Sfânta Muceniță Hristina (sau Cristina) a pătimit în timpul persecuțiilor împotriva creștinilor, primind martiriul, după chinuri îndelungate, prin împungerea cu sulițe.
Biserica Ortodoxă o prăznuiește la data de 24 iulie.
Sfânta Muceniță Hristina era originară din Tir (Fenicia, în Libanul de astăzi) și a trăit în timpul împăratului roman Septimiu Sever (193-211).[1]
Era fiica marelui dregător Urban care, dorind să își protejeze fiica de ispitele din lume și să slujească tot timpul în templul zeilor păgâni, i-a dăruit ca locuință cel mai înalt turn al palatului său, unde erau așezate statuile din aur și argint ale zeilor romani.
Hristina, care credea în Dumnezeul cel adevărat al creștinilor, a dărâmat idolii din aur și argint ai tatălui său și i-a împărțit la săraci.
Pentru această faptă, din porunca tatălui său, Hristina a fost supusă la multe chinuri și lăsată în acel turn alți câțiva ani.
Când a scos-o de acolo, Hristina nu renunțase însă la credința creștină și de aceea Urban a aruncat-o în mare, însă ea a revenit la mal nevătămată.
Închizând-o iar în temniță, tatăl ei se gândea la ce fel de chinuri să o supună ca să o facă să renunțe la credința ei. Însă, peste noapte el a murit, iar urmașul său,
Dion, a continuat șirul supliciilor la care a fost supusă creștina Hristina.
În cele din urmă, ea a primit cununa muceniciei pentru curajul cu care și-a păstrat credința în Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos.
Din sinaxar
Sinaxar, 24 iulie.
În această lună, în ziua a douăzeci și patra, pomenirea Sfintei Mucenițe Hristina (Cristina).
Aceasta muceniță era din cetatea Tirului, fiică a unui oarecare Urban Stratilat. Acesta, suind-o într-un turn înalt și așezând acolo zeii săi făcuți din aur și din argint și cu podoabe împodobiți, i-a poruncit să petreacă acolo și să aducă jertfe la idoli. Dar sfânta, socotind cu cuget drept căci cu adevărat nu sunt dumnezei idolii cei neînsuflețiți și făcuți de oameni, se ruga lui Dumnezeu. Și privind pe o fereastră a văzut cerul, și din făpturi înțelegând pe Făcătorul, a sfărâmat idolii tatălui său și i-a împărțit săracilor. Pentru aceasta a fost supusă la tot felul de chinuri de tatăl său; a fost băgată în temniță, unde rămânând multă vreme fără mâncare, primea hrana îngerească și s-a tămăduit de durerile rănilor. După aceea a fost aruncată în mare, și de la Domnul a primit dumnezeiescul Botez, fiind scoasă la uscat de un înger. Aflând că este vie, a fost închisa în temniță din porunca tatălui său, care în acea noapte a murit. Luând în locul lui domnia un oarecare Dion, a adus pe muceniță la întrebare, și ea, mărturisind pe Hristos, a fost chinuită cumplit. Iar după Dion a luat domnia un oarecare Iulian, care de asemenea a chinuit-o îndelung. Și apoi fiind lovită de slujitori cu sulițe, și-a dat sufletul lui Dumnezeu.
Imnografie
Troparul Sfintei Mari Muceniţe Hristina
Glasul al 4-lea:
Mielușeaua Ta, Iisuse, Hristina, strigă cu glas mare: pe Tine, Mirele meu, te iubesc și pe Tine căutându-Te mă chinuiesc și împreună mă răstignesc și împreună mă îngrop cu Botezul Tău; și pătimesc pentru Tine, ca să împărățesc întru Tine; și mor pentru tine, ca să viez pentru Tine; ci, ca o jertfă fără de prihană, primește-mă pe mine ceea ce cu dragoste mă jertfesc Ție. Pentru rugăciunile ei, ca un milostiv, mântuește sufletele noastre.
(Audio) Troparul Sfintei Mare Mucenițe Hristina (în limba greacă)
Porumbiţă cu chip de lumină te-ai cunoscut, având aripi de aur şi către înălţimea cerurilor ai sosit, Cinstită Muceniţă Hristina. Pentru aceea, săvârşim, mărită, prăznuirea ta, închinându-ne cu credinţă raclei moaştelor tale, din care izvorăşte tuturor cu adevărat dumnezeiască tămăduire sufletelor şi trupurilor.
Viața Sfintei Mucenițe Hristina
Sf. Mare Mc. Hristina (sec. II – III) – foto preluat de pe doxologia.ro
Umplându-se el de mânie, a început a bate pe fecioară peste obraz, zicându-i: „Ticăloaso, ce ai făcut zeilor?”. Iar ea nu voia să-i răspundă.
În cetatea Tirului era un bărbat de neam mare, cu numele Urban, care avea stăpânirea ighemoniei. El avea o fiică, fecioară tânără, care din anii tinereții sale a cunoscut pe Dumnezeu, Ziditorul său, și și-a pus sufletul său pentru El, răbdând cu bărbăție multe munci cumplite. Când s-a născut aceasta, părinții i-au pus numele Hristina și aceasta nu după înțelegerea păgânească, ci după purtarea de grijă a lui Dumnezeu; căci singur numele acela mai înainte arăta oarecare proorocie – că această fecioară, venind în vârstă, avea să fie creștină, roabă, mireasă și muceniță a lui Hristos. Și venind ea la vârsta de unsprezece ani, și-a arătat frumusețea feței ei foarte minunată, căci nu era între fecioare vreuna, care să fie asemenea ei la frumusețe. Deci, vrând tatăl ei ca să o păzească de vederea omenească, i-a rânduit petrecerea ei în palatul cel mai înalt; apoi dându-i slujnice bune și ducându-i zeii săi cei de aur și de argint, i-a poruncit să se închine lor și în toate zilele să le aducă tămâie.
Iar mulți din cei de bun neam și bogați, auzind de frumusețea acestei fecioare, doreau s-o ia spre însoțire fiilor lor și rugau pentru aceasta pe tatăl ei. Dar Urban le răspundea: „Nu o voi da nimănui spre nuntă pe fiica mea, ci o voi dărui zeilor mei, pentru că mult au iubit-o pe ea zeii cei milostivi și fecioara va petrece pentru dânșii, slujindu-le totdeauna”.
Iar fecioara Hristina, crescând cu anii și înțelegerea, a început a veni la cunoștința adevărului, Dumnezeu luminându-i și înțelepțindu-i mintea cu darul Său; pentru că, privind prin fereastră la cer și la luminătorii cei cerești, cunoștea pe Ziditorul, și cugetând la nesimțirea și deșertăciunea idolilor celor fără de suflet, nu voia să le aducă tămâie și nici să li se închine; ci, privind în sus spre răsărit, suspina și plângea, grăind în sine: „Până când inimile omenești vor petrece prea întunecate și până când cugetul lor cel neînțelegător va fi înnegurat și nu va privi spre Domnul Dumnezeu, Cel ce a făcut cerul și pământul și l-a împodobit cu o podoabă nevăzută ca aceasta?”.
Astfel socotind în sine, a început a se închina adevăratului Dumnezeu, Cel ce petrece în cer și se ruga Lui cu lacrimi, ca să i se facă cunoscut, pentru a-L cunoaște desăvârșit pe Acela, de a Cărui dragoste i se aprinsese inima. Și petrecând multe zile în rugăciuni și în postire, s-a învrednicit cercetării celei din mila lui Dumnezeu; pentru că i s-a arătat îngerul Domnului și a însemnat-o cu semnul Sfintei Cruci, numind-o mireasă a lui Hristos; apoi a înțelepțit-o pe ea desăvârșit în cunoștința lui Dumnezeu și i-a spus despre nevoința ei cea pătimitoare, că va fi muncită de trei chinuitori, pentru Unul Dumnezeu în Treime. Deci, a întărit-o spre nevoință, dându-i pâine curată să mănânce, căci era flămândă de postire.
Iar după acea îngerească arătare, fecioara se veselea cu duhul și se bucura în Dumnezeu, Mântuitorul său, mulțumindu-i că a cercetat pe roaba Sa prin trimiterea sfântului înger. De atunci a început mai cu căldură a-și întinde către Domnul rugăciunile sale și a se îndulci de dragostea Lui. Și umplându-se de râvnă, a început a sfărâma idolii cei de aur și de argint, zdrobindu-i în bucăți câte unul și aruncându-i jos de pe fereastră în ulița poporului. Deci a doua zi, cei ce treceau și-au adunat lor aurul și argintul cel sfărâmat.
Iar într-una din zile, ighemonul Urban, vrând să cerceteze pe fiica sa și să se închine zeilor săi, s-a suit în palatul cel de sus. Dar, nevăzându-și idolii, a întrebat pe Hristina: „Unde sunt zeii?”. Iar ea tăcea. Deci chemând slujnicele, le-a întrebat de zei; iar ele i-au spus, ceea ce a făcut fiica sa zeilor. Și umplându-se el de mânie, a început a bate pe fecioară peste obraz, zicându-i: „Ticăloaso, ce ai făcut zeilor?”. Iar ea nu voia să-i răspundă. După aceea, sfânta deschizându-și gura, a mărturisit pe Unul adevăratul Dumnezeu, Cel ce petrece în cer, pe Ziditorul a toate, iar pe cei ce se numeau zei, fiind făcuți din aur și argint, i-a numit diavoli și idoli fără simțire, spunându-i cum i-a sfărâmat cu mâinile sale.
Atunci Urban, umplându-se de mai multă mânie, a tăiat cu sabia pe toate slugile, iar pe fiică a început s-o muncească cu felurite munci. Mai întâi a bătut-o fără cruțare cu vergi și bice, apoi a legat-o și a aruncat-o în temniță. Iar maica ei înștiințându-se de acest lucru, a alergat la dânsa, plângând și tânguindu-se, și o îndemna să se lepede de Hristos și să se întoarcă la zeii părintești. Dar mucenița lui Hristos nu numai nu voia să audă cuvintele maicii sale, ci și de dânsa se lepăda, zicând: „Să nu mă numești pe mine fiica ta. Nu știi oare că am numele lui Hristos, de Care nume nimeni din neamul vostru nu s-a învrednicit? Eu acum nu sunt din neamul vostru, ci din al lui Hristos, cu numele și cu lucrul; pentru că m-am lipit de Hristos, împăratul cel ceresc și Aceluia îi sunt roabă și fiică; și El îmi este tată și maică și stăpân”. Deci maică-sa plângând mult și nesporind nimic, s-a dus mâhnită.
Apoi, trecând noaptea și sosind ziua, Urban fiind pornit de diavol spre cruzime și uitând dragostea cea firească către fiica sa, a șezut la judecată, vrând să muncească pe Sfânta Hristina, nu ca pe o fiică a sa, ci ca pe o străină și făcătoare de mare răutate. Și fiind scoasă sfânta din temniță la judecată, multe femei văzând-o pe ea, ziceau: „Dumnezeul roabei Tale, Hristina, ajută-i ei, căci la Tine a scăpat!”. Deci Hristina, mielușeaua lui Hristos, stătea înaintea lui Urban, nu ca înaintea tatălui ei, ci ca înaintea unui muncitor și a unei fiare mâncătoare de trupuri.
Iar vicleanul tată a început a o momi pe dânsa, zicându-i: „Mi-e milă de tine, fiica mea, și mă rog ție, apropie-te de zeii noștri cei mari și să le aduci jertfă cu mine, ca să te miluiască și să-ți ierte păcatul tău, pe care l-ai făcut. Iar de nu vei face aceasta, apoi nici eu nu te voi milui și nu te vei mai numi fiica mea”. Sfânta a răspuns: „Mare bucurie îmi vei face, de nu mă vei numi fiica ta; pentru că tu ești slugă a satanei, iar eu sunt roabă a lui Hristos și acum nu sunt fiică a ta, pentru că am ca tată pe Ziditorul meu”. Iar Urban, aprinzându-se de mare mânie, a poruncit să o spânzure pe fecioară goală la muncire și cu fiare ascuțite să-i strujească și să-i zdrobească curatul ei trup cel fecioresc. Deci atât i-au strujit trupul ei, încât i se vedeau oasele goale.
Și după ce au dezlegat-o de la muncire, a văzut zăcând pe pământ carnea sa, care zdrobindu-se, căzuse de la dânsa; și, adunând-o, a aruncat-o în obrazul tatălui său, zicându-i: „Mănâncă carnea fiicei tale!”. Iar el, mâniindu-se mai mult, a întins pe sfânta pe o roată de fier și, aprinzând foc sub dânsa, a poruncit să toarne pe trupul ei untdelemn fiert. Astfel, întorcând-o pe foc cu roata, fecioara se frigea ca un pește sau ca niște carne de mâncare și nu era cu putință firii omenești și mai ales celei femeiești, să fie vie într-o muncă ca aceea; dar Dumnezeu îi ținea viața roabei Sale și o întărea pe dânsa, spre mărirea numelui Său cel Sfânt și spre rușinarea păgânilor.
Iar Sfânta Hristina, fiind astfel muncită, slăvea pe Dumnezeu și se ruga către El; iar sfinții îngeri stăteau nevăzuți înaintea ei, ușurându-i durerile. Apoi, fără de veste, ieșind o văpaie mare de foc, cu porunca lui Dumnezeu, s-a repezit la acei păgâni, care stăteau împrejur, și a ars ca la o mie din ei. Iar Urban, ne știind ce să-i mai facă ei, a poruncit să o arunce în temniță, unde sfânta rugându-se, i s-a arătat îngerul Domnului și a tămăduit-o de răni, făcând-o sănătoasă peste tot trupul. Apoi i-a dat ei și hrana pe care i-o adusese și astfel s-a întărit mucenița și lăuda pe Dumnezeu.
După aceasta, tatăl ei a poruncit s-o arunce în mare; iar slujitorii, luând pe roaba lui Hristos, au pus-o în corabie și au dus-o departe de mal, unde, legându-i o piatră mare de grumaz, au aruncat-o în adânc. Iar îngerul Domnului luând-o pe ea, i-a dezlegat piatra de la grumaz, și sfânta, sprijinindu-se de mâinile celui fără de trup, umbla pe ape ca pe uscat. Și i-a fost ei marea aceea scăldătoare a Sfântului Botez, pe care o dorea, și un nor luminos a umbrit-o pe ea și s-au auzit cuvinte de sus, grăindu-se deasupra ei, adică numele Preasfintei Treimi, după rânduiala Sfântului Botez.
Apoi a văzut pe Domnul arătându-i-se și zicându-i cuvinte aducătoare de bucurie. Deci, ieșind la uscat, s-a arătat înaintea feței tatălui său și l-a înspăimântat, pentru că păgânul se mira și se înspăimânta, văzând pe sfânta fecioară ieșind vie din mare. Și văzând el atâtea minuni, nu cunoștea puterile lui Dumnezeu, ci socotea că aceea este vrajă. Deci a poruncit s-o arunce iarăși în temniță, vrând ca a doua zi s-o taie pe dânsa. Dar în acea noapte, el însuși fiind tăiat de coasa morții, a murit în veci. Iar sfânta a rămas vie în temniță, slăvind și mulțumind lui Dumnezeu.
După pieirea neașteptată a lui Urban, a venit în locul lui un alt ighemon, cu numele Dion, căruia i s-a spus despre Hristina, care ședea în temniță. Iar el scoțând-o pe dânsa și punând-o înaintea judecății sale, mai întâi se ispitea să înșele pe muceniță cu îmbunări și s-o depărteze de Dumnezeu. Apoi, văzând-o nestrămutată în sfânta credință, a muncit-o mult, bătând-o, strujind-o cu unghii de fier și arzând-o cu foc; căci încingând foarte o tigaie de fier, a poruncit să întindă pe sfânta goală și să o întoarcă, turnând peste ea untdelemn și smoală fiartă, și silind-o să se închine idolului Apolon. Dar mucenița petrecea statornică ca un diamant tare în mărturisirea preasfântului nume al lui Iisus Hristos, iar pe idolul Apolon l-a sfărâmat cu rugăciunea. Și când idolul a căzut și s-a prefăcut în bucăți, atunci a căzut la pământ și ighemonul Dion și a rămas mort, căci diavolul care locuia în idol, sfărâmându-i-se capiștea, a răpit sufletul slujitorului său celui osârdnic și l-a făcut să viețuiască în iad împreună cu el. Iar pe sfânta muceniță iarăși a primit-o temnița și legăturile.
Iar pătimirea fecioarei lui Hristos nu era fără de roade, căci poporul, văzând niște minuni ca acelea, slăvea pe Unul Dumnezeu, Iisus Hristos, și au crezut în El ca la trei mii de suflete. Și mulți veneau la sfânta, care a fost ținută în temniță multă vreme, și se învățau de la dânsa, până ce a venit în cetatea Tirului alt ighemon, cu numele Iulian. Acela, scoțând asemenea pe sfânta la judecată, i-a dat felurite munci. Mai întâi a aprins un cuptor mare, în care, arzând trei zile focul, a aruncat pe muceniță și apoi l-a închis. Și a petrecut Sfânta fecioară Hristina în cuptorul acela cinci zile, nearsă de foc, precum de demult tinerii cei din Babilon și, șezând ca într-o cămară, cânta, slăvind pe Dumnezeu; căci îngerii Domnului erau cu dânsa, înrourând și răcorind cuptorul.
Iar după acele cinci zile, deschizându-se cuptorul, s-a aflat sfânta vie și întreagă, neatinsă de foc câtuși de puțin și se proslăvea Dumnezeul creștinilor, iar păgânătatea se rușina, căci ighemonul acela, orbindu-se de răutatea diavolească, nu cunoștea puterile lui Dumnezeu, ci numea vrajă o minune mare ca aceea. Deci, silindu-se să biruiască pe cea nebiruită, a chemat vrăjitorii și fermecătorii, care știau să farmece toate jivinele și le-a poruncit să adune cu farmecele lor mulțime de șerpi, vipere și scorpii și să le dea drumul împotriva muceniței, ca s-o omoare cu mușcăturile lor otrăvitoare. Și slobozite fiind acelea asupra sfintei, nici una dintr-însele n-au vătămat-o, deși se târau și se încolăceau pe lângă trupul ei. Iar fermecătorul cel mare stătea aproape și întărâta cu șoptirile și meșteșugirile sale pe acele târâtoare, ca să muște pe fecioară. Dar toate acelea, din porunca lui Dumnezeu, s-au întors, repezindu-se spre acel vrăjitor și îndată l-au omorât cu mușcăturile lor. Iar sfânta a zis către jivinele târâtoare: „Vouă, șerpilor, viperelor și scorpiilor, vă poruncesc cu numele lui Iisus Hristos, să vă duceți fiecare la locul vostru, nevătămând pe nimeni”. Atunci îndată s-au risipit, ducându-se fiecare la locul său.
Iar după un ceas, Sfânta Hristina s-a milostivit spre cel omorât și, rugându-se Domnului, l-a înviat și l-a făcut creștin. Și nu numai acela, ci și mulți, văzând niște minuni ca acelea preaslăvite, au crezut în Domnul. Iar ighemonul mâniindu-se, a poruncit să taie fecioreștii sâni ai sfintei. Deci, tăiați fiind, curgea din rănile ei lapte în loc de sânge. După aceea, i-a tăiat și limba care slăvea pe Hristos Dumnezeu. Iar mucenița, chiar și după tăierea limbii, vorbea limpede. Deci, apucând limba cea tăiată, a aruncat-o în fața ighemonului și, lovindu-l în ochi, i-a zis: „Păgâne, mănâncă mădularele mele!”. Și a orbit ighemonul din lovitura aceea, iar sfânta binecuvânta pe Dumnezeu foarte, iar pe idoli și slujitorii lor îi ocăra. Deci ighemonul, nesuferind să audă mai mult acele ocări și mâniindu-se și pentru orbirea ochilor săi, a poruncit s-o dea la moarte. Și fiind împunsă de ostași cu fiare ascuțite, fecioara cea fără de prihană și Marea Muceniță a lui Hristos Hristina și-a dat cinstitul și sfântul ei suflet în mâinile Domnului său.
Întru ea a arătat cu minuni puterea Sa cea mare, încât trei cumpliți muncitori n-au putut să biruiască pe această fecioară singură. Iar un oarecare om din neamul ei, crezând în Hristos, a luat pătimitorul ei trup și l-a îngropat cu cinste. Acestea s-au făcut, împărățind atunci peste romani și peste elini păgânul Sevir, iar întru noi stăpânind întotdeauna Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, se cuvine cinste și slavă, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Sfânta Mare Muceniță Marina, cunoscută și ca Marina din Antiohia Pisidiei, o fecioară martiră creștină originară din Antiohia Pisidiei (1), a primit cununa muceniciei pe vremea marii persecuții împotriva creștinilor declanșată de împăratul Diocleţian.
Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă se face la 17 iulie (2).
Marina se născuse în Antiohia Pisidiei, fiind singura fiică a preotului păgân Edesie. La scurt timp după moartea timpurie a mamei sale, Marina a fost încredințată de tatăl său unei femei din apropierea acelui oraș, pentru a fi crescută.
De la o vârstă fragedă, având doar 12 ani, Marina a învățat dreapta credință și iubirea pentru Dumnezeu de la creștinii care se ascundeau prinn pustietăți dar și în satele din preajma Antiohiei.
Inima sa se umplu cu dragoste pentru Mântuitorul, fapt care o determină să ia hotărârea de a rămâne fecioară pentru restul vieții și de a-și închina toată viața Domnului nostru Iisus Hristos. [3]
Astfel, Marina își petrecu timpul în rugăciune până când împlini vârsta de cincisprezece ani, când a fost pârâtă mai marelui cetății, pe nume Olimvirie, pentru faptul de a fi creștină.
Acesta o arestă, însă când văzu cât este de frumoasă o ceru de soție.
Marina l-a refuzat, iar pentru acest refuz și, mai ales, pentru statornicia sa în credință și pentru faptul că nu a vrut să aducă jertfă zeilor păgâni, ea a fost supusă la foarte multe chinuri.
Însă datorită credinței sale de neclintit, trupul său a rămas nevătămat prin harul lui Dumnezeu.
Sfânta se rugă lui Iisus Hristos să primească coroana muceniciei, la fel cum au primiserî toți mucenicii din acea perioadă. Atunci dregătorul cetății le ordonă gărzilor să îi taie capul sfintei. [3]
Astfel Sfânta Mare Mucenița Marina primi cununa muceniciei în acele vremuri tulburi ale persecuțiilor creștine inițiate de împăratul Dioclețian.
Sfânta Marina este invocată în rugăciunile Bisericii ca izbăvitoare de duhuri necurate și tămăduitoare de boli, atât sufletești, cât și trupești.
Din sinaxar
În sinaxarul lunii iulie se precizează [4]:
„În această lună, în ziua a șaptesprezecea, pomenirea Sfintei Marei Mucenițe Marina.
Această sfântă era din Antiohia Pisidiei, fiind fiica una născută a unui Edisie, popă idolesc. Și după ce a murit mama ei, a dat-o tatăl sau pe seama unei femei; făcându-se ea de 12 ani, se ruga să învețe credința creștinilor, și a învățat-o de la creștinii ce erau din acel sat. Iar când a fost ca de 15 ani, a poftit să săvârșească lupta muceniciei. Dacă a aflat de aceasta, ighemonul Olimvirie a trimis de a prins-o și a băgat-o în temniță. Peste puține zile, scoțând-o, a adus-o la judecata sa și, văzând-o, s-a spăimântat cu totul de frumusețile ei. Și, întrebând-o de unde este și cum îi este numele, ea zise: «Marina mă cheamă, născută și crescută în Pisidia; și cred în numele Domnului meu». De aceea, nevrând ea a se lepăda de Hristos, a poruncit și a fost bătută cu toiege fără milă, până s-a roșit pământul de sângele ei; apoi au băgat-o în temniță. Și s-a făcut cutremur mare, încât se cutremura temnița, și iată a ieșit dintr-o parte a temniței un balaur șuierând tare, și târându-se, părea că vărsa foc împrejurul sfintei. De aceea, speriindu-se ea foarte și îngrozindu-se, ruga pe Dumnezeu. Atunci acel groaznic balaur s-a prefăcut arătându-se în chip de câine negru; iar sfânta, luându-l de păr și găsind un ciocan, l-a bătut pe cap și peste spinare până l-a slăbit. După aceasta, fiind adusă sfânta la a doua cercetare și rămânând tare în credința lui Hristos, a fost supusă la multe chinuri pe care răbdându-le, ighemonul cu mânie i-a tăiat capul.”
Moaștele
Părticele din moaștele Sfintei Marina se află în prezent la următoarele mănăstiri și biserici [5]:
- Mănăstirea Vatopedi (Muntele Athos) – părticele din mâna dreaptă a sfintei
- Mănăstirea Xenofont (Muntele Athos) – părticele din mâna dreaptă
- Mănăstirea Dochiaru din Sfântul Munte – părticele din mâna dreaptă
- Biserica Sfintei Marina din Tesalonic – părticele din mâna dreaptă
- Biserica Sfintei Marina din Maistro, Alexandroúpoli – părticele din mâna dreaptă (moaște donate de Arhiepiscopia Râmnicului din România)
- Biserica Sfintei Marina din Filipopoli, Bulgaria – părticele din mâna dreaptă
- Mănăstirea Sf. Gheorghe, Ilion, Evia – părticică din capul Sfintei Marina
- Biserica Sf. Sava din Iași – părticele din moaștele Sfintei Marina
Imnografie
Din Acatistul Sfintei Mari Mucenițe Marina [6]:
Troparul Sfintei Mare Mucenițe Marina
Glas al 4-lea
Mielușeaua Ta, Iisuse, Marina, strigă cu mare glas: Pe Tine, Mirele meu, Te iubesc și pe Tine căutându-Te, mă chinuiesc și împreună mă răstignesc, și împreună cu Tine mă îngrop cu Botezul Tău; și pătimesc pentru Tine, ca să împărătesc întru Tine; și mor pentru Tine, ca să viez pentru Tine; ci ca o jertfă fără prihană primește-mă pe mine, ceea ce cu dragoste mă jertfesc Ție. Pentru rugăciunile ei, ca un milostiv, mântuește sufletele noastre.
(Audio) Troparul Sfintei Mare Mucenițe Marina (în limba greacă)
Frumoasă floare crescută între spinii idolești și împodobită cu frumuseți sufletești, având minte cu bună înțelegere și inimă aprinsă de văpaia dragostei dumnezeiești, Sfântă Mare Muceniță Marina, vorbeai mereu de Mirele tău Hristos și de veșnica împărăție, așteptând cu dorire să-ți jertfești viața și să te unești cu El, pentru care îți cântăm: Bucură-te, Sfântă Marina, Mare Muceniță a lui Hristos!
Glasulul al 3-lea
Fecioara astăzi…
Cu frumuseţile fecioriei fiind împodobită, fecioară, cu cununi nestricăcioase te-ai încununat, Sfântă Muceniţă Marina; şi cu sângiuirile muceniciei vopsindu-te şi cu minunile tămăduirilor luminându-te, muceniţă, ai luat cu bună credinţă plată de biruinţă pentru pătimirea ta.
Icosul 1:
Născută fiind din părinți de bun neam, dar necredincioși, de copilă ai rămas orfană de mamă, iar tatăl tău, Edesie, slujitor idolesc, te-a dat spre îngrijire la o femeie în afara cetății, de la care ai învățat și te-ai întărit în credința în Dumnezeu. Pentru aceasta îți zicem așa:
Bucură-te, floare aleasă dintre spinii idolești; Bucură-te, că ai dorit Domnului să-I slujești; Bucură-te, că la doisprezece ani în Hristos ai crezut; Bucură-te, că dulceața învățăturii creștine bine ai cunoscut; Bucură-te, că pe Mirele Hristos L-ai dorit fierbinte; Bucură-te, că ai început să urmezi ale Lui cuvinte; Bucură-te, că nimic dintre cele pământești nu mai cugetai; Bucură-te, că numai de numele lui Hristos grăiai; Bucură-te, că ai dorit viața și veșnica fericire; Bucură-te, că ai urât deșertăciunea lumii și a ei rătăcire; Bucură-te, că ai crezut în Cel ce a făcut cerul și pământul; Bucură-te, că aceasta ai mărturisit cu cuvântul; Bucură-te, Sfântă Marina, Mare Muceniță a lui Hristos!
Iconografie
Dionisie din Furna arată că „Sfânta mare muceniță Marina din Pisidia a fost de 15 ani când a răbdat muncile, când, băgată în temniță, i s-a arătat diavolul în chip de câine, iar sfânta, apucându-l, l-a bătut cu un ciocan, apoi prin sabie își primește sfârșitul”.[7]
În unele icoane, Sf. Marina este reprezentată ținându-l pe diavol de coarne, batjocorindu-l și rușinându-l. Aceasta arată că diavolul este neputincios și că oamenii, aparent fără putere, ca niște copii mici, pot să-l învingă și să-l umilească prin puterea lui Hristos. [8]
Sf. Mare Mc. Marina din Antiohia Pisidiei (289 – 304 d.Hr.) – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
Note
1 - Antiohia Pisidiei (în greacă: Ἀντιόχεια τῆς Πισιδίας) era un oraș antic situat la limita dintre provinciile Pisidia și Frigia din Asia Mică. Ruinele sale se află la aproximativ 1 km distanță de actualul oraș Yalvaç din Turcia. A nu se confunda cu Cezareea Capadociei sau cu Cezareea Palestinei.
2 – Bisericile Catolică, Evanghelică și Anglicană o comemorează pe 20 iulie, sub numele Margareta
3 – Sfânta Mare Muceniță Marina, 17 iulie 2014, Calendarul Ortodox, accesat la 30 iulie 2021
4 – Sinaxar 17 Iulie – Sfinții zilei, Calendar-ortodox.ro
5 – Moaștele Sfintei Mari Mucenițe Marina, 17 iulie 2014, Pemptousia.ro, accesat la 31 iulie 2021
6 – Acatistul Sfintei Mari Mucenițe Marina (17 iulie), 17 iulie 2020, Ziarul Lumina, accesat la 18 iulie 2021
7 – Dionisie din Furna, Erminia picturii bizantine, Ed. Sophia, București, 2000, p. 209. ISBN 973-99692-0-8
„Eparhule, nu nădăjdui că vei schimba credința mea cea întru Hristos, cu necredința voastră, nici cu îmbunări și nici cu îngroziri, pentru că sunt roabă credincioasă Stăpânului meu, Care a pătimit de voie pentru mine.”
Sfânta Mare Muceniță Marina s-a născut în Antiohia Pisidiei din părinți de neam bun, dar nu binecredincioși, fiind întunecați cu păgânătatea elinească. Tatăl ei, cu numele Edesie, era slujitor idolesc. După moartea mamei sale, Marina rămânând orfană încă din scutece, tatăl său a dat-o la o doică care petrecea într-un sat departe ca la 15 stadii de cetate. Și venind copilița în vârstă, s-a arătat a fi frumoasă cu trupul, dar mai frumoasă cu sufletul, pentru că era împodobită cu bună pricepere și cu bun obicei. În vremea aceea, fiind mare prigoană împotriva creștinilor, preoții și clericii, învățătorii cuvântului lui Dumnezeu se ascundeau de frica muncitorilor, unii prin pustietăți, alții prin munți și peșteri, iar alții prin sate, printre oamenii cei simpli, se tăinuiau în chip de săraci, dar unde puteau, învățau sfânta credință în taină și pe mulți întorceau de la înșelăciunea idolească la creștinătate.
Deci s-a întâmplat că fecioara Marina, care acum era de 12 ani, a auzit de la un oarecare om credincios cuvânt despre Hristos, adevăratul Dumnezeu, cum S-a întrupat de la Duhul Sfânt în pântecele Preasfintei Fecioare și cum S-a născut dintr-însa păzindu-i fecioria nestricată; apoi cum a făcut multe minuni și a pătimit de bunăvoie pentru mântuirea oamenilor, a murit, a înviat, S-a înălțat la cer și a pregătit celor ce cred în El și-L iubesc, viață fără de sfârșit, slavă și împărăția veșnică. Auzind acestea Sfânta Mare Muceniță Marina cea cu bună înțelegere, a crezut în Hristos, inima ei s-a aprins cu dumnezeiasca dragoste, încât nici nu mai gândea și nici nu grăia altceva, decât numai despre Iisus Hristos. Toată luarea ei aminte era acolo, unde auzea ceva grăindu-se despre adevăratul Dumnezeu. Și precum credea într-Însul cu inima, tot așa nu se rușina a-L mărturisi pe El cu gura, deși era încă nebotezată, căci nu aflase preot creștin, care să o boteze pe ea. Și dorea Sfânta Marina să-și verse sângele său pentru Hristos și cu acela să se boteze, ca într-o scăldătoare a botezului, precum a auzit că mulți din sfinții mucenici – bărbați și femei – s-au botezat în sângele lor, punându-și sufletele lor pentru Domnul, și voia și ea să se facă următoarea acelora.
Iar Edesie, tatăl ei, aflând că fiica lui, Marina, a crezut în Hristos, a urât-o și o socotea pe ea, nu ca pe o fiică, ci ca pe o străină. Dar fecioara Marina își punea nădejdea spre Tatăl cel ceresc. Și venind în vârsta cea desăvârșită, ca la 15 ani, a ieșit odată la oile tatălui său, care pășteau pe câmp, ca să le vadă. În acel timp, s-a întâmplat că eparhul părților Răsăritului, Olimvrie, un muncitor cumplit al creștinilor, mergea spre Antiohia Pisidiei. El a întâmpinat-o pe ea pe drum și, văzând-o că este frumoasă, s-a mirat de neobișnuita ei frumusețe și îndată rănindu-se de dragostea ei, s-a gândit să o ia de soție. Deci a stat în loc și, privind-o, a început a o întreba: „De ce neam ești, fecioară? A cui fiică ești și cum te numești? Să-mi spui mie despre tine tot adevărul, pentru că te văd foarte frumoasă la vedere și de ești din părinți liberi, te voi lua pe tine cu nuntă legiuită, iar de ești roaba cuiva, te voi răscumpăra și te voi face femeia mea”. Iar fecioara, înfrumusețându-se mai mult cu întreaga înțelepciune decât cu podoaba feții, i-a răspuns cu blândețe și i-a spus a cui fiică este și cum se numește. Dar n-a tăinuit nici aceea că este roaba lui Hristos, crezând întru Unul Dumnezeu, Care a zidit cerul și pământul, și că însoțindu-se cu Acela prin dragostea inimii, nu are trebuință de alt mire.
Iar eparhul, auzind că fecioara este creștină, îndată, ca unul ce avea stăpânire de la împărați asupra creștinilor ca să-i muncească, a poruncit ostașilor să o ia pe dânsa și să o ducă în cetate după dânsul, însă cu cinste, pentru că auzind cuvintele ei cele feciorești cu bună înțelegere, mai mult a iubit-o pe ea, nădăjduind ca, prin îngrozirea muncilor, să o întoarcă degrab de la Hristos și să o aducă spre a sa voie.
Iar fecioara, fiind dusă de către ostași, se ruga în auzul tuturor către Dumnezeu, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, nu mă lăsa pe mine și nu da sufletul meu întru stricăciune, ca să nu mă biruiască vrăjmașii mei; auzul meu să nu se spurce din cuvintele lor cele viclene; înțelegerea mea să nu se schimbe din înșelăciunile lor cele spurcate; inima mea să nu se înfricoșeze de îngrozirile lor cele cumplite. Nu face, Doamne, ca a mea credință să fie aruncată în tina noroiului și să nu se bucure de mine diavolul cel urâtor de bine, ci trimite-mi ajutor din înălțimea sfântului Tău scaun și-mi dă înțelepciune, spre deschiderea gurii mele, ca, înarmându-mă cu puterea Ta și cu darul Tău înțelepțindu-mă, să stau fără de frică și să dau răspuns la întrebarea ighemonului. Așa, Doamne, caută spre mine cu milostivire în ceasul acesta. Iată, acum sunt ca o oaie în mijlocul lupilor, ca o pasăre între cei ce o vânează și ca peștele în mreajă. Deci vino și mă izbăvește de toate meșteșugirile vrăjmașului”. Astfel rugându-se sfânta pe cale, a ajuns în cetatea Antiohiei Pisidiei.
Și intrând eparhul în cetate, a adus jertfă necuraților săi zei, după obiceiul său păgânesc, și a făcut praznic în numele împăraților săi, iar pe câți creștini a prins, pe toți i-a aruncat în temniță, ca să fie păziți pentru munci. Iar pe fecioara Marina a încredințat-o la niște femei cinstite să o păzească. A doua zi, eparhul, șezând la judecată înaintea poporului, a poruncit ca mai întâi să aducă pe Sfânta Marina la întrebare, pentru că gândul lui era la dânsa. Deci, fecioara fiind pusă în față, el privea cu dulceață la negrăita ei frumusețe și se rănea cu dragoste trupească fără de măsură pentru ea. Apoi a început a vorbi cu îmbunări către dânsa, zicând: „Preafrumoasă fecioară, toți zeii știu că-mi este milă de tinerețile tale și-ți cruț trupul tău cel tânăr care cu podoabă înflorește. Te rog, ascultă-mă pe mine și adu jertfa zeilor, ca să-ți fie bine, pentru că multe averi și bogății vei lua îndată și vei fi mai fericită decât cele de o vârstă cu tine și mai cinstită decât toate femeile din cetatea aceasta”.
Dar Sfânta Marina i-a răspuns: „Eu, învățându-mă a cunoaște pe Tatăl cel ceresc și pe Unul născut Fiul Lui și pe Sfântul Duh, pe Unul în Treime Dumnezeul cel adevărat și viu; și deprinzându-mă a mă închina Lui și a-I aduce jertfa de laudă totdeauna, nu mă voi închina zeilor voștri, pe care nu i-am cunoscut, nici nu le voi aduce jertfa, ca unii ce sunt fară de suflet și nesimțitori, nesimțindu-se singuri pe ei și neștiind dacă li se aduce cinste sau nu. Deci unora ca acelora nu le voi da cinstea aceea, care se cuvine numai Ziditorului meu”. Atunci eparhul a zis: „Marino, iarăși mă rog ție, ascultă-mă și cinstește pe zeii cei nebiruiți, pentru că de vei asculta sfatul meu, atunci îndată înaintea ochilor tuturor cetățenilor te vei învrednici de mare cinste, căci te voi lua de soție și toți vor începe a te cinsti, ca pe soția mea cea iubită. Eu îți voi fi spre slavă și cinste, iar tu îmi vei fi spre veselia și îndulcirea vieții mele. Iar de nu mă vei asculta și vei defăima dragostea ce o am către tine, atunci să știi că vei cădea în multe rele. Pentru că mă vei sili să te muncesc, chiar nevrând, și vei pierde în zadar așa o frumusețe ca a ta, sănătatea și viața cea dulce.
Căci vei lua multe, amare și nesuferite munci, și de foc și fiare vei pieri”.
Sfânta a răspuns: „Eparhule, nu nădăjdui că vei schimba credința mea cea întru Hristos, cu necredința voastră, nici cu îmbunări și nici cu îngroziri, pentru că sunt roabă credincioasă Stăpânului meu, Care a pătimit de voie pentru mine. Dacă El a răbdat cruce și moarte pentru mine, necruțându-Și sfântul Său trup cel luat din Preasfânta Fecioară Maria, apoi cu cât mai mult sunt eu datoare să mor și să pătimesc pentru Dânsul, necruțându-mi cu nimic sănătatea și păcătosul meu trup. Deci să nu socotești că mă vei înfricoșa cu îngrozirile tale. Iată, eu sunt gata spre toate muncile și morțile tale, căci Acela spre care eu nădăjduiesc mă va întări. Iar cele ce-mi zici pentru însoțire, despre cinste, despre slavă și despre bogății, toate acelea îmi sunt mai urâte decât noroiul. Oare mă voi lepăda de Mirele meu Hristos, împăratul Cel fără de moarte, și să mă însoțesc cu un câine puturos, mort cu sufletul? Nicidecum”.
Auzind eparhul niște cuvinte îndrăznețe ca acestea ale Sfintei Marina și socotindu-le drept ocară mare și spre necinstea lui, s-a umplut de mânie și îndată, schimbând dragostea spre vrajbă și spre urâciune, a poruncit să dezbrace hainele de pe mireasa lui Hristos, s-o întindă la pământ și s-o bată fără cruțare cu vergi. Și sfânta fiind bătută mult fără de milă, trupul ei cel fecioresc se risipea de bătăile ce primea, iar sângele curgea din răni ca pâraiele, încât înroșea pământul. Iar poporul care privea la aceea, era cuprins de o jale mare, căci vedea pe fecioara atât de frumoasă muncită cumplit. Deci mulți dintre ei plângeau. Iar propovăduitorul striga: „Marino, jertfește zeilor, ca să nu-ți pierzi în deșert frumusețea și să te lipsești mai înainte de vreme de această viață dulce”.
Iar mucenița, ridicându-și ochii minții către Dumnezeu, se ruga, cerând ajutor și întărire în nevoința sa cea pătimitoare. Și nu simțea durerile în munci, căci se întărea cu darul lui Hristos și răbda bătăile ce i se dădeau ca în trup străin. încă și unii din popor ziceau către dânsa: „Fecioară, pentru ce îți pierzi frumusețea ta de bună voie, petrecând în nesupunere? Vezi cât de cumplit este judecătorul. El te va pierde și se va șterge de pe pământ pomenirea ta, iar nouă ne este milă de tine!”. Iar sfânta a răspuns către dânșii cu glas mare, ocărându-i: „O, viclenilor sfetnici și ajutători ai răutății! Voi sunteți plini de duhul înșelăciunii. Precum de demult șarpele a sfătuit cu vicleșug pe Eva în Rai; tot așa și voi acum mă sfătuiți să mă depărtez de Dumnezeul meu. Ci depărtați-vă de la mine voi, lucrătorii fărădelegii, că nu mă veți înșela pe mine, care m-am dat lui Hristos cu tot sufletul”.
Apoi încetând slujitorii a o bate, tiranul a zis către muceniță: „Marino, iată începutul durerilor tale, iar de vei petrece mai mult în nesupunerea ta, îndată vei primi munci și mai mari”. Sfânta a răspuns: „Fă toate cele ce-ți plac, atât ție, cât și tatălui tău, diavolul, căci eu nu am grijă de munci. Eu am pe Hristos, Care mă ajută și El va rușina toate meșteșugirile voastre degrab!”. Deci eparhul, mâniindu-se mai mult, a poruncit s-o pironească la muncire cu piroane și să-i sțrujească trupul cu ostii de fier. Iar ea, ridicându-și ochii spre cer, zicea: „Vrăjmașii care îmi gândesc rele m-au înconjurat; dar Tu, Doamne al meu, caută spre mine și mă miluiește. Trimite-mi ajutorul Duhului Tău cel făcător de viață, ca să mă înțelepțească a mărturisi numele Tău cel Preasfânt și să mă întărească, ca să stau cu vitejie împotriva diavolului și a slugilor lui, ca, biruindu-i, să-i umplu de rușine și de necinste, și să fiu spre pildă celor ce Te iubesc și își păzesc cinstea pentru Tine, ca să câștig cu dânșii parte între cei de-a dreapta, în vremea judecății Tale celei drepte”.
Sfânta se ruga astfel, iar nemilostivii slujitori ai neomenosului chinuitor, ca niște mâncători de trupuri, îi strujeau trupul cu ostiile și o chinuiau mai cumplit. Și carnea îi cădea, iar sângele îi curgea pe pământ, încât i se vedeau oasele goale. Deci eparhul, neputând să se uite la o muncire cumplită ca aceea, își acoperise fața. Și toți care erau de față se mirau de o răbdare ca aceea a sfintei. Iar tiranul grăia către dânsa: „Marino, până când nu-ți va fi milă de tine? Iată că ți s-a zdrobit trupul; deci măcar acum hotărăște-te a jertfi zeilor, ca să nu pieri desăvârșit”. Mucenița a răspuns: „O, urâtule câine și porcule, care mănânci trupuri omenești! Tu te prefaci că te milostivești și ți-e jale de mine, dar eu nu mă jelesc pe mine, deoarece însuși Hristos, Cel ce nu S-a cruțat pe Sine, S-a dat pentru mine la munci și mai mari. Iar eu, de voi asculta sfatul tău nebun și de-mi voi cruța trupul, atunci sufletul meu cum se va încununa în împărăția cerească?”. După aceasta, eparhul a poruncit să ia pe mucenița de la muncire și s-o arunce într-o temniță osebită, adâncă și întunecoasă, unde se aruncau cei osândiți la moarte.
Deci Sfânta Muceniță Marina, stând singură în temnița aceea, nefiind atunci acolo alți osândiți, se ruga lui Dumnezeu întru căldura duhului său, strigând din adâncul inimii: „Preaputernice Doamne, Căruia îți stau înainte cu frică toate puterile cerești și toate începătoriile și stăpâniile se cutremură înaintea feței Tale, și toată zidirea se ține, se schimbă și se înnoiește cu tăria Ta cea atotputernică. Tu, Stăpâne, caută din înălțimea cerului, de pe scaunul slavei Tale, spre mine, smerita, netrebnica și nevrednica roaba Ta, că spre Tine nădăjduiesc, la Tine am năzuit și pentru numele Tău pătimesc. O, Preamilostive, caută și vindecă acest trup rănit de bătăi și rupt ca un sac! Înnoiește sufletul meu și-l păzește în împărăția Ta. Dă-mi putere ca să biruiesc și să calc pe vrăjmașul meu, precum se calcă nisipul cu picioarele, ca să-i sfărâm puterea aceluia cu ajutorul Tău cel nebiruit, ca și în mine să se preamărească Preasfânt numele Tău, în veci!”.
Sosind noaptea și sfânta rugându-se lui Dumnezeu neîncetat, diavolul a îndrăznit a înfricoșa pe mucenița prin niște înfiorări de năluciri, Dumnezeu îngăduind aceasta, spre mai mare preamărire a plăcutei Sale. Deci temnița s-a cutremurat fără de veste și s-a văzut o oarecare strălucire ca un fum dintr-un foc, și s-a arătat diavolul în chip de balaur pestriț, mare și înfricoșat, care era înconjurat și încins împrejurul trupului său celui văzut cu mulți șerpi mici și cu vipere. Acela a șuierat înfricoșat și, căscând gura mare și spurcată, slobozea o putoare nesuferită. Și înconjurând împrejur pe muceniță, îi făcea frică mare și spaimă; apoi, deschizându-și foarte gura cea prea spurcată, a năvălit și a apucat capul sfintei înghițindu-l, încât mucenița se părea că este înghițită de balaur, precum de demult Proorocul Iona de chit. Însă ea nu s-a deznădăjduit, nici nu s-a îndoit în credință; ci, îndreptându-și toată mintea către Dumnezeu, a făcut pe sine semnul Sfintei Cruci, și îndată a văzut crăpându-se pântecele balaurului, iar ea a ieșit întreagă și nevătămată din înghițirea lui.
Din acel ceas a pierit toată înfricoșarea, nălucirea și vedenia diavolească, pentru că, desfăcându-se pământul, a înghițit pe balaur și pe toți șerpii care erau cu dânsul, pogorându-i în iad, iar pe sfânta muceniță a strălucit-o o lumină cerească și, uitându-se în sus, a văzut acoperământul temniței ridicat și raze coborându-se de sus spre dânsa în chipul soarelui. Și a văzut o cruce mare strălucind cu lumină negrăită, iar deasupra crucii vedea o porumbiță albă ca zăpada, care grăia astfel: „Bucură-te, Marino, înțeleaptă porumbiță a lui Hristos, căci ai biruit pe vrăjmașul cel rău. Bucură-te și te veselește, fiica Sionului celui de sus, căci a venit ziua veseliei tale, în care vei intra cu fecioarele înțelepte în cămara cea nestricată a Mirelui Celui fără de moarte, a Împăratului ceresc!”.
Porumbița grăind acestea către dânsa, Sfânta Marina s-a umplut de negrăită bucurie și dulceață, iar trupul ei cel rupt se vindeca și simțea singură în sine cum creștea carne în rănile ei și le umplea, și pielea cea rănită o acoperea. Deci i s-a ridicat toată durerea și neputința și s-a făcut cu tot trupul sănătoasă și frumoasă, ca și mai înainte. Și a început a mulțumi lui Dumnezeu, strigând și zicând: „Te binecuvântez pe Tine, Stăpâne; Te proslăvesc Doamne, Dumnezeul meu, și laud numele Tău; că, milostivindu-Te spre mine, m-ai cercetat și ai tămăduit trupul meu. Sufletul meu l-ai întărit și nu m-ai dat în mâinile vrăjmașilor mei; ci, arătându-mi chipurile lor cele necurate, i-ai doborât pe ei în adâncul cel mai dedesubt și înfricoșările lor le-ai gonit din mine. Iar acum, bucurându-mă și veselindu-mă de Tine, Dumnezeule, Mântuitorul meu, mă rog bunătății Tale celei iubitoare de oameni, ca să mă învrednicești pe mine băii Sfântului Botez, ca precum cu sângele, așa și cu apa spălându-mă, să mă aflu vrednică a intra cu sfintele fecioare care s-au făcut Ție mirese, în cămara Ta cea cerească, că ești binecuvântat în veci!”. În niște vedenii și descoperiri ca acestea, și într-o bucurie ca aceasta prăznuitoare a petrecut Sfânta Marina toată noaptea aceea, până ce s-a luminat de ziuă și a sosit vremea sfârșitului nevoinței sale.
Iar a doua zi, eparhul Olimvrie iarăși a șezut la judecata sa cea necurată și nedreaptă, adunându-se la priveliște tot poporul. Deci poruncind el ca să scoată pe muceniță din temniță, a pus-o înaintea sa la întrebare. Și văzând-o pe ea cu fața luminoasă și cu tot trupul întreg și sănătos, neavând nici o urmă de rănile cele de ieri, s-a mirat foarte tare și tăcea uimit, nepricepând cum mucenița, care ieri a fost rănită peste tot, într-o noapte s-a tămăduit atât de desăvârșit. încă se mira și poporul de acea minunată tămăduire. Deci unii ziceau că mare este puterea lui Hristos, iar alții o numeau pe aceea vrajă.
Apoi eparhul, abia deschizându-și gura, a început a zice către sfântă: „O, Marino, vezi cât se îngrijesc de tine zeii noștri, căci, milostivindu-se spre tinerețea și frumusețea ta, te-au vindecat de rănile tale. Deci, se cade și ție ca, pentru facerea de bine ce ai luat-o de la ei, să le răsplătești cu jertfe mulțumitoare. Iar mai vârtos se cade ție ca să fii următoare și moștenitoare tatălui tău, ca precum el slujește zeilor în rânduiala jertfirii, tot așa și tu te vei face jertfitoare și le vei sluji lor în toate zilele vieții tale”. Sfânta a răspuns: „Nu se cuvine mie să las pe Dumnezeul meu Cel adevărat și viu și să slujesc zeilor voștri celor mincinoși și morți. Și mai ales se cade ție să cunoști pe Unul Dumnezeul cerului și să crezi în El, văzând puterea Lui în mine, căci pe mine, pe care tu m-ai rupt ieri în bucăți, El astă noapte, într-un ceas m-a făcut întreagă și sănătoasă; pentru că El este doctor Atotputernic al sufletelor și al trupurilor omenești”. Dar împietritul eparh a poruncit ca iarăși s-o chinuiască pe sfânta.
Deci au spânzurat-o din nou la muncire și, aducând lumânări aprinse, îi ardeau spatele și coastele ei, iar ea, afundându-și mintea în Dumnezeu cu rugăciunea ce o făcea în taina inimii ei, răbda acele chinuri în tăcere. Și a fost arsă ca un cărbune și friptă ca niște carne de mâncare. Iar după ce au luat-o de la muncire abia vie, a strigat cu glas mare: „Doamne, m-ai învrednicit pe mine pentru numele Tău a trece prin foc, învrednicește-mă a trece și prin apa Sfântului Botez, ca, spălându-mă de păcate, să mă duci întru împărăția Ta!”. Iar muncitorul, auzind că mucenița a pomenit de apă, a zis: „Iată, însetează, ticăloasa! Se cade a o adăpa pe dânsa”.
Deci a poruncit să tragă un poloboc foarte mare și să-l umple cu apă și să arunce într-însul pe muceniță legată, ca, afundându-se în apă, să se înece. Și când au luat-o slujitorii ca s-o arunce în apă, ea a zis cu glas mare: „Doamne, Iisuse Hristoase, Care întru bărbăție scoți pe cei ferecați, Care dezlegi legăturile morții și ale iadului și ridici din morminte cu voia dumnezeieștii Tale puteri, caută spre roaba Ta și rupe legăturile mele, iar această apă să-mi fie spre Sfântul Botez cel dorit de mine și spre a doua naștere, cea spre viața veșnică; astfel ca, dezbrăcându-mă de omul cel vechi, să mă îmbrac în cel nou și să mă arăt Ție în cămara Ta în haina cea de nuntă!”.
Așa rugându-se mucenița, slujitorii au aruncat-o în polobocul cel plin de apă și, afundându-o, voiau să o înece. Dar îndată s-a cutremurat pământul și legăturile muceniței s-au dezlegat, iar slujitorii, cuprinși de mare frică, au fugit de lângă poloboc, pentru că venise de sus o rază de lumină negrăită deasupra capului sfintei și i s-a arătat iarăși acea porumbiță albă pe care o văzuse mai înainte pogorându-se din înălțime în chipul soarelui. Aceea, purtând în gură o cunună de aur și zburând pe deasupra capului muceniței, se atingea cu picioarele de creștetul capului ei și iarăși zbura în înălțime. Vedenia aceasta era văzută nu numai de sfântă, ci și de unii din cei ce stăteau de față, care erau vrednici de o vedenie ca aceea; pentru că în popor erau mulți creștini tăinuiți, care s-au învrednicit de a vedea acestea.
Iar sfânta, stând în apă, fără a se scufunda, cânta slăvind și binecuvântând numele cel mare al Preasfintei Treimi: al Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Apoi s-a văzut un stâlp de foc deasupra sfintei, ajungând până la cer, iar pe stâlp era o cruce în chipul cristalului, slobozind raze prea luminoase; și porumbița aceea, zburând, a șezut pe vârful crucii. Atunci a venit un glas de sus în auzul tuturor, zicând: „Pace ție, Marino, mireasa lui Hristos! Acum vei primi din mâna Domnului cununa frumuseții cea neveștejită și te vei odihni cu sfinții în împărăția cerurilor!”. Poporul auzind acel glas, încă și pe muceniță văzând-o ieșind din apă cu trupul sănătos, neavând pe sine nici urmă de arsuri, ci fiind întreagă, albă cu trupul și frumoasă, îndată o mulțime mare de bărbați și de femei au crezut în Hristos și au mărturisit că sunt creștini, arătându-se gata de moarte pentru Hristos.
Iar ighemonul s-a înspăimântat, văzând întoarcerea către Hristos a poporului celui atât de numeros, și nu știa ce să facă. Apoi, umplându-se de mânie, a scos oastea pe care o avea înarmată cu săbiile trase asupra poporului și a poruncit ca pe toți cei ce slăveau numele lui Hristos să-i taie. Deci, câți erau în popor necredincioși sau fricoși, aceia au fugit. Iar câți au crezut cu adevărat, aceia singuri s-au plecat sub sabie. Atunci au căzut uciși bărbați și femei ca la cincisprezece mii, care, botezându-se în sângele lor și curățindu-se de toate păcatele, au intrat întru bucuria Domnului lor, încununați cu mucenicie.
După aceasta, eparhul a osândit-o și pe muceniță a fi tăiată cu sabia. Și fiind scoasă Sfânta Marina la locul cel de tăiere, a cerut puțină vreme la cei ce o duceau pe ea și, întorcându-se spre poporul cel ce venea după dânsa, îi sfătuia pe toți să cunoască pe Unul adevăratul Dumnezeu, făcătorul lor, și să fugă de înșelăciunea diavolească și de pierzarea închinării de idoli. Apoi, plecându-se la rugăciune, s-a rugat din destul pentru toți și deodată s-a cutremurat pământul și a venit frica peste toți. Și mulți au căzut la pământ de frică, chiar și călăul, pentru că Domnul nostru Iisus Hristos, cu sfinții Săi îngeri, S-a arătat din cer miresei Sale, chemând-o pe dânsa întru odihna Sa și întinzându-Și mâinile ca să-i primească sufletul ei. Iar ea, umplându-se de negrăită bucurie, a ridicat pe călău ca degrabă să-și săvârșească porunca lui. Deci și-a plecat cinstitul său cap sub sabie și astfel a fost tăiată, iar sufletul i s-a luat cu mâinile Domnului și a fost dus în locașurile cerești.
Așa și-a sfârșit nevoința muceniciei sale Sfânta Mare Muceniță Marina, în 17 zile ale lunii iulie. Pătimirea ei a scris-o cel ce a văzut-o cu ochii, robul lui Dumnezeu Teotim, care a privit la toate muncile ei și s-a învrednicit a fi văzător al acelor vedenii, care i s-au descoperit sfintei. El a dat acestea credincioșilor spre folos și spre cinstea și pomenirea iubitei mirese a lui Hristos, Marina, și spre slava iubitorului de oameni, Hristos, Mântuitorul nostru, Căruia împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, să-I fie cinste și slavă, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
În cetatea Iconiei, din ţara Licaoniei, era o femeie tânără, de neam bun, anume Iulita (†304), care era din seminţia împăraţilor Romei şi era creştină. Aceasta, după ce l-a născut pe fiul ei, pe care l-a numit Chiric, a rămas văduvă. Şi fiind prigoniţi creştinii în zilele lui Diocleţian (284-305), a fugit împreună cu fiul ei în Seleucia şi de acolo în Tars, cetatea Ciliciei, şi vieţuia între cei săraci.
Fiind pârâtă de păgâni dregătorului Alexandru că este creştină, au fost aduși la judecată ea şi fiul ei, care avea atunci trei ani. Văzând curajul mărturisirii ei, dregătorul a poruncit să fie bătută cumplit, şi, chinuită fiind, pruncul plângea şi se trăgea din mâinile celor care-l ţineau. Atunci dregătorul l-a luat pe Chiric la el în braţe, dar copilul l-a zgâriat pe faţă, nelăsându-se mângâiat de el.
Pentru aceasta, l-a aruncat jos, izbindu-l cu piciorul în coaste, iar pruncul, căzând pe treptele cele de piatră şi lovindu-se cu capul de ele, tot locul acela l-a umplut de sânge şi astfel şi-a dat sufletul în mâinile Domnului. Iar mamei sale, Iulita, după ce a fost cumplit chinuită, fiind scoasă din cetate, i s-a tăiat capul.
Imnografie
Troparul Sfinţilor Mucenici Chiric şi Iulita, mama lui
Glasul 4
Mucenicii Tăi, Doamne, întru nevoinţele lor, cununile nesctricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru. Că având tăria Ta, pe chinuitori au învins; zdrobit-au şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.
(Audio) Troparul Sfințiilor Mucenici Chiric și Iulita (în limba greacă) – preluat de pe doxologia.ro
Condacul Sfinţilor Mucenici Chiric şi Iulita, mama lui
Glasul 4
Arătatu-Te-ai astăzi lumii…
În braţe purtând muceniţa lui Hristos, Sfânta Iulita pe Mucenicul Chiric, în privelişte ca o maică bucurându-se, a grăit: Tu eşti, Hristoase, lauda mucenicilor.
Viața Sfinților Mucenici Chiric și Iulita
Sfinții Mucenici Chiric și Iulita (†304) – foto preluat de pe doxologia.ro
Sfânta Muceniță Iulita a fost dusă înaintea ighemonului, având pe mâini pe Sfântul Chiric, pruncul de trei ani.
În cetatea Iconiei, din Licaonia, era o femeie tânără, de neam bun, anume Iulita, care se trăgea din seminția împăraților Romei celor mai dinainte și era creștină cu credința. Petrecând puțin timp cu un bărbat legiuit, ea a zămislit și a născut de la dânsul un prunc de parte bărbătească, apoi a rămas văduvă. Iar pruncul ce l-a născut, l-a luminat cu Sfântul Botez și i-a dat numele de Chiric.
În acea vreme, Dioclețian păgânul, ținând împărăția Romei, a ridicat prigoană mare împotriva creștinilor de prin țările stăpânirii sale. Și era pus de dânsul ca ighemon în țara Licaoniei un oarecare Domițian, om sălbatic la fire și fără de omenie, ce avea chip de fiară și nărav asemenea, bucurându-se de vărsarea sângelui creștinesc. Acela, venind în Iconia, a început a munci cumplit pe cei ce credeau în Hristos și căuta cu tot dinadinsul pe cei ce țineau în taină credința creștinească. Aceasta văzând Iulita, credincioasa roabă a lui Hristos, și știind că buna sa credință nu se va putea tăinui de muncitor, s-a gândit să fugă, pentru că se temea ca nu cumva, neputând suferi muncile cele cumplite, să se lepede de Hristos.
Deci și-a lăsat toate averile sale și casa, rudele, robii, slava și toată frumusețea lumii acesteia, pentru dragostea lui Hristos. Și luând pe fiul său, Chiric, care era de trei ani, și două roabe mai credincioase, au ieșit noaptea din cetatea Iconiei și au plecat în străinătate, aducându-și aminte de ceea ce s-a zis în Scriptură: Aici nu avem cetate stătătoare, ci să căutăm pe cea viitoare. Deci s-a dus în Seleucia ca o străină, tăinuindu-și neamul său cel bun, însă și acolo a aflat aceeași prigonire împotriva creștinilor, pentru că un oarecare Alexandru, luând de la împărat stăpânirea ighemoniei, s-a dus înSeleucia și acolo ucidea fără de milă pe toți cei ce mărturiseau numele lui Iisus Hristos.
Deci fericita Iulita, aducându-și aminte de ceea ce se scrie:Dați loc mâniei, adică „fugiți de mânie”, și iarăși: Când vă vor goni pe voi din cetatea aceasta, fugiți în cealaltă, a ieșit din Seleucia și s-a dus în Tars, cetatea Ciliciei, trăind acolo printre cei săraci. Dar după o vreme oarecare, același Alexandru ighemonul s-a dus și în Tars, ca să muncească pe creștini. Iar Sfânta Iulita, fiind cunoscută de unii, a fost spusă ighemonului. Iar acela îndată a poruncit s-o prindă și a șezut înaintea poporului la divanul cel din priveliște. Și prinzând-o pe ea ostașii împreună cu fiul ei, au fugit de la dânsa amândouă slujnicele. însă o urmau de departe privind, voind ca să-i vadă pătimirea și sfârșitul ei.
Deci mucenița a fost dusă înaintea ighemonului, având pe mâini pe Sfântul Chiric, pruncul de trei ani. Și fiind întrebată de ighemon de nume, neam și patrie, ea răspundea cu îndrăzneală, mărturisind numele Domnului nostru Iisus Hristos, numindu-se creștină și zicând: „Acesta este numele și neamul meu cel bun, iar patrie îmi este împărăția cerească a lui Hristos”. Iar ighemonul, mâniindu-se, a poruncit să-i ia pruncul, s-o dezbrace și să o întindă la pământ, ca să o bată fără de cruțare cu vine crude. Pe când ostașii băteau pe muceniță, pruncul privea spre ea, plângând, și se smulgea din mâinile celor ce-l țineau, ca să se ducă la maica sa.
Iar ighemonul văzând că pruncul este frumos, a poruncit să-l aducă la el. Deci, luându-l, l-a pus pe genunchii săi și îl mângâia ca să nu plângă, netezindu-i părul capului și sărutându-l. Și îi spunea cuvinte duioase, dar pruncul se apăra, trăgându-se din mâinile lui și ferindu-și capul într-o parte, nelăsându-l să-i netezească părul și să-l sărute cu buzele lui cele întinate. Deci, privind la maica sa,pe când ei o băteau, plângea și striga: „Sunt creștin! Lasă-mă să mă duc la mama mea!”. Și zgâria fața ighemonului cu unghiile, împingându-se cu mâinile de la el. Atunci ighemonul, umplându-se de mânie, a aruncat jos pe prunc, izbindu-l cu piciorul în coaste. Iar pruncul, căzând pe treptele de piatră și lovindu-se cu capul de colțurile cele ascuțite ale treptelor, s-a zdrobit și a umplut tot locul acela de sânge. Astfel, Sfântul Chiric și-a dat sufletul cel sfânt și fără de prihană în mâinile lui Dumnezeu, încununându-se cu mucenicia.
Iar fericita Iulita, maica iui, fiind cumplit bătută, pătimea ca într-un trup străin. Și nesimțind ca un stâlp neînsuflețit, nu striga altceva decât aceasta: „Sunt creștină și nu voi jertfi idolilor voștri”. Iar după ce au încetat a o bate și au ridicat-o de la pământ, a văzut pe iubitul ei fiu mort, zăcând în sânge înaintea divanului.Drept aceea s-a umplut de bucurie și a zis: „Mulțumesc Ție, Doamne, că ai învrednicit pe fiul meu de un dar ca acesta, ca să se săvârșească mucenicește pentru numele Tău cel sfânt mai înainte de mine și să primească cununa cea neveștejită întru slava Ta!”. După aceea, ighemonul a poruncit s-o spânzure la muncire și să-i strujească trupul cu piepteni de fier, apoi să-i stropească cu smoală topită rănile sale. Astfel fiind muncită sfânta, propovăduitorul striga: „Miluiește-te, Iulito, cruță-ți tinerețile tale și închină-te zeilor, ca să te izbăvești din munci și să nu pieri cumplit cu moarte fără de vreme, ca și fiul tău”. Iar mucenița răspundea: „Nu mă voi închina dracilor și idolilor celor surzi și muți, ci mă voi închina Domnului meu Iisus Hristos, Unul născut, Fiul lui Dumnezeu, prin Care toate le-a făcut Tatăl Ceresc. Deci mă sârguiesc ca să ajung pe fiul meu, ca împreună cu el să mă învrednicesc împărăției cerești”.
Văzând ighemonul răbdarea și mărimea de suflet cea nebiruită a muceniței, a osândit-o la tăiere cu sabia. Și luând-o slujitorii, au dus-o afară din cetate la locul cel de moarte, unde se ucideau cei osândiți. Iar sfânta mergea bucurându-se, ca la o nuntă. Și ajungând la locul acela, a cerut puțin timp pentru rugăciune. Deci, plecându-și genunchii, s-a rugat, zicând: „Mulțumesc Ție, Doamne, Dumnezeul meu, Iisuse Hristoase, că ai chemat pe fiul meu mai înainte de mine, învrednicindu-l a pătimi pentru numele Tău cel sfânt și înfricoșat, și i-ai dat lui, pentru că a lăsat această viață deșartă, viața cea veșnică cu sfinții! Primește-mă și pe mine, nevrednica roaba Ta, și mă învrednicește să dobândesc dar înaintea Ta, ca să fiu numărată cu fecioarele cele înțelepte care au intrat în cămara Ta cea neîntinată, ca să Te binecuvinteze sufletul meu pe Tine și pe Tatăl Tău cel fără de început și pe Duhul Sfânt, Cel împreună de o ființă în veci. Amin”.
Astfel rugându-se sfânta, călăul ascuțindu-și sabia, i-a lovit grumajii, tăindu-i cinstitul ei cap, iar trupul l-a lăsat în locul acela, fără a-l îngropa, spre a-l mânca câinii și fiarele. Asemenea și trupul Sfântului Chiric, târându-l din cetate, l-au aruncat lângă trupul maicii lui și au plecat. Și sosind noaptea, au venit cele două slujnice zise mai sus și au luat trupul stăpânei lor și a fiului ei și, ducându-le departe, le-au îngropat în pământ. Una din aceste slujnice a trăit până în vremea marelui Constantin, întâiul împărat al creștinilor, în zilele căruia a răsărit adevărul, iar bisericile lui Dumnezeu au luat îndrăznire, cu darul lui Hristos.
Atunci acea slujnică a arătat credincioșilor creștini acel loc, unde erau îngropate cinstitele moaște ale Sfinților Mucenici Chiric și Iulita, povestind și pătimirea lor. Drept aceea, ei au scos din sânul pământului sfintele moaște, nestricate și pline de bună mireasmă, care dădeau și tămăduiri de neputințe. Iar pătimirea acestora au dat-o în scris, spre pomenirea și cinstirea sfinților mucenici, spre folosul credincioșilor și spre slava lui Hristos Dumnezeul nostru, Cel slăvit în veci împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh. Amin.
Sfânta, slăvita, Marea Muceniță Eufimia din Calcedon (gr. Ευφημία), numită „prealăudată” în Biserica Ortodoxă, a mucenicit pentru credința ei în Calcedon, la anul 304. Prăznuirea muceniciei ei se face pe 16 septembrie, iar pe 11 iulie se prăznuiește minunea săvârșită de ea la Sinodul de la Calcedon (451).
***
Sfânta Eufimia a trăit în vremea domniei împăratului Dioclețian (284-305 d.Hr.) S-a născut în orașul Calcedon (azi districtul Kadikoy, în Istanbul, Turcia) din părinți creștini, Filofron (Philophronos) și Teodosia, într-o familie de rang senatorial. Încă din tinerețe și-a închinat viața lui Hristos, stăruind în rugăciune, post și curăție.
Proconsulul provinciei Asia, care era și guvernator al Calcedonului, pe nume Priscus, supranumit Antipater a proclamat prin decret o zi de sărbătoare în cinstea zeului păgân Marte (zeul războiului în mitologia romană), poruncind ca toți locuitorii să se adune și să aducă ofrande și jertfe zeului.
Creștinii însă se fereau însă să ia parte la festivitățile păgâne și, ascunzându-se în casele unora dintre ei, își petreceau vremea în rugăciune către adevăratul Dumnezeu. Proconsulul Priscus a poruncit atunci ca toți creștinii din oraș să fie găsiți și aduși înaintea lui ca să jertfească și ei lui Marte.
Într-o casă au fost găsiți mai mulți creștini laolaltă, între care și tânăra Eufimia. Judecătorii au încercat să îi convingă, mai întâi cu vorbe bune, apoi cu ademeniri și în cele din urmă cu amenințări să se lepede de Hristos, însă ei au rămas statornici în credința lor. Au fost bătuți cu cruzime, însă nu au primit să se lepede de Hristos.
Aflând-o pe fecioara Eufimia în mijlocul creștinilor, văzând frumusețea și tinerețea ei, judecătorii au scos-o din rândurile creștinilor, crezând că, lipsită de susținerea lor, fecioara avea să cedeze și să se lepede de credința ei. Însă ademenirile și amenințările lor nu au dat rezultat.
Atunci, văzând guvernatorul că nu izbutea nimic, a condamnat-o la moarte prin tragerea pe roată. Eufimia a răbdat însă chinurile cumplite, stăruind în rugăciune. Un înger al Domnului s-a apropiat atunci și, oprind chinurile, a ridicat-o pe fecioara Eufimia de pe cumplitul instrument de tortură, vindecându-i toate rănile, iar ea a stat, sănătoasă, înaintea judecătorilor.
Atunci aceștia, socotind că sfânta scăpase prin vrăjitorie, au poruncit ca sfânta să fie aruncată într-un cuptor încins. Doi dintre soldații însărcinați să ducă la îndeplinire sentința, pe nume Victor și Sostene, au dus-o până la cuptorul de foc, însă, văzând în flăcări chipurile amenințătoare ale unor îngeri ai Domnului, s-au cutremurat și, refuzând să ducă la îndeplinire porunca, au crezut și ei în Dumnezeul Eufimiei și L-au mărturisit pe Hristos. Cei doi au fost judecați ceva mai târziu și condamnați la moarte, primind mucenicia în numele lui Hristos.
Sfânta Eufimia a fost aruncată în foc de alți soldați, însă a rămas neatinsă. Aruncată mai apoi într-o groapă plină cu țepușe și cuțite ascuțite, Sfânta a scăpat și de această dată nevătămată.
În cele din urmă, sfânta a fost condamnată să fie aruncată fiarelor sălbatice, în timpul jocurilor de circ. Sfânta Eufimia s-a rugat cu stăruință să se învrednicească să sufere chinuri pentru numele Domnului Hristos, însă fiarele sălbatice nu au vrut să se atingă de ea.
În cele din urmă, o ursoaică a mușcat-o o dată de picior, și, sângerând mult, Sfânta Marea Muceniță Eufimia și-a dat duhul în mâinile Domnului. Atunci s-a produs un cutremur mare de pământ, care i-a făcut pe spectatori și pe soldații care păzeau arena să fugă, iar părinții sfintei, strecurându-se prin mulțime, au reușit să îi ia trupul și să îl îngroape cu cinste în apropiere de Calcedon.
După ce au încetat persecuțiile împotriva creștinilor, deasupra mormântului Sfintei s-a înălțat o mare catedrală, care avea să adăpostească mai târziu și lucrările Sinodului al IV-lea Ecumenic din anul 451.
Minunea din timpul Sinodului Ecumenic de la Calcedon
Al Patrulea Sinod Ecumenic s-a întrunit în orașul Calcedon în cursul lunii octombrie a anului 451. Cei 630 de delegați s-au adunat în biserica Sfintei Eufimia, care adăpostea moaștele sfintei. Sinodul a condamnat doctrina monofizită a lui Eutihie și a adoptat Mărturisirea de credință de la Calcedon, afirmând că Iisus Hristos a fost “Om adevărat și Dumnezeu adevărat“, a doua Persoană a Sfintei Treimi, în două Firi, dumnezeiască și omenească „neamestecate, neschimbate, neîmpărțite și nedespărțite”.
Raportul între monofiziți și ortodocși era destul de echilibrat în timpul Sinodului, așa încât lucrările sinodale erau aprig disputate. Neputându-se ajunge la o hotărâre comună, sfântul patriarh Anatolie al Constantinopolului a propus ca Sinodul să încredințeze hotărârea Duhului Sfânt, rugându-L să le vestească hotărârea corectă cu ajutorul prealăudatei mucenițe Eufimia.
Ierarhii ortdocși și cei monofiziți și-au scris atunci Mărturisirile de credință pe două suluri de pergament și le-au pecetluit cu pecețile lor. Deschizând mormântul sfintei, au așezat amândouă Mărturisirile de credință, în prezența împăratului Marcian (450-457) pe pieptul Sfintei. Au pecetluit apoi mormântul cu pecetea imperială, și au așezat pază imperială la mormântul sfintei.
Au petrecut cu toții, vreme de trei zile, în post și rugăciune, iar la sfârșitul celor trei zile, patriarhul și împăratul au deschis mormântul, fiind de față toți participanții la Sinod. Au aflat atunci pergamentul monofiziților îndepărtat și aruncat la picioarele sfintei, iar Mărturisirea ortodoxă se afla în mâna dreaptă a sfintei.
În Sinaxar se arată că sfânta însăși și-a întins mâna, ca și cum ar fi fost vie, și a înmânat patriarhului Mărturisirea ortodoxă. Se spune că, după această minune, mulți dintre participanții la Sinod s-au încredințat de adevărul credinței ortodoxe, iar cei care au refuzat să se lepede de erezia lor au fost condamnați și excomunicați de Sinod.
Această minune este relatată într-o scrisoare trimisă de Sinod Papei Leon I:
“Căci Dumnezeu a fost Cel ce a lucrat, și biruitoarea Eufimia a încununat adunarea ca pentru nuntă, care, luând Mărturisirea noastră de credință, a primit-o ca pe a sa și a înmânat-o Mirelui ei prin preaevlaviosul nostru împărat și de Hristos iubitoarea împărăteasă, potolind strigătele împotrivitorilor și primind mărturisirea noastră a adevărului ca plăcută înaintea Lui, și cu mâna și gura ei așezând pecetea ei asupra voturilor noastre ale tuturor, a proclamat-o.” Această minune a Sfintei este prăznuită de Biserica Ortodoxă pe 11 iulie.
Moaștele Sfintei Eufimia s-au arătat încă de la început făcătoare de minuni. În fiecare an, în ziua praznicului ei, din moaștele sfintei curgea un sânge binemirositor, pe care, strângându-l cu cinste episcopul locului, îl folosea ca să ungă pe cei bolnavi. Şi cu sângele sfintei s-au făcut multe vindecări. Iar în alte prilejuri de peste an, mai ales atunci când ierarhul locului era vrednic și evlavios, din moaștele sfintei curgea și mir parfumat, folosit tot la vindecarea bolnavilor.
Pentru multele minuni ale sfintei, faima ei s-a răspândit în întregul Imperiu, și mulți pelerini și bolnavi veneau la mormântul ei, învrednicindu-se de vindecare. Pentru aceasta, i s-a spus „prealăudata”, sau „atotlăudata”, și tot pentru cinstirea deosebită arătată sfintei, ierarhii adunați la Sinodul de la Calcedon au socotit-o vrednică să arate credința cea adevărată.
În secolul al VI-lea, împăratul Mauriciu (582-602) îndoindu-se de minunea care se săvârșea cu moaștele sfintei în fiecare an, a despecetluit odată mormântul acesteia, necrezând că din trupul sfintei putea izvorî cu adevărat sânge. De obicei, sângele sfintei era strâns cu evlavie de episcop în timpul sfintelor slujbe. Împăratul însă a rupt pecetea de pe mormânt și s-a dus singur să vadă dacă minunea era adevărată. Şi deschizând mormântul, a început sângele sfintei să curgă, mai mult decât în orice an, umplând biserica de o mireasmă asemănătoare cu a mirului. Împăratul, încredințat, s-a pocăit.
În preajma anului 617, în vremea domniei împăratului Heraclie (610-641), Calcedonul a fost cucerit de perși, sub conducerea lui Chosroes I, iar biserica Sfintei Eufimia a fost arsă și distrusă. Moaștele Sfintei au scăpat însă neatinse. După retragerea perșilor, în jurul anului 620, moaștele Sfintei Eufimia au fost mutate la Constantinopol, într-o nouă biserică închinată sfintei, construită în centrul orașului, în apropiere de Hipodrom. Minunile sfintei au continuat și acolo.
În vremea prigoanei iconoclaste din timpul împăratului Leon al III-lea Isaurul (714-741), acesta a poruncit ca moaștele nestricate sfintei să fie luate pe ascuns din biserică, iar în locul lor să fie așezate niște oase putrede, voind să abată astfel poporul de la închinarea la moaștele sfinților. A făcut acest lucru pe ascuns, întrucât se temea de evlavia populară față de sfântă și vroia totodată să profite de aceasta pentru a zdrobi încrederea poporului în cinstirea sfinților.
O vreme, a ținut moaștele sfintei în palat, însă fiicele împăratului fiind dreptcredincioase, le țineau în mare cinste și se rugau mereu înaintea lor. Atunci, pentru a nu fi descoperit ce făcuse, împăratul a poruncit ca moaștele sfintei să fie aruncate în mare. Făcându-se cum poruncise împăratul, moaștele sfintei nu s-au scufundat, ci au plutit pe mare, departe de țărmurile Constantinopolului.
Împăratul a deschis atunci înaintea poporului mormântul sfintei, în care fuseseră așezate oasele cele putrezite, și pentru o vreme a reușit să înșele poporul adunat acolo că acelea ar fi fost trupul sfintei. Biserica sfintei a fost părăsită și profanată, rămânând în ruină până la sfârșitul perioadei iconoclaste. Însă în cele din urmă s-a aflat despre înșelăciunea împăratului Leon și despre faptul că moaștele sfintei fuseseră aruncate în mare.
Plutind astfel pe mare trupul sfintei, a fost pescuit de doi frați, Sergiu (Serghie) și Sergon, a căror corabie tocmai pleca din port către insula Lemnos, în Marea Egee, care era pe atunci grânarul Constantinopolului. Cei foi frați nu știau ale cui moaște erau acelea pe care le găsiseră, însă le-au păzit cu cinste, văzând în vis niște îngeri ca niște bărbați luminoși strânși în jurul raclei sfintei, cu lumânări aprinse, cântând și slăvind pe Dumnezeu.
Până au ajuns în insula Lemnos, cei doi frați s-au rugat cu stăruință să li se descopere ale cui erau moaștele pe care le găsiseră. În insula Lemnos era cinstită în mod deosebit Sfânta Muceniță Glicheria, ale cărei moaște se găseau într-o biserică de acolo. În noaptea când au ajuns la mari, celor doi li s-au arătat în vis cele două sfinte mucenițe, care s-au salutat cu dragoste, chemându-se pe nume.
Astfel au aflat cei doi frați cine era sfânta pe care o scoseseră din mare. Bucuroși, au vrut să plece mai departe, spre orașul lor de origine, și, ridicând ancora, s-au pregătit să plece. N-au reușit însă să înainteze nici în prima zi, nici în zilele următoare, căci vântul îi împingea înapoi. După câteva zile, li s-a arătat în vis sfânta Eufimia, cerându-le să nu o mute încă o dată, ci să o lase acolo, în insula Lemnos.
Cei doi frați s-au dus atunci la episcopul locului și, dezvăluindu-i cele întâmplate, au hotărât să înalțe o mică biserică pe locul unde vroiau să îngroape moaștele sfintei, pe care le-au ascuns în pământ, sub Sfântul Altar, de teamă să nu fie găsite și profanate din nou de iconoclaști, așezând deasupra mormântului o lespede pe care scriseseră cum găsiseră moaștele și cine era sfânta îngropată acolo. Cei doi frați nu au mai plecat însă de acolo, ci, renunțând la negustorie, și-au petrecut tot restul vieții în posturi și rugăciuni, lângă biserica sfintei Eufimia.
La câtva timp după aceea, voind episcopul locului să aducă într-o nouă biserică înălțată de el moaștele Sfintei Eufimia, aceasta i s-a arătat în vis, cerându-i să nu o mai mute de la locul ei, ci să ia în locul ei moaștele Sfintei Mucenițe Glicheria, care erau ascunse în altă parte. Iar Sfânta Eufimia era cinstită mai departe de popor în bisericuța ei de la malul mării.
Câțiva ani mai târziu, tot în vremea prigoanei iconoclaste, în ziua praznicului Sfintei Eufimia, un mare demnitar, susținător al politicii iconoclaste a împăratului a poposit pe insula Lemnos, cu o mică armată. Văzându-i pe creștinii adunați la praznicul sfintei, i-a alungat, batjocorindu-i, și a poruncit ca biserica să fie distrusă din temelie. Moaștele sfintei, îngropate sub pământ, nu au fost însă găsite, și nu s-au pierdut, ci au rămas pe locul acela. Biserica fiind distrusă, locul a rămas însă părăsit.
Când s-a potolit prigoana iconoclastă, după moartea lui Leon al IV-lea Khazarul (750-780), în vremea domniei împăratului Constantin al VI-lea (asociat la tron din 771, împărat 780-797) și a mamei sale, împărăteasa Irina (regentă între anii 780-797 și împărăteasă unică între anii 797-802), a fost restabilită cinstirea sfintelor icoane. În special binecredincioasa împărăteasă Irina avea mare evlavie la Sfânta Eufimia și, cunoscând povestea aruncării moaștelor ei în mare, se străduise în fel și chip să le găsească, însă nu reușise.
În acea vreme, un bărbat pe nume Anastasie, cu rangul de comite, a primit drept moștenire un teren din insula Lemnos pe care se afla și mormântul sfintei, cu ruinele vechii biserici. Acesta, găsind ruinele bisericii, a rezidit-o din temelii și, în timpul lucrărilor, a aflat și moaștele sfintei. Fiind depuse împotriva lui niște denunțuri mincinoase, comitele a fost scos din funcție și, socotind că i se făcuse o nedreptate, a plecat la Constantinopol, vrând să facă apel la judecata imperială.
Aflând că mitropolitul de Calcedon era foarte respectat la Curte, i s-a adresat mai întâi acestuia, rugându-l să îl ajute ca să își redobândească rangul. La început, mitropolitul l-a refuzat. Anastasie, stăruind, l-a urmat pe mitropolit până la palatul episcopal, unde, văzând biserica deschisă, s-a dus să se roage. Reședința mitropolitului era atunci lângă biserica Sfintei Eufimia.
Auzind comitele de aceasta, s-a minunat foarte tare. Întrebat fiind de clerici de pricina mirării lui, le-a povestit că moaștele Sfintei Eufimia se aflau pe o moșie a lui. Clericii l-au adus atunci pe Anastasie înaintea mitropolitului de Calcedon care, cercetându-l, a aflat de la el cum ajunseseră moaștele sfintei până în insula Lemnos, aduse de cei doi frați. Atunci mitropolitul l-a luat cu sine pe Anastasie și, aducându-l înaintea împăratului și a împărătesei, le-a vestit aflarea moaștelor sfintei.
Bucuroși, împăratul și împărăteasa l-au răsplătit pe Anastasie, reașezându-l în rangul sau și făcându-i multe daruri, după care au trimis în insula Lemnos un sobor de preoți și arhierei, însoțit de mulți nobili și de o gardă de onoare, ca să afle moaștele Sfintei și să le aducă, cu cinste, la Constantinopol.
Atunci s-a iscat o mare tulburare printre locuitorii insulei, care nu vroiau să fie lipsiți de binecuvântările ce izvorau din moaștele sfintei. Episcopul locului a potolit însă poporul, iar moaștele Sfintei Mucenițe Eufimia au fost luate cu cinste și duse în corabie, care le-a purtat până la Constantinopol, fiind reașezate în biserica închinată Sfintei în anul 796.
Racla cu moaștele sfintei a mai fost o dată furată în vremea cruciadelor, fiind dusă de cruciați la Nicosia, în Cipru, însă moaștele Sfintei s-au întors iarăși la Constantinopol. După căderea Constantinopolului, în 1454, patriarhul Ghenadie al II-lea Scholarios a mutat iarăși moaștele Sfintei din biserica închinată acesteia în catedrala patriarhală, fiind mutate de fiecare dată odată cu mutarea reședinței patriarhale.
În prezent, cea mai mare parte a moaștelor Sfintei Mucenițe Eufimia se află în Catedrala Patriarhală Sf. Gheorghe aflată în cartierul Fanar din Constantinopol (Istanbul), fiind așezate în partea dreaptă a bisericii, în naos, alături de moaștele Sfintelor Solomoni și Teofano.
Racla cu moaștele Sfintei Eufimia, în Biserica Patriarhală Sf. Gheorghe, Istanbul – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
Imnografie
Pentru prăznuirea din 16 septembrie:
Tropar, glasul al 4-lea:
Foarte mult ai vestit pe cei dreptmăritori, și ai rușinat pe cei rău credincioși, Eufimia, preafrumoasă fecioară a lui Hristos, întărind cele ce părinții bine au dogmatizat la al patrulea Sobor. Muceniță preamărită, pe Hristos Dumnezeu roagă-L să ne dăruiască nouă mare milă.
Condac, glasul al 2-lea:
Nevoințe în chinuri, nevoințe pentru credință cu avânt ai suferit pentru Hristos, Mirele tău. Acestuia și acum roagă-te, să se surpe trufia vrăjmașilor sub picioarele dreptcredincioșilor, ca și atunci eresurile, prin rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, ceea ce ai primit hotărârea credinței de la cei șase sute treizeci de Dumnezeu purtători părinți și o păstrezi, prealăudată.
În Ceaslovul cel Mare (ed. Biserica Ortodoxă, Alexandria, 2003), troparul și condacul care se cântă la praznicul din 11 iulie apar ca o variație (de traducere, probabil) a celor din 16 septembrie, care se cântă pe glasuri diferite, după cum urmează:
Tropar, glasul al 3-lea:
Ai veselit pe cei dreptcredincioși și ai rușinat pe cei rău-mărturisitori, Eufimia, preafrumoasă fecioară a lui Hristos. Căci ai întărit dogmele Sinodului al patrulea, pe care Părinții bine l-au rânduit. Muceniță mărită, roagă-L pe Hristos Dumnezeu să ne dăruiască nouă mare milă.
Condac, glasul al 4-lea:
Lupte în chinuri, lupte în credință ai purtat cu căldură pentru Hristos, Mirele tău. Şi așa precum ai zdrobit eresurile, așa și acum întărâtările vrăjmașilor supune-le sub picioarele poporului nostru, rugând pe Născătoarea de Dumneze. Căci tu ai luat de la cei șase sute treizeci purtători de Dumnezeu părinți hotarul credinței și l-ai păzit pe el, prealăudată.
Iconografie
Potrivit Erminiei lui Dionisie din Furna (ed. rom. Sophia, București, 2000, pp. 185, 209 mucenicia Sfintei Eufimia se zugrăvește astfel: Fecioara, tânără, este reprezentată înconjurată de lei și urși, îngenuncheată, cu ochii și mâinile înălțați spre Dumnezeu.
Mural depicting the martyrdom of St. Euphemia (Church of St. Euphemia, Rovinj, Croatia) – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Există și o indicație iconografică specifică menită să amintească minunea sfintei Eufimia de la Sinodul IV de la Calcedon din 451, pe care Dionise nu o menționează, însă care este evocată în Viețile Sfinților.
În relatarea minunii Sfintei Eufimia se povestește că începând de atunci, sfânta muceniță Eufimia se zugrăvește purtând în mână un sul de pergament cu mărturisirea de credință ortodoxă a Părinților de la Sinodul de la Calcedon.
Sfinta Muceniță Eufimia în toți anii izvora sânge din cinstitele ei moaște, ca și cum ar fi curs dintr-o rană.
Sfânta Mare Muceniță Eufimia s-a născut, a crescut și s-a încununat prin mucenicie în Calcedon, cetatea Bitiniei de lângă gura Mării Negre, în dreptul Constantinopolului, fiind între ele Bosforul Traciei. Ea a pătimit pe vremea împărăției lui Dioclețian, în 16 zile ale lunii septembrie, în care zi se prăznuiește pomenirea ei. Iar acum se pomenește acea minune care s-a făcut de cinstitele ei moaște în vremea Sinodului al IV-lea a toată lumea al Sfinților Părinți, ce s-a ținut în Calcedon la anul 451, prin care minune s-a dovedit și s-a întărit mărturisirea dreptei credințe. Această minune a fost hotar al Sfinților Părinți, ca să nu treacă spre împărtășirea celor rău credincioși.
Și s-a început această lucrare de aici: Dioscor, patriarhul Alexandriei și Eutihie, arhimandritul Constantinopolului, pe când încă era viu dreptcredinciosul împărat Teodosie cel Tânăr, au ridicat un nou eres de hulă împotriva Domnului nostru Iisus Hristos, amestecând cele două firi ale Lui, pe cea dumnezeiască și pe cea omenească, într-una singură. Și pe mulți din rânduiala duhovnicească și mirenească i-au amăgit cu această rea credință a lor; iar pe bărbații și boierii care erau în palatul împărătesc i-au vătămat cu acel eres și aveau mare ajutor de la ei. Iar când s-a ținut în Efes sinodul cel de loc (După cel de al treilea Sinod a toată lumea, care a fost acolo cu muți ani înainte), iar mai degrabă să zicem adunarea cea tâlhărească, la care preasfințitul Flavian (Pomenirea lui la 18 februarie), patriarhul Constantinopolului și mărturisitorul dreptei credințe, a fost ucis de cei de un gând cu Dioscor și cu Eutihie, atunci s-a întărit mai mult acel eres și era primit ca o credință dreaptă, iar credința ortodoxă era lepădată ca o rea credință oarecare. Deci era de trebuință să se adune al patrulea Sinod a toată lumea, al Sfinților Părinți, pentru lepădarea acelui eres și spre întărirea dreptei credințe.
În vremea aceea, binecredinciosul împărat Teodosie a trecut din această viață către Domnul. Iar după el a luat împărăția îmbunătățitul și plăcutul lui Dumnezeu Marcian cu Sfânta Pulheria. Acești râvnitori ai dreptei credințe, văzând Biserica tulburată de eresuri și feluritele certuri ce se făceau în ea, au poruncit să se adune în cetatea Calcedonului sfinții părinți din toată lumea creștină, ca să cerceteze și să hotărască toate cele pentru dreapta credință. Deci s-au adunat Sfinții Părinți în număr de 630, cu preasfințitul Anatolie, Patriarhul Constantinopolului și cu preasfințitul Iuvenalie, Patriarhul Ierusalimului și cu trimișii preasfințitului Leon, Papa Romei. Și au fost de față și răi credincioșii, între care începători erau Dioscor, patriarhul Alexandriei, Maxim al Antiohiei, rânduit la patriarhie de Dioscor în locul lui Domnos, și ceilalți arhierei de un gând cu ei, și Eutihie cu cei de o socoteală ai săi, încât mulțimea ereticilor era fără de număr. Și toți împreună cu Sfinții Părinți făceau Sinodul, adunându-se în biserica Sfintei Mare Mucenițe Eufimia, care este în cetățuia dinspre Bosfor; pentru că acea biserică ținea de scaunul mitropoliei Calcedonului și era foarte mare, încât putea să încapă în ea mult popor. In ea se odihneau și moaștele acestei mari mucenițe, de la care se făceau minunate și preaslăvite minuni, care se cade măcar în parte să se pomenească.
În ziua sfintei ei pomeniri, în care a pătimit pentru Hristos, în toți anii izvora sânge din cinstitele ei moaște, ca și cum ar fi curs dintr-o rană, și se lua de acolo astfel: Mormântul ei era de marmură și acoperit de o lespede tot de marmură, având înăuntru moaștele sfintei, puse într-un sicriu de lemn. În acel mormânt de marmură, în partea stângă, era o ferestruie mică, cât încăpea o mână omenească. Ferestruia era încuiată cu tărie și se deschidea numai la vremuri cuvioase. Prin acea ferestruie, numai episcopul singur, după cântarea rugăciunilor de toată noaptea și înaintea Sfintei Liturghii, scotea acel sânge cu un burete legat de o vărguță lungă de fier. Băgând acolo buretele uscat, îl scotea plin de sânge și îl storcea într-un vas cinstit, pregătit pentru aceasta. Iar poporul văzând sângele acela, înălța slavă atât lui Dumnezeu, cât și Sfintei Mucenițe Eufimia și se ungea cu el spre binecuvântare și tămăduirea neputințelor lor.
Acel sânge era foarte bine mirositor, ca și cum era amestecat cu un mir de mult preț, însă nici un fel de mir din cele pământești nu putea să fie asemănător cu acela. Pentru că sângele acela covârșea cu neasemănare toate aromatele și tămăduia toate bolile. Iar sfânta muceniță izvora din cinstitele ei moaște un sânge mirositor și tămăduitor ca acela, nu numai în vremea prăznuirii sale de peste an, ci uneori și în alte vremi, și mai ales când arhiereul acelei biserici era bărbat plăcut lui Dumnezeu, cu viață îmbunătățită. Se făceau încă și arătări multe, pentru că sfânta se arăta de multe ori celor ce se rugau ei cu credință: uneori celor ce zăceau în boli, alteori celor ce alergau la biserică și la mormântul ei, iar alteori celor ce erau în felurite primejdii și o chemau în ajutor. Și alergau spre închinare cu credință la dânsa în Calcedon popoare din toate țările și cetățile, dar mai ales din Constantinopol. Drept aceea, adunându-se Sinodul Sfinților Părinți celor din toată lumea, împărații au poruncit ca acolo să se săvârșească.
La acel sinod, făcându-se multă neînțelegere și ceartă a dreptcredincioșilor creștini cu ereticii, pentru că rău credincioșii nu voiau nicidecum să se supună la dogmele cele drepte, atunci Preasfințitul Anatolie, sfătuindu-se cu ceilalți sfinți părinți, a zis către eretici: „Să scrieți voi într-o carte mărturisirea credinței voastre și vom scrie și noi mărturisirea noastră și amândouă scrisorile, pecetluindu-le, să le punem în mormânt la preacinstitele moaște ale Sfintei Mare Mucenițe Eufimia, apoi să ne rugăm sobornicește lui Dumnezeu cu post, ca, prin această sfântă plăcută a sa, să ne descopere care este credința cea dreaptă”. Aceasta zicând Sfântul Anatolie, toți au lăudat sfatul lui. Deci au scris două cărți: dreptcredincioșii pe a lor, iar ereticii pe a lor. Apoi, pecetluindu-le cu pecețile lor și descoperind mormântul sfintei, au pus amândouă scrisorile pe pieptul ei. Și iarăși acoperind mormântul, l-au întărit cu pecete împărătească și cu strajă și s-au rugat trei zile cu postire.
Și sosind ziua a patra, împăratul împreună cu tot sinodul s-au dus la cinstitul mormânt al Sfintei Eufimia și, desfăcând pecetea împărătească, când au deschis mormântul, au văzut scrisoarea celor dreptcredincioși șezând în dreapta sfintei, iar scrisoarea celor răucredincioși zăcând la picioarele ei. Și de mirare era și aceasta, că ea și-a întins mâna sa spre împărat și spre patriarh ca o vie, dându-le lor scrisoarea mărturisirii celei drepte. Atunci toți s-au umplut de bucurie negrăită și au dat slavă lui Dumnezeu, cântând cântări de laudă și de mulțumire sfintei mucenițe și închinându-se cu fierbinte dragoste moaștelor ei făcătoare de minuni.
Și îndată toți au propovăduit credința cea dreptmăritoare, ca una ce era întărită de Dumnezeu și adeverită prin sfânta și marea muceniță, iar credința ereticilor au dat-o anatemei. Și mulți dintre eretici, văzând acea minune, au trecut la dreptcredincioși, iar pe cei care se mai împotriveau, pe aceia i-au scos din dregătoriile lor și i-au trimis la închisoare. Din acel timp, zugravii au început a închipui în icoane pe Sfânta Mare Muceniță Eufimia cu scrisoarea în mâna dreaptă, spre aducere aminte de acea preaslăvită minune, care s-a făcut în timpul sinodului. Și precum atunci, așa și după aceea, sfânta muceniță n-a încetat a face minuni și a izvorî din cinstitele ei moaște sânge mirositor ca mirul.
Iar după ce au trecut mulți ani, împărăția a luat-o Mavrichie. Acest împărat, fiind binecredincios, mai târziu a cam slăbit în credință, îndoindu-se de minunile sfintei și de sângele care curgea din rănile ei, socotindu-l că este prefăcut, iar nu adevărat. De aceea, vrând să se încredințeze și să afle adevărul, a făcut astfel:
Mai înainte cu multă vreme de a se face pomenirea cea de peste an a sfintei și marii mucenițe, a întărit atât mormântul, cât și fereastra mormântului cu pecetea sa împărătească. Deci, sosind ziua praznicului, s-a dus singur de la Constantinopol la Calcedon și, desfăcându-și pecetea sa, a deschis ferestruia. Și îndată a ieșit miros foarte plăcut, încât a umplut biserica, iar sângele, mai bine-zis mirul cel asemenea cu sângele, a curs din cinstitele moaște ale sfintei, mai mult ca de obicei, pentru că nici într-un an n-a curs atât de mult sânge ca în acela, spre înfruntarea puținei credințe a împăratului și spre întărirea credinței fără îndoire în puterea lui Dumnezeu, Care poate să le facă pe toate mai presus de fire. Căci Domnul, Care a putut scoate lui Samson izvor de apă vie din osul cel uscat al fălcii de măgar, oare nu putea ca din moaștele cele nestricăcioase ale plăcutei Sale să izvorască sânge și mir? Deci împăratul, cunoscând greșeala sa, s-a căit și a câștigat mare credință și evlavie către Sfânta Eufimia.
După aceasta, în timpul împărăției lui Eraclie, a fost, cu îngăduința lui Dumnezeu, mare năvălire a perșilor asupra țării Bitiniei și asupra hotarelor Calcedonului. Și cuprinzând ei toată cetățuia aceea, au pustiit-o, după obiceiul barbar. Apoi, intrând în biserica sfintei marii mucenițe, au luat toate cele ce le-au găsit, dar voind să deschidă mormântul sfintei, nicidecum n-au putut. Deci, ostenindu-se mult, nimic n-au sporit, pentru că nu numai lespedea de marmură de deasupra era nemișcată, dar nici ferestruia nu se putea deschide. Atunci perșii, adunând mulțime de lemne și de vreascuri, au împresurat mormântul și, făcând pe dânsul ca un stog, au pus materii arzătoare și le-au dat foc, așteptând să se risipească marmura din acea cumplită ardere.
Dar nici așa n-au sporit ceva, pentru că arzând toată materia aceea, s-a prefăcut în cenușă, dar mormântul sfintei a rămas nevătămat, Dumnezeu făcând pe plăcuta Sa minunată. Iar după plecarea perșilor, împăratul cu patriarhul au ținut sfat pentru moaștele Sfintei și Marii Mucenițe Eufimia și au socotit să le mute din Calcedon la Constantinopol, temându-se de năvălirea din nou a barbarilor împotriva Calcedonului.
Deci zidind în Constantinopol, aproape de hipodrom, o biserică mare și frumoasă în numele sfintei, după asemănarea celei de la Calcedon, au adus într-însa cu cinste sfintele moaște, împreună cu mormântul cel de piatră, iar pe mitropolitul Calcedonului l-au rânduit să fie lângă dânsele, spre mai mare cinste a sfintelor moaște. Iar mormântul l-au pus în altar în locul dumnezeieștii mese, și pe el se săvârșea jertfa cea fără de sânge, înăuntru fiind cinstitele moaște ale Sfintei Marii Mucenițe Eufimia, de la care se săvârșeau minuni, precum în Calcedon, și sângele cel mirositor și dătător de tămăduire ca mirul, izvora la timpul obișnuit.
Deci, trecând mulți ani și schimbându-se mulți împărați, și Sinoadele Sfinților Părinți a toată lumea, al cincilea și al șaselea săvârșindu-se, a venit ca împărat al Constantinopolului Leon Isaurul, cel cu nume și obicei de fiară. Acela mai întâi a început a tulbura Biserica lui Dumnezeu cu eresul luptării de icoane, numind sfintele icoane idoli; iar către cei de un gând cu el zicea: „Iată, acestea sunt de care zice proorocul: Ochi au și nu văd, urechi au și nu aud, gură au și nu vorbesc…”. Și i se împotrivea lui Preasfințitul Patriarh Gherman, însă el l-a izgonit cu necinste din scaun și în locul lui a rânduit pe un eretic de un gând cu dânsul. Asemenea i-a izgonit și pe ceilalți arhierei dreptcredincioși, care nu se învoiau la ereticia lui, batjocorindu-i. Iar el hulea nu numai sfintele icoane, ci și împotriva moaștelor sfinților lătra fără de rușine, ca un câine cu neînfrânată limbă, defăimându-le cu totul.
Deci, văzând și auzind de minunile ce se făceau de sfintele moaște ale Sfintei și Marii Mucenițe Eufimia, i se rupeau rărunchii de zavistie, dar nu îndrăznea să facă la arătare ceva rău moaștelor, temându-se de ridicarea și de tulburarea poporului. Deci a aflat ticălosul un meșteșug ca acesta: s-a dus noaptea în ascuns cu cei de un gând ai săi în biserica Sfintei Eufimia și a descoperit mormântul ei, pe care perșii nu l-au putut descoperi, pentru că Domnul Hristos a slobozit să se atingă mâinile celor răucredincioși de cinstitele moaște ale miresei Sale, pe care le-a păzit neatinse de mâinile necredincioșilor păgâni. Căci perșii greșeau în neștiința lor, iar creștinii cei răucredincioși, știind, îndrăzneau. De aceea le-a îngăduit lor, spre mai mare osândă, ca să necinstească pe acea sfântă.
Deci împăratul Leon, descoperind mormântul, a scos de acolo racla cea de lemn în care erau moaștele nestricate cele făcătoare de minuni ale Sfintei Eufimia, iar în locul acelora a băgat în mormântul cel de piatră niște oase putrede și puturoase, pe care le pregătise înadins și, acoperindu-le iarăși cu lespedea, s-a dus, luând cu sine tâlhărește acele sfinte moaște, pe care le-a pus într-o cameră din palatul împărătesc. Iar surorile împăratului și cu fiicele sale, tăinuindu-se de el, mergeau la sfintele moaște și le cădeau cu miruri și le aprindeau lumânări, cinstindu-le cu osârdie și închinându-se lor cu dragoste. Dar răucredinciosul împărat, înștiințându-se degrabă despre aceasta, îndată a luat racla cu sfintele moaște și a aruncat-o noaptea în mare.
Iar a doua zi, strângând adunare din cei răucredincioși, ocăra la arătare pe poporul cel dreptcredincios, hulind și defăimând moaștele sfintei marii mucenițe, zicând: „O, oameni nebuni, mergeți și vedeți înșelăciunea cu care vă înșelați, spunând că sunt nestricăcioase și făcătoare de minuni moaștele prealăudatei Eufimia; descoperiți mormântul și vedeți care este adevărul!”. Deci îndată a trimis pe oamenii săi ca să descopere mormântul și tot poporul a văzut oasele cele putrede și puturoase. Drept aceea ereticii au început a râde și a batjocori pe cei dreptcredincioși, numindu-i închinători de oase puturoase, iar dreptcredincioșii, minunându-se de un lucru neașteptat ca acela, nu știau ce se întâmplase și s-au umplut de rușine și de jale.
Atunci mulți au socotit că toate minunile sfintei sunt înșelăciuni, și scuipând oasele acelea puturoase, le-au aruncat afară. Asemenea și mormântul acela de marmură l-au scos afară și biserica lui Dumnezeu au prefăcut-o într-o urâciune a pustiirii, căci au necinstit-o foarte. Și era biserica aceea ca o peșteră oarecare pustie sau ca un ocol de animale; încă și mai rea, pentru că toate spurcăciunile și necurățiile se puteau face acolo. Astfel, fierarii își făcuseră înăuntrul bisericii cuptoare de fierărie și lucrau într-însa meșteșugurile lor. Și, unde mai înainte se auzea glas de cântări dumnezeiești, acum ieșea de acolo sunetul ciocanelor care băteau fierul pe nicovală și se auzeau cântece necuviincioase, cuvinte spurcate și ceartă între oameni fără de rânduială.
Și petreceau acei meșteri în acea biserică pustiită, cu femeile și cu copiii lor. Iar în Sfântul Altar, ca într-un loc ascuns, își aveau locul unde își făceau nevoile trupești. Și a răbdat Dumnezeu îndelung acele fapte rele omenești, care spurcau până într-atât sfințenia Lui, până ce pe cei răi i-a pierdut rău și iarăși a ridicat dreapta credință, curățind și sfințind locul Său, pe care l-a făcut iarăși sălășluire a slavei Sale.
Iar cinstitele moaște ale întru tot lăudatei mucenițe, fiind aruncate în mare, atunci trecea pe acolo o corabie, după rânduiala lui Dumnezeu, de la portul care se numea „al Sofiei”. Acea corabie avea stăpâni doi frați, Serghie și Sergon. Și văzând ei sicriul purtat de valuri aproape de corabia lor, l-au luat în corabie, socotind că într-însul este vreo vistierie lumească. Deci, dând drumul la pânze, au plecat. Și sosind la portul care se numește „al lui Avid”, au deschis sicriul și văzând moaștele nestricate și cu bună mirosire ale sfintei mucenițe, s-au bucurat de acea comoară duhovnicească, iar mai ales când s-au adeverit în vedenie de sfințenia acelor moaște. Pentru că în noaptea următoare au văzut în vis o slavă mare deasupra moaștelor și un sfeșnic în care ardeau lumânări și niște bărbați prea luminoși cântând și lăudând pe Dumnezeu.
După vedenia aceea, ei s-au rugat lui Dumnezeu să le descopere ale cărui sfânt sunt acele moaște. Deci, plutind, s-au apropiat de insula ce se numea Lemnos. In insula aceea se aflau moaștele făcătoare de minuni și izvorâtoare de mir ale Sfintei Mucenițe Glicheria (Pomenirea ei la 13 mai.). Și rămânând ei lângă insula aceea, au văzut în vedenie pe Sfânta Muceniță Glicheria venind spre corabia lor, iar din corabie ieșind în întâmpinarea ei o fecioară foarte frumoasă, și amândouă s-au îmbrățișat cu dragoste. Iar fecioara care venise a zis către cea care ieșise din corabie: „Bucură-te, mucenița lui Hristos, fericită Eufimia!”. Iar aceasta, de asemenea, i-a răspuns: „Bucură-te, muceniță a lui Hristos, fericită Glicheria!”. Și sărutându-se una cu alta, s-au despărțit – Sfânta Glicheria s-a dus la locul său, iar Sfânta Eufimia s-a întors în corabie.
Această vedenie s-a făcut la amândoi frații și s-au bucurat foarte mult, fiindcă s-au înștiințat ale cui sunt moaștele acelea. Deci, rugându-se cu căldură către Sfânta Mare Muceniță Eufimia, au căzut cu osârdie la sfintele ei moaște și le sărutau, plângând de bucurie. Și voiau să ducă acea vistierie fără de preț în patria lor, dar Dumnezeu și sfânta cea plăcută Lui n-au voit așa. Căci, după ce corăbierii au ridicat pânzele corăbiei și au pornit spre țara lor, fiind acum departe de insula aceea, deodată s-a ridicat o furtună și o învăluire mare, încât corabia, fiind purtată de valuri, iarăși a venit la aceeași insulă. Și liniștindu-se marea, corăbierii au pornit din nou în călătoria lor.
Dar iarăși, din porunca lui Dumnezeu, valurile ridicându-se fără de veste, au adus corabia înapoi la insulă. Și aceasta s-a întâmplat nu de două ori, nici de trei ori, ci de mai multe ori, iar cei din corabie erau în mare nepricepere. Deci, în noaptea următoare, li s-a arătat mucenița lui Hristos, zicându-le: „Pentru ce vă siliți să mă duceți pe mine încoace și încolo? Nu se poate ca eu să ies de aici, nici nu voiesc să mă duc acolo unde voiți să mă duceți voi!”. Apoi iarăși a zis: „Oare nu-mi ajunge acea mutare din Calcedon în Constantinopol și aducerea mea aici? Pentru ce mai voiți să mă duceți în părțile cele de jos? Aceasta nu vă este cu putință. Deci să nu vă mai osteniți cu aceasta, ci să-mi faceți în insula aceasta o casă mică ca să mă odihnesc într-însa”.
Zicând acestea, sfânta s-a făcut nevăzută, iar acei frați cinstiți, Serghie și Sergon, îndată s-au supus cu osârdie poruncii sfintei și, fiind în port, au ieșit din corabie la uscat. Și ducându-se ei, au spus episcopului insulei de moaștele Sfintei Eufimia, de arătarea și de porunca ei. Iar episcopul s-a bucurat de aceasta și le-a poruncit să păstreze în taină sfintele moaște, căci și în acea insulă a ajuns porunca cea groaznică a împăratului cel răucredincios, ca să se lepede și să se dea focului sfintele icoane și cinstitele moaște ale sfinților. Din pricina acestei porunci a răucredinciosului împărat, erau ascunse sub obroc și moaștele Sfintei Mucenițe Glicheria, care izvorau mir. Apoi, căutând un loc ales, episcopul a binecuvântat pe Serghie și pe Sergon să zidească o biserică mică pentru mucenița lui Hristos, nu departe de malul mării. Și săvârșindu-se iute zidirea, episcopul a mers de a sfințit biserica, iar cinstitele moaște le-a pus în altar, sub pământ, ca să nu afle de ele luptătorii de icoane.
Apoi, săvârșindu-se aceasta, acei doi frați s-au sfătuit și s-au făgăduit către sfânta, zicând: „Sfântă mare și prealăudată Mucenița Eufimia, nu te vom lăsa pe tine niciodată și nici nu ne vom depărta de la sfintele tale moaște, ci aici îți vom sluji ție până la sfârșitul vieții noastre!”. Făcând ei o făgăduință ca aceasta, și-au vândut toate negu-țătoriile lor ce le aveau în corabie și, lepădându-se de lume, viețuiau în postiri și rugăciuni lângă acea biserică. Și nu după multă vreme, plăcând lui Dumnezeu, s-au mutat la viața cea fără de moarte prin mijlocirile Sfintei Mucenițe Eufimia, căreia i-au slujit cu osârdie.
Iar mai înainte de sfârșitul lor, au pus pe mormântul sfintei mucenițe o lespede de piatră, ca să nu se uite locul acela, în care se păzea acea vistierie de mult preț, iar pe piatră au scris: „Noi, Serghie și Sergon, frați de un pântece, înotând cu corabia pe Elespont, am luat din mare aceste cinstite moaște ale Sfintei și prealăudatei Mucenițe Eufimia, care erau purtate de valuri, și le-am pus aici, după porunca ei”.
După aceasta, episcopul acelei insule a zidit o biserică aleasă și voia să mute într-însa moaștele Sfintei Eufimia. Și venind el în acea mică biserică zidită de acei doi frați, a săvârșit rugăciunile de toată noaptea; apoi, dormitând, i s-a arătat sfânta, zicând: „Cuvioase părinte, să nu începi a face ceea ce gândești, pentru că nu te voi asculta întru aceasta; ci să mergi la sora mea, la Sfânta Muceniță Glicheria, și s-o rogi pe ea, căci o voi ruga și eu, și ea va voi să se mute în biserica ta. Iar pe mine să mă lași ca să mă odihnesc în locul acesta, până ce mă voi întoarce iarăși la locul meu”. Iar episcopul, deșteptându-se din somn, s-a înspăimântat și nu a mai îndrăznit să se atingă de acel lucru la care se gândea. Deci, ducându-se la Sfânta Muceniță Glicheria, care se păzea în alt loc, și făcând rugăciuni către ea, a mutat-o în biserica sa și a pus-o sub țărână. Pentru că așa erau tăinuite moaștele sfinților înaintea luptătorilor de icoane, care vrăjmășuiau împotriva lor. Și deși erau sub țărână, însă cei dreptcredincioși se adunau la ele și săvârșeau prăznuirile lor cu cinste, căci de la acele plăcute ale lui Dumnezeu se dădeau tămăduiri de toate bolile și neputințele.
Iar într-un an, în ziua pomenirii Sfintei Marii Mucenițe Eufimia, săvârșindu-se praznicul aceleia în biserica ei, s-a întâmplat unui voievod oarecare, iubitor și râvnitor al eresului luptătorilor de icoane, că mergea cu oastea în corăbii pe lângă insula aceea și, ieșind la uscat, a văzut lângă biserica ce era aproape de port o adunare mare de oameni. Și întrebând el de pricina acelei prăznuiri, i s-a spus că poporul săvârșește praznic pentru moaștele Sfintei Mucenițe Eufimia, care se odihnesc acolo. Atunci răucredinciosul acela s-a umplut de mânie și pornind cu oaste spre biserică, a risipit poporul, strigând și zicând: „Oare așa vă poruncesc vouă împărații, o, închinătorilor de idoli și slujitorilor de oase moarte?”. Astfel a batjocorit ticălosul pe creștinii cei dreptcredincioși și a risipit acea biserică aproape până la temelie. Iar moaștele sfintei s-au păzit întregi sub țărână, dar s-a pustiit locul acela pentru o vreme.
După moartea împăratului Leon Isaurul, a venit la împărăție fiul său Constantin, care se numea Copronim, odrasla cea prea rea a rădăcinii celei rele. Acesta nu numai că lepăda cinstirea icoanelor, dar s-a lepădat în taină și de Insuși Hristos Dumnezeu, iar pe Preacurata Fecioară Născătoare de Dumnezeu o hulea cu spurcata lui limbă și batjocorea pe sfinții plăcuți lui Dumnezeu. El se deprinsese din tinerețe la toată răutatea și la viața cea spurcată, căci a învățat vrăji și farmece, și sângele omenesc îl vărsa fără cruțare.
Constantin Copronim era mai cumplit decât tatăl său și a ucis mulți bărbați nevinovați și drepți, și a pierdut cu totul rânduiala monahicească din Constantinopol. El a împărățit mult, prin îngăduința dumnezeiască, pentru păcatele oamenilor, și făcând răutăți fără de număr, a murit cu amară moarte. Iar după el a luat împărăția fiul său Leon, care era tot asemenea luptător de icoane, dar nu se arăta atât de râvnitor ca tatăl și bunicul lui. Apoi luându-și Leon sfârșitul vieții, a împărățit după el Constantin, fiul său, cu maica sa Irina, cea numită cu numele păcii, căci ea a adus cu adevărat pace Bisericii lui Hristos.
Fiul ei fiind încă mic, în anii copilăriei, ea singură ocârmuia bine și cu plăcere dumnezeiască împărăția grecească, îndreptând toate cele răsturnate și risipite de împărații cei luptători de icoane. Deoarece era binecredincioasă și iubitoare de Dumnezeu, ea a întors de la surghiun pe Sfinții Părinți care fuseseră izgoniți pentru cinstea sfintelor icoane. Ea a adunat al șaptelea Sinod a toată lumea, cu Preasfințitul Tarasie, Patriarhul Constantinopolului. Astfel s-a dăruit sfintelor biserici împodobirea icoanelor, iar eresul cel luptător de icoane a fost dat blestemului de Sfinții Părinți.
Atunci și biserica aceea din Constantinopol, care este aproape de hipodrom, a Sfintei Marii Mucenițe Eufimia, de care s-a vorbit mai sus că a fost pustiită de Leon Isaurul, s-a reînnoit iarăși de binecredincioasa împărăteasă Irina, pentru că ea a poruncit s-o curețe de spurcăciuni și să-i înnoiască toată risipirea, înfrumusețând-o cu toate podoabele, cu icoane bine încuviințate, cu veșminte sfințite și cu vase de mult preț. Deci după ce biserica a fost sfințită, iarăși se săvârșeau într-însa ca mai înainte slujbele dumnezeiești și mitropolitul Calcedonului petrecea lângă ea.
Iar împărăteasa Irina, iubitoarea lui Hristos, avea multă sârguință pentru căutarea moaștelor prealăudatei Mucenițe Eufimia, pentru că din vremea aceea când Leon Isaurul a luat tâlhărește moaștele sfintei și le-a aruncat în mare, s-a răspândit vorba între cei dreptcredincioși de fapta cea rea și tăinuită a împăratului. Deci se povestea că cinstitele moaște s-au aflat într-un loc și se păzesc de credincioși și se îngrijea împărăteasa să afle unde sunt. Iar Domnul, Cel ce face voia celor ce se tem de El, a dat de știre împărătesei, despre moaștele sfintei mucenițe cele dorite de dânsa, în chipul acesta:
În insula aceea care se numea Lemnos, unde se păzeau moaștele sub țărână, precum s-a zis, era un bărbat oarecare slăvit, cu dregă-toria comit și cu numele Anastasie. Aceluia i-a venit ca moștenire acel loc, pe care cei doi frați pomeniți mai înainte, Serghie și Sergon, au zidit biserica Sfintei Mare Mucenițe Eufimia, și în care au ascuns cinstitele ei moaște, punând deasupra mormântului o lespede de piatră scrisă.
Acel Anastasie comitul, văzând că biserica prealăudatei mucenițe era risipită, a zidit una nouă pe temelia celei dintâi și a înfrumusețat-o cu cuviincioasă podoabă. Iar după o vreme oarecare i s-a întâmplat de a căzut într-o ispită, pentru niște clevetiri nedrepte ale unor oameni pizmuitori, și a fost lepădat din dregătoria sa fără nici o vină. Deci s-a dus la Constantinopol să se apere de învinuirile cele nedrepte și să-și câștige iarăși dregătoria sa.
Și căutând el acolo un mijlocitor către împărăteasă, i s-a spus de unii că mitropolitul Calcedonului este puternic să-i mijlocească, pentru că are mai multă îndrăzneală decât alții, ca să folosească celor ce au strâmbătate. Iar Anastasie, căutând pe mitropolit, l-a găsit în palatele împărătești și, căzând la dânsul, i-a spus pricina venirii sale, rugându-l să-i fie mijlocitor și ajutător. Dar mitropolitul se lepăda, zicând: „Nu pot să fac aceasta, pentru că nu-mi stă în puterea mea”. Aceasta zicând-o mitropolitul, s-a dus din palatul împărătesc la casa sa, iar Anastasie, urmând după dânsul până la curtea arhierească, a văzut biserica deschisă și a intrat într-însa să se roage.
Și rugându-se el din destul cu plecarea genunchilor, a șezut la un loc, pentru că nu era cântare bisericească într-acel ceas. Iar unul din clerici, fiind de rând în acea săptămână, a venit la dânsul și l-a întrebat cine și de unde este. Și i-a spus Anastasie acelui cleric toate cele despre sine și mâhnirea sa. După aceea, a întrebat pe cleric, zicând: „A cărui sfânt este biserica aceasta?”. Clericul a răspuns: „Această biserică este a Sfintei Marii Mucenițe Eufimia, cea prealăudată”. Auzind Anastasie aceasta, îndată și-a pus cu dragoste mâna dreaptă la piept și a zis: „O, Sfânta mea Eufimia!”. Clericul a zis: „Pentru ce o numești a ta?”. Anastasie i-a răspuns: „Am pe moșia mea în biserică cinstitele ei moaște; deci pentru aceea o numesc «a mea» cu îndrăzneală”. Clericul a zis: „Cum se poate să fie aceasta? Oare adevărat grăiești? Omule, păzește-te să nu fie mincinoase cuvintele tale, că-ți vei aduce singur primejdie asupra ta, fiindcă împărăteasa are mare grijă de aceasta, căutând să afle moaștele Sfintei Eufimia, și a poruncit mitropolitului să se roage lui Dumnezeu pentru aceasta, ca să dea înștiințare despre cinstitele moaște ale muceniței Sale”. Anastasie a zis: „Să mă crezi pe mine, cucernice părinte, că la mine sunt moaștele prealăudatei Eufimia, care au fost în Calcedon!”.
Aceasta auzind-o clericul, l-a rugat să aștepte puțin la locul acela, iar el, alergând cu bucurie, a spus cele auzite mitropolitului Andrei. Auzind acestea mitropolitul, s-a umplut de bucurie și chemând pe Anastasie, l-a întrebat de moaștele sfintei. Iar el a spus toate cu de-amănuntul, câte le auzise de la cei ce trăiau în insula aceea, despre cinstitele moaște ale Sfintei Eufimia. A spus, așijderea, și ceea ce este scris pe lespedea de piatră de către cei doi frați, care au scos moaștele sfintei din mare. Iar cuviosul mitropolit s-a dus îndată la preasfințitul patriarh Tarasie și i-a spus acestea.
Atunci Preasfințitul Patriarh Tarasie a mers împreună cu mitropolitul la împărat și la maica lui, ducând cu dânșii și pe Anastasie. Iar acela a spus împăratului și maicii sale toate cele ce le știa despre cinstitele moaște ale muceniței lui Hristos și toți s-au bucurat și au mulțumit lui Dumnezeu, iar lui Anastasie i-au dăruit multe daruri și l-au rânduit în cea dintâi dregătorie.
Deci, gătind fără de zăbavă o corabie aleasă, au trimis la insula Lemnos bărbați cinstiți din rânduiala duhovnicească și din palatele împărătești, împreună cu Anastasie comitul, ca să aducă moaștele sfintei de acolo la Constantinopol. Iar ei mergând cu bine, au ajuns la insula aceea. Insă locuitorii de acolo, aflând că dregătorii Constantinopolului au venit să ia de la ei moaștele Sfintei Mucenițe Eufimia, s-au adunat cu mânie, voind să se împotrivească trimișilor împărătești și să nu-i lase să ia din insula lor acea vistierie duhovnicească neprețuită. Și se mâniau mai ales împotriva lui Anastasie comitul, numindu-l vânzător, și se făcea ceartă în popor.
Și abia a potolit poporul episcopul acelei insule, zicând: „O, oamenilor, nu vă împotriviți la o voință ca aceasta a lui Dumnezeu, nici să porniți pe împărat spre mânie, pentru că mânia împăratului este ca mânia leului”. Și liniștindu-se poporul, au descoperit mormântul sfintei și au scos dinăuntrul pământului cinstitele moaște ale miresei lui Hristos, ca pe o floare preafrumoasă, și s-a umplut văzduhul de mirosul lor de bună mireasmă. Deci le-au dus pe ele în corabie cu cântări de psalmi, cu lumânări și cu tămâieri. Iar poporul le-a petrecut cu lacrimi, plângând că se lipsește de o bogăție așa de scumpă ca aceea; și a stat pe malul mării, petrecându-le cu ochii, până ce corabia nu s-a mai văzut.
Și ajungând corabia în Constantinopol, toată cetatea împreună cu împăratul și maica împăratului și cu preasfințitul patriarh au ieșit întru întâmpinarea cinstitelor moaște ale muceniței lui Hristos și le-au primit cu bucurie, veselindu-se și prăznuind. Apoi le-au dus cu slavă în biserică, de unde fuseseră scoase în taină de eretici, și le-au pus în același mormânt de piatră, precum fuseseră mai întâi. Astfel Sfânta și Marea Muceniță Eufimia cea prealăudată și-a luat cinstitul său loc de mai înainte în Constantinopol, iar Dumnezeu, cel proslăvit întru sfinții Săi, Se slăvea întru minunile ei. Căruia și de la noi să-I fie cinste și slavă, acum și de-a pururea și în vecii vecilor. Amin.
Sfânta cuvioasă Fevronia din Nisibe este o fecioară muceniță din Nisibe care a mucenicit la în timpul uneia din persecuțiile împotriva creștinilor din timpul domniei împăratului Dioclețian (284-305).
Prăznuirea ei în Biserica Ortodoxă se face la 25 iunie.
***
Această fericită și preacuvioasă din fragedă vârstă ridicând asupra ei jugul Domnului Hristos, și cu cuviință petrecându-și viața sub canonul mănăstirii, care se afla la hotarele perșilor și ale romanilor, în cetatea numită Nisibe, care se mai numește și Antiohia Migdoniei, acolo s-a făcut monahie.
Și a întrecut pe toate cele ce erau cu dânsa, atât la nevoința sihăstriei și la înțelepciune cât și la citirea dumnezeieștilor Scripturi. Și egumena tuturor monahiilor ce petreceau acolo era cuvioasa Vriena.
Iar în zilele lui Dioclețian (284-305), un guvernator anume Selin prigonea creștinii; pentru aceasta celelalte călugărițe au ieșit din mănăstire, grăbindu-se ca să scape de moartea ce le sosise; însă fericita Fevronia, aflându-se atunci bolnavă și neputând să fugă, zăcea în pat, și ședea lângă dânsa Vriena și alta ce se chema Ieria Singlitica.
Deci venind ostașii lui Selin, au spart porțile cu topoarele, și intrând înăuntru, îndată scoțând săbiile au vrut să taie pe Vriena; dar Prim, nepotul lui Lisimah, arătându-se pururea cu blândețe spre crestini, n-a lăsat să o taie.
După aceea luând pe Fevronia, au dus-o la guvernatorul Selin, mergând după dânsa Vriena și Ieria și Tomaida, întărind-o în credință și învățând-o să nu se teamă de chinuri, nici să vândă credința lui Hristos, îndemnând-o ca să-și aducă aminte de surorile Livia și Leonida și de Evtropia.
Dintre care, Liviei adică i s-a tăiat capul pentru Hristos, iar Leonida a fost băgată în foc, iar copila Evtropia, auzind pe maica-sa spunându-i: “Nu fugi, fiică”, ea și-a pus mâinile înapoi, și și-a plecat grumazul la chinuitori, și a murit cu osârdie.
Deci, Vriena după ce a învățat-o din destul, s-a întors la mănăstire plângând și tânguindu-se și temându-se pentru necunoașterea sfârșitului. Pentru aceasta se ruga lui Dumnezeu, ca să fie biruit diavolul de dânsa.
Iar Tomaida și Ieria, îmbrăcându-se cu port bărbătesc, au urmat după sfânta, amestecate cu slugile. Și dacă au dus-o, întâi a stat de față înaintea lui Lisimah, nepotul lui Selin, care a întrebat-o ca să spună cum îi este numele, neamul și credința ei; deci mucenița în loc de toate a zis cum că este creștină.
Apoi după aceasta Selin, ispitind-o cu amăgituri și cu momeli ca să o întoarcă din credința ce avea către Hristos, și neputând, a poruncit să o întindă de patru părți, și o ardea cu foc dedesubt; iar deasupra o băteau slujitorii.
Deci de răni și de focul ce o ardea, și a cărui văpaie era atâta de untdelemnul aruncat într-însul, se topeau cărnurile fericitei Fevronia și curgeau pe pământ.
După aceea a poruncit de au spânzurat-o și au bătut-o cu toiege de fier; apoi i-au tăiat limba, și i-au dezrădăcinat dinții; apoi i-au tăiat sânii amândoi, și i-au pus foc peste tăieturi.
Pe urma i-au tăiat mâinile și picioarele, și în sfârșit i-au tăiat capul.
La porunca lui Lisimah, au luat credincioșii moaștele sfintei, și le-au adus în mănăstirea ei prin Firm comitele, ținându-le slujitorii împreună cu dânsul; și le-au pus la loc toate mădularele punându-i și dinții pe pieptul ei; și așa adunându-se episcopii și clericii, împreună cu monahii și mulțime de creștini, cu cântări și cu laude, făcând priveghere de toată noaptea, au îngropat-o.
Iar despre Lisimah se spune că socotind grea nenorocirea ce se întâmplase, adică mucenicia sfintei, întâi căci el era din mamă creștină, și al doilea că s-a arătat crud și sălbatic Selin, moșul lui, către muceniță, pierzând frumusețea fecioarei, care era mai presus de om, a rămas atunci nemâncat și s-a mâhnit foarte de moartea muceniței, și a plâns cu amar.
Și peste puțin mai apoi a crezut în Hristos împreună cu Prim, și a primit dumnezeiescul Botez. Iar Selin, ieșindu-și din minte, se uita la cer și, zbierând tare ca un bou, s-a lovit cu capul de un stâlp de piatră; și așa cel rău, rău și-a lepădat sufletul.
Posteritatea
Se zice că atunci când se făcea pomenirea sfintei, la mănăstire în toți anii, se arăta sfânta muceniță, stând de față și cântând împreună cu celelalte fecioare, și stă la locul ei până la a treia rugăciune.
Iar odată încercând Vriena să o pipăie, îndată s-a făcut nevăzută, neîngăduind să pună mâna pe dânsa.
Când episcopul cetății Nisibe a zidit o nouă biserică în cinstea sfintei mucenițe Fevronia, a dorit să mute în această biserică moaștele sfintei. Dar ori de câte ori slujitorii se apropiau de raclă ca, un cutremur însoțit de tunete puternice îi impiedica să să ia moaștele.
Înțelegând deci că dorința sfintei era ca să rămână moaștele ei în mănăstirea ei, episcopul le-a lăsat acolo și a luat doar un dinte al sfintei, pe care l-a pus în noua biserică și prin care s-au făcut multe minuni acolo de-a lungul timpului.
Imnografie
Troparul Sfintei Mari Mucenițe Fevronia
Glasul 4
Mieluşeaua Ta, Iisuse, Fevronia, strigă cu glas mare: pe Tine, Mirele meu, te iubesc și pe Tine căutându-Te mă chinuiesc și împreună mă răstignesc și împreună mă îngrop cu Botezul Tău; și pătimesc pentru Tine, ca să împărățesc întru Tine; și mor pentru tine, ca să viez pentru Tine; ci, ca o jertfă fără de prihană, primește-mă pe mine ceea ce cu dragoste mă jertfesc Ție. Pentru rugăciunile ei, ca un milostiv, mântuiește sufletele noastre.
Condacul Sfintei Mari Mucenițe Fevronia
Glasul 6
Ceea ce eşti folositoare…
Mirele meu Cel Preadulce, Hristoase, a strigat Muceniţa Fevronia, nu-mi este mie cu anevoie a merge pe urma Ta; căci dulceaţa dragostei Tale a întraripat sufletul meu cu nădejdea şi frumuseţea milostivirii Tale, a îndulcit inima mea, ca să beau paharul pătimirii după Tine; ca să mă numesc şi vrednică a dănţui în cămară împreună cu fecioarele cele înţelepte. Pentru aceasta, preacuvioasă răbdătoare de chinuri, cinstind nevoinţele ostenelilor tale, te rugăm pe tine, roagă-te să nu ni se închidă şi nouă uşile cămării.
Sfânta Fevronia singură voia să se înfrâneze pe sine și se îndeletnicea la atâta postire și înfrânare, încât niciodată nu a gustat pâine sau apă să se sature, ci totdeauna se lupta cu foamea și cu setea; și încă își obosea trupul cu multe nevoințe și osteneli, primind puțin somn.
Pe vremea păgânului împărat Dioclețian, era în Roma un eparh cu numele Antim. Acela avea un fiu, anume Lisimah, pe care îl logodise cu o fecioară frumoasă a unui senator care se numea Prosfor. Acel eparh, îmbolnăvindu-se de moarte, a chemat pe un frate al său, anume Selin, și i-a zis: „Domnul meu frate, eu o să mă duc din viața omenească și îți încredințez pe Lisimah, fiul meu; tu să-i fii tată în locul meu, iar el să-ți fie fiu; deci să grăbești după sfârșitul meu, să-i faci nuntă cu mireasa cu care l-am logodit, fiica lui Prosfor”. Antim poruncind astfel, după trei zile s-a sfârșit, iar împăratul Dioclețian a chemat la el pe Lisimah, fiul lui Antim, și pe Selin, unchiul lui, și luându-i de o parte, a zis către Lisimah: „O, tinere, eu, aducându-mi aminte de dragostea tatălui tău, am voit să te pun eparh în locul Iui; dar de vreme ce am auzit că iubești credința creștinească, am lăsat acest gând, așteptând până ce mă voi încredința dacă este adevărat sau nu ceea ce se vorbește despre tine. Deci acum voiesc să te trimit în părțile Răsăritului, ca acolo să pierzi credința creștinească; iar când te vei întoarce, vei lua de la noi cinstea de eparh”.
Auzind aceasta Lisimah, n-a îndrăznit să răspundă nimic împăratului, pentru că era tânăr, având numai 20 de ani, dar Selin, unchiul lui, căzând la picioarele împăratului, a zis: „Mă rog măriei tale celei fără de moarte să-i dai voie lui Lisimah să mai stea câteva zile aici ca să-și săvârșească nunta, iar după nuntă mă voi duce și eu cu dânsul și vom face tot ceea ce poruncește stăpânirea ta”. Iar împăratul a zis către ei: „Duceți-vă mai întâi în calea în care v-am poruncit și pierdeți pe creștini, iar după ce veți rândui bine acolo toate, vă veți întoarce aici și atunci vă voi ajuta și eu să dănțuiți la nuntă”.
Auzind ei aceasta, n-au mai îndrăznit să vorbească a doua oară, ci s-au supus voinței lui. Deci luând poruncile lui și mulțime de ostași, s-au dus spre răsărit. Și Lisimah a luat cu el pe un bărbat oarecare cu numele Prim, care era din rânduiala comiților și îi era și rudenie, fiind fiul surorii maicii sale. Și a voit Lisimah să-i încredințeze acelui Prim purtarea de grijă peste oaste.
Deci mergând spre Răsărit și ajungând în părțile Mesopotamiei, în orașul ce se numea Palmira, au pierdut cu felurite pedepse pe creștinii care erau acolo. Pe unii i-au aruncat în foc, pe alții i-au dat la fiare, iar pe alții i-au tăiat cu sabia și trupurile cele mucenicești le-au aruncat câinilor spre mâncare; pentru că Selin, unchiul lui Lisimah, era foarte sălbatic și fără de omenie. Deci multă frică cuprinsese toate părțile Răsăritului, pentru sălbăticia nemilostivului Selin; iar lui Lisimah îi era foarte milă de creștini, deoarece maica lui fusese creștină și el învățase de la dânsa cunoștința lui Hristos. Deci a chemat într-o noapte pe rudenia sa, comitul Prim, și a zis către dânsul: „Prime, preacinstitule bărbat, tu știi că tatăl meu era elin cu credința și în acea credință s-a sfârșit, însă maica mea a adormit în creștinătate. Ea, în viața ei, s-a sârguit foarte mult să fiu și eu creștin, dar eu, de frica împăratului și de teama tatălui meu, n-am putut face aceasta; însă am poruncă de la dânsa să nu ucid nici un creștin, ci să mă sârguiesc să fiu prieten lui Hristos. Iar acum văd pe creștini foarte munciți și uciși de pierzătorul Selin, unchiul meu, de care lucru sufletul meu pătimește foarte mult. Deci voiesc să-i miluiesc în taină și pe cei ținuți în legături să-i eliberez să fugă și să se ascundă unde vor putea”.
Iar comitul s-a învoit cu dânsul și au întărit între dânșii sfatul acesta, ca să cruțe pe creștini. Astfel, unde auzeau de biserici și de mănăstiri creștinești, trimiteau în taină și îi înștiințau de venirea muncitorului, sfătuindu-i să se ascundă. Încă și unor ostași care erau de un gând cu ei comitul le-a poruncit să nu prindă pe creștini ca să-i aducă la muncire, ci și celor deja prinși să le dea drumul să fugă.
Și petrecând ei în Palmira multă vreme, după muncirea multor creștini, au voit să se ducă în cetatea Sivapol, care se afla în hotarele asirienilor și care era rânduită sub stăpânirea Romei. Într-acea cetate era o mănăstire de femei, care avea 50 de pustnice. Între ele era o egumenă cu numele Vriena, uceniță a fericitei Platonida diaconița și egumena, a cărei rânduială și canon l-a păzit bine până la sfârșitul vieții sale. Iar rânduiala Platonidei era astfel: în ziua de vineri, nici una dintre surori nu avea voie să lucreze vreun lucru de mână, ci toate se adunau în biserică și de dimineața până seara o parte se îndeletnicea cu rugăciunile, iar alta învăța din citirea cărților sfinte. Deci mai întâi diaconița Platonida singură ținea o carte în mâini și citea surorilor cuvinte insuflate de Dumnezeu, până la ceasul al treilea, apoi dădea cartea în mâinile Vrienei să o citească până seara. După aceea și Vriena, luând egumenia, după sfârșitul povățuitoarei sale, urma întru toate virtuților ei.
La acea egumenă erau două fecioare crescute de dânsa și povățuite la viața monahicească. Numele uneia era Procla, iar al celeilalte, Fevronia. Procla avea 25 de ani de la nașterea sa, iar Fevronia avea 20 de ani și era nepoata Vrienei, adică fiica fratelui său. Ea era atât de frumoasă, încât nici zugravul n-ar fi putut să zugrăvească frumusețea feței ei celei înflorite. Deci Vriena, văzând o frumusețe ca aceea a Fevroniei, se îngrijea foarte mult de dânsa cum s-o păzească pe ea întru întreaga înțelepciune și nevătămată de amăgirile lumii acesteia. Și fiindcă toate surorile în toate zilele primeau numai o dată puțină hrană, și aceea spre seară, ea poruncea Fevroniei să postească până în ziua cealaltă, adică să țină o zi întreagă fără să mănânce, iar în ziua cealaltă spre seară să guste puțin, voind ca astfel să-i vestejească floarea tinereții. Dar și Fevronia singură voia să se înfrâneze pe sine și se îndeletnicea la atâta postire și înfrânare, încât niciodată nu a gustat pâine sau apă să se sature, ci totdeauna se lupta cu foamea și cu setea; și încă își obosea trupul cu multe nevoințe și osteneli, primind puțin somn. Patul ei era o scândură goală, fără așternut, în lungime de trei coți, iar în lățime de o palmă și jumătate.
Deci pe acea scândură și uneori și pe pământul gol își pleca mult ostenitul său trup pentru puțină odihnă. Și de câte ori voia diavolul să o ispitească în vis prin nălucirile lui, ea îndată se scula, se arunca la pământ în chipul Crucii și cu multe lacrimi se ruga înaintea lui Dumnezeu să gonească de la dânsa pe ispititor; apoi lua o carte și citea cu dinadinsul dumnezeieștile Scripturi și se îndulcea duhovnicește dintr-însele, căci era foarte iubitoare de învățătură și isteață la minte, și Vriena se mira foarte mult de înțelegerea ei.
Deci, în ziua de vineri, când toate surorile se adunau în biserică, egumena Vriena poruncea Fevroniei să citească la surori cuvintele cele de Dumnezeu insuflate. Iar de vreme ce vinerea veneau la dânsele în biserică și femei de neam bun, ca să se îndulcească de învățăturile cele duhovnicești, Vriena poruncea Fevroniei să citească de după o perdea, ca să nu vadă chipul și podoabele femeilor mirenești, pe care nu le văzuse niciodată. Și se răspândea vestea despre fericita Fevronia în toată cetatea și era lăudată învățătura ei cea folositoare și podoaba feții ei. Asemenea era lăudat și obiceiul ei cel bun, fiindcă era blândă, înțeleaptă și împodobită cu toate faptele bune, având smerita cugetare.
Și auzind de dânsa o femeie oarecare, care era de neam de senator, cu numele Ieria, s-a îndemnat cu mare dorință să vadă pe Fevronia și să vorbească cu dânsa. Acea femeie, Ieria, era cu credința elină, tânără de ani, văduvă, care numai șapte luni trăise cu bărbatul ei și, rămânând văduvă, petrecea în casa părinților săi care și ei se țineau de păgânătatea cea elinească. Deci a venit Ieria la mănăstire și a spus prin portăriță dorința sa egumenei Vriena și, când aceasta a ieșit înaintea ei, Ieria a căzut la picioarele ei și, apucând-o, o ruga zicând: „Te jur cu Dumnezeu, Care a făcut cerul și pământul, să nu te scârbești de mine, păgâna, care până acum am fost batjocura idolilor, iar mai ales a diavolilor. Nu mă lipsi pe mine de învățătura și de vorba surorii voastre Fevronia, ca prin voi să mă povățuiesc pe calea mântuirii și să aflu de la Hristos, Adevăratul Dumnezeu, cele ce s-au pregătit creștinilor. Izbăvește-mă de deșertăciunea veacului acestuia și de necurata slujire de idoli. Părinții mei voiesc să mă împărtășesc de a doua nuntă, iar eu doresc să-mi petrec viața după învățătura Fevroniei și după vorba ei cea folositoare de suflet; pentru că destulă îmi este vremea pe care am petrecut-o în neștiință și în necurăție”.
Acestea grăindu-le Ieria, cu lacrimi uda picioarele egumenei Vriena, pornind-o pe ea spre milostivire. Atunci Vriena a grăit către dânsa: „Doamnă Ierio, Dumnezeu știe că de la doi ani am luat în mâinile mele în mănăstirea aceasta pe Fevronia fecioara și iată acum sunt optsprezece ani de când petrece în mănăstire fără să fi ieșit și fără să fi văzut până acum chip bărbătesc, nici fețe de femei mirene, nici haine, nici podoabe, nici orice alt lucru mirenesc; nici maica ei n-a putut să o vadă pe ea până acum, măcar că de multe ori m-a rugat cu lacrimi ca s-o las s-o vadă și să vorbească cu dânsa, dar eu n-am voit deloc. Însă văzând osârdia și dragostea ta către Dumnezeu și nădăjduindu-mă de mântuirea ta, te voi duce la dânsa, însă numai hainele tale mirenești să le schimbi și să te îmbraci în cele călugărești”. Și îndată Ieria făcând aceasta cu bucurie, Vriena a luat-o și a dus-o la Fevronia. Iar Fevronia, văzând-o pe ea în îmbrăcăminte călugărească, socotea că a venit la dânsele vreo călugăriță străină și i s-a închinat până la pământ și, cuprinzând-o cu brațele, a sărutat-o în Hristos.
După aceea Vriena le-a poruncit să stea amândouă și să se îndeletnicească în învățătura sfintelor cărți. Deci Fevronia, luând cărțile, citea surorii celei noi; și atât de mult s-a umilit Ieria de învățătura Fevroniei, încât toată noaptea a petrecut-o fără somn; pentru că amândouă nedormind, se sârguiau în cuvântul lui Dumnezeu; Fevronia citea, iar Ieria asculta. Și atâtea lacrimi a vărsat Ieria, încât și pământul s-a udat de lacrimile ei, deoarece, fiind elină, nu auzise niciodată astfel de cuvinte folositoare. Și când s-a luminat de ziuă, Vriena abia a putut să înduplece pe Ieria să se ducă acasă la părinții săi; deci sărutând cu lacrimi pe Fevronia și pe egumenă, s-a dus la casa sa. Iar Fevronia a întrebat pe Tomaida, care era a doua după egumenă, zicând: „Rogu-mă ție, doamna și maica mea, spune-mi cine a fost acea soră străină, care a vărsat atâtea lacrimi, ca și cum niciodată n-ar fi auzit dumnezeieștile Scripturi?”. Atunci Tomaida a grăit către Fevronia: „Oare nu știi cu cine ai grăit?”. Fevronia a răspuns: „Cum aș fi putut cunoaște pe acea soră străină, eu, care niciodată nu am văzut-o?”. Tomaida i-a zis ei: „Aceasta este jupâneasa Ieria”. Fevronia a zis: „Pentru ce nu mi-ați spus și mie? Pentru că eu am vorbit cu dânsa ca și cu o soră”. Ea a răspuns: „Așa a poruncit egumena, doamna noastră”.
Atunci Fevronia a tăcut și în taina inimii sale se ruga lui Dumnezeu pentru Ieria, ca s-o însoțească pe dânsa la calea cea adevărată și să o numere în turma cea aleasă. Iar Ieria, mergând la casa sa, a spus părinților ei toate câte auzise și învățase de la Fevronia în mănăstire, rugându-i să lase rătăcirea elinească și să cunoască și ei pe Unul Adevăratul Dumnezeu, Iisus Hristos. Iar ei, ascultând sfatul cel folositor de suflet al fiicei lor cea cu bună înțelegere, au crezut în Hristos; iar după aceea au primit și Sfântul Botez cu toți ai casei lor. Astfel le-a ajutat la mântuirea lor învățătura Fevroniei și rugăciunile ei cele sfinte.
Iar după câtva timp, fericita Fevronia s-a îmbolnăvit, iar Ieria, venind, ședea lângă dânsa și-i ajuta ei. Tot într-acel timp a sosit înștiințare în cetate, cum că Selin și Lisimah se apropie de cetate ca să muncească (să-i tortureze și să-i ucidă) pe cei care cred în Hristos. Atunci mulți dintre cei care erau în cetate, și preoți și clerici, lăsând toate, fugeau să se ascundă pe unde puteau. Până și episcopul acelei cetăți, plecând din cetate de frica muncitorului (prigonitorului), s-a ascuns. Deci aflând despre aceasta, călugărițele mănăstirii Vrienei au mers la egumena lor și i-au zis: „Doamnă și maică, ce vom face? Iată, fiarele acelea, păgânii muncitori, se apropie de cetate și toți credincioșii creștini au fugit, temându-se de munci”. Atunci Vriena le-a zis lor: „Ce socotiți și ce voiți să facem?”. Iar ele au răspuns: „Să ne poruncești, o, maică, ca și noi să ne ascundem puțin, ca să ne mântuim sufletele noastre”. La acestea, Vriena le-a grăit lor: „Încă n-ați văzut războiul și acum vă gândiți la fugă? Încă n-a sosit lupta nevoințelor și iată, vă arătați biruite! Nu, fiicelor! Vă rog pe voi să nu faceți aceasta; ci să stăm să ne nevoim și să murim pentru Hristos, Cel Care a murit pentru noi, ca astfel să trăim cu Dânsul în veci”.
Aceasta auzind, surorile au tăcut. Iar a doua zi, una dintre surori, cu numele Eteria, a zis către celelalte surori: „Știu eu că pentru Fevronia nu ne lasă pe noi stăpâna noastră să ieșim de aici și să ne ascundem; și voiește, după cum mi se pare, ca numai pentru Fevronia să ne piardă pe noi toate. Iată ce vă grăiesc vouă: Să mergem la dânsa și eu singură îi voi spune pentru voi toate, cele ce se cuvin”.
Auzind aceasta surorile, unele se învoiau la sfatul ei, iar altele se împotriveau. Mai pe urmă, învoindu-se toate, au mers la egumenă, care, cunoscând sfatul Eteriei, a zis către dânsa: „Ce voiești, soro?”. Dânsa a răspuns: „Ne rugăm să ne poruncești să fugim de primejdia ce ne împresoară, că doară nu suntem mai bune decât episcopul, decât preoții și decât tot clerul bisericesc. Încă se cuvine ție, o, maică, să-ți aduci aminte că între noi sunt unele fecioare tinere, de care trebuie să ne temem ca nu cumva, răpindu-se de ostașii păgâni, să-și piardă fecioria lor și astfel să se lipsească de plata lor de la Dumnezeu. Încă și de aceasta ne temem, ca nu cumva și noi, neputând suferi muncile cele cumplite, să jertfim idolilor și să ne pierdem sufletele noastre. Deci, de voiești, poruncește-ne să luăm cu noi pe fecioara Fevronia, bolnavă cum este și, ieșind de aici, să ne ascundem”. Fevronia, auzind acestea, a zis: „Viu este Hristosul meu, Căruia m-am făcut mireasă și spre Care mi-am aruncat sufletul meu. Deci nu voi ieși din locul acesta, ci aici voiesc să mor și să fiu îngropată!”.
Atunci Vriena, întorcându-se spre Eteria, i-a zis: „Vezi ce faci și cu ce fel de sfat tulburi pe surori? Tu vei vedea, iar eu sunt nevinovată”. Apoi și către celelalte surori a zis: „Fiecare dintre voi să-și aleagă ceea ce voiește și ceea ce crede că-i este de folos!”. Atunci toate surorile, fiind silite de frica muncitorilor care veneau, au sărutat pe egumena Vriena și pe Fevronia și, bătându-și piepturile cu multă plângere și tânguire, au ieșit din mănăstire. Iar Procla, cea de o vârstă și împreună uceniță cu Fevronia, cuprinzându-i grumajii ei, o săruta plângând și zicând: „Roagă-te pentru mine, sora și doamna mea!”. Dar Fevronia, ținând-o de mână, n-o lăsa să se ducă din mănăstire și-i zicea: „Teme-te de Dumnezeu, sora mea Procla, și măcar tu nu ne lăsa pe noi! Nu mă vezi că sunt bolnavă și că-mi aștept moartea? Doamna noastră nu va putea singură să mă îngroape; deci rămâi aici ca să slujești la îngroparea mea”. Atunci Procla a zis: „Nu te voi lăsa, sora mea, ci voi rămâne aici precum poruncești”. Iar după ce s-a înserat, Procla și-a schimbat cuvântul și în taină a ieșit din mănăstire. Iar Tomaida, cea mai sus pomenită, care era a doua după egumenă, nu s-a dus cu surorile, ci a rămas în mănăstire cu Vriena.
Iar egumena Vriena, văzând golirea și pustiirea mănăstirii, pentru supărarea ce le împresurase, a intrat în biserică și s-a aruncat la pământ, strigând și tânguindu-se cu amar. Iar Tomaida îi potolea tânguirea ei, zicându-i: „Încetează, maică, căci Dumnezeu este puternic, ca după supărare și întristare să facă și izbândire, ca noi să putem să răbdăm năvălirile. Pentru că, cine a crezut Domnului și s-a rușinat? Sau cine a petrecut în frica Lui și a fost defăimat de El?”. Vriena a răspuns: „Da, doamna mea Tomaida, așa este; dar ce voi face cu Fevronia? Unde o voi ascunde și o voi păzi? Și cu ce ochi voi putea să privesc, când o voi vedea răpită de barbari ca o robită?”. Tomaida a zis: „Cel Care a putut să ridice pe cei morți, Acela este puternic ca și pe Fevronia să o întărească, să o păzească și să o țină nevătămată de barbari. Deci mă rog ție, doamna și maica mea, încetează cu plângerea și cu tânguirea și să mergem la Fevronia, care zace de boală, să o întărim și să o mângâiem!”.
Și mergând ele la Fevronia, îndată Vriena s-a tânguit cu amar, iar Fevronia, privind spre Tomaida, a întrebat-o: „Pentru ce se tânguiește așa doamna mea Vriena?”. Tomaida i-a răspuns, zicând: „Pentru tine este această tânguire de maică, căci ești tânără și frumoasă și vor veni muncitorii și ne vor aduce necaz. Deci pe noi îndată ne vor ucide, ca pe niște bătrâne, iar pe tine, cea tânără și frumoasă la față, te vor ține spre înșelarea cea spurcată și ne este teamă ca nu cumva, ori prin înșelare ori prin silire, să-ți pierzi fecioria ta și astfel te vor lipsi de cămara Mirelui Ceresc”. Fevronia a zis: „Vă rog pe voi, rugați-vă Domnului pentru mine, ca să caute spre smerenia mea, să-mi întărească neputința și să-mi dea răbdare, ca și tuturor robilor Săi care L-au iubit cu adevărat!”.
Tomaida a zis către dânsa: „Fiică Fevronia, iată este vremea nevoinței. De vor începe păgânii muncitori a te momi cu cuvinte înșelătoare, cu aur, cu argint, cu haine de mult preț și cu orice fel de înșelăciuni ale acestei lumi deșarte, vezi să nu te supui lor; căci îți vei pierde plata ostenelilor celor mai dinainte. Vezi să nu fii de râs diavolului și să te faci batjocură idolilor. Ia aminte că nimic nu este mai cinstit decât fecioria și mare este plata ei; pentru că Mirele fecioriei este fără de moarte și dăruiește nemurire celor care-L iubesc. Sârguiește-te, doamna mea Fevronia, să-L vezi pe Acela spre Care ți-ai pus sufletul tău. Păzește-te, fiica mea, să nu te lepezi de zălogul Lui – de Sfântul Botez și de făgăduința călugărească –, pentru că Hristos Se va arăta înfricoșat în ziua aceea când va ședea pe scaunul slavei sale, ca să judece pe toți și să răsplătească fiecăruia după faptele lui”.
Acestea auzind Fevronia, se întărea cu duhul și se pregătea cu vitejie împotriva diavolului. Deci a zis către Tomaida: „Bine ai făcut, doamna mea, întărind astfel pe roaba ta, că ai făcut mai viteaz sufletul meu. Însă să știi cu adevărat, că de n-aș fi vrut dinainte să mor pentru Hristos, Mirele meu, apoi aș fi fugit și eu cu celelalte surori, ca să mă ascund de nevoința cea mucenicească. Dar de vreme ce iubesc pe Acela Căruia mi-am logodit sufletul și trupul, îndrăznesc să merg pe calea muceniciei, dacă mă va arăta pe mine vrednică ca să pătimesc și să mor pentru numele Lui”.
Iar Vriena, auzind aceste cuvinte ale ei, a zis către dânsa: „Fiica mea, Fevronia, adu-ți aminte de ostenelile mele și de grija pe care am avut-o pentru tine. Adu-ți aminte că de la vârsta de doi ani te-am luat de la maica ta în mâinile mele și până astăzi nimeni dintre mireni n-a văzut fața ta. Te-am păzit până acum ca pe lumina ochilor; iar acum, fiica mea, nu știu ce să fac și cum să te păzesc. Caută să nu-mi necăjești bătrânețile mele și să nu defaimi ostenelile mele ce le-am făcut pentru tine. Adu-ți aminte de purtătorii de chinuri, care mai înainte de tine au pătimit pentru Hristos cu tărie și cu slavă și au luat de la El cununa biruinței, nu numai bărbați, ci și femei și copii. Adu-ți aminte de Livia și de Leonida, cele două surori, cu câtă bărbăție și-au pus sufletele lor pentru Domnul. Liviei tăindu-i-se capul cu sabia, iar Leonida fiind aruncată în foc, amândouă au intrat în cămara Mirelui Celui Ceresc. Adu-ți aminte de Eutropia, copila cea de doisprezece ani, care a fost muncită cu maica sa. Au nu te minunai tu de ascultarea și de răbdarea ei, când judecătorul a dezlegat-o din legături și voia s-o îngrozească cu săgețile ca s-o ia la fugă? Dar ea, ascultând pe maica sa care zicea către dânsa: «Fiica mea, Eutropia, nu fugi!», a stat cu bărbăție ca un stâlp neclintit, până ce a fost săgetată cu săgețile până la moarte și, dându-și sufletul în mâinile Domnului său, a căzut cu trupul la pământ. Astfel ea n-a călcat poruncile maicii sale până la sfârșitul ei. Iar acea fecioară era simplă și neînvățată, însă tu ai învățat dumnezeieștile Scripturi și ai fost și altora învățătoare. Deci socotește cu câtă bărbăție se cade ție să stai pentru Domnul tău”.
Vorbind ele acestea și altele multe ca acestea, a trecut noaptea. Iar când răsărea soarele, s-a auzit în cetate un glas de tulburare și de gâlceavă; pentru că Selin și Lisimah intraseră cu ostașii în oraș și mulți creștini au fost prinși de ostași și au fost aruncați în temniță. Iar unul dintre elini i-a spus lui Selin despre acea mănăstire de fecioare și el îndată a trimis ostași ca să prindă pe toate monahiile. Și ducându-se ostașii, au înconjurat mănăstirea și, spărgând ușile cu securile, au intrat înăuntru ca niște fiare sălbatice și, prinzând pe Vriena, voiau s-o ucidă cu sabia. Iar Fevronia, văzând primejdia care le cuprinsese, s-a aruncat la picioarele soldaților, strigând către dânșii: „Vă jur pe Dumnezeul Care este la ceruri, să mă ucideți pe mine mai înainte, ca să nu văd moartea doamnei mele”.
Pe când Fevronia grăia acestea, a sosit acolo comitul care se numea Prim și, mâniindu-se pe ostași, i-a gonit din mănăstire și a zis către Vriena: „Unde sunt celelalte călugărițe care au fost în această mănăstire?”. Vriena a răspuns: „Toate au fugit de frica voastră”. Comitul a zis: „Ați fi făcut bine dacă fugeați și voi, însă și acum sunteți libere să fugiți oriunde voiți, că mi-e milă de voi”. Zicând aceasta, a ieșit din mănăstire, luând și pe ostași cu el și s-a dus în divan la Lisimah, care, văzându-l, l-a întrebat: „Adevărat este oare ceea ce am auzit de mănăstirea aceea?”. Comitul a răspuns: „Adevărat”. Apoi, luând pe Lisimah de-o parte, i-a spus: „Toate călugărițele care au fost în mănăstire au fugit și n-am găsit decât două bătrâne și una tânără; însă am să-ți spun un lucru străin și minunat, pe care l-am văzut în mănăstirea aceea. Am văzut pe acea călugăriță tânără că avea atâta frumusețe a feței, cât niciunde n-am mai văzut între femei până într-atât! Dumnezeu știe că este adevărat ceea ce-ți spun. Am văzut-o pe aceea și m-am mirat de cuviința ei; și de n-ar fi fost săracă și scăpătată, cu adevărat aș fi zis că este vrednică să-ți fie ție femeie, stăpânul meu”. Lisimah a răspuns la aceasta: „Dacă nu voiesc să calc poruncile maicii mele, adică să nu vărs sângele cel creștinesc, ci mai ales să-l cruț; apoi cum aș putea să fiu vrăjmaș mireselor lui Hristos? Nu voi face aceasta nicidecum, ci te rog pe tine, domnul meu, să le scoți din mănăstire și să le păzești undeva, ca să nu cadă în mâinile cele muncitoare ale lui Selin, unchiul meu”.
Vorbind acestea între ei, unul dintre cei mai răi ostași care fuseseră în mănăstire auzind ceea ce a vorbit comitul cu Lisimah, a alergat la Selin muncitorul și i-a spus că în mănăstirea de călugărițe a găsit o fecioară foarte frumoasă, pe care comitul sfătuiește pe Lisimah s-o ia de soție. Iar Selin, umplându-se de mânie, a trimis îndată ostași să străjuiască pe căjugărițele care se aflau acolo, ca nu cumva să scape și să se ascundă. Încă a trimis și pe unele dintre cele mai credincioase slugi ale sale ca să vadă pe acea tânără fecioară și să-i afle numele. Iar aceia, ducându-se și văzând-o, s-au întors la dânsul și i-au spus că nu este în partea de sub cer vreo femeie care să fie asemenea ei la frumusețea feței.
Atunci muncitorul a poruncit în acel ceas propovăduitorilor să strige în cetate, ca a doua zi să se adune la priveliște toți, fie bărbați, fie femei, și de toate vârstele, că o fecioară tânără, anume Fevronia, are să iasă la nevoință. Și auzind cei care petreceau în cetate și poporul din satele dimprejur, bărbații și femeile, multă mulțime s-au adunat la priveliște, voind să vadă nevoința Fevroniei. Iar a doua zi, unii dintre ostașii cei mai cumpliți au fost trimiși la mănăstire din porunca muncitorului, ca să aducă pe Fevronia la judecată. Și ostașii, ducându-se, au prins-o cu mânie și, legând-o cu lanțuri de grumaji, o trăgeau afară din mănăstire. Iar Vriena și Tomaida, cuprinzând pe Fevronia cu tânguire de lacrimi, strigau cu amar și rugau pe ostași să le dea voie să vorbească puțin cu ea. Iar ostașii le-au lăsat. Apoi, Vriena și Tomaida i-au rugat pe ostași să le ia și pe ele la aceeași nevoință, pentru că se temeau bătrânele acelea ca nu cumva Fevronia, fiind singură, să se teamă de munci. Iar ostașii le-au zis: „Nu ni s-a poruncit ca și pe voi să vă ducem înaintea judecății, ci numai pe Fevronia singură!”.
Atunci Vriena și Tomaida au început a întări pe Fevronia și grăia Vriena către dânsa unele ca acestea: „Iată, fiica mea Fevronia, acum ieși la nevoința mucenicească; să știi că Mirele Ceresc va privi spre pătimirile tale și puterile îngerești țin acum cununa biruinței ce ți s-a gătit, dacă vei răbda cu bărbăție până la sfârșit. Deci caută să nu te temi de munci, că vei fi batjocura diavolilor. Nu-ți cruța trupul când îl vei vedea zdrobit de bătăi, pentru că el, chiar nevrând noi, după o vreme se va sălășlui în groapă și se va întoarce în țărână. Iată eu, tânguindu-mă în mănăstire, voi aștepta înștiințare despre tine, ori bună, ori rea. Deci mă rog ție, sârguiește-te, ca să aud bună înștiințare despre tine. O, cine îmi va aduce acea bună înștiințare că Fevronia s-a sfârșit mucenicește pentru Hristos și s-a socotit între mucenici?”.
Iar fericita Fevronia a zis către Vriena: „Maica mea, cred Domnului că n-am călcat niciodată porunca ta în vreun chip. Așa și acum voi păzi necălcate poruncile și învățăturile tale; și vor vedea popoarele și se vor minuna și vor ferici bătrânețile Vrienei, zicând: «Aceasta este cu adevărat sădirea și creșterea Vrienei, egumena cea mare!». Pentru că eu voi arăta, cu ajutorul Stăpânului meu, în trupul acesta femeiesc, bărbăteasca mărime de suflet. Voi rugați-vă pentru mine și lăsați-mă să mă duc la nevoința mea care îmi stă înainte”. Tomaida a zis către dânsa: „Sora mea, Fevronia, viu este Domnul, că și eu voi veni în urma ta! Mă voi îmbrăca în haine mirenești și, stând la priveliște în popor, voi privi la nevoința ta!”. Și silind ostașii pe Fevronia să meargă și voind s-o ducă repede, ea a zis către acele sfinte starețe: „Maicile mele, mă rog vouă, dați-mi binecuvântare de cale și rugați-vă lui Dumnezeu pentru mine!”.
Atunci Vriena, ridicându-și mâinile spre cer, a început a se ruga cu glas mare, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, Cel Care Te-ai arătat în chipul lui Pavel roabei Tale Tecla, în vremea patimilor ei, arată-Te și acum smeritei Tale roabe Fevronia în ceasul nevoinței ei și întărește-o de sus în chip nevăzut, ca și într-însa să se preamărească numele Tău cel sfânt!”. Astfel rugându-se Vriena și cuprinzând pe Fevronia și sărutând-o, a slobozit-o cu multe lacrimi. Iar ostașii luând-o pe Fevronia, au dus-o la muncitorul Selin. Deci Vriena, petrecând puțin pe iubita sa fiică, s-a întors în mănăstire plângând și tânguindu-se și, aruncându-se la pământ în biserică, striga și se ruga către Dumnezeu pentru Fevronia.
Iar Tomaida, lăsând pe Vriena plângând în biserică, s-a îmbrăcat în haine mirenești de femeie și a alergat la priveliște în urma Fevroniei. Încă și femeile care mergeau în ziua de vineri la mănăstire și ascultau învățăturile Fevroniei cele din cărți alergau la priveliște, bătându-și piepturile, vărsând lacrimi și suferind cu inimile lor, pentru că se lipseau de o învățătoare ca aceea. Auzind aceasta și jupâneasa Ieria, cum că Fevronia va fi dusă la cercetare în priveliște, sculându-se, a strigat cu glas mare de tânguire, încât s-au înspăimântat părinții ei și toți care erau în casă; și au întrebat-o care este pricina acelei tânguiri, iar ea le-a răspuns, zicând: „Sora mea, Fevronia, este dusă la priveliște! Învățătoarea mea s-a dus la munci pentru Hristos Domnul!”. Iar părinții ei căutau s-o potolească din plâns, însă ea și mai mult striga către ei, zicând: „Lăsați-mă să plâng cu amar pe Fevronia, sora și învățătoarea mea!”.
Acestea zicându-le ea, s-au pornit și părinții ei spre tânguire, plângând toți pentru Fevronia. Iar Ieria i-a rugat pe părinții ei s-o lase să se ducă la priveliște; iar ei n-au oprit-o să se ducă. Deci luându-și multe slugi și slujnice, a alergat plângând la locul de priveliște unde erau o mulțime de femei care plângeau. Pe drum a ajuns și pe călugărița Tomaida îmbrăcată mirenește și, cunoscând-o, a mers plângând împreună cu ea la locul de priveliște, unde se adunase mulțime de popor. Apoi, venind și judecătorul, a stat la locul său.
Astfel toată priveliștea rânduindu-se, muncitorul Selin cu Lisimah au poruncit să aducă pe Sfânta Fevronia. Deci mireasa lui Hristos a stat înaintea lor, având mâinile legate la spate și atârnându-i lanțuri grele de grumaji; și văzând-o poporul, a plâns și a lăcrimat. Iar muncitorul Selin a poruncit să fie tăcere și a zis către Lisimah: „Întreabă pe acea femeie și ascultă-i răspunsurile ei”. Lisimah a început a o întreba, zicându-i: „Spune-ne de ce rânduială ești, roabă sau liberă?”. Fevronia a răspuns: „Sunt roabă”. Zis-a Lisimah: „A cui roabă ești?”. Fevronia a răspuns: „Sunt roaba lui Hristos”. Lisimah a întrebat-o „Care este numele tău?”. Fevronia a răspuns: „Mă numesc creștină smerită”. Zis-a Lisimah: „Numele tău voim ca să-l știm”. Răspuns-a Fevronia: „Ți-am spus că sunt creștină, iar de voiești să-ți zic numele cel din naștere, maica mea m-a numit Fevronia”.
Atunci muncitorul Selim a poruncit lui Lisimah să înceteze de a o mai întreba. Și a început singur a grăi către dânsa: „Știu zeii, o, Fevronia, că nu aș fi voit să te învrednicesc pe tine vorbei mele, dar deoarece blândețea ta și frumusețea cea aleasă a feței tale mi-au biruit mânia și iuțimea pe care o aveam asupra ta, te întreb nu ca pe o osândită, ci ca pe o fiică a mea. Ascultă, fiică, martori îmi sunt zeii că îți spun adevărul: acesta pe care îl vezi că șade cu mine este nepotul meu Lisimah. Eu și Antim, tatăl lui, l-am logodit cu o fecioară de bun neam, îndestulată cu multe bogății și fiică a lui Prosfor senatorul, însă de te vei supune nouă, atunci logodna cu fiica lui Prosfor o vom strica și cu tine vom întări cuvântul pentru însoțire; și vei fi soția lui Lisimah, șezând de-a dreapta lui, precum stau eu acum. Uită-te la el și vezi că este frumos ca și tine. Deci ascultă sfatul meu ca al unui tată al tău și te voi face slăvită și bogată pe pământ, încât nu vei mai cunoaște sărăcia. Eu n-am nici femeie, nici fii, și toate ale mele ți le voi da ție. Te voi face stăpână peste toate averile mele, pentru că toate le voi da zestre stăpânului meu Lisimah. Voi fi pentru voi ca un tată și toate femeile, văzându-te învrednicită cu o cinste ca aceea, te vor preamări și ferici; apoi se va bucura și biruitorul nostru împărat și multe vă va dărui vouă, că a și făgăduit că are să pună pe Lisimah eparh al Romei. Iată, ai auzit toate, acum răspunde-mi mie, tatălui tău, cele ce sunt plăcute zeilor noștri, ca să se înveselească sufletul meu; iar de nu vei asculta sfaturile mele, zeii știu că în mâinile mele nici trei ceasuri nu vei mai fi vie. Acum alege și ne spune ceea ce voiești”.
La acestea, Sfânta Fevronia a răspuns: „O, judecătorule, am la Ceruri cămară nefăcută de mână, în care se săvârșește nunta cea nestricată în veci. Zestre am toată Împărăția Cerului, iar ca Mire am pe Cel fără de moarte; deci nu voiesc să mă însoțesc cu un om muritor și stricăcios și nici nu voiesc să aud cele ce îmi făgăduiești. Deci nu te osteni, judecătorule, pentru că nici momindu-mă nu vei spori ceva, nici cu îngrozire nu mă vei înfricoșa!”.
Acestea auzindu-le judecătorul, s-a supărat foarte tare și a poruncit ostașilor ca să rupă hainele de pe dânsa și, încingând-o cu o ruptură mică și proastă, să o pună dezbrăcată înaintea tuturor ca, singură văzându-se într-o rușine ca aceea, să se rușineze și să cunoască ce fel de slavă i se făgăduise ei și ce fel de necinste i-a venit acum. Iar ostașii făcând îndată după cum le-a poruncit, au pus-o astfel înaintea ochilor tuturor. Atunci Selin a zis către dânsa: „Ce zici acum, Fevronia? Oare vezi din câte bunătăți în câte răutăți ai căzut?”. Sfânta a răspuns: „Ascultă, judecătorule, nu numai hainele de pe mine de le vei lua, dar și legătura asta, și în toată goliciunea de mă vei lăsa, întru nimic nu socotesc rușinea asta; pentru că Unul este Ziditorul bărbatului și al femeii – Dumnezeu, pentru Care nu numai că sufăr cu bucurie această goliciune, ci și cu sabia doresc să fiu tăiată și să fiu arsă în foc! O, de m-ar învrednici pe mine să pătimesc pentru Dânsul, Care pentru mine a pătimit de voie chinuri fără de număr!”.
Atunci Selin a zis către dânsa: „O, nerușinato și vrednică de toată necinstea, știu că te mândrești întru frumusețile tale și de aceea nu-ți socotești ție spre rușine necinstea, ci o socotești ca laudă, ca să stai astfel goală în priveliște”. Răspuns-a Sfânta Fevronia: „Știe Hristosul meu că până în ziua de azi n-am văzut față de bărbat și nici fața mea nu a văzut-o cineva dintre mireni; iar acum, căzând în mâinile tale, să fiu oare fără de rușine? Tu singur ești fără de rușine, că ai dezvelit înaintea tuturor trupul meu cel fecioresc. Însă spune-mi, o, nebune judecătorule, care dintre luptătorii olimpici, nevoindu-se, iese la luptă îmbrăcat cu haine? Oare nu se luptă gol, până ce biruiește pe cel împotrivă luptător? Așa și eu, ieșind la luptă cu potrivnicul, și bătăi și foc așteptând trupul meu, cum voi putea să sufăr unele ca acestea îmbrăcată cu haine? Oare nu trupul cel gol primește rănile? Deci goală vin spre nevoință, ca să biruiesc pe satana, tatăl tău, nebăgând în seamă muncile!”.
Atunci Selin a zis către slujitori: „Deoarece femeia aceasta singură dorește munci de foc și răni, și spune că nu se teme, să o întindeți pe dânsa în patru părți și, aprinzând foc dedesubt, să o bată patru oameni cu toiege pe spate”. Atunci îndată slujitorii au început a o munci, bătând-o cumplit; iar sângele curgea din trupul ei. Și ca să nu se stingă focul de sub dânsa, muncitorii turnau peste el unsoare, ca astfel să facă mai multă văpaie și să o ardă mai cumplit. Deci mucenița fiind multă vreme muncită, poporul striga către muncitor: „Miluiește, îndurate judecător, miluiește pe acea tânără fecioară!”. Dar el, neascultând rugămintea poporului, poruncea ca mai cumplit să o bată. Și abia îmblânzindu-se din mânie, a poruncit să înceteze a o mai munci și, crezând că este moartă, a aruncat-o afară din foc.
Iar Tomaida, văzând-o muncită în chinuri cumplite ca acelea pe Sfânta Fevronia, a slăbit cu duhul și cu trupul și a căzut la pământ lângă picioarele Ieriei. Și ridicându-și Ieria glasul, a strigat: „Amar mie, sora mea Fevronia, amar mie, învățătoarea mea, că de acum nu voi mai auzi învățătura ta! Nu numai de tine m-am lipsit, dar și de Tomaida, că iată și aceasta moare pentru tine!”. Astfel strigând Ieria, Fevronia, care zăcea la pământ, a auzit glasul ei și a rugat pe cei care stăteau aproape să toarne apă pe fața Tomaidei. Deci, făcându-se așa, Tomaida și-a venit în fire și, întărindu-se, a stat pe picioarele sale. Iar judecătorul, văzând pe Fevronia vie, a zis către dânsa: „Ce zici, Fevronia? Cum ți s-a părut că este cea dintâi nevoință a pătimirii tale?”. Sfânta Muceniță a răspuns: „La cea dintâi nevoință m-ai văzut că sunt nebiruită; deci nu mă îngrijesc de muncile cele rânduite de tine!”. Atunci Seim a zis către slujitori: „Spânzurați-o pe lemnul cel de muncă și strujiți-i coastele ei cu piepteni de fier și cu foc să-i ardeți rănile ei până ce oasele ei vor arde!”. Deci muncitorii îndeplinind îndată porunca, Sfânta Muceniță Fevronia și-a ridicat ochii la ceruri și a strigat: „Doamne, vino în ajutorul meu și nu mă lăsa pe mine, roaba Ta, în ceasul acesta!”.
Acestea zicându-le, a tăcut. Apoi, fiind foarte strujită și arsă în foc, mulți dintre cei care se adunaseră la priveliște, neputând să privească o muncire ca aceea, au plecat de acolo; iar alții strigau către judecător să cruțe pe acea tânără fecioară, care cu nimic nu era vinovată. Atunci judecătorul a poruncit slujitorilor să înceteze; iar sfânta încă fiind spânzurată la muncire, ighemonul a început iarăși s-o întrebe, dar ea n-a răspuns. Atunci ighemonul a poruncit s-o scoată de pe lemnul de muncă și s-o lege de-o roată ce era întărită în pământ. Apoi a zis: „Deoarece această femeie îndărătnică nu voiește să-mi răspundă, să i se taie limba și să se arunce în foc”. Iar mucenița, auzind aceasta, îndată și-a întins limba din gură și a făcut semn muncitorului să i-o taie. Iar când muncitorul slujitor a întins mâna să-i taie limba, poporul a strigat, jurând cu zeii pe judecător și rugându-l să nu facă aceasta. Și muncitorul s-a înduplecat și n-a mai poruncit să-i taie limba, dar în locul ei a hotărât să-i scoată dinții. Atunci îndată unul dintre muncitorii slujitori, luând un fier, a început să-i scoată dinții unul câte unul și să-i arunce la pământ; iar după ce i-a scos 17 dinți, judecătorul a poruncit să înceteze.
Și curgea mult sânge din gura ei și de durere cumplită ce avea, sfânta slăbise cu trupul. Și au chemat un doctor, care a adus puțină doctorie și i-a potolit curgerea sângelui. După aceea, Selin a început iarăși a o întreba, zicând: „Fevronia, măcar acum supune-te judecății și mărturisește pe zei”. Sfânta a răspuns: „Anatema ție, blestematule, tu cel care ai îmbătrânit întru fărădelegi, slujind diavolului! Oare voiești să-mi împiedici calea mea și nu mă lași să merg degrabă la Hristos, Mirele meu? Sârguiește-te mai degrabă să mă scoți din trupul acesta de pământ, deoarece iubitul meu Hristos mă așteaptă!”. Selin a zis: „Cu adevărat voi pierde trupul tău cu sabie și cu foc, pentru că te văd pe tine că încă fără de rușine te mândrești întru tinerețile tale, dar nici un folos nu-ți va fi ție din aceasta; pentru că mândria ta îți va aduce mai multe răutăți și mai rele munci”. Iar Sfânta Muceniță, de durerea cea mare, nu putea să-i răspundă, ci prin tăcerea sa, pornea și mai mult spre mânie pe muncitor.
Atunci Selin a poruncit să-i taie sânii ei cei feciorești. Iar poporul, auzind aceasta, striga rugând pe judecător să nu poruncească să se facă aceasta; dar el, mâniindu-se asupra muncitorului slujitor, a zis: „Pentru ce zăbovești, spurcatule și vrăjmaș al zeilor noștri? Pentru ce nu faci degrab ceea ce ți se poruncește?”. Atunci acela, luând un brici, a început a tăia sânul cel drept al muceniței; iar ea, ridicându-și ochii spre cer, a strigat cu glas mare, zicând: „Doamne Dumnezeul meu, vezi răutatea ce mi se face mie și primește în mâinile Tale sufletul meu!”. Aceasta spunând, a tăcut și nimic nu mai zicea. Deci, tăindu-i-se amândoi sânii și aruncați fiind pe pământ, judecătorul a poruncit să aducă foc și să ardă rănile acelea din care se tăiaseră sânii. El a mai poruncit să-i ardă și pântecele mult timp; și i s-au ars cele dinăuntru ale ei. Și mulți din popor numaisuferind să caute spre o muncire ca aceea, au plecat de la priveliște și cu glas mare blestemau pe Dioclețian și pe zeii lui.
Atunci Tomaida și Ieria au trimis o slujnică la mănăstire ca să spună Vrienei toate cele ce se făcuseră. Iar Vriena, auzind acelea, s-a umplut cu bucurie și cu lacrimi a strigat către Dumnezeu, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, vino în ajutorul roabei tale, Fevronia!”. Apoi s-a aruncat la pământ, plângând și strigând: „Unde ești acum, Fevronia? Unde ești, fiica mea cea dulce? Unde ești, roaba lui Hristos? Unde ești, frumusețea rânduielii călugărești?”. Apoi, sculându-se și ridicându-și mâinile spre cer, a zis: „Doamne, caută spre smerita roaba Ta Fevronia și grăbește a-i ajuta ei! Fă așa ca să o vadă ochii mei sfârșită prin mucenicie și rânduită în ceata sfinților mucenici!”.
Iar la priveliște, Selin, necuratul muncitor, a poruncit să dezlege pe muceniță de la roata la care era legată; și îndată sfânta a căzut la pământ, nemaiputând să stea. Atunci comitul Prim a zis încet către Lisimah: „Pentru ce această tânără fecioară pătimește munci atât de cumplite? Pentru ce nu încetează a o munci pe ea?”. Lisimah a răspuns: „Lasă, frate, căci pătimirea ei va fi spre folos multora dintre cei care privesc la dânsa. Încă socotesc că și mie îmi va fi spre mântuire. Eu am auzit de la maica mea multe ca acestea, cum cu pilda mucenicilor s-au mântuit ceilalți. Deci să-și săvârșească și aceasta pătimirea sa spre mântuirea multora”.
Iar Ieria, văzând pe muceniță căzută la pământ, a strigat cu glas mare către judecător, zicând: „O, muncitorule fără de omenie, au nu erau destul muncile cele dintâi care s-au făcut de tine acestei fecioare nevinovate? Au nu-ți aduci aminte de maica ta, care asemenea era îmbrăcată cu trup femeiesc? Au n-ai supt din sâni asemenea cu aceștia pe care i-ai tăiat de la această fecioară? Pentru aceea te-ai hrănit din sâni femeiești, ca atâta cumplire și muncire să săvârșești asupra părții femeiești? Mă minunez cu adevărat cum nimic nu poate să milostivească obiceiul tău cel nemilostiv și fără de omenie! Dar să știi cu adevărat că în ce chip n-ai cruțat pe această fecioară, așa nu te va cruța nici pe tine Împăratul Ceresc!”.
Aceste cuvinte zicând Ieria, Selin s-a umplut de mânie și a poruncit ostașilor s-o prindă din mijlocul poporului, vrând s-o muncească îndată înaintea tuturor. Iar Ieria, auzind aceasta, a dat poporul la o parte și mergea singură cu bucurie la el și striga: „Doamne, Dumnezeul Fevroniei, primește-mă cu dânsa și pe mine, smerita roaba ta!”. Dar mai înainte până a nu ajunge ea și până a nu sta înaintea ighemonului, l-au sfătuit judecătorii, prietenii lui, să nu muncească pe Ieria înaintea tuturor, fiindcă este de neam bun și mare, ca nu cumva văzând-o toată mulțimea poporului pe aceea muncindu-se, să voiască a pătimi cu dânsa și să piară toată cetatea. Iar Selin, ascultând sfatul prietenilor săi, n-a mai poruncit să aducă pe Ieria la întrebare; ci mâniindu-se asupra ei, a răcnit cu glas mare, zicând: „Ascultă, Ierie, vii sunt zeii, că tu ai mijlocit Fevroniei multe răutăți, cu cuvintele tale îndrăznețe și fără de rușine”.
Aceasta zicând-o, a poruncit să se taie amândouă mâinile Sfintei Fevronia. Și îndată punând purtătorul de arme un lemn sub mâna ei dreaptă, a lovit cu securea și a tăiat-o; asemenea a tăiat-o și pe cea stângă. Și a poruncit muncitorul să-i taie și piciorul cel drept, și fiind pus un lemn sub picioarele ei, purtătorul de arme a luat securea și a lovit cu putere mare în glezne, însă n-a putut să-i taie picioarele. De asemenea, lovind a doua oară, nimic n-a sporit. Și era în popor strigare mare, căci toți se scârbeau pentru o muncire ca aceea. Iar purtătorul de arme, lovind pentru a treia oară, abia a putut să-i taie piciorul. Și se cutremura Fevronia din tot trupul de cumplita durere, însă deși acum era aproape de sfârșit, întindea și piciorul celălalt, pe cât putea, punându-l pe lemn ca să fie tăiat. Aceasta văzând-o judecătorul, a zis: „Oare vedeți puterea acestei femei fără de rușine?”. Și a zis către purtătorul de arme, cu multă mânie, să-i taie și piciorul celălalt; și i l-a tăiat.
Și sculându-se Lisimah de la locul său, a zis lui Selin: „Ce vei mai face acestei ticăloase fecioare? Să mergem acum de aici, căci este vremea prânzului”. Iar necuratul Selin a răspuns: „Vii sunt zeii că nu o voi lăsa pe dânsa suflând, ci voi sta aici până ce va muri!”. Și petrecând multe ceasuri sufletul în trupul sfintei mucenițe, Selin a zis către purtătorii de arme: „Oare este încă vie acea spurcată femeie?”. Aceia i-au răspuns: „Este vie, pentru că sufletul ei este încă într-însa”. Atunci Selin a poruncit să-i taie sfântul ei cap. Deci un ostaș, luând sabia în mână, cu cealaltă mână a apucat perii capului și astfel a înjunghiat-o în grumazi, precum cineva junghie o oaie; apoi, i-a tăiat și sfântul ei cap. Și îndată sculându-se judecătorii, s-au dus să prânzească; iar Lisimah s-a întors de la priveliște plângând.
După uciderea Sfintei Mucenițe Fevronia, credincioșii care erau printre popor au vrut să ia sfintele ei moaște; dar Lisimah a pus ostași să păzească trupul ei, ca nici unul dintre mădularele cele tăiate să nu se răpească de cineva. Și el însuși, fiind în multă supărare și mâhnire, nu a gustat mâncare sau băutură, ci închizându-se în odaie, se tânguia pentru uciderea Fevroniei. Iar Selin, unchiul lui Lisimah, înștiințându-se de tânguirea lui Lisimah, s-a mâhnit și n-a gustat bucate; ci sculându-se, umbla tulburat prin palat încoace și încolo. Și privind el în sus, deodată a căzut asupra lui frică și spaimă și a rămas mut. Deci răcnind foarte tare și mugind ca un bou, s-a lovit cu capul de un stâlp de marmură ce era acolo și, sfărâmându-și capul, a căzut la pământ mort. Din aceasta s-a făcut gâlceavă și strigare între slugi și ostași. Și auzind de aceasta Lisimah, a ieșit degrabă din cămara sa și, alergând la locul unde zăcea mort unchiul lui, s-a umplut de mirare și de spaimă. Și poruncind să înceteze strigarea și gâlceava aceea, a întrebat: „Cum s-a întâmplat aceasta?”. Iar cei care stăteau de față i-au spus ceea ce se întâmplase. Auzind el aceasta, a clătinat capul și a zis: „Mare este Dumnezeul creștinilor! Bine este cuvântat Dumnezeul Fevroniei! Dumnezeu a răzbunat sângele cel nevinovat!”.
Aceasta zicând, a poruncit să scoată trupul lui Selin afară din cetate și să-l îngroape după obiceiul păgânesc. Și chemându-l la sine pe comitul Prim, a zis către el: „Te jur pe tine cu Dumnezeul creștinesc, ca să nu calci porunca mea, pe care ți-o voi da! Sârguiește-te îndată și pregătește o raclă de lemne neputrezitoare pentru trupul Fevroniei și trimite propovăduitori pretutindeni, ca toți creștinii să se adune fără frică la îngroparea Muceniței Fevronia; fiindcă Selin a murit. Tu știi, iubite Prim, dorința inimii mele. Deci ia ostași și, adunând trupul Fevroniei cu mădularele cele tăiate, să-l duci la mănăstire. Însă păzește să nu ia cineva ceva din mădularele cele tăiate ale ei. Încă și pământul acela pe care s-a vărsat sângele ei să-l sapi și să-l aduni, ca să nu-l lingă câinii, și să-l duci la mănăstire”. Și îndată comitul, după porunca lui Lisimah, chemând o ceată de ostași, a dat în mâinile lor să ducă sfântul ei trup, iar el singur, adunând mădularele cele tăiate, capul, mâinile, picioarele, sânii și dinții și învelindu-le în mantia sa, le-a dus la mănăstire, urmându-i o mulțime de popor.
Și mergând Ia mănăstire, n-a lăsat să intre înăuntru pe nimeni din popor, decât numai pe Tomaida și pe Ieria. Atunci cinstita stareță, egumena Vriena, văzând trupul Fevroniei și mădularele cele tăiate, a slăbit cu trupul de mare jale și a căzut la pământ ca moartă. Iar comitul, punând străji de ostași lângă mănăstire, s-a întors la Lisimah. Apoi Vriena abia și-a venit în fire după multe ceasuri și, sculându-se, cuprindea trupul muceniței sfinte, strigând: „Vai mie, fiica mea Fevronia, acum ai fost luată de la ochii maicii tale Vriena! Cine va citi acum surorilor dumnezeieștile Scripturi? Ce mâini vor deschide cărțile tale?”. Astfel plângând Vriena, toate surorile care se duseseră cu Eteria s-au întors la mănăstire și, căzând, s-au închinat cu lacrimi trupului Fevroniei. De asemenea și Ieria striga: „Mă voi închina sfintelor picioare care au călcat capul șarpelui! Voi săruta rănile trupului celui sfânt, prin care s-a vindecat sufletul meu! Voi încununa cu flori de laudă capul acela care, prin frumusețea nevoinței sale, a încununat neamul nostru femeiesc!”. Și toate surorile plângeau cu tânguire mare deasupra sfintelor moaște.
Și spălându-le pe ele, le-au pus pe scândura pe care sfânta avea obiceiul a se odihni și au lipit toate mădularele tăiate la locul lor; și au dus-o în biserică cu cântare de psalmi. Iar când ziua se pleca spre seară, Vriena a poruncit să deschidă poarta mănăstirii, ca toți care vor voi să vadă pe Sfânta Muceniță să intre și să preamărească pe Dumnezeu, Cel Care i-a dat atâta răbdare bărbătească în pătimiri.
Și intrând înăuntru o mulțime de popor, a venit și Lisimah împreună cu comitul, pentru că Lisimah a zis către el: „Eu mă lepăd de toate obiceiurile părintești și de slujirea de idoli, și las toate bogățiile mele și voi merge să mă unesc cu Hristos!”. Comitul a răspuns: „Și eu voi face ca și tine! Să piară Dioclețian și toată împărăția lui! De acum nu-i voi mai sluji lui, ci toate lăsându-le, voi sluji lui Hristos!”. Astfel învoindu-se amândoi, au lăsat divanul și au venit în mănăstire la moaștele Sfintei Mucenițe Fevronia. Acolo a venit și episcopul acelei cetăți, cu preoți, cu clerici și cu mulțime de călugări, săvârșind toată noaptea slujbă de laudă lui Dumnezeu, cu lacrimi și cu bucurie duhovnicească.
Și făcându-se ziuă, a fost adus un sicriu ales, făcut înadins pentru moaștele Sfintei Mucenițe Fevronia, și le-au pus pe acelea într-însul cu bună rânduială, fiecare mădular tăiat la locul lui, iar dinții i-au pus pe piept. Apoi, ungând moaștele cu miruri și aromate, le-au îngropat în biserică, slăvind și mulțumind lui Dumnezeu. Și la mormântul ei se dădeau tămăduiri bolnavilor; astfel că mulți dintre elini au crezut în Hristos Dumnezeul nostru și s-au botezat. Asemenea și Lisimah și comitul Prim au primit Sfântul Botez și, lăsându-și dregătoriile lor, nu s-au mai întors la împăratul cel păgân, ci lepădându-se de toată lumea, au mers la arhimandritul Marcel și au luat viața călugărească. Și petrecând cu dumnezeiască plăcere în nevoințe pustnicești, prin sfârșit cinstit au trecut la Hristos. Asemenea și fericita Ieria, dând toate averile sale mănăstirii, a zis către Vriena: „Rogu-mă ție, maica mea, primește-mă la tine ca pe o fiică, în locul Sfintei Fevronia, și-ți voi sluji ție cu toată supunerea, precum îți slujise ea!”. Aceasta zicând, a luat de pe dânsa toate podoabele femeiești de mult preț și le-a dat spre înfrumusețarea bisericii, iar ea, lepădându-se de lume, s-a făcut călugăriță.
Și se prăznuia pomenirea Sfintei Mucenițe Fevronia în acea mănăstire în toți anii în ziua de 25 a lunii iunie, zi în care sfânta a pătimit pentru Hristos. Și se făcea minune în ziua praznicului ei, căci la cântarea cea de toată noaptea se arăta sfânta muceniță stând în mijlocul surorilor care cântau, împlinindu-și locul său cel de mai înainte. Și când au văzut-o pe dânsa la arătarea cea dintâi, toate surorile s-au înfricoșat, iar Vriena a strigat cu glas mare, zicând: „Iată, fiica mea Fevronia a venit la noi!” și s-a pornit spre dânsa, vrând cu dragoste să o cuprindă cu mâinile sale ca o maică, dar îndată Sfânta Fevronia s-a făcut nevăzută. Din acea vreme nimeni nu mai îndrăznea să se atingă de cea care se arăta sau să-i zică vreun cuvânt, decât numai priveau la dânsa cu spaimă și cu mirare, și din arătarea ei simțeau bucurie și veselie întru sine, și umilindu-se în inimile lor, lăcrimau. Și astfel stătea ca la trei ceasuri văzută tuturor, apoi iarăși se făcea nevăzută.
Iar episcopul, având evlavie spre Sfânta Muceniță, a făcut în cetate o biserică în numele ei, pe care zidind-o vreme de șase ani, a sfârșit-o și, aducând episcopii de primprejur la sfințirea ei în ziua praznicului Sfintei Fevronia, a voit să aducă în biserică sfintele ei moaște. Deci, după cântarea de laudă de toată noaptea, episcopii cu tot clerul au mers în mănăstire, unde rugându-se au descoperit mormântul sfintei și, deschizând racla, au văzut cinstitele ei moaște strălucind ca o rază de soare. Și toate călugărițele plângeau și se tânguiau că se lua de la dânsele o vistierie de mare preț ca aceea. Iar când mâinile celor sfințiți s-au atins de raclă să o ia, îndată s-a făcut un tunet în văzduh atât de înfricoșat, încât tot poporul a căzut de frică cu fețele la pământ. Apoi, după un ceas, îndrăznind iarăși a se atinge de raclă, pământul s-a cutremurat foarte tare, încât s-a clătinat toată cetatea. Atunci au cunoscut toți că sfânta muceniță nu voiește să fie luată din locul său; iar episcopul s-a mâhnit foarte mult și nu a mai îndrăznit să se mai atingă de racla sa.
Și a grăit episcopul către egumena Vriena: „Ascultă soră, tu știi câtă sârguință am pus ca întru slava și cinstea Cuvioasei Mucenițe Fevronia să ridic această biserică, la a cărei zidire se împlinesc acum șase ani; însă de vreme ce Sfânta Muceniță nu voiește să asculte de rugăciunile noastre, ca să treacă în biserica cea zidită în numele ei, mă rog ție să iei măcar unul dintre mădularele ei cele tăiate și cu mâinile tale să ni-l dai nouă, ca să nu fie osteneala mea fără de rod și fără sporire”. Atunci Vriena, întinzându-și mâna, s-a atins de o mână a sfintei, vrând s-o ia și s-o dea episcopului pe aceea, dar mâna Vrienei s-a oprit și a rămas ca moartă. Atunci Vriena, plângând, a început a grăi către sfânta: „Mă rog ție, fiica mea, Sfântă Muceniță Fevronia, nu te mânia asupra mea, maica ta, ci adu-ți aminte de ostenelile mele cele pentru tine și nu-mi defăima bătrânețile mele”. Acestea zicându-le, s-a slăbit mâna ei. După aceasta Vriena, iarăși plângând, a grăit către sfânta: „Stăpâna noastră, dă-ne nouă binecuvântare și nu ne mâhni!”.
Aceasta zicând-o, iarăși și-a întins mâna ei și a luat unul dintre dinții ei, care se aflau pe piept, și l-a dat episcopului; și îndată a închis racla. Iar episcopul, luând cu bucurie dintele acela de la moaștele sfintei, l-a pus într-un vas mic de aur și s-a întors cu episcopii și cu tot poporul, ducând acel dar cu cântări de psalmi, cu lumânări, cu veselie și cu prăznuire a tot poporul. Și ducându-l în biserică, a sfințit-o pe ea, și s-au făcut acolo într-acea zi multe tămăduiri cu rugăciunile Sfintei Mucenițe Fevronia. Căci câți au fost orbi au văzut, câți erau șchiopi s-au îndreptat și câți erau îndrăciți au scăpat de îndrăcire. Și de orice neputință era cuprins cineva, numai cât se atingea cu gura și săruta acea mică parte luată din moaștele sfintei, îndată câștiga tămăduire și se ducea sănătos la casa sa, bucurându-se și slăvind pe Dumnezeu.
Iar după sfințirea acelei biserici, Cuvioasa egumenă Vriena a mai trăit doi ani și s-a apropiat de fericitul său sfârșit. Deci, punând egumenă în locul său pe Tomaida, s-a mutat către Domnul.
Iar eu, Tomaida – zice scriitoarea acestei vieți –, după mutarea maicii Vriena am scris viața și pătimirea Sfintei Mucenițe Fevronia, pe care am văzut-o cu ochii mei. Iar pe cele despre Lisimah, pe acelea le-am auzit din însăși gura lui. Și pe acestea le-am scris spre folosul celor care vor citi și vor asculta și spre slava lui Hristos Dumnezeul nostru, Cel slăvit împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Sfânta Muceniţă Teodosia fecioara (Secolul al IV-lea) – foto preluat de pe basilica.ro
Muceniţa Teodosia era din oraşul Tir, din Fenicia. În anul 308, pe când se afla în Cezareea Palestinei, a mers la palatul dregătorului Urban, la temniţa unde erau înlănţuiţi creştinii, şi-i îmbărbăta pe aceştia pentru suferinţele lor pentru numele Mântuitorului Iisus Hristos. Istoricul Eusebiu de Cezareea (265-339), care a văzut mucenicia Sfintei Teodosia, scrie:
„Prelungindu-se până la cinci ani prigonirea creştinilor de către păgânii închinători la idoli, în ziua a doua a lunii aprilie, chiar la praznicul Învierii Domnului, în cetatea noastră, adică în Cezareea Palestinei, o fecioară credincioasă, de neam din Tir, care nu avea încă 18 ani, s-a apropiat de cei legaţi pentru Hristos şi le grăia lor cu îndrăzneală despre Împărăţia lui Dumnezeu. Apoi, le-a urat de bine, rugându-i să o pomenească şi pe ea înaintea Domnului, când vor sta în faţa lui Dumnezeu, după sfârşitul nevoinţei lor muceniceşti.
Iar ostaşii care păzeau, auzind-o pe fecioară grăind asemenea cuvinte celor legaţi pentru Hristos, au prins-o ca şi cum ea ar fi făcut un mare rău, şi au dus-o la dregătorul Urban. Acesta a poruncit să o întindă pe roată şi să-i sfâşie coastele şi sânii cu gheare de fier, până la oase. Sfânta a suferit toate aceste chinuri cu bucurie, iar dregătorul, văzând-o că încă este vie, a poruncit să fie aruncată în mare şi înecată. Astfel s-a mutat la Domnul.
Imnografie
Troparul Sfintei Muceniţe Teodosia, fecioara
Glasul 4
La fapta bună muceniţă, cu osârdie deprinzându-te, te-ai făcut vas iubit al lui Hristos şi locaş iubit al Preasfântului Duh. Pentru aceasta ai ruşinat pe vrăjmaşul, cel ce se luptă cu neamul omenesc, bine pătimind şi arătat cu sabia credinţei ai ucis pe cel cu nume de fiară, Teodosia; şi bucurându-te te-ai mutat la cer, cerând pururea mare milă, celor ce cu credinţă te cinstesc pe tine.
Condacul Sfintei Muceniţe Teodosia, fecioara
Glasul 2
Căutând cele de sus…
Cu ostenelile ai câştigat viaţa cea fără osteneală şi în sângiurile tale ai înecat pe vrăjmaşul cel spurcat al Bisericii lui Hristos, prealăudată şi te bucuri cu oştile cele de sus, acoperind pe cei ce săvârşesc pomenirea ta.
Viața Sfintei Mucenițe Teodosia, fecioara
Sfânta Muceniţă Teodosia fecioara (Secolul al IV-lea)- foto preluat de pe doxologia.ro
Sfânta muceniță s-a arătat părinților săi în mijlocul sfintelor fecioare, îmbrăcată cu o haină mai albă decât zăpada, având o cruce de aur în mâini, purtând o cunună pe cap și zicând: „Iată cât de mare este slava și darul Hristosului meu de care ați vrut să mă lipsiți!”.
Despre Sfânta Teodosia, fecioara cea din Tir, Evsevie, episcopul Cezareei Palestinei, martorul ocular, a scris astfel:
„Întinzându-se asupra noastră până la cinci ani prigoana de la păgânii închinători la idoli, în două zile ale lunii aprilie, chiar la praznicul Învierii Domnului, în cetatea Cezareea Palestinei o fecioară credincioasă și cinstită de neam din Tir, care nu avea încă optsprezece ani, s-a apropiat de cei care erau închiși în temniță, legați pentru Hristos, și le spunea cu îndrăzneală despre împărăția lui Dumnezeu.
Ea le-a urat de bine, rugându-i s-o pomenească înaintea Domnului când vor sta înaintea Lui, după sfârșitul nevoinței lor cei mucenicești. Văzând ostașii pe fecioară că vorbește cu cei legați pentru Hristos, au răpit-o ca și cum făcuse un mare rău și au adus-o la ighemonul Urban spre cercetare. Ighemonul, fiind plin de mânie și de sălbăticie cumplită de fiară, a muncit-o cu cumplite munci, strujindu-i până la oase coastele și sânii cu unghii de fier; dar ea, fiind cu fața luminoasă, pe toate le răbda cu curaj. Deci, a poruncit s-o înece în adâncul mării”.
Acestea le povestește Evsevie, care a fost martor ocular la toate muncile. În povestirea romanilor se mai adaugă: „Teodosia, această sfântă muceniță a lui Hristos, după înecarea sa în mare, a fost scoasă vie de îngeri din adânc la uscat și umbla purtând în mâini piatra care fusese legată de grumajii ei. Apoi, prinzând-o din nou și aducând-o la judecată, muncitorul a dat-o spre mâncarea fiarelor, dar n-a fost vătămată de ele. După aceea a poruncit s-o taie cu sabia. Și, când i-a tăiat capul, s-a văzut o porumbiță, zburând din gura ei, care strălucea mai mult decât aurul și s-a suit spre cer. Apoi, după ce a sosit noaptea, sfânta muceniță s-a arătat părinților săi în mijlocul sfintelor fecioare, îmbrăcată cu o haină mai albă decât zăpada, având o cruce de aur în mâini, purtând o cunună pe cap și zicând: “Iată cât de mare este slava și darul Hristosului meu de care ați vrut să mă lipsiți!”.
Părinții ei, văzând în dânsa dorința de nevoință mucenicească, o opreau de la acea faptă; dar sfânta, ascunzându-se de dânșii, a alergat la cei legați pentru Hristos, s-a prins spre muncire, precum s-a zis și s-a încununat de Domnul nostru Iisus Hristos, Cel ce i-a rânduit o astfel de nevoință.
Sfânta Muceniţă Glicheria a trăit în zilele împăratului roman Antonin Piul (138-161) şi a guvernatorului Savin, care stăpânea în Grecia.
Ea făcea parte din rândul creştinilor care trăiau în Trianopol, cetatea Traciei, adunându-se în toate zilele pentru a aduce slavă lui Dumnezeu.
Împăratul Antonin fiind păgân a trimis poruncă pretutindeni ca toţi să aducă jertfe idolului păgân Zeus, însă Sfânta Glicheria, însemnându-se cu semnul crucii, a mers la dregător şi a mărturisit că este creştină şi roabă a lui Dumnezeu.
Dar dregătorul nu a luat în seamă mărturisirea ei, ci i-a poruncit să jertfească lui Zeus. Ea însă, intrând în capişte, s-a rugat lui Dumnezeu şi îndată, numai cu puterea rugăciunii, idolul lui Zeus s-a surpat şi a căzut zdrobit la pământ.
Atunci, păgânii au aruncat cu pietre în Sfânta Glicheria şi pentru că nu o puteau lovi, au spânzurat-o de cosiţe, au strujit-o pe tot trupul, apoi au aruncat-o în temniţă, poruncind să nu i se dea mâncare mai multe zile.
Dar primind hrană de la înger, Sfânta Glicheria nu a pătimit nici un rău.
Şi s-au minunat dregătorul şi cei ce erau cu el, căci, intrând în temniţă la ea, au găsit acolo pâine, lapte şi apă, deşi peceţile erau întregi pe uşă.
După aceea, au aruncat-o într-un cuptor cu foc şi, stingându-se focul cu rouă din cer, fecioara a ieşit nevătămată.
Apoi, i-au jupuit pielea de pe cap, până la frunte, şi au aruncat-o din nou în temniţă, dar un înger al Domnului a vindecat-o, motiv pentru care temnicerul Laodichie L-a mărturisit pe Hristos-Domnul.
În cele din urmă, Sfânta Glicheria a fost aruncată fiarelor sălbatice, dându-şi astfel sufletul în mâinile lui Dumnezeu.
Mieluseaua Ta, Iisuse, Glicheria, striga cu glas mare: pe Tine, Mirele meu, te iubesc si pe Tine cautandu-Te ma chinuiesc si impreuna ma rastignesc, si impreuna ma ingrop cu Botezul Tau; si patimesc pentru Tine, ca sa imparatesc intru Tine; si mor pentru tine, ca sa viez pentru Tine; ci, ca o jertfa fara de prihana, primeste-ma pe mine ceea ce cu dragoste ma jertfesc Tie. Pentru rugaciunile ei, ca un milostiv, mantuieste sufletele noastre.
Condacul Sfintei Mucenite Glicheria
Glasul 3
Fecioara astazi…
Pe Fecioara si de Dumnezeu Nascatoarea Maria iubind, ti-ai pazit fecioria ta nestricata, si din dragostea cea catre Domnul indemnandu-te, cu barbatesc cuget ai patimit pana la moarte. Pentru aceasta Glicheria, cu indoita cununa, te-a incununat pe tine Hristos Dumnezeu.
Rugându-se sfânta așa, s-a auzit un glas din cer, zicând către dânsa: „Am auzit rugăciunea ta, vino la Mine cu pace, că ușile Împărăției Cerului s-au deschis ție”. Apoi a venit spre sfânta altă leoaică, care, apropiindu-se, a mușcat-o, însă nu i-a făcut nicio rană, și niciun semn pe trupul ei. Astfel și-a dat mucenița sfântul său suflet în mâinile lui Dumnezeu; iar fiarele au intrat în culcușul lor.
În anul dintâi al domniei lui Antonin, păgânul împărat al Romei, stăpânind în Grecia cea din Europa ighemonul Sabin, creștinii care viețuiau în Traianopol, cetatea Traciei, se adunau în toate zilele într-o casă mică de rugăciuni și acolo se rugau lui Dumnezeu, cerând cu multă durere de inimă pacea și înmulțirea Bisericii. Atunci erau puțini cei ce se temeau de Dumnezeu și aceia care erau se aflau în primejdie de izgonire, pentru că împăratul Antonin, ținându-se de rătăcirea elinească, aducea jertfe necuraților idoli și trimitea pretutindeni porunca sa cea fără de lege, ca cei care nu se închină idolilor, să fie uciși.
Ajungând acea poruncă în Tracia, Sabin ighemonul a mers cu ea și în Traianopoli, arătând-o poporului; și a hotărât o zi în care să săvârșească prăznuirea marelui lor zeu Die, care se chema lampadoforia, adică purtare de lumină. Iar acea prăznuire era să fie după trei zile de la venirea ighemonului în acea cetate.
Deci era în cetatea aceea o fecioară de neam bun, anume Glicheria, fiica lui Macarie, care mai înainte fusese antipat la Roma. Ea, plecând de la Roma cu părinții săi în părțile acelea, a rămas orfană. Apoi crezând în Hristos și alăturându-se creștinilor, umbla cu dânșii în toate zilele în casa de rugăciuni și se ruga lui Hristos Dumnezeu și Preacuratei Fecioare Maria, către care și-a câștigat deosebită dragoste, după Hristos Fiul lui Dumnezeu. Deci, sârguindu-se să urmeze fecioriei celei curate a aceleia, și-a logodit fecioria sa Domnului său. Iar către creștini grăia: „Fraților, surorilor, părinților și toate câte îmi sunteți mie în loc de maică, luați aminte cu dinadinsul al cărui împărat avem chipul, și cu care semn suntem însemnați pe frunte! Deci să ne sârguim să păzim poruncile Lui, ca de la acest împărat al nostru veșnic să câștigăm mântuire, păzind fără de prihană însemnarea cea luată a creștinătății”.
Credincioșii ziceau către dânsa: „Toți dorim să ne punem sufletele pentru Domnul nostru!” Iar ea iarăși grăia către dânșii: „Deci, zic vouă, rugați-vă lui Dumnezeu pentru mine, ca să mă întărească și pe mine împreună cu voi și să mă învrednicească părții celor ce I-au plăcut Lui prin nevoința pătimirii și să mă numesc în ceata mireselor Sale celor neîntinate, în cămara Sa cea preacurată și cerească”. Iar credincioșii se rugau pentru dânsa.
Iar după trei zile, sosind praznicul cel hotărât, toți cetățenii alergau cu lumânări aprinse la capiștea lui Die. Atunci, fericita fecioară Glicheria, aprinzându-și cu râvnă inima sa după Domnul Dumnezeul său și însemnându-și fruntea cu semnul Sfintei Cruci, a mers cu osârdie la aceeași capiște și, stând în mijloc, a zis către ighemon: „Luminate ighemoane, iată jertfele celor ce vor să se aducă adevăratului Dumnezeu; eu fac începutul, pentru că sunt mai întâi cu neamul cel mare, decât toți cei ce locuiesc în cetatea aceasta, deoarece sunt născută din tată prealuminat, care mai înainte a fost antipat în cetatea cea mare a Romei; deci, mie mi se cade mai întâi să aduc jertfa lui Dumnezeu”.
Ighemonul a zis către dânsa: „Dar unde este făclia ta, cu care vei începe aprinderea jertfelor?” Sfânta Glicheria a zis: „Pe frunte am făclia mea cea scrisă, care, fiind nestinsă, luminează adevărata noastră jertfa care se aduce lui Dumnezeu”. Iar ighemonul, neînțelegând cele grăite de dânsa, a zis: „Apropie-te și jertfește tu întâi”. Zis -a sfânta: „Dumnezeu cel veșnic nu are trebuință de făcliile cele ce scot fum. Deci, poruncește să se stingă toate făcliile, ca să înceteze fumul ce iese din ele și atunci veți vedea jertfa mea cea fără de prihană, pe care voiesc s-o aduc Dumnezeului meu”. Atunci ighemonul a poruncit să stingă făcliile. Iar Sfânta Glicheria, stând la un loc înalt, ca să se poată vedea de popor, și-a descoperit fruntea și a arătat scris pe dânsa semnul Crucii lui Hristos și a zis către toți cei ce priveau spre dânsa: „Vedeți oare făclia cea prealuminoasă pe fruntea mea?”.
Apoi, ridicându-și ochii și înălțându-și mâinile către cer, a zis: „Dumnezeule Atotputernic, Cel ce Te slăvești de robii Tăi pentru crucea Ta, Cel ce Te-ai arătat cuvioșilor Tăi tineri în cuptorul Babilonului și i-ai izbăvit pe ei din foc, Cel ce ai astupat gurile leilor și ai stricat pe Baal, Cel ce ai omorât pe balaurul acela și ai sfărâmat chipul cel drăcesc în câmpul Deira; Iisuse Hristoase, Preacuratule Mielușel al lui Dumnezeu, vino, rogu-mă, și ajută mie, smeritei roabei Tale, și sfărâmă pe idolul acesta făcut de mână omenească, și risipește aceste jertfe diavolești necurate și deșarte”.
Astfel rugându-se sfânta lui Dumnezeu, s-a făcut deodată un tunet înfricoșat și a căzut la pământ idolul lui Die, sfărâmându-se în mii de bucăți, pentru că era făcut din piatră. Iar ighemonul și popii cei păgânești, văzând acest lucru, s-au aprins de mânie și au poruncit poporului s-o omoare cu pietre; deci, aruncând ei cu pietre spre dânsa, acelea nu se atingeau de ea, ci cădeau împrejurul ei, făcându-se o grămadă mare, care o înconjura pe ea, ca și cum acele pietre ar fi fost așezate cu mâna. Iar păgânii, necunoscând puterea lui Dumnezeu, numeau pe sfânta “fermecătoare”; iar ea le zicea: „Puterea lui Hristos, Care lucrează în mine, mustră rătăcirea voastră, iar ajutorul Lui risipește muncile care le aduceți asupra mea”.
Atunci ighemonul a poruncit ca, legând-o, să o ducă în temniță și acolo să o străjuiască până a doua zi, zicând către străjeri: „Păziți-o, ca să nu scape cu vrăjile sale, că apoi va zice că Dumnezeul ei a izbăvit-o, și astfel va înșela pe mulți”. Iar sfânta a zis către dânsul: „Nebunule, orbitule și păgânule, oare nu cunoști că sunt legată cu poruncile lui Dumnezeu și pironită cu legea Lui? Deci nu pot ca să mă dezleg de acele legături iubite mie, nici să fug de nevoința cea pătimitoare, întru care am poftit să intru de bunăvoie pentru Hristos Mântuitorul meu”. Acestea zicându-le, s-a dus în temniță.
Pe când Sfânta Glicheria ședea în temniță, a venit la dânsa Filocrat, preotul lui Dumnezeu, cercetând pe cea legată pentru Hristos. Iar sfânta a grăit către dânsul: „Părinte, însemnează-mă cu semnul Sfintei Cruci și cu aceea, ungându-mă ca și cu o ungere, să mă înfrumusețezi pe mine lui Dumnezeu și împăratului, Căruia te-ai făcut ostaș, să mă faci pe mine plăcută ca, îngrădindu-mă și întărindu-mă cu însemnarea Lui, să biruiesc răutatea diavolului”. Atunci preotul, însemnând-o cu Sfânta Cruce, i-a zis: „însemnarea lui Hristos să-ți ajute la scopul tău și însuși Hristos să-ți fie ție mire duhovnicesc, ungându-te pe tine cu darul Său, ca să-ți dobândești dorința”. Așa întărind-o Filocrat pe ea întru Domnul și dându-i pace, s-a dus.
Iar a doua zi, ighemonul Sabin a mers la curtea împărătească, unde voia să muncească pe Sfânta Glicheria și, punând-o înaintea judecății, a zis către dânsa: „Glicherio, te-ai plecat să aduci jertfă marelui zeu Die, căruia i se închină și împăratul cu jertfe?” Răspuns-a sfânta: „Cum să mă închin sau să îi aduc jertfă aceluia, care, căzând, s-a sfărâmat și s-a risipit în multe bucăți, neputând singur lui să-și ajute? Eu știu pe Unul Dumnezeu, Care viețuiește în ceruri și îmi ajută să risipesc puterea voastră cea păgânească. Aceluia se cuvine să-I aduc jertfă, să mă închin și să-I plac”. Iar ighemonul a grăit iarăși: „Jertfește, până nu încep a te munci”. Răspuns-a mucenița: „Dumnezeul meu mă va munci pe mine, dacă te voi asculta pe tine”. Zis-a ighemonul: „Atunci dorești să mori?” Răspuns-a mucenița: „Eu mă sârguiesc, ca prin durerile cele trupești, să-mi tămăduiesc rănile cele sufletești”.
Atunci ighemonul a poruncit să o spânzure de păr pe un lemn de muncă și cu unghii de fier să-i strujească trupul ei, până ce va muri. Deci, fiind spânzurată și strujită, nu simțea dureri în trupul său din muncile cele ce i se făceau ei și zicea către muncitor: „Păgânule, plinule de toată răutatea și slujitorule al diavolului, nimic nu-mi sunt mie muncile acestea! Eu nu le simt, fiindcă am pe Iisus Hristos, Cel ce-mi ajută mie; deci, găsește alte munci mai mari, deoarece acestea nu sunt nimic”. Așa grăind sfânta, slujitorii cei ce o munceau au slăbit; iar ighemonul, văzând pe muceniță că biruiește muncile, a poruncit să o pogoare de la muncire și să-i sfărâme fața ei. Atunci sfânta a zis: „Lumina și întărirea mea este Hristos Dumnezeu, Cel ce întărește cu darul Său gândurile roabei Sale”.
Apoi, privind spre cer, a grăit: „Stăpâne, pe Tine Te rog, luminează-mi fața mea și mă fă vitează spre pătimirea loviturilor; întărește-mă, Doamne, întru pătimirea cea pentru Tine; pentru că Tu ești Dumnezeul Cel ce îmbogățești cu vistieriile Sfântului Tău Duh pe cei ce mărturisesc fără de frică preasfânt numele Tău înaintea muncitorilor; Tu ești Cel ce ajuți tuturor sfinților Tăi, celor ce îți plac Ție pe pământ, cu a căror povățuire și eu te-am cunoscut pe Tine, Dumnezeul meu, și Te-am iubit pe Tine, Ziditorul meu, ascultă-mă acum pe mine roaba Ta, care mă sârguiesc pentru numele Tău, ca să scap din cursele diavolului și din gura balaurului”. Astfel grăind sfânta către Dumnezeu, muncitorii o băteau peste fața ei; dar îndată a stat lângă dânsa îngerul Domnului și a îngrozit pe cei ce o munceau, încât au căzut ca niște morți.
Deci, ighemonul, ne văzând pe îngerul care i s-a arătat ei, a grăit către dânsa: „Spune, Glicherio, pentru ce nu te supui poruncii împărătești?” Sfânta răspunse: „A cărui împărat să ascult porunca?” Ighemonul zise: „A însuși stăpâni torului Romei, care a poruncit să păzim această părintească și veche lege și să ne închinăm zeilor”. Grăit-a sfânta: „Eu ascult pe Dumnezeul cel Atotputernic, legii Lui mă supun și o păzesc, și pe mine singură mă aduc jertfă, precum odată Avraam a adus jertfă pe fiul său, Isaac; și pentru aceasta, bine a plăcut adevăratului Dumnezeu și a luat de la Dânsul binecuvântare, ca să fie tată a multe neamuri”. Ighemonul zise: „Fă ceea ce-ți poruncesc, ca să nu mori, ca o femeie amăgită, de o moarte rea!” Mucenița răspunse: „Hristos, începătorul nevoinței noastre – întru nevoința cea duhovnicească – întărește nu numai pe bărbați, dar și pe femeile cele ce se oștesc asupra tatălui tău, diavolul, și le încununează luminos”.
Atunci ighemonul a poruncit să o ducă în temniță pe sfânta muceniță și s-o chinuiască mai multe zile cu foamea și cu setea. Deci, sfânta a mers în temniță, bucurându-se, și, intrând înăuntru, înălța laude lui Dumnezeu și-L slăvea, grăind: „Bine ești cuvântat, Doamne Dumnezeul părinților noștri, Cel ce Te cunoști de sfinții Tăi, care păzesc poruncile Tale; Cel ce Te-ai arătat Sfântului Petru când ieșea din Roma și ai rușinat pe vrăjitorul Simon, potrivnicul lui; Cel ce ai ajutat marelui David și pe Goliat l-ai surpat sub picioarele lui; Tu, preacinstite și preacurate Dumnezeule, auzi-mă pe mine, vino în ajutor roabei Tale, izbăvește-mă de meșteșugul vrăjmașului și din amăgirea ighemonului cel preapăgân”.
Și trecând trei zile, ighemonul a zis tribunului: „Ia inelul meu și să te duci să pecetluiești temnița în care se păzește fermecătoarea aceea”. Iar tribunul, ducându-se, a pecetluit ușa și a poruncit să fie strajă tare împrejurul temniței, ca să nu dea cineva hrană sau băutură celei ce ședea înăuntru. Iar îngerii lui Dumnezeu aduceau Sfintei Mucenițe Glicheria hrană neștiută și băutură nespusă, și întăreau pe mireasa lui Hristos.
Iar după câteva zile, ighemonul având să se ducă în cetatea Eracliei, a venit la temniță să vadă pe muceniță, ca s-o ducă după el. Și văzând pecetea întreagă, i se părea că a murit de foame și de sete, că de atunci trecuseră multe zile. Deci, deschizând ușa, a văzut-o dezlegată din legături, având înaintea sa un blid, în care era pâine curată, lapte și apă într-un pahar. Deci, s-a mirat de aceea, pentru că ticălosul n-a înțeles că Dumnezeu hrănea pe roaba Sa. Atunci a poruncit s-o scoată și s-o ducă după el în Eraclia. Iar ea înălța mulțumiri lui Dumnezeu, grăind: „Stăpâne Dumnezeule, Cel ce ne înveți pe noi cunoștința adevărului și porți grijă de poporul Tău; Cel ce ai trimis lui Daniil hrană în groapă și lui Ilie la pârâu i-ai gătit ospăț; Cel ce întorci pe cei rătăciți și luminezi pe cei orbi, îți mulțumesc că m-ai pomenit și pe mine, smerita roaba Ta, și m-ai hrănit în vreme de foamete din nelipsitele Tale vistierii cu îndurată mâna Ta”.
Astfel mulțumind sfânta lui Dumnezeu, a fost dusă la Eraclia. Iar ighemonul, ajungând mai înainte acolo, aducea jertfă în capiștea lui Die. Deci creștinii care erau în cetate, auzind de sfânta muceniță a lui Hristos, Glicheria, cum a pătimit în Traianopoli și că o aduce în cetatea lor, au ieșit în întâmpinarea ei afară din cetate, ca la trei stadii, cu episcopul lor, cinstitul Dometie, și, văzând-o, i-au fericit pătimirile ei pentru Hristos. Iar episcopul a făcut pentru dânsa rugăciune către Dumnezeu, zicând: „Hristoase, lumina cea nestinsă, luminătorule al celor ce sunt în întuneric și povățuitorule al celor rătăciți, Cel ce ai trecut pe Moise prin mare la uscat și pe Faraon l-ai înecat, pe Tine Te rugăm ca să fii povățuitor acestei roabe a Ta întru mărturisirea preasfântului Tău nume”. Deci, sfânta a fost dusă în cetate și păzită în legături.
A doua zi, ighemonul a socotit s-o ardă cu foc, dacă nu va jertfi idolilor; deci, punând-o de față la judecată, i-a zis: „Te-ai socotit oare, Glicherio, ca să aduci jertfă zeilor?” Sfânta răspunse: „în legea cea dată de adevăratul Dumnezeu este scris: Să nu ispitești pe Domnul Dumnezeul Tău și să fie cuvântul vostru: ce este adevărat, adevărat și ce este nu, nu. Acum ți-am spus că m-am unit cu Hristos al meu și m-am lepădat de diavolul, căruia tu îi slujești; și, fiind unită cu Hristos, cum voi putea vreodată să mă despart de Dânsul și în locul vieții să-mi aleg moartea? Tu fă ceea ce voiești, iar eu defăimez toate cele deșarte, ca să câștig bunătățile cele cerești”. Atunci ighemonul a poruncit s-o arunce în cuptorul cel ars. Deci, cuptorul fiind ars, sfânta fecioară s-a îngrădit cu semnul Sfintei Cruci și a zis: „Doamne, Dumnezeule Atotputernice, Te binecuvintez pe Tine și preamăresc numele Tău cel sfânt, că ai dăruit această zi de acum și ceasul acesta roabei Tale întru veselie veșnică, scriind mărturisirea mea înaintea îngerilor și a oamenilor; împlinește, rogu-mă, dorința sufletului meu și arată acestui păgân și spurcat ighemon, că Tu ești ajutătorul meu”.
Astfel grăind sfânta, au aruncat-o în cuptor, dar îndată s-a pogorât rouă din cer și a stins văpaia focului; iar sfânta stătea în cuptor ca o curată mielușea, cântând cuvintele acestea: „Sfânt ești Dumnezeule, Cel ce prin dumnezeirea Ta ai trimis ajutor din cer smeritei roabei Tale, ca să cunoască toți că toate se supun Ție și cu voia Ta își pierde puterea văpaia focului acesta”. Apoi a ieșit din cuptor, neavând nici o vătămare. Dar, ighemonul, socotind acea nevătămare de foc putere vrăjitorească, a poruncit să-i jupoaie pielea de pe cap. Deci, pe când slujitorii făceau acest lucru, sfânta muceniță striga către Dumnezeu, zicând: „Doamne, Dumnezeul meu, Cel ce răsări lumină și binevoiești a lumina dreptatea prin mucenicia aceasta, arată spurcatului ighemon Sabin, că tot cel ce își pune nădejdea spre Tine nu se teme de munci, ci dorește altele mai mari, ca să primească de la Tine cunună luminoasă pentru mărturisire. Te laud pe Tine, căci cu pielea luată de la mine, ai descoperit pe toate cele ce sunt întru mine, ca, fiind luminată prin lumina Ta, să pot zice: Descoperă ochii mei și voi cunoaște minunile din legea Ta!”
Ighemonul, socotind că acele cuvinte ale ei și răbdarea cea bărbătească sunt spre batjocura lui, a poruncit să ducă pe muceniță în temniță și, legând-o de mâini și de picioare, s-o pună goală pe o piatră ascuțită. Dar, îngerul Domnului, venind la miezul nopții, a luminat temnița și a dezlegat pe sfânta din legături; iar pielea ei cea jupuită a tămăduit-o și a făcut-o la loc pe trupul ei, încât nu era nici o urmă de rană, ci toată era întreagă, sănătoasă, luminoasă și frumoasă la față.
Iar a doua zi, ighemonul a poruncit să aducă pe Sfânta Muceniță Glicheria iarăși la cercetare. Deci, păzitorul temniței, cel cu numele Laodichie, deschizând temnița și intrând, a văzut pe sfânta dezlegată din legături și sănătoasă, și nu a cunoscut că este Glicheria; pentru aceasta voia să se omoare, părându-i-se că ea a scăpat, fiindcă se temea de cumplitele munci ale ighemonului. Iar sfânta a zis către el: „Laodichie, să nu-ți faci nici un rău, eu sunt Glicheria!”
Înfricoșându-se el, a zis: „Miluiește-mă pe mine, ca să nu mor de spaimă; cred în Dumnezeul Cel ce îți ajută ție!” Atunci sfânta a zis: „Vino în urma lui Hristos și te vei mântui”. Iar el scoțând-o din temniță, s-a legat cu legăturile ei și astfel mergea la ighemon în urma ei. Și văzând ighemonul acel lucru, a zis: „De ce ai făcut aceasta, Laodichie? Unde este cea legată, care ți s-a încredințat ție?” Laodichie a zis: „Iată, aceasta este, care stă de față la judecata ta și care, fiind luminată în noaptea trecută cu dumnezeiasca lumină, și-a luat frumusețea feței cea dintâi, fiind tămăduită cu mâna sfântului înger cel trimis de Dumnezeu la dânsa, care a dezlegat-o din legăturile cu care eu m-am legat. Deci, văzând minunile lui Dumnezeu, am crezut și eu în El și voiesc să fiu părtaș morții acesteia”.
Atunci ighemonul, umplându-se de mânie, a zis: „Să se taie ticălosul acesta și vom vedea de va veni Hristos să-i ajute!” Iar când Laodichie era să fie tăiat cu toporul pentru Hristos, și-a ridicat ochii în sus și a strigat: „Dumnezeul creștinilor, numără-mă și pe mine în împărăția Ta, cu roaba Ta Glicheria”. Iar Sfânta Glicheria se ruga lui Dumnezeu pentru dânsul, zicând: „Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Cel ce ai dezlegat durerile morții și ai eliberat pe omul cel robit din legăturile iadului, eliberează și pe robul Tău Laodichie din stăpânirea diavolească și-i dă lui, ca întru mărturisirea Ta să se săvârșească și primește sufletul lui în pace!” Acestea auzind Laodichie, a zis “Amin”. Deci i-au tăiat capul cu toporul, iar trupul lui luându-l creștinii pe ascuns, l-au îngropat cu cinste.
Apoi ighemonul a zis către Sfânta Muceniță Glicheria: „Știm pe tatăl tău, că a fost antipat al Romei; știm și pe maica ta, că nu a fost cu nimic mai prejos întru neamul cel bun; iar cine îți ajută ție nu știm, tu singură să ne spui nouă”. Răspuns-a sfânta: „Hristos, Mântuitorul lumii și Dumnezeul a toată mângâierea, Cel ce mi-a trimis mâncare în temniță, m-a dezlegat din legături și mi-a înnoit frumusețea cea pierdută a feței mele; Acela îmi ajută mie”. Atunci ighemonul a poruncit să o dea fiarelor spre mâncare. Deci, sfânta mergea cu veselie spre acele fiare ca spre un ospăț și a stat la locul de unde ies fiarele. Și a fost slobozită o leoaică mare răcnind, care venind, s-a pus la picioarele sfintei, lingându-i gleznele. Deci, sfânta, ridicându-și ochii spre cer, a zis: „Mulțumescu-ți Ție, Dumnezeule Atotputernice, Dumnezeul părinților, Dumnezeul milostivirii, Cel ce ai îmblânzit mânia de fiară spre arătarea dumnezeieștii Tale puteri și toate cele cumplite mi le-ai prefăcut mie întru ușoare, ascultă-mă, Dumnezeule, și răsplătește acestui rău ighemon după vrednicia lui; iar pe mine nu mă lipsi de cununa darului Tău, cu sfinții Tăi”.
Rugându-se sfânta așa, s-a auzit un glas din cer, zicând către dânsa: „Am auzit rugăciunea ta, vino la Mine cu pace, că ușile împărăției Cerului s-au deschis ție”. Apoi a venit spre sfânta altă leoaică, care, apropiindu-se, a mușcat-o, însă nu i-a făcut nici o rană, și nici un semn pe trupul ei. Astfel și-a dat mucenița sfântul său suflet în mâinile lui Dumnezeu; iar fiarele au intrat în culcușul lor. Iar asupra ighemonului, chiar în acel ceas, a venit o boală cumplită, și cu osteneala apei s-a umplut cu totul și foarte s-a umflat și a murit pe stradă, neajungând la casa sa.
Iar episcopul Dometie mergând, a luat trupul cel mult pătimitor al Sfintei Mucenițe Glicheria, l-a îngropat cu cinste la un loc frumos din Tracia, aproape de cetatea Eracliei, și după aceea a izvorât mir tămăduitor din cinstitele ei moaște, care vindeca toate bolile, întru slava Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh, a unuia Dumnezeu în Treime, Căruia și de la noi păcătoșii să-I fie cinste, slavă și închinăciune, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Sfânta Mare Muceniță Irina din Maghedon a trăit și a pătimit în secolul al IV-lea (1). Numele de Irina înseamnă pace în limba greacă. Ea este una dintre cele douăsprezece sfinte fecioare mucenițe care i-au apărut sfântului Serafim din Sarov, precum și călugăriței Eupraxia la sărbătoarea Buna-Vestiri în 1831. Sf. Irina din Maghedon este prăznuită la 5 mai.
Sfânta Irina s-a născut în cetatea Maghedon din Persia, în secolul al IV-lea. Era fiica regelui Maghedonului, Licinius; fiind păgân, tatăl ei îi pusese numele de Penelope (2).
Penelope era foarte frumoasă, dar tatăl ei o ținea izolată într-un turn înalt al palatului său pentru ca nu cumva să fie influențată de credința creștină, care se răspândea cu repeziciune și în Persia. Împreună cu ea stăteau, pentru a o sluji, alte treisprezece fecioare frumoase.
Licinius i-a repartizat apoi Penelopei, ca tutore, un bătrân învățat, pe nume Apellian (3), pentru a-i da cea mai bună educație posibilă. Apellian era însă creștin, și în timpul lecțiilor i-a povestit Penelopei despre Iisus Hristos, Mântuitorul, despre credința creștină și despre virtuțile creștine.
Când Penelope a ajuns la adolescență, părinții ei au început să se gândească la căsătoria ei. Într-o zi, un porumbel a intrat în zbor prin fereastra deschisă cu o ramură de măslin în cioc,pe care a pus-o pe masă. Apoi, a venit un vultur cu o coroană de flori în cioc și, de asemenea, a pus-o pe masă.
În cele din urmă, un corb a venit în zbor, având un șarpe în cioc, care a căzut pe masă. Penelope a fost nedumerită de aceste întâmplări și se întreba ce semnificație pot avea.
Apellian i-a explicat că porumbelul simboliza educația ei, iar ramura de măslin întruchipa harul lui Dumnezeu care se revarsă la Botez.
Vulturul cu cununa de flori reprezenta succesul de care avea să se bucure în viața ei viitoare. Corbul și șarpele îi prevesteau suferințe și durere.
La sfârșitul acestei discuții, Apellian i-a spus că Domnul voia să o logodească cu El și că Penelope avea să rabde multe suferințe pentru cerescul ei Mire.
De atunci începând, Penelope a refuzat să se căsătorească, a fost botezată de preotul Timotei și a primit numele de Irina (care în limba greacă înseamnă „Pace”).
Şi-a îndemnat și părinții să devină creștini. La scurt timp după aceea, a distrus toate statuile idolilor cărora li se închina tatăl ei.
Întrucât Irina își închinase viața lui Hristos, ea i-a refuzat pe toți pețitorii pe care tatăl ei îi alesese pentru ea. Când Liciniu a aflat că fiica lui refuza să se închine zeilor păgâni, s-a înfuriat.
A încercat să o abată de la slujirea lui Hristos punând să fie torturată. A fost legată și aruncată sub copitele unor cai sălbatici, însă aceștia au rămas nemișcați.
În loc să o rănească pe sfântă, unul din cai a tăbărât asupra lui Licinius, i-a sfâșiat și i-a smuls mâna dreaptă. Apoi l-a doborât pe Licinius la pământ și a început să îl calce în picioare. Atunci slujitorii au dezlegat-o pe sfânta fecioară, și prin rugăciunile ei, Licinius s-a ridicat nevătămat, în prezența martorilor, cu mâna la locul ei.
Văzând o asemenea minune, Liciniu și soția lui și mulți dintre cei de față (ca la 3000) au crezut în Hristos și i-au părăsit pe zeii păgâni. Liciniu a demisionat din funcțiile sale administrative, închinându-și viața slujirii Domnului Iisus Hristos.
Sfânta Irina s-a dus să locuiască în casa profesorului ei, Apellian și a început să îl propovăduiască pe Hristos păgânilor, întorcându-i pe mulți pe calea mântuirii.
Sedechie, noul guvernator al orașului a auzit de această minune și l-a chemat la el pe Apellian, pentru a-l întreba despre modul de viață al Irinei.
Apellian i-a răspuns că Irina, ca și ceilalți creștini, trăia în înfrânare, în rugăciune și în citirea de cărți sfinte. Sedechie a chemat-o pe sfântă la el și i-a poruncit să înceteze să Îl mai propovăduiască pe Hristos.
A încercat și să o silească să jertfească idolilor. Dar Sfânta Irina și-a mărturisit cu curaj credința creștină înaintea guvernatorului, și, netemându-se de mânia lui, s-a arătat gata să sufere pentru Hristos.
Din porunca lui Sedechie, fecioara a fost aruncată într-un puț plin cu șerpi și cu vipere. Sfânta a petrecut în puț zece zile, însă șerpii nu s-au atins de ea, căci un înger al Domnului a păzit-o și i-a adus hrană.
Sedechie a crezut că această minune fusese înfăptuită prin vrăjitorie, și a supus-o pe Sf. Irina la multe alte torturi, dar ea a rămas nevătămată.
Auzind-o mărturisind pe Hristos și văzând minunile care se înfăptuiau cu ea, și mai mulți oameni s-au convertit la Hristos și s-au îndepărtat de credința în idoli.
Sedechie a fost înlăturat din funcție de fiul său, Savorus (4), care i-a persecutat încă și mai mult pe creștini.
Sfânta Irina s-a dus în orașul ei natal, în Persia, la Maghedon ca să se întâlnească cu Savorus și cu armatele lui și ca să-i ceară să înceteze persecuția.
Când acesta a refuzat, la rugăciunile fecioarei întreaga armată și-a pierdut vederea. Apoi, rugându-se ea, au văzut din nou. Savorus însă a refuzat să recunoască puterea lui Dumnezeu.
Din pricina trufiei lui, a fost lovit de un trăsnet, care l-a ucis.
După aceasta, Sf. Irina a intrat în oraș, unde a făcut multe minuni.
S-a întors să trăiască în turnul construit de tatăl ei, avându-l cu ea pe preotul Timotei. Prin propovăduirea ei s-au convertit la Hristos 5000 de oameni.
Mai târziu, sfânta a plecat în orașul Callinicum (un oraș de pe râul Eufrat, în Siria) (5). Stăpânitorul acelui oraș era Numerian, fiul lui Sebastian.
Când a început să Îl propovăduiască pe Hristos, Irina a fost arestată și torturată de autoritățile păgâne. A fost închisă pe rând în trei boi de bronz care apoi au fost încinși în foc.
A fost mutată dintr-unul în altul, dar a rămas neatinsă, în chip minunat. Mii de păgâni, cutremurați de această minune, s-au convertit atunci la Hristos.
Simțindu-și sfârșitul aproape, Numerian i-a lăsat instrucțiuni eparhului Vavdon (Babdon) să o chinuie mai departe pe sfântă și să o silească să le jertfească idolilor. Acesta a făcut cum i s-a poruncit, însă chinurile nu au putut-o atinge și mai mulți au crezut în Hristos.
Sfânta muceniță a fost dusă atunci (sau poate i s-a dat drumul și a plecat de bunăvoie?) până în orașul Constantina (azi Viranșehir, în Turcia), la 40 de mile nord-est de Edessa.
Spre anul 330, regele persan Sapor al II-lea (309-379) auzise de minunile sfintei. Ca s-o împiedice să câștige și mai mulți adepți, acesta a pus ca fecioara să fie arestată, decapitată și îngropată.
Dar Dumnezeu a trimis un înger care a înviat-o, iar ea a mers până în cetatea Mesembria/Membria (6) Văzând că fecioara era încă în viață și auzindu-i propovăduirea, stăpânitorul locului s-a botezat și el, împreună cu mulți dintre supușii săi.
Adormirea
Plină de râvnă, vrând să aducă pe cât mai mulți la Hristos, Sf. Irina a plecat de acolo la Efes, în Asia Mică, propovăduind și acolo și săvârșind multe minuni. Acolo Domnul i-a descoperit câ sfârșitul vieții ei se apropia.
Atunci sfânta Irina a părăsit orașul, însoțită de șase oameni, între care fostul ei profesor, Apellian. La ieșirea din oraș, a găsit un mormânt nou, în care nu mai fusese îngropat altcineva, într-o peșteră.
Făcându-și semnul crucii, a intrat în mormânt, cerându-le însoțitorilor ei să acopere intrarea în peșteră cu o piatră mare, ceea ce au și făcut.
Potrivit unor relatări, două (sau patru, în alte surse) zile mai târziu, când Apellian, împreună cu câțiva creștini s-au întors, au găsit piatra răsturnată, iar trupul sfintei nu se afla în mormânt.
Astfel a voit Dumnezeu să o slăvească pe Sfânta Irina, care, iubindu-L, și-a închinat viața slujirii Domnului Hristos.
Potrivit altor relatări, Sf. Muceniță Irina a adormit cu pace, iar sfintele ei moaște au fost recuperate mai târziu de credincioși, care i-au adus cinstirea cuvenită.
Potrivit acestor relatări, moaștele Sfintei au fost, se pare, mutate la Constantinopol, unde au fost ridicate în cinstea ei mai multe biserici, între care Biserica „Sfânta Irina” de lângă Sfânta Sofia.
O altă sursă afirmă că Sf. Irina ar fi fost arsă pe rug la Tesalonic.
Este posibil ca moaștele Sfintei Irina să fi părăsit Constantinopolul în anul 1118, fiind date în dar lui Henric I al Angliei sau să fi fost evacuate înaintea cuceririi otomane din 1453.
Moaște ale Sf. Irina se găsesc în Mănăstirea Bronta din insula Samos (Grecia) și în Mănăstirea Sf. Ioan Teologul din Patmos (Grecia), iar capul Sfintei Irina se găsește la biserica Sf. Vasile din St. Louis, Missouri (ROCOR).
Cinstirea
Sfânta Irina a călăuzit mii de oameni la Hristos prin viața ei minunată și prin propovăduirea ei. Biserica o cinstește, iar creștinii cer și astăzi ajutorul și rugăciunile ei de mijlocire.
Sfânta Mare Muceniță Irina este chemată mai ales de cei care își doresc o căsătorie grabnică și fericită. În Grecia, ea este și sfânta ocrotitoare a polițiștilor.
Imnografie
Troparul Sf. Mare Mucenițe Irina (5 mai), glasul al 4-lea:
Credința în Hristos păzind și călătoria către dânsul săvârșind, mielușele cuvântătoare v-ați adus prin chinuire Mielului și Păstorului Hristos; pentru aceasta cu suflet vesel, după vrednicie săvârșind astăzi pomenirea voastră, pe Hristos mărim.
Mieluşeaua Ta, Iisuse, Irina, strigă cu glas mare: pe Tine, Mirele meu, te iubesc și pe Tine căutându-Te mă chinuiesc și împreună mă răstignesc, și împreună mă îngrop cu Botezul Tău; și pătimesc pentru Tine, ca să împărățesc întru Tine; și mor pentru tine, ca să viez pentru Tine; ci, ca o jertfă fără de prihană, primește-mă pe mine ceea ce cu dragoste mă jertfesc Ție. Pentru rugăciunile ei, ca un milostiv, mântuiește sufletele noastre.
Condacul Sfintei Mucenițe Irina, glasul al 4-lea:
Fiind împiestrită cu frumusețile fecioriei, fecioară, și încununându-te cu stema mucenicilor, Irina, și stropită fiind cu sângele muceniciei și strălucită cu minunile tămăduirilor, cu dreaptă credință, muceniță, ai primit harul de biruință, prin chinuirea ta.
Note
1 – Alte surse plasează mucenicia sfintei la sfârșitul sec. I, începutul sec. II, identificându-l pe preotul Timotei, care a botezat-o, cu Sf. Timotei, ucenicul Sf. Ap. Pavel, dar corelația nu pare a fi susținută de nimic.
2 – Nu se știe despre ce oraș este vorba, căci diferitele indicații din Viețile sfintei nu par să concorde. Unele plasează acest oraș în Persia (ceea ce ar însemna poate în Imperiul sassanid al lui Sapor (Shappur) al II-lea, dincolo de granița Imperiului Roman, sau într-unul din regatele independente de dincolo de granița Imperiului roman, altele „la granița Macedoniei” deci în nordul Greciei, în plin Imperiu roman.
Un oraș Megido exista în Palestina, în valea Izreelului, dar acesta e departe de toate celelalte locuri indicate în Viața sfintei. Licinius este un nume roman, iar Irina, Timotei și Apellian – grecești (aceasta sugerează că tatăl sfintei era demnitar roman, poate într-o zonă unde limba orașelor era greaca), dar Sedechie (Sedecius) este un nume mai degrabă oriental, și Sever/Savorus/Savorie/Sapor este un nume roman sau persan.
În jurul anului 300, provincia Osroene, în care se găseau atât Constantina cât și Callinicum, fusese încorporată în Imperiul Roman, în dioceza Orientului. Este posibil și ca Sfânta să se fi născut într-un oraș de dincolo de granița imperiului și să se fi mutat mai târziu înăuntrul imperiului.
În același timp, hagiografii îi numesc pe toți conducătorii orașelor regi sau împărați, o practică răspândită printre hagiografi, dar care nu ajută la distingerea între înalții demnitari romani și conducătorii unor regate independente sau autonome.
Dacă însă hagiograful dă titlurile demnitarilor corect, plasarea evenimentelor în secolele I-II, când în regiune existau mai multe regate independente, ar putea fi mai plauzibilă.
Peregrinarea sfintei prin mai multe regiuni și angajarea ei directă în misiunea de propovăduire a credinței creștine par și ele să recomande plasarea într-o perioadă mai timpurie a creștinismului.
3 – Se pare că Apellian a scris mai târziu și prima Viață a sfintei Irina, după cum s-a păstrat mărturia în Viețile sfinților.
4 – Poate Sapor al II-lea al Persiei; alternativ este redat și ca “Sever”, nume roman.
5 – După alte surse, la Callipoli (oraș din provincia Caria, în Asia Mică, sau alternativ Gallipoli, la Marea Marmara)
6 – Este probabil vorba tot de orașul Constantina, cunoscut alternativ sub numele de Tela sau Membria; citind Mesembria, unele surse îl identifică cu unul din orașele Mesembria din Tracia (Nessebăr, în Bulgaria sau Messembria din Tracia greacă, în apropiere de via Egnatia, una din principalele artere de circulație din Imperiu, care mergea de la Roma, prin Tesalonic, până în Bizanț/Constantinopol).
Viața Sfintei Mucenițe Irina
Sf. Mare Mc. Irina din Maghedon (sec. IV-lea) – foto preluat de pe doxologia.ro
După ce s-a aprins focul, eparhul a poruncit ca să toarne peste muceniță untdelemn, untură și smoală; și astfel, arzând Sfânta mult timp, străluceau legăturile și lanțurile cele de fier ca un cărbune aprins. Iar Sfânta a rămas nevătămată și, fiind în rouă răcoroasă, cânta, slăvind pe Dumnezeu.
În vremile acelea, când poporul trăia în întuneric și în umbra morții, prin închinarea la idoli păgânești, a început a străluci lumina sfintei credințe prin propovăduirea apostolilor. Atunci era un împărat cu numele Liciniu, care viețuia în cetatea ce se numea Maghedon. Acela avea împărăteasă de un nume cu sine, pe Licinia, care a născut o fiică și a numit-o Penelopi. După ce a început a veni în vârstă, ca de șase ani, s-a arătat foarte frumoasă la față, încât pe multe fecioare le întrecea cu frumusețea ei. Deci, tatăl ei a zidit pentru ea un stâlp, afară din cetate, departe, într-un loc frumos și deosebit, care avea diferite camere, toate împodobite cu toată bunăcuviința și îndestulate cu multă bogăție, în care erau: scaune, mese, sfeșnice, paturi și toate vasele ferecate cu aur.
Pe acel stâlp a așezat pe fiica sa, Penelopi, împreună cu treisprezece fecioare frumoase și a adus acolo pe zeii săi de aur, ca să păzească pe fiica lui. După ce a închis-o acolo, până la vârsta cea desăvârșită, cuviincioasă nunții, a pus lângă ea o cinstită bătrână, cu numele Caria, ca să-i fie învățătoare, care ședea și mânca împreună cu ea, fiind mai mare peste celelalte fecioare. A mai pus încă și pe un bătrân, bărbat cinstit și înțelept, cu numele Apelian, ca s-o învețe carte în toate zilele. Acolo a petrecut astfel fecioara șase ani și trei luni și după al doisprezecelea an al vârstei ei, tatăl ei gândea s-o însoțească cu vreunul din cei mai luminați fii împărătești.
În acea vreme, fecioara, șezând pe stâlpul cel înalt în camera sa, un porumbel a zburat prin fereastra de la răsărit, având în cioc o ramură de măslin, pe care lăsând-o pe masă, a zburat afară. După un ceas a intrat înăuntru un vultur, aducând o cunună făcută din diferite flori, pe care lăsând-o pe masă, a zburat și el afară. Pe altă fereastră a intrat un corb, aducând în cioc un șarpe mic, pe care l-a lăsat pe masă și a zburat afară. Fecioara căuta spre acelea împreună cu învățătoarea ei și se minunau amândouă, nepricepând ce să fie aceste semne.
După ce Apelian, învățătorul s-a suit la dânsele, la vremea sa, i-au spus lui cele ce văzuseră. Apelian, fiind creștin în ascuns și mai înaintevăzător, a socotit în minte și a zis către fecioară: „Ascultă, Penelopi, fiica împăratului, să știi că porumbelul înseamnă obiceiul tău cel bun, adică blândețea, alinarea și întreaga înțelepciune feciorească; iar ramura de măslin înseamnă darul lui Dumnezeu, care, prin Botez, se va da ție. Vulturul cel înalt înseamnă împărat biruitor, adică vei împărăți peste patimi și te vei înălța prin gândirea ta la Dumnezeu și vei birui pe vrăjmașii nevăzuți ca pe niște păsări proaste. Iar cununa cea de flori este semn al răsplătirii, pe care, pentru nevoințele tale, o vei lua de la împăratul Hristos în cereasca Lui împărăție, unde ți se gătește cununa nestricăcioasă a slavei celei veșnice. Iar corbul cu șarpele înseamnă vrăjmașul diavol, care vrea să aducă asupra ta scârbă, mâhnire și izgonire, ca un balaur cumplit. Deci, să știi, o, fecioară, că Împăratul cel mare, Care stăpânește cerul și pământul, vrea să te logodească, spre a-i fi mireasă Lui, și ai să suferi pentru Dânsul multe ispite”.
Auzind fecioara o tâlcuire ca aceasta, a pus la inimă cuvintele lui Apelian și a început cu dorință dumnezeiască a se bucura în inima ei. A doua zi s-a suit la dânsa pe stâlp tatăl ei, împăratul Liciniu, cu împărăteasa și cu boierii, vrând s-o vadă și s-o sfătuiască pentru nuntă. Văzând fața ei strălucind ca raza luminii soarelui, s-a bucurat și a zis către dânsa: „Iată, iubita mea fiică, ai ajuns acum la vremea nunții. Deci, spune-mi, care fiu de împărat îți este plăcut, ca să te logodesc cu dânsul?”. Și-i spuneau ei despre mulți fii ai împăraților celor dimprejur. Atunci ea a zis către dânsul: „Tată, dă-mi șapte zile să mă gândesc și după aceea îți voi răspunde”.
Crezând tatăl cuvintele ei, s-a dus acasă. Atunci Penelopi, apropiindu-se de idoli, le-a zis: „De sânteți zei, ascultați-mă pe mine. Tatăl meu vrea să mă logodească, iar eu aș fi voit să petrec întru feciorie, pentru că grijile vieții sunt piedică pentru slava lui Dumnezeu. Deci, spuneți-mi, oare să merg după bărbat sau nu?”.
Idolii cei muți tăceau, fiind fără de suflet. Deci, scuipându-i, fecioara s-a întors spre răsărit și, căutând spre cer, a zis: „Dacă Tu ești Dumnezeul cel adevărat, pe care galileenii te propovăduiesc, mă rog Ție, arată-mi, este bine să-mi iau bărbat sau să petrec totdeauna în feciorie?”.
Fiind seară, a adormit și a văzut în vedenie pe îngerul lui Dumnezeu, grăind către dânsa: „Penelopi, de acum nu te vei mai numi așa, ci Irina, și vei fi multora scăpare și pașnică adăpostire; și prin tine multe suflete omenești se vor mântui, întorcându-se la Dumnezeu. Numele tău va fi mare și minunat în toată lumea, iar ceea ce ți-a spus bătrânul Apelian de păsările văzute este adevărat, că Duhul lui Dumnezeu a grăit prin gura sa. Iată, va veni la tine în această noapte omul lui Dumnezeu, Timotei, cel ce de la Sfântul Pavel, Apostolul lui Hristos, a luat învățătură și preoție și poartă scrisorile lui. Acela te va boteza și te va învăța ce vei face”. Zicând îngerul acestea, s-a făcut nevăzut.
Venindu-și fecioara în sine, s-a umplut de bucurie și aștepta venirea preotului. După puțină vreme a venit la stâlpul acela omul lui Dumnezeu, Timotei, povățuindu-se de îngeri și, suindu-se pe acel stâlp, a fost primit cu bucurie de fecioară. Astfel, șezând el, o învăța pe ea, pe povățuitoarea ei și pe toate slugile ei, care-l ascultau cu plăcere. După ce a învățat-o din destul despre adevăratul Dumnezeu, Iisus Hristos și despre sfânta credință cea întru Dânsul și despre tainele creștinești, a botezat-o în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh și i-a pus numele Irina, în loc de Penelopi.
Asemenea a botezat pe Caria, învățătoarea ei, și pe toate celelalte slugi; iar pe Irina a făcut-o mireasa lui Hristos, ca să-și păzească fecioria neîntinată până la sfârșitul său. Și a întărit-o pe ea, să fie vitează întru nevoința cea pătimitoare, în care avea să intre pentru Domnul său Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeu, Mirele cel fără de moarte. După ce a învățat-o din destul, a binecuvântat-o pe ea și pe cele ce erau cu dânsa și, dându-le scrisorile apostolești și încredințându-le darului lui Dumnezeu, s-a dus la locul său.
Fericita Irina împreună cu acele fecioare, ziua și noaptea lăudau și mulțumeau lui Dumnezeu și se învățau neîncetat de dânsa scrisorile apostolești. Iar pe zeii părintești cei de aur, i-a aruncat pe câte unul jos, zicând către dânșii: „De sunteți zei, mântuiți-vă singuri!”. Căzând idolii de la o așa înălțime pe pământ, se sfărâmau și se risipeau ca praful; iar Sfânta batjocorea neputința lor și se bucura întru Domnul său Iisus Hristos, adevăratul Dumnezeu.
După ce au trecut cele șapte zile, tatăl și mama ei împreună cu boierii s-au suit pe stâlp la ea și i-au zis de nuntă. Iar ea le-a răspuns: „Cu adevărat să știți că eu sunt roaba lui Hristos, în Care am crezut. Pe Acela L-am iubit, pentru că este Împărat ceresc și veșnic, și Aceluia m-am făcut mireasă, ca unui Mire curat, nestricăcios și fără de moarte; iar alt bărbat nu voiesc să cunosc, nici nu mă voi închina altui dumnezeu, pentru că nu este alt dumnezeu afară de Acela. Nu vedeți oare pierzania zeilor voștri, care, căzând la pământ prin fereastră, nu au putut să-și ajute lor? Apoi cum vor fi ajutători vouă? Deșartă este nădejdea voastră, pe care o aveți spre dânșii și deșartă este osteneala și cheltuiala voastră la idoli, pentru că aurul și argintul se cădea a-l împărți celor ce au trebuință săracilor, sărmanilor și văduvelor. Iar voi, chemând lucrători, vă făuriți zei fără de suflet și ați lipsit pe săraci de trebuințele lor și v-ați făcut vrăjmași Dumnezeului Celui viu și slugi ai diavolilor.
Până când vă veți zbate ca o juncă neînvățată, înjugată la jug? Cunoașteți pe adevăratul Dumnezeu și înțelegeți pe Cel ce poate a omorî și a învia. Și, când va străluci lumina lui Dumnezeu în inimile voastre, atunci va fugi de la voi diavolul, care trage pe oameni din lumină la întuneric și îi scoate din cetatea lui Dumnezeu la pierzare și îi mută din cei de-a dreapta la cei de-a stânga. Deci, voi mai întâi sârguiți-vă să fugiți de dânsul, că amar este și cumplit. Acela este satana, cel ce acoperă ochii inimilor voastre, ca să nu cunoașteți adevărul. Mai ales către tine, o, părinte, îmi este îndreptat cuvântul, ca să cunoști pe Dumnezeu cel ce a alcătuit toate cu cuvântul. Tu, când ai voit să zidești acest stâlp pentru mine, ai pus la lucru mulți oameni, căci erau trei mii și cinci sute de lucrători și trei sute de conducători, și abia în nouă luni au putut săvârși această zidire. Iar Dumnezeul tuturor veacurilor, cu un cuvânt al Său a făcut cerul, soarele, luna și stelele, lumina și întunericul, și a numit lumina ziuă, iar întunericul l-a numit noapte.
A întemeiat greutatea pământului pe nimic, iar apelor le-a poruncit să curgă spre slujba noastră și multe feluri de copaci au crescut. A așezat vremile, anii și lunile și a făcut fiarele și dobitoacele pământului, păsările cerului și peștii în ape, iar la sfârșit a făcut pe om, cu preacuratele Sale mâini, luând țărână din pământ și l-a pus pe el stăpân a toată lumea, pe toate supunându-le sub picioarele lui. Toate acelea în șase zile le-a săvârșit Dumnezeu, prin Cuvântul Său, Care este Unul născut, Fiul, Iisus Hristos, Care fără de maică dintr-Însul S-a născut mai înainte de toți vecii, Cel de o ființă și de un ipostas cu Dânsul, Care, în anii cei mai de pe urmă, S-a întrupat fără de tată și S-a născut din Curata și pururea Fecioară, cu lucrarea Sfântului Duh, și cu oamenii a petrecut și minuni fără de număr a făcut. Orbilor le-a dat vedere, pe cei bolnavi i-a curățit, pe cei slăbănogi i-a ridicat și pe morți i-a înviat.
Pe Acesta iudeii L-au răstignit din zavistie, voind astfel singur a pătimi pentru mântuirea noastră. Dar, după moartea și după îngroparea Sa, a înviat a treia zi, cu puterea dumnezeirii Sale, și S-a înălțat la cer și a șezut de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl, trimițând Duhul Sfânt la sfinții Săi ucenici. Pe aceia i-a trimis în toată lumea, ca să lumineze pe cei întunecați, să întoarcă pe cei rătăciți și să mântuiască pe cei pierduți; pentru că voiește ca toți să se mântuiască și nu va lipsi mila Lui spre neamul omenesc până în veac”.
Acestea grăindu-le Sfânta, toți o ascultau cu dulceață; apoi, luând împăratul și împărăteasa pe iubita lor fiică, au adus-o în cetate. Aici au ieșit întru întâmpinarea fiicei împăratului toate fetele cetății și, dănțuind, i se închinau ei. Tot poporul, alergând la locuri înalte, suindu-se pe ziduri și pe case, îi cânta laude, fericind pe Penelopi fecioara cea frumoasă. Deci, când s-a apropiat Sfânta Irina de palatele împărătești, a văzut diavolul, care striga către dânsa: „Nimic nu-ți este de obște ție și mie în cetatea aceasta, fecioară; du-te de la cetatea noastră, căci aici nu viețuiește nimeni din creștini”. Iar Sfânta i-a zis: „În numele lui Iisus Hristos îți poruncesc ție, ca să-mi spui cine ești tu!”. Iar el a zis: „Eu sunt demonul care petrec în idolul Apolon, învățătorul desfrânării și al preadesfrânării, ajutătorul vrăjitorilor, povățuitorul tâlharilor, prieten al desfrânaților, făcător de glume al bețivilor, cel ce mă bucur de vărsările de sânge; sunt povățuitor a toată nedreptatea și minciuna și tată a toată răutatea și îți zic să pleci din cetatea noastră, ca să nu pornesc asupra ta pe tatăl tău, aprinzându-l pe dânsul cu mânie spre a te ucide”.
Acel glas al demonului mulți l-au auzit, iar pe el nu l-au văzut. Deci, fericita fecioară l-a certat pe el, zicându-i: „Eu îți poruncesc ție: În numele lui Iisus Hristos, să ieși din cetatea aceasta!”. Și cutremurându-se demonul, s-a făcut nevăzut. După aceasta diavolul a răzvrătit inima împăratului și l-a pornit pe el cu mânie și cu iuțime asupra fiicei sale și, chemând pe împărăteasă, i-a zis: „Ce am făcut, căci fiica noastră este amăgită? O, de n-aș fi zidit turnul acela; căci, vrând să păzesc pe fiica mea, am pierdut-o și m-am lipsit de nădejdea mea”. Iar împărăteasa a zis către dânsul: „Neînțelepte cuvinte grăiești tu, căci, cu ce s-a înșelat fiica noastră? Și ce răutate vezi într-însa? Împăratul a răspuns: „Crede în Hristos și de zei se leapădă”. Zis-a împărăteasa: „Zeii cei ce n-au făcut cerul și pămîntul, să piară; iar fiica mea s-a învrednicit slavei împăratului Hristos, Cel ce a chemat-o la viața veșnică”.
Atunci împăratul, mâniindu-se, a poruncit să dea afară din palat pe împărăteasă, iar una din slujnice, alergând, a spus fecioarei Irina. Ea, sculându-se, a mers și a stat înaintea tatălui său. Deci, dacă a văzut-o pe ea împăratul, s-a plecat în jos, căci îi trecea mânia din inima sa, fiind pornit de diavolul, și a zis Sfânta Irina către tatăl său: „Pentru ce este întristată fața ta, o, tată? Împărăția ta este în pace, război nu ai înaintea ta, eu, fiica ta, am venit la tine. Deci, de unde este asupra ta această mâhnire?”. Iar împăratul i-a răspuns: „Mai bine mi-ar fi fost mie, de nu te-aș fi născut, pentru că pentru tine am făcut acel prealuminat stâlp; iar pe zeii mei cei de aur i-am pus ca să te păzească. Asemenea am pus mese, paturi și scaune împodobite cu aur, iar tu mi-ai răsplătit cu rele în loc de bune”.
Iar ea a zis: „Spune-mi, tată, ce rău ți-am făcut eu?”. Și a zis împăratul: „Oare nu puțin rău este acesta, că numești pe Hristos Dumnezeu, iar de zeii mei te lepezi?”. Zis-a Sfânta: „Nimic n-am făcut rău, tată, căutând spre Hristos, adevăratul Dumnezeu și punându-mi nădejdea spre El, iar nu spre idolii tăi”. Împăratul cu glas groaznic, a zis: „Penelopi, jertfește zeilor!”. Răspuns-a Sfânta: „Nu-mi întoarce numele meu, că nu sunt Penelopi, ci mă numesc Irina; căci acest nume mi s-a pus mie de înger în vedenie și de preot, prin Sfântul Botez”. Iarăși i-a zis împăratul cu mânie: „Rod străin, iar nu al meu, jertfește zeilor!”. A răspuns Sfânta Irina: „Nu voi jertfi diavolilor celor ce te pornesc pe tine la mânie și care sunt pricinuitori focului veșnic, cel pregătit păgânilor”.
Iar împăratul s-a tulburat de mânie mare și a poruncit s-o arunce legată în picioarele unor cai sălbatici, ca s-o calce. Fecioara fiind aruncată, a mers împăratul singur la cai, vrând să-i vadă moartea ei. Dar iată un cal mai sălbatic decât ceilalți, dezlegându-se din legături, deodată s-a repezit asupra împăratului și, apucându-i cu dinții mâna cea dreaptă a împăratului, a smuls-o din umăr și sfâșiindu-l, l-a omorât. Iar după aceea a stat blând la locul lui; asemenea s-au făcut blânzi ca mieii și ceilalți cai, fără a vătăma pe Sfânta Irina.
Calul care omorâse pe împărat, din porunca lui Dumnezeu, luând glas omenesc, fericea pe Sfânta Muceniță, astfel: „Fericită ești tu, porumbița lui Hristos, care ai călcat pe vrăjmașul șarpe. Tu ești minunată pe pământ, la ceruri vei fi cinstită cu dragoste; tu te vei număra cu drepții, unde te așteaptă lumina cea veșnică și cămara Mirelui Celui fără de moarte, ca pe o fecioară înțeleaptă și vitează. Deși ești femeie cu trupul, dar cu duhul arăți lupta cea bună”.
Deci, dezlegându-l din legături, Sfânta Irina cu rugăciunea a înviat pe tatăl său cel mort și a tămăduit mâna lui. Atunci împăratul, împărăteasa și toată casa lor și mult popor, ca la trei mii, au crezut în Hristos. Nu după multă vreme, împăratul, lăsându-și împărăția ca să poată sluji mai liber lui Hristos, s-a așezat cu soția și cu casnicii săi în acel turn, pe care l-a zidit pentru fiica sa. Iar Sfânta Irina a rămas în cetate, învățând poporul și aducând pe mulți la Hristos Dumnezeu, petrecând în casa celui dintâi învățător al său, bătrânul Apelian.
După acestea a luat împărăția cetății Macedoniei alt împărat, cu numele Sedechie. Acela, înștiințându-se despre Sfânta Irina, a chemat pe bătrânul Apelian și l-a întrebat: „La tine este fecioara, fiica împăratului?”. Răspuns-a Apelian: „La mine este, împărate”. Împăratul a zis: „Nu știi ce gândește ea?”. Răspuns-a bătrânul: „Gândul ei este ca și al meu și al tuturor celor ce știu pe Dumnezeu Cel adevărat. În toate zilele postește până seara, iar seara mănâncă o bucată mică de pâine și bea un pahar de apă. Altă masă nu știe. Pat nu are, ci se odihnește puțin pe pământ, ziua și noaptea petrecând în rugăciuni către Dumnezeu și îndestulându-se cu citirea dumnezeieștilor cărți”.
Auzind împăratul acestea s-a minunat și, trimițând pe eparhul său, a adus-o la sine cu cinste. Venind fecioara la el, i-a zis: „Bucură-te, împărate!”. Răspuns-a împăratul: „Bucură-te și tu, fiică luminată”. Zis-a fecioara: „Pentru ce m-ai chemat?”. Împăratul a răspuns: „Să ședem și să vorbim cele de pace și de dragoste”. Fecioara a zis: „Eu citesc în Sfânta Scriptură că: În adunarea deșertăciunilor nu voi ședea și cu călcătorii de lege nu voi umbla”.
A zis împăratul: „Dar oare noi suntem călcători de lege?”. Sfânta a răspuns: „Tot păgânul, care nu știe pe adevăratul Dumnezeu și se închină idolilor, este călcător de lege”. Zis-a împăratul: „Mă silești să te muncesc fără voia mea, necruțându-te pe tine, care ești fiica împăratului”. Sfânta Irina a răspuns: „Apoi pentru ce mai zăbovești, îndeletnicindu-te cu vorba? Ci începe a mă munci, căci sunt gata de toate muncile pentru Dumnezeul meu”. Împăratul a zis: „Fecioară, lasă toată bârfirea și jertfește zeilor”. Sfânta a răspuns: „În zadar te mânii, împărate, întărâtat fiind de satana. Să știi cu adevărat, că nu voi sluji diavolului, nici nu-mi voi cruța trupul meu pentru Hristos Domnul meu!”.
Împăratul, umplându-se de mânie, s-a sfătuit cu eparhul cum ar putea s-o omoare. Deci, mai întâi săpând o groapă adâncă și umplând-o de șerpi, de vipere, de vasiliști și de tot felul de târâtoare, a aruncat pe Sfânta fecioară acolo, unde a petrecut zece zile vie și sănătoasă, pentru că îngerul Domnului s-a pogorât cu ea în groapă și a păzit-o nevătămată, iar târâtoarele toate au murit.
Înștiințându-se împăratul că mucenița este vie în groapă, s-a minunat și i se părea căci cu vrăjile a fermecat și a omorât pe acei șerpi. Deci, poruncind s-o scoată din groapă, a șezut la judecată și a zis către dânsa: „Jertfește zeilor, care te-au cruțat, pentru că au omorât șerpii, iar pe tine te-au păzit vie, ca să cunoști puterea și bunătatea lor și să te închini lor”. Sfânta a răspuns: „O, nebunule, și amăgitule de satana, cel călcat de mine, crezi că zeii cei de lemn sau de piatră pot să omoare șerpii? Ci, tu degrabă vei cădea în groapa cea de dedesubt a iadului, împreună cu zeii tăi, cărora le slujești și te vei afunda în întunericul cel mai dinafară, cel pregătit ție și diavolului, unde va fi plânsul și scrâșnirea dinților”. Împăratul, suflând cu mânie, a chemat un lucrător de lemn, și a poruncit s-o taie cu un fierăstrău de fier.
Deci, după ce a legat-o de un lemn s-o taie, fierăstrăul nu se atingea de trupul ei cel fecioresc, ci se îndoia ca de o piatră, apoi s-a frânt prin mijloc. Și a adus alt fierăstrău, dar și acela s-a frânt; iar cei ce tăiau, căzând singuri pe frânturile fierăstrăului, s-au tăiat și au murit. După aceea, împăratul a poruncit să aducă al treilea fierăstrău mai ascuțit și mai tare și să taie pe fecioară peste coapsele ei. Deci, legând-o, au pus-o la pământ pe spate, punându-i o piatră mare pe piept, și au început a-i tăia sfântul ei trup cu fierăstrăul; iar împăratul a râs și a zis către muceniță: „Unde este Dumnezeul tău? Să vină acum și să-ți ajute, dacă este putere într-Însul”.
Zicând împăratul acestea, deodată s-au făcut fulgere și tunete înfricoșate și tulburare în văzduh; iar slujitorii care o tăiau cu fierăstrăul au murit. Împăratul de frică a fugit în palat, iar poporul a fugit și s-a vărsat ploaie mare ca un râu, cu grindină cumplită, și mulți dintre oameni au căzut morți, fiind uciși de fulger, de tunet și de grindină. În acel timp îngerul Domnului, pogorându-se, a prăvălit piatra aceea de pe pieptul sfintei, i-a tămăduit rana și a ridicat-o sănătoasă. Această minune văzînd-o poporul, opt mii de oameni au crezut în Hristos.
După aceea, împăratul, iarăși fiind pornit de diavolul, a prins pe Sfânta și s-a sfătuit cu eparhul cum s-o piardă. Deci, au hotărât s-o omoare astfel: au legat-o de roata morii ca, întorcându-se roata s-o sfarme; după ce au dat drumul apei sub roată, apa s-a oprit ca împietrită și n-a curs nici o picătură, rămânând Sfânta fără de vătămare. Iar împăratul cu boierii lui strigau: „O, cât de mare este puterea acestei fermecătoare! Iată, a prefăcut firea apei într-o altă fire”. Poporul, care privea la o minune ca aceea, s-a ridicat împotriva împăratului și a strigat cu glas mare, ocărându-l și certându-l. Și, luând pietre, a aruncat asupra lui și l-a izgonit din cetate. El, ducându-se în patria sa, a mai trăit șapte zile și a murit acolo de necaz, de mânie și de rușine.
După moartea lui Sedechie, Savah, fiul lui, vrând ca să răzbune necinstea adusă tatălui său, a adunat mare putere de oaste, ca la o sută de mii, și a mers cu război asupra cetății Macedoniei. Auzind cetățenii că se apropie împăratul Savah, s-a temut și a închis cetatea, și au zis către Sfânta Irina: „Pentru tine pierim”. Iar ea, poruncindu-le să nu se teamă, a ieșit împotriva împăratului celui ce venea, rugându-se lui Dumnezeu și zicând: „Cel ce ai auzit oarecând pe robul Tău, Prorocul Elisei, ascultă și rugăciunea mea, și lovește nevăzut oștirea aceasta ce vine să piardă cetatea; orbește pe vrăjmașii tăi, ca să cunoască că tu ești adevă-ratul Dumnezeu!”.
Ascultând Domnul rugăciunea ei, îndată a lovit cu orbirea pe împărat și pe toți ostașii ce erau cu dânsul. Înțelegând împăratul, că Irina a adus aceea orbire asupra lui și a ostașilor săi, a trimis cu rugăciune la dânsa, zicând: „Acum cunosc că este nebiruită puterea Dumnezeului tău. Deci, mă rog ție, roagă-te lui Dumnezeu pentru mine și pentru ostașii mei, ca să ne dea vederea”. Plecându-se Sfânta spre milă, a făcut rugăciuni către Stăpânul tuturor și a căpătat vederea împăratul cu toți cei ce erau cu el. Atunci a făcut pace cu cetățenii, grăindu-le: „Să mă aveți pe mine împărat, precum l-ați avut pe tatăl meu; iar eu voi ierta necinstea ce ați făcut tatălui meu”.
Văzând cetățenii puterea cea mare a împăratului, au făcut pace cu dânsul și, deschizând cetatea, i s-au închinat lui, primindu-l ca împărat al lor. După ce împăratul Savah a dobîndit împărăția și s-a întărit într-însa, s-a pornit cu mânie contra Sfintei Irina, pentru că diavolul îl îndemna la acelea; și, chemând pe muceniță la dânsul, i-a zis: „Iert cetății greșeala aceea; iar asupra ta mă mânii, deoarece pentru tine s-a sculat poporul asupra tatălui meu cu ură și l-a ucis cu pietre; însă de voiești ca să fii și tu iertată, fă-mi voia mea, adică, să aduci jertfe zeilor”. Iar Sfânta a ocărât pe împărat pentru nebunia lui și l-a pornit mai mult spre mânie. Deci, a poruncit împăratul ca s-o arunce în temniță, sfătuindu-se cu boierii cum să o muncească.
Sfânta, șezând în temniță șapte zile, i s-a arătat Hristos, zicându-i: „Nu te teme, fiică, că Eu, întărindu-te, sunt cu tine”. După aceea, împăratul, scoțând pe muceniță din temniță, a poruncit ca să-i bată în tălpi piroane de fier ascuțite și, punându-i un sac plin de nisip în spate, să o izgonească până la un anumit loc, care era departe de cetate ca la cinci stadii. Deci, slujitorii punând frâu în gura sfintei, au dus-o acolo, izgonind-o iute ca pe un dobitoc. Sfânta alerga și zicea către Dumnezeu: „Cu adevărat sunt ca un dobitoc la Tine, Doamne, și eu pururea cu Tine; ținutu-m-ai de mâna dreaptă, cu sfatul m-ai povățuit și cu slavă m-ai primit”.
Căutând sfânta de-a dreapta sa, a văzut pe îngerii Domnului călătorind împreună cu dânsa și s-a bucurat foarte. După ce a ajuns la locul numit și, cînd se întorcea spre cetate, slujitorii cu batjocură târau cu frâul pe muceniță și popor mult urmând, a văzut Sfânta înaintea sa pe un înger bătând pământul cu toiagul și a zis în sine: „Iată, va să fie pierzarea vrăjmașilor lui Dumnezeu!”.
După ce a ajuns la locul cel bătut de înger, deodată, desfăcându-se pământul, a înghițit pe slujitorii muncitorului, cei ce duceau pe sfânta; iar ea a rămas dezlegată de frâu, sacul i-a căzut din spinare, piroanele i-au ieșit din picioare și, vindecându-se, umbla slăvind pe Dumnezeu. Înștiințându-se împăratul de aceasta, a zis: „Zeii au deschis pământul și au pierdut pe slujitori de la această fermecătoare”. Însă unii se împotriveau, zicînd: „Dumnezeu cel viu este cu Sfânta Muceniță Irina!”. Iar alții batjocoreau pe Sfânta fecioară.
Venind îngerul cel ce deschisese pământul, a ucis cu moarte năpraznică pe mulți necredincioși, ca la zece mii, iar cei ce rămăseseră, strigau: „Dumnezeul Irinei, miluiește-ne pe noi, pentru că credem în Tine și scăpăm la Tine!”. Deci, au crezut în acea vreme ca la treizeci de mii de suflete. Împăratul, necrezând, l-a lovit și pe el îngerul lui Dumnezeu și a pierit cu sunet, ticălosul. Sfânta făcea în cetate multe minuni cu puterea lui Hristos, pentru că nu numai pe bolnavi îi tămăduia, curăța leproșii și izgonea diavolii din oameni. Ci și pe un tânăr mort, ai cărui părinți plângeau cu amar, l-a înviat cu rugăciunea și a adus la Hristos cam cincizeci de mii de suflete.
Cu porunca lui Dumnezeu a venit în cetate Sfântul Timotei preotul, cel care a botezat-o pe Sfânta Irina, pe care văzându-l, Sfânta s-a bucurat și i s-a închinat. Luând pe acel preot și pe tot poporul cel ce crezuse în Hristos, s-a dus la turnul unde locuia tatăl și mama sa, slujind în liniște lui Dumnezeu și acolo au primit Sfântul Botez toți cei ce crezuseră în Hristos.
Sfânta Irina a petrecut în cetatea Macedoniei trei ani, învățând și încredințând popoarele. După aceea s-a dus la altă cetate ce se numea Calinic, (sau Calipoli) unde era împărat Numerian, ruda lui Sedechie și a lui Savah, împărații cei dintâi. Când Numerian făcea praznicul spurcatei zeițe Artemida, aducând jertfe idolului ei, Sfânta Irina, stând în fața lui, l-a mustrat pentru păgânătatea lui și a mărturisit pe Hristos adevăratul Dumnezeu. Atunci împăratul a zis către boierii săi: „Această fecioară este asemenea la față și la stat cu tatăl său, Liciniu, dar fiii cei răi mâhnesc pe părinți; pentru că după răutățile acestei fecioare, tatăl ei cel bun s-a lipsit de împărăție. Aceasta a fost pricinuitoare de moarte a fratelui meu, Sedechie, și pe Savah, fiul lui, după cum am auzit, l-a omorât cu vrăjile ei. Deci, fecioara aceasta este cu adevărat pierzătoare de împărați”.
Apoi s-a întors către Sfânta și a zis: „Ce zici, vrăjitoare, vei jertfi oare zeilor, sau încă vei mai petrece în socoteala ta cea pierzătoare?”. Sfânta, însemnându-se cu semnul Sfintei Cruci, a răspuns: „Eu voi jertfi jertfă de laudă Dumnezeului Celui de sus, iar diavolilor tăi și idolilor celor neînsuflețiți ai tăi, nu voi aduce jertfă. Cele ce le grăiești pentru împărați, să știi cu adevărat că Dumnezeul meu, Cel ce stăpânește viața și moartea, le-a poruncit lor să moară, iar nu mie. Teme-te și tu de Dumnezeul meu, că puține sunt zilele tale și degrabă te va ajunge sfârșitul tău”.
Auzind împăratul acestea, s-a aprins de mânie și, scrâșnind din dinți, a răcnit ca un leu și îndată a poruncit să se ardă trei boi de aramă, zicând: „Dacă într-un bou va birui puterea focului cu vrăjile, apoi să se arunce în celălalt, iar dacă și într-acela aceeași va face, apoi să se arunce întru al treilea!”. Și s-a făcut așa. După ce au ars acei boi de aramă și i-a roșit ca pe un cărbune, a aruncat pe Sfânta într-un bou, și se ruga în dânsul, strigând: „Dumnezeule, grăbește spre ajutorul meu, ceea ce pătimesc pentru numele Tău cel sfânt!”.
Și s-a arătat ei îngerul Domnului, spunându-i să nu se teamă și răcorindu-i acea văpaie. Iar poporul cârtea contra împăratului, zicând: „În zadar ai pierdut tinerețile cele frumoase ale fecioarei acesteia”. Deci, după ce s-a răcorit arama, s-a aflat Sfânta vie și sănătoasă, neavând nici o vătămare de foc. Și a zis împăratul către cei ce stăteau de față: „Au nu v-am zis vouă că este fermecătoare fecioara aceasta! Oare cum a stins focul? Aruncați-o pe ea în celălalt bou”.
Și a aruncat pe Sfânta în al doilea bou. Dar și acela răcorindu-se, a aruncat-o în al treilea și îndată acel bou, cu porunca Atotputernicului Dumnezeu, s-a pornit din loc, ca fiind viu, și a umblat un sfert de stadie. Și iarăși s-a întors la locul său și a crăpat; și dintr-însul a ieșit Sfânta Muceniță întreagă. Poporul, văzând o minune ca aceea, cu mare glas strigă: „Mare ești Dumnezeul Irinei, miluiește-ne pe noi după mare mila Ta, Tu ești Dumnezeul nostru Cel tare și puternic, Care faci minunate și preaslăvite minuni!”.
Și au crezut în Hristos ca la zece mii de suflete. Deci, împăratul petrecea nu numai întru necredință, ci și pe Dumnezeu Cel Preaînalt hulea și, fiind lovit de îngerul cel nevăzut a lui Dumnezeu, s-a îmbolnăvit de moarte. Iar mai înainte de a muri, a poruncit eparhului său, Babodon, ca în multe feluri muncind pe Irina, să o ucidă cu cumplită moarte. Și a pierit acel ticălos împărat, iar Sfânta a petrecut în cetatea aceea câteva zile, învățând poporul credința cea întru Hristos, tămăduind toate neputințele; iar preotul Timotei, mergând acolo, a botezat pe cei ce credeau.
Eparhul, văzând cum că tot poporul cetății ține cu Sfânta Irina, s-a temut să o muncească acolo, ca să nu se facă gâlceavă și tulburare în popor pentru dânsa. Deci, s-a dus într-altă cetate, care se numea a lui Constantin; iar pe muceniță a poruncit ostașilor să o prindă și legată să o ducă după dânsul. El, mergând în cetatea aceea, a șezut la judecată și, punând pe Sfânta în fața sa, a zis către dânsa: „Oare știi, că putere îmi este dată mie asupra ta? Deci, apropie-te de zeii noștri și adu-le jertfe, ca să nu te muncesc cu cumplite munci”.
Răspuns-a Sfânta: „Ascultă, eparhule! Toate muncile câte vei putea să le afli, pune-le asupra mea, și vei vedea puterea Dumnezeului meu!”. Atunci eparhul a poruncit ca să aducă un grătar de fier și, punând pe muceniță pe grătar, s-o lege cu lanțuri de fier și să-i pună împrejur mulțime de lemne și să le aprindă. După ce s-a aprins focul, eparhul a poruncit ca să toarne peste muceniță untdelemn, untură și smoală; și astfel, arzând Sfânta mult timp, străluceau legăturile și lanțurile cele de fier ca un cărbune aprins. Iar Sfânta a rămas nevătămată și, fiind în rouă răcoroasă, cânta, slăvind pe Dumnezeu.
După aceea s-a dezlegat de înger din fiarele acelea și a ieșit sănătoasă, lucru care, văzându-l eparhul și cei ce erau cu dânsul, s-au mirat foarte mult. Deci, eparhul, căzând la picioarele ei, i-a zis: „Roaba Dumnezeului Celui adevărat, mă rog ție, să nu mă pierzi pe mine, precum ai pierdut pe ceilalți împărați; căci și eu cred în Fiul lui Dumnezeu și voiesc să fiu creștin”. Astfel, a crezut eparhul Babodon și împreună cu dânsul popor mult și a adus acolo îngerul lui Dumnezeu pe Timotei preotul și s-a botezat de dânsul toți cei ce au crezut.
Sfânta Irina, petrecând în cetatea aceea cincizeci de zile, a ieșit de acolo și a fost prinsă de ostașii împăratului Savorie, care împărățea în Mesemvria, cetate a Traciei, și au dus-o la dânsul, căci acel împărat, auzind de cele făcute de dânsa, căuta să o prindă. El, văzând pe Sfânta, s-a umplut de mânie și a ucis-o cu sabia. Și a fost îngropată afară din cetate. Deci, a zis împăratul: „Lucruri înfricoșate s-a auzit de fermecătoarea aceea; căci pe împărați i-a ucis cu farmecele sale, iar acum pentru ce n-a putut să mă ucidă pe mine, ci eu am ucis-o pe ea? Unde este dar Hristos, ajutorul ei? Pentru ce nu a izbăvit-o din mâinile mele?”.
Astfel, ocăra necredinciosul împărat puterea lui Hristos și se lăuda, ca unul ce a biruit. Dar puterea cea mare a lui Dumnezeu, ce lucru nu poate să facă? Deoarece, în vremea morții Sale celei de voie și ocărâtă de iudei, multe trupuri ale sfinților celor adormiți le-a înviat și a intrat în sfânta cetate și s-a arătat multora. Acela, au nu putea și pe această Sfântă s-o învieze din morți, ca să intre în Mesemvria și să se arate împăratului? Însă, cu adevărat, puternic este Hristos, Dumnezeul nostru în cer și pe pământ și toate câte le voiește le face, fiindcă a trimis pe îngerul Său și a sculat-o pe ea vie din groapă și a zis către dânsa îngerul Domnului: „Măcar că ți-ai sfârșit nevoința pătimirii tale și ți se cădea de acum să te odihnești, pentru că fericită ești și desăvârșită la cer, dar ca să nu se laude păgânătatea și fărădelegea, ca și cum ar fi biruit puterea Dumnezeului nostru, să intri în cetate ca să te vadă pe tine vie și să se rușineze toți ocărâtorii cei păgâni și să cunoască pe Dumnezeul nostru Atotputernic! Și nu vei mai pătimi de acum înainte nici un rău de la nimeni”.
Deci, Sfânta a intrat în cetatea Mesemvria, ținând o stâlpare de măslin în mâinile sale. Iar când au văzut-o cetățenii, s-au umplut de negrăită spaimă și de mirare și au alergat la dânsa tot poporul, strigând cu glas mare: „Minunat este Dumnezeul Irinei și nu este altul afară de Acela!”. Și a spus împăratului că Irina s-a sculat din morți; iar el s-a temut foarte și, văzând-o pe ea, a căzut la picioarele ei, zicând: „Acum am cunoscut, că mare Dumnezeu ai! Deci, mă rog ție să petreci în cetatea noastră și să ne faci pe noi creștini”.
Sfânta a petrecut între dânșii șaptezeci de zile, învățându-i sfânta credință și toți au crezut în Hristos. Deci, venind cu porunca lui Dumnezeu fericitul Timotei preotul, a botezat pe împărat și pe tot poporul lui. După aceea s-a dus de acolo în patria sa, în cetatea Macedoniei, unde a aflat pe tatăl său adormit întru Domnul; și a plâns lui Dumnezeu, rugându-se pentru dânsul.
Acolo a petrecut vreme puțină cu maica sa și s-a răpit de un nor, care a dus-o în Efes. Și, umblând apostolește prin cetate, propovăduia pe Hristos, făcând minuni prin tămăduirea a diferite neputințe și pe mulți îi întorcea de la idoli către Hristos. După multă vreme a venit acolo la dânsa bătrânul Apelian, fiind trimis de Dumnezeu, cel ce i-a fost ei altădată învățător și de care Sfânta s-a bucurat mult. După câteva zile a zis către popor: „Bucurați-vă, frații mei, și pacea lui Iisus Hristos să fie cu voi! Mângâiați-vă, veseliți-vă întru Domnul nostru și să fiți tari în credință; iar eu mă voi duce de la voi, mulțumindu-vă că m-ați primit pe mine cea străină. Dar să știți, că tot cel ce primește pe cel străin, prieten se face cerescului Dumnezeu”. Și cetățenii grăiau între dânșii: „Unde se duce învățătoarea noastră?”. Unii ziceau: „Au doară vrea să se odihnească întru Domnul?”. Iar alții grăiau: „Vrednică este aceasta lui Dumnezeu și de aceea se va lua de la ochii noștri, deoarece noi suntem păcătoși”.
A doua zi, Sfânta Irina, luând pe bătrânul Apelian și pe șase bărbați cucernici, s-a dus cu dânșii după cetate și, aflând într-o piatră un mormânt nou deșert în care nimeni n-a fost pus niciodată, a intrat în acel mormânt și a zis către Apelian și către ceilalți bărbați: „Acoperiți-mă bine deasupra cu această piatră, ca nimeni altul să nu mă poată descoperi, până a patra zi”. Sărutând, cu cea mai de pe urmă sărutare, pe Apelian și pe bărbații cei ce erau cu dânsul, s-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci și s-a culcat; iar bărbații au pus piatra cea mare deasupra mormântului și s-au întors în cetate.
A patra zi, mergând la mormânt Apelian cu aceiași bărbați, n-au mai găsit trupul Sfintei Irina și s-au gândit între dânșii, cum că a mutat-o pe ea Hristos Dumnezeu în Rai. Ducându-se în cetate, au spus aceasta poporului. Atunci, au alergat mulți la mormânt și, văzându-l deșert, s-au minunat și au slăvit pe Dumnezeu cu spaimă. Astfel a fost viața și pătimirea fecioarei Irina, cea de neam bun; în acest fel au fost nevoințele miresei lui Hristos.
După cum s-a zis, ea a stat la întrebare mai întâi înaintea tatălui său Lichinie, apoi a lui Sedechie și a lui Sedah fiul lui; după aceea înaintea lui Numerian și a eparhului Babodon; iar la sfârșit, înaintea lui Savorie. Cetățile în care a pătimit sunt acestea: Macedonia, patria sa, Calinica sau Calipoli a lui Constantin și Mesemvria cea din Tracia. Și s-a odihnit întru Domnul în Efes, în cinci zile ale lunii mai și, stând înaintea lui Hristos, se roagă pentru toată lumea.
Acestea le-a scris bătrânul Apelian, slăvind pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfîntul Duh, pe Dumnezeu Unul în Treime, Căruia I se cuvine cinste și închinăciune de la oameni, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Notă – Este de trebuință a se ști și aceasta, cum că tatăl Sfintei Irina, împăratul Liciniu, nu a fost acel Liciniu, care mai pe urmă a fost părtaș la împărăție cu marele Constantin, cel ce a avut de soție pe sora lui Constantin și a stăpânit toate părțile răsăritului, ci altul cu același nume, care a fost mai înainte cu mulți ani, împărat al unei cetăți ce se numea Maghedoe, care este în hotar cu Macedonia, precum și Sfânta Scriptură s-a obișnuit a numi împărăți pe stăpânitorii fiecărei cetăți. Acest lucru este arătat în cartea Facerii, în capitolul paisprezece. Niște împărați ca aceștia sunt mai ales împărăței, decât împărați, precum a fost și acest Liciniu, tatăl Irinei, deoarece în prolog, este scris Vasilisc, iar nu Basileus, adică împărăței iar nu împărat. Deci, cum că acest Liciniu este altul decât Liciniu cel care a împărățit împreună cu Constantin, este arătat aici. Acela avea de soție pe sora lui Constantin, cea cu numele Constanția, iar acesta avea pe cea de un nume cu dânsul, Licinia. Acela petrecea în cetatea Nicomidiei, iar acesta în Maghedon. Acela a pierit întru păgânătate, iar celălalt s-a sfârșit cu cinste întru creștinătate. Acela a fost după trei sute de ani de la nașterea lui Hristos, iar acesta a petrecut la întâia sută de ani, aproape de zilele apostolilor, pentru că preotul Timotei, cel ce a botezat pe fiica lui, Sfânta Irina, a luat învățătura și preoția de la Sfântul Apostol Pavel.
Sfânta și slăvita Muceniță Fecioară Pelaghia din Tars a trăit în orașul Tars din provincia Cilicia, în Asia Mică (1) în vremea domniei împăratului Dioclețian (284-305).
Prăznuirea sa se face pe 4 mai (2).
Potrivit tradiției Bisericii, Sfânta Pelaghia s-a născut la Tars, în Cilicia, în secolul al III-lea d.Hr. într-o familie nobiliară bogată. Auzind învățătura despre Domnul Hristos de la prieteni și slujitori și poate de la doica ei, probabil și ea creștină, Pelaghia a crezut în Hristos și a hotărât, în taină, să se păstreze fecioară, închinându-și viața lui Dumnezeu.
Fiul adoptiv al împăratului Dioclețian s-a îndrăgostit de tânăra fecioară și a dorit să o ia de soție. Când a voit să o ceară de soție, Pelaghia i-a răspuns că Îl alesese drept mire pe Domnul Iisus Hristos.
Auzind acestea, și nevrând să o silească, fiul împăratului i-a lăsat mai întâi timp de gândire, sperând că, la îndemnurile familiei ei, fecioara avea să se răzgândească, cu timpul.
Pelaghia râvnea mai presus de toate să îl întâlnească pe episcopul creștin al orașului, Linus (3) din Tars, ca să poată fi botezată de el (4). Pentru că se ferea însă de mama ei și de neamurile ei păgâne, a cerut într-o bună zi să i se îngăduie să meargă să o viziteze pe doica ei, care o crescuse, care stătea într-un sat, în afara zidurilor orașului.
Inițial, mama ei nu i-a îngăduit să plece, însă ea se arăta atât de mâhnită, încât, în cele din urmă, i-a dat voie. Înainte de plecare, i s-a arătat în somn un înger sub chipul unui bărbat cuvios și luminat la înfățișare și îmbrăcăminte, al cărui nume nu îl știa, dar despre care avea să afle că era chiar episcopul Linus.
Fecioara a plecat așadar spre doica ei, împodobită cu veșminte scumpe și însoțită de un mare alai de slujitori. Când a ajuns ca la zece stadii de oraș (5), din voia lui Dumnezeu, i-a ieșit în cale chiar episcopul Linus, care fugise din oraș din cauza persecuțiilor și pe care l-au recunoscut mai întâi doi slujitori ai ei, creștini în taină, Longin și Iulian.
Văzându-l pe episcop și recunoscând chipul bărbatului pe care îl văzuse în vis, fecioara l-a întâmpinat și salutat cu bucurie pe slujitorul lui Hristos. A poruncit slugilor să se oprească și au făcut popas lângă o dumbravă din apropiere, unde episcopul și fecioara au stat la o parte, vorbind în taină despre credința în Hristos.
Fecioara Pelaghia, auzind vorbele episcopului, s-a aprins și mai tare de dragostea lui Hristos și i-a cerut episcopului să o boteze.
Prin minune dumnezeiască, un izvor a izbucnit chiar atunci în apropiere, iar Pelaghia se ruga cu stăruință episcopului să fie botezată. Însă episcopul se rușina să facă aceasta, pentru că rămăseseră singuri, iar el nu îndrăznea să se atingă de trupul tinerei fecioare (6)
Fecioara Pelaghia a stăruit, căci zărea înaintea ei doi îngeri stând înaintea lor, lângă izvor și ținând în mâini o haină albă strălucitoare, cum erau hainele noilor botezați.
Episcopul, prinzând curaj, a săvârșit atunci botezul singurei fecioare, văzând și el pe cei doi îngeri acoperind trupul fecioarei cu haina cea strălucitoare.
Şi fiind ea plină de râvnă după botez, i-a dăruit episcopului hainele ei cele scumpe, îmbrăcând în schimb o haină sărăcăcioasă și spunându-i că nu mai vroia de atunci încolo să primească podoabele și bogățiile pământești și cerându-i să împartă prețul lor săracilor.
Episcopul Linus mai întâi nu a vrut să le primească, dar, stăruind fecioara, s-a învoit. De atunci, Pelaghia nu a mai primit cu nici un chip să poarte veșminte scumpe, ci numai haine modeste și neîmpodobite, lucru care le distingea atunci pe femeile creștine de cele păgâne.
Atunci Pelaghia s-a întors la slujitorii ei, care erau loviți de orbire și nu putuseră să vadă, nici să audă ce se întâmplase până atunci cu fecioara și episcopul, ci văzuseră doar stând între ei și cei doi o femeie luminată la chip, având pe cap două coroane având deasupra o cruce (7).
Rugându-se fecioara și făcând semnul crucii, s-au însănătoșit slujitorii, iar ea le vorbea tuturor despre credința în Hristos.
Ajungând la doica ei, Pelaghia a petrecut o vreme acolo, cu bucurie. Văzând însă doica ei că fecioara devenise creștină și că stăruia în purtările ei să se arate mereu ca mireasă a lui Hristos, doica, și ea creștină în taină, a rugat-o să nu rămână ascunsă acolo, ci să se întoarcă la mama ei, ca să nu abată asupra întregii sale familii persecuțiile care amenințau pe oricine era descoperit a fi creștin.
Ascultând rugămintea doicii, fecioara s-a întors acasă.
Mama ei, văzându-și fiica îmbrăcată în haine sărăcăcioase, nu înțelegea de ce fiica ei se purta astfel. Dar, aflând de la unele slugi ce se petrecuse pe drum, a trimis veste împăratului, cerându-i să trimită soldați care să-l caute și să-l prindă pe episcopul care, după socotința ei, îi atrăsese fiica la credința creștină, pe atunci scoasă în afara legii în Imperiul roman.
Împăratul a trimis atunci trupe care să îl prindă pe sfântul episcop, însă aceștia l-au căutat zadarnic, nereușind să îl găsească.
Prinzând de veste fecioara de cele făcute de mama ei, a fugit și ea de acasă și s-a ascuns într-un loc tainic, împreună cu slujitorii ei creștini.
Auzind însă că mama ei se îmbolnăvise de întristare pentru că nu o mai găsise, și voind să abată înapoi asupra ei persecuțiile îndreptate, din pricina ei, asupra episcopului, s-a întors acasă și s-a rugat cu stăruință de maica ei să îi îngăduie să rămână fecioară și creștină.
Mai mult decât atât, a încercat să o atragă și pe mama ei la credința creștină. Aceasta însă nu s-a înduplecat, ci a mai făcut o încercare, dând de veste fiului împăratului că fecioara se făcuse creștină.
Auzind acestea, fiul împăratului a fost cuprins de disperare. Știind, pe de-o parte, statornicia în credință a creștinilor, iar pe de altă parte persecuțiile necruțătoare la care aceștia erau supuși, după porunca tatălui său, acesta și-a luat singur viața, înjunghiindu-se cu sabia.
Mama Pelaghiei, auzind acestea, s-a înspăimântat, temându-se ca nu cumva împăratul, mânios, să nu-i pedepsească întreaga familie și a trimis-o înaintea împăratului (8), la judecată.
Văzând însă frumusețea ei, Dioclețian a poftit-o pentru el însuși și a hotărât să și-o ia ca femeie pentru sine, socotind totodată că astfel avea să reușească să o abată și de la credința ei în Hristos.
Făcând daruri alese mamei ei, a păstrat-o pe fecioară, cu cinste, în palatele lui.
A hotărât să o ia de soție, însă Pelaghia, văzând cruzimea împăratului, a refuzat cererea lui, numindu-l nebun și mărturisind că era creștină și că Îl avea drept singur Mire pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu.
Mânios, împăratul a poruncit ca fecioara să fie închisă într-un bou de aramă încins.
Pelaghia din Tars -Miniatură din Menologhionul împăratului Vasile al II-lea – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Nu a cedat nici la rugămințile celor din jur care îl rugau să o cruțe.
Au stăruit și pe lângă fecioară unii, îndemnând-o să se lepede de Hristos și să primească cererea împăratului, însă fecioara a rămas statornică în credința ei.
În ciuda împotrivirilor ei, împăratul a poruncit să fie dezbrăcată înaintea lui și apoi aruncată în boul cel aprins.
Făcându-se porunca lui, fecioara L-a mărturisit încă o dată pe Hristos, apoi de bunăvoie s-a îndreptat spre boul cel aprins, prinzându-se de coarnele lui, după care a intrat singură înăuntrul lui.
Trupul ei s-a topit ca ca ceara, răspândind în întregul oraș o mireasmă de mir binemirositor, și astfel fecioara Pelaghia și-a dat viața pentru Hristos, primind cununa muceniciei.
Ca să nu mai rămână nimic din trupul fecioarei, împăratul a poruncit ca oasele ei să fie aruncate în afara orașului și să fie aruncate pe un munte din apropiere, ca să fie lăsate drept pradă păsărilor și fiarelor sălbatice.
Patru lei au venit însă la locul acela și, în loc să le mănânce, au păzit sfintele moaște ale Pelaghiei, până când episcopul Linus le-a descoperit și le-a strâns, așezându-le cu cinste într-un loc ferit.
După legalizarea creștinismului în imperiu, Constantin cel Mare a construit o biserică în cinstea ei pe locul unde erau adăpostite moaștele sfintei.
Imnografie
Troparul Sfintei Muceniţe Pelaghia din Tars
Glasul 4
Mieluşeaua Ta, Iisuse, Pelaghia, strigă cu glas mare: pe Tine, Mirele meu, te iubesc și pe Tine căutându-Te mă chinuiesc și împreună mă răstignesc, și împreună mă îngrop cu Botezul Tău; și pătimesc pentru Tine, ca să împărățesc întru Tine; și mor pentru tine, ca să viez pentru Tine; ci, ca o jertfă fără de prihană, primește/mă pe mine ceea ce cu dragoste mă jertfesc Ție. Pentru rugăciunile ei, ca un milostiv, mântuiește sufletele noastre.
Condacul Sfintei Muceniţe Pelaghia din Tars
Glasul 3
Fecioara astăzi…
Urând cele vremelnice, şi împărtăşindu-te de bunătăţile cele cereşti, pentru chinuire ai primit cunună, preacinstită Pelaghia, şi pâraiele sângiurilor ca un dar ai adus Stăpânului Hristos. Roagă-te să ne mântuiască pe noi din nevoi, cei ce cinstim pomenirea ta.
1 – Orașul Tars, locul de naștere al Sf. Apostol Pavel (Faptele Apostolilor 21:39 și 22:3), era capitala provinciei Cilicia, așezată pe malurile râului Cydnus. A fost unul din marile centre economice și culturale ale lumii romane.
2 – Unii cercetători o identifică pe Sfânta Muceniță Pelaghia din Tars cu Sfânta Pelaghia din Antiohia.
3 – Numit și Clenon sau Licinius, în alte variante.
4 – În acea perioadă, episcopul era cel care autoriza și săvârșea, de obicei, botezurile.
5 – Un stadium roman măsura cam 125 de pași, ceea ce în unități metrice ar însemna cam 185 m. Prin urmare, aici ar fi vorba de ceva mai puțin de 2 km.
6 – De obicei, pentru botezul și mirungerea femeilor, episcopii erau pe vremea aceea asistați de diaconițe femei
7 – Poate o imagine a Maicii Domnului sau mai probabil o imagine a Bisericii, cele două coroane semnificând Vechiul și Noul Testament, încununate de jertfa Mântuitorului . O imagine asemănătoare a Bisericii ca femeie minunată o regăsim în cartea, foarte populară printre creștinii primelor veacuri, Păstorul lui Hermas.
8 – Potrivit relatării din „Viețile Sfinților”, la Roma. Este mai probabil însă să fi fost vorba de Nicomidia, în Asia Mică, unde împăratul Dioclețian își stabilise capitala pentru partea răsăriteană a Imperiului. Potrivit sistemului Tetrarhiei (în care administrarea teritoriului Imperiului era împărțit între patru împărați, doi Auguști, împărați majori și doi Cezari, împărați minori), Dioclețian era primul împărat, Augustus al Imperiului de Răsărit.
Când s-a apucat cu mâinile de boul acela, îndată cinstitele ei mâini s-au topit ca ceara de iuțimea focului, însă ea, ca și cum n-ar fi simțit durerea, și-a băgat capul în fereastra boului și a intrat cu tot trupul înăuntru, slăvind cu glas mare pe Dumnezeu.
Dioclețian, păgânul împărat al Romei, pornind prigoană în toată lumea asupra creștinilor, mulți din ei fugeau în munți, temându-se de mânia tiranului, iar cei mai tari în credință și cei ce se temeau mai mult de Dumnezeu decât de oameni, petreceau în sfintele biserici, rugându-se Domnului să-i întărească în nevoințe și să-i facă biruitori asupra vrăjmașilor.
În acea vreme era în Tars, cetatea Ciliciei, un episcop cu numele Clinon, care pe mulți elini, adică păgâni, aducându-i la adevăratul Dumnezeu și botezându-i, ca un bun păstor îi împreuna cu turma lui Hristos și îndemna pe fiecare cu sfaturi folositoare de suflet, ca să stea cu bărbăție pentru Hristos Domnul său și să-și pună pentru Dânsul sufletul, așteptând să ia de la Dânsul cununa biruinței în Împărăția Cerurilor. De aceasta auzind împăratul Dioclețian, fiind atunci în Cilicia, a poruncit să caute pe acel episcop, încuind porțile cetății Tarsului, ca să nu scape. Înștiințându-se episcopul prin dumnezeiasca descoperire, mai înainte de vreme a ieșit în taină din cetate, neștiind nimeni, de vreme ce încă nu venise ceasul lui, și se ascundea împreună cu alți creștini prin munți și prin pustietăți. Neputând împăratul să afle pe episcop și-a întors mânia sa spre aceia pe care i-a botezat episcopul și, prinzându-i, i-a aruncat în temniță.
În acea cetate era o fecioară cu numele Pelaghia, de neam bun și bogat, minunată la frumusețe, înțeleaptă și plină de frica lui Dumnezeu. Auzind ea de la creștini despre Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, s-a aprins de dragostea Lui, crezând într-Însul, și și-a pus în minte să nu se însoțească cu nimeni din oamenii pământești cei muritori și stricăcioși, ci să se facă mireasa Mirelui Celui ceresc, Care este fără de moarte și nestricăcios, dorind foarte mult Sfântul Botez. Înștiințându-se ea că episcopul creștin a fugit din cetate, s-a întristat și s-a mâhnit cu duhul, dorind ca să-l vadă și să primească botezul din mâinile lui, pentru că nu-l văzuse, ci numai auzise de dânsul. Ea avea maică văduvă elină, căreia îi tăinuia credința și dorința ei cea întru Hristos.
În vremea aceea, auzind fiul împăratului de frumusețea cea minunată a Pelaghiei și într-adins vrând s-o vadă, a trimis la dânsa bărbați cinstiți, dorind să o ia de soție, lucru de care era foarte bucuroasă mama Pelaghiei. Dar, fericita fecioară Pelaghia, însemnându-se cu semnul Sfintei Cruci, a răspuns fără frică: „Eu m-am logodit cu Fiul lui Dumnezeu, cu Împăratul cel fără de moarte”. Întorcându-se trimișii, au spus fiului împăratului cele auzite din gura fecioarei. Atunci, umplându-se el de mare mânie, voia să se răzbune, dar nu îndată, pentru că nădăjduia că se va lega fecioara și se va învoi la dorința lui.
Pelaghia a zis către mama sa: „Voiesc să mă duc la doica mea, pentru că nu am văzut-o de mult”. În acea vreme, doica petrecea într-un sat, afară din cetate. De aceea s-a gândit să se ducă la dânsa, pentru că poate să afle pe episcopul creștin, de care auzise în taină de la oarecare creștini în ce loc s-a ascuns. Dar mama sa, fiind învățată de diavol, nu s-a învoit cu cererea ei, ci în tot chipul o oprea, zicându-i: „Nu-ți este cu putință, o, fiică, să te duci acum acolo, ci vei merge altădată”. Pentru aceasta Pelaghia era mâhnită. În noaptea aceea i s-a arătat ei Domnul în chipul episcopului Clinon, negrăind nimic către dânsa, ci numai arătându-i asemănarea episcopului. Fecioara se miră de bărbatul ce i se arăta în vedenie, că fața lui era cinstită și prealuminată, iar îmbrăcămintea minunată. Deșteptându-se din somn, a trimis în taină pe doi oameni credincioși ai săi în temnița unde erau ținuți creștinii în legături, ca să-i întrebe pe dânșii cum este chipul episcopului. Ducându-se aceia și cercetând de asemănarea feței episcopului, s-au întors, spunând Pelaghiei cele ce au văzut, iar ea s-a minunat, pentru că toate cele ce spuneau ei, se asemănau cu vedenia cea din somn, și a cunoscut din aceasta, că în adevăr a văzut pe episcopul Clinon.
Deci ea se bucura cu duhul, iar cu inima dorea să-l vadă la față. Pentru aceasta se ruga lui Dumnezeu, zicând: „Învrednicește-mă, Doamne, ca să văd pe slujitorul Tău, pe vestitorul bunătăților Tale și nu mă lipsi pe mine de tainele Tale cele sfinte!”. Apropiindu-se către maică-sa, a zis: „Doamnă, mama mea, mă rog ție, lasă-mă să mă duc la doica mea, că de mult n-am văzut-o”. Iar maică-sa, deși nu voia să-i dea voie, însă în cele din urmă s-a învoit a o lăsa, de teamă să n-o mâhnească și să se îmbolnăvească. Deci, a poruncit să se pregătească carete, cai și multe slugi și a împodobit-o cu porfiră împărătească, cu podoabe de aur și cu pietre scumpe, ca pe o fecioară logodită cu fiul împăratului; iar pe lângă dânsa a pus slugi și fameni credincioși. Astfel, așezând-o într-o caretă aleasă, a trimis-o, zicându-i: „Mergi sănătoasă, fiica mea, și cu ale mele cuvinte te închină doicii tale!”. Pelaghia s-a dus bucurându-se în cale, înconjurată de o mulțime de slugi.
După ce s-a depărtat de cetate, ca la zece stadii, s-a apropiat de un munte oarecare cu păduri și unul din slujitori, cu numele Longhin, a văzut pe un bărbat cinstit, pogorându-se din munte. Acela era episcopul Clinon care, după purtarea de grijă a lui Dumnezeu, i s-a întâmplat de a întâmpinat pe cei ce veneau. Cunoscându-l Longhin, cel ce era în ascuns creștin, a zis către altul ce era asemenea în taină creștin: „Frate Iuliane, cunoști pe bărbatul ce vine înaintea noastră? Acesta este omul lui Dumnezeu, episcopul Clinon, prin care a străbătut slava în tot Răsăritul cu minunile făcute de dânsul și, înștiințându-se împăratul, l-a căutat mult și nu l-a aflat; pentru aceea a pornit prigoană împotriva creștinilor”. Vorbind acestea între ei, Longhin și Iulian, cei doi fameni pe care Pelaghia îi trimisese în temniță la creștini ca să-i întrebe pentru asemănarea feței episcopului, au auzit cele vorbite și îndată au vestit Pelaghiei cele ce auziseră.
Pelaghia a poruncit să oprească careta și, ieșind dintr-însa, a mers pe jos în întâmpinarea omului lui Dumnezeu, iar slugilor le-a poruncit ca să fie departe și să se odihnească sub copacii dumbrăvii, pentru că nu voia ca elinii cei necurați să audă tainele sfintei credințe. Apropiindu-se către omul lui Dumnezeu, i-a urat de bine, zicându-i: „Bucură-te, slujitorul lui Hristos!”. Iar episcopul a răspuns: „Fiică, fie pacea Hristosului meu cu tine”. Zis-a Pelaghia: „Bine este cuvântat Dumnezeu, Cel ce mi-a arătat mie în vedenie asemănarea feței tale și te-a trimis pe tine la mine, ca să mântuiești sufletul meu din pierzare. Deci, acum rogu-te pe tine, pentru Dumnezeul Căruia Îi slujești, spune-mi oare tu ești Clinon, episcopul creștinilor?”. Răspuns-a acela: „Eu sunt păstorul oilor celor cuvântătoare ale lui Hristos, care se nădăjduiesc a câștiga viața cea veșnică”. Iar Pelaghia a zis către dânsul: „Și ce poruncești oilor cuvântătoare ca să poată avea viață veșnică?”.
Zis-a episcopul: „Le învăț cunoștința Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh și le povățuiesc la viața cea plăcută lui Dumnezeu, în frica și în dragostea lui Iisus Hristos!”. Zis-a Pelaghia: „Spune-mi, părintele meu, ce este mai ales și mai de trebuință celor ce voiesc să se unească cu Dumnezeul tău?”. Zis-a episcopul: „Îți vestesc botezul, întru iertarea păcatelor și întru viața veșnică, că mai mult decât acela nimic nu este mai de trebuință”.
Căzând Pelaghia la picioarele episcopului, îl ruga, zicând: „Miluiește-mă, stăpâne, și-mi dă acel dar, că de când ai început a vorbi cu mine, lumina lui Dumnezeu a răsărit în inima mea și mă lepăd de satana, de îngerii lui, de meșteșugurile lui și de idolii cei fără de suflet pe care i-am urât demult ca pe niște netrebnici și care nu sunt pricinuitorii vieții, ci ai morții și ai pierzării veșnice. Iar acum rog pe Dumnezeul cel ceresc că, deși sunt nevrednică a fi mireasa Fiului Său, Care mi-a luminat inima mea, totuși cred că Acela este soarele dreptății”.
Episcopul, auzind niște cuvinte ca acelea, se mira de osârdia ei cea atât de mare către Dumnezeu, bucurându-se de dânsa cu duhul. Ridicându-și mâinile spre cer, a zis: „Dumnezeule și Părinte al Domnului nostru Iisus Hristos, Cel ce șezi în Cer și ai chemat pe această fecioară întru cunoștința Ta, trimite ei Sfântul Botez al iubitului Tău Fiu”. Așa rugându-se episcopul, deodată un izvor de apă vie a izvorât din pământ înaintea lor. Și, văzând episcopul, a preamărit pe Dumnezeu, zicând: „Mare ești Dumnezeul nostru Tată, Fiule și Duhule Sfinte, că ai dat botezul ca moștenire fiilor omenești spre viața veșnică. Și acum, Doamne, știutorul de inimi, Tu știi smerenia robului Tău, că mă rușinez a boteza pe fecioara aceasta. Deci, Tu, Atotputernice, rânduiește cu purtarea Ta de grijă și mă învață ce mi se cade să fac!”.
Pelaghia a zis către dânsul: „Stăpâne și părinte, s-a auzit rugăciunea ta; că iată, văd pe doi tineri purtători de lumină, stând la izvor și ținând o pânză curată prealuminată. Deci nu te îndoi a mă boteza pe mine!”. Iar episcopul, mulțumind lui Dumnezeu, s-a apropiat de izvor și a văzut doi îngeri ai lui Dumnezeu, precum îi spusese Pelaghia, care țineau o pânză mai albă decât zăpada, ca să acopere trupul cel fecioresc. Și, sfințind apa, se ruga, zicând: „Împărate a toată făptura, Cel ce faci pe îngerii Tăi duhuri și pe slugile Tale pară foc, fă-mă pe mine vrednic a boteza pe această fecioară, pe care ai trimis-o la mine, s-o aduc Ție jertfă vie, întru miros de bună mireasmă duhovnicească, și o numără pe ea cu ceata aleșilor Tăi în ziua Împărăției Tale, și ia-o cu cele cinci fecioare înțelepte în cămara Hristosului Tău, având aprinsă făclia sa”. Sfârșindu-și rugăciunea, a botezat pe fericita fecioară Pelaghia în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, și a împărtășit-o pe ea cu părticica Trupului lui Hristos, pe care o purta cu sine.
După aceasta Sfânta Fecioară Pelaghia s-a închinat episcopului și, sărutând picioarele lui, i-a zis: „Stăpâne al meu și fericite părinte, roagă-te lui Dumnezeu pentru mine ca să mă întărească pe mine cu Duhul Său cel Sfânt”. Episcopul i-a zis: „Dumnezeul Căruia te-ai dat pe tine, să-ți trimită ajutor din Sfântul Său locaș și să-ți dăruiască biruință asupra potrivnicului!”. Iar fecioara, fiind plină de multă bucurie de la Sfântul Duh, a zis episcopului: „Părinte, pentru Dumnezeu Cel ce mi-a dat prin tine mântuire, rogu-te pe tine, nu trece cu vederea această rugăminte a mea, de vreme ce prin sfintele tale mâini am luat porfira duhovnicească și nestricăcioasă a Împăratului Cel veșnic. Deci, de acum nu mi se cuvine mie a purta această porfiră pământească stricăcioasă și aceste podoabe; ia-le pe acestea tu, părinte, și le vinde, iar prețul să-l împarți la cei ce au trebuință, căci mie de acum toate acestea îmi sunt urâte”.
Zis-a către dânsa episcopul: „Deși îmi este cu neputință ca în mâinile mele să iau acestea, însă le voi lua, ca să nu te mâhnesc pe tine, de vreme ce, chemându-l pe Dumnezeu, mă poftești pe mine, voi face precum poruncești”. Zis-a Pelaghia: „Eu am auzit că Domnul nostru zice în Sfânta Evanghelie: Nu poate nimeni să slujească la doi domni; nu puteți să slujiți lui Dumnezeu și lui mamona. Deci și eu, vrând a-i sluji lui Dumnezeu Unul, lepăd pe mamona!”. Episcopul s-a minunat de înțelegerea ei, apoi, rugându-se pentru dânsa și binecuvântând-o, s-a dus. Deci, sfânta se bucura întru Duhul Sfânt și slăvea pe Dumnezeu, mulțumindu-I că a învrednicit-o a primi darurile cele cerești, și s-a întors la slugile sale cele ce o așteptau, pe care i-a găsit întunecați cu ochii din lucrarea diavolească și nu puteau să vadă, nici nu știau unde se vor duce. Sfânta, cunoscând că aceea li s-a făcut din răutatea vrăjmașului, a însemnat pe fiecare cu semnul Sfintei Cruci și îndată a gonit întunericul din ochii lor și au început a vedea bine, ca și mai înainte.
Și au întrebat-o pe ea, zicând: „Unde este omul acela cu care ai vorbit, doamnă? Căci am văzut și pe o femeie prealuminată stând între voi, care avea pe capul ei două coroane, iar deasupra coroanelor strălucea o cruce”. Iar Sfânta Pelaghia le-a poruncit să tacă. După aceea, a început a-i învăța pe ei credința întru Domnul nostru Iisus Hristos, la care i-au răspuns: „O, doamna noastră, cum nu vom crede în Acela, Care după moarte ne poate izbăvi de muncile cele veșnice și ne dăruiește viața veșnică în ceruri?”. Și se bucura sfânta de întoarcerea lor și-i sfătuia să se boteze fără zăbavă.
După acestea, suindu-se în caretă, a mers la doica sa, care a ieșit în întâmpinarea Sfintei Pelaghia și a văzut-o pe ea cu fața mai frumoasă decât frumusețea ei de mai înainte, fiind neîmbrăcată în hainele cele scumpe și fără de toate podoabele. Și, primind-o pe ea cu bucurie, a văzut toate obiceiurile ei schimbate, nu ca mai înainte, mândră și măreață; ci acum era smerită, blândă; înainte era limbută, iar acum tăcută; mai înainte se hrănea cu multe feluri de bucate și dulcețuri, iar acum petrecea în posturi și în înfrânări, mulțumindu-se cu puțină hrană. Mai înainte își petrecea zilele în deșertăciuni și mângâieri și nopțile dormind pe pat moale, iar acum cea mai mare parte a zilei o petrecea în rugăciuni și se odihnea pe pat vârtos, iar noaptea se scula la rugăciune.
Deci, doica a cunoscut că Pelaghia a primit credința creștinească și a început a-i zice: „Iubita mea fiică, precum cu frumusețea trupească cea foarte mare ai făcut pe fiul împăratului să se minuneze și pe toți cei ce te vedeau, tot așa cu frumusețea cea adevărată sufletească, sârguiește-te ca să fii plăcută Fiului lui Dumnezeu, Împăratul cel veșnic, Căruia te-ai dat pe tine ca mireasă, pentru că în adevăratul Dumnezeu, precum văd, ai crezut. Acela să te întărească pe tine la nevoința cea pătimitoare pentru El și să-ți dăruiască ție biruință asupra potrivnicului și cu cunună de dănțuire să te încununeze pe tine întru slava Sa. Deci, du-te cu pace în grabă de la mine, fiica mea, pentru că nu voiesc să zăbovești în casa mea, căci mă tem de primejdie și de risipire din partea fiului împăratului, care se mândrește că te are pe tine ca logodnică. Și nu numai pe mine singură mă cruț, că de aș pătimi cu tine, apoi și răsplătire de la Dumnezeu împreună cu tine aș fi luat, dar cruț pe tot neamul meu. Pentru că dacă va ști fiul împăratului, care te dorește pe tine, că tu ești creștină și zăbovești în casa mea, apoi îndată nu numai pe mine singură, ci și toată casa mea, cu tot neamul meu ne va pierde”. Niște cuvinte ca acestea ale doicii auzindu-le Sfânta Pelaghia, plecându-se cu smerită față, s-a dus de la ea și s-a întors la maica sa.
Apropiindu-se Pelaghia de casa sa, i-a ieșit maica ei în întâmpinare, care s-a înspăimântat când a văzut pe Pelaghia că nu e în porfiră împărătească, nici în podoabe, ci în haine proaste; dar nu pricepea cauza. Atunci una dintre slugi, i-a spus ei în taină toate cele ce se făcuseră pe cale, cum Pelaghia a luat credința creștinească, botezându-se de episcopul creștinesc.
Auzind aceasta maica ei, s-a făcut ca o moartă și zăcea pe patul durerii de mâhnire mare. Apoi, venindu-și în sine și nezicând nimic fiicei sale, a alergat la împăratul și a cerut să-i dea ei ostași, ca să-i trimită să caute pe episcopul creștinesc, să-l prindă și să-l aducă la judecată, pentru că a amăgit pe fiica ei. Și împăratul i-a dat mulțime de ostași înarmați, călăreți și pedeștri. În acea vreme, fericita Pelaghia, văzând pe maica sa foarte mânioasă, și-a luat pe famenii ei și pe câteva slugi care crezuseră în Hristos și a ieșit cu dânșii în taină din casă, trecând un râu ce se numea Kidnos și s-au ascuns acolo.
Maica ei, venind în casă cu ostașii, n-a găsit pe Pelaghia și, căzând într-un îndoit necaz, a trimis pretutindeni ostași, ca să caute pe Pelaghia și pe episcopul Clinon. Deci s-au dus prin toate părțile de primprejur, întrebând la drumuri, căutând prin munți și prin cetăți și prin pustietăți și nu-i putea afla, fiind acoperiți de dumnezeiasca sprijinire. Șezând Sfânta Pelaghia pe cealaltă parte de râu, vedea pe ostașii cei ce o căutau, iar ei, fiind orbiți, nu o vedeau pe ea, nici pe cei ce erau cu dânsa. Sfânta a zis către slugile sale: „Vedeți oare, că Domnul nostru iubește și acoperă pe robii Săi cei ce nădăjduiesc spre Dânsul?”. Deci, ostașii, căutându-i pretutindeni, s-au întors osteniți la cea care i-a trimis, neaflând nici pe Pelaghia, nici pe episcop. Atunci maica ei mai mult s-a mâhnit și s-a scârbit și a rămas abia vie din acea întristare mare.
După aceea, Sfânta Pelaghia, primind sfat bun de la Duhul Sfânt și aprinzându-se de dragostea Mirelui său cel ceresc, voia să se dea la munci pentru Dânsul. Pentru aceea s-a dus acasă la maica sa și a început a grăi: „Pentru ce te mânii în zadar, o maică? Pentru ce nu voiești să cunoști adevărul? Nu te-ai rușinat oare a trimite ostași spre căutarea bărbatului cel sfânt, care cinstește pe Dumnezeu cel Atotputernic, pe Ziditorul a toată făptura? Nu te rușinezi tu a ridica război asupra Dumnezeului ceresc? Nu știi că episcopul, robul Lui, de ar fi cerut de la Dânsul i-ar fi trimis numaidecât un înger al Său, care într-o clipeală a ochiului ar fi omorât toate cetele oștilor împărătești?”.
Sfânta Pelaghia, grăind acestea pentru Domnul nostru Iisus Hristos, sfătuia pe maica sa să cunoască pe adevăratul Dumnezeu, dar n-a sporit întru nimic. Maica sa, fiind orbită cu nebunia și împietrită cu răutatea, nu lua aminte la cuvintele ei cele insuflate de Dumnezeu, ci a trimis la fiul împăratului, zicându-i: „Iată, logodnica ta s-a însoțit cu Dumnezeul cel ceresc!”. Auzind aceasta tânărul, s-a umplut de jale mare și de întristare și s-a deznădăjduit cu totul de așteptarea sa, că se gândea cât de mult tatăl lui muncea pe creștini, și n-a putut pe nici unul să-l plece la gândul său.
El, șezând tulburat și mâhnit în palatul său, socotea în sine: Dacă Pelaghia a crezut în Dumnezeul creștinesc și s-a însoțit cu Dânsul, apoi nicidecum nu va voi să se depărteze de Dânsul și să-mi fie mie soție. Deci, ce voi face? S-o dau la munci, nu va folosi la nimic, pentru că știu cu câtă bucurie creștinii pentru Dumnezeul lor se dau de bunăvoie la toate muncile și la cea mai cumplită moarte. Astfel va face și Pelaghia. Mai iute ar vrea să moară, decât să-mi fie soție; iar eu mă voi umple de rușine și de jale mai mare. Rușine și ocară îmi va fi de la creștini, iar jale pentru moartea ei, că o iubesc fără măsură și nu pot suferi văpaia dragostei ce arde în mine aprinsă. Însă știu ce voi face: să nu privesc la muncile ei, ca să nu mă muncesc de durerea inimii rănite de dragoste și mă voi ucide singur. Pentru că mai bine îmi este ca să mor odată, decât în toate zilele trecându-mă cu vederea și urându-mă de necaz, cu a cărei dragoste sunt rănit.
Zicând acestea, și-a scos sabia și, golindu-și pieptul, l-a rezemat de vârful sabiei cel ascuțit și a zis, plângând: „Amar de ceasul în care ochii mei au văzut acea frumusețe, de care nu mă îndulcesc, nici nu mă satur de ea, pentru că îndată mă voi izbăvi de tot necazul”. Zicând acestea, s-a înjunghiat cu sabia și îndată a murit.
Mama Pelaghiei, înștiințându-se de moartea fiului împăratului, s-a înspăimântat, temându-se de împăratul Dioclețian, ca să nu o piardă cu toată casa și cu tot neamul ei, răzbunându-și moartea fiului său. Deci, singură a legat pe fiica sa și a dus-o la împărat, asupra căreia punea pricina morții fiului lui, și a dat-o pe ea spre pedeapsă. Iar Dioclețian, căutând spre ele, a zis cu jale: „Ce ați făcut voi acum? Ați omorât pe fiul meu”. Și a zis mama: „Iată, o, împărate, ți-am adus-o pe aceasta, care este pricina morții fiului tău, pe aceasta să o pedepsești și să răzbuni moartea fiului tău!”.
Văzând Dioclețian frumusețea cea negrăită a Pelaghiei, cea mai frumoasă decât toate femeile și însoțitoarele lui, o frumusețe pe care niciodată n-o văzuse, s-a mutat spre alt gând, dar nu de izbândire, ci de desfrânare, și căuta cum ar întoarce-o pe ea de la Hristos și s-o ia de femeie pentru el. Atunci îndată a poruncit ca să aducă mulțime de aur și pietre scumpe înaintea fecioarei, vrând să amăgească pe mireasa lui Hristos, iar mamei ei i-a dat libertate și o sută de talanți, pe care, luându-i, s-a dus acasă, bucurându-se cu o bucurie diavolească; iar Sfânta Pelaghia a rămas în palatele împărătești, păzindu-se cu cinste de slujnicile împărătești.
A doua zi a poruncit împăratul să aducă cu cinste pe sfânta fecioară înaintea lui, iar el ședea cu tot sfatul său de ostași întru slava sa. Și a început înaintea tuturor a grăi către fecioară: „Un lucru poftesc de la tine: să te lepezi de Hristos și eu te voi lua de soție și vei fi cea dintâi în casa mea. Voi pune pe capul tău coroana împărătească și vom stăpâni împreună toată împărăția mea și de voi avea fiu din tine, acela, după mine, va ședea la scaunul meu, împărățind toată lumea”.
Sfânta Pelaghia, umplându-se de dumnezeiască râvnă, a răspuns fără frică: „O, împărate, ce, ai înnebunit de vorbești unele ca acestea către mine? Să știi cu adevărat că nu voi face voia ta, fiindu-mi greață de nunta ta cea urâtă, pentru că am mire pe Hristos, Împăratul cel ceresc. Nici cununa ta împărătească cea deșartă și de puțină vreme nu doresc; căci îmi sunt gătite la Dumnezeul meu în cereasca împărăție, trei cununi nestricăcioase: cea dintâi pentru credință, că am crezut cu toată inima în adevăratul Dumnezeu; a doua pentru curăție, că mi-am logodit Lui fecioria mea neîntinată; iar a treia cunună, pentru mucenicie, că voiesc să pătimesc toate muncile pentru Dânsul și să-mi pun sufletul meu pentru dragostea Lui cea dumnezeiască”.
Auzind Dioclețian aceste cuvinte îndrăznețe, s-a umplut de mânie, și îndată a poruncit să ardă un bou de aramă, vrând ca așa să înfricoșeze pe fecioară. Iar după ce a ars boul, încât scotea scântei ca un cărbune aprins, ducea spre el pe sfânta fecioară. Între poporul care privea la acea priveliște, erau mulți creștini și preoți tăinuiți. Aceia, văzând pe fecioară ducând-o la mucenicie, se rugau pentru ea în taină lui Dumnezeu, ca s-o întărească cu puterea Sa. Deci, împăratul și boierii, cu toții sfătuiau pe sfânta fecioară, cu îmbunări și cu certări, ca să facă voia împăratului, însă după ce fecioara a rămas neclintită ca un stâlp în hotărârea sa, atunci împăratul a poruncit ca s-o dezbrace de toate hainele și s-o pună pe ea goală înaintea lui.
Văzând sfânta pe cei ce voiau s-o dezbrace, a strigat cu glas mare către Dioclețian: „Adu-ți aminte, o, împărate, de femeile și de însoțitoarele tale, căci și eu port același trup ca și acelea”. Însă împăratul, fiind plin de pofta cea necurată și vrând prin vedere să-și sature ochii cei desfrânați de goliciunea feciorească, a poruncit ca s-o dezbrace mai degrabă. Ea, neașteptând să fie dezbrăcată de mâinile celor necurați, însemnându-se cu semnul Sfintei Cruci, îndată s-a dezbrăcat singură de toată îmbrăcămintea sa și a aruncat-o înaintea feții împăratului și stătea goală la priveliștea îngerilor și a oamenilor, împodobindu-se cu rușinea cea feciorească ca și cu o porfiră împărătească, și ocăra pe împăratul, zicând: „Socotesc, că tu ești acel șarpe, care a înșelat pe Eva și l-a îndemnat pe Cain să ucidă pe Abel. Tu ești diavolul acela, care a cerut pe dreptul Iov de la Dumnezeu să-l ispitească, dar degrabă vei pieri cu sunet, vrăjmaș al lui Hristos, împreună cu toți cei de un gând cu tine”.
Acestea zicând, și-a făcut iarăși semnul Sfintei Cruci și a alergat singură la boul cel înroșit, neașteptând până ce o vor arunca pe ea. Dar când s-a apucat cu mâinile de boul acela, îndată cinstitele ei mâini s-au topit ca ceara de iuțimea focului, însă ea, ca și cum n-ar fi simțit durerea, și-a băgat capul în fereastra boului și a intrat cu tot trupul înăuntru, slăvind cu glas mare pe Dumnezeu și zicând: ”Slavă Ție Doamne, Unule născut Fiul lui Dumnezeu cel de sus, Care m-ai întărit pe mine neputincioasa la această nevoință și mi-ai ajutat să biruiesc pe diavolul și meșteșugurile lui, Ție și Părintelui Tău Cel fără de început, împreună cu Sfântul Duh, se cuvine slavă și închinăciune în veci”.
Astfel și-a dat sfântul ei suflet în mâinile Celui Preacurat și fără de moarte Mire al său și a intrat împreună cu El în cămara cea cerească, în glasul bucuriei și al cântării cetelor îngerești. Iar trupul ei cel cinstit s-a topit ca untul în boul cel de aramă și s-a revărsat ca un mir de bună mireasmă, umplându-se toată cetatea de acea negrăită bună mirosire.
Iar oasele ei cele cinstite, a poruncit păgânul împărat, să le arunce afară din cetate și le-au dus la un munte ce se numea Linaton. Atunci, mergând patru lei din pustie, ședeau lângă ele, păzindu-le de alte fiare și de păsările cele mâncătoare de trupuri; iar descoperirea lor s-a făcut de către Dumnezeu fericitului episcop Clinon, atât despre sfârșitul Sfintei Pelaghia, cât și de oasele ei. Deci, ducându-se episcopul la muntele acela, a găsit cinstitele ei oase și pe leii aceia șezând lângă ele. Iar după ce au văzut leii pe omul lui Dumnezeu, au mers la el și, plecându-se înaintea lui, s-au întors în pustie.
Deci, episcopul, luând oasele sfintei mucenițe, le-a dus la un loc mai înalt al acelui munte și le-a pus într-o piatră, unde mai pe urmă, pe timpul împărăției lui Constantin, strălucind buna credință pretutindeni, a făcut biserică deasupra cinstitelor moaște ale miresei lui Hristos și a scris numele sfintei pe acea piatră astfel: „Sfânta fecioară Pelaghia, care s-a dat pe sine lui Dumnezeu și până în sfârșit s-a nevoit pentru adevăr, aici se odihnește cu moaștele sale, iar sufletul ei împărățește în cer, împreună cu îngerii întru slava lui Hristos”.
Astfel și-a sfârșit pătimirea Sfânta Muceniță Pelaghia, întru Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine slava, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin
Era slujnica soţiei împăratului Licinius, Constanţia. Acesta s-a rănit de frumuseţea ei şi căuta apropierea ei. Fecioara a cerut ajutorul împărătesei, ca să scape de împăratul curtezan.
Îmbrăcînd-o în haine bărbăteşti şi dându-i bani de călătorie, împărăteasa a trimis-o la Pontus împreună cu un alt slujitor credincios. Împăratului i-au spus că Glafira a înnebunit şi că este pe moarte.
Pe drum spre Armenia, Sf. Glafira s-a oprit la Amasea, unde a fost găzduită de episcopul locului, Sf. Vasile.
La vremea aceea sfântul construia o biserică în oraş. Sf. Glafira a donat toţi banii de la Constanţia pentru construcţia bisericii şi i-a scris împărătesei să-i mai trimită alţii ca să poată termina construcţia.
Împărăteasa i-a îndeplinit rugămintea dar scrisoarea a căzut în mâinile lui Licinius, care înfuriat, i-a ordonat guvernatorului oraşului să-i trimită pe ierarh şi pe fecioară la el.
Însă Sf. Glafira a murit înainte să ajungă edictul în Amasea iar Sf. Vasile a fost dus la împărat.
Doi diaconi, Partenie şi Teotim l-au urmărit pe Sf. Vasile şi s-au stabilit într-un loc aproape de închisoarea unde era acesta ţinut.
Evlaviosul creştin Elpidefor l-a mituit pe gardian şi în fiecare noapte mergea cu Partenie şi Teotim să-l viziteze pe sfânt.
Cu o seară înainte de proces, el a început să cânte Psalmi rostind „şi dacă m-aş sălăşlui la marginea mării şi acolo …mâna ta mă va povăţui şi mă va ţine dreapta Ta” (Psalmi 138/139:9-10).
Acelea erau cuvinte profetice.
De trei ori sfântul a căzut în lacrimi şi diaconii se temeau că nu va putea îndura chinurile dar el i-a liniştit.
La proces sfântul a refuzat cu tărie să se lepede de credinţă şi să devină preot păgân, aşa încât a fost condamnat la moarte.
Elpidefor le-a dat bani soldaţilor ca să-l lase pe Vasile să se roage şi să vorbească cu prietenii săi înainte de execuţie.
Apoi sfântul i-a spus călăului: „Prietene, du la îndeplinire ce ţi s-a spus” şi liniştit şi-a plecat capul ca să-l taie sabia.
Elpidefor a vrut să cumpere cu bani de la soldaţi rămăşiţele pământeşti ale sfântului dar soldaţilor le-a fost frică de împărat şi au aruncat trupul şi capul sfântului în mare.
După acestea un înger al lui Dumnezeu i-a apărut lui Elpidefor în vis de trei ori spunîndu-i: „Episcopul Vasile este la Sinope şi te aşteaptă.”
Auzind mesajul, Elpidefor şi diaconii au mers pe mare până la Sinope, unde au angajat nişte pescari care să-i ajute cu plasele de pescuit.
Când au aruncat năvoadele acolo unde au spus cei doi diaconi, nu au găsit nimic.
Atunci Elpidefor le-a spus să arunce plasele în numele Domnului Dumnezeului său, pe Care el Îl proslăvea şi abia atunci năvoadele au scos la suprafaţă moaştele Sf. Vasile care avea capul alipit de corp şi numai urma loviturii de sabie se mai vedea pe gât.
Sfintele moaşte ale Sf. Vasile au fost duse la Amasea şi îngropate în biserica construită de el însuşi.
Viața Sfintei Cuvioase Glafira
Sfânta Glafira (Secolele III – IV) – foto preluat de pe doxologia.ro
După pieirea lui Maxenţiu tiranul, necuratul împărat al Romei, pe care l-a biruit ca pe un vrăjmaş dreapta lui Dumnezeu prin arma Crucii ce a arătat-o marelui Constantin şi pe care, afundându-l în repeziciunile apelor, l-a înecat ca pe un alt Faraon, împărăţia Romei cea de la Apus a avut uşurare de sub jugul tiraniei; iar cea de la Răsărit era încă în prigonire, pentru că un alt vrăjmaş al lui Dumnezeu, Maximin tiranul care stăpânea la Răsărit, grăia nedrept asupra adevăratului Dumnezeu şi în chinuri cumplite ucidea pe cei ce credeau cu bună credinţă.
Atunci marele Constantin, împăratul cel binecredincios, însoţind pe sora sa cu Liciniu, cel primit la împărăţie, l-a trimis la Răsărit împotriva lui Maximin, iar Liciniu ducându-se cu ajutorul Domnului nostru Iisus Hristos, în Care credea atunci, a biruit puterea lui Maximin, încât de-abia el singur şi cu puţini ostaşi au putut scăpa. Dar deşi au scăpat de mâna lui Liciniu, însă n-au putut scăpa de mâna lui Dumnezeu, pentru că ascunzându-se în Tarsul Ciliciei au apărut deodată peste trupul lui nişte răni de netămăduit şi cu nemăsurate dureri era chinuit. Apoi a căzut cu faţa în jos la pământ şi i s-a aprins trupul de un foc nevăzut, topindu-i-se ca ceară mădularele, iar sufletul lui ticălos se ţinea numai în oase. Apoi şi oasele lui, fiind fără carne şi sânge, au început să se rupă unul după altul, făcându-i nespuse dureri. Şi n-a murit până ce nu şi-a mărturisit păgânătatea şi tirania sa, căci cu nevinovăţie prigonea pe robii lui Hristos, adevăratul Dumnezeu. Mărturisind aceasta şi pe zeii săi blestemându-i, a murit.
Iar Liciniu, cuprinzând tot Răsăritul, a intrat în Nicomidia împreună cu soţia sa, cu multă slavă şi prăznuire. La început era pace şi linişte pretutindeni, veselie şi bucurie între creştini, că după cumplita prigonire de la Maximin, se odihneau de primejdii. Însă prin lucrarea diavolului celui rău iarăşi s-a ridicat viforul necazurilor, pentru că Liciniu, întărindu-se în împărăţia Răsăritului, s-a depărtat de la Hristos Dumnezeu şi s-a întors iarăşi la necurata închinare de idoli în care fusese crescut. Dar pentru că împărăţea cu Constantin şi avea în însoţire pe sora acestuia, care era creştină, de aceea primise creştineasca credinţă şi se jurase lui Constantin ca niciodată să nu se depărteze de la creştinătate, ba încă să o şi apere. După aceea, împărăţind la Răsărit, a uitat facerile de bine ale lui Hristos Dumnezeu, Cel care i-a ajutat asupra lui Maximin şi i-a dăruit împărăţia Răsăritului, uitând de ajutorul lui Constantin, căci s-a rupt de dânsul, şi precum lui Hristos Domnul, aşa şi împăratului Constantin i s-a făcut vrăjmaş.
Deci Liciniu, fiind în Nicomidia, s-a lepădat de Hristos şi s-a închinat idolilor, poruncind ca iarăşi pretutindeni să aducă jertfe diavolilor, şi a ridicat asupra creştinilor prigonire. Întâi a izgonit din palatele împărăteşti şi din toată curtea pe toţi cei ce erau creştini – senatori, boieri, slugi şi înarmaţi -, făcându-se foarte străin de acoperământul şi de sprijinul lui Hristos. Şi întorcându-se către basmele elineşti şi către viaţa cea necurată, a început fără de ruşine a se tăvăli în necurăţiile trupeşti, făcându-se nesăţios spre păcatul trupesc, răpind cu sila femeile şi fiicele senatorilor spre amestecare. Dar mai ales pe cele creştine cu sila le luă, spre ocara sfinţilor şi spre întinarea credinţei în Hristos Dumnezeu.
Auzind de aceasta binecredincioasă şi creştina împărăteasă, soţia lui, al cărui nume era Constanţia, îi sângera inima de toate cele făcute de dânsul şi îl înştiinţa prin scrisori pe fratele său, Constantin. Şi avea această împărăteasă în palatul său o fecioară foarte frumoasă şi deplin înţeleaptă care îi slujea ei, cu numele Glafira, cu credinţa creştină, din Italia, de neam cinstit şi binecredincios. Pe acea fecioară văzând-o Liciniu s-a aprins cu poftă necurată asupra ei şi a poruncit famenului celui mai mare din postelnicii lui, cu numele Venegn, ca să-i zică ei despre aceasta. Iar Venegn, ca un mare dar, a adus ei acea veste precum că împăratul o iubeşte şi voieşte să fie cu dânsa; apoi îi porunceşte ca să fie gata spre desfrânare. Dar acea sfântă fecioară, fiind plină de frica lui Dumnezeu, s-a îngreţoşat de un păcat ca acela şi a izgonit cu necinste pe acel vestitor, ocărind fărădelegea aceea. Apoi, ferindu-se de ura împărătesei şi de pizmă ei, i-a spus acel lucru şi o rugă, zicând: “Pentru Dumnezeu, Cel ce a zidit cerul şi pământul, de Care tu te temi şi Căruia împăratul Constantin, fratele tău, cu credinţă îi slujeşte, nu lăsa să se piardă fecioria mea cu acea însoţire fără de lege”.
Auzind împărăteasa aceasta, a iubit-o şi mai mult pentru întreaga ei înţelepciune, dar cu frica lui Dumnezeu se sfătuia cum ar putea-o tăinui. Şi întrebând împăratul de dânsa, împărăteasa a poruncit să se vestească în palatul împărătesc, că Glafira şi-ar fi ieşit din minte; că zace bolnavă şi este aproape de moarte. Deci, auzind împăratul de aceasta, a încetat de a se mai gândi la Glafira, iar împărăteasa, căutând vreme potrivită, a liberat pe fericită Glafira dându-i o mulţime de aur, argint, pietre scumpe, podoabe de mult preţ, haine scumpe şi toate cele trebuincioase. Încă şi slugi şi slujnice credincioase i-a dat, încât să-i ajungă spre trebuinţa ei. Şi încredinţând-o unor oameni cinstiţi şi binecredincioşi din slugile sale, le-a poruncit s-o ducă în părţile Armeniei, nespunând nimănui nimic despre dânsa; şi să stea acolo până ce Domnul va voi să rânduiască cele bune pentru dânsa. Ei au dat cuvânt împărătesei, că o să împlinească cu dinadinsul toate cele poruncite. Deci, luând pristavii pe fericită Glafira, au îmbrăcat-o pe ea şi pe fecioarele cele ce erau cu dânsa în haine bărbăteşti şi au ieşit din cetatea Nicomidiei. Şi, mergând cale multă, s-au apropiat de Armenia, ajungând la cetatea Amasia, care era mitropolie a ţării Pontului.
Văzând Glafira frumuseţea acelei cetăţi, a zis către slujitorii ei: “Dacă vom afla aici neam creştinesc, să petrecem în cetatea aceasta”; şi le-a poruncit să întrebe despre creştini. Şi au întâlnit pe un tânăr din casa unui cinstit cetăţean din Amasia, cu numele Cvintie. Acel tânăr, cunoscând pe acei străini că sunt creştini şi că ei caută pe cei de o credinţă cu dânşii, a alergat singur la ei şi i-a rugat să vină în casa lui şi să stea cât vor voi, spunându-le că el este creştin; arătându-le că în cetatea lor sunt mulţi creştini şi au episcop pe un bărbat ales, asemenea apostolilor. Străinii s-au bucurat auzind unele ca acestea; apoi au mers la Cvintie şi au petrecut în casa lui, căci le-a dat camere spre odihnă. A venit la dânşii şi episcopul cetăţii aceleia, cu numele Vasilevs, de care ne este cuvântul, bărbat bun şi plin de darurile duhovniceşti. Acela întrebându-i cine sunt şi de unde sunt, Glafira cea înţeleaptă i-a spus toată taina cea despre dânsa, că este din Italia cu neamul, creştină cu credinţa, slujitoare surorii împăratului Constantin, adică soţiei împăratului Liciniu, spunând şi despre pricina înstrăinării sale.
Auzind acestea de la dânsa, Sfântul episcop Vasilevs şi Cvintie i-au poruncit ca nici ea, nici slujitorii ei să nu iasă afară din casă, nici să vorbească cu cineva, că nu cumva să afle de dânsa ighemonul din cetatea aceea; căci pentru dânsa vor fi în primejdie toţi creştinii Amasiei. Aceasta a zis şi robul lui Dumnezeu, Vasilevs, că acea fugă şi înstrăinare a ei va fi spre slava lui Dumnezeu. În acea vreme acel sfânt episcop zidea o biserică în cetate, că până atunci creştinii nu aveau o biserică înăuntrul cetăţii, ci aveau numai afară o biserică foarte mică. Fericită fecioară Glafira a dat episcopului mult argint spre zidirea bisericii şi toate cele ce-i dăruise împărăteasa le-a cheltuit la acea zidire, în cinstea lui Hristos Dumnezeu, nelăsând nimic pentru dânsa. A scris şi la împărăteasa, stăpâna sa, înştiinţând-o unde este, la cine petrece şi despre zidirea bisericii, rugând-o să trimită aur mai mult, spre săvârşirea şi împodobirea bisericii. Împărăteasa a făcut aceea cu bucurie şi cu osârdie a trimis la dânsa avere multă şi daruri bisericii şi episcopului şi i-a scris încredinţîndu-i-o pe roaba sa, fecioara Glafira.
Dar nu după puţină vreme, prin lucrarea diavolească s-a făcut aceasta, că scrisoarea Glafirei cea scrisă către împărăteasă, a găsit-o Venign, postelnicul împăratului şi, citind-o, a aflat că Glafira este vie – pe care o socoteau că este moartă -, cum şi unde se află şi a spus de aceasta împăratului Liciniu. Iar împăratul, umplându-se de mai multă mânie, a scris îndată la ighemonul Amasiei, poruncindu-i ca pe Vasilevs episcopul creştinesc şi pe Glafira slujitoarea, ferecându-i în fiare, să-i trimită degrabă la dânsul în Nicomidia. Însă, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, mai înainte de a ajunge scrisoarea împăratului în Amasia la ighemon, fericită şi Sfânta Glafira s-a dus către Domnul. Deci ighemonul, prinzindu-l numai pe Vasilevs episcopul, l-a ferecat şi l-a trimis la împărat, iar despre Glafira l-a înştiinţat că a murit.
Mergând Sfântul Vasilevs din Amasia în Nicomidia, îi urmau doi diaconi, Partenie şi Teotim, toţi pe cale pătimind multe răutăţi de la ostaşii cei pagini şi cu năravuri de fiară. Iar după ce a ajuns la Nicomidia, robul lui Dumnezeu, Vasilevs, a fost închis în temniţă, iar Partenie şi Teotim au petrecut la un om care locuia aproape de temniţă, cu numele Elpidifor, care era creştin cu credinţa şi primitor de străini. Acel Elpidifor, ştiind toate cele despre Sfântul Vasilevs, a amăgit cu aur pe străjerul temniţei cu care se cunoştea, ca să aibă neoprită intrarea în temniţă la episcop, el şi amândoi diaconii. Deci, se duceau la sfântul când pofteau şi cântările cele din toate zilele le săvârşeau în temniţă împreună cu dânsul, mai ales rugăciunile de noapte. Iar mai înainte de ziua aceea în care urma să fie pus Sfântul Vasilevs la încercare înaintea împăratului, la miezul nopţii acesta a strigat pe străjer şi l-a întrebat de diaconii săi şi despre Elpidifor, iar acela i-a chemat la dânsul cu sârguinţa. Iar el, după obicei, a început a cânta psalmii lui David, începând de la stihul: “Adu-ţi aminte, Doamne, de David şi de toate blîndeţile lui”, şi, cântând ceilalţi psalmi, când a ajuns la acele cuvinte: “De mă voi sălăşlui la marginile mării şi acolo mâna Ta mă va povăţui şi dreapta Ta mă va sprijini, Doamne”, întinzându-şi mâinile în sus, aceste cuvinte le-a repetat de trei ori cu lacrimi. Diaconii, văzând pe sfânt mâhnit şi plângând în rugăciuni, se îndoiau, pentru că socoteau că episcopul lor se temea de caznele ce avea să le sufere, iar episcopul ştia cele ce zicea, că sfârşitul lui voia să se arate când trupul lui, după tăiere, era să fie aruncat în mare.
După sfârşitul cântării de psalmi, când se lumina de ziuă, a zis către diaconi: “Fraţilor, ispitele cele de la diavol se ridică asupra noastră, iar cele de la oameni vin peste noi şi sunt aproape; însă nu vă temeţi, nici să slăbiţi de necazurile ce au să fie; ci bărbăteşte şi neclintiţi să petreceţi în credinţă, ca să nu vă aflaţi ruşinaţi la venirea Domnului. Apoi să fie deşteptat ochiul sufletului către Cel ce poate să ne mântuiască din moarte şi cu neabatere priviţi spre El, Care este puternic ca mâhnirea să o prefacă în bucurie, plângerea spre veselie, lacrimile spre râs şi ostenelile să le întoarcă în odihnă. Pe toate cele frumoase şi plăcute ale lumii acesteia să le socotiţi că nişte gunoaie, pentru Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos; cu El să vă faceţi moştenitori împreună cu toţi sfinţii, săturîndu-vă de dulceaţa Împărăţiei Lui. Să mai ştiţi încă, fiii mei, că în această noapte mi s-a arătat Domnul şi mi-a spus care îmi va fi sfârşitul durerii mele, apoi mi-a spus câte măriri va face spre mine, robul Său. Deci, nu vă mâhniţi, ci întoarceţi-vă acolo şi să întăriţi pe fraţi întru Hristos, iar pe Evtihie, fiul lui Calist, să-l alegeţi episcop la voi, în locul meu; pentru că aşa mi-a descoperit Domnul, Care, cu darul Său, acest trup al meu îl va da vouă”.
Deci, pe diaconii care plângeau cu amar, i-a sfătuit cu obişnuita sa învăţătură să se întoarcă în Amasia. Iar către Elpidifor a zis: “Tu, frate, eşti ales de Dumnezeu să slujeşti fraţilor prin primirea de străini, ca pentru dragostea ta să primeşti răsplătire veşnică la cer. Îţi încredinţez pe aceşti doi fraţi ai mei. Să nu-i părăseşti, ci împreună cu dânşii să petreci în necazuri şi să te osteneşti oriunde te va chema Domnul la slujba Sa”.
După ce a liberat sfântul de la sine pe Elpidifor şi pe amândoi ucenicii săi, împăratul a poruncit să aducă înaintea sa pe cel legat spre a-l cerceta, aruncând mai întâi asupra lui pricina cu Glafira, căci, primind-o la sine, a ascuns-o, neînştiinţîndu-l despre aceasta. Iar sfântul, dându-i îndată răspunsul cuviincios prin cuvinte cu îndrăzneală, l-a pornit pe împărat spre mânie şi a poruncit ca iarăşi să-l ducă pe sfânt în temniţă. După aceea a trimis la dânsul pe tribun, zicându-i: “Îţi voi ierta ţie pentru Glafira şi cu daruri mari te voi cinsti dacă te vei supune mie şi vei aduce zeilor mei jertfe, căci te voi face mai mare peste slujitorii care sunt aici”.
Iar plăcutul lui Dumnezeu, Vasilevs, a răspuns tribunului, zicându-i: “Acestea să le spui împăratului: de-ar fi voit să-mi dea chiar şi toată împărăţia sa, niciodată nu va putea să-mi dea atât cât voieşte să ia de la mine, căci te sârguieşti a mă depărta de la Dumnezeul Cel viu şi a mă uni cu diavolii cei pierzători de suflete; voieşti a mă depărta de slava cea fără de sfârşit şi fără de moarte şi a mă cinsti cu cele de puţină vreme şi grabnic pieritoare, a căror podoabă şi lumină este ura şi întunericul cel netrebnic. Dar de voieşti să mă asculţi pe mine, sfetnicul cel bun, tu mai degrabă supune-te mie şi te întoarce de unde ai căzut, la Hristos, de Care te-ai lepădat, pentru că este bun Dumnezeul nostru şi nu este mai milostiv, mai drept şi mai bun decât Mântuitorul. Deci pocăieşte-te şi te depărtează de la deşartele lucruri, ca să nu vină asupra ta cele rele pentru a ta nebunie, de la dreptul Judecător, de Care tu, lepădându-te, ai zis că nu este Dumnezeu”.
Tribunul a spus împăratului aceste cuvinte ale sfântului, iar împăratul a zis către tribun: “Spuneţi-i lui Vasilevs iarăşi, sfătuindu-l să se supună voinţei noastre, doar cumva va asculta; iar de nu, apoi, tăindu-i capul, să-l aruncaţi în mare, ca să vedem de va putea Acel galileean să-l izbăvească”. Deci tribunul iarăşi a mers la sfânt şi i-a zis: “Între viaţă şi moarte eşti acum, omule! Una din amândouă alege-ţi: ori plăcerea împăratului să o faci închinându-te zeilor lui, ori să ştii că de sabie şi de înecarea mării te-ai apropiat”.
Auzind aceasta sfântul, s-a bucurat şi a răspuns: “Eu, Dumnezeului meu şi Împăratului Cel fără de moarte mă străduiesc a plăcea şi a păzi poruncile Lui, iar aceia pe care voi îi numiţi dumnezei sunt diavoli, împreună cu cei care cred într-înşii şi vor fi aruncaţi în vremea judecăţii Lui, de adevăratul meu Dumnezeu, Cel ce stăpâneşte pe toţi, în focul gheenei cel nestins şi în întunericul cel mai dinafară, unde va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor. Deci faceţi cu mine ceea ce voiţi, căci eu sunt gata nu numai să fiu tăiat şi înecat în mare cum ai zis, ci şi la munci fără de număr pentru Hristos; şi cât va fi sufletul în trupul meu de Dumnezeu, Ziditorul meu, nu mă voi depărta, nici mă voi face vinovat focului cel a toate mistuitor!”
Din toate aceste cuvinte ale Sfântului Vasilevs înţelegând tribunul că-i este cu neputinţă a-l sfătui şi a-l face să se plece spre gândul lor, a poruncit mai întâi să-l bată, apoi să-i taie capul şi să-l arunce în mare, ca în acest fel, omorând pe mai mulţi creştini şi mai ales pe păstorii turmei lui Dumnezeu, să-i dea peştilor spre mâncare. Iar mucenicul lui Hristos, Vasilevs, suferind bătaia cu bucurie, zicea: “Nici necazul, nici strâmtorarea, nici muncile cele multe, nici focul, nici sabia, nici moartea nu vor putea să mă despartă de dragostea lui Hristos, pentru că este puternic, ca de toate să mă izbăvească”, şi, fiind dus la moarte, cânta psalmii lui David; iar Elpidifor mergea după dânsul, împreună cu diaconii şi cu mulţi creştini.
Ajungând la locul rânduit, Elpidifor, dând ostaşilor câţiva arginţi, i-a rugat să lase pe Vasilevs să vorbească puţin cu cunoscuţii săi. Iar aceştia neoprindu-l, dumnezeiescul slujitor al lui Hristos, plecându-şi genunchii pe malul mării şi întinzându-şi mâinile în sus, s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: “Cel ce ai făcut cereştile puteri cele fără de trupuri, Cel ce ai întins cerul ca o piele şi ai întemeiat pământul peste ape, Cel ce ai zidit marea şi toate dintr-însa, Doamne, Dumnezeul meu, Cel ce pretutindeni şi în toţi eşti şi de-a pururea petreci şi faci voia celor ce se tem de Tine şi păzesc poruncile Tale, auzi rugăciunile mele şi păzeşte pe credincioasa Ta turmă peste care m-ai pus pe mine, netrebnicul robul Tău, a fi păstor. Izbăveşte-o pe ea de ispitele elineşti şi de toată hulirea cea rea a păgânilor, care grăiesc asupra Ta cele de hulă. Tu, Atotputernice pierde îndrăcirea idolească şi strică diavoleasca lucrare, iar adunarea Bisericii Tale creşte-o şi înmulţeşte-o. În toată cetatea aceasta şi în cele dimprejurul ei, un popor să fie, cu un suflet şi cu un gând să fie întru mărturisirea Ta, a Dumnezeului Cel adevărat; şi pe acelaşi popor fă-l doritor de lucruri bune ca să-ţi placă ţie, că întru toţi să se preamărească numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor”.
Zicând “Amin”, pe Elpidifor şi pe amândoi diaconii i-a cuprins şi i-a sărutat precum oarecând Sfântul Apostol Pavel pe presbiterii Efesului, cu sărutare sfântă, spunând: “Bine este cuvântat Dumnezeu, Care nu ne-a dat pe noi întru vânarea dinţilor nevăzuţilor noştri vrăjmaşi; ci a sfărâmat cursele lor şi pe noi ne-a izbăvit, căci de acum înainte nu mai pot să ne ispitească vrăjmaşii noştri. Închinaţi-vă, fraţilor şi fiilor mei, pe care întru Sfântul Duh i-am păscut! Darul Domnului nostru Iisus Hristos să fie cu noi cu toţi. Amin!” După aceea, întorcându-se către călău, i-a zis: “Săvârşeşte-ţi, prietene, porunca ta!” Şi iarăşi, plecându-şi genunchii, şi-a întins grumajii bucurându-se şi veselindu-se; apoi, tăindu-l, şi-a săvârşit nevoinţa sa cea bună.
După tăierea sfântului, a rugat Elpidifor pe ostaşi, dându-le mult aur, ca să nu arunce trupul mucenicului în mare, ci să i-l dea lui, ca să-l îngroape, dar aceia n-au voit, zicând: “Ne temem că nu cumva să ştie împăratul, căci ne va tăia capetele noastre”. Iar Elpidifor a cerut numai capul sfântului, dar nici pe acela nu l-a primit. Şi aşa ostaşii, luând o luntre pescărească şi punând într-însa trupul şi capul mucenicului, s-au dus departe de la mal şi le-au aruncat în adâncul mării, într-o parte capul şi în altă parte trupul. Creştinii de pe mal plângeau şi priveau, între care era şi Ioan prezbiterul Nicomidiei, care a privit spre toate chinurile sfântului şi a fost mai pe urmă scriitor al pătimirii lui, iar credinciosul rob al lui Hristos, Elpidifor, luând pe amândoi diaconii, s-a întors la casa sa, mângâindu-i în supărare.
În acea noapte i s-a arătat în somn o vedenie dumnezeiască, pentru că îngerul Domnului, arătându-i-se, i-a zis: “Episcopul Vasilevs a venit în Sinope şi acolo vă aşteaptă pe voi; deci, sculându-te, ia pe diaconii lui şi, intrând într-o corabie, să mergi la dânsul”. Această vedenie i s-a arătat lui Elpidifor de trei ori într-o noapte. Spunând Elpidifor despre acea vedenie diaconilor, îi întreba pe dânşii dacă au auzit undeva vreun loc sau cetate, care să se cheme Sinope. Partenie a răspuns: “Sinope este o cetate a Pontului, unde Sfântul Apostol Andrei s-a ostenit întru bună vestirea lui Hristos. Dar şi eu am văzut în vis pe Sfântul Vasilevs şi mi se părea că-i dădeam mina şi împreună cu dânsul intram în biserica Domnului, zicându-mi: “Precum vezi, ţie îţi va fi dat””.
Deci, luând Elpidifor aur destul şi toate cele de trebuinţă pentru drum, s-a suit într-o corabie cu amândoi diaconii şi au plecat în cetatea Sinope, cea de lângă mare, rugându-se lui Dumnezeu ca mai deplin să-i descopere sfintele moaşte, pe care mai înainte le-a văzut în vis. Iar dacă s-au apropiat de cetate, în acea noapte Elpidifor a văzut în vis un înger, zicând către dânsul: “La dreapta cetăţii să aruncaţi mreaja în mare, că veţi afla mărgăritarul cel căutat!” Atunci, îndată le-a arătat cu degetul locul acela şi oarecare semne, unde se vedea o casă luminoasă şi într-însa era Sfântul Vasilevs cu o mulţime de ostaşi; şi a grăit către Elpidifor cel ce se arătase: “Iată, vezi pe cel pe care îl cauţi! Deci, mâine de dimineaţă să-l iei pe el”.
Deşteptându-se Elpidifor, a povestit vedenia aceea prietenilor săi. Venind ziua, a mers în partea dreaptă a cetăţii, unde a găsit semnele acelea şi locul pe care în vis i-l arătase îngerul; şi îndată au văzut acolo nişte pescari dregându-şi mrejile pentru vânat şi a zis către dânşii Elpidifor: “Ce voiţi să vă dăm, numai să aruncaţi mrejile voastre pe numele fiecăruia din noi şi orice veţi vâna al nostru să fie?” Pescarii s-au învoit şi au tocmit preţul. Deci, au aruncat sorţii, Elpidifor cu diaconii şi asupra căruia vă cădea mai întâi, asupra lui să arunce pescarii mreaja. Sorţul a căzut mai întâi pe Teotim. Deci au aruncat pescarii pe numele lui Teotim şi n-au pescuit nimic. Apoi au aruncat sorţi pe numele lui Partenie, dar şi pescuitul aceluia a fost zadarnic. După această a zis Elpidifor: “Eu nu întru al meu nume, ci întru numele Dumnezeului meu poruncesc să arunce mreajă şi nădăjduiesc spre El, că nu în deşert va fi încercarea aceasta”.
După ce au aruncat-o, pescarii au simţit greutatea în mreajă şi, zâmbind, au zis unul către altul: “Mai norocos este Dumnezeul acestui om, decât al celorlalţi”. Şi, trăgând afară mreaja la pământ, au văzut un trup de om mort; şi schimbându-şi cuvântul, pescarii ziceau că este mai nenorocit pescuitul lui Elpidifor decât al celor dintâi, vrând ca iarăşi să arunce în mare trupul acela. Dar Elpidifor şi cei împreună cu dânsul au strigat către pescari, ca să nu-l arunce, ci să-l dea lor ca să îngroape acel trup după obiceiul omenesc; iar preţul cel tocmit să şi-l ia. Dar ei nu voiau să-şi ia preţul, deoarece nu pescuiseră peşte, ci trup omenesc. Însă, fiind siliţi de Elpidifor, l-a luat. Scoţând afară la mal trupul, Elpidifor se atingea de el cu evlavie. Apoi cu bucurie şi cu lacrimi cuprinzându-l, îl săruta şi se minuna, cum capul cel ce era luat de la trup şi aiurea aruncat în mare, acum se lipise la loc pe trup şi numai o însemnare de tăiere se vedea la dânsul şi bun miros ieşea din acel trup. Deci, învelindu-l cu pânze curate, a închiriat o căruţă şi l-a dus în Amasia la scaunul lui, iar acolo, în biserica din nou zidită de dânsul, l-au îngropat cu cinste, plângând mult după dânsul tot poporul creştin.
Astfel s-a sfârşit pătimirea Sfântului Sfinţitului Mucenic Vasilevs, episcopul Amasiei. Iar după al lui fericit sfârşit, marele Constantin, aflând de la sora sa prin scrisori trimise în taină despre îndărătnicia, depărtarea de la creştinătate şi despre tirania lui Liciniu, degrabă a adunat puterea oştirii sale şi ajutorul lui Hristos chemându-l a plecat asupra lui Liciniu şi l-a biruit. Prinzindu-l viu, l-a trimis în Galia la închisoare, unde a şi murit rău ticălosul. Iar Răsăritul izbăvindu-se de asuprirea muncitorului slujea în libertate lui Hristos Dumnezeu şi se întindea prin toată lumea slavă Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh, a Unuia Dumnezeu în Treime, Căruia se cade cinstea şi închinăciunea de la toţi, în veci.
