Sfânta Cuvioasă Muceniță Marcela din Roma († 411)
“Marcela de Roma implorând goții” Diodore Rahoult, Italia, 1886
foto preluat de pe en.wikipedia.org
articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
Sfânta Cuvioasă Muceniță Marcela din Roma († 411)
Sfânta Marcela (325/330–410/411) a fost o văduvă creștină din Roma, considerată a fi prima doamnă nobilă romană care și-a trăit credința creștină în mod public.
Prăznuirea ei în Biserica Ortodoxă se face la 31 ianuarie.
Viața
Sfântul Ieronim însoțit de Sfinții Marcela, Paula și Eustochia – foto preluat de pe pt.wikipedia.org
Sfânta Marcela, model al văduvelor creștine, s-a născut în 325 sau 330 în sânul uneia dintre cele mai ilustre familii din Roma.
A fost măritată împotriva voinței ei de către familia sa, dar a rămas văduvă după numai șapte luni de căsătorie.
Atunci ea s-a hotărât să nu se mai recăsătorească, ci să urmeze exemplul proorociței Ana, fiica lui Fanuel, care l-a primit pe Domnul Iisus în Templu (Luca 2 – prăznuită la 28 august) și să-și consacre viața ei numai lui Hristos.
Auzind ea de la sfântul Atanasie cel Mare și de la alți clerici din Alexandria, exilați la Roma din cauza arianismului, despre minunatul fel de viață al sfântului Antonie cel Mare, a sfântului Pahomie cel Mare și a altor călugări din pustia Egiptului, s-a hotărât să ducă o viață creștină ascetică în Roma, devenind prima doamnă romană care a deschis calea acestui fel de viață în Roma.
Astfel, sfânta Marcela a transformat palatul ei de pe colina Aventin din Roma într-o mănăstire, unde trăia după Evanghelie cu alte nobile femei romane, fecioare și văduve, care o considerau ca pe o maică duhovnicească.
Printre ele se numărau: Julia Eustochium (prăznuită la 28 septembrie) – care era una dintre fiicele sfintei Paula din Roma (prăznuită la 26 ianuarie) -, Lea, Principia (pe care Marcela a adoptat-o ca să continue lucrarea mănăstirească începută) și altele.
Alte femei creștine veneau la ele ca să se roage împreună sau ca să-i ceară sfatul duhovnicesc, așa încât, spune sfântul Ieronim, sub influența sfintei Marcela Roma a devenit ca un nou Ierusalim, mai multe case și palate transformându-se în lăcasuri de practicare a virtuților creștine.
Având o sănătate delicată, sfânta Marcela a știut să-și cântărească ostenelile cu discernământ.
S-a lepădat de toate lucrurile superficiale, a dat toate bogățiile sale săracilor, păstrând doar minimul necesar pentru mica comunitate monastică din casa ei.
Ieșea rar din casă și niciodată pentru lucruri mondene, ci doar ca să participe la praznicele creștine în biserici sau pe mormintele mucenicilor, și își ocupa cea mai mare parte a timpului cu citirea și meditarea Sfintelor Scripturi și cu rugăciunea.
Când în 382 sfântul Ieronim a venit la Roma, însoțit de Paulin al II-lea al Antiohiei și de Epifanie de Salamina, atrasă de reputația lui de mare exeget, Marcela l-a invitat în casa ei devenită mănăstire, petrecând împreună cu surorile ei multe momente duhovnicești, în care cereau să le explice pasajele cela mai dificile din Sfintele Scripturi.
Marcela și Ieronim s-au legat de o mare prietenie duhovnicească, care a continuat și după plecarea lui Ieronim în Țara Sfântă (384), despre care dau mărturie mai multe scrisori din opera lui Ieronim (Scrisorile 23, 25, 26, 29, 34, 127).
Către sfârșitul vieții ei, Marcela s-a retras în liniște la țară, dar nu pentru mult timp, pentru că invazia goților a obligat-o să se întoarcă la Roma.
Când barbarii goți conduți de Alaric au intrat în Roma (august 410), au început să jefuiască totul.
Câțiva dintre barbari au intrat și în casa-mănăstire a sfintei Marcela, care i-a primit cu calm și fără frică.
Ei i-au cerut banii și bogățiile, pe care Marcela le dăduse de multă vreme la săraci, și pentru că nu au crezut că le ascunde de ei, aceștia au bătut-o fără milă pentru vârsta ei înaintată.
Totuși, Mirele Hristos a liniștit mințile soldaților goți, care au condus-o pe Marcela și pe fiica ei duhovnicească fecioara Principia la biserica Sfântului Pavel din Roma.
Câteva zile mai târziu, ca urmare a bătăii primite de la soldații goți, sfânta Marcela și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu (sfârșitul lui 410 sau începutul lui 411).
