prinzându-se de coarnele lui, după care a intrat singură înăuntrul lui.

Trupul ei s-a topit ca ca ceara, răspândind în întregul oraș o mireasmă de mir binemirositor, și astfel fecioara Pelaghia și-a dat viața pentru Hristos, primind cununa muceniciei.

Ca să nu mai rămână nimic din trupul fecioarei, împăratul a poruncit ca oasele ei să fie aruncate în afara orașului și să fie aruncate pe un munte din apropiere, ca să fie lăsate drept pradă păsărilor și fiarelor sălbatice.

Patru lei au venit însă la locul acela și, în loc să le mănânce, au păzit sfintele moaște ale Pelaghiei, până când episcopul Linus le-a descoperit și le-a strâns, așezându-le cu cinste într-un loc ferit.

După legalizarea creștinismului în imperiu, Constantin cel Mare a construit o biserică în cinstea ei pe locul unde erau adăpostite moaștele sfintei.

Tropar Glasul 4

Mieluşeaua Ta, Iisuse, Pelaghia, strigă cu glas mare: pe Tine, Mirele meu, te iubesc și pe Tine căutându-Te mă chinuiesc și împreună mă răstignesc, și împreună mă îngrop cu Botezul Tău; și pătimesc pentru Tine, ca să împărățesc întru Tine; și mor pentru tine, ca să viez pentru Tine; ci, ca o jertfă fără de prihană, primește/mă pe mine ceea ce cu dragoste mă jertfesc Ție. Pentru rugăciunile ei, ca un milostiv, mântuiește sufletele noastre.

cititi despre Pelaghia din Tars si pe en.wikipedia.org

Note

1 – Orașul Tars, locul de naștere al Sf. Apostol Pavel (Faptele Apostolilor 21:39 și 22:3), era capitala provinciei Cilicia, așezată pe malurile râului Cydnus. A fost unul din marile centre economice și culturale ale lumii romane.

2 – Unii cercetători o identifică pe Sfânta Muceniță Pelaghia din Tars cu Sfânta Pelaghia din Antiohia.

3 – Numit și Clenon sau Licinius, în alte variante.

4 – În acea perioadă, episcopul era cel care autoriza și săvârșea, de obicei, botezurile.

5 – Un stadium roman măsura cam 125 de pași, ceea ce în unități metrice ar însemna cam 185 m. Prin urmare, aici ar fi vorba de ceva mai puțin de 2 km.

6 – De obicei, pentru botezul și mirungerea femeilor, episcopii erau pe vremea aceea asistați de diaconițe femei

7 – Poate o imagine a Maicii Domnului sau mai probabil o imagine a Bisericii, cele două coroane semnificând Vechiul și Noul Testament, încununate de jertfa Mântuitorului . O imagine asemănătoare a Bisericii ca femeie minunată o regăsim în cartea, foarte populară printre creștinii primelor veacuri, Păstorul lui Hermas.

8 – Potrivit relatării din „Viețile Sfinților”, la Roma. Este mai probabil însă să fi fost vorba de Nicomidia, în Asia Mică, unde împăratul Dioclețian își stabilise capitala pentru partea răsăriteană a Imperiului. Potrivit sistemului Tetrarhiei (în care administrarea teritoriului Imperiului era împărțit între patru împărați, doi Auguști, împărați majori și doi Cezari, împărați minori), Dioclețian era primul împărat, Augustus al Imperiului de Răsărit.

Alexandra Împărăteasa (Sec. III – IV)

20 aprilie 2023/0 Comentarii/în De suflet, Școala de Toamnă /de Uniti Schimbam/3.037 vizite

foto si articol preluate de pe ro.orthodoxwiki.org

Alexandra Împărăteasa

Sfânta împărăteasă și muceniță Alexandra (cunoscută și sub numele Prisca) a fost soția împăratului Dioclețian (284-305). Și-a dat viața pentru credința creștină la începutul secolului al IV-lea, pe timpul persecuțiilor împotriva creștinilor ordonate de împăratul Maximian Galerius (305-311).

Prăznuirea ei în Biserica Ortodoxă se face la data de 21 aprilie.

Sfânta Muceniță Alexandra, împărăteasa (Sec. III – IV) – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

În anul 305 împăratul Dioclețian a abdicat de la tron, iar puterea i-a revenit lui Maximian Galerius, un păgân fanatic, de asemenea un soldat aspru si feroce. Soția sa a fost Sf. Valeria, fiica sfintei Împărătese Alexandra, pe care Dioclețian i-o dăduse de soție împotriva voinței ei.

Alexandra mucenița lui Hristos Dumnezeu era soție împăratului Dioclețian; deci văzând ea că sfântul Gheorghe era chinuit în felurite chipuri spre moarte, dar că în chip minunat rămâne viu și sănătos, s-a înfățișat împăratului, în vreme ce aducea el jertfă idolilor, s-a mărturisit pe sine creștină înaintea împăratului.

De aceea a fost pusă în închisoare; după acestea dându-se hotărâre ca să fie tăiați Gheorghe și Alexandra, aflând ea aceasta în închisoare s-a rugat lui Dumnezeu, și și-a dat sufletul. Iar Apolo și Isachie și Codrat, fiind slugi împărătesei Alexandra, și văzând-o pe ea că a disprețuit vremelniceasca și stricăcioasa împărăție și pe muritorul împărat, și că, crezând în Hristos, a și murit pentru El, au crezut și ei în Hristos.

Şi înfățișându-se cu îndrăznire au mustrat pe împăratul numindu-l călcător de lege și sălbatic, și că nu i-a fost milă de însăși femeia sa, cu care a făcut copii. Mâniindu-se împăratul pentru aceasta, a poruncit ca să-i pună la închisoare, și aceasta făcându-se, gândea el toată noaptea eu ce moarte îi va pierde, iar dimineața scoțându-i din temniță, pentru Codrat a poruncit să fie tăiat; iar Apolo și Isachie, iarăși să fie puși la închisoare, și să fie uciși cu foamea; care după câteva zile fiind istoviți de foame, și-au dat sufletele lor Domnului.

cititi mai mult despre Sf. Mc. Alexandra Împărăteasa si pe: doxologia.ro; pravila.ro

Tomaida din Alexandria (secolul al VI-lea)

14 aprilie 2023/0 Comentarii/în De suflet, Școala de Toamnă /de Uniti Schimbam/2.767 vizite

foto preluat de pe doxologia.ro
articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Tomaida din Alexandria

Sfânta muceniţă Tomaida din Alexandria a trăit probabil în secolul al VI-lea în Alexandria, în Egipt, şi a primit cununa muceniciei la vârsta de 15 ani. Prăznuirea sa se face în Biserica Ortodoxă pe 14 aprilie.

Viaţa

Sfânta Muceniţă Tomaida s-a născut în Egipt, în Alexandria, din părinţi evlavioşi. Când a împlinit vârsta de 15 ani, a fost măritată cu un tânăr pescar şi s-a aşezat împreună cu acesta în casa socrului ei. A trăit cu soţul ei în pace şi bună înţelegere câtăva vreme.

Socrul Tomaidei s-a aprins însă de pofta trupească faţă de nora sa. De multe ori o mângâia şi o săruta, însă ea, având cugetul curat, nu a priceput la început ispita de care se lăsase biruit socrul ei, ci socotea că făcea acestea din dragostea de tată. Într-o zi, când soţul Tomaidei era plecat la pescuit, socrul acesteia s-a apropiat de ea şi a încercat să o ademenească mai întâi cu vorbe frumoase ca să îşi împlinească pofta necurată.

Sfânta însă s-a apărat, rugându-l pe socrul ei să nu o mai îndemne la o asemenea faptă şi să îndepărteze de la el o asemenea ispită necurată. Atunci socrul ei, mâniindu-se, a ameninţat-o cu sabia dacă nu vroia să se supună poftei lui. Iar ea înfruntându-l, i-a răspuns fără teamă că prefera să moară decât să primească o astfel de fărădelege. Furios, bătrânul a lovit-o cu sabia, tăind-o în două, şi astfel a primit sfânta cununa muceniciei.

Iar socrul ei a orbit atunci pe loc, fiind lovit de mânia dumnezeiască. Întorcându-se fiul său şi însoţitorii acestuia, l-au găsit orbecăind prin casă, căutând să iasă şi să fugă, pătat de sângele sfintei muceniţe. Prinzându-l astfel, el le-a mărturisit păcatul săvârşit, şi a fost dat în mâinile guvernatorului, primind pedeapsa cuvenită. Şi răspândindu-se vestea în cetate despre sfânta înţelepciune a Tomaidei, s-a strâns mulţime mare de popor la casa sfintei.

Aflându-se pe atunci în oraş şi cuviosul avva Daniil schiteanul (7 iunie) ( Acest avva Daniil este amintit în Patericul egiptean. Este probabil vorba despre al doilea avva Daniil Schiteanul, cel din secolul al VI-lea), a mers şi el împreună cu ucenicul său să vadă moaştele sfintei muceniţe. Iar când s-a întors în Schetia, la mănăstirea Oktodeka („a Optsprezecea”), primit fiind cu cinste, le-a cerut fraţilor să aducă la mănăstire moaştele sfintei şi să le aşeze împreună cu cele ale cuvioşilor părinţi schiteni.

La început, câţiva fraţi s-au împotrivit să aşeze trupul unei femei împreună cu cele ale cuvioşilor monahi, însă avva Daniil i-a mustrat, arătându-se că sfânta îşi dăduse viaţa pentru a-şi păstra curăţia, împotrivindu-se până la moarte duhului desfrânării, şi arătându-se astfel a fi o adevărată maică duhovnicească (deşi a fost femeie căsătorită, Sfânta Muceniţă Tomaida este uneori numită în sinaxare „cuvioasă muceniţă”, apelativ rezervat în general sfintelor monahii sau fecioare.

Acest apelativ i se dă sfintei Tomaida în semn de recunoaştere a desăvârşitei ei curăţii sufleteşti, urmând pilda cuviosului Daniil, care a numit-o „maică duhovnicească”). Atunci fraţii au cerut şi au adus moaştele sfintei Tomaida în mănăstire, îngropându-le împreună cu cele ale cuvioşilor părinţi de acolo.

Sfânta muceniţă Tomaida din Alexandria (secolul al VI-lea) – foto preluat de pe www.crestinortodox.ro

Minunile Sfintei Muceniţe Tomaida

La scurt timp după aceea, sfânta s-a arătat a fi după moartea ei mucenicească ocrotitoare şi izbăvitoare a celor ce se luptă cu păcatul desfrânării. Unul din fraţii (începătorii) aflaţi sub ascultarea avvei Daniil Schiteanul era cândva rău chinuit de duhul desfrânării.

Mărturisindu-se avvei Daniil, acesta l-a trimis la mănăstirea unde se aflau moaştele sfintei Tomaida, ca să se roage de izbăvire, pentru minunile sfintei muceniţe. Şi ascultându-l fratele, s-a rugat cu stăruinţă la mormântul sfintei şi, ungându-se cu ulei din candela care ardea la mormântul ei, i s-a arătat sfânta, care l-a binecuvântat.

Iar a doua zi fratele s-a aflat izbăvit de patima care îl chinuia, şi întorcându-se la mănăstirea lui, i-a descoperit minunata sa vindecare avvei Daniil.

Aflând vestea despre minunile sfintei, mulţi se duceau să se închine la mormântul ei, şi, rugându-se cu credinţă, se izbăveau de tulburarea patimii trupeşti, şi plecau aducând slavă lui Dumnezeu şi mulţumire sfintei muceniţe Tomaida, izbăvitoarea de patimi.

Imnografie

Tropar, glasul al IV-lea:

Mielușeaua Ta, Iisuse, Tomaida strigă cu mare glas: Pe Tine, Mirele meu, Te iubesc și pe Tine căutându-Te, mă chinuiesc și împreună mă răstignesc, și împreună cu Tine mă îngrop cu Botezul Tău; și pătimesc pentru Tine, ca să împărățesc întru Tine; și mor pentru Tine, ca să viez pentru Tine; ci, ca o jertfă fără prihană, primește-mă pe mine, ceea ce cu dragoste mă jertfesc Ţie. Pentru rugăciunile ei, ca un milostiv, mântuiește sufletele noastre.

cititi mai mult pe: basilica.ro; doxologia.ro