Articole

Sfânta Gorgonia (336 – 373/375)

foto preluat de pe doxologia.ro
articole preluate de pe: basilica.ro; doxologia.ro

 

Sfânta Gorgonia

Sfânta Gorgonia a fost sora unuia dintre cei mai mari sfinți ai Bisericii, Sfântul Grigorie Teologul.

Având ca tată un episcop şi ca mamă o femeie desăvârşită, Nona, iar ca frate un tezaur de ştiinţă şi de credinţă ca Sfântul Grigorie de Nazianz (în Turcia centrală de azi), nu i-a fost greu Gorgoniei să ducă o viaţă plină de cuviinţă, evlavie şi lumină.

Totuşi, ea era mai presus decât toţi ceilalţi în ceea ce priveşte cântarea înţeleaptă a psalmilor, citirea şi explicarea Sfintelor Scripturi, precum ne spune chiar fratele său, cinstitul Grigorie.

Avea o memorie ageră, un suflet drept şi luminat, iar genunchii ei aveau pielea întărită de mulţimea privegherilor în care se închina până la pământ şi a rugăciunilor purificate de lacrimi.

Deși a fost căsătorită, a născut, crescut și educat cinci copii, Gorgonia s-a bucurat de o curăţie care a înălţat-o până la Mântuitorul lumii şi a logodit-o cu El, încât fratele său, Grigorie, nu ezită să-i exalte nobleţea dobândită de la Duhul în Hristos.

În cuvântul pe care i l-a închinat la înmormântarea sfintei, marele ierarh o numește

arcă plină de hărnicie, de pudoare şi de înţelepciune; realizatoarea celor mai înalte virtualităţi ale făptuirii şi destinului nostru, întrecând prin frumuseţea puţin comună a sufletului său pe majoritatea femeilor”.

Gorgonia s-a căsătorit, asemenea mamei sale Sfânta Nona, cu un păgân, pe care – ca şi aceasta – l-a convertit la învăţătura Domnului nostru Iisus Hristos.

Era o femeie frumoasă şi aparţinea unei familii înstărite, dar nu a devenit roaba luxului, ci chiar dispreţuia toate podoabele exterioare.

La un moment dat, sfânta s-a îmbolnăvit de o boală neobişnuită, încât doctorii nu știau cum să o vindece.

Aşteptând venirea nopţii, când nimeni nu o putea împiedica, Gorgonia s-a dus înaintea Sfântului Altar şi a început să strige către Dumnezeu spre ajutor.

Apoi şi-a apropiat capul de Sfânta Masă și în urma rugăciunilor făcute s-a vindecat.

Fiică delicată şi ascultătoare, soţie iubitoare, mamă desăvârşită şi creştină dedicată întru totul ajutorării aproapelui, Gorgonia este un model desăvârșit pentru femeia creştină.

cititi si Sfânta Gorgonia, model creștin de soție și de mamă

 

Tropar, glasul al 8-lea:

Întru tine, Maică, cu osârdie s-a mântuit cel după chip; căci luând Crucea, ai urmat lui Hristos; și luptând, ai învățat să nu se uite la trup, căci este trecător; ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta și cu îngerii se bucură, Cuvioasă Gorgonia, duhul tău.

cititi mai mult despre Sfânta Gorgonia si pe: www.crestinortodox.ro; ziarullumina.ro; en.wikipedia.org

 

Viața Sfintei Cuvioase Gorgonia

Sfânta Cuvioasă Gorgonia (Secolul al IV-lea)  - foto preluat de pe basilica.ro

Sfânta Cuvioasă Gorgonia (Secolul al IV-lea) – foto preluat de pe basilica.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

Sfânta Cuvioasă Gorgonia dorea numai să-și împodobească sufletul cu obiceiurile cele bune și creștinești și cu faptele cele bune. O singură podoabă poftea, aceea care se face din înfrânare și din postire.

Fericita Gorgonia avea ca patrie o cetate a Cezareei, care se numea Nazianz. Tatăl ei se numea Grigorie, iar mama sa Nona, care era creștină de la părinți, moși și strămoși. Iar tatăl ei, fiind din părinți slujitori de idoli, a petrecut el însuși multă vreme în rătăcirea închinării de idoli. Însă fericită Nona, soția lui, a întrebuințat multe mijloace până ce l-a adus la bună credință cea creștinească, căci era om cu foarte bună știință și voință chiar mai înainte de a cunoaște el adevărul și nu era cu putință să lase Dumnezeu neluminat un suflet bun ca acesta.

După ce a primit Sfântul Botez, Grigorie a strălucit atât de mult în faptele bune, încât a fost hirotonisit și episcop al Nazianzului, patria sa. Vrednică de minune Nona, atâta luare-aminte avea către cele dumnezeiești și atâta evlavie, încât, după cum zice Cuvântătorul de Dumnezeu Grigorie, fiul ei și fratele Gorgoniei, niciodată nu s-a întors cu spatele spre partea cea de răsărit a bisericii, niciodată n-a vorbit în biserică în vremea dumnezeieștii slujbe sau în altă vreme, fără numai când era mare nevoie să vorbească. Și ce zic despre acestea, căci prin pilda faptelor ei bune și cu rugăciunile care le făcea către Dumnezeu ziua și noaptea, a putut să schimbe pe bărbatul său din păgânătate la bună credință, după cum am zis.

Dintr-o astfel de maică s-a născut Sfânta Gorgonia și un tată și un dascăl ca acesta având, ce trebuia să se facă? Cu adevărat trebuia să se facă asemenea cu dânșii întru fapta bună, să devină o altă Nonă, cu evlavia cea către Dumnezeu, după cum cu adevărat s-a și făcut. Căci, deși au măritat-o părinții ei cu legiuită și cinstită nuntă, cu toate acestea atât de mult a întrecut pe toate femeile cele vechi, care sunt mult lăudate pentru întreaga lor înțelepciune, încât ea a unit cu nunta și fapta cea bună a fecioriei și a arătat tuturor că nici fecioria singură nu unește pe om cu Dumnezeu și nici nunta nu-l leagă cu lumea sau îl desparte de Dumnezeu. Astfel că nunta să fie cu totul vrednică a fugi oamenii de dânsa, iar fecioria să fie cu totul lăudată. Numai mintea este care iconomisește bine și nunta și fecioria. Deci mintea ori îl unește pe om cu Dumnezeu, ori îl leagă cu lumea și îl desparte de Dumnezeu.

Această de-a pururea pomenită nu s-a despărțit de Dumnezeu dacă s-a măritat și dacă avea cap pe bărbatul său. Dar nu putem zice nici aceasta, că nu era unită și cu întâiul Cap, adică cu Hristos; ci a slujit puțină vreme lumii și firii, după legea trupului, pe care a rânduit-o Dumnezeu. Isprava cea bună și cinstită a ei era că și pe bărbatul ei l-a adus la credința cea bună, încât nu-l avea pe el domn și stăpân fără de rânduiala, ci împreună rob bun și în toate cele plăcute lui Dumnezeu, dar s-a afierosit pe sine lui Dumnezeu. Dar nu numai pe bărbatul său, ci și pe rodul pântecelui său, adică pe fiii ei și pe fii fiilor ei, i-a făcut roade ale Sfântului Duh cu sfătuirile sale cele de suflet roditoare și folositoare; iar cu pilda cea bună a făcut nunta lăudată, căci bine a plăcut lui Dumnezeu prin faptele cele bune ale ei, fiind măritată, și a dorit bună aducere de roade, pe fiii săi.

Înțeleptul Solomon, în cartea Pildelor, laudă pe femeia aceea care șade și se liniștește în casa ei, iubește pe bărbatul său și se sârguiește la lucrul său. Multe altele spun pildele pentru lauda unei cinstite și înțelepte femei ca aceasta. Însă cele ce zice Solomon ca să laude pe femeia cea înțeleaptă și cinstită sunt mici și neînsemnate, spre lauda Gorgoniei celei preacinstite și prea înțelepte. Care altă femeie era mai vrednică pentru cinstirea și pentru împodobirea ei, precum era ea? Și care alta se liniștea în casa ei și nu se arăta afară, ci se făcea nevăzută bărbaților că aceasta? Care alta avea ochii atât de înțelepți și opriți de la privirile cele fără de rânduiala, ca această fericită? Care alta avea risul atât de cinstit și liniștit ca al ei? Care alta ca ea abia zâmbea câteodată, când era trebuință? Încă și auzul ei l-a păzit atât de curat, încât îl avea încuiat la toate cuvintele deșarte și nefolositoare, dar deschis la toate cuvintele cele dumnezeiești și mântuitoare. Nici limbă să n-o avea neînfrânata, ca multe altele, ci mintea o avea ca un stăpân, spre a grăi numai dreptățile lui Dumnezeu și a avea rânduiala hotărâtă buzelor ei, spre a nu grăi niciodată vreun cuvânt deșert și nefolositor.

Vrednică de minune Gorgonia nu se împodobea cu podoabe de aur, nu-și înfrumuseța capul ei cel cinstit cu peruci galbene, nu-și îmbrăca trupul său cu haine scumpe și de mult preț. Nici cu mărgăritare și diamante nu strălucea, nici cu spoieli și cu dresuri nu și-a acoperit vreodată fața precum fac altele, care sunt fără de rușine și spoiesc fața lor, care este creată de Dumnezeu, cu vopsele și cu unsori împotriva dumnezeieștii zidiri a lui Dumnezeu și nu se mulțumesc, nebunele, cu fața lor cu care le-a zidit Dumnezeu; ci voiesc s-o facă mai frumoasă, întinând astfel chipul lui Dumnezeu. Știa și fericită Gorgonia de multe împodobiri din afară, dar, cu toate acestea, nici una n-a poftit, ci dorea numai să-și împodo-bească sufletul cu obiceiurile cele bune și creștinești și cu faptele cele bune. Numai acea rumeneală o iubea, care înflorește fețele femeilor celor cucernice și cinstite din rușinare și din evlavie. O singură podoabă poftea, aceea care se face din înfrânare și din postire. Iar spoielile, încondeierile feței și frumusețea cea de un ceas și fățarnică o lăsa acelora care ies și umblă pe ulițe fără rușine și nu iubesc frumusețea sufletului, ci numai pe a trupului.

Astfel era Sfânta Gorgonia în toate acestea. Dar înțelepciunea ei, cunoștința și credința pe care o avea către Dumnezeu, ce cuvânt va putea să le arate după vrednicie? Nici nu este cu putință a se afla alte pilde ale înțelepciunii ei și ale dreptei credințe ale ei, afară de cele ale părinților ei celor trupești și duhovnicești, la care privind de-a pururea pomenită, le urmă fapta cea bună, asemenea cu aceea. Atâta era ascuțimea și istețimea minții ei, încât toți o aveau de obște sfetnic la trebuințele lor, nu numai rudeniile și părinții ei, ci și străinii. Apoi, ca lege neîntrecută, aveau toți înțeleptele sfătuiri ale ei.

În dreapta credință și în evlavie era minunată și neasemănată. Căci, care alta a împodobit atât de mult sfințitele biserici cu daruri, că fericită Gorgonia? Sau, mai bine zis, care altul s-a făcut Biserică sfințită și vie a lui Dumnezeu – după dumnezeiescul apostol – ca ea? Cine altul a cinstit atât de mult pe preoții lui Dumnezeu? Cine altul primea în casa sa, cu mai multă evlavie, pe cei îmbunătățiți și care viețuiau după Dumnezeu? Cine altul a arătat suflet mai pătimitor și mai îndurat către cei ce pătimeau? Care altul a ajutat mai mult pe cei săraci, cu milosteniile sale, decât Sfânta Gorgonia?

Pentru sfânta, se potrivește să zică cineva cuvintele acelea pe care le zicea dreptul Iov pentru sine, fiindcă și casa ei era deschisă și gata pentru primirea de străini, precum era și casa lui Iov. Afară de casa ei n-a rămas nici un străin cândva. Aceasta, ca și Iov, era vederea orbilor, picioare șchiopilor și mama sărmanilor, căci avea purtare de grijă de cei orbi, îngrijea de cei șchiopi și sârguia a căuta pe cei sărmani și către femeile văduve arăta o mare milostivire. Casa ei era de obște adăpost al săracilor, averile lor erau de obște cu cei ce aveau trebuință și le-a dat săracilor, ca să rămână dreptatea ei în veac. Prin multele ei faceri de bine a primit pe Hristos, căci binefacerile le-a luat de la El. Și lucru cel mai bun decât toate era că acestea nu le făcea la arătare, ci le făcea în ascuns, pe cât putea, ca să nu le vadă oamenii, ci numai Dumnezeu, Care vede cele ascunse. Pe toate lucrurile acestea le-a adus în vistieria cea întemeiată a cerului, prin milostenia pe care o dădea săracilor; iar pe pământ n-a lăsat nimic altceva, decât trupul ei. O bogăție a lăsat copiilor ei, adică îndurarea și faptele cele bune și plăcute lui Dumnezeu.

Mulți oameni au un obicei: în vremea când fac un bine, cad în alt lucru rău – adică în vremea când fac milostenie la săraci ca și cum ar fi destulă milostenia singură să-i mântuiască, afară de celelalte fapte bune – se abat, se dau la desfrânări și la îndulcirile trupului, ca și cum ar fi cumpărat în oarecare chip desfătările cu milostenia pe care au dat-o. Dar vrednică de fericire Gorgonia nu a făcut astfel. Ci pe lângă milostenia ce făcea neîncetat avea și postirea, iar pe lângă milostenie și îndurarea către săraci, totdeauna se îndeletnicea cu citirea dumnezeieștilor Scripturi. Apoi priveghea în rugăciune, uneori stând drept în picioare, iar alteori lăsându-și genunchii la pământ. După aceea, cu inimă zdrobită și smerită și cu lacrimi fierbinți își înălța împreună cu rugăciunea și mintea sa către Dumnezeu și acolo o avea neclintită.

Ea întrecea prin toate acestea nu numai pe femei, ci și pe bărbați și se arăta mai înaltă decât alții. Multe alte fapte bune pe care le aveau alții le urmă și ea, iar pentru toate cele bune era pildă altora. Orice lucru bun afla de la alții, ea îl învăța de la dânșii. Drept aceea, învăța și urma toate faptele cele bune, pe care alții nu le făceau.

Care alta din isprăvile sfintei nu era vrednică de minune? Oare îmbrăcămintea ei, acoperirea ei și trupul ei neîmpodobit, după obiceiul femeiesc care strălucea numai cu fapta bună? Sau sufletul ei care stăpânea pe trup aproape fără hrană, ca o nematerialnică? Ori mai bine să zic trupul acela care s-a silit să se omoare mai înainte de despărțire, ca sufletul să-și ia slobozenia și ca să nu se împiedice de simțire? Sau nopțile cele veghetoare, cântărea de psalmi și starea ce o începea astăzi și o termina în cealaltă zi? Sau culcarea pe jos, care asprea afară din fire moliciunea mădularelor ei? Sau izvoarele lacrimilor care ieșeau din necazuri ca să aducă cu bucurie rodurile lor? Sau strigarea din noapte, care străbătea norii și ajungea până la ceruri? Sau fierbințeala duhului ei, care cu totul nu băga în seamă nici câinii cei de noapte, nici răcorile aerului, nici ploile, nici tunetele și nici grindinile, pentru dorința pe care o avea spre rugăciune? Sau firea femeiască ce a biruit-o pe cea bărbătească, ca să se nevoiască cu nevoința cea bună a mântuirii. Astfel a arătat că deosebirea pe care o au bărbații și femeile este numai după trup, iar nu și după suflet. Sau înfrânarea sfintei, care a biruit gustarea cea amară a strămoașei Eva și pe păcat, precum și pe șarpele amăgitor, pe diavolul și pe moarte? Sau chinuirea ei cea de viață făcătoare, care a cinstit smerenia lui Hristos, până la chip de rob, precum și patimile Lui? Și cum este cu putință a număra cineva toate isprăvile fericitei Gorgonia?

Bine este să adăugăm la povestirea faptelor ei celor bune și răsplătirile pe care le-a luat de la Dumnezeu, Dreptul dătător de plată. Când încă era sfânta în viața aceasta, odată a șezut într-o căruță pe care o trăgeau niște catâri. Mergând pe drum, din lucrarea diavolului, urîtorul de bine al omului și din pizmă care o avea asupra ei, pentru sârguința ei cea bună, deodată s-au speriat catârii și, alergând cu sălbăticie, s-a răsturnat căruța și a căzut sfânta. Însă nu a rămas în locul acela unde a căzut, ci s-a încurcat în căruță și o târau catârii, încât s-au sfărâmat mădularele și s-au zdrobit oasele ei. Această întâmplare a pricinuit mare sminteală celor necredincioși, cum a lăsat Dumnezeu pe o femeie sfânta să pătimească un rău ca acesta.

Ea, cu toate că avea atâta nevoie de tămăduire, nu a voit să cheme doctor pentru căutare și vindecare și aceasta numai ca să nu vadă bărbat străin trupul ei. De aceea și-a pus toată nădejdea tămăduirii ei în Dumnezeu, Care, cu judecățile ce știe, a lăsat-o să pătimească această ispită și după aceea iarăși să o tămăduiască. De aceea și după nădejdea ei cea bună pe care o pusese în Dumnezeu, Mântuitorul său, a urmat și lucrul, căci s-a tămăduit desăvârșit, fără doctor. Astfel s-a arătat că Dumnezeu voiește să pătimească acea sfântă ispită că un om și să se tămăduiască cu preaslăvire mai presus de om, ca să se preamărească prin minunea aceasta, care pe toți i-a făcut să se minuneze și mai ales pe cei ce s-au smintit mai înainte. Căci la toți a sosit și s-a auzit minunea aceasta. Iar diavolul cel ce a adus ispita asupra ei a fost rușinat.

Altădată, iarăși s-a îmbolnăvit sfânta, iar boala ei era neobișnuită și străină, că avea o fierbințeală năpraznică în tot trupul ei și era ca o aprindere a sângelui. Apoi a urmat răceală, sângerare, roșeață și moleșire a minții și slăbire a mădularelor trupului ei. Patima aceasta a urmat adeseori, iar meșteșugurile doctorilor erau neputincioase spre tămăduirea bolii ei, cu toate că și-au pus toată sârguința lor. Nici lacrimile cele multe ale părinților ei, nici rugăciunile cele de obște către Dumnezeu și nici cererile a toată mulțimea n-au folosit, căci toți aveau folos de la sănătatea sfintei și dimpotrivă, de obște, socoteau pagubă și vătămare boala ei.

Ce a făcut după aceasta Sfântă Gorgonia? După ce s-a deznădăjduit de alt ajutor, a alergat către Dumnezeu, Doctorul cel de obște. Și, așteptând vremea nopții, în care nu era nimeni să o împiedice, fiindcă o slăbise puțin boala, s-a dus și a căzut cu credință la Sfântul Jertfelnic, chemând cu mare glas, spre ajutor, pe Dumnezeu. Mai pe urmă, ea urmează celei ce îi curgea sânge, care atingându-se de poala hainei lui Hristos, i-a încetat izvorul sângelui ei. Deci ce a făcut? Și-a apropiat capul ei de Sfânta Masă și cu lacrimi, precum a udat desfrânata picioarele lui Hristos, a udat și ea Sfânta Masă, zicând că nu se va duce de acolo, până nu-și va lua înapoi sănătatea sa. După aceea, umplându-și cu lacrimile sale tot trupul, o minune! îndată s-a făcut sănătoasă desăvârșit și s-a întors acasă ușurată de boală, cu trupul și cu sufletul, fiindcă și-a luat plata credinței și nădejdii sale. Iar prin întărirea sufletului ei și-a dobândit și sănătatea trupului. În acest fel a fost viața fericitei Gorgonia. Acum, să-i vedem și sfârșitul.

Fericită dorea moartea pentru multă îndrăzneală pe care o avea către Hristos și, mai mult decât toate cele pământești, alegea mai bine să fie lângă El. De aceea, nu s-a lipsit de această dumnezeiască și înaltă nădejde a ei. Dar ce a urmat? Un somn dulce i-a venit, apoi după multă priveghere ce a făcut-o, rugându-se pentru aceasta Domnului, a avut o vedenie, care îi arăta în ce zi are să moară și să se ducă la Domnul. Aceasta a iconomisit-o Dumnezeu, ca să se pregătească și să nu se tulbure când va veni moartea fără de veste. Cu toate acestea, sfânta n-avea trebuință de vreo pregătire, pentru că avusese cu puțin înainte săvârșirea Sfântului Botez sau, mai bine să zic, că toată viața ei era desăvârșire. Nașterea de a doua oară o avea de la Duhul Sfânt, prin Sfântul Botez, iar încredințarea mântuirii o avea prin faptele cele bune și plăcute lui Dumnezeu, pe care le lucrase până atunci și peste care mai pe urmă de toate a pus Sfântul Botez, ca o pecete. Una era numai care o mihnea și aceasta avea trebuință s-o adauge lângă celelalte lucruri bune ale ei. Care era această? Să-și boteze și pe bărbatul său, ca să nu rămână nedesăvârșit lucrul ei, ci să se ducă desăvârșita la Hristos cu toate ale ei. De acest lucru se ruga și îl căuta și nu s-a lipsit de cererea sa, căci l-a primit de la Dumnezeu, Care face voia celor ce se tem de El.

După ce le avea pe toate după scopul ei și nimic nu mai lipsea dintre cele câte poftise, s-a apropiat și ziua cea hotărâtă a morții ei; atunci s-a pregătit de moarte și pentru ducerea spre Hristos a căzut bolnavă după legile firii. Apoi, după ce a poruncit bărbatului său, fiilor și iubiților ei, câte sunt trebuincioase să le zică o femeie iubitoare de bărbat, de fii și de frați, a vorbit cu înțelepciune și a învățat despre petrecerea cerească. Deci s-a făcut ca o zi de sărbătoare, prin învățătura ei către toți, în ziua cea mai de pe urmă a vieții ei. Atunci a adormit și s-a dus la cele cerești fericitul ei suflet, nu așa bătrâna după anii vieții, căci nici nu voia să trăiască și să se afle mulți ani în lume. Dar după bunătăți și după faptele bune, era îmbogățită mai mult decât mulți alții, care au ajuns la adânci bătrâneți.

Însă este bine și folositor lucru să adăugăm și ceea ce a urmat la sfârșitul ei. Fericită zăcea pe pat, după cum am zis, având răsuflările cele din urmă, iar împrejurul ei erau multe rudenii și străini, mâhnindu-se toți de despărțirea ei. Unii dintr-înșii doreau să audă de la dânsa ceva de folos pentru suflet, ca să povestească celor de pe urmă. Alții voiau să le spună ceva potrivit ceasului aceluia, însă nimeni nu îndrăznea s-o întrebe, căci întristarea și durerea inimii lor era nevindecată și lacrimile le curgeau, neauzindu-se de la dânșii nici un glas. Căci nu se părea cu cale să cinstească cu plângeri pe ceea ce se despărțea de lume cu semnele sfințeniei; ci toți stăteau cu adâncă tăcere, ca și cum s-ar fi săvârșit vreo taină dumnezeiască, iar sfânta zăcea nemișcată, fără glas și fără suflare.

Atunci păstorul cel de obște, adică tatăl ei, care stătea aproape de dânsa, văzând-o că își mișca încetișor buzele, a apropiat urechile sale cu nădejde, crezând că va auzi ceva. Și a auzit-o zicând un stih din psalmul lui David, potrivit ceasului: „Mă voi culca și voi dormi cu pace”. Aceasta nu era altceva decât o arătată mărturie și dovadă a îndrăznelii și a sfințeniei cu care fericită Gorgonia a ieșit și s-a dus către Hristos. Cu a Cărui nemărginită milă, prin rugăciunile sfintei, să ne învrednicim și noi păcătoșii și osândiții de sfârșitul cel bun și mântuitor în pocăință și mărturisire, ca împreună cu cei mântuiți să slăvim și noi bunătatea Lui cea desăvârșită, în vecii vecilor. Amin.

Teodora a II-a (815 – 867)

foto preluat de pe botosani24.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.orgdoxologia.ro

 

Teodora a II-a

Sfânta și drept-credincioasa Teodora a II-a a fost împărăteasă a Imperiului Roman de Răsărit (Bizantin) între anii 842 și 855, fiind soția împăratului Teofil Iconoclastul și mama viitorului împărat Mihail al III-lea Methusos.

A susținut fervent cultul icoanelor și după moartea soțului ei a restabilit cultul icoanelor în Imperiul Roman de Răsărit. După moarte a fost canonizată de către Biserica Ortodoxă, fiind prăznuită pe 11 februarie.

Reprezentare din secolul al XIX-lea a împăratului Theophilos la spectacolul de mireasă al mamei sale vitrege, Euphrosyne, alegând-o pe Teodora să-i devină soție - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Reprezentare din secolul al XIX-lea a împăratului Theophilos la spectacolul de mireasă al mamei sale vitrege, Euphrosyne, alegând-o pe Teodora să-i devină soție – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Se cunosc puține din viața ei dinainte de a deveni împărăteasă. Teodora era originară din Paflagonia, dintr-o familie armeană aristocratică.

A fost căsătorită cu împăratul Teofil Iconoclastul (în urma unei ”înfățișări a mireselor” la care era prezentă și Casiana Imnografa), căruia i-a dăruit șapte copii, cinci fete și doi băieți.

Când soțul ei a murit, ea a devenit regentă în timpul minoratului fiului său Mihail al III-lea.

Pe plan religios, Teodora a fost o iconodulă convinsă, persecutându-i pe inconoclaști și pe paulicieni.

Teodora era soția împăratului Teofil, „sfărâmătorul de icoane”, dar ea nu era, ca bărbatul ei, eretică, ci ortodoxă. Teofil îl izgonise pe Sf. Metodie, patriarhul Constantinopolului și în locul lui îl numise pe un oarecare Ioan Lecanomatul, și arsese sfintele icoane.

Dar Teodora, cu toate că pe față nu cuteza să se închine sfintelor icoane, le avea totuși ascunse în camera ei de taină, și în toate nopțile făcea rugăciuni către Dumnezeu ca să-I fie milă și să se îndure de ortodocși.

Ea a născut un fiu, Mihail, pe care l-a învățat credința ortodoxă.

După moartea soțului ei, l-a rechemat din exil pe Sf. Metodie și a adunat sfântul sinod, care a anatemizat pe sfărâmătorii de icoane, pe Ioan l-a scos din scaun și a readus în Biserică sfintele icoane.

Când fratele ei, Bardas, a devenit Caesar, Teodora a intrat în conflict cu el, dar și cu Mihail al III-lea, care a trimis-o la mănăstire împreună cu fiica sa, Tecla, în anul 855. A fost asasinată din ordinul împăratului Vasile I Macedoneanul.

 

Restabilirea cultului icoanelor

În perioada anterioară accederii Teodorei la tronul imperial, viața religioasă din Imperiul Roman de Răsărit (bizantin) era în continuare zguduită de criza provocată de iconoclasm.

Așa cum se cunoaște, prin edictul imperial dat în anul 730, împăratul Leon al III-lea Isaurul interzisese folosirea icoanelor lui Hristos, ale Maicii Domnului și ale tuturor sfinților și poruncise distrugerea acestora.

În anul 787, dreptcredincioasa împărăteasă Irina convocase Sinodul al VII-lea ecumenic, cel care a restabilit cultul icoanelor.

Sinodul s-a întrunit la Niceea, în Asia Mică (motiv pentru care mai este cunoscut și sub numele de Sinodul al doilea de la Niceea), între 24 septembrie și 13 octombrie 787.

La acest sinod ecumenic au participat 350 de episcopi ortodocși, lucrările fiind prezidate de sfântul Tarasie, patriarh al Constantinopolului la acea vreme.

La acești 350 de Sfinți Părinți s-au mai alăturat până la sfârșitul sinodului alți 17 ierarhi, care au abjurat erezia iconoclastă.

Din păcate, după nu mult timp, mai exact în anul 813, împăratul Leon al V-lea a inițiat o a doua perioadă iconoclastă, de-a lungul căreia legislația iconoclastă pare să fi fost aplicată mai puțin riguros, întrucât au avut loc mai puține martirizări și distrugeri de icoane.

Lui Leon i-au urmat Mihail al II-lea, apoi Teofil, fiul acestuia. Teofil a murit, lăsând-o ca regentă a fiului său minor Mihail al III-lea pe împărăteasa Teodora a II-a, care era iconodulă.

Ca și Irina Împărăteasa în urmă cu 50 de ani, Teodora i-a mobilizat pe iconoduli, a convocat un sinod în anul 843 și a proclamat reinstaurarea cultului icoanelor.

De atunci, în prima duminică a Postului Mare se sărbătorește Duminica Ortodoxiei.

Sf. Teodora împărăteasa (815 - 867) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Teodora împărăteasa (815 – 867) – foto preluat de pe doxologia.ro

 

Tropar glas 5

Ca cea vrednică de darurile lui Dumnezeu, și chip preasfânt de înțelepciune și credință luminat-ai prin a ta evlavie Biserica. Și ai arătat tuturor că sfinții au cinstit sfintele icoane, prealăudată Teodora, podoaba ortodocșilor.

 

Viața Sfintei Teodora, împărăteasa

Sfânta Teodora împărăteasa a adus dreapta credință și a fost soția împăratului Teofil, luptătorul contra sfintelor icoane, dar nu urma bărbatului său în eres, pentru că, ținând în taină sfintele icoane, se închina lor cu dreaptă credință.

În această zi, facem pomenirea Sfintei Teodora împărăteasa, care a adus dreapta credință și a fost soția împăratului Teofil, luptătorul contra sfintelor icoane, dar nu urma bărbatului său în eres, pentru că, ținând în taină sfintele icoane, se închina lor cu dreaptă credință.

După moartea bărbatului său, a adunat un sobor de sfinți preoți și a adus sfintele icoane în biserică.

Apoi s-a sârguit ca sufletul bărbatului său cel mort să se izbăvească de chinuri cu rugăciunile multor sfinți părinți, precum se scrie despre aceea pe larg în Sinaxar, la întâia Duminică a sfântului și marelui post.

Sfânta Teodora, făcând multe lucruri bune și placând lui Dumnezeu, a lăsat pământeasca împărăție fiului său Mihail, iar ea a trecut la cereasca veșnicie.

 

cititi mai mult despre Sf. Teodora împărăteasa si pe: doxologia.robasilica.ro; pravila.roro.wikipedia.org; en.wikipedia.org

Xenia din Roma (Secolul al V-lea)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro

 

Sfânta Cuvioasă Xenia din Roma

Sfânta Cuvioasă Xenia (sau Xenia Romana) a trăit la începuturile creștinismului, în secolul al V-lea. Originară din Roma, ea a îmbrăcat haina monahală și a trăit într-o continuă priveghere, înfrânare și smerenie.

Numele monahal pe care și l-a ales, Xenia, se traduce prin „străina”, vrând să arate prin acest gest că se înstrăinează de lumea aceasta, pentru a se dedica numai celor sfinte. Biserica Ortodoxă o prăznuiește la data de 24 ianuarie.

Sf. Xenia s-a născut la Roma, pe la începutul secolului al V-lea, într-o familie bogată de senatori. Numele ei de botez era Eusebia.

La vârsta de 17 ani, în momentul în care părinții ei îi hotărâseră o căsătorie din interes, ea a ales să fugă, împreună cu două slujnice, în Insula Cos (Kòs) din Marea Egee.

A făcut acest lucru din dragoste față de Hristos, căci pentru ea adevărata logodnă era unirea cu El.

A renunțat la numele Eusebia, luându-și numele Xenia (grec. ξενία – străina), vrând să arate prin acest gest că se înstrăinează de lumea aceasta, pentru a se dedica numai celor sfinte.

În urma rugăciunilor sale, l-a întâlnit pe ieromonahul Pavel, care a devenit un adevărat părinte duhovnicesc pentru ea.

La îndemnul acestuia, Xenia s-a stabilit în cetatea Milassa din Caria (o veche provincie romană situată în sud-estul Asiei Mici) și a îmbrăcat haina monahală.

Aici a ridicat o bisericuță închinată Sfântului Ştefan Întâiul-mucenic, precum și o mică mănăstire, în care se va nevoi împreună cu cele două slujitoare ale sale cu care fugise din Roma, dar și cu alte fecioare din împrejurimile cetății.

Sf. Xenia era într-o continuă priveghere, înfrânare și smerenie. Purta niște haine vechi, dar considera că trupul său este nevrednic chiar și de acestea.

Toată viața ei era întru umilință și vărsare a lacrimilor. În Sinaxarul zilei în care se face pomenirea ei se spune că

„puteai să vezi izvoarele apelor în vreme de arșiță secând, decât ochii ei încetând de lacrimi… facutu-s-au lacrimile ei pâine ziua și noaptea. Era străină de lume, însă, locuitoare a cerului. A fost văzută în trup, dar s-a asemănat cu îngerii cei fără de trup”.

Diavolii se temeau de înfrânarea ei și nu îndrăzneau să se apropie de ea. Mânca uneori doar la două zile, iar de multe ori petrecea toată săptămâna fără hrană.

Iar când era să primească hrana, nu mânca verdețuri, linte, poame de grădină, ci numai puțină pâine, udată cu lacrimile sale.

Lua din cădelniță cenușă și presăra pâinea sa. Aceasta o făcea în tot timpul vieții sale, împlinind cuvântul proorocesc: „Cenușă cu pâine am mâncat și băutura mea cu plângere am amestecat”.

Adormind întru Domnul Chiril, episcopul cetăți Milassa, a fost ales în locul lui, Cuviosul Pavel, egumenul mânăstirii Sfântul Andrei, părintele duhovnicesc al Sfintei Xenia.

Primind vrednicia de episcop, Cuviosul Pavel a mers la mănăstirea de fecioare și a sfințit-o pe Xenia ca diaconiță, ca pe una ce era cu adevărat vrednică de aceasta.

Căci în trup fiind, avea viață îngerească, și cu toate că fusese crescută întru multe dulceți și desfătări, fiind fiică de senator, însă la atât de aspră viață s-a deprins, încât pe o cale nouă, neobișnuită, se vedea că se suie spre pustnicească desăvârșire.

Atâta râvnă era într-însa, încât de cu seara, până în timpul cântării Utreniei, sta toată noaptea, ridicându-și mâinile în sus și rugându-se;

și așa în toate serile era văzută de surori în taină, iar uneori plecându-și genunchii de cu seara, până dimineața se ruga, cu multe lacrimi, și astfel întotdeauna slujea Domnului, iar aceasta o făcea cu smerenie, pentru că mai jos decât toți se socotea pe dânsa.

Atunci când Cuvioasa Xenia a trecut la cele veșnice, pe la amiază, pe cer s-a arătat, deasupra mănăstirii, o cunună de stele foarte luminoasă având în mijlocul ei o cruce, iar această cunună strălucea mai mult decât soarele.

Prin acest semn, Dumnezeu a dorit să arate tuturor, sfințenia Cuvioasei Xenia. Cetățenii din Milassa, care se aflau la un praznic într-un sat vecin, văzând semnul cel de pe cer, se mirau și întru nepricepere se întrebau ce este acesta.

Iar episcopul lor, fericitul Pavel, înțelegând cu duhul, a zis către toată mulțimea poporului: „Maică Xenia a adormit și pentru dânsa este semnul minunii!”.

Şi îndată, sfârșind Liturghia, s-a întors în cetate cu tot poporul care fusese la praznic și aflară cetățenii, precum le-a spus lor episcopul, că Sfânta Xenia murise.

Viața sa a fost cunoscută de ceilalți creștini abia după moartea ei. Cuvioasa Xenia le ceruse celor două slujnice ale ei să nu spună nimănui nimic despre viața sa – astfel că nimeni nu a știut unde și când s-a născut, din ce fel de familie și de ce a ales să părăsească lumea aceasta.

Abia după trecerea sa la cele veșnice slujnicele ei au făcut cunoscut motivul înstrăinării Xeniei de lume pentru Hristos.

 

Imnografie

Tropar, glasul al 8-lea:

Întru tine, Maică, cu osârdie s-a mântuit cel după chip; căci luând Crucea, ai urmat lui Hristos; și luptând, ai învățat să nu se uite la trup, căci este trecător; ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta și cu îngerii se bucură, Cuvioasă Xenia, duhul tău.

Condac, glasul al 2-lea:

Pomenirea ta, cea minunată Xenia, săvârșind noi, cei ce te cinstim pe tine cu dragoste, lăudăm pe Hristos, Cel ce ți-a dat ție întru toate putere de tămăduire; pe Acela totdeauna roagă-L pentru noi toți.

La Exapostilaria („Luminânda”) Utreniei din 24 ianuarie:

Dorind, prea cinstită Xenia, locașul cel ceresc, te-ai înstrăinat, de Dumnezeu purtătoare, ca o iubitoare de cucernicie, de patrie, de bogăție și de neam; și ridicându-ți crucea ta, cu osârdie ai alergat către Hristos, Cel ce a venit din Fecioara, în chip neobișnuit, să-i mântuiască pe oameni.

 

Viața Sfintei Mucenițe Xenia din Roma

articol preluat de pe doxologia.ro

Sf. Cuv. Xenia din Roma (secolul al V-lea) - foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Sf. Cuv. Xenia din Roma (secolul al V-lea) – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Viețile și laudele sfinților se aseamănă cu lumina stelelor; căci precum stelele sunt întărite cu așezarea pe cer și toată partea cea de sub ceruri o luminează, încât acelea care se văd de indieni, nu se ascund nici de sciți, apoi pământul și marea le luminează și îndreptează corăbiile ce plutesc, ale cărora nume deși nu le știm, pentru mulțimea lor, totuși de luminoasa lor podoabă ne minunăm; astfel este și cu lumânarea sfinților.

Deși sunt închise moaștele lor în morminte, însă puterile lor, în partea cea de sub cer, nefiind împrejur mărginite cu hotarele pământești, ne minunăm de viața acelora și de slava cu care preamărește Dumnezeu pe plăcuții Lui, precum a preamărit și pe această plăcută a Sa, Cuvioasa Xenia, a cărei viață minunată, spre lumânarea și chipul celor ce voiesc să slujească cu dragoste lui Dumnezeu, prin scrisoare, s-a dat neamului celui mai de pe urmă de către cei vechi, într-acest chip.

A fost în Roma cea veche un bărbat slăvit și vestit, unul din cei mai mari senatori, care era creștin dreptcredincios și avea numai o fiică, pe care o păzea că pe lumina ochilor, anume Eusebia; acesteia sosindu-i vârsta de nuntă, un boier asemenea cu cinstea de senator, a poftit pe părinții Eusebiei ca să-i dea pe fiica lor spre însoțire fiului său.

Părinții sfătuindu-se, au logodit pe Eusebia cu acel tânăr de bun neam, care era asemenea cu cinstea și cu bogăția, și au hotărât ziua în care avea să se săvârșească legiuita nuntă; iar fecioară, fiind plină de dumnezeiasca dragoste, dorea ca Mirelui Celui nestricăcios, Care este mai frumos cu podoabă decât fiii omenești, lui Hristos Domnul, să se facă mireasă, prin veșnica sa feciorie; acea dorire a să o tăinuia înaintea părinților, pentru că știa, că de i-ar fi cunoscut gândul ei, apoi nici c-ar fi voit această să audă, cu totul ar fi oprit-o, cu dragostea amăgind-o, și cu porunca silind-o spre însoțire; de vreme ce având pe aceea singură fiică moștenitoare a tuturor bogățiilor lor, doreau să se mângâie de a ei însoțire și de fii. Fericită Eusebia avea două roabe credincioase ale ei, care din copilărie crescuseră cu dânsa și care slujeau ei cu toată osârdia și dragostea.

Deci, luându-le pe ele deosebi, le-a zis: „Voiesc să vă spun un lucru tăinuit, dar mai întâi vă jur pe Domnul Dumnezeu, să nu spuneți nimănui cele ce veți auzi de la mine, pentru că scopul și dorirea inimii mele voiesc să v-o descopăr; deci, păziți ca nimeni din cei dimprejur să nu știe taina mea, și voi mai bine să vă învoiți cu mine, ca și voi să vă mântuiți sufletele voastre și să ajutați ticăloșiei mele”.

Iar roabele i-au zis: „Toate câte vei porunci nouă, stăpâna noastră, le vom face, mai ales că și sufletelor noastre are să le fie de folos înțelegerea ta; deci, gata suntem, ca mai bine să murim pentru tine, decât să spunem cuiva ceva, despre cele ce ai să ne grăiești”. Iar fecioara le-a zis: „Știți că părinții mei vor să mă mărite, iar mie nici prin minte nu mi-a venit cândva să cuget aceea, adică să mă gândesc la nuntă, și foarte greu îmi este lucrul acesta pe care părinții mei s-au sfătuit să-l facă; pentru că este viața aceasta numai umbră, fum și vis.

Deci să mă ascultați pe mine, să luăm de obște viață curată, și de va fi voia Domnului cu scopul meu, și voi de vă veți uni cu sfatul meu și veți păzi cele ce vă spun, apoi ce se va cădea nouă să facem, vom chibzui; dar să mă credeți că de ar ști despre aceasta părinții mei și ar voi ca cu silă să mă îndemne la nuntă, apoi chiar de m-ar da focului, sabiei sau fiarelor, nicidecum nu vor putea să mă întoarcă de la scopul meu, ajutându-mi Dumnezeu”.

Auzind acestea, amândouă roabele au zis: „Voia Domnului să fie, căci și noi ne învoim cu scopul tău; și mai bine dorim ca și tine, stăpâna noastră, să murim cu tine decât să te vădim”.

Unele ca acestea auzind fericită Eusebia de la slujnicele sale, a preamărit pe Dumnezeu; și având cele trei fecioare dragoste întocmai către Hristos, gândeau în toate zilele cum ar face, ca dorirea lor să poată ajunge întru săvârșire; deci se rugau lui Dumnezeu să le dea sfat bun.

Iar din ziua aceea în care s-a dat pe sine întru dragostea Domnului, Eusebia sfătuindu-se la viață curată pe ascuns de părinți, prin mijlocirea celor două roabe ale sale, împărțea la cei ce aveau trebuință, aurul, argintul și toate lucrurile cele ce erau de preț.

Încă au mai împărțit acele roabe și simbriile lor pe care le aveau, pregătindu-se pentru sărăcie, pentru dragostea lui Hristos; apropiindu-se ziua nunții, fericită Eusebia sfătuindu-se cu roabele sale, și-a schimbat noaptea îmbrăcămintea din chipul cel femeiesc în cel bărbătesc și luând niște aur pentru trebuință, a ieșit din casă, neștiind nimeni, întâmplându-se ușile deschise.

Și însemnându-se cu semnul Crucii, a zis către Hristos Dumnezeu: „Tu fii cu noi, Fiul lui Dumnezeu, și arată-ne calea în care vom merge, căci pentru dragostea Ta lăsăm casa și pe toate din ea, și voim mai bine să ne înstrăinăm și în necazuri să viețuim, pe Tine dorindu-Te și pe Tine căutându-Te”. Astfel ieșind din casă, s-a rugat cu lacrimi, plângând și bucurându-se; apoi Sfânta Eusebia zicea pe cale către roabele sale:

Voi de acum să-mi fiți surori și eu mai vârtos voi sluji vouă în toate zilele vieții mele, dar, o! stăpânele mele, să defăimăm toate pentru Dumnezeu, și să nu căutăm nimic pe pământ, decât numai să mântuim sufletele noastre; să fugim de grijile cele deșarte ale vieții și vătămătoare de suflet, și să credem Domnului, care a zis: Toți cei ce-și vor lăsa pentru numele Meu, tată, mamă, casă, sau țarini, vor lua însutit și vor moșteni viața cea veșnică. Astfel, surorile mele, să ne mântuim sufletele noastre”.

Despre acestea grăind sfânta către dânsele, s-au dus la mare și găsind o corabie care avea să plece spre hotarele Alexandriei, au dat chiria și s-au așezat într-însa, apoi, fiind și vântul prielnic, în puține zile au ajuns la Alexandria; iar de acolo plecând, s-au dus într-o insulă Coș de la Halicarnas, cetatea Cariei, fiind departe la cincisprezece mii de pași; căci alergau pretutindeni, voind să afle un loc necunoscut, că nu cândva să fie găsite de părinți.

Deci, petrecând în aceea insulă mai fără frică, și-au schimbat chipul cel bărbătesc în femeiesc și găsind o casă mică într-un loc deosebit, viețuiau acolo, mulțumind lui Dumnezeu, Căruia se rugau de-a pururea să le trimită un om duhovnicesc, care ar putea să le îmbrace în rânduiala monahicească și să aibă grijă de sufletele lor.

Sfânta Eusebia sfătuia pe prietenele sale, zicându-le: „Mă rog vouă, surorile mele, pentru Domnul să păzim taina noastră, adică să nu spunem nimănui patria noastră și scopul pentru care am plecat din casa părintească, și care îmi este numele meu, că nu cumva, după nume și după patria mea, de unde am plecat, cercetând părinții mei să afle.

Deci, vă jur pe Dumnezeu, ca toate acelea să le păziți până la sfârșitul vieții mele și să nu spuneți nimănui nimic despre cele ce s-au făcut și se vor face de noi. Și de va întreba cineva de numele meu, să spuneți că mă numesc Xenia, care se tâlcuiește „străină”; că acum, precum mă vedeți, mă înstrăinez, lăsându-mi casa și părinții, pentru Dumnezeu; și de acum înainte, nici voi să nu mă mai numiți Eusebia, ci Xenia, deoarece nu am aici cetate stătătoare, ci înstrăinându-mă cu voi împreună, în viața aceasta, caut pe cea viitoare”.

Sfânta zicând acestea către roabele sale, ele au făgăduit să păzească toate cele poruncite lor, și de atunci sfânta, mireasa lui Hristos, era numită Xenia, în loc de Eusebia. Odată plecându-și genunchii împreună cu surorile, au început a plânge și a grăi: „Dumnezeule, fă cu noi, străinele și săracele, mila Ta cea mare, precum ai făcut cu toți sfinții Tăi, și ne trimite, Stăpâne, un om plăcut Ție, prin care am putea să ne mântuim și noi, smeritele”.

Pe când se rugau astfel, Sfânta Xenia cu surorile, ieșind din casă în care locuiau, văzură un bătrân cinstit, cărunt la păr, venind de la țărm, îmbrăcat monahicește, a cărui față era ca un înger, și alergând la dânsul sfânta fecioară a căzut la picioarele lui, plângând și zicând:

Omule al lui Dumnezeu, să nu treci cu vederea cele înstrăinate în țara îndepărtată, să nu te întorci de către nevoiașele cele sărace, nici să te îngrețoșezi de rugămintele păcătoaselor; ci te aseamănă Sfântului Apostol Pavel și ne fii nouă povățuitor și învățător, precum acela a fost Sfintei Tecla; adu-ți aminte de răsplătirea drepților, gătită de la Dumnezeu, și mă mântuiește împreună cu aceste două surori”.

Auzind acestea slujitorul lui Dumnezeu, s-a pornit pe lacrimi și a zis către dânsa: „Ce voiești să vă fac?”. Ea a răspuns: „Să ne fii părinte și învățător după Dumnezeu și să ne arăți unde am putea să ne mântuim; pentru că suntem străine și nu știm unde să ne ducem, că ne rușinăm a ne arăta la oameni”.

Iar el a zis către dânsele: „De unde sunteți și care este pricina, de sunteți așa singure?”. Sfânta răspunse: „Suntem din țara îndepărtată, robule al lui Hristos, și ne-am sfătuit ca să plecăm împreună din patria noastră și să venim în aceste locuri; apoi ne-am rugat lui Dumnezeu, ziua și noaptea, să ne trimită un om, prin care am putea să ne mântuim și acum Dumnezeu ne-a arătat pe cuvioșia ta, care poți să miluiești neputințele noastre”.

Sfântul bătrân a grăit: „Credeți-mă surorilor, că și eu sunt străin aici, precum mă vedeți, vin de la Sfintele Locuri, unde m-am închinat, și mă întorc în patria mea”. Roaba lui Hristos îi zicea: „Din ce parte ești, cuvioșia ta, stăpânul meu?”. El a răspuns: „Eu sunt din părțile Cariei, din cetatea Milasa”.

Mireasa lui Hristos i-a zis iarăși: „Rogu-mă sfinției tale, să ne spui vrednicia ta, că mi se pare că ești episcop?”. Bătrânul zise către dânsa: „Iartă-mă soră, sunt un om păcătos și nevrednic de chipul monahicesc, dar cu mila lui Dumnezeu sunt prezbiter și egumen al unei mici adunări de frați, în mănăstirea Sfântului și preaslăvitului Apostol Andrei, iar numele meu este Pavel”.

Auzind acestea roaba lui Hristos, a lăudat pe Dumnezeu, zicând: „Slavă Ție, Dumnezeule, că m-ai ascultat pe mine săraca și mi-ai trimis om, să mă mântuiască, împreună cu aceste două surori, precum ai trimis Sfintei Tecla pe Sfântul Pavel”. Apoi a zis către bătrân: „Rogu-mă ție, robule al lui Dumnezeu, să nu ne treci cu vederea pe noi străinele, ci fii părintele nostru după Dumnezeu”.

Grăit-a lor fericitul Pavel: „V-am spus că și eu sunt străin și nu știu ce bine să vă fac aici, dar de voiți să mergeți în cetate, apoi nădăjduiesc că Domnul va face milă cu voi și mă voi îngriji de voi după puterea mea”. Fecioarele căzând la bătrân, cu lacrimi au zis: „Așa, robul lui Dumnezeu, ia-ne cu tine și vom merge oriunde ne vei porunci, numai să faci milă cu noi străinele și să ne fii povățuitor spre viața cea veșnică”.

Luând cu sine robul lui Dumnezeu pe acele sfinte fecioare, au venit în cetatea Milasa, și au găsit acolo niște case la loc liniștit și aproape de biserică, pe care Sfânta fecioară Xenia, cumpărându-le cu aurul ce luase de acasă, a zidit o biserică nu mare, în numele Sfântului și marelui Mucenic Ștefan, și în scurtă vreme a așezat și o mănăstire mică de fecioare, făcându-le mirese ale lui Hristos.

Acolo se îngrijea de dânsele Sfântul Pavel egumenul, de ale cărui mâini a fost tunsă Xenia, împreună cu amândouă roabele sale, în rânduiala monahicească. Și nimeni n-a cunoscut, până la sfârșitul ei, de unde era acea fecioară, nici pentru care pricină a plecat din patria sa, și care este adevăratul ei nume, pentru că se numea Xenia, adică străină. Iar Cuviosul Pavel spunea celor ce-l întrebau despre acele fecioare: le-am luat din insula Coș și le-am adus aici. Deci, toți le socoteau că sunt de acolo, de aceea și mănăstirea se numea „Cos”, după numele insulei aceleia.

Dar nu după multă vreme a adormit întru Domnul, Chiril, episcopul acelei cetăți și a fost ales la pe scaun în locul lui, Cuviosul Pavel, egumenul mănăstirii Sfântul Andrei. Acela primind vrednicia de episcop, și mergând în mănăstirea de fecioare a sfințit pe Xenia diaconiță, ca pe una ce era cu adevărat vrednică de aceasta.

Căci în trup fiind, avea viață îngerească, și cu toate că era crescută întru multe dulceți și desfătări, fiind fiică de senator, însă la atât de aspră viață s-a deprins, încât pe o cale nouă, neobișnuită, se vedea că se suie spre pustniceasca desăvârșire.

De înfrânarea ei se temeau diavolii și de postul și nevoința ei biruindu-se, nu îndrăzneau nici a se apropia de dânsa: pentru că mânca uneori a doua zi, alteori a treia zi, iar de multe ori și toată săptămâna petrecea fără hrană. Și când era să primească hrană, nici verdețuri nu mânca, nici linte, nici vin, nici untdelemn, nici poame de grădină, nici orice alte mâncări de cele bune, afară numai de puțină pâine, udată cu lacrimile sale.

Și luând din cădelniță cenușă, își presăra pâinea sa; aceasta o făcea în tot timpul vieții sale, împlinind cuvântul prorocesc: Cenușă cu pâine am mâncat și băutura mea cu plângere am amestecat. Și se sârguia în tot timpul ca să-și tăinuiască înfrânarea aceasta chiar de surorile sale; numai acele două roabe ale ei împreună viețuitoare o priveau în taină ce face, și singure urmau vieții ei celei îmbunătățite.

Atâta râvnă era într-însa, încât de cu seară, până în timpul cântării Utreniei, sta toată noaptea, ridicându-și mâinile în sus, rugându-se, și așa în toate serile era văzută de surori în taină, iar uneori plecându-și genunchii de cu seară, până la timpul cântării Utreniei, și până dimineața se ruga, cu multe lacrimi, și astfel întotdeauna slujea Domnului, iar aceasta o făcea cu smerenie, încât mai jos decât toți se socotea pe dânsa.

Dar cine va putea spune celelalte fapte bune ale ei? Ce fel de cuvinte vor fi de ajuns, să spună toate isprăvile ei? Ce vom zice de blândețea ei? Pentru că nu a fost văzută mâniindu-se cândva, nici a întinat viața ei vreo deșartă slavă și îngâmfare. Fața ei era smerită, cu mintea înțeleaptă, căutătura neîmpodobită, trupul chinuit cu pustniceștile osteneli și inima ei pașnică, nici o tulburare având.

Apoi ce bunătăți nu erau într-însa? Priveghere de-a pururea, înfrânare mare, smerenie nespusă și dragoste nemăsurată; pe cei din nevoi ajuta, cu cei ce pătimeau, împreună pătimea, spre păcătoși se milostivea, iar pe cei rătăciți îi povățuia la calea pocăinței. Despre hainele ei nici nu se poate grăi, pentru că purta niște zdrențe și chiar de aceea se socotea pe dânsa că este nevrednică.

Și toată viața ei era întru umilință și întru vărsarea lacrimilor celor neîncetate; și mai degrab puteai să vezi izvoarele apelor în vreme de arșiță secând, decât ochii ei încetând de lacrimi, care, de-a pururea, spre iubitul mirele său Hristos izvorau ca pâraie de lacrimi; dorind ca să-L vadă pe El față către față și cu David grăia: Când voi veni și mă voi arăta feței lui Dumnezeu, feței preadulcelui Mirelui meu, făcutu-s-au lacrimile mele pâine ziua și noaptea.

Iar când s-a apropiat fericitei Xenia, pururea pomenită și nevinovată mireasă a lui Hristos, vremea ducerii ei din vremelnica viață, a sosit pomenirea Sfântului Efrem, care a fost altădată în cetatea aceea episcop; și a mers fericitul episcop Pavel cu tot clerul său în satul care se numește Levchin, pentru că acolo era biserica Sfântului episcop Efrem, și într-însa erau cinstitele lui moaște.

În acest timp Cuvioasa Xenia, chemând pe toate surorile sale în biserica mănăstirii, a început a grăi către dânsele: „Stăpânele mele și surori, știu câta dragoste mi-ați arătat, cum ați suferit și mi-ați ajutat mie, străinei; și acum mă rog vouă, să arătați dragostea voastră și să mă pomeniți pe mine săraca, păcătoasa și străina, întru rugăciunile voastre, milostiv făcând mie pe Dumnezeu, ca să nu mă împiedice păcatele mele, ci cu rugăciunile voastre să trec la Hristosul meu, că iată acum sfârșitul meu s-a apropiat și în durere îmi este sufletul și în necaz foarte; căci nepregătită am să ies din trupul meu”.

Iar părintelui nostru, episcopul Pavel, nefiind aici, voiesc să-i spuneți în locul meu când va veni, că așa a zis săraca Xenia: „Pentru Dumnezeu, cinstite părinte, pomenește străinătatea mea; că tu m-ai povățuit și m-ai adus în viața aceasta; deci roagă-te pentru mine, ca să nu mă rușineze Domnul întru a mea nădejde”.

Acestea auzindu-le toate surorile, au început a plânge și a zice: „Stăpâna noastră și povățuitoarea sufletelor noastre, cum ne lași pe noi în sărăcie și în nevoi? Cine ne va povățui de acum pe calea vieții? Cine ne va învăța sau cine se va mai ruga pentru lenevirea noastră? Nu, stăpâna, într-o vreme ca aceasta să nu ne lași pe noi; adu-ți aminte că tu singură ne-ai adunat pe noi în această ogradă a ta, îngrijește-te de sufletele noastre, stăpâna, și te roagă lui Dumnezeu, ca să-ți prelungească viața încă o bucată de vreme pentru noi săracele, ca să ne povățuiești la mântuire”.

Apoi au început și cele două roabe a cădea la picioarele ei și cu amar a zice: „Ne lași acum pe noi, stăpâna noastră, fără noi te duci de aici? Dar, ce vom face noi? Ce vom lucra într-o țară străină noi, nemernicele? O! vai de noi săracele, nevoiașele și străinele, că n-am avut grijă de noi și pentru aceasta vrei să ne lași pe noi singure, doamna noastră? Adu-ți aminte de necazurile pe care le-am îndurat cu tine, adu-ți aminte de străinătatea noastră și a ta, întru care părtașe ți-am fost ție; adu-ți aminte că întru toate cu osârdie ți-am slujit, adu-ți aminte și te roagă lui Dumnezeu pentru noi, ca să ne ia și pe noi cu tine, stăpâna noastră”.

Deci, făcându-se multă tânguire, a început și însăși Cuvioasa Xenia, plângând a zice: „Știți, surorile mele, că mai înainte de timp striga Apostolul Petru, zicând: Nu va zăbovi Domnul nostru făgăduința, precum unii o socotesc zăbovire; ci îndelung rabdă spre noi, nevrând ca să piară cineva, ca toți să vină la pocăință. Și va veni ziua Domnului ca un fur! Deci, acestea știindu-le, surorile mele, să nu ne lenevim într-aceasta puțină vreme, ci să ne trezim, să aprindem candelele noastre, să luăm untdelemn în vasele noastre, să ne pregătim a ieși întru întâmpinarea Mirelui, de vreme ce nu știm în ce ceas ne va chema pe noi Domnul, că iată secerișul a sosit și lucrătorii sunt gata și numai porunca Stăpânului o așteaptă”.

Aceasta grăindu-le sfânta, și toate plângând și căzând la picioarele ei, cuvioasa ridicându-și mâinile ei spre cer, cu multe lacrimi s-a rugat, zicând așa: „Dumnezeule, cel ce ai acoperit până astăzi străinătatea mea, ascultă-mă pe mine săraca și păcătoasa roaba Ta, fii milostiv roabelor Tale acestea, surorile mele, ferește-le și păzește-le de toate meșteșugurile diavolești, spre slava și lauda sfântului Tău nume. Rogu-mă Ție, Dumnezeul meu, adu-Ți aminte de aceste două surori ale mele, care împreună cu mine s-au înstrăinat pentru dragostea Ta și precum în această viață vremelnică nu s-au despărțit de mine, așa și întru Împărăția Ta, nu ne despărți pe noi, ci împreună ne învrednicește în cămara Ta”.

Astfel rugându-se, a poftit pe toate surorile să iasă o vreme, și s-o lase pe ea singură să se liniștească puțin. Deci, ieșind toate din biserică, s-a închis singură ea, iar cele două roabe ale ei stând înaintea ușii, priveau înăuntru pe ascuns și o vedeau cum plecându-și la pământ genunchii săi, se ruga; apoi în chipul Crucii, cu fața la pământ, a făcut rugăciune, și stând ea astfel multă vreme, îndată a strălucit o lumină în biserică, ca un fulger la vedere, și bună mireasmă a început a ieși din biserică, iar ele intrând degrabă înăuntru și voind să o ridice de la pământ, au aflat-o adormită întru Domnul, în 24 zile ale lunii ianuarie, într-o zi de sâmbăta, și în ceasul al șaselea din zi.

Apoi, ieșind cele două surori plângând, au chemat pe altele, zicând: „Maicile și surorile noastre, veniți să ne tânguim pentru sărăcia cea de obște; veniți să plângem de căderea cea prin moarte a stâlpului nostru, ne-am lipsit de cinstită maica noastră și am rămas singure; Sfânta Xenia, maica noastră, a murit”.

Intrând toate în biserică, au văzut-o că se mutase din cele de aici, și făcură plângere și tânguire foarte mare. Iar iubitorul de oameni Dumnezeu, vrând să arate tuturor ce fel de comoară ascunsă era pe pământ, a arătat un semn mare și prealuminat pe cer, pentru că în ceasul acela în care Cuvioasa Xenia și-a dat cuviosul său suflet în mâinile Domnului, pe la amiază, văzduhul fiind înseninat și curat, s-a arătat pe cer, deasupra mănăstirii celei de fecioare, o cunună de stele foarte luminoasă având în mijlocul său o cruce, strălucind mai mult decât soarele; și a fost văzut semnul acela de toți. Iar cetățenii cei din Milasa, împreună cu episcopul lor Pavel, fiind încă în satul Levchin, și văzând semnul cel de pe cer, se mirau și întru nepricepere se întrebau ce este aceasta. Iar fericitul episcop Pavel, înțelegând cu duhul, a zis către toată mulțimea poporului: „Maica Xenia a adormit și pentru dânsa este semnul minunii”. Și îndată, sfârșind Liturghia, s-a întors în cetate cu tot poporul care fusese la praznic și aflară cetățenii, precum le-a spus lor episcopul, pe Sfânta Xenia moartă.

Deci, s-a adunat la mănăstirea de fecioare mare mulțime de bărbați și de femei cu copii, atrași de semnul cel văzut pe cer, și strigau, zicând: „Slavă Ție, Hristoase Dumnezeule, că mulțime de sfinți Ți-au plăcut Ție în taină! Slavă Ție, Cuvântul lui Dumnezeu, Cel ce Te-ai întrupat și de bunăvoie Te-ai răstignit pentru noi păcătoșii, că ai arătat tuturor comoara Ta cea mare, care până acum aici era tăinuită! Slavă Ție, Stăpâne, că pe a Ta cetate, Milasa, ai învrednicit-o ca să fie cămară și vistierie a comorii Tale acesteia, care a ținut întru sine până acum pe acest mărgăritar prea scump, de mare preț, pe sfânta Ta mireasă, pe care ai luat-o în cămara Ta cea cerească, iar curatul și sfântul ei trup l-ai lăsat cetății Tale spre pază!”.

Astfel, toți plângând și privind spre cununa și crucea care se vedeau pe cer, tot poporul cel iubitor de Hristos, dar mai ales partea femeiască, cuprinzându-se de râvnă, cu mare glas striga către Sfântul episcop Pavel: „Să nu ascunzi slava cetății noastre, cuvioase episcop, nici să taci laudele noastre, să nu ascunzi pe mărturisitorul cel arătat nouă de Dumnezeu. Arată făclia cea luminoasă, care până acum a fost sub obroc, și în taină a luminat. Arat-o la toți, ca să vadă toți potrivnicii noștri, și să cunoască la ce fel de stăpân slujim. Să vadă elinii și să se rușineze. Să vadă iudeii taina Crucii și să cunoască că Acela pe care ei L-au răstignit, este Dumnezeu. Să vadă toți cei ce vrăjmășesc asupra Crucii lui Hristos și să se tânguiască. Să vadă cum și după moarte preamărește pe robii Săi, Stăpânul îngerilor, să vadă toți cu ce slavă se încununează de la Dumnezeu Xenia, mireasa Lui, ea, care de oameni se socotea că este străină neștiută și roabă; să vadă toți de ce fel de dar și cinste s-a învrednicit cetatea noastră cea săracă”.

Deci, poporul cu episcopul și cu prezbiterii s-au apropiat de cinstitul trup al Sfintei Xenia și punându-l pe pat, precum se cade, au aprins multe lumânări și tămâie, iar episcopul împreună cu prezbiterii au luat patul pe umerii lor și cântând, s-au dus în mijlocul cetății. Și se mirau toți de minunea cea preaslăvită, ce se făcea, căci, când mergeau cu patul pe care era dus trupul sfintei, mergea deasupra patului și cununa cea cu crucea arătată pe cer; iar când au pus patul în mijlocul cetății, a stat și cununa deasupra patului. Și s-au adunat și din satele de prin împrejurimi mulțime de popor fără de număr, văzând acel semn prea luminat pe cer, și s-a umplut cetatea de adunarea poporului, încât era într-însa mare strâmtoare. Iar fericitul episcop Pavel, cu poporul, tot în noaptea aceea spre duminică, a petrecut-o lingă sfânta, priveghind și cântând până la ziuă. Și multe tămăduiri se făceau de la moaștele ei, pentru că toți, de orice boală erau cuprinși, numai cât se atingeau de patul sfintei, îndată dobândeau tămăduire.

Sosind ziua Sfintei Duminici, au acoperit cu pânze curate cinstitul trup al Cuvioasei Xenia și cântând deasupra gropii, au dus-o până la locul ce se cheamă Sichinie, care este la intrarea cetății dinspre miazăzi; căci mai înainte de mutarea sa, sfântă a poftit ca acolo să-i pună trupul ei. Și vedea iarăși tot poporul că trupul ei ducându-se cu patul, mergea și cununa cea de stele cu crucea cea văzută pe cer, urmând patului; și iarăși când se oprea patul, sta deasupra și cununa aceea. Apoi, făcându-se îngroparea, au împărțit oamenii între ei în mici bucăți, pânzele cele subțiri, ce au fost pe cinstitele moaște și le păstrau la dânșii cu credință, spre tămăduirea a diferite boli.

Deci, ungând episcopul cu mir sfântul trup al Cuvioasei Xenia, după obicei, l-a pus în mormânt nou, și desăvârșindu-se cinstita îngropare, îndată cununa de stele care strălucea pe cer s-a făcut nevăzută. Și multe tămăduiri se dădeau de la mormântul sfintei, tuturor celor ce cu credință se apropiau. Iar nu după multă vreme, a murit și una din roabele Cuvioasei Xenia, apoi după dânsa și cealaltă degrab s-a dus la veșnica viață, și le-au îngropat pe amândouă la picioarele sfintei lor stăpâne.

Când era să moară cea de-a doua, au venit la dânsa toate monahiile, și jurând-o, o rugau, să le spună toate faptele Cuvioasei Xenia; iar ea văzându-se că este acum spre sfârșit, le-a spus cu de-amănuntul toate cele despre sfânta: din care părinți și de unde a fost și pentru care pricină a fugit de acasă și din patria sa cu amândouă roabele sale; apoi, cum și-a tăinuit numele ei, pentru că numele ei din naștere era Eusebia, și l-a schimbat în Xenia, de vreme ce se înstrăina pentru dragostea lui Dumnezeu; și toți s-au înștiințat despre viața cea neștiută a miresei lui Hristos, Xenia.

Astfel, această cuvioasă a plăcut lui Dumnezeu, căci, deși de lume era străină, dar cerului era locuitoare. Văzută era în trup, dar s-a asemănat cu îngerii cei fără de trup. S-a dezbrăcat de trup, ca de o haină și a călcat pe diavolul, ca pe un balaur. A socotit lumea aceasta precum gunoaiele și și-a păzit ca pe o neprețuită comoară fecioria sa neprihănită. S-a logodit cu dragostea lui Hristos, s-a încununat cu credința, și ceea ce a nădăjduit, aceea a câștigat; iar acum se bucură în cămara Mirelui său Celui fără de moarte. Și cu rugăciunile sale mult ajută credincioșilor, pentru că moartea n-a omorât puterile ei, nici facerile de bine ale ei nu le-a hotărnicit într-un loc; pentru că multe fapte bune a făcut pentru Hristos; de aceea și Hristos ne arată multă milostivire nouă, dacă cerem sfintele rugăciuni ale iubitei Sale mirese.

După moartea ei, trecând câtăva vreme, a murit și Cuviosul Pavel episcopul, duhovnicescul părinte al Sfintei Xenia, placând și acela lui Dumnezeu desăvârșit; căci cu rugăciunile lui se goneau diavolii, și toate boalele se tămăduiau; și a fost îngropat în biserica Sfântului Apostol Andrei, unde a fost mai înainte egumen, iar sufletul său cel sfânt a stat înaintea lui Dumnezeu, întru slava sfinților. Cu a cărui caldă folosire către Dumnezeu și cu rugăciunile Cuvioasei Eusebia, care s-a numit Xenia, și cu ale amândurora sfintelor roabelor ei, Domnul să ne învrednicească și pe noi milei Sale, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Xenia din Sankt Petersburg (cca.  1719/1731 – 1803)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro

 

Sfânta Cuvioasă Xenia din Sankt Petersburg

Pomenirea sfintei Xenia din Sankt Petersburg (cca.  1719/1731 – 1803), numită și „cea smerită și nebună pentru Hristos” se face atât pe 24 ianuarie (6 februarie pe stil vechi) cât și pe 11 septembrie (24 septembrie pe stil vechi).

În calendarul ortodox rus este pomenită și pe 24 mai, când se sărbătorește proclamarea ei ca sfânt care a avut loc în anul 1988.

Sfânta Xenia s-a remarcat prin modestie, sărăcie, renunțarea la bunurile lumești și o înflăcărată devoțiune față de Hristos, dar și prin clarviziune și ajutorul celor sărmani și păcătoși în timpul vieții și prin minunile pe care le-a făcut după moarte.

Este considerată o protectoare a familiei și este cel mai adesea invocată pentru ajutor în întemeierea unei familii sau pentru orice ajutor în legătură cu familia, dar și pentru ajutorul celor fără casă sau loc de muncă, în caz de incendii sau copii pierduți.

Este patroana spirituală a orașului Sankt Petersburg. O capelă a fost ridicată în cimitirul Smolensk din St. Petersburg pe locul unde se află înmormântat trupul ei. Mai multe biserici în Rusia și în lume au primit hramul sfintei Xenia.

Sf. Cuv. Xenia din Sankt Petersburg (cca.  1719/1731 –  1803) - foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro

Sf. Cuv. Xenia din Sankt Petersburg (cca.  1719/1731 –  1803) – foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro

 

Viața Sfântei Cuvioase Xenia din Sankt Petersburg

Primii douăzeci și șase de ani

Data nașterii nu este cunoscută, dar anumiți cercetători propun ca dată a nașterii anul 1731. Nici despre părinții ei nu se știe nimic dar, pentru că s-a căsătorit cu un colonel, se presupune că a făcut parte dintr-o familie de nobili sau de funcționari unde a primit o educație aleasă.

Primele articole de ziar care s-au păstrat despre Xenia datează din anul 1847 când în ziarul „Buletinul poliției orășenești a Sankt-Petersburgului” apar două articole în numerele 264 și 272:

Cu 40 de ani în urmă sau, poate, cu câțiva ani mai mult, s-a săvârșit aici, în Petersburg, văduva cântărețului imperial, Andrei Teodorovici, Xenia Grigorievna…

În afara acestor două articole, scurte informații despre viața sfintei Xenia sunt oferite de epitaful de pe piatra funerară:

A rămas văduvă la vârsta de 26 de ani, a pribegit 45 de ani, și a trăit 71 de ani; își zicea Andrei Teodorovici.

Momentul dramatic care îi marchează viața și îi schimbă destinul este moartea soțului cu care era căsătorită de numai 4 ani. În anul 1755 în Petersburg izbucnește o epidemie de tifos exantematic.

Xenia este atât de afectată de moartea soțului încât a doua zi este găsită tot lipită de trupul soțului răposat dar îmbătrânită și încărunțită.

Își petrece soțul la groapă îmbrăcată în hainele militare ale acestuia, imitându-i mersul în urma sicriului.

Andrei Teodorovici nu a murit – le spunea ea celor din jurul ei. A murit Xenia Grigorievna, dar Andrei Teodorovici este aici, în fața voastră, el trăiește și va trăi mult de acum înainte, va trăi veșnic.

La cimitir Xenia le cere celor prezenți să se roage pentru liniștea sufletului „roabei lui Dumnezeu, Xenia”, spunând: Bietul Andrei Teodorovici a rămas orfan, a rămas singur pe lume…

Din acest moment Xenia se prezintă tuturor cu numele soțului ei, Andrei Teodorovici și imediat ce se întoarce de la cimitir o roagă pe administratoarea casei și averii să împartă totul săracilor și să doneze banii bisericii.

Refuză pensia ce trebuia să o primească ca văduvă și doar cu mantaua de militar a soțului pleacă în lume și începe să ducă viața unui ascet desăvârșit trăind din pomeni și devenind Nebună după Hristos.

 

Pribegia Sfântei Cuvioase Xenia din Sankt Petersburg

Odată ce a renunțat la orice posesiune lumească și chiar și la orice minim confort trupesc a început să hoinărească pe străzile Petersburgului primind condoleanțele pline de compasiune ale cunoscuților. Dar Xenia le răspunde tuturor că nu a murit Andrei Teodorovici, ci soția lui, Xenia Grigorievna.

Când în 29 ianuarie 1757 a fost interzis vagabondajul săracilor și schilozilor pe străzile Petersburgului, urmărită fiind, s-a descoperit că sfânta mergea noaptea pe câmp unde cădea în genunchi și se ruga până la răsăritul soarelui. După această lungă rugăciune în câmp mergea să plivească grădina de legume a unui moșier sărac și obosind era găsită dormind chiar printre straturile de zarzavaturi.

În cei 45 de ani de pribegie, fericita Xenia a trăit neavând absolut nici o posesie, nici o cameră, nici îmbrăcăminte călduroasă, îndurând gerurile rusești și ploile torențiale ale toamnei, neștiind ce va mânca a doua zi.

Cu cât încercările erau mai grele cu atât sfânta devenea mai blândă și mai smerită, îndurând lovituri și batjocuri la care de obicei sunt supuși toți oameni străzii în special de copii străzii care râdeau de atitudinea și cuvintele ei de neînțeles pentru mulți.

Doar toate acestea nu erau pentru Xenia decât imitarea Domnului și marelui Martir care a suportat insultele, scuipăturile, biciuirea, răstignirea și moartea.

Încet, sfânta devine o figură cunoscută de întreg orașul și aproape mereu era urmată de oameni care o însoțeau crezând că prezice viitorul sau ghicește destinele. Cei înduhovniciți știau însă că este un om deosebit ce sub înfățișarea unei ieșite din minți ascunde mari daruri duhovnicești.

 

Clarviziunea Sfântei Cuvioase Xenia din Sankt Petersburg

Rugăciunea, ascetismul, iubirea față de Dumnezeu și aproape și mila lui Dumnezeu au făcut ca fericita Xenia să primească darul clarviziunii.

- Într-o zi, mergând la cea căreia îi dăruise casa și care avea un mare respect pentru Xenia îi spuse: Iată, tu stai aici și cârpești ciorapii și nu știi că Dumnezeu ți-a trimis un copil! Du-te mai repede la cimitirul Smolesnsk.

Parascheva Antonova care avea mare încredere în cuvintele Xeniei, a înțeles că ceva deosebit se întâmplă și s-a grăbit să ajungă la cimitir.

Pe una din străzile din apropierea cimitirului, Antonova a văzut o mare mulțime de oameni. Apropiindu-se află că un vizitiu tocmai a omorât o femeie însărcinată care a născut chiar acolo în stradă, ea murind pe loc.

Având milă de copil Parascheva Antonova l-a luat la ea acasă.

Deși împreună cu poliția au încercat să afle cine erau mama și tatăl copilului, nu au reușit iar copilul a rămas la Parascheva care l-a crescut și educat acesta devenind un fucționar important ce s-a îngrijit de mama adoptivă până la moartea acesteia, fiind pentru aceasta cel mai iubitor și respectuos fiu. Și el avea o mare evlavie pentru sfânta Xenia.

- O altă prietenă a fericitei Xenia a fost și Evdochia Deniseva Gaidukova, ce a murit în anul 1827. Xenia ținea foarte mult la Evdochia Gaidukova și uneori o vizita acasă.

Într-o astfel de vizită de dinaintea prânzului Evdochia se grăbește să o așeze la masă bucurându-se de prezența ei. La sfârșitul prânzului Evdochia îi cere iertare Xeniei pentru că nu a avut ceva mai bun să îi ofere. — Să nu mă judeci pentru masă, draga mea, îi spuse ea, dar nu am avut altceva mai bun să-ți ofer, pentru că astăzi nu am gătit nimic. — Îți mulțumesc pentru masă draga mea, îi răspunde Xenia, dar de ce nu spui adevărul? Ți-a fost teamă să-mi oferi niște friptură de rață?

Evdochia Deniseva se fâstâci deoarece într-adevăr avea în cuptor friptură de rață pregătită pentru soțul ei care nu era acasă. Evodchia s-a repezit la cuptor pentru a scoate friptura.

Dar Xenia a oprit-o: „Nu, nu, ce faci? Nu trebuie să faci asta, nu vreau rață. Știu, doar, că te-ai fi bucurat să-mi oferi tot ce ai, dar te temi de căpcăunul de bărbatu-tău. Pentru ce să-l mânii?

Bărbatul Evdochiei Deniseva nu era agreat de Xenia acesta fiind grosolan, îi plăcea băutura și folosea un limbaj dezgustător mai ales atunci când era beat.

 

Prezicerea morții Împărătesei Elisabeta Petrovna

Cea mai cunoscută prezicere a fericitei Xenia, este cea a morții Împărătesei Elisabeta Petrovna. Elisabeta Petrovna (1709–1761), care domnea din 1742, anul când a fost încoronată, deși avea numai 53 de ani, era bolnavă de câțiva ani și moare pe 25 decembrie 1961.

Însă pe 24 decembrie 1961 pe străzile Petersburgului, Xenia alerga spunând cuvinte pe care nimeni nu le înțelegea: „Coaceți colaci, coaceți colaci!

În curând toată Rusia va coace colaci!”. Vestea morții Împărătesei a șocat pe toată lumea deoarece boala fusese ascunsă. Locuitorii Petersburgului au înțeles acum și cuvintele fericitei Xenia care anunțase cu o zi mai devreme evenimentul.

 

Binecuvântările și rugăciunile pentru cei mulți

Odată ce fericita Xenia, prin bunătatea, blândețea, smerenia și totala renunțare la sine a câștigat iubirea oamenilor care o considerau „omul lui Dumnezeu”, aceasta era invitată tot mai des de către negustori, burghezi și funcționari în casele lor pentru că deja se știa că dacă fericita Xenia îți intră în casă, în acea casă și în acea familie se instalează fericirea și bucuria.

Mamele se grăbeau să își aducă copiii spre a-i binecuvânta mai ales dacă aceștia erau bolnavi.

Vizitii o rugau să urce în caleașca lor și să meargă măcar câțiva metri pentru că trăsura în care urca sfânta se întorcea întotdeauna acasă cu un mare câștig.

Vânzătorii ambulanți o așteptau cu nerăbdare să le ia ceva dacă o zăreau deoarece imediat lângă taraba lor mulțimea se aduna apoi și le cumpăra toată marfa.

I se ofereau sfintei adesea sume foarte mari pentru rugăciunile ei atât de eficiente dar fericita nu lua niciodată mai mult decât țarul de pe cal, adică o copeică sau două. Nu voia sa primească nici măcar o rublă, iar de monezi de aur nici nu voia sa audă.

Odată ajunsă în piață, negustorii o înconjurau rugând-o să le primească darul, dar fericita nu lua darul decât de la o parte, celorlalți reproșându-le: „Nu frate, tu îi încarci pe cumpărători la cântar”, sau „Nu, tu îi asuprești pe cei sărmani”.

Cu banii primiți, strânși copeică cu copeică, Xenia ajuta mai multe sute de familii sărace.

Orice primea dăruia celor săraci și aceștia erau foarte bucuroși de orice dar de la fericită deoarece acela care primea ceva îi mergea bine în toate.

Un om care a primit câteva copeici de la sfânta a ajuns mai apoi foarte bogat.

Altuia, dăruindu-i țarul călare pe cal(copeica) i-a spus: Vei galopa departe cu el… și într-adevăr acela s-a îmbogățit.

Însă Xenia nu prevestea numai bucurii ci și necazuri sau moartea dar într-un mod voalat, după cum atestă și articolul de ziar din anul 1847:

Uneori ea prevestea ceva rău, dar nu în mod direct, ci indirect, prin aluzii, ca și când nu ar fi vrut să-l tulbure pe acela cu care vorbea.

Astfel, de pildă, vizitând o dată casa negustoresei Krapivina și în timp ce ieșea afară ea privi pe fereastra casei spunând: „Urzica este verde, dar curând se va ofili”.

Puțin după aceasta Krapivina muri.

Sau altădată invitată fiind de negustorul Razjivin să-i viziteze magazinul (firmă ce a existat pana în secolul al XX-lea), fericita Xenia a venit dar văzând o oglinda mare ce atârna pe perete, dădu din cap zicând: Frumoasă oglindă dar nu ai în ce să te privești – și plecă.

După numai o jumătate de oră, nu se știe din ce cauză, oglinda a căzut de pe perete spărgându-se iar după trei zile negustorul a murit.

 

Ultimele fapte ale Sfântei Cuvioase Xenia din Sankt Petersburg

Una din ultimele fapte remarcabile ale fericitei, ce ne oferă o informație precisă despre un moment în care încă mai era în viață, este ajutorul dat pentru construirea bisericii din cimitirul Smolensk.

Acest lucru se petrecea în anul 1794 când, spre deosebire de împărăteasă Ecaterina care avea aceeași vârstă, dar abia mai putea să meargă, Fericita Xenia era atât de sănătoasă și de în putere încât îi ajuta în secret pe muncitori la construirea bisericii cărând în fiecare noapte în poala sa câte cinci-șase cărămizi de la fabrica de cărămidă.

În fiecare noapte căra câte o grămadă de cărămizi pe care muncitorii o găseau dimineața.

Va trebui sa îndure multe spunea Xenia despre biserică, dar va rezista…

Nici o grijă. Și într-adevăr în decursul unor mari inundații din 1824 când o parte dintre morminte și cruci au fost luate de ape și registrele cimitirului au fost distruse, biserica a rezistat.

Din cauza acestor distrugeri ale apelor din anul 1824 s-a produs pierderea registrelor cimitirului și nu se știe cu exactitate anul morții fericitei Xenia.

Așadar cercetătorii consideră că sfânta a plecat din aceasta lume undeva după anul 1794 (anul construcției bisericii din cimitirul Smolensk) și nu mai târziu de anul 1806 (45 de ani de la anul morții împărătesei Elisabeta Petrovna).

 

Sfârșitul Fericitei Xenia din Sankt Petersburg și cultul pentru ea

Vestea sfârșitului Xeniei a întristat orașul și oameni de toate vârstele au mers la înmormântarea ei și apoi la mormântul din cimitirul Smolensk.

S-a instituit post în acea zi. La mormânt se perindau oameni din tot poporul cu nădejdea ca rugăciunile lor vor fi auzite și vor fi ajutați în necazurile și nevoile lor așa cum au fost ajutați și în timpul vieții.

Au venit săracii și infirmii ajutați de Xenia, negustorii și băcanii, mamele copiilor binecuvântați și vindecați și multe alte femei care o însoțeau în timpul vieții și care se bucurau de atenția ei.

Zvonul despre protectoarea sărmanilor s-a răspândit repede dincolo de granițele capitalei, în popor.

Fiecare vizitator al cimitirului dorea să plece cu o mâna de pământ de la mormântul Xeniei crezând că acest pământ va vindeca bolile și va îndepărta necazurile.

Au început să apară mărturii despre minuni și vindecări iar numărul vizitatorilor care luau pământ de pe mormânt s-a înmulțit.

Deasupra mormântului s-a pus o placă dar aceasta a fost fărâmițată în bucățele mici de vizitatori fiecare dorind să ia acasă câte o bucățică. O altă placă a fost pusă dar și aceasta a avut aceeași soartă.

Dar, luând pământul și spărgând plăcile, fiecare vizitator lăsa în schimb pe mormânt o mică jertfă, după puterile fiecăruia, bani de care se foloseau nevoiașii.

Mormântul a fost împrejmuit cu un gard și o cutie a milei a fost legată de el pentru a se aduna bani pentru construcția unui paraclis.

Banii s-au adunat repede și primul paraclis a fost construit din piatră de culoare cenușie, cu acoperiș de fier și două ferestruici pe cele două laturi, iconostasul înspre răsărit și o ușă înspre apus.

Deasupra ușii scria „Roaba lui Dumnezeu Xenia” iar deasupra mormântului, ridicat pe un soclu, a fost pusă o placă pe care stă scris:

 

Epitaf

În numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh.
În acest loc a fost pus corpul neînsuflețit al roabei lui Dumnezeu Xenia Grigorievna
soția cântărețului imperial, cu gradul de colonel, Andrei Teodorovici.
A rămas văduvă la vârsta de 26 de ani, pribegit 45 de ani, și a trăit 71 de ani; își zicea Andrei Teodorovici.
Cine m-a cunoscut să-mi pomenească sufletul pentru mântuirea sufletului său Amin!

 

Rugăciuni

Rugăciune către Sfânta și Fericita noastră maică Xenia din Sankt Petersburg, cea nebună pentru Hristos

O, Sfânta maică Xenia, viețuind sub acoperământul Celui Prea Înalt, și întărită fiind de Maica lui Dumnezeu, răbdând foamea și setea, gerul și arșița, defăimările și prigonirile, ai primit de la Dumnezeu darul înainte-vederii și al facerii de minuni, iar acum sălășluiești întru lumina Celui Atotputernic. Sfânta Biserică te preamărește acum ca pe o floare bineinmiresmată.

Stând înaintea sfintei tale icoane, ne rugăm ție ca uneia ce ești întru viața cea neîmbătrânitoare, dar petreci și împreună cu noi: primește cererile noastre și le du la scaunul Milostivului Părinte Ceresc, ca ceea ce ai îndrăznire către El; cere pentru cei ce aleargă la tine mântuire veșnică, îmbelșugată binecuvântare pentru faptele și începuturile cele bune, izbăvire din toate nevoile și necazurile.

Mijlocește cu rugăciunile tale înaintea Atotînduratului nostru Mântuitor, pentru noi, netrebnicii și păcătoșii. Ajută, sfântă și fericită maică Xenia, să fie luminați pruncii cu lumina Sfântului Botez și să fie pecetluiți cu pecetea darului Sfântului Duh; băieții și fetele să fie crescuți în credință, cinste și frică de Dumnezeu; dăruiește-le lor reușită la învățătură; tămăduiește pe cei neputincioși; trimite dragoste și bună-înțelegere celor căsătoriți, învrednicește pe monahi de nevoința cea bună și apără-i de defăimări; întărește-i pe păstori întru tăria Duhului Sfânt, păzește poporul și țara aceasta în pace și fără tulburare, roagă-te pentru cei lipsiți în ceasul morții de împărtășirea cu Sfintele lui Hristos Taine; că tu ești nădejdea noastră, grabnica noastră ascultătoare, pentru care îți aducem mulțumire și slăvim pe Tatăl și pe Fiul și pe Sfântul Duh, pe Dumnezeu Cel în Treime închinat și minunat întru Sfinții Săi, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

 

Tropar, glas 4

Deșertăciunea celor pământești lepădând, crucea vieții rătăcitoare și fără de adăpost ai luat, și de strâmtori, lipsuri și batjocură oamenilor nu te-ai spăimântat, dragostea lui Hristos știind. Acum în ceruri de această dragoste îndulcindu-te, fericită și de Dumnezeu înțelepțită Xenia, roagă-te să se mântuiască sufletele noastre.

Tropar, glas 7

Iubind sărăcia lui Hristos, acum te îndulcești de ospățul veșnic; cu nebunia cea părută ai rușinat nebunia acestei lumi, prin smerenia Crucii ai primit puterea lui Dumnezeu. Pentru aceasta dobândind darul ajutorării prin minuni, Fericită Xenia, roagă pe Hristos Dumnezeu să ne izbăvească prin pocăință de tot răul.

Condac, glas 3

Luminat saltă astăzi orașul Sfântului Petru, că mulțimea celor scârbiți află mângâieri, nădăjduind la rugăciunile tale, fericită Xenia, că tu ești lauda și întărirea acestui oraș.

Mărimuri

Mărimu-te pe tine, Sfântă și Fericită maică a noastră Xenia, și cinstim sfânta pomenirea ta, că tu îl rogi pentru noi pe Hristos Dumnezeul nostru.

cititi mai mult despre Sf. Cuv. Xenia din Petersburg si pe: basilica.rodoxologia.roen.wikipedia.org

 

Viața Sfintei Xenia din Sankt Petersburg

Părintele Macarie Simonopetritul

articol preluat de pe doxologia.ro

Sf. Cuv. Xenia din Sankt Petersburg (cca.  1719/1731 –  1803) - foto preluat de pe  - doxologia.ro

Sf. Cuv. Xenia din Sankt Petersburg (cca.  1719/1731 –  1803) – foto preluat de pe – doxologia.ro

Xenia Grigorievna Petrova era căsătorită cu un strălucit colonel al armatei imperiale, care era și cantor la curte, și ducea o viață de lume și îmbelșugată în sânul aristocrației capitalei.

Moartea neașteptată a soțului ei, pe când nu avea decât douăzeci și șase de ani, a adâncit-o într-o mare tulburare și a făcut-o să înțeleagă deșertăciunea oricărei legături pământești. De atunci s-a hotărât să se libereze de tot ce o ținea legată de pământ, pentru a merge către împărăția cerească pe calea cea mai strâmtă și cea mai grea: a nebuniei pentru Hristos. Purtarea sa s-a schimbat întru totul, și văzând-o cum își împărțea averile de pomană, apropiații săi au crezut că doliul îi luase mințile. Se îmbrăcase cu uniforma militară a soțului ei și nu mai răspundea decât când era chemată cu numele celui mort. Fără sălaș, desculță și îmbrăcată, vară și iarnă, în aceleași zdrențe pestrițe, mergea pe străzile cartierelor sărace, lăsându-se cu blândețe luată în batjocură și în râs de puști, după pilda lui Hristos în Patima Sa. Nu primea pomană de la cei cărora li se făcea milă de ea decât pentru a o împărți pe loc la săraci, nu mânca decât rareori, când se ducea în vizită la vreo familie pe care o cunoștea, și își petrecea nopțile pe un câmp, în afara orașului, unde stătea în genunchi în rugăciune până la răsăritul soarelui.

Locuitorii evlavioși au băgat de seamă puțin câte puțin că purtarea ei ciudată ascundea o viață sfântă, că vorbele ei enigmatice sau figurate nu erau fără înțelepciune și că adesea ascundeau prorocirea unor întâmplări care aveau să vină. Binecuvântarea lui Dumnezeu părea să o însoțească peste tot pe unde mergea. Când intra într-un magazin, câștigul zilei creștea vizibil; când un vizitiu o lua în trăsură, găsea mulți clienți; când săruta un copil bolnav, acesta îndată se însănătoșea. Mila care i se arăta s-a schimbat curând în cinste în tot orașul, al cărui adevărat înger păzitor a devenit. După ce a purtat crucea nebuniei de bună voie pentru iubirea lui Hristos timp de patruzeci și cinci de ani, Sfânta Xenia a adormit în Domnul la vârsta de șaptezeci și unu de ani (între 1794 și 1806).

Mormântul ei a fost pe loc cinstit din ce în ce mai mult și a devenit un adevărat loc de pelerinaj. Minuni, vindecări, prorocii, arătări ale sfintei nu au încetat timp de două veacuri la acest mormânt, izvor de viață și de binecuvântări. Poporul se îmbulzește pentru a primi ajutorul foarte puternic al rugăciunilor Sfintei Xenia, socotită ca apărătoarea orașului, și fiecare ia puțin pământ de la mormântul ei și untdelemn de la candela care arde acolo fără încetare.

(Ieromonahul Macarie de la Simonos Petra, Sinaxarul. Viețile sfinților, Volumul V, Editura Sfântul Ioan Casian, București, 2015, pp. 336-337)

Sfânta Nina, luminătoarea Georgiei (cca 290 – 338)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; basilica.rodoxologia.ro

 

Sf. Nina, luminătoarea Georgiei

Sfânta Nina (sau Nino), cea întocmai cu Apostolii și luminătoarea Georgiei, este cea mai cunoscută dintre sfinții din Biserica Ortodoxă a Georgiei.

Prăznuirea ei se face la 14 ianuarie.

Sf. Nina, luminătoarea Georgiei (cca 290 - 338) - foto preluat de pe basilica.ro

Sf. Nina, luminătoarea Georgiei (cca 290 – 338) – foto preluat de pe basilica.ro

Sfânta Nina s-a născut în Capadocia în jurul anului 290, din părinți nobili și credincioși.

Tatăl ei, generalul roman Zabulon, era rudă cu sfântul mare mucenic Gheorghe (și el căpetenie în armata romană), iar mama ei, Suzana, era soră cu patriarhul Ierusalimului, Iuvenalie.

Pe când Nina avea 12 ani, părinții ei s-a mutat la Ierusalim, și au deveni monahi: Zabulon pustnic în deșertul Iordanului, iar Suzana slujind pe cei săraci și în suferință la Ierusalim.

La rândul ei, Nina a fost dată în grija stareței Niofora, și s-a dedicat rugăciunii și studiului Sfintei Scripturi.

După câțiva ani, Nina pleacă din Ierusalim spre Armenia și Georgia, cu binecuvântarea patriarhului Iuvenalie, unchiul ei, spre a se închina Giulgiului lui Hristos, care se spunea că este în acele locuri.

În anul 315 ajunge în Mtskheta, capitala regatului ivirit al Georgiei, locul în care, potrivit celor mărturisite de stareța Niofora, s-ar afla „Cămașa lui Hristos“.

Sfânta Nina a învățat bine Sfânta Scriptură și textele liturgice iar la un moment dat, a aflat despre cămașa fără cusătură a Mântuitorului (vezi Ioan 19, 23-24) și a început să se roage Preasfintei Născătoare de Dumnezeu să o învrednicească să se închine sfântului veșmânt.

Preasfânta Născătoare i-a ascultat rugăciunile și, arătându-i-se în vis i-a pus în mână o cruce pentru a o apăra de vrășmașii văzuți și nevăzuți și i-a poruncit să meargă în Georgia să predice Evanghelia și să găsească sfânta cămașă.

Când s-a trezit, Sfânta Nina a văzut că ținea în mână, cu adevărat, acea cruce. Această cruce se afla până astăzi Catedrala Adormirii Maicii Domnului din Sion, în Tiflida Georgiei, fiind îmbrăcată în argint.

Cu ajutorul acestei Sfinte Cruci primite din mâinile Maicii Domnului nostru, Sfânta Nina a predicat Evanghelia și a aflat, de asemenea, cămașa cea fără cusătură.

Săvârșește diverse minuni: convertește la creștinism pe conducătorul sinagogii din Abiatar, revarsă darurile Sfântului Duh asupra soției împăratului Miran, care era demonizată, îi va reda vederea împăratul Mirian.

Cea din urmă minune va face ca împaratul Mirian să părăsească închinarea la idoli și să-l primească, pentru creștinarea Iviriei, pe Eustatie, arhiepiscopul Antiohiei.

Ştiind de mai înainte că i se apropie sfârşitul, sfânta i-a scris împăratului Mirian o scurtă scrisoare:

Împărăţia ta să aibă pururea binecuvântarea lui Dumnezeu, ajutorul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi ocrotirea Sfintei Cruci. Eu, ca o străină şi trecătoare, plec de acum din această lume. Voi urma calea părinţilor mei. Trimite-mi, te rog, pe episcopul Ioan, ca să mă pregătească pentru călătoria spre veşnicie, pentru că ziua morţii mele este aproape“.

Sfânta Nina a trecut la cele veșnice pe data de 14 ianuarie 338. La moartea ei, Sfânta Nina a fost depusă în raclă la Mănăstirea Bodbe din Kakheti, mormântul acesteia devenind un vestit loc de pelerinaj.

De asemenea, crucea Sfintei Nina, făcută din crengi de viţă-de-vie şi prinsă cu părul sfintei, a devenit simbolul creştinătăţii georgiene.

Încreștinarea ținutului Georgiei de astăzi a început destul de devreme datorită propovăduirii Sfântului Apostol Andrei. Încă din anul 40 au apărut în Iviria (veche denumire a Georgiei) primii creștini.

Acesta a fost momentul în care candela credinței a fost aprinsă.

Totuși, lumina ei a devenit cunoscută tuturor mult mai târziu, începând cu secolul al IV-lea, prin propovăduirea Sfintei Nina, „cea întocmai cu Apostolii“.

Sfânta Nina a fost numită astfel datorită sacrificiului întregii vieți pentru creștinarea Georgiei.

Precum Sfinții Apostoli s-au nevoit pentru a face cunoscută tuturor popoarelor Evanghelia, la fel și Sfânta Nina și-a închinat existența lucrării misionare de convertire a populației gruzine.

 

Acatistul Sfintei Nina, cea întocmai cu Apostolii şi luminătoarea Georgiei

Troparul Sfintei Nina, glasul al 8-lea:

Întru tine, maică, cu osârdie s-a mântuit cel după chip; că luând crucea ai urmat lui Hristos; și lucrând ai învățat să nu se uite la trup, că este trecător; ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta și cu îngerii împreună se bucură, Cuvioasă Maică Nina, duhul tău.

Condacul 1

A Cuvântului dumnezeiesc aleasă slujitoare și faptelor Sfinților Apostoli următoare, în semn de cinstită binecuvântare, crucea de la Maica lui Dumnezeu ai primit și în Iviria o ai înălțat, de aceea, lăudându-te, îți mulțumim ție, alăută duhovnicească și Sfântă Nina. Tu însă, având multă râvnă către Domnul, nu înceta să te rogi pentru noi, de necazuri și scârbe să fim izbăviți, căci te chemăm cu umilință și zicem: Bucură-te, Sfântă Nina, cea întocmai cu Apostolii și luminătoarea Georgiei!

cititi mai mult pe doxologia.ro

 

cititi mai mult despre Sf. Nina, luminătoarea Georgiei si pe: doxologia.ro; www.crestinortodox.ropravila.roziarullumina.ro

 

Viața Sfintei Nina cea întocmai cu Apostolii și luminătoarea Georgiei

Sf. Nina, luminătoarea Georgiei (cca 290 - 338) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Nina, luminătoarea Georgiei (cca 290 – 338) – foto preluat de pe doxologia.ro

Obârșia

Sfânta Nina (În limba georgiană – Nino) s-a născut la sfârșitul secolului al III-lea în Capadocia, unde locuiau mulți georgieni. Era rudă apropiată a Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, potrivit unui vechi manuscris fiind chiar verișoara acestuia. De aceea, evlavia ei pentru sfântul era mare.

Tatăl ei – Zavulon, ostaș vestit și plin de cucernicie, plecase din ținutul Capadociei pentru a-și oferi serviciile împăratului Maximian. Mama ei – Suzana, născută și ea în Capadocia – era sora episcopului Ierusalimului, pe care unii îl identifică cu Iuvenalie.

Părinții Suzanei și ai lui Iuvenalie au murit de tineri. Astfel, cei doi copii au rămas orfani și fără sprijin. S-au gândit atunci să meargă la Ierusalim.

Au pornit cu credință în Dumnezeu, nepăsându-le de lunga călătorie ce le stătea înainte. Ajungând în Orașul Sfânt, au găsit refugiu în Biserica Învierii. În scurtă vreme, Iuvenalie a fost rânduit iconom al Sfântului Mormânt, în timp ce Suzana a intrat în slujba evlavioasei Sara-Niofora din Betleem, care era diaconiță acolo.

Între timp, Zavulon – cel despre care am vorbit mai înainte – a ajuns la Roma. În scurtă vreme, a câștigat bunăvoința împăratului, care l-a numit comandantul armatei.

În vremea aceea, francii s-au răsculat împotriva romanilor. Au trecut Alpii, au înaintat de-a lungul râului Po și acolo și-au așezat tabăra. Zavulon, la porunca împăratului, a pornit împotriva lor. Cu ajutorul lui Dumnezeu, i-a biruit și a luat mulți prizonieri. Între prizonieri era și căpetenia celor răsculați.

Maximian și-a răsplătit armata, în timp ce pe răzvrătiți i-a condamnat la moarte. Prizonierii i-au cerut lui Zavulon înainte de a-i omorî, să îi boteze în numele Dumnezeului său, Care îi dăduse atât de multă putere. Iar acesta nu numai că i-a botezat, dar l-a și convins pe împărat să îi elibereze. Cei botezați de curând l-au luat împreună cu el și pe Zavulon pentru a predica creștinismul în patria lor. Timp de zece zile, preoții au botezat poporul, pe malurile râului Gadamar.

Zavulon a lăsat preoții să-și termine lucrarea și a plecat să se închine la Sfintele Locuri. Acolo a făcut cunoștință cu episcopul Iuvenalie, fostul iconom al Sfântului Mormânt. Atunci, diaconița Sara-Niofora l-a sfătuit pe episcop:

– Dă-o pe Suzana, sora ta, de soție lui Zavulon, acestui slăvit conducător de oști și temător de Dumnezeu, care i-a ajutat pe franci să îl cunoască pe Hristos!

Sfatul diaconiței i s-a părut bun episcopului. Astfel, în scurtă vreme, a avut loc cununia lui Zavulon cu Suzana, aceștia plecând mai apoi în ținutul părintesc, în Capadocia.

Din acea binecuvântată pereche s-a născut fericita Nina, luminătoarea Georgiei. Când a împlinit doisprezece ani, a mers cu părinții ei la Ierusalim. Tatăl ei, arzând de dragostea pentru Dumnezeu, a dorit să se afierosească Acestuia și să devină pustnic.

După ce a primit consimțământul soției lui și binecuvântarea episcopului, și-a luat rămas bun cu lacrimi de la fiica lui, Nina, încredințând-o Domnului, Părintele celor orfani și Ocrotitorul văduvelor.

– Nu te teme deloc, copilul meu, i-a spus. Urmează cu râvnă pildei Mariei Magdalena și a celeilalte Maria, sora lui Lazăr. Dacă Îl iubești pe Hristos precum acelea, atunci harul Lui nu te va părăsi.

Apoi a plecat și s-a făcut nevăzut în pustia Iordanului. Locul nevoințelor și al morții sale a rămas necunoscut.

Mama Sfintei Nina, Suzana, a fost rânduită de către fratele ei episcop diaconiță în Sfânta Biserică a Învierii pentru a avea grijă de femeile sărmane și bolnave. În cele din urmă, au dat-o pe Nina bătrânei Niofora, cea plină de cucernicie, pentru a o crește.

 

Apostolatul

Niofora cunoștea bine adevărurile credinței creștine și îi vorbea neîncetat micuței Nina despre acestea. Iar aceasta, fiind din fire ascultătoare, arăta o mare râvnă și ascultare. Când citea în fiecare zi din Sfânta Scriptură, inima ei tresărea de iubire și recunoștință față de Hristos, care a pătimit atât de multe pentru mântuirea oamenilor.

Când citea în Evanghelie despre răstignirea Domnului, gândul ei se oprea asupra cămășii Lui.

– Oare unde se află cămașa Fiului lui Dumnezeu? a întrebat odată Niofora.

– Știm din tradiție, a răspuns aceea, că se găsește în orașul Mțheta din Iviria, la nord-est de Ierusalim. Cămașa a fost adusă acolo de rabinul acestui oraș, Elioz, după ce a luat-o de la soldatul care o câștigase la sorți lângă cruce. Locuitorii țării acesteia se numesc kartveli, se învecinează cu armenii și au rămas până azi în întunericul idolatriei.

Cuvintele Nioforei au rămas adânc întipărite în inima sfintei. Zi și noapte se ruga fierbinte către Născătoarea de Dumnezeu:

– Învrednicește-mă, Stăpână, să merg în țara iviriților, pentru a mă închina la cămașa Fiului Tău!

Preasfânta a ascultat rugăciunea ei, i s-a arătat în somn și i-a spus:

– Mergi în Iviria, așa cum îți dorești! Însă acolo vei și predica Evanghelia lui Hristos, care îți va dărui din plin harul Său. Și te voi ajuta și eu.

– Dar eu sunt o femeie neputincioasă. Voi putea oare eu să duc la bun sfârșit o asemenea lucrare? – a întrebat smerită fecioara.

Atunci Născătoarea de Dumnezeu i-a pus în mână o cruce făcută din tulpini de viță și a spus:

– Ia această cruce. Îți va fi scut și pază împotriva tuturor vrăjmașilor văzuți și nevăzuți. Cu puterea ei vei aduce țara iviriților la credința iubitului meu Fiu, care voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină (I Timotei 2, 4).

Când s-a trezit sfânta, a văzut în mâinile ei acea cruce minunată și a sărutat-o cu lacrimi de bucurie. Apoi și-a tăiat o șuviță din păr, a împletit-o pe cruce și a mers să îl întâlnească pe unchiul ei, Iuvenalie. Acela, auzind de arătarea Născătoarei de Dumnezeu sfintei și porunca ei de a predica Evanghelia în Iviria, a cunoscut limpede în aceasta voia lui Dumnezeu. De aceea, fără nici cea mai mică șovăială, i-a dat sfintei binecuvântarea lui.

Când s-a făcut ceasul plecării, episcopul și-a dus nepoata în Biserica Învierii și a pus mâna pe capul ei și s-a rugat:

– Doamne, Dumnezeule și Mântuitorul nostru! Încredințez în mâinile Tale această fecioară, care cu multă râvnă a hotărât să se afierosească lucrării de binevestire a Evangheliei Tale oamenilor. Binecuvânteaz-o și fă-Te însoțitor și dascăl al ei, oriunde Te va binevesti ea. Dăruiește cuvântului ei atâta putere și înțelepciune, încât nimeni să nu poată a-i sta împotrivă și a o face să tacă. Iar tu, Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, ocrotitoarea creștinilor, care ai ales-o a predica popoarelor necredincioase Evanghelia Fiului tău, dăruiește-i putere împotriva vrăjmașilor văzuți și nevăzuți. Fă-te veșnicul ei acoperământ și apărătoare. Și nu o lipsi de ajutorul tău până când va împlini sfânta ta voie.

 

Plecarea

În acea perioadă, au plecat din Orașul Sfânt către Armenia treizeci și cinci de fecioare împreună cu Sfânta Ripsimia și cu maica lor duhovnicească – Gaiani. Veniseră din Roma pentru a se izbăvi de prigoana lui Dioclețian. Împăratul cel necinstitor o voia pe Ripsimia ca nevastă, însă aceea dorea să rămână curată și să devină mireasă a lui Hristos.

Sfânta Nina a pornit la drum împreună cu ele și le-a urmat până în capitala Armeniei – Vagarsapat.

Însă Dioclețian nu a întârziat să le dea de urmă. A dat de știre regelui Armeniei, Tiridati, iar acela, după ce le-a prins, a poruncit să fie chinuite fără milă și în cele din urmă omorâte (pomenirea lor se prăznuiește la 30 septembrie).

Sfânta Nina a scăpat de mucenicie printr-o minune. Condusă de o mână nevăzută, s-a ascuns după rămurelele unui trandafir sălbatic. De acolo, urmărea mucenicia celorlalte femei și, cu ochii ridicați la cer, se ruga pentru ele fierbinte. A văzut în acel moment deasupra atletelor lui Hristos un înger purtând un orar strălucitor. Cobora din înaltul cerului ținând în mână o cădelniță. Îl însoțeau locuitori cerești fără număr. În același timp, se înălțau de la pământ sufletele sfintelor femei, alăturându-se locuitorilor cerești și înălțându-se la cer.

– Sfinte îngere, a strigat Nina, de ce mă lași singură în mijlocul acestor șerpi?

– Nu te întrista, a răspuns îngerul. Fă puțină răbdare și vei fi condusă și tu în Împărăția lui Dumnezeu. Aceasta se va întâmpla atunci când din trandafirul sălbatic ce te acoperă vor ieși flori de trandafir de grădină și bine-mirositoare. Ridică-te acum și mergi la nord, acolo unde este mult seceriș.

Sfânta a pornit singură în lunga sa călătorie. În anul 315, după multe peripeții, a ajuns la malurile râului Mtkvari, aproape de ținutul Hertvisi. Acolo a dat peste niște păstori și le-a cerut de mâncare, fiindcă era necăjită și sleită de puteri. Păstorii vorbeau limba armeană, pe care Nina o înțelegea bine, fiindcă o învățase de la doica ei – Niofora.

– Unde se găsește orașul Mțheta? l-a întrebat pe un păstor. Este departe de aici?

– Vezi râul acesta? a zis păstorul. Mțheta se găsește mai jos, pe malurile râului, departe.

 

Visul cel dumnezeiesc

Sfânta și-a continuat călătoria. La un moment dat, s-a oprit. Fiind singură și foarte slăbită, într-o țară străină, a început să-i fie teamă.

S-a așezat pe o piatră și cugeta: „Unde mă duce Dumnezeu? Vor aduce roadă ostenelile mele sau poate în zadar m-am înhămat la o sarcină atât de grea?”. Având aceste gânduri, a luat-o somnul și apoi a avut un vis: i s-a înfățișat un bărbat plin de mare cuviință. Părul îi cădea pe umeri, iar în mâini ținea un sul scris în limba elină.

L-a desfășurat, i l-a dat și i-a spus:

– Citește-l cu atenție!

De îndată s-a făcut nevăzut, iar sfânta s-a trezit și a văzut în mâinile ei, plină de uimire, acel sul. Pe el erau scrise următoarele cuvinte din Evanghelie:

Adevărat zic vouă: Oriunde se va propovădui Evanghelia aceasta, în toată lumea, se va spune și ce-a făcut ea, spre pomenirea ei (Matei 26, 13).

Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească și parte femeiască, pentru că voi toți una sunteți în Hristos Iisus (Galateni 3, 28).

Atunci Iisus le-a zis: Nu vă temeți. Duceți-vă și vestiți fraților Mei, ca să meargă în Galileea, și acolo Mă vor vedea. (Matei 28, 10).

Cine vă primește pe voi pe Mine Mă primește, și cine Mă primește pe Mine primește pe Cel ce M-a trimis pe Mine (Matei 10, 40).

Căci Eu vă voi da gură și înțelepciune, căreia nu-i vor putea sta împotrivă, nici să-i răspundă toți potrivnicii voștri (Luca 21, 15).

Iar când vă vor duce în sinagogi și la dregători și la stăpâniri nu vă îngrijiți cum sau ce veți răspunde, sau ce veți zice, că Duhul Sfânt vă va învăța chiar în ceasul acela, ce trebuie să spuneți (Luca 12, 11–12).

Nu vă temeți de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeți-vă mai curând de acela care poate și sufletul și trupul să le piardă în gheena (Matei 10, 28).

Drept aceea, mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, și iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârșitul veacului. Amin (Matei 28, 19–20).

Visul cel dumnezeiesc a liniștit-o pe sfânta, care cu râvnă înnoită și-a continuat ostenitoarea ei călătorie. A suferit mult din pricina foamei și a setei, s-a primejduit din pricina animalelor sălbatice, dar în cele din urmă a ajuns în vechiul oraș al Iviriei – Urbnisi. Acolo a fost găzduită în case evreiești și a început să învețe obiceiurile și limba acestui popor.

 

Dărâmarea idolilor

A trecut o lună. Într-o zi, sfânta a auzit că toți locuitorii orașului Urbnisi și ai împrejurimilor acestui oraș se pregăteau să meargă în capitala Mțheta, pentru a se închina dumnezeilor mincinoși în care credeau.

A mers împreună cu ei și sfânta.

Apropiindu-se de oraș, a dat peste alaiul regelui Mirian și al reginei Nana. Mirian (265–342) era fiul regelui perșilor Chosroes și conducător în Iviria a dinastiei hosroizilor. Poporul, urmând cuplul regal, se îndrepta către vârful unui munte, pentru a se închina idolului neînsuflețit Armazi.

Purtată de mulțime, Sfânta Nina a ajuns pe munte, unde se găsea templul păgânesc. S-a oprit într-un loc potrivit și de-acolo privea cu atenție idolul. Semăna cu un om mare peste măsură. Era făurit din bronz poleit cu aur și îmbrăcat în armură de aur, având un coif de asemenea din aur.

Regele și întreaga mulțime stăteau cu evlavie și teamă înaintea lui. Tremurau de frică, ca nu cumva Armazi să-i lovească cu sabia, supărat pe greșelile lor.

Între timp, preoții pregăteau jertfele. Când a ars tămâia și a curs sângele jertfelor, au început să sune trâmbițele și să bată tobele. De îndată, regele și poporul au căzut cu fețele la pământ.

Inima sfintei s-a aprins de râvna proorocului Ilie. A suspinat adânc și a început să se roage fierbinte:

– Dumnezeule atotputernic! Împrăștie acești idoli, precum împrăștie vântul praful și cenușa. Tu, Doamne și Stăpâne, într-atât ai iubit zidirea Ta, încât L-ai trimis pe Singurul Tău Fiu, pentru mântuirea noastră a tuturor. Slobozește deci aceste suflete din robia stăpânitorului întunericului, care a orbit ochii lor cei înțelegători pentru a nu desluși calea mântuirii.

Nu terminase sfânta rugăciunea și pe neașteptate au apărut nori dinspre apus. Regele și poporul și-au dat seama de primejdie și au fugit, în timp ce Nina s-a ascuns în crăpătura unei stânci. Norii s-au apropiat de templul idolesc.

A izbucnit atunci o furtună puternică cu tunete și fulgere. Idolii cei trufași s-au făcut bucăți și pereții templului au căzut.

A doua zi, poporul împreună cu regele își căutau zadarnic dumnezeii prin noroi și dărâmături.

– Mare este dumnezeul Armazi, spuneau înspăimântați. Poate este alt dumnezeu mai mare și de aceea l-a biruit pe al nostru. Oare acesta este Dumnezeul creștinilor, cel care i-a smerit pe vechii dumnezei ai armenilor?…

 

Predica

Deja trecuse destulă vreme de la dărâmarea idolilor. Acum sfânta cutreiera prin Mțheta.

Într-o zi, trecea pe lângă grădina regală. Soția grădinarului, Anastasia, așteptând-o pe sfânta, a alergat în întâmpinarea ei. A condus-o în casă, unde era și bărbatul ei. Au rugat-o amândoi să rămână lângă ei ca o soră a lor. Sfânta a acceptat, iar grădinarul i-a construit într-un colț al grădinii regale o chiliuță.

Sfânta a așezat în noua ei locuință crucea pe care i-o dăduse Născătoarea de Dumnezeu și își petrecea zilele și nopțile cu rugăciuni și lupte duhovnicești.

Primii georgieni care au crezut în Hristos au fost aceștia doi, preacucernicul cuplu care a găzduit-o pe sfânta. Și nu numai primii care au crezut, ci și primii ce au tras folos din rugăciunile ei făcătoare de minuni: Anastasia, deși era stearpă, a devenit mamă cu copii mulți și buni.

De atunci, cu harul lui Dumnezeu, sfânta a început să săvârșească multe minuni.

Odată, o femeie mergea pe drumurile orașului, cu strigăte și bocete. Ținea în mâini pruncul ei care era pe moarte și cerea disperată ajutor. Sfânta Nina a luat copilul, l-a pus pe patul ei ce era făcut din frunze, și s-a rugat.

Apoi a închinat pruncul cu crucea ce i-o dăruise Născătoarea de Dumnezeu și l-a încredințat maicii lui tămăduit.

După această minune, sfânta a început să predice Evanghelia și să-i cheme pe georgieni, idolatri și iudei, la pocăință și la credința în Hristos. Cucernicia, dreptatea și virtutea vieții ei s-a făcut tuturor cunoscută. Mulți oameni, și în mod deosebit femeile evreilor, mergeau la ea, ascultau noua învățătură din buzele ei dulci precum mierea, cele despre Împărăția lui Dumnezeu și începeau să primească în ascuns credința creștină.

Printre ele era și fiica mai-marelui sinagogii evreilor din Kartli – Aviatar, de asemenea și alte șase evreice. În scurtă vreme a crezut și Aviatar, atunci când a auzit cum tălmăcea sfânta vechile proorocii despre Mesia și cum se împlineau acestea în persoana lui Hristos.

 

Cămașa lui Hristos

Odată, discutând Aviatar cu sfânta, i-a povestit despre cămașa Domnului în felul acesta:

– Precum am auzit de la părinții mei și aceia de la strămoșii lor, atunci când în Iudeea domnea Irod, iudeii din Mțheta și din toată regiunea Kartli au aflat că în Ierusalim au sosit boieri din Persia. Boierii aceștia căutau un prunc nou-născut din neamul lui David, ce s-a născut „din mumă fără tată” și pe care l-au numit împăratul Iudeilor. L-au descoperit în orașul lui David – Bethleem într-o peșteră smerită, și i-au oferit daruri împărătești: aur, tămâie bine-mirositoare și smirnă. După ce i s-au închinat, s-au înapoiat în patria lor.

Au trecut vreo treizeci de ani de la acea întâmplare. Atunci, străbunicul meu Elioz a primit de la arhiereul Ierusalimului, Anna, următoarea scrisoare: „Acela la care au venit boierii perși să i se închine a crescut acum și propovăduiește că este Hristos, Mesia și Fiul lui Dumnezeu. Însă după legea lui Moise, trebuie să moară. Veniți cât mai grabnic la Ierusalim”.

Atunci când Elioz s-a pregătit împreună cu alții pentru călătorie, mama lui, o bătrână cucernică din neamul arhiereului Ilie, i-a spus:

– Mergi, copilul meu, dacă te-au chemat. Însă te rog să nu urmezi necinstitorilor care au hotărât să Îl omoare. Despre Dânsul au spus proorocii că va fi o taină pentru înțelepți, taină ascunsă, lumină neamurilor și viața veșnică.

Elioz a mers într-adevăr la Ierusalim și a fost de față la răstignirea Domnului. Mama lui rămăsese în Mțheta.

Deodată, în ajunul Paștilor, a simțit în inima ei lovituri puternice, ca ale unui ciocan ce bate niște piroane, și a strigat:

– În această clipă împărăția lui Israel s-a dărâmat, fiindcă L-a răstignit pe Mântuitorul și Izbăvitorul Său. De acum, poporul nostru va fi vinovat de moartea lui Hristos. Vai mie, că nu am murit mai devreme, pentru a nu auzi aceste lovituri înfricoșătoare! Nu voi mai vedea slava lui Israel pe pământ!

Spunând acestea, și-a dat duhul.

După răstignire, Elioz a cerut cămașa Domnului de la ostașul care o câștigase la sorți și a adus-o la Mțheta.

Elioz, după ce a adeverit cuvântul mamei sale despre răstignirea Domnului, i-a arătat surorii lui, Sidonia, cămașa. Aceea a luat-o și cu lacrimi a început să o sărute. Apoi, după ce a strâns-o la piept, a căzut moartă.

Nimeni nu a putut să smulgă sfântul veșmânt din mâinile ei. A încercat să o ia și regele Anterkie, care a venit cu curtenii lui îndată ce a fost înștiințat de moartea ei neașteptată, însă a rămas neputincios.

A trecut ceva vreme. Între timp, Elioz a îngropat-o pe sora lui împreună cu cămașa. A tăinuit așa de bine mormântul, încât nimeni până astăzi nu știe unde este acesta. Câțiva oameni spun că se găsește în mijlocul grădinii regale, în locul unde se înalță astăzi un cedru cu umbră deasă. Acest cedru ce a încolțit singur după moartea Sidoniei adună în jurul lui mulți oameni. Aceștia cred că are în el o mare putere.

Auzind sfânta această istorisire, a început să meargă noaptea și să se roage lângă cedru. Oricum, se îndoia că într-adevăr ar fi ascunsă la rădăcinile lui cămașa Domnului. Însă o vedenie pe care a avut-o i-a arătat că locul acela era sfânt și în viitor va fi slăvit.

Așadar, într-o noapte, în timp ce se ruga, a văzut stoluri de păsări negre care au venit în grabă din toate țările vecine în grădina regală. De acolo s-au îndreptat către râul Aragvi, și după ce s-au scăldat în apa acestuia, s-au înălțat. Apoi, mai albe decât zăpada fiind, s-au așezat pe ramurile cedrului, și au umplut grădina de cântări ale raiului. Vedenia însemna că popoarele dimprejur aveau să se lumineze cu apa sfântului botez, iar în locul cedrului aveau să ridice o biserică creștină pentru slăvirea marelui Dumnezeu.

Sfânta Nina a mai văzut că munții Armazi și Zadeni s-au cutremurat și au căzut.

Cu o altă ocazie, a auzit chiote de război și strigăte sălbatice ale dracilor care intrau în capitală având chip de războinici perși.

Însă această înfricoșătoare vedenie a dispărut îndată ce sfânta a înălțat crucea, a făcut cu ea semnul crucii în aer și a spus:

– Opriți-vă, dracilor! A sosit sfârșitul stăpânirii voastre! Iată-L pe Biruitorul!

 

Convertirea regelui și a reginei

Desigur, datorită acestor semne ce arătau că se apropia mântuirea poporului ivirit, sfânta predica neîncetat cuvântul lui Dumnezeu.

Împreună cu ea se osteneau în lupta propovăduirii și primii credincioși, în mod deosebit mai-marele sinagogii și fiica lui.

Însuși regele Mirian a început să se gândească la credința creștină. Deja știa că, în imperiul roman, împăratul Constantin, după ce își biruise toți vrăjmașii cu puterea crucii și a numelui lui Hristos, devenise apărător al creștinilor.

În acea epocă, Iviria se afla sub influența romanilor, care îl luaseră ostatic la Roma pe fiul lui Mirian, Bacar. De aceea, Mirian nu o împiedica pe Sfânta Nina să-L propovăduiască pe Hristos în țara lui. Regina Nana era și ea legată de idolatrie foarte puternic. Dar harul lui Dumnezeu a cercetat-o în scurtă vreme.

Regina s-a îmbolnăvit grav. Doctorii nu puteau să-i facă nimic. Atunci, câteva femei de la curte au rugat-o să o cheme pe străina Nina, care numai cu o rugăciune către Dumnezeul ei tămăduia orice boală.

Nana a dat poruncă să o aducă la ea.

Însă sfânta, vrând să încerce credința și smerenia ei, le-a spus celor trimiși:

– Dacă regina vrea să se facă bine, să vină aici, la chilia mea, și cred că se va vindeca cu puterea lui Hristos.

Nana a ascultat porunca sfintei și a cerut să fie dusă cu o targă la căsuța ei. Sfânta a așezat-o pe bolnavă pe patul ei. A îngenuncheat lângă ea și s-a rugat fierbinte Doctorului sufletelor și trupurilor. Apoi a luat crucea și a atins-o de capul, de umerii și de picioarele bolnavei, făcând în felul acesta semnul crucii.

Regina s-a ridicat de îndată sănătoasă, a mulțumit binefăcătoarei sale și, întorcându-se la palat, a mărturisit înaintea regelui Mirian că Hristos este Dumnezeul cel adevărat. Pe Nina a făcut-o prietena ei de suflet. Mai târziu s-a botezat și a devenit o creștină râvnitoare. După moartea ei, poporul a cinstit-o ca sfântă. Pomenirea ei se prăznuiește la 1 octombrie.

Regele Mirian, din contră, a refuzat cu încăpățânare să devină creștin. În timp ce la început a manifestat toleranță, mai târziu a pus la cale să îi stârpească pe creștini și să o chinuie cumplit pe Sfânta Nina. Iată cum s-au întâmplat acestea.

Odată l-a vizitat o rudă a regelui perșilor, om cultivat și adept fanatic al învățăturii lui Zoroastru. În câteva zile însă, s-a îmbolnăvit grav și s-a îndrăcit.

Mirian s-a temut mult de mânia regelui persan.

A fost silit așadar să o cheme pe Sfânta Nina pentru a-l tămădui. Aceea a cerut ca îndrăcitul să fie adus la cedru, în mijlocul grădinii regale. Când acesta a venit, l-a pus să se întoarcă spre răsărit, să-și ridice mâinile și să repete de trei ori:

– Mă lepăd de satana și mă predau lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu!

Îndată ce a rostit această mărturisire, duhul cel viclean l-a zguduit și l-a aruncat jos ca pe un mort. Însă, neputând rezista rugăciunii sfintei, a fost silit să plece din cel bolnav, care a crezut în Hristos și s-a întors în patria lui creștin.

Mirian ar fi preferat să-l vadă mort decât creștin, fiindcă se temea de regele persan, care era închinător la foc. Deci a încercat să amenințe că o va omorî pe Nina și va stârpi pe toți creștinii din țară.

Supărat cum era, s-a gândit să se destindă plecând la vânat. A vânat împreună cu alaiul său în pădurile de lângă orașul Muhrani. Fiind o zi însorită, dintr-o dată s-a făcut întuneric adânc și a izbucnit o furtună. Fulgerele l-au orbit pe rege, în timp ce tunetele i-au risipit pe însoțitorii lui. Disperat de orbirea lui neașteptată, a început să invoce zeii lui, dar în zadar… Atunci s-a gândit că a căzut asupra lui pedeapsa Adevăratului Dumnezeu, și a strigat:

– Dumnezeule al Ninei! Îndepărtează întunericul de pe ochii mei, și Te voi mărturisi și voi slăvi numele Tău!

De îndată toate în jurul lui s-au luminat, iar vijelia s-a potolit. Minunându-se de puterea lui Hristos, și-a ridicat mâinile și a spus cu lacrimi:

– Dumnezeule al Ninei! Tu ești singurul Dumnezeu adevărat. Acum văd marea milă a Ta ce mă înconjoară. Simt apropierea Ta. Inima mea se umple de bucurie și mângâiere. În acest loc voi ridica o cruce, pentru ca veșnic să se pomenească dumnezeiasca Ta arătare către mine.

Întorcându-se în oraș, striga cu putere pe drumuri:

– Slăviți-L toți pe Dumnezeul Ninei, pe Hristos!

Regina ieșise în întâmpinarea lui. S-a adunat în jurul lor mulțime de popor. Toți, împreună, s-au îndreptat către chiliuța Ninei. Îndată ce a văzut-o, Mirian, a căzut la picioarele ei și a spus:

– O, maica mea! Povățuiește-mă și fă-mă vrednic să chem numele marelui tău Dumnezeu, al Izbăvitorului meu!

Din ochii sfintei curgeau lacrimi de bucurie. Văzând lacrimile ei, cuplul regal și împreună cu ei tot poporul au început și ei să plângă.

Convertirea regelui la Hristos a fost hotărâtoare. Mirian avea să devină pentru Georgia ceea ce Marele Constantin era pentru Imperiul roman. Domnul îl alesese să conducă toate neamurile Iviriei la credința cea adevărată. Fără întârziere a trimis delegați la împăratul Constantin, cu rugămintea să le trimită episcop și preoți și pentru a-l învăța despre credința creștină.

 

Prima biserică

Între timp, Sfânta Nina predica neîncetat sfânta Evanghelie și le spunea georgienilor să se roage, pregătindu-i în acest fel pentru sfântul botez.

Până să vină preoții, regele s-a gândit să ridice o biserică creștină în locul unde se înălța cunoscutul cedru.

Cedrul a fost tăiat. Cele șase ramuri ale lui au fost făcute stâlpi, fiind așezați cu ușurință în anumite puncte ale construcției. Însă atunci când constructorii au vrut să ridice cel de-al șaselea stâlp, ce era făcut din trunchiul cedrului, pentru a-l așeza la temelia bisericii, nu puteau să îl miște din loc.

Seara, regele a plecat întristat. S-a împrăștiat și mulțimea. Numai Sfânta Nina a rămas toată noaptea la locul construcției împreună cu ucenițele ei. Se ruga Domnului și uda cu lacrimile ei stâlpul cel nemișcat.

Spre zori, sfintei i s-a înfățișat un tânăr minunat, încins cu un brâu de foc. S-a apropiat de ea și i-a șoptit trei cuvinte tainice. Îndată ce ea le-a auzit, a căzut la pământ și i s-a închinat. Tânărul s-a apropiat de stâlp, l-a luat în brațe și l-a ridicat. Stâlpul strălucea precum fulgerul, luminând tot orașul.

Regele și poporul, văzând acest semn, au alergat la locul construcției. Și ce să vadă! Stâlpul acela nemișcat, fără a fi susținut de cineva, se înălța de la pământ douăzeci de coți, apoi cobora și stătea pe locul unde se găsea înainte cedrul.

În cele din urmă, a rămas nemișcat pe locul său. Atunci, de la rădăcina lui a început să curgă mir bine-mirositor și tămăduitor. Acest mir îi tămăduia de boli pe toți ce mergeau acolo și se ungeau cu credință.

În scurtă vreme, a luat sfârșit ridicarea bisericii, a primei biserici de lemn din Iviria, care a fost închinată celor 12 Sfinți Apostoli, punându-i-se numele de Svetițhoveli (Stâlpul de viață făcător). Astăzi această biserică este din piatră.

 

Botezul

Între timp, trimișii lui Mirian au fost primiți de Sfântul împărat Constantin cu multă cinste. Întorcându-se, l-au adus în Iviria pe arhiepiscopul Antiohiei, Eustatie [n.red. – este vorba de Sfântul Eustatie, arhiepiscopul Antiohiei, care a adormit în anul 337. Pomenirea lui se prăznuiește la 21 februarie], împreună cu doi preoți.

Arhiepiscopul a botezat mai întâi familia regală, după care i-a botezat pe ostașii și demnitarii regelui.

Poporul s-a apropiat cu multă bucurie de taina botezului, îndemnat de cuvintele Sfintei Nina, care le spunea că cel care se va naște din apă și din Duh (Ioan 3, 5) va vedea lumina cea adevărată și va moșteni viața veșnică.

Apoi, preoții au colindat prin orașe și sate, botezând poporul. Astfel, foarte repede și într-un mod pașnic, s-a botezat toată țara Kartliei, în afară de muntenii din Caucaz, care mulți ani aveau să rămână idolatri.

Dintre evreii din Mțheta s-au botezat Aviatar, cu toți ai casei lui și încă 50 de familii evreiești, care erau, după cum ne spune tradiția, urmași ai tâlharului Baraba.

Cu ajutorul lui Dumnezeu, arhiepiscopul Eustatie și Sfânta Nina au luminat în câțiva ani o mare parte din țara Iviriei. Arhiepiscopul a hotărât folosirea limbii elinești în slujbele Bisericii, și a târnosit în Mțheta prima biserică a Sfinților Apostoli, care a fost ridicată după modelul bisericii cu același nume din Constantinopol. De asemenea, l-a hirotonit episcop pe părintele Ioan, care avea să țină de tronul Antiohiei. În cele din urmă, după ce a dat prin binecuvântarea lui nou-întemeiatei Biserici pacea lui Hristos, s-a întors în Antiohia.

După ani de zile, cucernicul Mirian a trimis la Constantinopol o altă solie. A cerut de la împărat mai mulți preoți, fiindcă își dorea ca toți supușii lui să asculte bunăvestirea mântuirii.

Marele Constantin a împlinit rugămintea lui Mirian cu multă osârdie. A dăruit prin cei trimiși cruci, icoane, sfinte moaște și, ce este mai important, o bucată din Cinstita Cruce și unul din cuiele ce au străpuns preacuratele mâini și picioare ale Domnului. De asemenea, l-a trimis împreună cu ei și pe moștenitorul tronului Iviriei Bacar, pe care îl ținuse prizonier, cu daruri bogate și cu următoarea epistolă către tatăl său, Mirian:

„Eu, împăratul Constantin, care m-am făcut slujitor al Împăratului cel ceresc atunci când acesta m-a slobozit din legăturile diavolului, îți scriu rege Mirian, care de curând, ca și mine, ai fost condus la credință. Să fie cu tine bucuria și pacea acelora care L-au cunoscut pe Dumnezeul cel nemărginit. Nu trebuie să îl mai țin prizonier pe unul dintre ai tăi. Îmi ajunge să avem același stăpân, pe Hristos, pe Fiul lui Dumnezeu. Așadar îți dau înapoi copilul. Bucură-te de el. Să fie cu tine îngerul păcii lui Dumnezeu. Dumnezeu Făcătorul să-l alunge pentru totdeauna pe satan cel viclean din țara ta”.

Întorcându-se trimișii lui Mirian în Iviria, i-au adus regelui mulți preoți și meșteri de biserici. Astfel, s-a ridicat prima biserică în ținutul Erusetia, la hotarele Kartliei.

A doua biserică a fost ridicată în satul Manglisi, la patruzeci de kilometri de Tbilisi. În Mțheta s-a clădit o biserică din piatră, închinată Schimbării la Față a Mântuitorului, în grădina regală, aproape de chilia Sfintei Nina.

 

Noi lupte

Sfânta nu a mai ajuns să vadă terminată biserica cea plină de mare cuviință. Ocolind slava și cinstirile regelui și ale poporului, s-a refugiat în muntele Kazbeghi, lângă izvoarele râului Aragvi. Acolo, cu rugăciuni și posturi, se pregătea pentru noi lupte apostolești.

În timp ce pribegea prin munți, a descoperit o mică peșteră. S-a stabilit acolo, și prin rugăciunea ei cu lacrimi a făcut să izvorască apă din stâncile ei. Astfel, s-a format un izvor ce se cheamă „cea care lăcrimează“, fiindcă până astăzi acolo cad picături de apă asemenea lacrimilor. Se mai numește și „izvorâtoare de lapte”, pentru că dăruiește lapte mamelor care alăptează prunci și nu au lapte.

În acea perioadă, locuitorii Mțhetei au văzut ceva minunat timp de câteva nopți: o cruce luminoasă, încununată cu stele, strălucea deasupra bisericii ce tocmai se ridica, și o împodobea în acest fel. În zorii zilei se îndepărtau de cruce patru stele, cele mai luminoase. Dintre ele, una se îndrepta spre răsărit, alta mergea către apus, a treia lumina biserica, episcopia și tot orașul, iar cea din urmă, după ce lumina adăpostul sfintei, se înălța până la vârful unei stânci abrupte, unde se afla un copac impunător.

Nici episcopul Ioan, nici regele nu puteau pricepe ce înseamnă această vedenie. Însă sfânta a dat poruncă să se taie copacul acela și să se facă patru cruci. Apoi a spus să se pună prima cruce pe stânca abruptă, iar a doua la vest de Mțheta, pe muntele Thoti, unde regele și-a pierdut vederea, apoi și-a recăpătat-o și a crezut în Hristos. Sfânta a poruncit ca a treia cruce să fie dată reginei Salomeea, soția lui Revi, fiul lui Mirian, pentru a o înălța în orașul Udjarma. A patra a hotărât să fie dusă în satul Bodbe din Kaheti. În acest oraș avea să meargă în scurtă vreme și ea, pentru a predica acolo.

Și într-adevăr, după ce a luat împreună cu ea pe un oarecare presviter Iacob și un diacon, a urcat în regiunile de munte, la nord de Mțheta, pentru a predica Evanghelia locuitorilor munteni ai Caucazului. Cu harul lui Dumnezeu, dar și cu minunile și rugăciunile sfintei, sălbaticii din Țaleti, Erțo, Tianeti, precum și din regiunile dimprejur, au crezut în Hristos, au distrus idolii și s-au botezat.

Sfânta Nina a mers apoi în Kakabeti, unde i-a condus pe toți locuitorii acestuia la credința creștină. Apoi s-a îndreptat în sudul Kahetiei, în satul Bodbe, unde s-a și stabilit. Locul acesta a fost cea de pe urmă oprire din viața ei de pe pământ și în ostenelile ei apostolești. Pe panta muntelui și-a făcut o colibă și își petrecea zilele și nopțile cu rugăciuni înaintea Cinstitei Cruci.

Foarte repede a stârnit interesul și atenția locuitorilor. Mergeau deseori la ea și ascultau învățătura ei despre credința în Hristos și calea către veșnicie. În scurt timp, mulți oameni au fost botezați de către părintele Iacob.

 

Sfârșitul

Predica din Kaheti a fost ultima lucrare misionară a sfintei pe pământul Iviriei. Dumnezeu i-a descoperit că i se apropiase sfârșitul. Atunci sfânta i-a scris lui Mirian următoarea scrisoare: „Să aibă regatul tău veșnica binecuvântare a lui Dumnezeu, ajutorul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și acoperământul Cinstitei Cruci. Eu, ca străină și călătoare pe pământ, plec din această lume. Voi urma calea părinților mei. Trimite-mi-l, te rog, pe episcopul Ioan. Trebuie să mă pregătească pentru călătoria cea veșnică, fiindcă ziua morții mele este aproape”.

Îndată ce a citit scrisoarea, regele a pornit grabnic însoțit de curtenii lui și de tot clerul spre Kaheti. A găsit-o pe sfântă încă în viață. Mulțimea înconjurase patul muribundei și îl udau cu lacrimi. Mulți bolnavi care îl atingeau se tămăduiau.

Ucenițele sfintei plângeau lângă ea și o rugau cu stăruință să le povestească despre nașterea și viața ei. Salomeea, regina Udjarmei, a așternut în scris cuvintele ei. Aceste însemnări au constituit izvorul de căpătâi pentru biografia sfintei.

– Să scrie, spunea fericita Nina, viața mea dusă în lenevie și de nimic, pentru a fi cunoscută și de către copiii voștri. Să scrie, pentru a afla urmașii voștri despre credința și dragostea cu care m-ați înconjurat, precum și despre semnele pe care le-ați văzut cu ochii voștri.

Apoi a vorbit despre viața veșnică și s-a împărtășit din mâna episcopului. La urmă, a cerut să fie înmormântată în coliba săracă unde se găsea atunci, pentru ca nou-întemeiata Biserică a Kahetiei să nu rămână orfană. Astfel, după mulți ani de rodnică misiune, și-a dat duhul în pace în mâinile lui Hristos la 14 ianuarie, cel mai probabil în anul 338.

Regele, episcopul și tot poporul, plângând moartea marii luptătoare a credinței, au dorit să mute moaștele ei în catedrala din Mțheta și să le îngroape alături de stâlpul făcător de minuni. Însă în pofida tuturor încercărilor lor, nu au putut să miște sicriul sfintei din locul pe care ea l-a ales. Astfel, au îngropat-o acolo, în coliba ei smerită, în satul Bodbe.

În anul 342, regele Mirian a pus temelia unei biserici deasupra mormântului ei, afierosită rudei sfintei, Marele Mucenic Gheorghe, pe care a terminat-o și târnosit-o fiul său, Bacar (342–364). Această biserică dăinuiește până astăzi. În același loc, s-a înființat mai târziu o mănăstire de femei.

Preabunul Dumnezeu a proslăvit-o pe sfânta, păstrând trupul ei neputrezit. De asemenea, l-a ținut ascuns „sub obroc”, așa cum ceruse sfânta. Oricum, la mormântul ei aveau loc multe minuni, dar mai mult viața ei îngerească și ostenelile ei misionare au condus nou-întemeiata Biserică a Iviriei la hotărârea de a o proslăvi – cu binecuvântarea Bisericii Antiohiene – întocmai cu apostolii și luminătoare a Iviriei. Astfel, fericita Nina a fost numărată în ceata sfinților și s-a hotărât să fie cinstită în fiecare an la 14 ianuarie, ziua adormirii ei.

Proslăvirea ei ca sfântă se pare că s-a făcut la puțină vreme după moartea ei, fiindcă de asemenea în scurt timp oamenii au început să ridice biserici în cinstea ei. Lângă orașul Mțheta, pe muntele unde sfânta a dărâmat idolul Armazi prin rugăciunile ei, se păstrează până astăzi o mică biserică de piatră închinată ei, ridicată de regele Vahtang Gorgasali (446–499).

Sfânta Nina se cinstește ca fiind „întocmai cu apostolii”. Fiindcă dacă cel ce a întors pe păcătos de la rătăcirea căii lui (Iacob 5, 20) și cel ce osebește pe cel cinstit de cel necinstit (Ieremia 15, 19) este – am putea spune – gura lui Dumnezeu, cu atât mai mult a fost gura lui Dumnezeu Sfânta Nina, care a condus mii de suflete de la idolatrie la Hristos. Acum se veselește cu ceata sfinților în Împărăția Cerurilor și mijlocește neîncetat la Domnul pentru cei care cinstesc slăvită pomenirea ei și cer sfintele ei rugăciuni.

Sinclitichia (Secolul al IV-lea)

Sf. Cuv. Sinclitichia – miniatură din Menologhionul lui Vasile al II-lea Macedoneanul (985. Vatican Library. Roma.)

foto preluat de pe doxologia.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.orgdoxologia.ro

 

Sfânta Cuv. Sinclitichia

Sfânta Sinclitichia sau Singlitichia sau Singclitichia (1) (gr. Συγκλητική sau Συγκλητικής) a fost o cuvioasă maică care a trăit în secolul al IV-lea în pustia Egiptului și care este considerată a fi începătoarea monahismului feminin, așa cum sfântul Antonie cel Mare (prăznuit la 17 ianuarie) a fost începătorul monahismului masculin. (2)

Prăznuirea ei în Biserica Ortodoxă se face la 5 ianuarie.

Sfânta Sinclitichia s-a născut în jurul anului 270 d.Hr. în Macedonia. Părinții ei erau creștini de neam ales, bogați și evlavioși. Au preferat să se mute la Alexandria, unde s-au stabilit definitiv, pentru că auziseră că acolo sunt mai mulți creștini. Pe vremea aceea, arhiepiscopul Alexandriei era Atanasie cel Mare (prăznuit la 18 ianuarie), despre care auziseră lucruri foarte bune. Așa că, de îndată ce s-au mutat la Alexandria, prima lor grijă a fost să-l cunoască. Această cunoștință i-a ajutat să cunoască mai bine adevărurile creștine și, de asemenea, ca fiica lor Sinclitichia, să fie învățată cât mai corect calea virtuții.

Sinclitichia a crescut ca o tânără de o frumusețe fără cusur, fiind și evlavioasă și bogată. De aceea mulți tieri o cereau în căsătorie. Dar ea își înălța tot mai mult dorul către Dumnezeu și dorea doar după Mirele Ceresc Hristos și Lui să-i slujească. Ducea o viață ascetică, cu rugăciune necontenită, dar și cu post. De altminteri, mai târziu ea spunea despre post că este singurul medicament desâvârșit, atât pentru trup cât și pentru suflet.

După moartea părinților ei, sfânta Sinclitichia a părăsit cu totul grijile lumești și-a dat averea săracilor și a plecat în pustie împreună cu sora ei orabă, lucrând numai spre adăugirea îmbunătățirii sufletului, prin înfrânare, rugăciuni, osteneli și atenția la gânduri.

Deși trăia în pustie ascunzându-și virtuțile, la vremea hotărâtă de Dumnezeu ea a fost descoperită lumii, așa că multe alte femei evlavioase veneau la ea ca să-i ceară sfat duhovnicesc, deoarece progresase atât de mult pe calea lui Hristos încât era considerată de o amma – maică duhovnicească. După ce a refuzat din smerenie un timp, din îndemnul Duhului Sfânt a acceptat această lucrare și multe femei s-au adunat în jurul ei, formând o comunitatea monastică.

Aproape de sfârșitul vieții sale, Dumnezeu a îngăduit să fie ispitită vicleanul întocmai ca Iov, acoperind-o cu bube, cu răni și cu viermi, care îi mâncau trupul. Tăria sufletului însă nu i-a slăbit, ostenelile nu le-a părăsit și cu luptă bărbătească a trăit până la 80 de ani, când a răposat în pace, dându-și sufletul în mâna lui Dumnezeu și luând cununa biruinței cu sfinții.

 

Ziceri

Patericul egiptean, ediția Alba Iulia (1990), conține 18 apoftegme pentru sfânta Sinclitichia – majoritatea luate din Viața sfintei scrisă de sfântul Atanasie cel Mare -, iar ediția Sophia 2011 (completată de monahul Filotheu Bălan) conține 28 de apoftegme.

1. Zis-a maica Singlitichia: luptă și osteneală multă este celor ce se apropie de Dumnezeu la început și după aceea bucurie negrăită. Ca precum cei ce vor să ațâțe foc, întâi se afumă și lăcrimează și așa dovedesc lucru ce-l caută. Pentru că se zicea: Dumnezeul nostru este foc mistuitor (Evrei 12, 29). Așa trebuie și noi cu noi: să ațâțăm focul cu lacrimi și cu osteneli.

2. Zis-a iarăși: trebuie noi cei ce am ales cinul acesta, să ținem curățenia cea desăvârșită. Căci și la mireni se pare că se petrece în curățenie, dar este împreună cu ea și necurățenia fiindcă cu toate celelalte simțiri păcătuiesc: căci văd fără de cuviință și râd fără de rânduială.

3. Zis-a iarăși: precum veninul fiarelor celor otrăvitoare îl gonesc doftoriile cele mai iuți, la fel și cugetul cel spurcat, rugăciunea cu postul îl gonește.

4. Zis-a iarăși: să nu te amăgească desfătarea mirenilor celor bogați, ca și cum ar avea ceva de folos pentru dulceața cea deșartă. Ei cinstesc meșteșugul facerii bucatelor, iar tu, cu postul, prin cele proaste, covârșești îndestularea bucatelor acelora. Că se zice: sufletul în desfătare fiind, batjocorește fagurii (Pilde 27, 7). Nu te sătura cu pâine și nu vei pofti vin.

5. Întrebată a fost fericita Singlitichia de este lucru bun desăvârșit neagoniseala. Iar ea a zis: desăvârșită la cei ce o rabdă; că cei ce rabdă aceasta, necaz adevărat au cu trupul, dar odihnă cu sufletul. Căci precum hainele cele vârtoase, călcându-se și cu sila făcându-se se spală, așa și sufletul cel tare, prin sărăcia cea de bună voie, mai mult se întărește.

6. Zis-a iarăși: de ești în viață de obște, nu schimba locul, căci te vei vătăma mult. Așa precum pasărea sculându-se de pe ouă, le lasă reci și se strică, și călugărul, sau fecioara, sărăcește și moare în credință, umblând din loc în loc.

7. Zis-a iarăși: multe sunt vicleșugurile diavolului. Prin sărăcie nu a clintit sufletul? Bogăția îl aduce ca amăgire. Prin ocări și defăimări nu a putut? Laude și slavă pune înainte. Prin sănătate biruit fiind, bolnav face trupul. Cu dezmierdările neputând să-l amăgească, prin ostenelile cele fără voie încearcă să facă surparea. Căci anumite boli prea grele cerând de la Dumnezeu și prin acestea slăbind, tulbură dragostea cea către Dumnezeu. Dar se zdrobește trupul cu friguri cumplite și pătimește de sete neastâmpărată. Dacă păcătos fiind, suferi acestea, adu-ți aminte și de munca cea viitoare și de locul cel veșnic și de pedepsele cele veșnice și nu vei slăbi către cele de aici. Bucură-te, că te-a cercetat Dumnezeu. Și cuvântul acela de laudă să-l ai pe limbă: certând, m-a certat Dumnezeu și morții nu m-a dat (Ps. 117, 18). Fier erai dar prin foc lepezi rugina. Iar dacă și drept fiind, te îmbolnăvești de la cele mari, la cele mai mari sporești. Aur ești, dar prin foc mai lămurit te faci. Ți s-a dat un înger al lui Satana în trup (II Corinteni 12, 7)? Veselește-te, și vezi cui te-ai făcut asemenea? Că de partea lui Pavel te-ai învrednicit. Prin fierbințeală te ispitești? Prin răceală te pedepsești? Dar zice Scriptura: trecut-am prin foc și prin apă și ne-ai scos pe noi (Ps. 65, 11). Ai câștigat-o pe cea dintâi? Așteapt-o și pe cea de-a doua. Lucrând fapta cea bună, strigă graiurile sfântului care zice: sărac și cu durere sunt eu (Ps. 68, 33). Desăvârșit te vei face prin aceste două necazuri. Căci zice: întru necaz m-ai desfătat (Ps. 4, 1). Cu aceste deprinderi să ne iscusim sufletele, că-l vedem pe vrăjmașul înaintea ochilor.

8. Zis-a iarăși: dacă ne chinuie boala, să nu ne mâhnim, ca și cum pentru boala și hrana trupului nu putem să cântăm cu glas. Toate acestea se făceau de noi, spre surparea poftelor. Căci și postul și culcarea pe jos pentru dezmierdări ni s-au legiuit nouă. Deci, dacă boala pe acestea le-a stricat, de prisos este cuvântul. Căci aceasta este nevoința cea mare: a răbda în boli și laude de mulțumită a înălța lui Dumnezeu.

9. Zis-a iarăși: când vei posti, nu justifica cu boala. Că și cei ce nu postesc, în aceleași boli de multe ori au căzut. Ai început binele? Nu te opri, zăticnindu-te vrăjmașul. Căci el cu răbdarea ta se surpă. Și cei ce încep a călători pe mare, întâi nimeresc un vânt bun. După ce întind pânzele, iarăși întâmpină vânt prielnic. Dar corăbiile pentru ce le-a căzut asupră, nu deșartă corabia, ci puțin liniștindu-se, sau și luptându-se cu furtuna, iarăși fac călătoria pe mare. Așa și noi, vânt potrivnic căzând asupra noastră, în loc de pânză întinzând crucea, fără frică să săvârșești călătoria.

10. Zis-a iarăși: cei ce adună bogăția aceasta simțită din osteneli și primejdii ale mării, după ce multe au câștigat, pe cele mai multe poftesc și pe cele ce sunt de față întru nimic le socotesc, și la cele ce nu sunt de față se întind. Iar noi, din cele pe care le căutăm, nimic având, nimic nu voim să câștigăm pentru frica lui Dumnezeu.

11. Zis-a iarăși: urmează vameșului, ca nu împreună cu fariseul să te osândești (Luca 18, 10-14). Blândețele lui Moise alege-le, pentru ca inima ta care este vârtoasă, în izvoare de apă să o prefaci (Ps. 113, 8).

12. Zis-a iarăși: primejdios este să învețe cel ce nu a trecut prin viața cea lucrătoare. Căci precum de va avea cineva o casă putredă, primind străini, îi va vătăma cu căderea casei, așa și aceștia, nezidindu-se pe sine mai înainte și pe cei ce s-au apropiat de dânșii îi vor prăpădi. Fiindcă cu cuvintele i-au chemat spre mântuire, iar cu răutatea năravului au făcut strâmbătate celor ce le-au urmat.

13. Zis-a iarăși: bine este a nu te mânia. Iar dacă se va întâmpla, nici o parte din zi să nu ți se lase spre patimă, zicând: să nu apună soarele (Efeseni 4, 26); dar tu aștepți până ce toată vremea ta apune. De ce urăști pe omul care te-a mâhnit? Nu este el cel ce ți-a făcut strâmbătate, ci diavolul. Urăște boala, iar nu pe cel ce bolește!

14. Zis-a iarăși: precât sporesc nevoitorii, pe atât întâmpină mai mare luptător împotrivă.

15. Zis-a iarăși: și de la vrăjmașul este nevoința întinsă. Că ucenicii lui fac aceasta. Deci, cum voi deosebi nevoința cea dumnezeiască și împărătească, de cea tirănească și diavolească? Arătat este că din măsura cea potrivită. Toată vremea ta să-ți fie o regulă a postului. Să nu postești patru, sau cinci zile și în cealaltă să dezlegi cu mulțime de mâncări. Că pretutindeni, întrecerea măsurii este făcătoare de stricăciune. Tânăr fiind și sănătos, postește, că vor veni bătrânețile cu slăbiciune. Deci, până când poți, pune în jitniță hrană, ca atunci când nu vei mai putea, să afli odihnă.

16. Zis-a iarăși: când suntem în viața de obște, să alegem ascultarea mai mult decât nevoința. Că aceasta învață aroganța , iar aceea învață smerita cugetare.

17. Zis-a iarăși: trebuie ca noi cu dreaptă socoteală să ocârmuim sufletul: și când suntem în viața de obște, să nu căutăm cele ale noastre (1 Cor. 10, 24; 13, 5), nici să nu lucrăm după socotelile noastre, ci să ne supunem celui care este părinte după credință.

18. Zis-a iarăși: scris este, fiți înțelepți ca șerpii și blânzi ca porumbeii (Matei 10, 16). Căci a fi înțelepți ca șerpii a zis, înseamnă să nu se tăinuiască de către noi pornirile și meșteșugirile diavolului. Cel asemenea din cel asemenea, degrabă se cunoaște; iar blândețea porumbului arată curățenia lucrării.

 

Imnografie

Tropar, glasul al 8-lea:

Întru tine, Maică, cu osârdie s-a mântuit cel după chip. Căci luând crucea ai urmat lui Hristos, și lucrând ai învățat să nu se uite la trup, căci este trecător, ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta și cu îngerii, împreună se bucură, preacuvioasă Maică Sinclitichia, duhul tău.

Stihira a doua, cântarea a 5-a, canonul utreniei

Ucisu-ți-ai trupul cel rumenit cu har firesc, prin multe osteneli, și ți-ai luminat mai vârtos chipul sufletului, care strălucește vesel, cu lumina faptelor bune.

„Slava…” cântării a 5-a, canonul utreniei

Materia trupului arzând-o tu cu dragostea sufletului tău cea către Hristos, acum cu adevărat te bucuri într-un chip nematerialnic, împreună cu îngerii cei fără de materie, privind pe Dumnezeu.

 

Note

1 - Numele este transliterat în limba română ca Sinclitichia în sinaxarele de astăzi, ca Singlitichia în Patericul egiptean (ediția Alba Iulia, 1990) și ca Singclitichia în Mineiul pe luna ianuarie din 1873.

2 - Cf. Sinaxarului Părintelui Macarie de la Simonos-Petras.

 

Viața Sfintei Cuvioase Sinclitichia

Sf. Cuv. Sinclitichia (Secolul al IV-lea) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Cuv. Sinclitichia (Secolul al IV-lea) – foto preluat de pe doxologia.ro

Cea numită cu numele Sinclitichia a fost din Macedonia. Auzind strămoșii ei despre iubirea de Dumnezeu și credința în Hristos, ce se răspândise în cetatea alexandrinilor, s-au dus acolo. Ajungând în acea cetate și aflând faptele mai mari decât vestea, au fost primiți cu prietenească dragoste. Ei nu se bucurau de mulțimea poporului, nici de mărimea caselor, ci mai mult de credința și dragostea cea adevărată, care erau mai prejos în patria lor.

Fericita Sinclitichia era nu numai cu neamul vestită; dar era împodobită și cu celelalte calități care în viață se socotesc veselitoare. Ea avea o soră și doi frați de un cuget cu dânsa, având și ei viață cinstită, dintre care unul, fiind în vârstă copilărească, a răposat; iar celălalt, ajungând la 25 de ani, era îndemnat de părinți la căsătorie. Însă pregătindu-se toate cele de veselie și săvârșindu-se lucrurile cele după obicei, tânărul a zburat ca o pasăre din lațuri, făcând schimb, în locul miresei pământești, cu soborul cel fără prihană al sfinților.

Sora lui, fiind încă în brațele părintești, își împodobea sufletul cu iubirea de Dumnezeu, iar purtările de grijă ale trupului le avea numai cît se cuvenea firii; ea era curată și la chip prea frumoasă, încît mulți logodnici s-au apropiat de dînsa; pe de o parte bucurîndu-se de zestre, iar pe de alta gîndindu-se la neamul părinților și, pe lîngă acestea, aprinzîndu-se și de frumusețea fecioarei.

Deci, părinții îndemnau pe tînără spre nuntă, silind-o spre aceasta, ca prin ea să nu li se stingă neamul. Înțeleapta fecioară nicidecum nu se învoia cu asemenea sfaturi ale părinților, ci mai vîrtos, cu cît auzea de nuntă lumească, cu atît privea la cea dumnezeiască. Pe mulți logodnici trecînd cu vederea, ea își îndrepta ochiul la Mirele ceresc.

Ea era o adevărată ucenică a fericitei Tecla, urmînd aceleia întru învățături; pentru că amîndurora Hristos le era logodnic și același Pavel era aducător de Mire al amîndurora. Nici o altă cale din oraș nu cunoștea, decît pe a bisericii. Însuși David spune despre amîndouă în cîntările cele cinstite și dumnezeiești; pentru că în chimvale bine răsunătoare se veseleau sufletele lor cele încredințate lui Dumnezeu, în timpane și psaltiri cu zece strune trimiteau ele în sus cîntarea cea desăvîrșită. Chiar Mariam, pentru aceste fecioare, aducînd înainte cuvintele, zice: „Să cântăm Domnului, căci cu mărire S-a preamărit”. Iar mîncările dumnezeieștii nunți sînt de obște celor ce se ospătează, căci zice: Gustați și vedeți că bun este Domnul. Țesătura îmbrăcămintelor de mireasă le era totuna, deoarece: Cîți în Hristos s-au botezat, în Hristos s-au și îmbrăcat.

Deci, la fel le era lor dragostea către Domnul, pentru că de aceleași dăruiri se învredniceau. Încă și cu nevoințele se întreceau, pentru că mucenicia fericitei Tecla o știau toți, cum s-a nevoit prin foc și fiare sălbatice. Apoi nici ostenelile acestei îmbunătățite nu trebuie a se tăinui; pentru că, dacă Unul era Mîntuitorul lor Cel dorit, apoi tot un vrăjmaș li se rînduia lor, adică diavolul.

Tecla socotea chinurile mai ușoare, pentru că ea surpase toată răutatea vrăjmașului; iar către Sinclitichia se arată mai ușor răutatea lui, pornindu-se prin uneltirile sale cele pierzătoare. Țesătura cea aleasă a hainei nu a înșelat ochiul ei, nici strălucirile cele de multe feluri ale pietrelor de mult preț. Chimvalul nu a amăgit auzul ei, nici fluierul n-a putut întoarce tăria sufletului ei. N-au înduplecat-o lacrimile părinților, nici vreo altă dojenire a rudeniilor, ci, avînd gîndul ca un diamant, și-a abătut în lături mintea sa.

Ca pe niște ferestre toate simțirile sale închizîndu-le, vorbea cu Mirele său, zicînd cuvîntul acela: „Precum sînt eu, așa și nepotul meu”. Dacă-i veneau vorbe frumoase, fugea de acestea în cămările cele mai dinlăuntru ale sufletului, aducîndu-se pe sine Domnului; iar cînd i se dădeau sfaturi folositoare, toată mintea sa o avea în primirea celor zise.

Postirea o avea așa de iubită, încît nimic nu-i era mai drag; pentru că o socotea păzitoare și temelia celorlalte. Dacă avea nevoie cîndva să mănînce, afară de vremea cea obișnuită, ea făcea împotriva celor ce mănîncă. Se îngălbenea de nemîncare și trupul ei era subțire, din pricina hranei puține. Deci, fericita aceasta cugeta cele zise de Apostol: Cu cît omul nostru din afară se strică, cu atît cel dinlăuntru se înnoiește.

Astfel se străduia, tăinuindu-se de mulți. Cînd părinții s-au dus din viața aceasta, învățîndu-se mai mult cu înțelepciunea, a luat și pe sora sa cu sine, pentru că era lipsită de vedere; apoi s-au depărtat de casele părintești și s-au dus la o curte a unei rudenii a sa, ce era mutată din cetate. După aceea, vînzînd toată avuția rămasă și împărțind-o săracilor, a rugat pe unii din preoți a-i tăia părul; de atunci toată împodobirea a lepădat-o, pentru că este obiceiul la femei a socoti părul ca podoabă. Acesta era semn de a face sufletul ei curat.

De atunci s-a învrednicit de întîia numire feciorească, adică de călugărie; iar toată averea sa împărțind-o săracilor, zicea: „De mare cinste m-am învrednicit, încît nu sînt vrednică a mulțumi Celui ce mi-a dăruit acestea. Dacă pentru toate lucrurile din afară oamenii risipesc toată avuția lor, cu atît mai vîrtos, eu învrednicindu-mă de acest dar, nu se cădea oare ca odată cu averea a da și trupul? Toate sînt ale Domnului; pentru că al Domnului e pămîntul și plinirea lui”. Prin aceste cuvinte, adică prin smerita cugetare, se liniștea, pentru care cu mult mai înainte în ogrăzile părintești se arăta foarte vrednică și iscusită, căci într-însa se înmulțea floarea nevoinței și a faptelor bune.

Cei care fără iscusință și fără socotire s-au apropiat de această taină dumnezeiască (călugăria) au pierdut ceea ce căutau, neprivind mai departe la faptele lor. Precum cei ce călătoresc se îngrijesc mai întîi de merinde, tot asemenea și aceasta, îngrijindu-se mai înainte de oarecare merinde, fără temere mergea spre cele de sus; pentru că, strîngînd mai înainte cele trebuincioase pentru săvîrșirea casei, punea temelia bună. Dar facerea caselor se urmează după plan, din materiile cele din afară; iar Sinclitichia a făcut împotrivă, pentru că nu aduna materiile cele din afară, ci mai vîrtos pe cele dinlăuntru. Banii săi dîndu-i săracilor, părăsind mînia și pomenirea de rău, și izgonind zavistia și mărirea deșartă, și-a zidit casa pe piatra al cărei turn este vestit, iar casa neînviforată.

Ca să nu zic multe, ea covîrșea prin începuturi bune și pe cele ce aveau deprinderea vieții monahicești. Precum copiii cei isteți, fiind încă la începutul cărții, se întrec cu cei în vîrstă, care sînt de mai mult timp pe lîngă dascăli, așa și aceasta, arzînd cu duhul, întrecea pe celelalte.

Deci, viața ei cea pustnicească nu o putem spune, de vreme ce nimănui nu da voie a se face privitor, dar nici nu voia a fi cineva propovăduitor al vitejiilor ei. Cînd voia să facă bine, se îngrijea de ascunderea acestuia; iar aceasta nu o făcea pentru laudă, ci fiind întărită de darul ceresc; pentru că avea în minte acel grai dumnezeiesc, care zice: Să nu știe stînga ce face dreapta.

Astfel tăinuindu-se, săvîrșea cele cuviincioase făgăduinței. Iar din vîrsta cea dintîi și pînă la cea desăvîrșită, se ferea nu numai de întîlnirea cu vreun bărbat, dar fugea de multe ori și de cele de un neam cu dînsa. Aceasta o făcea pentru două lucruri: ori ca să nu se laude pentru covîrșirea pustniciei, ori ca să nu se sustragă de la fapta bună pentru trebuința trupească. Așa gonea bîntuielile cele dintîi ale sufletului, neiertîndu-l a se da înapoi pentru faptele cele trupești, ci, ca pe un copac stufos, curăța împrejur crengile sale neroditoare. Odraslele cele spinoase ale patimilor le dezrădăcina prin postire și rugăciune. Apoi tot trupul său îl supunea la multe osteneli și se îndestula cu puțină pîine și apă.

Cînd războiul vrăjmașului se ridica, mai întîi pe Stăpînul său Îl chema la rugăciune, spre a lupta împreună. Apoi îndată cu rugămintea, Domnul era de față și fugea războiul. Cînd de multe ori vrăjmașul zăbovea la luptă și Domnul nu chinuia pe războinic, creștea prin aceasta iscusința sufletului celui îmbunătățit, fiind ca o adăugire a darurilor, și mai mult se întărea de biruință asupra vrăjmașului.

Sinclitichia nu numai că se îndestula cu puțină trebuință a hainelor, ci și de ospătările cele de dezmierdare se lepăda; căci pîine de tărîțe mînca, iar apă de multe ori nici nu lua și se culca jos pînă la o vreme oarecare. Deci, pînă înceta războiul, avea niște arme ca acestea, cu rugăciunea era îmbrăcată, iar coiful ei era din credință, pornită din nădejde și dragoste. Credința mergea mai înainte, strîngînd toate încheieturile sufletului ei; după aceea venea și milostenia.

Prin această biruință îndepărta vrăjmașul și ea se ușura în pustnicia cea aspră. Aceasta o făcea ca nu deodată să se dezlege de mădularele trupului, pentru că acesta ar fi fost ceasul biruinței; căci armele căzînd, care mai este nădejdea ostașului în război? Unii fără măsură și fără cercetare, înfrînîndu-se cu ajunare, și-au adus rănire de moarte; și, lăsînd împotrivirea contra luptătorului, pe dînșii s-au nenorocit.

Sinclitichia însă nu făcea astfel, ci toate cu deslușire le făcea și cu vrăjmașul se lupta prin rugăciuni și pustnicie, iar în conducerea corăbiei sale purta grija de trup; pentru că și cei ce plutesc, ajungîndu-i iarna și viforul, rămîn nemîncați, punînd tot meșteșugul lor împotriva primejdiei; iar cînd și-ar dobîndi viața, atunci pentru a doua scăpare se îngrijesc.

Apoi, avînd odihnă puțină, nu sînt fără griji, spre alinarea furtunii, nici de somn adînc nu se țin, gîndind asupra celor trecute, precum și asupra celor ce vor să fie, căci, deși iarna și furtuna au încetat, marea nu s-a împuținat, și dacă a trecut a doua primejdie, a treia poate să vină. Și dacă cele întîmplate s-au dus, cele ce pot veni sînt ca de față. Deci așa se petrecea cu Sinclitichia. Deși duhul poftei l-a izgonit, dar ceea ce-l stăpînește pe acesta nu era departe. Drept aceea se cade necontenit a ne ruga, pentru nestatornicia mării și pentru sărătura răutății vrăjmașului.

Fericita, știind cu dinadinsul viforul de față al vieții și văzînd furtunile valurilor, cu osîrdie ocîrmuia corabia sa, prin dreapta credință în Dumnezeu; pentru că aceasta o scotea neînviforată la limanul cel de mîntuire, avînd ca ancoră întemeiată credința în Hristos. Viața ei apostolească o petrecea în credință și sărăcie.

Strălucind prin credință și smerită cugetare, a săvîrșit această faptă de mîntuire; căci a călcat pe aspidă și pe vasilisc și peste toată puterea vrăjmașului, cum zice Scriptura. Ea știa că cine a fost slugă bună și credincioasă, deși peste puțin a fost credincios, peste multe avea să fie pus. A ținut piept războiului celui materialnic împotriva celui nematerialnic și s-a făcut steag de biruință. Cunoască dar toți mărimea credinței sale, a zis Pavel, adică începătorii și stăpînitorii. Pentru că, biruind puterile cele potrivnice, a cîștigat pe cele bune. Deci, astfel deosebindu-se, era săvîrșitoare a faptelor celor bune.

Vremea mergînd înainte și faptele ei bune înflorind, mireasma ostenelilor ei cele preamărite se ducea la mulți. Pentru că nu este, cum zice Sfînta Evanghelie, lucru ascuns care să nu fie arătat; căci știe Dumnezeu pe cei ce-L iubesc pe El, și a-i vesti spre îndreptarea celor ce aud. Deci, atunci, prin voia lui Dumnezeu, au început unele a veni la dînsa, spre a le vorbi. Pentru că prin cuvinte se cunoșteau faptele vieții ei și mai mult se apropiau, vrînd a se folosi.

Acelea o întrebau pe dînsa, zicînd: „Cum putem a ne mîntui?”. Iar ea, oftînd greu și multe lacrimi vărsînd, nu le răspundea. Apoi cele ce se adunaseră o sileau pe dînsa a spune măririle lui Dumnezeu. Fiind rugată mult, fericita Sinclitichia, după multă vreme, cu glas smerit, a spus graiul acela al Scripturii: Nu sili pe sărac, pentru că este scăpătat.

Cele de față, primind graiul, mai mult o întrebau, apoi prin graiurile Scripturii ziceau către dînsa: În dar ai luat, în dar dă; și vezi să nu plătești pedeapsa celui ce a ascuns talantul. Ea a zis către dînsele: „Ce vorbiți astfel pentru mine, păcătoasa, ca și cum eu fac ceva? De obște avem învățător pe Domnul și din aceleași izvoare scoatem apele cele duhovnicești. Apoi ne hrănim din același lapte al Așezămîntului celui vechi și al celui nou”. Iar ele către dînsa ziceau: „Știm și noi că una este învățătura noastră, Scriptura și același este Dascălul; dar tu prin sîrguință ai sporit în faptele cele bune și cele ce s-au făcut de tine prin deprinderea bunătăților trebuie a sluji ca rînduială celor tinere, pentru că și Dascălul nostru Cel de obște aceasta poruncește”.

Fericita, auzind aceasta, plîngea ca pruncii, însă cele adunate o rugau a înceta de plîns. După ce s-a liniștit, au început iarăși a o ruga, iar ea, milostivindu-se și cunoscînd că cele zise nu-i aduc ei laudă, ci celor de față le aduc folos, a început a zice către dînsele astfel: „Fiicelor, toți și toate știm a ne mîntui, dar pentru a noastră nepăsare, ne lipsim de mîntuire. Se cade mai întîi a păzi cele cunoscute prin darul Domnului, adică acestea: Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată virtutea ta, și pe aproapele tău ca pe tine însuți.

Aici este începutul legii și împlinirea darului. Scurtă este glăsuirea cuvîntului, dar multă și nemărginită este puterea ce iese din acestea; căci toate cele de suflet folositoare, de acestea atîrnă. Chiar și Pavel mărturisește, zicînd: Dragostea este sfîrșitul legii. Deci oamenii de treabă care vor spune că, după darul duhului, sînt din dragoste și cu dînsa sfîrșesc; atunci mîntuirea aceasta este, adică dragostea cea curată.

Se cade a adăuga și aceasta ca urmare a dragostei, adică: „Fiecare din noi cunoscînd ceea ce este, să dorească cele mai mari”. Dar ele nu se dumireau la cele zise și iarăși o întrebau. Iar ea le-a zis: „Știți pilda din Evanghelie despre sămînța care a dat una o sută, alta șaizeci, și alta treizeci. Deci suta este cinul nostru călugăresc, șasezecimea este ceata celor înfrînați, iar treizecimea a celor ce viețuiesc cumpătat. Adică bine este a trece de la cele treizeci spre cele șaizeci și de la cele de șaizeci spre cele de o sută. Pentru că de la cele mai mici la cele mai mari este bine a spori; iar a merge de la cele mai mari spre cele mai mici nu este fără primejdie; pentru că cel ce o dată s-a plecat spre cele rele, nici întru cele mai puține nu poate sta, ci ca într-un fund de pieire se coboară. Deci, făgăduind cineva feciorie, pricinuiește păcate de nu se va păzi. Iar dacă vom viețui cumpătat, măcar de cele treizeci ne vom învrednici.

Deci, cunoscut să vă fie că tot gîndul rău vine de la vrăjmaș; căci cel ce merge de la cele mai mari spre cele mai mici, se rănește de cel potrivnic. Pentru că cel care face aceasta, se judecă ca un ostaș fugar și nu se învrednicește de iertare. Căci, dacă a fugit de făgăduială, ia pedeapsă. Deci se cade, precum mai înainte am zis, a păși înainte de la cele mai mici spre cele mai mari. Aceasta o învață și apostolul, zicînd: Cele din urmă uitînd, la cele dinainte priviți. Astfel se cade, ca cei ce au suta, pe aceasta a o păstra și a nu o da înapoi. Pentru că se zice: Cînd veți împlini toate, ziceți atunci în sine că sîntem robi netrebnici. Deci se cade ca noi cele ce am ales cinul acesta, să păzim cumpătarea mai mult decît cele din lume; pentru că acelea se uită cu necuviință și rîd fără rînduială. Iar noi și de acestea lăsîndu-ne, să ne suim mai sus spre faptele cele bune. Din ochi să scoatem nălucirea cea deșartă; căci Scriptura zice: Ochii tăi să vadă cele drepte. Iar limba să o oprim de la niște păcătuiri ca acestea. Pentru că este necuvios a rosti graiuri urîte; și nu numai de a spune cele deșarte, se cade a ne lăsa, ci și de a le auzi.

Acestea sînt cu putință a le păzi, dacă nu vom ieși des în lume. Pentru că prin simțurile noastre, deși nu voim, intră furii. Cum poate casa a nu se înnegri, venind fum din afară și ferestrele fiind deschise? Deci se cuvine a părăsi mergerile la tîrg, pentru că grea vătămare va fi nouă a privi pe ulițe. Iar cînd ne vom închide, nici acolo nu trebuie să fim fără grijă, ci a priveghea; pentru că s-a scris: Privegheați.

Cu cît ne întemeiem că avem întreaga înțelepciune, pe atît ne adunăm gînduri deșarte. Căci cel ce zice cunoștință, zice durere; pentru că pe cît sporesc sîrguințele, pe atît avem necazuri. Dacă biruiești desfrînarea, atunci vrăjmașul îți pune în minte alte gînduri. Deci, se cade a nu ne învoi cu nălucirile, căci s-a scris: „Dacă duhul celui ce stăpînește se va sui peste tine, locul tău de luptă să nu-l lași; pentru că învoirea cu gîndurile este deopotrivă cu desfrînarea lumească. Cei puternici cu putere vor fi certați. Deci, mare este nevoința contra duhului desfrînării; pentru că acesta este capul vrăjmașului răutății și al pieirii, despre care fericitul Iov zicea către diavol: „Cel ce ai putere peste plăcerea pîntecelui”.

Deci, prin multe măiestrii, diavolul se pornește asupra oamenilor iubitori de Hristos. A rănit pînă și monahi care fugeau de tot felul de chipuri, dar i-a amăgit prin vorbă cucernică; pentru că acesta este lucrul vrăjmașului: îmbrăcîndu-se în cele străine, pe furiș vrea să înșele. Arată grăunțe de grîu și pune sub dînsul cursă. Ni se pare că și Domnul pentru aceasta zice: Ei vin la voi în îmbrăcăminte de oi, iar pe dinăuntru sînt lupi răpitori.

Deci, ce vom face? Să ne facem înțelepți ca șerpii și blînzi ca porumbeii, avînd gînd bun împotriva cursei lui, spre a nu ne birui pornirile diavolului; căci blîndețea porumbelului arată curățirea faptei. Orice lucru bun se săvîrșește cu fuga de cel rău. Dar cum vom fugi de ceea ce nu știm? Deci se cade a ne păzi de reaua măiestrie a acestuia: Care împrejur umblă, căutînd pe cine să înghită. Trebuie totdeauna a priveghea, căci și vrăjmașul prin lucrurile cele din afară priveghează, iar prin gîndurile cele dinăuntru împilează; dar mai mult pe cele dinăuntru, pentru că noaptea și în fiecare zi și cu meșteșug se apropie. De ce lucru avem trebuință la războiul cel de față? Este învederat că de pustnicie dureroasă și de rugăciune curată; și acestea sînt, în scurt, doctoria vindecătoare de tot gîndul. Se cade încă a întrebuința și lucruri osebite, spre a goni această vătămare a sufletului. Iar dacă se face vreo nălucire prin cuvînt deșert, se cade a o pedepsi. Deci, prin niște gînduri ca acestea, cu cuviință este a izgoni necurata răutate și cum un cui scoate pe alt cui, așa și pe diavolul. Dar mai mult decît toate este a stăpîni pîntecele, pentru că numai astfel va fi cu putință a înfrîna și dezmierdările de tot felul.

Deci, fericita Sinclitichia era ca la un ospăț dumnezeiesc al celor de față; pentru că din paharul înțelepciunii se înveseleau, dîndu-le dumnezeiască băutură și fiecare dintr-însa primea ceea ce voia. Iar una din cele ce se adunaseră o întreba, zicînd: „Este o bunătate lipsa?”. Iar ea a zis: „Este foarte desăvîrșită bunătate celor ce pot, pentru că cele ce rabdă acestea au necaz adesea cu trupul, iar cu sufletul au odihnă”.

Căci precum hainele se spală întorcîndu-se și călcîndu-se, așa și sufletul cel tare, prin sărăcia cea de bună voie, mai mult se întărește; iar cele ce au gîndul mai neputincios, prea puțin necăjindu-se, pier ca hainele cele rupte, nesuferind spălătura cea bună. Sfîrșitul hainelor este de multe feluri; căci unele se rup și pier, iar altele se înălbesc și se înnoiesc. Bun odor este lipsa, la bărbatul înțelept; căci este frîul păcatelor celor cu fapta.

Se cade dar, negreșit, a se iscusi mai întîi în postire, în culcarea pe jos și în celelalte fapte și astfel, a cîștiga această faptă bună; pentru că cei ce nu au făcut astfel, ci deodată au gîndit la lepădarea banilor, desăvîrșit s-au robit de regrete. Pentru că banii sînt unelte îndulcitoare ale vieții. Deci, ucide întîi meșteșugul tău, adică lăcomia pîntecelui și viața cea cu desfătări, și astfel lesne vei putea tăia puterea banilor; că cel ce n-a lepădat pe cea dintîi, cum va putea da afară pe cea de a doua?

Pentru aceasta și Mîntuitorul vorbind către bogat, nu deodată îi poruncește lepădarea banilor, ci mai întîi îl întreaba dacă a împlinit poruncile legii. La urmă îi zice: Du-te, vinde-ți averile tale și dă-le săracilor, apoi vino și urmează-Mi. Deci, bună este sărăcia pentru deprinderea bunătăților. Pentru că, făcînd lepădarea tuturor celor de prisos, se îndreptează către Domnul, cum zice acel dumnezeiesc cuvînt: Ochii noștri către Tine nădăjduiesc și Tu dai hrană la bună vreme celor ce Te iubesc pe Tine. Cei săraci mare folos au, că neavînd mintea spre vistieria cea de pe pămînt, privesc la împărăția cerurilor. Săracii socotesc întrebuințarea argintului ca un nimic și-l au numai la hrana de peste zi. Aceștia au temeiul credinței, pentru că Domnul a zis către dînșii a nu se îngriji pentru ziua de mîine: că păsările cerului nu seamănă, nu seceră și Tatăl cel ceresc le hrănește.

Vrăjmașul se biruiește mai mult de cei necîștigători, pentru că nu are cu ce să-i vatăme. Ce să facă duhul cel potrivnic? A arde satele? Dar nu sînt. A pierde dobitoacele? Nici pe astea nu le au. A se lipsi de copii? Dar nu au. Deci mare pedeapsă asupra vrăjmașului și visterie de mult preț sufletului este lipsa; dar cu cît aceasta este minunată și prea înaltă către fapta bună, pe atît de rea și lesnicioasă la răutate este iubirea de argint. Dumnezeiescul Pavel pentru aceasta a zis că a tuturor relelor este pricina. Pofta bogăției aduce jurămîntul strîmb, furtișagul, răpirea, lăcomia, desfrînarea, zavistia, uciderea, urîciunea de frați, războiul, slujirea de idoli, apoi odraslele acestora: fățărnicia, momirea, luarea în rîs; deci pricină a tuturor acestora se mărturisește iubirea de argint; pentru aceea Apostolul a numit-o mamă a tuturor relelor.

Dumnezeu pedepsește pe iubitorii de argint. Drept aceea le este nevindecată rana. Cel ce nu are nimic, puține poftește, iar dobîndind ceva, mai multe nu poftește; cel ce are o sută de arginți și poftește o mie, iar aceștia agonisindu-i, merge către nemărginire. Astfel, neputînd să cîștige atît, de-a pururea se plîng de sărăcie.

Iubirea de argint are cu sine de-a pururea zavistia și așa strică întîi pe cel ce o are. Căci precum viperele născîndu-se, întîi pe mamele lor omoară, mai înainte de a mușca pe alții; așa și zavistia pe cel ce o are, pe el îl veștejește mai înainte de a se duce la alții. Mare lucru este dacă am putea răbda atîtea dureri, căutînd argintul cel lămurit; căci în multe patimi nevindecate cad vînătorii lumii deșarte. Spargeri de corăbii pătimesc, prădătorii îi întîlnesc, pe pămînt cad între tîlhari, sufăr furtună și vînturi silnice și, de multe ori cîștigînd, singuri se socotesc săraci, față de cei ce îi zavistuiesc; iar noi nicidecum nu ne gîndim la primejdii ca acestea, pentru cîștigul cel adevărat.

Dacă vom agonisi cît de puțin bine, ne mărim pe noi înșine, fiind pildă oamenilor. De multe ori nici fapta n-o scoatem în povestire. Trebuie să punem toată sîrguința ca să ascundem cîștigul faptelor, iar cele ce povestesc isprăvile lor, să caute a spune și neajunsurile. Iar dacă acestea se ascund, ca să nu se prihănească de cei ce le aud, cu mult mai vîrtos se cade a le păzi de a le spune pe cele bune, căci, spunîndu-le pe acestea, se înstrăinează de Dumnezeu. Precum o comoară arătîndu-se, se împuținează, așa și fapta cea bună, făcîndu-se cunoscută și vădită, se pierde. Și precum ceara se topește de fața focului, așa și sufletul se slăbește de laude. Dacă lauda lipsește de tărie sufletul, negreșit ocara aduce la mărime fapta lui bună: bucurați-vă și vă veseliți cînd vor spune oamenii toată minciuna asupra voastră. Și se zice: În necaz m-ai întărit pe mine. Și iarăși: Ocară a așteptat sufletul meu. De asemenea, altele zeci de mii ca acestea se pot auzi în Sfînta Scriptură.

Este întristare folositoare și întristare aducătoare de stricăciune; deci, una este a suspina pentru ale sale păcate și alta pentru necunoștința aproapelui; una spre a nu cădea din scop, iar alta să se atingă de bunătatea cea desăvîrșită. Deci acestea sînt chipurile întristării celei adevărate. Iar duhul trîndăviei se cade a-l izgoni prin rugăciune mai ales, și prin cîntare de psalmi.

Ținîndu-vă de grijile cele bune, nu se cuvine a socoti că este vreun folos în viață; căci Scriptura zice: Tot capul este în durere și toată inima în întristare; pentru că astfel Duhul Sfînt a spus de viața monahicească și cea lumească. Prin durerea capului se înțelege tainic chipul monahicesc; pentru că cel ce domnește este capul. Iar despre durere a zis că toată fapta cea bună prin dureri se isprăvește. Apoi, prin întristarea inimii, a arătat chipul cel nestatornic și înrăutățit al celor lumești. Inima s-a numit locuință de mînie și întristare. Deci, să nu fim tîrîți pe furiș de cuget, lăudîndu-ne, că vom avea negrijă de lume.

Cele din lume nasc cu greu și cu primejdii și pătimesc multe la hrănirea de lapte și cu copiii care bolesc; iar toate acestea le rabdă neavînd sfîrșit al durerii. Pentru că cei născuți ori se vatămă la trup, ori fiind crescuți rău, cu vicleșug ucid pe cele ce i-au născut.

Deci, acestea știindu-le, să nu ne amăgim de vrăjmașul, ca și cele ce în lume au viață slobodă și fără grijă. Pentru că cele ce nasc prin dureri, se sfîrșesc, iar nenăscînd, ca niște sterpe și neroditoare se disprețuiesc. Dar acestea le zic vouă, ca să vă întemeiați contra celui potrivnic. Nu tuturor sînt potrivite cele zise, ci numai celor ce voiesc viața cea monahicească. Căci, precum la oricare ființe nu le priește aceeași hrană, astfel nici tuturor oamenilor nu folosește același cuvînt.

Nu se cade a pune vin nou în oale vechi. Pentru că într-alt fel se ospătează cei plini de cunoștință și într-alt chip cei ce gustă din pustnicie, precum și cei ce sînt norociți în lume. Căci precum ființele, unele sînt de uscat, altele de apă, iar altele zburătoare, la fel și oamenii. Unii jumătate de viață sînt ca cele de uscat, iar alții caută către cele înalte, ca cele zburătoare, iar alții cu apele păcatelor sînt acoperiți ca peștii. Căci am venit, zice Scriptura, în adîncurile mării și viforul m-a copleșit. Aceasta este firea ființelor. Iar noi ca niște vulturi avînd aripi, să zburăm peste cele mai înalte și să călcăm peste leu și peste balaur; iar pe cel ce altă dată stăpînea, acum să-l stăpînim. Aceasta o vom face dacă toată socoteala minții noastre o vom aduce Mîntuitorului. Însă cu cît noi ne suim către înălțimi, vrăjmașul ne ispitește cu cursele sale.

Deci, dacă și către nălucirea cea pămîntească ne pune multe împotrivă, cu atît mai vîrtos către Împărăția cerurilor ne va zavistui. Se cade dar în tot chipul a ne într-arma. Precum o corabie uneori se cufundă de multele învăluiri din afară, iar alteori prin strîngerea apei se îneacă; așa și noi uneori ne pierdem prin păcate, alteori prin gîndurile cele dinlăuntru ne prăpădim.

Deci, se cade a ne feri de lovirile cele din afară ale duhurilor, precum și de necurățiile cele dinlăuntru ale gîndurilor. Apoi totdeauna se cuvine a priveghea cu gîndul. Pentru că vrăjmașul ca pe o casă vrînd a ne surpa, ori de la temelii aduce căderea, ori de la acoperămînt începînd, o strică toată, ori prin ferestre intrînd, întîi pe stăpînul casei îl leagă și astfel robește toate. Deci ca o temelie sînt faptele cele bune, iar acoperămînt este credința, ferestrele sînt simțurile, prin care ne dă război vrăjmașul.

Drept aceea, se cade a fi cu mulți ochi acela ce voiește a se mîntui. Pentru că nu este loc aici de neîngrijire; căci Sfînta Scriptură zice: Să se păzească cel ce stă, să nu cadă. Viața noastră s-a numit „mare” de către sfințitul cîntător David. Căci părțile mării, unele sînt pietroase și pline de fiare, iar altele alinate. Deci, noi în partea cea alinată a mării părem a înota, iar cei din lume în cea primejdioasă. Adică noi înotăm ziua, povățuindu-ne de soarele dreptății, iar aceia noaptea, duși de necunoștință.

De multe ori omul este în furtună și în întuneric, dar priveghind, poate a-și mîntui caiacul său; iar noi întru alinare prin nepăsare ne cufundăm, lăsînd cîrma dreptății. Deci, vadă cel ce stă ca să nu cadă, căci cel ce a căzut, o grijă are, ca să se scoale; iar cel ce stă, păzească-se ca să nu cadă.

De multe feluri sînt căderile. Căci cei ce au căzut, s-au lipsit de ședere; iar căzînd, nu s-au vătămat. Cel ce stă bine, să nu defaime pe cel căzut, ci să se înfricoșeze, ca nu, căzînd, să se pogoare în prăpastia cea mai de jos. Căci nu se poate cere ajutor din adîncul puțului, fiindcă strigarea nu se aude. Pentru că zice dreptul: Să nu mă înghită pe mine adîncul, nici să-și închidă peste mine puțul gura sa.

Vezi ca și tu, căzînd jos, să nu te faci mîncarea fiarelor. Cel ce a căzut, nu mai închide ușa, iar tu nicidecum să nu adormi, ci de-a pururi să zici cîntarea: Luminează ochii mei, ca nu cumva să adorm întru moarte, ca nu cumva să zică vrăjmașul meu: m-am întărit spre el. Priveghează necurmat din cauza leului care răcnește. Aceste graiuri folosesc nu spre a se înălța cineva, ci a se întoarce și a suspina, spre a se mîntui.

Vezi-te pe tine, care stai bine, pentru că îndoită frică este asupra ta; ori ca să nu te întorci spre cele de demult, căzînd asupra ta vrăjmașul, ori ca să nu te împiedici, alergînd. Pentru că vrăjmașul nostru, diavolul, de multe ori ne trage înapoi, cînd va vedea pe suflet zăbovind și fiind pregetător. Ori părîndu-i-se sîrguitor și ostenitor către pustnicie, intră pe furiș, adică prin mîndrie și astfel pierde sufletul.

Această armă de pe urmă, adică mîndria, este mai presus decît toate relele. Prin ea diavolul a căzut și tot prin ea, pe cei mai puternici dintre oameni se ispitește a-i surpa. Precum cei iscusiți dintre războinici, după ce cheltuiesc săgețile cele mai mărunțele, fiind puternici și viteji, pun înainte sabia cea mai tare decît toate; astfel și diavolul, după ce cheltuiește undițele cele dintîi ale sale, atunci uneltește paloșul cel mai de pe urmă, adică mîndria. Care au fost, dar, cursele lui cele dintîi? Arătat este că lăcomia pîntecelui, iubirea de dezmierdare și desfrînarea. Pentru că aceste duhuri vin la vîrstele cele tinere; pe care le face să urmeze: iubirea de argint, lăcomia și cele asemenea acestora.

Deci, cînd ticălosul suflet va trece deasupra acestora, cînd și peste dezmierdările cele rele va sări, cînd argintul îl va defăima, atunci de pretutindeni, răucugetătorul, nedumerindu-se, îi supune lui pornire fără rînduială, pentru că îl face pe dînsul cu necuviință a se ridica asupra fraților. Este pierzătoare această otravă a vrăjmașului. Pe mulți deodată întunecîndu-i, i-a coborît, dînd sufletului înțelegerea cea rea și purtătoare de moarte; căci înșală pe om că a ajuns cele neștiute celor mulți și că în posturi întrece pe mulți, fălindu-se cu mulțimea de vitejii.

Apoi uită toate cele ce a păcătuit, pentru a se înălța asupra celor ce sînt împreună cu el; căci ca pe furiș sînt scoase din mintea lui greșelile, și aceasta n-o face spre folosul lui, ci ca să nu poată zice acel glas doctoricesc: Ție, unuia, am păcătuit, miluiește-mă; nici nu-i dă voie a zice: Mă voi mărturisi Ție, Doamne, cu toată inima mea. Cînd după socoteala minții sale, a zis: Mă voi sui și voi pune acolo scaunul meu, atunci pare că se și vede în acel loc, ascuns, de sus, pe scaun de învățător sau de doctor. Deci sufletul cel ce astfel s-a amăgit, se strică și piere, fiind atins de o rană ce are nevoie de vindecare.

Deci, cînd niște gînduri ca acestea stau în mintea noastră, se cade necontenit a cugeta la aceste cuvinte dumnezeiești: Eu sînt vierme, și nu om și la alt loc, unde se zice: Eu sînt pămînt și cenușă. Apoi graiul proorocului Isaia, care zice: Toată dreptatea omului este ca o cîrpă lepădată. Dacă vreunele vor rămîne în acele gînduri, mai bine să intre în viață de obște; apoi să se certe și să se dojenească de cele de o vîrstă și să se aducă lor spre citire viețile sfinților. După aceea neascultarea este boala mai rea. Drept aceea, numai prin fapta care e împotriva neascultării, este cu putință a curăța sufletul. Pentru că ascultarea, zice Scriptura, este mai presus de jertfă.

Deci se cade a înlătura gîndul de mărire, căci de se va afla sufletul nebăgător de seamă și pregetător, ba uneori și amorțit spre sporirea binelui, neascultarea este pricina. Diavolul voiește a răzvrăti toate; adică pe cei sîrguitori și pustnicești se silește a-i face să uite nelegiuirile cele făcute, căci voiește să se înalțe prin mîndrie.

Sufletelor de curînd venite le pune înaintea ochilor toate păcătuirile, ca printr-însele să aducă deznădăjduire, căci zice uneia: „Tu, fiind desfrînată, nu poți fi iertată”; iar alteia îi zice: „Tu, fiind lacomă, îți este cu neputință a dobîndi mîntuire”. Deci, pe sufletele care se îndoiesc astfel, se cade a le mîngîia și a zice: „Raab era desfrînată și prin credință s-a mîntuit;

Pavel era persecutor și s-a făcut vas de alegere. Matei era vameș, dar nimeni nu știa darul acestuia; tîlharul prăda și ucidea, dar întîi lui i s-a deschis ușa Raiului”. Deci, la acestea gîndind, să nu-ți deznădăjduiești sufletul tău, iar pe acelea care s-au robit din mîndrie și din cele care se cred mai mari, se cade a le vindeca și a le zice: „Ce te-ai umflat ca una ce nu mănînci carne? Alții nici pește nu văd. Dacă vin nu bei, ia seama că alții nici untdelemn nu mănîncă. Pînă seara postești? Dar alții două și trei zile ajunează. Dacă nu te speli, cugeți mari lucruri?

Dar mulți pentru patimă trupească nicidecum baie n-au făcut. Te minunezi că dormi chinuit și în așternut de păr? Dar alții se culcă pe jos neîncetat, ci, dacă ai făcut-o, nimic bun n-ai făcut, pentru că unii chiar pietrele le pun sub ei, ca să nu se gîndească la dezmierdare, iar alții au privegheat toată noaptea. Chiar făcînd toate acestea și făcînd desăvîrșită pustnicie, să nu cugeți a fi măreț; pentru că diavolii mai mult decît ale tale au făcut și fac, nici nu mănîncă, nici nu beau și în pustie petrec. Dacă chiar în peșteră locuiești, ți se pare că faci lucru mare?”.

Deci, prin niște gînduri ca acestea, va fi cu putință a vindeca patimile cele potrivnice; căci precum un foc care arde cumplit, piere, dacă se împrăștie și nu are vînt, tot așa și fapta cea bună zboară prin trecerea cu vederea, dacă se împrăștie repede lauda ei; tot așa piere binele prin lenevire, cînd nu vom avea răcoreala Sfîntului Duh. Sabia cea ascuțită se strică lesne de piatră; așa și pustnicia piere prin mîndrie. Drept aceea, se cuvine, de pretutindeni a îngrădi sufletul, iar pentru pustnicia cea arsă desăvîrșit de arșița mîndriei, trebuie a ne pleca spre locurile cele umbroase, apoi chiar a tăia uneori ramurile cele de prisos, ca să fie rădăcina mai întărită.

Pe cel cuprins de deznădăjduire se cuvine a-l sili să caute în sus, prin gîndurile cele mai înainte zise, pentru că sufletul acestuia zboară tot pe jos. Căci chiar cei mai buni din lucrătorii de pămînt, cînd vor vedea un răsad slab și neputincios, îl udă cu îndestulare, și de multă purtare de grijă îl învrednicesc, ca să crească; iar cînd vor vedea în răsad vreo odraslă înainte de vreme, obișnuiesc a tăia împrejur cele de prisos. Doctorii pe unii bolnavi îi hrănesc destul și îi îndeamnă la plimbare, iar pe alții îi feresc de mîncare. Deci, arătat este cît de mare-i mîndria, între răutăți.

Aceasta o arată fapta cea potrivnică ei, smerita cugetare. A o cîștiga pe aceasta este foarte greu; căci dacă cineva nu va lepăda slava, nu va putea dobîndi această visterie. Așa de mare este smerita cugetare, încît toate faptele bune poate să le urmeze diavolul, iar pe aceasta nici nu voiește a o ști. Apostolul Petru, știind temeiul ei, ne poruncește a ne împodobi pe dinăuntru cu smerită cugetare și toți, făcînd cele de folos, cu aceasta a se încununa.

De postești, de miluiești, de înveți, de ești cumpătat și priceput, pe aceasta ca zid nesurpat pune-o în față; toate faptele cele bune ale tale să le cuprindă smerita cugetare. Căci precum este cu neputință a se face corabie fără cuie, tot astfel este cu neputință a se mîntui omul fără smerita cugetare. Iar că este bună și mîntuitoare, să știm că Domnul, împlinind rînduiala către oameni, cu aceasta S-a îmbrăcat, cînd zice: Învățați-vă de la Mine că sînt smerit și blînd cu inima. Vezi cine este Cel ce zice așa, ca desăvîrșit să I te faci ucenic. Deci, să ți se facă început și sfîrșit al bunătăților smerita cugetare. Cugetul smerit formează nu numai pe omul cel dinăuntru, în chip tainic, ci și pe cel din afară. Ai păzit toate poruncile? Știe Domnul. Chiar cînd toate astea le veți face, ziceți: Sîntem niște robi netrebnici.

Deci, smerita cugetare se capătă prin ocări, prin dosădiri, prin răniri, ca să auzi zicîndu-ți-se nebun și lipsit de minte, sărac și scăpătat, neputincios și simplu, nesporit în lucruri, necuvîntător întru grăire, urît la chip, slab în putere. Acestea sînt semnele smeritei cugetări. Acestea Domnul le-a auzit și le-a pătimit, pentru că i-au zis că este samarinean și că are diavol. El chip de rob a luat, a fost pălmuit și a primit răniri. Deci, se cade a urma și noi această smerită cugetare cu fapta. Sînt unii care se fățărnicesc și se smeresc prin formele cele din afară, vînînd prin aceasta slavă; dar din roadele lor se cunosc. Pentru că pe deasupra fiind smeriți, unii ca aceștia nu au suferit nimic, ci numai ca un șarpe și-au dat veninul”.

La cuvintele acestea, fecioarele cele adunate se bucurau foarte și iarăși mai așteptau sfaturi și bunătăți. Deci, iarăși a zis fericita către dînsele: „Nevoință multă trebuie celor ce se apropie de Dumnezeu, dar osteneala aduce bucurie nepovestită. Căci precum cei ce voiesc a aprinde foc, întîi se afumă și lăcrimează, și astfel îl dobîndesc, tot astfel se cade a aprinde și noi dumnezeiescul foc în noi cu lacrimi și osteneală. Pentru că însuși Domnul zice: Foc am venit să pun pe pămînt. Dar unii, fiind slabi, fumul l-au suferit, iar focul nu l-au aprins, pentru că, deși în afară au avut îndelungă răbdare, însă gîndirea lor la Dumnezeu a fost neputincioasă și întunecoasă.

Drept aceea, mare odor este dragostea; pentru aceasta adeverind Apostolul, zicea: „Dacă toate averile le voi împărți și trupul îmi voi robi, iar dragoste nu am, m-am făcut aramă răsunătoare și chimval răsunător”. Deci dragostea este mare între bunătăți; dar tot pe atît de rea este mînia, pentru că tot sufletul întunecîndu-l și sălbăticindu-l, la necuvîntare îl aduce. Domnul, îngrijindu-se de mîntuirea noastră, nicidecum n-a gîndit să fie vreo mică parte a sufletului neștiută. Pornește vrăjmașul înverșunare? Domnul ne-a întrarmat cu cumpătare. Naște mîndrie? Smerita cugetare să nu fie departe. A sădit urîciune înăuntru? Dar dragostea stă de față.

Deci, deși vrăjmașul pornește multe săgeți împotriva noastră, dar Domnul ne-a înarmat cu mai multe arme, spre mîntuirea noastră și căderea aceluia. Prea rea între răutăți, cum am zis, este mînia. Pentru că Sfînta Scriptură zice: Mînia bărbatului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu. Se cade, dar, a se ține în frîu. La vreme trebuincioasă s-a arătat că folosește mînia, dar numai împotriva diavolilor, iar către om a ne porni cu mînie nu folosește, chiar dacă ar păcătui. Ci se cade a-l întoarce după ce va înceta patima mîniei.

A ne mînia însă este o patimă mică între răutăți, iar vorbirea de rău este mai grea decît toate. Pentru că mînia, tulburînd sufletul, ca fumul se împrăștie repede, iar vorbirea de rău, ca una ce s-a înfipt în suflet, îl face mai cumplit decît fiarele. Un cîine se repede împotriva cuiva, însă de hrană se momește și tace; așa și celelalte fiare, de obicei se îmblînzesc. Dar cel ce se stăpînește de vorbirea de rău, nu se pleacă la mîngîieri, nu se îmblînzește de hrană. Chiar nici vremea, care toate le preface, n-a vindecat patima vorbitorilor de rău. Aceștia sînt mai păgîni și mai nelegiuiți decît toți, pentru că nu ascultă pe Mîntuitorul, zicînd: Du-te mai întîi, împacă-te cu fratele tău, și astfel adu darul tău. Apostolul zice: Să nu apună soarele în mînia voastră.

Deci, bine este a nu ne mînia. Chiar dacă s-ar întîmpla astfel, Domnul a zis să nu treacă nici o zi cu această patimă; să nu apună soarele. Iar tu aștepți pînă ce toată vremea ta va apune? Nu știi oare a zice: destul este zilei răutatea ei? De ce urăști pe omul care te-a întristat? Nu este el cel ce te-a nedreptățit, ci diavolul. Urăște boala, și nu pe cel care bolește.

De ce se fălește în răutate cel puternic? Pentru aceasta cîntătorul de psalmi a zis: Nelegiuire și nedreptate toată ziua a gîndit limba ta. Adică, în toată vremea vieții tale nu asculți pe Cel Care a zis: Să nu apună soarele întru mînia voastră. Cînd zice: Nedreptate a gîndit limba ta, înseamnă că nu încetezi hulind pe fratele tău.

De aceea, dreaptă pedeapsă rostește prin aceasta cîntătorul de laudă, zicînd: Pentru aceasta Dumnezeu te va surpa pînă în sfîrșit, te va smulge și te va muta din locașul tău, iar rădăcina ta din pămîntul viilor. Acestea sînt isprăvile vorbitorilor de rău, acestea sînt răsplătirile răutății.

Deci se cuvine a ne feri de vorbirea de rău, pentru că multe rele cumplite îi urmează, zavistie și întristare. Apoi este și purtătoare de moarte răutatea acestora, deși pare a fi mică. De multe ori rănile cele făcute de paloșul cel cu două ascuțișuri ori de o sabie mai mare cum este desfrînarea, lăcomia și zavistia, s-au vindecat de doctoria cea mîntuitoare a pocăinței. Mîndria și vorbirea de rău, ca niște săgeți, ce se par a veni de departe, pe furiș înfigîndu-se în părțile sufletului cele mai alese, l-au ucis; iar acestea nu ucid cu mărimea ranei, ci prin nepăsarea celor răniți. Pentru că, socotind ca o nimica grăirea de rău și celelalte, cîte puțin cu totul s-a abătut.

Grea este vorbirea de rău, pentru că unii o au ca hrană și odihnă. Tu să nu primești vorbă deșartă, să nu te faci încăpere a relelor celor străine, ci pregătește-ți cu îngrijire sufletul tău. Pentru că, primind duhul necurăției cuvintelor, vei aduce, prin gînduri, întinăciuni rugăciunii tale, căci fără pricină urăști pe cei ce-i întîlnești. Aplecîndu-se auzul tău la neomenia celor ce grăiesc de rău, cauți la toți posomorît. Deci, este trebuință a păzi limba și auzul, spre a nu zice ceva de acest fel sau a auzi cu pătimire, pentru că este scris: Auzire deșartă să nu primiți. În Psalmi David grăiește: Pe cel ce vorbește de rău pe aproapele său, în ascuns, îl goneam afară. Și apoi zice: Nu va grăi gura mea faptele oamenilor. Dar și noi pe cele ce nu sînt fapte împlinite, le vorbim. Deci, se cade a nu crede toate cele ce ni se spun, ci după Dumnezeiasca Scriptură să zicem: Iar eu ca un surd nu auzeam. Nu se cade a ne bucura de primejdia omului, chiar de ar fi foarte păcătos. Unii, văzînd pe cineva primejduit, dar fiind fără învățătură lumească, au zis acestea: „Cel ce și-a așternut rău, va suferi rău în somn”. Deci, tu, care crezi că ți-ai așternut bine lucrurile în viață, crezi că te odihnești? Dar ce vom face față cu Cel ce zice că aceeași întîlnire are dreptul și păcătosul? Viețuirea noastră de aici una este, dar faptele ne sînt deosebite.

Nu se cade a urî pe vrăjmași, pentru că Domnul prin glasul Său ne-a poruncit acestea: Să nu iubiți numai pe cei ce vă iubesc, pentru că aceasta o fac păcătoșii și vameșii. Omului bun nu-i trebuie meșteșug și nevoință spre a fi iubit, pentru că atrage la sine pe cei ce-l iubesc, iar cel rău are trebuință de dumnezeiasca învățătură și de osteneală multă spre îndreptare; pentru că Împărăția Cerurilor nu este a celor răsfățați și neîngrijitori, ci a celor silitori.

Precum nu se cade a urî pe vrăjmași, tot așa nici de cei nebăgători de seamă și leneși nu trebuie a fugi și a-i lăsa. Unii își zic vorba aceea a Scripturii: Cu cel cuvios, cuvios vei fi, și cu cel îndărătnic, te vei îndărătnici. Pentru aceasta zic ei: fugim de cei păcătoși, ca să nu ne răzvrătim cu dînșii, prin neștiința sufletului. Dar unii ca aceștia fac împotriva celor scrise, pentru că Duhul Sfînt poruncește a nu ne răzvrăti cu cei răzvrătiți, ci a-i îndrepta de răzvrătire; și împreună vei întoarce, adică împreună îi vei atrage către sine-ți și din cele de-a stînga să-i chemi spre cele de-a dreapta.

Trei feluri de stări sînt în viața oamenilor: Una este a răutății desăvîrșite, a doua este o stare de mijloc, privind către amîndouă; iar a treia, care se gîndește la lupta cea bună. Deci, oamenii cei răi, amestecîndu-se cu alții mai răi, sporesc mai mult în adăugirea celor nelegiuite; cei de mijloc se ispitesc a fugi de cei mai răi, temîndu-se de aceștia, ca să nu fie atrași de dînșii, pentru că sînt încă prunci în faptele bune. Iar cei de al treilea, avînd un cuget bun, viețuiesc împreună cu cei răi, vrînd a-i mîntui. Dar se împung de dînșii – pentru că și diavolii îi vatămă mai mult pe cei buni, fiindcă aceștia slăbesc uneltele lor.

Cei buni se ocărăsc și se batjocoresc de către cei ce îi văd pe dînșii petrecînd împreună cu cei leneși, socotindu-i ca pe niște asemenea lor; iar cei buni, primindu-le acestea de la oameni ca niște laude, săvîrșesc fără frică dumnezeiescul lucru; pentru că Scriptura zice: Frumoasă este fapta acestora, că și Domnul mînca cu vameșii; iar mai vîrtos este iubitoare de frați judecata acestora, decît iubitoare de sine; pentru că văzînd pe cei ce păcătuiesc ca niște case aprinse, se întrec a mîntui pe cei care pier și suferă împreună cu ei. Iar alții, dacă ar vedea pe un frate arzînd în păcate, fug, temîndu-se ca să nu-i apuce și pe dînșii focul. Alții – cei de al treilea fel -, ca fiind vecinii cei răi, îi aprind mai mult pe cei ce ard, aducînd ca materie spre pieire răutatea lor. Cei buni, dimpotrivă, chiar cîștigurile lor le socotesc mai mici decît mîntuirea acelora.

Acestea sînt semnele dragostei adevărate; aceștia sînt păzitorii dragostei celei curate. Precum cele rele una de alta se țin, pentru că iubirii de argint îi urmează zavistia, călcarea de jurămînt, mînia și vorbirea de rău; așa și cele potrivnice lor se țin de dragoste, adică: blîndețea, îndelunga răbdare, suferirea de rău, bunătatea desăvîrșită și sărăcia. Pentru că nu este cu putință a dori această faptă bună, fără numai prin sărăcie. Căci Dumnezeu a spus să avem dragoste nu către un singur om, ci către toți. Deci, avînd noi cele de trebuință, nu se cade a trece cu vederea pe cei ce au lipsă; ci a-i îndestula pe toți, pe cît este cu putință omului. Acesta este însă lucrul lui Dumnezeu.

Dar ce zic? Pentru milostenie te nevoiești? Aceasta se face ție pricinuire de a cîștiga mîntuirea? Celor lumești s-a poruncit aceasta, și nu atît pentru a se hrăni scăpătații s-a poruncit milostenia, cît pentru dragoste: că Dumnezeu ocîrmuiește pe cel bogat și hrănește și pe cel sărac. Dar oare de prisos s-a poruncit milostenia? Să nu fie aceasta, căci ea se face început al dragostei? Precum mai înainte tăierea împrejur a trupului era închipuire a tăierii împrejur a inimii, așa și milostenia este învățătorul dragostei. Deci, celor ce s-au dat cu adevărat dragostei, de prisos le este milostenia.

Nu clevetind mila zic acestea, ci arătînd curățenia sărăciei. Să nu se facă cea mai mică zăticnire dragostei celei mari; pentru că este purtătoare de cruce și ești dator a zice glasul acesta: Iată toate le-am lăsat și am urmat Ție. Tu te-ai învrednicit a urma povățuirea cea aspră a apostolilor; pentru că Petru și Ioan au zis: Argint și aur nu am. Îndoită este învățătura, dar de un chip este credința. Iar între cei lumești, să nu se facă fără socoteală milostenia, că zice: Untuldelemn al păcătosului să nu ungă capul meu. Deci, se cuvine, ca cel ce miluiește să aibă cuget drept, căci cu adevărat unii ca aceștia vor avea plata milosteniei.

Domnul, zidind lumea, îndoită a făcut rînduiala locuitorilor ei. Căci celor ce viețuiesc cinstit le-a poruncit nunta pentru facerea de copii, iar pe ceilalți pentru curățenie i-a făcut întocmai cu îngerii. Acelora le-a dat legi și învățături, iar acestora le zice: A Mea este izbînda, Eu voi răsplăti. Acolo zice: Vei lucra pămîntul; și aici poruncește: Nu vă îngrijiți pentru ziua de mîine. Acelora le-a dat lege, iar pe noi ne-a făcut prin dar a cunoaște poruncile.

Crucea nouă ne este steag al biruinței, pentru că cinul nostru nimic altceva nu este, decît numai lepădare de sine și cugetare la moarte. Deci precum cei morți nu mai lucrează cu trupul, așa și noi. Pentru că, cîte erau de făcut printr-însul, le-am făcut cînd eram prunci. Căci, zice Apostolul: Mie lumea s-a răstignit, și eu lumii. Cu sufletul trăim; printr-însul să arătăm faptele bune. După socoteala minții noastre trebuie să miluim; căci fericiți sînt cei milostivi cu sufletul.

Precum cel ce a poftit frumusețe, chiar fără lucrare a săvîrșit păcat; tot astfel și aici milostenia s-a săvîrșit în minte, deși argintul lipsește. Noi ne-am cinstit cu vrednicia cea mai mare; că precum stăpînii cei din lume multe feluri de slujbe dau slugilor, adică pe unii îi trimit în sate, spre a lucra pămînturile și a păzi moștenirea neamului; iar pe cei dintr-înșii născuți, dacă îi vor vedea buni și frumoși, îi țin în casa lor, spre slujbă; tot astfel face și Domnul.

Pe cei ce au ales nunta cea cinstită, i-a pus în lume, iar pe cei mai buni decît aceștia, cîți mai ales au cîștigat bunăvoință înaintea Sa, i-a pus spre slujire. Aceștia de toate cele pămîntești sînt străini, pentru că s-au învrednicit mesei stăpînești; iar ei nu se îngrijesc pentru îmbrăcăminte, căci cu Hristos s-au îmbrăcat.

Deci, al ambelor cete, unul este stăpîn, adică Hristos. Căci precum dintr-același grîu este și paiul și sămînța, astfel de la Dumnezeu sînt și cei ce după lume viețuiesc bine și cei ce au ales viața monahicească. De amîndouă este trebuință, adică de frunză spre paza și hrana seminței, iar de rod, pentru că este naștere a tot. Deci, precum nu este cu putință deodată și buruiană a fi și sămînță, astfel ne este de prisos nouă slava cea lumească spre a face rod ceresc.

Frunzele scuturîndu-se și paiul uscîndu-se, bun de seceriș este spicul; deci și noi, lepădînd nălucirea cea de pe pămînt, în locul frunzelor, și uscînd trupul nostru ca pe un pai și înălțînd gîndul nostru, vom putea da sămînța de mîntuire. Este în primejdie cel ce nu s-a condus în viață cu fapta și vrea să învețe pe alții. Precum dacă cineva avînd casă putredă, și niște străini primind îi va vătăma prin căderea casei, astfel și aceștia nezidindu-se mai întîi pe ei cu întemeiere, pierd și pe cei ce s-au apropiat de ei. Pentru că cuvintele i-au chemat la mîntuire; iar cu răutatea chipului, pe cei sîrguitori mai vîrtos i-au abătut. Căci tîlcuirea cuvintelor se aseamănă cu niște scrisori alcătuite cu vopsele, care după puțină vreme, prin vînturi și prin picături de ploi, s-au șters. Iar învățătura cea lucrătoare nici veacul nu o va putea desface. Deoarece cuvîntul, săpînd părțile cele întemeiate ale sufletului, îi dăruiește chip veșnic. Deci, noi nu trebuie a face pe deasupra vindecarea sufletului, ci peste tot a-l împodobi, nelenevindu-ne mai ales de cele dinăuntru.

Am primit lepădare părului; împreună cu el să lepădăm și boldurile cele din cap. Pentru că, rămînînd singure acestea, ne chinuiesc mai mult. Părul nostru era podoaba cea din lume; cinstirile, slavele, cîștigurile de bani, strălucitele împodobiri de haine, uneltele de băi și îndulcirile de mîncări. Acestea ne-am hotărît să le lepădăm, dar boldurile cele stricătoare de suflet mai vîrtos trebuie să le dăm afară. Care sînt dar, acestea? Grăirea de rău, jurămîntul strîmb, iubirea de argint. Deci, capul cu părul nostru închipuiește sufletul și, pînă cînd era acoperit, se părea că se tăinuiesc lucrările lumești, iar acum, dezgolindu-se, tuturor sînt arătate.

Pentru aceasta în monahie ori în monah sînt arătate chiar și picăturile cele mai simple, precum într-o locuință curată se vede cea mai mică ființă. Iar în cei lumești, ca în niște peșteri necurate, încuibîndu-se cele mai mari păcate, din cele purtătoare de venin, se tăinuiesc, de materia cea deasă, ca de păr acoperindu-se. Este trebuință a curăți casa necurmat și a căuta ca nu vreuna din gîngăniile cele stricătoare de suflet să intre în cămările lui; apoi a tămîia locul cu dumnezeiasca tămîie, adică cu rugăciunea. Căci, precum vietățile cele purtătoare de venin lasă în om cele mai iuți otrăvuri, astfel și gîndul cel întinat este izgonit de rugăciunea împreună cu postul.

Una din fiarele cele stricătoare de suflet este și aceea care se numește noroc, pentru că și aceasta este bold prea cumplit al diavolului, care pe oamenii cei mai nebăgători de seamă îi stăpînește. Însă nimeni din cei ce viețuiesc după fapta bună nu crede și nu primește această idee stricătoare de minte și deșartă.

Pentru că mai întîi pe Dumnezeu Îl numim începutul tuturor bunătăților ce s-au făcut și se fac; și al doilea, socotesc că judecata lor este stăpîn al faptei bune ca și al răutății. Cîți dar, din lenevire au suferit cele nemulțumitoare, îndată se apropie de acel diavol. Căci precum niște copii fug, nesuportînd pedepsirea părinților spre folos, și ajung prin locuri pustii și se împreună cu diavolii cei sălbatici, astfel și aceștia fac. Uneori zic că de la Dumnezeu li s-au dat dezmierdări. Pentru că fiind desfrînați, furînd, de iubire de argint bolind și cuget viclean avînd, faptele lor singuri le-au abătut de la adevăr. Sfîrșitul scopului lor este deznădăjduirea cea purtătoare de pierzare. Unii ca aceștia merg pînă acolo că înlocuiesc pe Dumnezeu cu norocul sau soarta. Deci, dacă vor zice că Dumnezeu este întîi, va urma ca toate prin Dînsul să se fi făcut, pentru că El este în toate, El este Domn al norocului.

Dacă cineva este lacom și desfrînat prin naștere, ar urma după ei că Dumnezeu este pricină a răutății, care lucru este necuvios. Deci, din aceste gînduri se vede deșertul lor cuget. Pentru aceștia a zis Scriptura: Zis-a cel fără de minte în inima sa, nu este Dumnezeu. Aceștia au grăit nedreptate și pricinuiesc păcate, pentru că ciuntesc Scripturile. Și fiind orbi, voiesc a adeveri cugetul cel rău al lor. Apoi iau și pe Isaia spre mărturie a nebuniei lor; pentru că spun, că el a zis: Domnul a făcut pace și a zidit răutăți. Pacea aici trebuie s-o înțelegem că este lucrul lui Dumnezeu, iar răutatea a sufletului; căci Dumnezeu toate le-a făcut bune, dar omul abătîndu-se, se face rău. Însă și răul slujește spre mîntuirea sufletului și pedepsirea trupului. Căci care este fiul pe care nu-l pedepsește tatăl?

După aceea, mai zic cei fără de rînduială la minte că totul se cîrmuiește de soartă în lume. Astfel schimbă libertatea în robie. Precum o corabie fără cîrmă de-a pururea se înviforează, așa și pentru aceștia pretutindeni suflă primejdia asupra lor, căci nu se pot bucura de lumina cea mîntuitoare, părăsind pe Domnul, cîrmaciul lor. Mai rătăcește diavolul pe unii, încît zic că întîmplările bune și rele vin de la mersul stelelor.

Diavolul fiind viclean între răutăți, întinde cursele sale ca pe unii prin deznădăjduire să-i sape, pe alții prin iubire de bani, și ca un doctor purtător de moarte aduce oamenilor otravă; adică, pe unul, prin ficați îl ucide, aducîndu-i doctoria cea rea a poftei, pe altul îl rănește la inimă, aprinzînd mînia lui spre iuțime; apoi unora, tîmpind puterea cea domnitoare, ori prin neștiință, ori prin iscodire răzvrătindu-i, i-a abătut la rău. Căci despre Dumnezeu și despre ființa Lui vrînd a vorbi, ca o corabie s-au înecat; fiindcă n-au priceput cum trebuie s-o cîrmuiască.

Cel ce învață literele, întîi trebuie să vadă formele lor și apoi învață numele, deci, dacă pentru litere este trebuință de atîta obișnuință și meșteșug, cu atît mai vîrtos înaintea Ziditorului trebuie osteneală și vreme, pentru a merge spre privirea Celui căutat, a măririi celei negrăite. Să nu se îngîmfe cineva că are descoperirea celor dumnezeiești, prin învățăturile cele din afară; că unul ca acesta se amăgește cu mintea de diavolul. Căci zice cîntătorul de laude: Din gura pruncilor și a celor ce sug ai săvîrșit laudă. Iar Domnul cu al Său glas în Evanghelie a zis: Lăsați copiii să vină la Mine. Și iar zice: Dacă nu vă veți face ca pruncii, nu veți intra în împărăția lui Dumnezeu. Ai învățat despre lume? Fă-te nebun pentru Domnul! Taie pe cele vechi, ca pe cele noi să le sădești! Temeliile cele putrede surpă-le, ca să pui temeiul cel de diamant al Domnului, ca astfel și tu ca Apostolul să te zidești pe piatra cea vîrtoasă!

Deci, nu se cade a fi iubitor de cuvinte. Să nu te îndeletnicești mult cu acestea, pentru că diavolul prin bîrfirea cea fără de vreme te poate vătăma. Multe curse are el, căci cumplit vînător este; apoi păsărilor celor mici, curse mici le întinde, iar păsărilor celor mari, le gătește lațuri. Laț greu și purtător de moarte este a crede că cineva e procopsit. Vrednic de alungat este gîndul acesta.

Precum țăranilor și corăbierilor este oarecum neluminată cunoștința vînturilor și a ploilor, din mersul norilor, tot asemenea și acestora le este întunecată de diavol mai înainte cunoștința. Dacă s-au alcătuit de la diavoli aceste cuvîntări de minciună, este primejdios meșteșugul celor ce le rostesc.

Diavolul nu se îndestulează cu răutatea cea dintîi, căci pune omului în minte că dezlegîndu-se trupul, împreună cu dînsul se pierde și sufletul; iar acestea toate ne sfătuiește ca să ne strice sufletul prin nepăsare. Făcîndu-se aceste năluciri, să nu ne învoim cu dînsele, ca și cu niște lucruri adevărate, pentru că acestea își arată răutatea lor.

Altă dată se apropie în alt fel și într-o clipeală de ochi zboară. Eu știu pe un oarecare rob al lui Dumnezeu, cu fapte bune și care își număra bunătățile, silindu-se necontenit spre a le face; și așa cu dinadinsul cunoștea darul lui Dumnezeu, dar se lupta contra vrăjmașului. Deci, este de trebuință, ca și noi, primind aceste canoane, a le păzi, căci dacă cei ce fac negustoriile vremelnice, în fiecare zi cumpănesc cîștigurile și cu bucurie primesc pe cele mari iar pentru pagubă se necăjesc, cu atît mai mult se cuvine a priveghea cei ce negustoresc vistieria cea adevărată și doresc bunătățile cele mai mari. Dacă se face de la vrăjmaș o hoție cît de mică, cu greu vom fi judecați; nu trebuie pe toate a le lepăda pentru greșeala fără voie. Ai nouăzeci și nouă de oi, caută pe cea pierdută; să nu te sperii pentru una, să nu fugi de stăpîn, ca nu cumva diavolul cel mîncător de sînge să piardă toată turma faptelor tale, robind-o. Deci, să nu lipsești din rînduială pentru una; bun este Stăpînul, căci zice cîntătorul de psalmi: Cînd va cădea, nu se va sfărîma, că Domnul sprijinește mîna lui.

Cîte vom face, ori vom cîștiga aici, să le socotim mult mai mici decît bogăția ce are să fie; pentru că sîntem pe acest pămînt ca într-un al doilea pîntece de maică. Precum în cele dinăuntru ale maicii nu avem o viață ca aceasta, nici de niște mîncăruri ca acestea nu ne îndulceam în pîntece, ca acum, și nici a lucra așa ca aici nu puteam, că eram afară de lumina soarelui și de toată strălucirea; deci, precum într-acele cămări fiind, eram lipsiți de multe din cele de aici, așa și în lumea aceasta de acum sîntem lipsiți de multe care sînt în împărăția cerurilor.

Am încercat mîncărurile de aici? Să poftim pe cele dumnezeiești. Ne-am îndulcit de lumea de aici, să dorim Soarele dreptății, Ierusalimul de sus să-l socotim ca maică și Mitropolie; iar pe Dumnezeu să-L numim Tată al nostru; să trăim aici cu întreagă înțelepciune, ca să dobîndim viața veșnică; pentru că, precum pruncii care în pîntece s-au săvîrșit din prea puțină hrană și viață și apoi vin la lumina cea mare, așa și drepții din petrecerea de jos se duc spre călătoria cea de sus, după cum se scrie: Merge-vor din putere în putere. Iar păcătoșii ca niște stîrpituri ce se sfîrșesc în pîntece, din întuneric, întunericului se dau; căci mor pe pămînt, fiind acoperiți de mulțimea păcatelor.

Aceștia, ducîndu-se din viață, coboară în locurile cele mai întunecate ale Tartarului. De trei ori în viață ne naștem: o naștere este ieșirea afară din sînurile de maică, cînd adică din pămînt la pămînt ne aducem; iar celelalte două ne suie de la pămînt la cer, din care una este mulțumitoare, adică aceea pe care o avem prin dumnezeiasca baie, iar alta este din pocăință și din ostenelile cele bune. Într-aceasta sîntem noi acum. Deci, sîntem datoare ca, apropiindu-ne de Mirele cel adevărat, a ne împodobi cu mai bună cuviință.

Facă-se nouă, dar, pildă privirea nunții lumești: căci dacă cele cu bărbat atîta sîrguință pun pe băi, pe ungeri mirositoare și pe podoabă împestrițată, pentru că prin acestea par a se face drăgălașe și mai mult; – și dacă s-a pus atîta nălucire în cele ce petrec după trup, – cu mult mai vîrtos este trebuință a le covîrși pe acelea, noi care ne-am logodit cu Mirele ceresc; și astfel a spăla întinăciunea păcatelor cu pustnicia ostenitoare; apoi a îmbrăca în locul îmbrăcămintelor trupești pe cele duhovnicești.

Acelea împodobesc trupul cu flori pămîntești, noi să luminăm sufletul cu fapte bune, și în loc de pietre de mare preț, să punem împrejurul capului cununa cu trei împletituri: credința, nădejdea și dragostea. Împrejurul grumazului să punem cinstita împodobire, adică smerita cugetare; în loc de brîu să ne încingem cu întreaga înțelepciune; iar strălucită ghirlandă să ni se facă necîștigarea și să ni se aducă la masă mîncărurile care nu se strică, adică rugăciuni și cîntări de psalmi. Precum zice Apostolul: Nu numai limba s-o pornim, ci și duhul; să înțelegem cele zise: Că de multe ori gura grăiește, iar inima împrejurul gîndurilor se îndeletnicește. Se cade să luăm aminte ca nu, apropiindu-ne de dumnezeieștile nunți, să bolim cu sărăcie de fapte bune, că ne va urî Logodnicul și nu ne va primi nicidecum, dacă nu va vedea făgăduințele noastre. Care sînt acestea? A ne îngriji de trup mai puțin, iar sufletul a-l hrăni mai mult.

Precum nu putem două găleți pline de apă a le sui deodată, că pe osia care se învîrtește una se pogoară deșartă, iar cealaltă se suie -, așa este și cu noi. Cînd toată purtarea de grijă o avem în suflet, el se suie umplîndu-se de bunătăți și dorind cele înalte. Iar trupul nostru, făcîndu-se ușor prin pustnicie, nu îngreunează puterea care stăpînește. Pentru acest lucru Apostolul este martor, căci zice: Pe cît omul nostru din afară se strică, pe atît cel dinlăuntru se înnoiește.

În mănăstire ești de obște? Deci să nu-ți schimbi locul, că te vei vătăma mult. Precum o pasăre zburînd de pe ouă le face răsuflate și fără prăsilă, așa și o fecioară, ori un monah degeră și moare cu credința, mutîndu-se din loc în loc. Să nu te amăgească desfătarea bogaților din lume, ca și cum ai avea ceva folos din dezmierdare. Dacă aceia iubesc meșteșugul bucătăriei, tu cu postire și cu mîncărurile cele simple covîrșește îndestularea acelora. Căci se zice: sufletul în sațiu fiind, își bate joc de faguri, iar celui care este în lipsă și cele amare i se par dulci. Să nu te saturi de pîine, că nu vei pofti vin.

Trei sînt capetele cele dintîi ale vrăjmașului, din care toată răutatea se coboară: pofta, dezmierdarea și întristarea. Acestea atîrnă una de alta și urmează una alteia. Pe dezmierdare a o ține în frîu este cu putință, iar pofta este cu neputință; pentru că dezmierdarea pleacă de la trup, iar pofta de la suflet; iar întristarea vine din amîndouă. Deci, nelăsînd pofta să lucreze, și pe celelalte le-ai risipit. Iar de o vei lăsa să sporească, nicidecum nu va lăsa sufletul să se însănătoșeze, căci scris este: nu da ieșire apei. Deci, nu folosesc tuturor toate. Fiecare în a sa minte deplin să se cerceteze.

Multora le folosește a fi în viață de obște, dar și multora a trăi retras de folos le este. Precum unele răsaduri cresc în locurile cele umede, iar altora le priesc locurile cele uscate; astfel și oamenii, unora le fac bine locurile cele mai înalte, iar alții în cele mai smerite se mîntuiesc. Deci mulți din cetate, cugetînd la cele ale pustiei, s-au mîntuit, iar mulți fiind în munte, dar făcînd cele ale poporului de obște, au pierit. Pentru că este cu putință ca, fiind împreună cu mulți să cugete cele ale singurătății, și iarăși fiind singur, cu gîndul petrece la alții. Multe și felurite sînt boldurile diavolului. N-a putut el să slăbească un suflet prin sărăcie? Îi dă bogăție prin amăgire. N-a putut prin ocări? Îi pune înainte laude și slave. S-a biruit el prin sănătate? Face trupul bolnav.

Pentru că neputînd cu dezmierdările a amăgi, prin durerile cele fără de voie ispitește și face abateri în lături ale sufletului. Căci aduce boli grele, prin cererea lui, ca să-i tulbure pe oameni, împuținînd dragostea lor către Dumnezeu. De te-ai arde de fierbințeli groaznice și de sete, dar păcătos fiind, acestea să le suferi aducîndu-ți aminte de munca ce va să fie, de focul cel veșnic și de pedepsele acelea, și nu te vei împuțina, mai vîrtos bucură-te că te-a cercetat Domnul.

Apoi zicerea aceea de laudă s-o ai pe limbă: Chinuindu-mă, m-a pedepsit pe mine Domnul, dar morții nu m-a dat. Ești fier? Dar prin foc lepezi rugina. Dacă bolești, fiind drept, de la cele mari spre cele mici sporești. Ești aur? Prin foc te faci mai lămurit. S-a dat ție îngerul satanei? Înveselește-te. Vezi cui te-ai făcut asemenea. Pentru că te-ai învrednicit de darul Sfîntului Apostol Pavel. Prin friguri te ispitește? Prin răceli te pedepsește? Dar Scriptura zice: Am trecut prin foc și prin apă. Deci, acum repaos s-a gătit. Ai dobîndit pe cea dintîi? Așteaptă și pe cea de-a doua, lucrînd. Căci se zice: Scăpătat și în durere sînt eu.

Cînd vedem înaintea ochilor pe împotrivă luptătorul să nu ne întristăm, ci să stăm la rugăciune și să cîntăm cu glas. Toate acestea s-au dat nouă spre surparea poftelor. Iar postirea și culcarea pe jos s-au legiuit pentru a depărta dezmierdările cele de rușine. Deci, dacă boala le-a slăbit pe acestea, de prisos este osteneala. Dar cea mai bună doctorie la boală este pustnicia cea mare; apoi a suferi și a trimite lui Dumnezeu laude de mulțumire. Ne lipsim de ochi? Să suferim aceasta, pentru că uneltele nesațiului le-am lepădat, iar cu ochii cei dinăuntru privim slava Domnului. Am asurzit? Să mulțumim, lepădînd auzul cel deșert. Pătimim de mîini? Dar pe cele dinăuntru le avem pregătite către războiul împotriva vrăjmașului. Stăpînește boala tot trupul? Atunci sănătatea după omul cel dinăuntru mai mult va crește.

Dacă sîntem în viață de obște să alegem ascultarea mai vîrtos decît pustnicia. Pentru că aceasta ne învață trecerea cu vederea, iar aceea făgăduiește smerita cugetare. Dar cum vom deosebi pustnicia cea dumnezeiască și împărătească de cea tiranică și diavolească? Să ai un îndreptar de postire. Nu patru sau cinci zile să postești, iar în cealaltă zi să te îndestulezi cu mulțime de bucate, pentru că totdeauna nemăsurarea este aducătoare de stricăciune. Nu deodată să cheltuiești lucrurile tale, căci gol te vei afla în război și lesne vei fi robit. Arma noastră este trupul, iar sufletul este ostașul. Deci, de amîndouă îngrijește-te. Ești tînără și sănătoasă? Postește, că va veni bătrînețea plină de neputință.

Cît poți învistierește hrană sufletească, ca îmbolnăvindu-te, să o afli; postește cu socoteală și în toate zilele. Vezi să nu intre pe furiș vrăjmașul sub chipul postirii tale. Pentru aceasta Mîntuitorul a zis: Făceți-vă iscusiți schimbători de bani. Adică pecetea cea împărătească s-o cunoașteți cu dinadinsul, pentru că sînt și peceți mincinoase. Felul aurului același este, dar se deosebește prin pecete. Deci, aurul este postirea, înfrînarea și milostenia. Dar și urmașii elinilor pun pe aur chipul lor cel tiranic; și ereticii toți prin el se laudă.

Se cade dar a-i vedea pe aceștia și a fugi de dînșii, ca de niște făcători de peceți mincinoase. Caută ca nu cumva, prin neiscusință căzînd între dînșii, să te păgubești. Deci, primește cu întemeiere crucea Domnului, închipuită în faptele bune, adică credință dreaptă, împreună cu fapte bune.

Se cade deci, a cîrmui bine sufletul; iar fiind în viață de obște, să nu căutăm ale noastre, ci maicii celei după credință, adică Bisericii a ne supune. Dacă ne-am surghiunit pe noi înșine din hotarele cele lumești, pe cele ce le-am lepădat, să nu le mai căutăm. Acolo avem slavă, iar aici ocară. Acolo îndestulare de hrană, aici chiar lipsă de pîine. În lume cei ce greșesc, chiar fără voia lor, sînt puși la închisoare, iar noi pentru păcatele noastre ne închidem pe noi înșine, ca să scăpăm de munca ce va să fie. Postești? Să nu pui ca pricină boala. Că și cei ce nu postesc în aceeași boală au căzut. Ai început binele? Să nu dai înapoi, căci vrăjmașul te surpă pentru nerăbdarea ta.

Cei ce încep a pluti, dacă au vînt bun, întind pînzele. Însă corăbierii pregătesc corabia pentru orice fel de vînt și luptîndu-se cu furtuna, plutesc înainte; așa și noi, întîmpinînd vînt potrivnic, vom întinde crucea în loc de pînze și fără frică vom săvîrși înotarea”.

Acestea sînt învățăturile preaîmbunătățitei Sinclitichia, dar mai vîrtos prin fapte decît prin vorbe învăța. Însă și multe alte fapte mari s-au făcut cunoscute despre dînsa, spre folosul celor ce o ascultau și o vedeau; și atîta mulțime de bunătăți au odrăslit într-însa, încît limba omenească nu poate a le spune. Dar diavolul, urîtorul de bine, se topea, nesuferind atîta îmbelșugare de bunătăți și întru sine plănuia cum ar putea să tulbure răsăritul faptelor ei bune. De aceea cerea de la Dumnezeu spre nevoința cea desăvîrșită pe viteaza fecioară; și atît de mult i-a uneltit el cu vrăjmășia, căci boala i s-a început nu de la mădularele cele din afară, ci atingîndu-se de plămîni, îi producea adîncă durere, încît era nemîngîiată de ajutorul de la oameni; apoi îi aprindea boala într-atît, încît peste puțină vreme avea să-i aducă sfîrșitul ei.

Deci, cîte puțin topindu-i plămînii, avînd și friguri necontenite, îi rodea trupul ca o pilă; iar fericita era de optzeci de ani, cînd diavolul i-a trimis suferințele lui Iov. Pentru că, precum și atunci la Iov, aceleași pătimiri le-a uneltit; însă acum făcea mai împovărătoare usturimile; căci fericitul Iov a suferit 35 de ani, iar acum vrăjmașul îi dădea Sinclitichiei, vreme de trei ani și jumătate, mai cumplite dureri.

Pe Iov l-a rănit în părțile cele din afară, iar la aceasta de la cele dinăuntru mergea înainte cu durerile. Căci, atingîndu-se de mădularele ei cele dinăuntru, mai mari și mai grele dureri îi producea. Nu tot astfel mi se pare că s-au nevoit cei mai viteji mucenici, ca de-a pururea pomenita Sinclitichia; pentru că la aceia ucigătorul se apropia la cele din afară. Chiar sabie ori foc de le aducea, mai ușor era decît ispitirile cele de față; căci ca printr-un cuptor înfocat ardeau măruntaiele ei, aprinzînd focul cîte puțin, ca o pilă prin vreme îndelungată, precum s-a zis, îi rodea trupul. Este adevărat că grea și fără omenie era această durere, iar pedeapsa era mare, ca a judecătorilor nedrepți.

Fericita, suferind cu vitejie, nu slăbea cu cugetul, ci se înarma tot mai mult împotriva vrăjmașului, căci prin bunele sale învățături, pe cei răniți de dînsul îi vindeca, și ca de la un leu le smulgea sufletele, fără răni. Apoi vindeca pe cei răniți cu doctoriile lui Hristos cele mîntuitoare, iar pe cei nerăniți îi ferea; pentru că, arătîndu-le cursele diavolului, îi izbăvea de pedeapsă. Le spunea minunat să nu fie fără grijă de sufletele ce s-au afierosit lui Dumnezeu, căci acestora mai ales se împotrivește vrăjmașul. Cînd ele se liniștesc, el scrîșnește cu dinții, apoi, biruindu-se, se dezgustează; și ducîndu-se pe furiș, pîndește necontenit să vadă de vor adormi, ca așa să intre; iar pe cele ce nu au grijă, le împiedică de la bine. Precum este cu neputință ca cel rău să nu aibă scînteie de bine, așa dimpotrivă cei credincioși, care se luptă, mi se pare, că au uneori parte în locurile cele potrivnice.

Deci, de multe ori un om pare cu totul prea urît, dar este milostiv. Iar cei sîrguitori de multe ori au întreagă înțelepciune, postire și pustnicie dureroasă, dar sînt avari și grăitori de rău. Deci, se cade a nu ne lenevi spre cele mici, ca unele ce nu pot vătăma, pentru că picătura mică găurește piatra. Cele mari ale bunătăților vin oamenilor de la dumnezeiescul dar, iar relele ce ni se par a fi mici, prin noi înșine să le alungăm. Cel ce s-a luptat pentru cele mari, iar pe cele mici a defăimat, mult se va vătăma; căci Domnul nostru Iisus Hristos, ca un Tată adevărat, întinde mîna copiilor Lui, care de curînd au început a umbla, și izbăvindu-i de orice fel de primejdii, către cele mici ne îndeamnă a ne porni. Cel ce face pe cele mici, este lesne pornit spre cele mari.

Deci, dușmanul binelui, iarăși văzînd pe Sinclitichia întărindu-se împotriva lui, se necăjea, și, înțelegînd că tirania sa va fi surpată, începu un alt fel de răutate: i-a rănit organele glăsuitoare, ca să taie cuvîntul ei, părîndu-i-se că prin aceasta va lăsa flămînde de dumnezeiescul cuvînt pe cele ce se apropiau de dînsa; dar, deși n-o mai puteau asculta, ele priveau la chinurile ei și se întăreau cu duhul, căci rănile cele trupești vindecă sufletele cele rănite, văzînd răbdarea și mărimea de suflet a fericitei.

Atunci altă ispită i-a dat vrăjmașul: o durere de măsea, care în 40 de zile i-a pricinuit stricăciune groaznică a gurii, încît nimeni nu putea să se apropie de ea. Cînd era trebuință să fie îngrijită, o mulțime de tămîie se ardea, pentru a intra la dînsa, și iarăși se depărta, din pricina mirosului celui greu și nesuferit. Fericita vedea pe împotrivă luptătorul și nicidecum nu cerea ajutor omenesc, arătînd prin aceasta bărbăția sa. Apoi, fiindcă cele adunate o rugau ca să ungă cu leacuri locul cel dureros, ea nu se îndupleca; căci socotea că prin aceasta se surpă preaslăvita sa nevoință.

De aceea cele adunate au trimis să cheme pe un oarecare doctor, ca doar ar putea s-o înduplece să dobîndească vindecarea. Iar ea nu voia, zicînd: „De ce mă atrageți pe mine de la această luptă? De ce căutați cele ascunse? De ce iscodiți ceea ce se face, nevăzînd pe cel ce o face?”. Doctorul care era de față, zicea către dînsa: „Nu pentru vindecare ori mîngîiere întrebuințăm doctoria, ci pentru ca partea cea moartă, după obicei s-o îngropăm, ca să nu strice împreună și pe cele sănătoase; căci ceea ce se aduce celor morți, aceasta facem și noi, pentru că dăm aloe, smirnă și mirsină amestecată cu vin”.

Ea a primit sfatul, mai vîrtos fiindu-i milă de cele adunate, care doreau ca ea să se vindece. Căci cine nu s-ar fi înspăimîntat văzînd nevindecarea rănii? Cine nu s-a folosit, înțelegînd răbdarea fericitei? Cine nu s-a întărit, văzînd căderea vrăjmașului? Pentru că acolo el pusese rana, de unde ieșea izvorul cel de mîntuire și prea dulce al cuvintelor și ca o fiară mîncătoare de sînge izgonea toată sîrguința celor ce veneau la ea ca să audă cuvîntul. Vrăjmașul ca pe o femeie o defăima, căci nu știa cugetul ei cel cu bărbăție. Dar ea s-a nevoit trei luni și mai mult în acest fel și prin putere dumnezeiască își ținea tot trupul; deci nu primea cele folositoare spre întărirea lui, căci nu lua nici hrană. Și cum putea primi hrana, avînd atîta durere în trup? Apoi se depărtase de dînsa și somnul, tăindu-se de chinuri. Cînd era aproape de marginea biruinței și încununării ei, a văzut mulțime de îngeri, în strălucirea unei lumini negrăite, aproape de ușile raiului.

După vederea acestora a spus celorlalte ceea ce i se arătase, și le sfătuia a suferi cu vitejie și fără împuținare toate durerile; dar le-a mai spus că după trei zile se va despărți de trup. Dar nu numai atît, ci și ceasul ducerii ei le-a arătat. Deci, sfîrșindu-se vremea, fericita Sinclitichia s-a dus către Domnul, primind răsplata nevoințelor de la El, adică împărăția cerurilor, pe care facă-se a o dobîndi noi toți, cu darul și cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine slava și stăpînirea în vecii vecilor. Amin.

(Viața Maicii noastre Sinclitichia, scrisă de marele Atanasie, Arhiepiscopul Alexandriei)

 

 

 

 

 

Anastasia Romana (Secolul al III-lea)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.orgdoxologia.ro

 

Sf. Cuv. Mc. Anastasia Romana

Mucenița Anastasia Romana (1) s-a născut în Roma din părinți înstăriți și a rămas orfană la vârsta de trei ani.

Ca orfană, a fost luată în grijă de o mănăstire de femei de lângă Roma, unde era stareță o femeie cu numele Sofia, o bună călugăriță.

Ea a crescut-o pe Anastasia în credință ferventă, frică de Dumnezeu și supunere.

După șaptesprezece ani, Anastasia era cunoscută în întreaga vecinătate, creștinilor ca o mare ascetă și păgânilor pentru deosebita ei frumusețe.

Sf. Cuv. Mc. Anastasia Romana (Secolul al III-lea) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Cuv. Mc. Anastasia Romana (Secolul al III-lea) – foto preluat de pe doxologia.ro

Persecuțiile împotriva creștinilor ale lui Decius (249-251) au început cam în aceeași perioadă.

Administratorul păgân al orașului, Probus, auzise de ea și a trimis soldații să o aducă pe Anastasia la el.

Stareța a povățuit-o pe Anastasia timp de două ore cum să-și păstreze credința, cum să reziste ispitelor amăgitoare și cum să îndure tortura.

Anastasia i-a spus:

Inima mea e gata să sufere pentru Hristos; sufletul meu este pregătit să moară pentru iubitul meu Iisus”.

Binecuvântată de către stareță să sufere pentru Hristos, tânăra Anastasia a ieșit să întâlnească soldații înarmați.

Adusă în fața guvernatorului Probus, Anastasia și-a declarat deschis credința în Hristos Domnul.

Văzând tinerețea și frumusețea ei, Probus a încercat mai întâi să o lingușească și să o facă să îl renege pe Hristos și să o descurajeze și să renunțe la credință:

de ce să-ți irosești tinerețea, privată de plăceri?

Ce poți câștiga prin îndurarea torturilor și moartea pentru Cel Crucificat?

Roagă-te zeilor noștri, mărită-te cu un soț chipeș și trăiește în glorie și onoare”.

Sfânta fecioară i-a replicat cu tărie:

soțul meu, bogățiile mele, viața mea și fericirea mea sunt Domnul Iisus Hristos iar tu nu vei putea să mă faci să-L părăsesc prin minciunile tale!

Sunt gata să mor pentru Domnul meu, nu doar o dată – oh, de-ar fi numai posibil! – ci de o mie de ori”.

Atunci, Probus a condamnat-o pe Anastasia la torturi cumplite.

Sfânta muceniță le-a îndurat cu curaj, slăvind și rugându-se Domnului.

Când i-au sfâșiat hainele, pentru a o umili, ea le-a strigat judecătorilor:

biciuiți-mă și tăiați-mă și loviți-mă; trupul meu gol va fi ascuns de răni iar rușinea mea va fi acoperită cu sângele meu!

Ea a fost biciuită și lovită și tăiată.

De două ori i s-a făcut sete foarte tare și a cerut apă, iar un creștin, Chiril, i-a dat să bea, el fiind binecuvântat de Anastasia și decapitat de păgâni.

Apoi i-au fost tăiați sânii și limba, iar un înger al Domnului a venit și a încurajat-o.

Poporul, văzând tratamentul inuman și dezgustător al sfintei, s-a indignat, iar guvernatorul a fost obligat să înceteze tortura.

La sfârșit a fost decapitată cu sabia, în afara orașului.

Trupul sfintei a fost aruncat în afara orașului să fie mâncat de fiare sălbatice, dar Domnul nu a permis ca sfintele ei moaște să fie dezonorate.

La ordinul unui înger sfânt, stareța Sofia a plecat să caute trupul mutilat al Sfintei Anastasia și, cu ajutorul a doi creștini, a înmormântat trupul.

În acest fel, Sf. Anastasia a primit cununa muceniciei.

Prăznuirea ei se face în 29 octombrie. (2)

 

Imnuri

Tropar – Glasul 4

Mielușeaua Ta, Iisuse, Anastasia, strigă cu glas mare: “pe Tine, Mirele meu, Te iubesc și pe Tine căutându-Te mă chinuiesc. și împreună mă răstignesc și împreună mă îngrop cu Botezul Tău, și pătimesc pentru Tine, ca să împărățesc întru Tine; și mor pentru Tine, ca să viez pentru Tine; ci, ca o jertfă fără de prihană, primește-mă pe mine ceea ce cu dragoste mă jertfesc Ție.” Pentru rugăciunile ei, ca un Milostiv, mântuiește sufletele noastre.

Condac – Glasul 3

Curățată cu apele fecioriei, cinstită Anastasia, ai fost încoronată prin sângele muceniciei. Dăruiești vindecare și mântuire celor în nevoie, și care te cheamă din toată inima, pentru că Hristos ți-a dat tărie, dăruindu-ți harul mereu-curgător!

 

Note

1 - Cercetările hagiografice sugerează că sunt cel puțin patru sfinte numite Anastasia: două dintre ele primind moarte mucenicească în Roma în anii 250, una a primit moarte mucenicească în Sirmium din Pannonia (Serbia zilelor noastre) la sfârșitul secolului al III-lea sau începutul secolului al IV-lea, iar alta a fost o femeie patriciană în vremea lui Iustinian. Viețile și suprapunerile celor trei (sau poate două) mucenițe Anastasia au fost studiate în detaliu (de către Hippolyte Delahaye, Paul Devos și François Halkin); istoricul lor este suprapus…; cele trei mucenice, așa cum sunt ele identificate de obicei, sunt:

- 12 octombrie: Anastasia Romana, muceniță fecioară în timpul lui Dioclețian și Valerian.

- 28/29 octombrie (de asemenea 12 octombrie, 25 decembrie): Anastasia “Fecioara”, muceniță în vremea lui Dioclețian.

- 22 decembrie: Anastasia din Sirmium, “Anastasia Vindecătoarea” sau Pharmakolytria, “Izbăvitoarea de Otravă”, văduvă și mucenică din Sirmium/Sirmio și cei împreună cu ea.

(Jane Baun. Povești dintr-un alt Bizanț: Călătorii cerești și comunități locale în apocrifele grecești medievale, Cambridge University Press, 2007, p. 117.)

2 - Prăznuirea din 12 octombrie – Mucenica-fecioară Anastasia Romana – se referă, probabil, la aceeași sfântă.

 

cititi mai mult despre Sf. Cuv. Mc. Anastasia Romana si pe: basilica.rodoxologia.ro

 

Viața Sfintei Marei Mucenițe Anastasia Romana

Sf. Cuv. Mc. Anastasia Romana (Secolul al III-lea) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Cuv. Mc. Anastasia Romana (Secolul al III-lea) – foto preluat de pe doxologia.ro

În vremea împăraților Deciu și Valerian și a ighemonului Prov, era o mănăstire mică de fecioare în apropiere de cetatea Romei. Această mănăstire se afla la un loc deosebit și neștiut, având câteva călugărițe îmbunătățite, între care era și egumena Sofia, bătrână și desăvârșită în fapte bune. În acea mănăstire se afla și fericita fecioară Anastasia, de prin părțile Romei, care, rămânând orfană de părinți la vârsta de trei ani, a fost luată de bătrâna Sofia, care a crescut-o în mănăstire, învățând-o toate faptele bune, încât le covârșea pe toate celelalte fecioare, nu numai în frumusețe, dar și în post, în nevoințe și în toate celelalte osteneli. Ajungând cu vârsta aproape de douăzeci de ani și aflând unii cetățeni de frumusețea ei, au dorit ca s-o ia în căsătorie și foarte mult se sârguiau pentru acest lucru. Dar sfânta fecioară, socotindu-le pe toate deșertăciune, s-a făcut mireasă lui Hristos, păzindu-și fecioria, priveghind ziua și noaptea în rugăciuni.

Iar diavolul se silea foarte mult ca s-o abată pe fecioara lui Hristos de la viața ei cea asemenea cu îngerii și s-o înduplece spre lume, ostenindu-se asupra ei cu războiul trupului, cu gânduri necurate, cu înșelăciunile șoaptelor celor viclene și cu alte feluri de meșteșuguri ale sale. N-a sporit însă nimic împotriva aceleia în a cărei neputincioasă fire se sălășluia puterea lui Hristos, căci călca cu feciorelnicele ei picioare blestematul trup al șarpelui iadului. Neputând diavolul s-o biruiască pe mireasa cea nebiruită a lui Hristos cu războiul cel dinăuntru și tăinuit, s-a ridicat împotriva ei pe față, pornind contra fecioarei pe cumpliții muncitori. Pentru că în acea vreme era prigoană mare împotriva creștinilor, i-a îndemnat pe necredincioșii care îi urau pe creștini, ca s-o defaime pe ea la ighemonul Prov.

Mergând aceia la necuratul ighemon, i-au spus despre Anastasia că este o fecioară cum nu se află alta mai frumoasă în toată Roma. Apoi i-au mai spus că își petrece viața într-un loc deosebit, la niște femei sărace, care viețuiesc fără de bărbați și nevoind să se căsătorească, batjocorind viața păgânilor, crezând în Cel răstignit și râzând de zeii lor. Ighemonul, auzind de frumusețea Anastasiei, îndată a trimis pe slujitorii săi ca s-o aducă. Aceștia s-au dus, dar nu au putut să deschidă mănăstirea, până ce n-au tăiat ușile cu securile. Văzând acest lucru, pustnicele celelalte s-au speriat foarte tare și, temându-se, au deschis o altă ușă și au fugit. Iar egumena Sofia nu a lăsat-o pe Anastasia, zicându-i: „Fiica mea, Anastasia, nu te înfricoșa, căci acum a venit vremea nevoinței. Iată Mirele tău, Iisus Hristos, vrea să te încununeze pe tine. Deci nu vreau să fugi din mănăstire și să te pierd, mărgăritarul meu, pe care de la trei ani luându-te, te-am crescut și până acum te-am păzit ca pe lumina ochilor”.

Deci Sofia a ieșit înaintea ostașilor și le-a zis: „Pe cine căutați și ce vă trebuie?”. Iar ei au răspuns: Bătrâno, dă-ne pe fecioara Anastasia, pe care o ai aici, căci așa voiește ighemonul Prov”. Iar Sofia a zis: „Bine, cu bucurie vă voi da pe Anastasia, însă numai atât mă rog vouă, domnii mei, să mai așteptați două ceasuri până ce o voi împodobi pe ea, ca să fie plăcută ochilor stăpânului vostru”. Slujitorii, socotind că vrea s-o înfrumusețeze cu podoabe și cu îmbrăcăminte obișnuită, au așteptat două ceasuri. însă duhovniceas­ca maică Sofia, vrând să-și înfrumusețeze pe fiica sa cu podoabe sufletești ca să fie plăcută Mirelui ceresc, a luat-o și a dus-o în biserică.

Punând-o înaintea altarului, cu plângere a grăit către dânsa: „Fiica mea, Anastasia, acum se cade să arăți cu fapte dragostea ta cea mare către Domnul, acum se cade ție să rabzi chinuri pentru Hristos, iubitul tău Mire, și să arăți că ești adevărata lui mireasă. Deci mă rog ție, iubita mea fiică, să nu te înșele limba cea ascuțită ca briciul, să nu te amețești de darurile și de slava lumii celei deșarte, nici să nu te înfricoșezi de chinurile cele vremelnice, care îți mijlocesc ție viața cea veșnică. Iată, cămara Mirelui este deschisă; iată, locul odihnei cele veșnice îți este gătit ție; iată, cununa cea împletită ție; iată, acum te cheamă la nuntă Mielul. Deci mergi către Dânsul cu veselie, mergi la nunta vieții celei veșnice. Mă rog ție, fiica mea, ia aminte la cuvintele mele și adu-ți aminte de ostenelile mele și de grija ce am avut pentru tine, căci te-am crescut luându-te din pruncie, și toată sârguința o puneam pentru aceasta, ca să te pregătesc mireasă curată împăratului slavei. Pentru aceasta m-am ostenit și m-am rugat, pentru aceasta ziua și noaptea te-am învățat, ca să te unești cu Domnul din toata inima și din tot sufletul.

Deci acum, fiica mea, să nu mă rușinezi pe mine, maica ta, înaintea Domnului și să nu-mi pogori în groapă bătrânețile mele mai înainte de vreme, pentru că, dacă voi auzi de tine ceva împotriva dragostei lui Hristos, îndată mă voi sfârși de mâhnire, îndată voi muri. Iar dacă voi auzi că rabzi pentru dragostea lui Hristos, că îți pui pentru Dânsul viața ta, atunci voi fi maica ce se bucură de fiică, atunci se va înălța cornul meu ca al inorogului și bătrânețile mele în untdelemn gras. Deci, fiica mea, să nu-ți cruți frumusețea ta trupească și să nu iubești viața cea vremelnică. Ci, când te vor amăgi cu cuvinte viclene, tu să nu-ți abați inima spre ele; când te vor înfricoșa cu chinurile, tu să grăiești: De frica voastră nu mă voi teme, nici mă voi tulbura, căci cu mine este Dumnezeul meuť. Când vor începe a te bate fără milă, tu să nu te temi de cei ce ucid trupul, căci sufletul nu pot să-l ucidă. Sau, de te vor sfâșia și-ți vor chinui trupul, tu să te bucuri în pătimirile tale, căci împlinești lipsa necazurilor lui Hristos în trupul tău. De vor începe a zdrobi mădularele tale, tu să-ți aduci aminte că și perii capului tău sunt numărați de Domnul, Care va păzi toate oasele tale și nici unul dintr-însele nu va pieri.

Capul de ar voi să ți-l taie, tu să privești la Hristos, Capul a toată Biserica, Care este slava ta și care îți înalță capul tău. Nu te teme, fiica mea, de pătimirea cea aspră, căci Mirele tău îți va sta în față nevăzut și o să-ți ușureze durerile tale și o să te scoată din chinurile cele grele. Când vei suspina, El îți va da ție ușurare. Când vei slăbi, El te va întări. Când vei cădea din pricina bătăilor, El te va ridica. Când în dureri te vei umple de amărăciune, El îți va îndulci inima și-ți va răcori sufletul și nu se va depărta de tine, până ce, scoțându-te din mâna chinuitorilor, te va duce în cămara Sa cea cerească și, chemând toate puterile îngerești și cetele tuturor sfinților, îți va face bucurie și te va încununa ca pe o mireasă a Sa, cu cununa cea nestricăcioasă, ca să împărătești împreună cu El întru slava cea veșnică”.

Iar Anastasia a zis: „Gata este inima mea să pătimesc pentru Hristos, gata este sufletul meu ca să mor pentru Dânsul; toată dorirea și răsuflarea mea spre El era de demult și este și acum, ca întru mărturia dragostei mele către Domnul meu cel iubit să-mi pun sufletul meu pentru Dânsul. Iar acum, deoarece a venit vremea dorinței mele, cu bucurie voi merge înaintea judecătorilor și voi mărturisi preasfânt numele Dumnezeului meu. Dar tu, stăpâna și maica mea, nu te teme pentru mine, nici nu te îndoi de tinerețea mea, căci cred că Domnul meu Iisus Hristos mă va întări pe mine, roaba Lui, Căruia roagă-te și tu, maica mea iubită, ca să nu mă lase și să nu mă depărteze pe mine, până ce voi săvârși nevoința chinurilor întru numele Lui și va cădea rușinat vrăjmașul, care s-a ridicat asupra noastră”.

Astfel vorbind între ele două ceasuri și mai bine și dându-și cea mai de pe urmă sărutare, slujitorii trimiși de ighemon s-au supărat așteptând. Și intrând în biserică, le-au găsit nu îngrijindu-se de împodobirea trupească, ci vorbind cu umilință, mângâindu-se una pe alta și întărindu-se întru Domnul. De aceea, s-au mâniat foarte tare și, apucând pe Anastasia ca lupul pe oaie, i-au pus fiare pe grumaz și au dus-o repede în cetate, înfățișând-o înaintea ighemonului. Iar ea, deși stătea cu fața înaintea lui, cu mintea sa era mai mult înaintea lui Hristos, Mirele ei, și cu ochii inimii privea frumusețea Lui.

Văzând-o, toți s-au mirat de frumusețea ei și de smeriții ei ochi, precum și de blândețea ei. Apoi ighemonul a zis către dânsa: „De ce neam ești, de ce credință, și care îți este numele?”. Iar sfânta a răspuns cu glas blând, căutând în jos: „Sunt fiica unui cetățean din cetatea Romei și sunt crescută în dreapta credință, iar numele meu este Anastasia”. Ighemonul a zis: „Romanilor le este neobișnuit acest nume și nu știu ce înseamnă Anastasia”. Sfânta a răspuns: „Anastasia se tâlcuiește înviere, căci Dumnezeu m-a înviat pe mine, ca să grăiesc împotriva ta, până ce îl voi birui pe tatăl tău, satana”. Ighemonul a zis: „Să-mi răspunzi cu blândețe, fecioară, ca să nu mă pornești spre mânie, căci îți cruț tinerețea și nu vreau să pierd frumusețea ta, ci ascultă-mă ca pe un tată care vrea să te sfătuiască de bine. De ce te-ai amăgit fără de folos cu învățătura creștinească și îți pierzi în deșert anii tăi, lipsindu-te de viața cea bună și de desfătările pe care zeii le-au dat oamenilor, spre veselie? De ce ascunzi într-un colț întunecat o așa frumusețe, care și la boierii cei mari poate să fie plăcută? Ce mângâiere ai dacă fugi de petrecerea împreună cu oamenii și ca o fiară locuiești singură? Care îți este câștigul dacă ești chinuită și mergi la moarte pentru Cel răstignit? Oare nu este bine să te închini zeilor noștri cei fără de moarte, să-ți iei un bărbat cinstit, frumos și de neam bun, să te mângâi cu bucurii și să te veselești cu fiii, să viețuiești în cinste și în slavă, între oamenii cei buni și să ai multe averi, aur și argint, și să nu-ți pierzi în cea mai mare trudă și sărăcie viața cea dată de zei, spre bună petrecere? Deci, te sfătuiesc pe tine, apropie-te și te închină zeilor și îndată vei avea bărbat de neam mare și cinstit, slăvit și bogat, care va fi înaintea scaunului împărătesc cu multă laudă și cu care și tu asemenea vei fi în mare cinste și te vei îndulci de toate bunătățile, în toate zilele vieții tale”.

La aceste cuvinte, Sfânta Anastasia, ridicându-și ochii săi cei plecați în jos și căutând la ighemon, a zis: „Bărbatul meu, bogăția mea, viața și veselia mea este Domnul meu Iisus Hristos, de la Care nu mă voi întoarce cu amăgitoarele tale cuvinte. Nu mă vei înșela precum a înșelat șarpele pe Eva, nici îmi vei îndulci chinuirea cea amară a voastră. Nu mă vei despărți de Domnul meu nici cu frica chinurilor, pentru care de o sută de ori, de ar fi cu putință, sunt gata să mor”. Atunci ighemonul a poruncit celor ce stăteau de față să o bată peste obraz, zicându-i: „Oare așa răspunzi luminatului stăpânitor?”. Apoi, vrând să o facă de rușine, a poruncit să-i rupă hainele de pe dânsa și să fie arătată goală înaintea tuturor. Și a zis către dânsa: „Oare frumos îți este, fecioară, ca să stai înaintea tuturor așa goală?”. A răspuns sfânta: „Nebunule, nerușinatule și de toată necurăția plin, aceasta nu este rușinea mea, ci a ta. Știe Domnul meu că niciodată soarele n-a văzut goliciunea mea, iar tu, punându-mă astfel în fața poporului, să știi că mai mult te-ai făcut de rușine pe tine, decât pe mine. Pentru că pe mine de rușinea aceasta mă va acoperi Mirele meu cu veșmântul slavei, iar pe tine te va acoperi în veci rușinea feței tale. Acum tot omul cu minte va zice: de n-ar fi fost ighemonul fără rușine și plin de pofte nelegiuite, n-ar fi dezgolit în fața tuturor trupul cel feciorelnic”. Apoi a zis celor ce o dezbrăcaseră: „Dacă ați dezgolit trupul meu și dacă ați pus înaintea mea uneltele chinurilor, pentru ce zăboviți? Bateți, tăiați, rupeți trupul meu cel gol, acoperiți-l cu bătăi și cu sângele meu. Iată, mă vedeți gata spre a suferi chinuri și să nu nădăjduiți că veți auzi altceva de la mine, decât numai aceasta, că voiesc să mor pentru Hristos”.

Atunci, la porunca ighemonului, au întins-o cu fața în jos și au legat-o de patru stâlpi, apoi au pus sub dânsa foc cu smoală și cu pucioasă și astfel au chinuit-o cu foc și cu fum greu, iar pe spate au bătut-o cu toiege fără milă. Sfânta răbda chinurile și, în loc de suspinuri, zicea psalmul lui David: „Miluiește-mă, Dumnezeule”. Atât de mult a fost bătută, încât au obosit cei care o băteau. După aceasta au dezlegat-o de pe stâlpi și, luând-o de pe foc, au legat-o pe o roată și, întorcând roata, toate oasele i le-au zdrobit, iar venele i s-au rupt. Dar ea se ruga către Domnul: „Scăparea mea și scutul meu, nu Te depărta de la mine, că slăbește sufletul meu din pricina durerilor și a oaselor mele zdrobite”. Și îndată, cu puterea lui Dumnezeu, roata s-a oprit și a stat nemișcată și Sfânta Anastasia a fost dezlegată de o mână nevăzută. Apoi cu tot trupul s-a arătat nevătămată și sănătoasă, încât toți se mirau de o asemenea minune. Deci ighemonul putea cu o minune ca aceasta să vină în simțire și la cunoștința adevăratului Dumnezeu, dar l-a orbit răutatea și a început cu alte munci a o chinui pe sfânta. A poruncit ca sfânta să fie spânzurată, să-i fie strujite coastele și să-i rupă trupul, iar ea răbda toate acestea cu bărbăție și numai spre Unul Dumnezeu își ridica ochii, zicând: „Vezi durerea mea cu care pătimesc pentru Tine, Mirele meu, și binevoiește ca sângele vărsat de netrebnica roaba Ta să-Ți fie bineprimit și să nu fiu lepădată din ceata sfintelor mărturisitoare”.

După aceasta au coborât-o de pe lemn și a zis ighemonul către dânsa: „Anastasia, oare bine îți este acum?”. Iar sfânta a răspuns: „Foarte bine, pentru că ce chin nu-mi este mie de folos și bineprimit de către Acela pe care îl iubesc mai mult decât viața și decât sufletul meu?”. Atunci ighemonul a zis: „Dacă îți place să rabzi chinuri pentru Cel răstignit, îți voi înmulți această plăcere”. Și a poruncit ca să-i fie tăiați sânii cu briciul. Sfânta, văzând sângele care curgea din ea, a început a slăbi foarte mult și cerea apă de băut. Unul dintre cei ce erau acolo, pe nume Chirii, aducând apă, i-a dat să bea, iar ea, gustând puțină apă, a zis către cel ce i-a dat apă: „Să nu te lipsești de plată de la Domnul, după cuvântul Lui, care a zis: Oricine vă va adăpa cu un pahar de apă rece în numele Meu – căci ai lui Hristos suntem – nu-și va pierde plata sa”. Ighemonul a zis către dânsa: „Îți sunt de ajuns chinurile sau mai vrei să fii chinuită?”. A răspuns sfânta: „Fă ce voiești, Dumnezeul meu este puternic ca și pentru mai mari chinuri să întărească puterea mea cea slăbită și să-ți surpe mândria ta”. Atunci chinuitorul a poruncit ca să-i smulgă unghiile de la degete, după aceea să-i taie mâinile și picioarele și apoi să-i sfărâme toți dinții. Sfânta a începuj iarăși a slăbi și a cere apă, căci din gura ei curgea mult sânge. Atunci Chirii, cel mai înainte pomenit, a adăpat-o cu puțină apă, iar ighemonul, văzându-l pe Chirii că adapă pe muceniță cu apă și socotind că este creștin, căci așa și era, îndată a poruncit ca acesta să fie tăiat cu sabia. Și fiind tăiat, fericitul Chirii s-a dus către Domnul ca să-și ia plata sa pentru paharul cel cu apă rece cu care a adăpat pe mucenița în numele lui Hristos.

Sfânta, răcorindu-se cu apă, a răsuflat puțin și se ruga, zicând: „Nu mă lăsa pe mine, Dumnezeule, Mântuitorul meu”. Și ighemonul a poruncit ca să i se taie limba. Atunci sfânta a zis: „Chiar și limba de-mi vei tăia, băutorule de sânge și nelegiuitule, inima mea tot nu încetează a striga către Domnul, căci El, pe cei ce se roagă în tăcere, mai bine îi ascultă”. Luând sluga un clește, l-a băgat în gura sfintei și i-a tras limba afară și i-a tăiat-o. Atunci tot poporul a strigat înspăimântat, defăimând și ocărând pe ighemon pentru o muncire atât de cumplită și lipsită de omenie. Ighemonul, mâniindu-se pe popor, a poruncit ca sfânta să fie dusă afară din cetate și să i se taie cu sabia cinstitul ei cap. Astfel și-a săvârșit nevoința muceniciei, sfânta și vrednica de laudă, mare muceniță a lui Hristos, Anastasia.

Sfântul ei trup a fost lăsat neîngropat ca să fie spre mâncare fiarelor și păsărilor, dar cu dumnezeiască acoperire se păzea neatins. Venind noaptea, îngerul s-a arătat fericitei starețe Sofia și i-a poruncit să ia trupul Sfintei Anastasia care zăcea în câmp, afară din cetate. Ea, luând o pânză curată, a ieșit din mănăstire și nu știa în ce parte să meargă. Apoi, rugându-se lui Dumnezeu cu tot dinadinsul și fiind povățuită de el, a mers la locul unde era aruncat sfântul trup al duhovniceștii ei fiice, și, sărutându-l cu dragoste și udându-l cu multe lacrimi, zicea: „Iubita mea fiică, pe care în liniște și cu osteneli te-am crescut; în post, în rugăciuni, în feciorie și în curăție te-am păzit, frica lui Dumnezeu și sfânta Lui dragoste te-am învățat; fiica mea cea dulce pentru care totdeauna sufeream, până ce s-a închipuit în tine Hristos, mulțumesc ție că m-ai ascultat pe mine, sărmana ta maică, și ai îndeplinit dorința mea. Nu în zadar m-am ostenit cu tine, pentru că ai stat înaintea Mirelui tău în haina cea de nuntă a fecioriei tale neprihănite, împodobindu-te cu sângele tău. Deci mă rog ție acum, nu ca unei fiice, ci ca unei maici și stăpână a mea, să fii sprijinul bătrâneților mele, cu rugăciunile către Dumnezeu, și mă pomenește, bucurându-te cu Domnul. Iar când îmi va porunci să mă duc din trupul meu de lut, roagă-te bunătății Lui, ca să fie milostiv păcatelor mele”.

Plângând astfel, se gândea ce să facă, pentru că era singură, ba și slabă și abia putea umbla cu toiagul. Neputând să ia și să ducă acel trup ca să-l îngroape, se mâhnea, nepricepându-se ce să facă. Atunci, după rânduiala lui Dumnezeu, au venit niște oameni necunoscuți de ea, cinstiți la vedere, cucernici la vorbă și creștini cu credința. Aceștia, găsind-o pe stareță plângând deasupra trupului, i-au ajutat ei și, adunând mădularele tăiate, adică mâinile și picioarele, care erau aruncate afară din cetate, au pus sfântul cap la loc deosebit și cinstit și, cântând acolo deasupra gropii, au îngropat comoara cea de mult preț, slăvind pe Tatăl și pe Fiul și pe Sfântul Duh. Amin.

Parascheva de la Iași (sec al XI-lea)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro

 

Sfânta Cuvioasă Parascheva de la Iași

Sfânta Cuvioasă Parascheva cea Nouă sau Parascheva de la Iași este o sfântă cuvioasă cinstită în întreaga Biserică Ortodoxă și îndeosebi în România, Serbia, Grecia și Bulgaria.

În România este considerată ocrotitoarea Moldovei, și este cea mai populară dintre toți sfinții ale căror moaște se află pe teritoriul României.

Sute de biserici de parohie din România sunt închinate ei pentru a le ocroti.

În popor, mai este cunoscută și ca Sfânta Vineri.

Prăznuirea ei se face la 14 octombrie, când zeci de mii de oameni vin în fiecare an la Iași, ca să se închine la sfintele sale moaște.

Nu trebuie confundată cu Sf. Muceniță Parascheva Romana.

Sfânta Cuvioasă Parascheva cea Nouă sau Parascheva de la Iași este o sfântă cuvioasă cinstită în întreaga Biserică Ortodoxă și îndeosebi în România, Serbia, Grecia și Bulgaria. În România este considerată ocrotitoarea Moldovei, și este cea mai populară dintre toți sfinții ale căror moaște se află pe teritoriul României. Sute de biserici de parohie din România sunt închinate ei pentru a le ocroti. În popor, mai este cunoscută și ca Sfânta Vineri. Prăznuirea ei se face la 14 octombrie, când zeci de mii de oameni vin în fiecare an la Iași, ca să se închine la sfintele sale moaște - foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Sfânta Cuvioasă Parascheva de la Iași – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Sfânta Cuvioasă Parascheva s-a născut în Tracia, într-un sat numit Epivata, lângă Constantinopol, din părinți creștini greci, de neam bun și bogați, având multe averi. Ei au botezat-o și au crescut-o pe Parascheva în credința creștină. Evlavioasă fiind, mergea mereu cu maica ei la biserica Preacuratei Născătoare de Dumnezeu.

Într-o zi, după ce trecuse de vârsta de zece ani, mergând la biserică, a auzit acest cuvânt al Evangheliei: “Cel ce voiește să vină după Mine, să se lepede de sine și să ridice Crucea sa și să urmeze Mie” (Luca 9, 23 ). Auzind acestea, s-a aprins inima ei, dorind să împlinească pe dată cuvântul Evangheliei și, ieșind din biserică și întâlnind un sărac, s-a ascuns de maica sa și, dezbrăcându-se de hainele bogate pe care le purta, le-a dat lui, iar ea a îmbrăcat hainele săracului.

Iar când a venit acasă și au văzut-o părinții într-un astfel de chip, s-au îngrozit și au bătut-o, ca să nu mai facă așa ceva. Ea însă a făcut acestea de mai multe ori, neluând în seamă ocările, amenințările și bătaia pe care o lua de la părinți. Iar cele pe care le îndura acasă erau ca niște prevestiri ale roadelor duhovnicești de mai târziu, mai presus de firea omenească.

Sufletul ei ardea însă de dorința de a sluji lui Dumnezeu, după cuvântul auzit. Drept care, într-o bună zi a fugit de acasă fără știrea părinților, plecând la Constantinopol, unde s-a închinat în bisericile lui Dumnezeu, la moaștele Sfinților de acolo și a ascultat povățuirile duhovnicești ale sfinților bărbați de acolo. Întărindu-se cu rugăciunile lor, a plecat din cetate, a trecut în Calcedon și în cele din urmă s-a așezat în Heracleea Pontului, mergând pe jos până acolo.

Iar părinții ei, după ce au căutat-o ei înșiși și cu ajutorul altora multă vreme, negăsind-o, s-au întors acasă. Iar preafericita fecioară, ajungând la Heracleea Pontului, a ajuns la o biserică a Născătoarei de Dumnezeu, s-a așezat la pământ și l-a udat cu lacrimi; apoi s-a sculat și, prin rugăciune umplându-se de har, cinci ani întregi a petrecut cu răbdare, nevoindu-se în acest sfânt locaș, sporind duhovnicește în multe chipuri.

Ea nopțile și le petrecea în rugăciuni neîncetate, iar zilele în ajunări fără număr, în rugăciune cu lacrimi și tânguiri neîncetate; iar pentru puținul somn pe care și-l îngăduia, se culca jos pe pământul gol. Iar ea în toate era smerită, având cugetul cumpătat, inima curată și plină de evlavie către Dumnezeu.

După trecerea celor cinci ani în aceste nevoințe, i-a trimis Dumnezeu pe cei ce aveau să o ducă la Ierusalim; căci ea își dorea să meargă acolo și ruga pe Dumnezeu și pe Maica Lui pentru aceasta. Astfel pregatită, ea a ieșit din biserică și, îngrădită cu ajutorul de sus, a ajuns la Ierusalim, închinându-se la toate Locurile Sfinte, mergând pe acolo “unde și blândele picioare ale Mântuitorului meu Hristos au călcat“.

Împlinind acestea, a mers în pustiul Iordanului și a ajuns la niște călugărițe pustnice, alăturându-se lor. Mult s-a nevoit și aici, până l-a biruit pe vrajmasul diavol, care mai înainte năvălise asupra ei cu ispite multe și de tot felul, neputând a le lăsa în scris pe toate. Băutura ei era apa de izvor, și de aceasta foarte puțină; iar în loc de așternut folosea o rogojină; îmbrăcămintea ei era o haină, și aceasta foarte zdrențăroasă; iar cântarea pe buzele sale era neîncetată, lacrimile de-a pururea. Peste toate acestea înflorea dragostea, iar vârful îmbunătățirilor, smerita cugetare, le cuprindea pe toate acestea.

Ea a răbdat ani la rând în această mănăstire de călugărițe. Și nevoindu-se prin foarte multe fapte bune, ajungând la vârsta de 25 de ani, a plecat de acolo și s-a dus la Iope. Și mergând de acolo pe o corabie, a pornit către patria sa, ajungând acolo după o călătorie plină de primejdii pe mare.

Apoi pururea pomenita a venit iarăși la Constantinopol, și după ce a cercetat dumnezeieștile locașuri și pe sfinții bărbați, a plecat și s-a așezat într-un sat numit Calicratia, în biserica Sfinților Apostoli, nesocotind petrecerea părinților săi de bun neam și batjocorind înțelepțește uneltirile vicleanului înșelător.

Doi ani a petrecut acolo, după care a adormit întru Domnul, încredințându-și sfântul său suflet în mâinile îngerești, spre sălășluirea în locașurile cele veșnice și dumnezeiești; iar trupul său, înfrumusețat cu dumnezeiești îmbunătățiri, l-a ascuns în pământ.

 

Minuni după moarte

Multă vreme după aceasta, a trecut din această viață un om care își petrecuse viața în răutăți, iar trupul său a fost îngropat aproape de cel al cuvioasei. Dar ea n-a vrut să rabde aceasta, ci, arătându-se în vis unui sfânt bărbat, i-a zis: „Ridică trupul acesta și-l aruncă; că soare fiind și lumină, nu pot suferi întunericul și murdăria”.

Însă zăbovind acel dumnezeiesc bărbat, pentru că socotise arătarea cuvioasei drept un vis obișnuit, ea i s-a arătat și a doua, și a treia oară, strigându-i aceleași lucruri și mustrându-l cu asprime. Atunci călugărul și-a venit în sine după cum se cuvena și, după cuvântul cuvioasei, care îi arăta cu degetul locul, degrabă s-a sculat și cu sârguință a descoperit poporului vedenia sa.

Atunci au alergat cu toată cetatea să împlinească porunca Sfintei. Și săpând, când s-au apropiat de sicriul ei, i-au aflat trupul cu totul nestricat și plin de bună mireasmă. Atunci i-au luat trupul și cu evlavie l-au adus în biserica Sfinților Apostoli, umplând aerul de miresme și tămâieri, cântând psalmi.

Și este cu neputință a povesti în scris toate minunile care s-au săvârșit după așezarea moaștelor ei aici, din pricina mulțimii lor: șchiopi, surzi, ciungi, ologi și tot felul de bolnavi au fost vindecați; doar atingându-se cei suferinzi de racla ei, pe dată se depărta de la ei toate bolile fără leac și toate neputințele. Iar minunile care se fac prin sfintele sale moaște nu încetează până în ziua de azi a da îmbelșugate tămăduiri, cu harul lui Iisus Hristos, Cel ce a preamărit-o.

După spusele lui Eftimie și Rafail, precum și ale lui Meletie al Atenei și Dositei, patriarhul Ierusalimului, Sfintele sale Moaște au fost mutate de acolo în cetatea Târnovo, vechea capitală țarilor bulgari; iar de acolo s-au strămutat la Belgrad, apoi la Constantinopol. Iar de la Constantinopol, Sfintele Moaște ale Cuvioasei Parascheva au fost strămutate la Iași pe vremea voievodului Vasile Lupu al Moldovei.

Acesta, plătind datoriile pe care Patriarhia de Constantinopol le avea către turci, a primit de la Patriarhul Ecumenic Partenie (și cu îngăduința sultanului Murad al IV-lea), drept mulțumire, moaștele Cuvioasei, pe care le-a adus cu mare cheltuială la Iași. Întreaga poveste a strămutării moaștelor Cuvioasei la Iași este zugrăvită pe peretele de sud al bisericii Sfinții Trei Ierarhi din Iași.

Această strămutare de atunci este scrisă și în marmură, în locul unde sunt așezate sfintele moaște, astfel: „Cu voința Tatălui, cu bineplăcerea Fiului și cu conlucrarea Sfântului și de viață făcătorului Duh, a Dumnezeului celui mărit și închinat în Sfânta și cea de o ființă și nedesparțită Treime.

Binecinstitorul și de Hristos iubitorul Ioan Vasilie Voievod cu mila lui Dumnezeu domnitor a toată Moldavia, fiind râvnitor și apărător al sfintei credințe răsăritene, după dumnezeiască îngrijire, a strămutat din Constantinopol cu multă osârdie și prea multă dorință aceste cinstite moaște ale Cuvioasei Maicii noastre Parascheva cea din Târnova.

Această strămutare a fost a treia. Iar preasfințitul și fericitul a toată lumea patriarh Partenie, cu toată bunăvoința și sfatul Bisericii, a trimis aceste sfinte moaște ca pe o vistierie dumnezeiască, cu prea fericiții trei mitropoliți: Ioanichie al Iracliei, Partenie al Adrianupolei si Teofan al Paleon-Patronului, în zilele prea sfințitului Varlaam mitropolitul Sucevei și a toată Moldavia;

iar binecinstitorul și de Hristos iubitorul și cu mila lui Dumnezeu stăpân al nostru și domnitor a toată Moldavia Ioan Vasilie Voievod, de acasă ieșind cu evlavie și din tot sufletul primind această neprețuită vistierie, potrivit le-au pus și le-au păstrat în cea nouă zidită biserică a Sfinților Trei Ierarhi și ai lumii dascăli: Vasilie cel Mare, Grigorie de Dumnezeu cuvântătorul și Ioan Gură de Aur, spre cinstea și mărirea lui Dumnezeu Celui lăudat în Treime și spre veșnica solire a Preacuvioasei Maicii noastre Parascheva, pentru lăsarea păcatelor sale și a tot strălucit neamul lui.

În anul de la Adam 7149, iar al domniei lui al 8-lea, în 13 iunie; în același an s-a născut și preaiubit fiul lui, Ioan Ștefan Voievod, căuia să-i dea Domnul zile îndelungate și viață de mulți ani. Amin”.

În ziua de 13 iunie 1641, cinstitele moaște au fost așezate in minunata biserică a mănăstirii „Sfinții Trei Ierarhi”, ctitoria domnitorului. Cinstitele moaște au rămas aici până în anul 1884, când au început lucrările de restaurare a sfântului lăcaș, fiind mutate în paraclisul mănăstirii.

Dar în seara zilei de 26 decembrie 1888, după slujba Vecerniei, din neatenție a rămas aprinsă o lumânare din sfeșnicul de lângă racla din lemn în care erau așezate cinstitele moaște; peste noapte, lumânarea a ars, iar focul s-a extins la catafalcul pe care era așezata racla, arzând mocnit toata noaptea, fiind prefăcut totul într-un morman de jar. A doua zi dimineața, autoritățile de stat și bisericești, preoții și credincioșii au constatat că cinstitele moaște au rămas neatinse, încă o minune săvârșită prin puterea lui Dumnezeu.

Ridicate din mormanul de jar, moaștele Cuvioasei au fost adăpostite provizoriu în altarul paraclisului de la mănăstirea Sfinților Trei Ierarhi, iar la scurt timp după aceea au fost strămutate în noua catedrală mitropolitană din Iași (care fusese sfințită la 23 aprilie 1887). Aici se găsesc și astăzi, fiind cinstite de obștea dreptcredincioșilor moldoveni, care îi cer să mijlocească pentru ei înaintea tronului ceresc, fiind socotită ocrotitoarea Moldovei.

În ședința din 28 februarie 1950, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât canonizarea unor sfinți români, precum și generalizarea cultului unor sfinți ale caror moaște se găsesc în țara noastră. Hotărârea respectivă a fost pusă în aplicare în cadrul unor mari sărbători bisericesti în cursul lunii octombrie 1955. În cazul Cuvioasei Parascheva, proclamarea solemnă a generalizării cultului ei s-a făcut în catedrala mitropolitană din Iași, la 14 octombrie 1955, în prezența a numeroși ierarhi români și a unor reprezentanți ai Bisericilor Ortodoxe Rusă și Bulgară.

De altfel, Cuvioasa Parascheva a fost cinstită în Biserica noastră veacuri de-a rândul. Încă de la sfârșitul veacului al XIV-lea exista o biserică închinată Prea Cuvioasei Parascheva în Rășinari, lângă Sibiu, iar in anul 1408 este atestată existența unei biserici cu hramul „Sfânta Vineri” în Târgul Romanului. Multe alte biserici din Moldova sau din alte părți ale țării sunt închinate Sfintei.

Chipul ei sau scene din viața ei sunt zugrăvite în multe biserici românești. Dreptcredincioșii creștini de pretutindeni o venerează atât prin participarea la slujbele din 14 octombrie din fiecare an, cât și – mai ales cei din Iași și împrejurimi – prin închinarea de fiecare zi în fața cinstitelor ei moaște, toți cerându-i ocrotire și ajutor.

Din tradiție se cunosc foarte multe minuni săvârșite de cuvioasa; dar și în zilele noastre ea nu contenește a face minuni pentru aceia care aleargă la ea cu credință. Căci toți cei neputincioși care au evlavie la sfintele moaște, alergând cu credință la ele, sau chiar cei care poartă lucruri care au fost doar atinse de moaștele Cuvioasei, dobândesc vindecare.

Iar în vreme de secetă sau la altă nevoie mare, făcând creștinii rugăciune și ieșind cu sfintele moaște, îndată primesc răspuns rugăciunile lor. Și în patria ei, la Epivata, unde, se zice, casa ei părintească a fost transformată într-o biserică închinată ei, cuvioasa face multe minuni, cu harul Domnului, căruia I se cuvine mărirea în vecii vecilor.

 

Imnografie

Tropar, glasul al 8-lea:

Întru tine, Maică, cu osârdie s-a mântuit cel după chip. Căci luând crucea ai urmat lui Hristos, și lucrând ai învățat să nu se uite la trup, căci este trecător, ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta și cu îngerii, împreună se bucură, preacuvioasă Maică Parascheva, duhul tău.

Condac, glasul al 3-lea:

Pe sfânta folositoare a celor ce sunt în nevoi, toți cu dreaptă credință să o lăudăm, pe preacinstita Parascheva. Că aceasta lăsând viața cea stricăcioasă, pe cea nestricăcioasă a luat-o în veci. Pentru aceasta mărirea a aflat și dar de minuni, cu dumnezeiasca poruncă.

Din Acatistul Cuvioasei, condacul 3:

Spre tine pururea nădăjduind, de multe boli și primejdii s-a izbăvit țara aceasta, alinând și prefăcând mânia cea cu dreptate pornită asupra noastră de la Dumnezeu, în bună și milostivă îndurare, prin ale tale rugăciuni; dar și acum îngrozindu-ne marile nenorociri, la tine năzuim cu lacrimi, să ne ajuți să scăpăm din primejdie și să cântăm lui Dumnezeu: Aliluia.

 

Iconografie

Sfânta Cuvioasa Maica noastră Parascheva este reprezentată tânără, în veșmântul călugăresc al Sfintelor Cuvioase, purtând în mână o cruce, iar în unele reprezentări este reprezentată și cu un filacter cu zicerea: “Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu“.

 

Pelerinaj

Sfintele moaște ale sfintei Parascheva se află în orașul Iași, fiind adăpostite în Catedrala Mitropolitană și pot fi cinstite când biserica este deschisă (de obicei zilnic).

De ziua Sfintei Parascheva, coada ce se formează la cinstirea moaștelor sale poate dura în jur de 12 ore și se poate întinde pe 2,5 km. Este interesant cum un Sfânt poate ajuta atâția oameni, le poate îndeplini dorințele și rezolva problemele, însă cu Dumnezeu totul este posibil.

Despre puterea rugăciunii în fața sfintelor moaște ale unui sfânt sunt multe de spus, oricum nimic nu se compară cu experiența proprie deci pentru cei ce au probleme, acestea se pot rezolva și prin rugăciunea de ajutor făcută cu cuvintele proprii și adresată unui sfânt în fața moaștelor sale.

 

cititi mai mult despre Sfânta Cuvioasă Parascheva de la Iași si pe: ro.orthodoxwiki.org; www.agerpres.robasilica.rodoxologia.roro.wikipedia.org; en.wikipedia.org

 

 

Viața Sfintei Cuvioase Parascheva de la Iași

Sf. Cuv. Parascheva de la Iași (sec X-XI) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Cuv. Parascheva de la Iași (sec X-XI) – foto preluat de pe doxologia.ro

În fiecare an, la 14 octombrie, Biserica Or­todoxă de pretutindeni prăznuiește pe Cuvioasa Maică Parascheva. În chip deo­sebit, ea este cinstită în Moldova, întrucât de mai bine de 350 de ani moaștele ei se găsesc la Iași, fiind izvor de bine­cu­vân­ta­re și însă­nă­to­șire duhovnicească și trupească pentru toți cei care o cheamă în rugăciune să fie mijlo­ci­toa­re către Preamilostivul Dum­ne­zeu. Dacă Sfânta Muceniță Parascheva, prăz­nuită la 26 iulie în Calendarul Ortodox, este cu­noscută în popor cu numele „Sfânta Vineri”, Cuvioasa Maică Parascheva a fost nu­mi­tă, mai cu seamă în Moldova, „Vinerea Mare”. Ca un simbol al unității Ortodoxiei de pre­tutindeni, viața de după moarte a Sfintei Pa­­rascheva arată că sfin­țenia ridică din nea­mul său pe omul ce s-a ase­­mănat cu Dum­ne­zeu, făcându-l lumină de iu­bire și apropiere între toți cei care măr­tu­ri­­sesc și viază întru aceeași credință. Mărturie des­pre cinstirea adusă de strămoșii noștri Sfin­tei Parascheva sunt bisericile ctitorite cu hra­­mul „Cuvioasa Parascheva” nu numai în Mol­­­dova, dar și în Tran­silvania și în Țara Ro­mâ­­nească.

Sfânta Cuvioasă Parascheva a trăit pe pă­mânt în prima jumătate a veacului al XI-lea. Prima învă­țătură în limba română despre viața sfin­­tei o găsim în „Cartea românească de în­vă­ță­tură” a Mitropo­litului Varlaam al Moldovei, Iași, 1643.

S-a născut în Epivata (azi Boia­dos), pe țăr­mul Mării Mar­mara, în apropiere de Cons­tan­­ti­nopol (mai târziu, Istanbul), pe atunci ca­pi­tala Imperiului bizantin. Pă­rinții ei, oa­meni de neam bun și cre­dincioși, râvnitori spre cele sfinte, au crescut-o în frica de Dum­nezeu, în­dem­nând-o spre de­prin­­derea fap­te­lor bune, dar mai ales a postului, ru­găciunii și milos­te­niei. Un frate al ei, după ce a învățat carte, s-a călugărit sub numele de Eftimie; a fost ales epis­cop în localitatea Madite pentru dra­­gos­tea față de cele sfinte și pentru cultura sa de­ose­bită.

Sfânta Parascheva și-a petrecut anii co­pi­lă­­riei în casa părinților, sub ocrotirea acestora. Se spune că pe când avea zece ani, „fiind într-o bi­serică a Precistei” a auzit citindu-se, la Sfân­ta Li­turghie, cuvântul Evangheliei: „Ori­ci­ne vo­ieș­te să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea sa și să-Mi urmeze Mie” (Mar­cu 8, 34). Chemarea Mântui­to­ru­lui a sădit în inima ei dorul de desăvârșire, încât și-a îm­păr­țit toate hainele săracilor. Același lucru l-a fă­cut și în alte împrejurări, fără să țină seama de mustrările părinților.

Moștenind o mare avere de la părinți, îm­preună cu fratele ei, tânăra Parascheva a dă­ruit săracilor partea ce i se cuvenea de moș­te­ni­re și, „părăsind frumusețea acestei lumi”, s-a re­­tras „în adâncul pustiei”. S-a oprit mai întâi la Con­stanti­nopol, unde a ascultat cuvinte de în­­vă­țătură de la călugări și călugărițe cu aleasă viață duhovnicească. Urmând sfaturile aces­to­ra, a pă­răsit capitala, îndreptându-se spre ți­­nutul Pontului. Vreme de cinci ani a rămas la Mănăstirea Maicii Domnului din Hera­cleea. De aici a plecat spre Țara Sfântă, în do­rința de a-și petrece restul vieții în locurile bine­­cuvântate de viața pă­mân­tească a Mân­tui­­to­rului Iisus Hristos și a Sfin­ților Apostoli. După ce a văzut Ierusalimul, s-a așezat într-o mă­­năstire de călugărițe în pustiul Iordanului, unde s-a nevoit cu postul și s-a înăl­țat duhov­ni­­cește în rugăciune, întocmai ca Sfântul Ioan Bo­tezătorul, ca Sfânta Maria Egipteanca și ca atâția alți ostenitori ai pustiei roditoare de de­să­vâr­șire. Mitropolitul Varlaam al Moldovei, în Cazania sa, spune că acum Sfânta nu mai avea grijă „nici de veșminte și de așternuturi, nici de mâncări și de mese, nici de casă sau sluj­­nice, ci numai de curăția sufletului și de răs­puns județului (judecății n.n.) ce va să fie”. Ea „pururea suspina și nepărăsit tânjea cumu-și va înfru­mu­seța sufletul, cum se va logodi pe sine Mirelui ceresc, lui Iisus Hristos, cum se va îndulci la vederea Mirelui său, de slava și de lu­mina și de bucuria cea fericită. De aceasta… ochii de la­crimi îi erau întunecați pu­rurea”.

Într-o noapte, însă, pe când avea ca la 25 de ani, un înger i-a spus, în vis, să se reîn­toar­că în locurile părintești: „Să lași pustia și la mo­șia ta să te întorci, că acolo ți se cade să lași trupul pământului și să treci din această lume către Dumnezeu, pe Care L-ai iubit”. După ce a avut această vedenie, sfânta „fără de voie lăsă pustia și se întoarse în lume și la Țarigrad veni”. Și mereu în biserica Precistei ce este în Vlaherne și către icoana Sfinției Sale căzu și cu lacrimi se ruga așa și zicea: „N-am altă nă­dej­de, n-am alt acoperământ. Tu-mi fii în­drep­­­tătoare, tu-mi fii folositoare… Că până am umblat în pustie pe tine te-am avut aju­tor, iar acum, dacă m-am întors în lume, în­drep­­tează-mă până la sfârșitul vieții mele, că altă nădejde nu am”.

Din Constantinopol s-a îndreptat spre Epi­vata, localitatea în care văzuse lumina zilei, fără să spună cuiva cine este și de unde vine. „Acolo”, con­tinuă Mitropolitul Varlaam, „trudă cătră trudă și durere cătră durere adăugă, cu post și ne­dormire pe sine se înfru­mu­­seța…, cu lacrimi pă­mântul uda și se ruga: Doamne Iisuse Hris­toa­se, caută din lăcașul Tău cel sfânt; am lăsat toate și după Tine am că­lă­torit în toată viața mea. Și acum, îndură-Te Doamne, spune înge­rului blând să ia cu pace sufletul meu”. Împăcată cu sine, cu oa­me­nii și cu Dumnezeu, și-a dat astfel sufletul întru odihna Mirelui ceresc.

A fost îngropată ca o străină, fără ca ni­meni să știe cine era. Dar Dumnezeu, voind să o proslăvească, a descoperit în chip mi­nu­nat cine era acea străină. Se spune că un ma­ri­nar a murit pe o corabie și trupul i-a fost arun­cat în mare. Valurile l-au adus la țărm, iar un sihastru care trăia acolo a rugat pe niște creș­tini să-l îngroape după rânduiala creș­ti­nească. Săpând deci o groapă, „aflară trupul Prea Cuvioasei Parascheva neputred și plin de mi­reasmă”. Cu toate acestea, au pus alături de ea și trupul corăbierului, cel rău mirositor.

Dar, în noaptea următoare, unuia din creș­­tinii care săpaseră groapa, cu numele Gheorghe, i s-a arătat în vis o împărăteasă, șe­zând pe un scaun luminat și înconjurată de mul­țime de îngeri. Unul dintre îngeri l-a luat de mână, l-a ridicat și i-a zis: „Gheorghe, pen­tru ce n-ați so­cotit trupul Sfintei Parascheva? Nu știți că Dumnezeu a iubit frumu­sețea ei și a vrut să o pro­slăvească pe pământ?”. Iar îm­pă­răteasa pe care o văzuse în vis și care nu era alta decât Cuvioasa Parascheva i-a poruncit să ia degrabă trupul ei și să-l așeze undeva, într-un loc de cinste. Aceeași vedenie a avut-o și o fe­meie credincioasă, cu numele Eftimia, într-același chip și în aceeași noapte, și a doua zi amândoi au spus tuturor minunata întâmplare.

Credincioșii de acolo, auzind de visul celor doi, au înțeles că este un semn dum­ne­zeiesc, drept care au luat trupul Cuvioasei din mor­mânt și l-au adus cu mare bucurie, „cu lu­mini și cu tămâie”, așezându-l în Biserica Sfin­ții Apostoli din Epivata. Îndată au avut loc vindecări minunate în urma rugăciunilor care se făceau lângă cinstitele sale moaște. Se spu­ne că drept-credincioșii creștini din Epivata au zidit o bi­serică chiar pe locul în care au trăit părinții ei și unde ea însăși văzuse lumina zilei.

Vestea despre minunile care se săvârșeau în apro­pierea cinstitelor moaște s-a răs­pândit cu­rând în Tracia și în Peninsula Balcanică. Este foarte probabil că Patriarhia ecumenică va fi procedat de timpuriu la canoni­za­rea ei, adică la trecerea ei în rân­dul sfinților.

După trecerea ei la viața veș­nică și după mi­­nunata desco­pe­rire a cinstitelor ei moaște s-au alcătuit unele scrieri despre scurta ei viață pă­mân­tească și istoria strămutării moaș­te­lor. Po­trivit tra­diției, cea mai veche lucrare aghio­grafică dedicată Sfintei Cuvioase Paras­cheva a fost scrisă de diaconul Vasilisc, la cererea patriar­hului ecumenic Nicolae al IV-lea Muzelon (1145-1151), pe la mijlocul vea­cului al XII-lea. Alta a alcătuit marele patriarh Eftimie al Târnovei, în a doua jumătate a vea­cu­lui al XIV-lea, care a folosit, ca și alți aghio­grafi de mai târziu, scrierea diaconului Va­silisc. Mitropolitul Matei al Mirelor, care a trăit în Mănăstirea Dealu, de lângă Târ­go­viș­te, a alcătuit, în grecește, o nouă „viață”, pre­cum și slujba Cuvioasei Parascheva, pe la anul 1605. Câțiva ani mai târziu, viața ei a fost inclusă de Mitropolitul Varlaam al Mol­dovei, în Cazania lui, tipărită la Iași în 1643, fără îndoială folosind manuscrise grecești și sla­vo­nești, prelu­crate după scrierea patriarhului Efti­mie. Nevoințele ei au fost înfățișate pe scurt și de marele Mitropolit Dosoftei al Mol­dovei în lucrarea sa Viața și pe­tre­­cerea sfin­ți­lor (4 vol. Iași, 1682-1686), pre­cum și în alte Vieți de sfinți și în edițiile Mi­neielor tipărite la noi în țară. Dintre străinii care i-au mai cer­ce­tat viața con­sem­năm pe cu­nos­­cu­tul aghio­graf grec Ni­­codim Aghio­ri­­tul (1749-1809). Spre sfâr­­­­­șitul seco­lu­lui al XIX-lea învățatul epis­cop Mel­­­chisedec Ște­fă­­nes­cu al Ro­ma­nului (1823-1892), a tipărit o lu­crare specială, intitulată Viața și mi­nu­nile Cu­vi­oasei noastre Parascheva cea nouă și istori­cul sfintelor ei moaște (Bu­cu­rești, 1889). Câțiva teologi români din secolul trecut de asemenea s-au ocupat cu viața și sfintele ei nevoințe: Pr. Gh. Pă­vă­loiu (1935), Arhim. Varahil Jitaru (1942), D. Stă­nes­cu (1938), Pr. M. Țesan (1955), Pr. Scar­lat Por­cescu, Pr. Prof. Mircea Păcurariu ș.a.

După ce au stat în Biserica Sfinții Apos­toli din Epivata vreme de vreo două sute de ani, săvârșindu-se multe semne și minuni în jurul lor, datorită eve­nimentelor politice care au adus mul­tă durere în țările balcanice, cinsti­tele moaște ale Sfintei Parascheva au fost stră­mutate în mai multe locuri, fiind tuturor ali­nare în suferință, liman lin și neînviforat al celor care o cinstesc și o cheamă în rugăciune să mijlocească la Atot­milostivul Dumnezeu.

În anii 1185-1186, bulgarii și valahii din su­dul Dunării, care de aproape două secole se găseau sub do­minația Imperiului bizantin s-au răs­culat îm­potriva asupritorilor, sub con­du­ce­rea fraților Petru și Asan, români de neam, în­te­meind un stat nou, cu­noscut sub numele de „Im­periul vlaho-bulgar”, având capitala la Târ­no­vo. Peste câțiva ani, în 1204, ca­valerii apu­seni porniți în Cruciada a patra au ocupat Con­stantinopolul, întemeind aici un „imperiu latin de Constantinopol”, care a dăinuit până în anul 1261, condus de împărați veniți din Apu­sul Eu­ropei. În aceste împrejurări, bi­zan­ti­nii au creat două mici imperii, unul în Asia Mică, cu ca­pitala la Niceea, nu departe de Con­stan­tinopol, altul în Tesalia, cu capitala la Te­­salonic. Da­torită relațiilor prietenești din­tre împă­ratul Ioan Asan II din Târnovo (1218-1241) și împă­ratul de atunci din Cons­tan­tinopol, în anul 1235 sau curând după aceea, moaștele Cuvioasei Pa­rascheva au fost stră­mutate de la Epivata la Târnovo, capitala im­periului ro­mâno-bulgar, oraș care devenise între timp reședință patriarhală. Muta­rea lor s-a făcut într-o impre­sio­nantă pro­ce­siune con­dusă de mi­tropolitul Marcu din Preslav, în­­soțit de numeroși clerici, fiind în­tâm­­pi­nate pre­tu­tindeni cu flori, lu­mâ­nări și slujbe de că­tre drept-cre­dincioșii ro­mâ­ni și bulgari din sudul Dunării. La Târnovo au ieșit întru în­tâm­­pi­na­rea lor împăratul Ioan Asan II, mama sa, Elena, și so­ția sa, Ana, precum și pa­triar­hul de aici. Au fost așe­zate în Biserica Maicii Dom­nului. Se spune că îm­pă­ratul ar fi zidit, în apro­pierea reședinței sale, o bise­rică având hramul Sfânta Parascheva.

La Târnovo moaștele Cuvioasei Pa­ras­che­va au rămas timp de 160 de ani. Probabil acum s-a alcă­tuit slujba ei, care a intrat în Mi­ne­iul pe luna oc­tom­brie. Iar în a doua ju­mă­ta­te a vea­cului al XIV-lea, patriarhul Eftimie al Târnovei, „se pare un valah”, i-a scris viața, cu mai multe amănunte decât o făcuse dia­co­nul Vasilisc.

Dar tot pe atunci turcii au pătruns în Eu­ropa. Rând pe rând au cucerit părți însemnate din Penin­sula Balcanică. În 1393 au cucerit par­tea răsări­tea­nă a imperiului vlaho-bulgar, îm­preună cu capitala Târ­novo, iar peste trei ani și partea apuseană, încât acest stat și-a în­cetat existența.

În astfel de îm­pre­ju­rări dramatice pen­tru creș­­ti­ni, moștele Cuvi­oasei Pa­ras­cheva au fost mu­tate la Bel­grad. Acolo au stat până în anul 1521, când turcii au cu­cerit și acest oraș, iar Ser­bia a fost transformată în pa­șa­lâc. Acum moaștele au fost solicitate de pa­triarhul ecu­me­nic Ie­remia I sultanului, care a acceptat să i le dea în schimbul unor daruri. Pa­triarhul a ho­tărât ca ele să fie aduse în Constan­tinopol, fosta capitală a Imperiului bizantin (cucerit de turci în 1453, care i-au dat numele Is­tan­bul). În drum spre marele oraș întemeiat de sfân­tul împărat Con­stantin cel Mare, cins­ti­te­le moaște ale Cu­vi­oasei Parascheva au fost ex­pu­se din loc în loc pentru a fi văzute și să­ru­tate de credincioșii ortodocși din Peninsula Bal­canică aflați sub stă­pânire turcească. Pen­tru început, au fost așe­zate în biserica Sfânta Maria Panmacaristos, pe atunci Catedrală pa­triar­­ha­lă. După transfor­marea acesteia în gea­mie, au fost mutate în alte biserici: Vlahserai (1586), Sfân­tul Dumitru (1597) și Sfântul Gheorghe din car­tie­rul Fanar (1601).

După 120 de ani, ele au cu­nos­­cut ultima stră­mutare, de data aceasta spre pământul ro­mâ­­nesc. În anul 1641, după ce binecre­dincio­sul domn Vasile Lupu al Moldovei a plătit toate datoriile Patriarhiei din Constantinopol, câr­muitorii ei de atunci, patriarhul Partenie I, zis cel Bătrân (1639-1644), împreună cu mem­­brii Sinodului său, au hotărât să-i ofere, drept re­cu­noștință, moaș­­tele Cuvioasei Parascheva „pen­­tru sfințirea și binecu­vântarea acelui loc al Bog­­daniei (Țara Moldovei, n.n.)”, după cum se spu­ne în „scrisoarea sinodi­cească”. Racla cu cin­stitele moaș­te a fost transpor­tată cu o corabie pe Marea Nea­gră, fiind însoțită de trei mi­tropoliți greci (Ioa­nichie al He­ra­cleei, Partenie al Adrianopolului și Teo­fan al Pa­leopatrei). Ajungând la Galați, apoi la Iași, au fost întâm­pinate de Vasile Vodă Lupu, de Mi­­tro­­politul Varlaam și de episcopii de Ro­man și Huși, de cler și credincioși. În ziua de 13 iunie 1641, cinstitele moaște au fost așe­zate în minunata biserică a Mănăs­ti­rii Sfinții Trei Ierarhi, ctitoria dom­ni­torului. Cins­titele moaște au rămas aici până în anul 1884, când au început lucrările de restaurare a sfântului lă­caș, din acest motiv fiind mutate în pa­ra­clisul mănăstirii. Dar în seara zilei de 26 de­cem­brie 1888, după slujba Vecer­niei, din nea­tenție, a rămas aprinsă o lu­mânare din sfeș­ni­cul de lângă racla din lemn în care erau așe­za­te cinstitele moaște; peste noapte sfeșnicul a ars, iar focul s-a extins la catafalcul pe care era așezată racla, arzând mocnit toată noaptea și „prefăcându-l într-o grămadă de cărbun””. A doua zi dimineața, autoritățile de stat și bisericești, preoții și cre­dincioșii au constatat că cinstitele moaște au rămas neatinse; încă o mi­nune săvârșită prin puterea lui Dumnezeu. Fe­ricitul întru po­menire, Mitropolitul Iosif Na­niescu, a cercetat pa­ra­clisul, preaslăvind mi­nunea dumnezeiască. Pre­­fectul județului Iași, Leon Negruzzi, și pro­cu­ro­rul general al ora­șului au consemnat în procese ver­bale cele în­tâmplate. Ridicate din mormanul de jar, moaș­tele Cuvioasei au fost adăpostite pro­vi­zo­riu în altarul paraclisului de la Mănăs­tirea Sfinții Trei Ierarhi și în curând strămutate în noua Catedrală mi­tropolitană din Iași, care fu­sese sfințită cu puțin timp mai îna­inte, la 23 aprilie 1887. Aici se găsesc și astăzi, fiind cinstite de obștea drept-credincioșilor mol­do­veni, care îi cer Sfintei Parascheva să mij­lo­ceas­­că pen­tru ei înaintea tronului ceresc, ve­ne­rând-o cu mul­tă evlavie, ca pe o adevărată ocrotitoare a Mol­dovei.

În ședința din 28 februarie 1950, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ca­nonizarea unor sfinți din neamul nostru, pre­cum și generalizarea cul­tu­lui unor sfinți ale căror moaște se găsesc în țară la noi. Ho­tă­­rârea respectivă a fost transpusă în fapte în ca­drul unor mari festivități bisericești din cur­sul lunii octombrie 1955. În cazul Cu­vioasei Paras­che­va, gene­ralizarea cul­tului ei s-a făcut în Catedrala mitro­poli­tană din Iași, la 14 oc­tom­brie 1955, în pre­zența a nu­me­roși ierarhi ro­­mâni, pre­cum și a unor repre­zen­tan­ți ai Bisericii Or­to­­do­xe Rusă și Bul­gară.

Drept-credincioșii creștini de pretutindeni o cinst­esc prin participarea lor la slujbele din 14 octombrie, în fiecare an, iar cei din Iași și din îm­pre­jurimi o cheamă în rugăciune, în orice clipă de cumpănă, cerându-i ocro­tire și ajutor. Sfânta Cuvioasă Parascheva este consi­derată, pe drept cuvânt, ocrotitoarea orașului Iași și a întregii Moldove, pentru că de-a lungul anilor mol­dovenii au simțit în viața lor lucrarea mi­nunată a harului dumnezeiesc prin mijlo­cirea Cuvioasei Parascheva cea mult folositoare.

De multe ori, vin oameni de pe tot cu­prinsul țării să-și plece genun­chii în fața raclei cu cinstitele ei moaș­te, ca să mul­­țumească pen­tru ajutorul și binecu­vân­­tarea ce lumi­nea­ză în via­ța lor.

Viața curată, împletită prin ru­gă­­ciune și fapte bune, tinerețea care stră­lucește peste vea­curi precum lu­mina din candelele fe­cioa­relor înțe­lep­te, sunt pentru noi un îndemn la mai multă rugă­ciu­ne și priveghere, la căutarea bu­curiei pe care o aduce în inimi prezența Du­hului Sfânt. Simbol al fră­ție­tății ortodoxe, Sfân­­ta Parascheva, lumină­toa­rea casnică a Mol­dovei, ne aduce din acea primă ju­mă­tate a veacului al XI-lea în care a viețuit pe pă­mânt, nădejdea biruinței asu­pra patimilor, dez­bi­nă­ri­lor și necazurilor din lume, prin iubirea sme­rită și atotputernică a Domnului Hristos Care iubește și adună pe toți oamenii.

Pelaghia (†457)

foto preluat de pe ziarullumina.ro 
articole preluate de pe: ziarullumina.ro; doxologia.ro

 

Sfânta Cuvioasă Pelaghia

Sfânta Pelaghia a trăit în vremea Sinodului al 4-lea Ecumenic de la Calcedon din anul 451, era comediantă a teatrului din Antiohia şi înainte de a cunoaşte credinţa creştină ducea o viaţă de plăcere şi desfrânare.

Înainte de a primi botezul creştin se numea Margareta.

Patriarhul Antiohiei, adunând într-una din zile în cetatea sa un sobor de episcopi, l-a rugat pe unul dintre ei, pe Sfântul Non (din Iliopoli), să rostească celor prezenţi cuvânt de învăţătură.

Pe când vorbea el în faţa bisericii, s-a oprit la uşa locaşului de rugăciune şi vestita comediantă Margareta, înconjurată de un alai mare de tineri şi tinere, îmbrăcaţi în haine scumpe şi purtând brăţări şi inele de aur.

Şi era atât de frumoasă, încât creştinii nu se săturau privind la ea.

Toţi episcopii şi-au întors privirile de la ea, în afară de Episcopul Non, care, privind-o îndelung, a spus:

Dumnezeu, în bunătatea Sa nemărginită, Se va milostivi şi de această femeie, lucrul mâinilor Sale. Luaţi aminte la femeia aceasta de la care eu multă învăţătură am aflat. Socotiţi câte ceasuri a zăbovit ea în camera ei, spălându-se şi împodobindu-se la oglindă cu multă grijă, numai ca să se arate mai frumoasă decât celelalte femei. Iar noi, care dorim să fim bineplăcuţi lui Dumnezeu, ne lenevim şi nu ne silim să împodobim păcătosul nostru suflet, nu ne sârguim să-l spălăm cu lacrimile pocăinţei”.

Margareta, auzind acestea, s-a cutremurat şi a făgăduit că-şi va schimba viaţa.

Bătrânul Episcop Non a botezat-o şi i-a încredinţat-o preacuvioasei diaconiţe Romana să o povăţuiască pe calea cea bună.

Averea pe care o deţinea a împărţit-o servitorilor şi Bisericii, iar la opt zile de la botez a mers în taină la Ierusalim.

Aici, s-a retras în pustiu într-o chilie şi a luat numele Pelaghia.

După trei ani de nevoinţe a răposat cu pace în Domnul.

 

Tropar – Glasul 8

Întru tine, maică, cu osârdie s-a mântuit cel după chip; că, luând crucea, ai urmat lui Hristos; şi lucrând, ai învăţat să nu se uite la trup, căci este trecător; ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta şi cu îngerii împreună se bucură, Cuvioasă Maică Pelaghia, duhul tău.

 

Viața Sfintei Cuvioase Pelaghia

Sf. Cuv. Pelaghia (†457) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Cuv. Pelaghia (†457) - foto preluat de pe doxologia.ro

Mare mulțumire suntem datori a da întodeauna Domnului nostru, că nu voiește moartea păcătoșilor, ci așteaptă cu îndelungă răbdare întoarcerea lor spre viață, pentru că minunat lucru s-a făcut în zilele noastre, de care eu, păcătosul Iacov, vă scriu vouă, sfinților frați, ca ascultând și citind acestea, să aveți parte de mult folos.

Prea Sfințitul Arhiepiscop al cetății Antiohia, pentru oarecare trebuințe bisericești, a chemat la sine, din cetățile dimprejur, opt episcopi, între care era și omul lui Dumnezeu, Sfântul Non, episcopul meu, care venise de la Iliopoli și mă luase pe mine cu dânsul. Acesta era un bărbat minunat și un desăvârșit călugăr, care pentru viața cea îmbunătățită fusese luat la episcopie, de la mănăstirea care se numește Tavenisiot. Iar când s-au adunat episcopii în biserica Sfântului Mucenic Iulian, au voit ca să audă de la Non cuvânt de învățătură și au șezut toți lângă ușile bisericii, iar Non a început a grăi învățându-i cele ce erau de folos pentru mântuirea ascultătorilor. Și minunându-se toți de sfânta lui învățătură, iată că, pe lângă ușile bisericii, apăru o femeie din cele necredincioase, care era vestită în toată Antiohia pentru desfrâul ei.

Femeia era îmbrăcată cu haine de mare preț, împodobită cu aur, cu pietre scumpe și cu mărgăritare, iar împrejurul ei mergeau mulțime de fecioare și de tineri, îmbrăcați frumos și purtând brățări de aur. Și fața ei era atât de frumoasă, încât oamenii mireni nu se puteau sătura cu vederea frumuseții ei. Aceasta mergând pe lângă noi a umplut tot văzduhul de plăcută mireasmă aromată, iar episcopul, văzând-o mergând fără rușine, având capul descoperit și pieptul gol, și-a închis ochii și, suspinând în taină, și-a întors fața ca de la un mare păcat. Iar fericitul Non, privea cu tot dinadinsul spre dânsa, până ce a trecut din dreptul privirii lor. Și după aceasta întorcându-se către episcopi, a zis: „Nu cumva iubiți voi frumusețea acestei femei?”. Iar el nerăspunzând, Non și-a plecat capul și, plângând, își aduna în băsmăluță lacrimile sale și își udă pieptul cu ele. Apoi, suspinând din adâncul inimii, iarăși i-a întrebat pe episcopi: „Oare nu v-ați îndulcit cumva privind frumusețea ei?”. Iar ei tăceau. Atunci Non a zis: „Cu adevărat, eu am învățat mult de la dânsa, că pe această femeie Domnul o va pune la înfricoșata Sa judecată și o dată cu dânsa vom fi judecați și noi. Pentru că ce socotiți? Câte ceasuri a zăbovit acea femeie în cămara sa, spălându-se, îmbrăcându-se și îmbodobindu-se în multe feluri, uitându-se în oglindă și având toată grija ca să se arate mai frumoasă decât toate femeile înaintea ochilor vremelnicilor săi curtezani?! Iar noi, având în ceruri pe Mirele cel fără de moarte, nu ne îngrijim să ne împodobim sufletul nostru ticălos care este cu totul necurat, gol și plin de rușine, nu ne sârguim să-l spălăm cu lacrimile pocăinței și să-l îmbrăcăm cu podoaba faptelor bune, ca să se arate plăcut ochilor lui Dumnezeu și să nu fie rușinat și lepădat în vremea nunții Mirelui”.

Făcând această învățătură, fericitul Non m-a luat pe mine, păcătosul său diacon, și am mers în chilia în care locuiam, lângă biserica Sfântului Iulian. Și episcopul meu, intrând în cămara sa, s-a aruncat cu fața la pământ și plângea, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, iartă-mă pe mine, păcătosul și nevrednicul, căci grija acelei femei pentru împodobirea trupului a întrecut toată grija mea pentru ticălosul meu suflet, pentru că acea femeie, ca să fie plăcută curtezanilor ei celor pierzători, a pus atâta sârguință spre a fi frumoasă, iar eu nu mă sârguiesc ca să fiu plăcut Ție, Dumnezeul meu, ci petrec în lenevie și în neîngrijire. Cu ce față voi privi la Tine, sau cu ce cuvinte mă voi îndrepta înaintea Ta? Vai mie, păcătosul! Pentru că stând înaintea Sfântului Tău Altar, nu-ți aduc Ție podoabele sufletești pe care Tu le ceri de la mine. Acea femeie s-a făgăduit oamenilor celor muritori, întru deșertăciunea sa, ca să se împodobească pentru plăcerea lor și aceasta face, ceea ce a făgăduit; iar eu m-am făgăduit să-ți plac Ție, Dumnezeului meu, dar am mințit lenevindu-mă. Sărac sunt, nerespectând poruncile Tale, deci n-am nădejde de faptele mele, ci întru a Ta milostivire, prin care nădăjduiesc să mă mântuiesc”. Sfântul Non, grăind așa, se tânguia mult și se ruga și pentru femeia aceea, zicând: „Doamne, să nu pierzi zidirea mâinilor Tale, să nu slujească diavolilor niște frumuseți ca acestea, ci întoarce-o pe ea la Tine, ca să se mărească prin ea numele Tău cel sfânt, pentru că Ție toate Îți sunt cu putință”. Trecând ziua aceea, Duminică noaptea după utrenie, sfântul Non, învățătorul meu, a zis către mine: „Frate Iacove, ascultă visul meu care mi s-a arătat în noaptea asta: Mi se părea că stau într-un colț al Sfântului Altar, săvârșind slujba și, iată, mi s-a arătat o porumbiță neagră, necurată și urâtă, care zbura împrejurul meu și nu puteam suferi murdăria ei, iar când diaconul a zis: „Câți sunteți chemați, ieșiți”, porumbița a zburat și n-am mai văzut-o până nu s-a terminat liturghia. Iar după săvârșirea liturghiei, când noi ieșeam din biserică, am văzut acea necurată porumbiță zburând iarăși împrejurul meu și eu, întinzând mâna, am prins-o și am aruncat-o în apa care era în pridvorul bisericii; și acolo acea porumbiță s-a spălat de toată necurățenia, devenind curată și albă ca zăpada și a zburat spre înălțimi, făcându-se nevăzută”. Spunându-mi acest vis, fericitul Non m-a luat și am mers în soborniceasca biserică împreună cu ceilalți arhiepiscopi unde, sărutând pe arhiepiscop, au săvârșit dumnezeiasca Liturghie. Iar după săvârșirea sfintei slujbe arhiepiscopul Antiohiei a poruncit fericitului Non să grăiască învățături pentru popor. Iar el a grăit după înțelepciunea lui Dumnezeu, învățând poporul; și cuvintele lui nu erau alcătuite cu meșteșugul înțelepciunii lumii acesteia, ci simple și înțelese de toți și lucrătoare, pentru că Duhul Sfânt vorbea prin gura lui. Și din cele vorbite se întrezărea înfricoșata judecată a păcătoșilor și răsplătirea drepților. Și tot poporul era atât de umilit de cuvintele lui, încât pământul era ud de lacrimile lor.

Apoi, după rânduiala milostivului Dumnezeu, s-a întâmplat că desfrânata aceea a intrat în biserică, ea care niciodată nu intrase în biserică și nici nu și-a adus niciodată aminte de păcatele sale. Acea desfrânată, auzind învățătura sfântului Non, a înțeles frica de Dumnezeu și, gândind la păcatele sale și la muncă veșnică pentru ele, a început a vărsa pâraie de lacrimi, amintindu-și de păcatele ei. Și având inima zdrobită nu putea să se oprească din plâns și a poruncit la două slugi ale sale, zicându-le: „Așteptați aici și când va ieși acel sfânt bărbat care a grăit învățătura lui Dumnezeu, să mergeți după el și să vedeți unde găzduiește și, întorcându-vă, să-mi spuneți”. Iar tinerii i-au îndeplinit porunca și îi spuseră că acel om găzduiește lângă biserica Sfântului Mucenic Iulian. Și ea, îndată, a scris cu mâna ei următoarea scrisoare către fericitul Non: „Sfântului ucenic al lui Hristos, scriu eu, păcătoasa și ucenica diavolului, această scrisoare: am auzit despre Dumnezeul tău că a plecat din ceruri și S-a pogorât pe pământ, nu pentru cei drepți, ci ca să-i mântuiască pe cei păcătoși. Și atât de mult S-a smerit, încât a mâncat și cu vameșii; El, spre Care heruvimii nu îndrăznesc a privi, a locuit cu păcătoșii și a vorbit cu desfrânatele; deci, domnul meu, de ești adevărat rob a lui Hristos, precum aud de la creștini, nu mă lepăda pe mine care voiesc a veni prin tine către Mântuitorul lumii pentru a vedea sfânta Lui față”.

Trimițând sfântului o astfel de scrisoare, acesta a citit-o și i-a răspuns așa: „Orice plan vei avea tu, să știi că ești arătată lui Dumnezeu și tu și gândul tău și scopul tău, însă îți zic: să nu mă ispitești, căci eu păcătosul sunt slujitorul lui Dumnezeu. De ai cu adevărat bunăvoință să crezi în Dumnezeul meu și dacă dorești să mă vezi, sunt cu mine și ceilalți episcopi, deci vino și mă vei vedea înaintea lor, iar de voi fi singur, nu mă vei putea vedea”. Citind acestea, păcătoasa s-a umplut de mare bucurie și a alergat la biserica Sfântului Iulian și a dat de știre Sfântului Non despre venirea ei. Iar el, ducând cu sine pe ceilalți episcopi, a poruncit femeii să vină înaintea lui.

Femeia, intrând înaintea soborului sfinților episcopi, s-a aruncat la pământ plângând și a sărutat picioarele Sfântului Non, zicând: „Mă rog ție, domnul meu, să urmezi învățătorului tău, Domnului Iisus Hristos, arată-mi darul tău și fă-mă creștină, pentru că eu sunt marea păcatelor și adâncul fărădelegilor, deci, spală-mă pe mine prin Botez”. Atunci toți episcopii și clericii care se aflau acolo aveau fețele scăldate în lacrimi văzând pe acea desfrânată că vine cu atâta pocăință și credință să se pocăiască. Și abia a putut fericitul să o ridice de la picioarele sale, apoi a zis către dânsa: „Pravila bisericească poruncește a nu fi botezată o desfrânată fără garanți, ca să nu se întoarcă iarăși la viața ei desfrânată”. Iar ea, auzind acest răspuns, iarăși s-a aruncat la picioarele lui și ca și păcătoasa din Evanghelie care a spălat picioarele lui Hristos, așa a făcut și aceasta și a spălat picioarele lui Non și le-a șters cu părul capului său, zicând: „Vei da seama lui Dumnezeu pentru sufletul meu, dacă nu mă vei boteza pe mine astăzi; din mâinile tale să ceară Dumnezeu sufletul meu și asupra ta să cadă faptele mele cele rele și de mă vei îndepărta nebotezată vei fi pricinuitor vieții mele desfrânate și necurate. De nu mă vei face pe mine acum străină de faptele mele cele rele, mă voi lepăda de Dumnezeul tău și mă voi închina idolilor. De nu mă vei face pe mine astăzi mireasa lui Hristos și de nu mă vei aduce la Dumnezeul tău, să nu mai ai parte de El și de sfinții Lui”.

Atunci toți au preamărit pe iubitorul de oameni Dumnezeu, auzind și văzând pe o desfrânată ca aceasta aprinzându-se cu atâta dumnezeiască râvna. Apoi fericitul m-a trimis îndată pe mine, smeritul Iacov, la arhiepiscop ca să-i spun despre acest lucru, iar el, auzind, s-a bucurat foarte mult și a zis către mine: „Mergi și spune-i episcopului tău așa: Cinstite părinte, pe tine te așteaptă lucrul acesta, pentru că știu bine că ești gura lui Dumnezeu care a zis: de vei scoate cinstit din nevrednic, ca gura mea vei fi”. Și chemând pe Cuvioasa Romana, care era întâia diaconiță bisericească, a trimis-o pe aceasta cu mine.

Venind, am aflat pe Pelaghia zăcând încă la pământ, la picioarele fericitului Non, care abia a ridicat-o, zicându-i: „Scoală-te, fiică, ca să înveți cele ce-ți lipsesc pentru Botez”. Iar ea s-a sculat și episcopul a zis către dânsa: „Mărturisește-ți întâi păcatele”. Iar ea plângând a răspuns: „Dacă-mi voi cerceta conștiința mea, niciun lucru bun nu voi afla și știu că păcatele mele sunt mai multe decât nisipul mării și apa mării nu ajunge pentru spălarea faptelor mele celor necurate. Însă nădăjduiesc spre Dumnezeul tău că-mi va ușura sarcina fărădelegilor mele și va căuta cu milostivire spre mine”. Apoi episcopul a întrebat-o: „Care îți este numele?”. Iar ea a răspuns: „De către păriții mei am fost numită Pelaghia, iar cetățenii Antiohiei mi-au pus numele Margareta, pentru podoabele mele cele frumoase și de mult preț cu care m-au înfrumusețat păcatele mele”.

Atunci episcopul a învățat-o credința și a botezat-o în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, a uns-o cu Sfântul Mir și a împărtășit-o cu preacuratul și de viață făcătorul Trupul și Sângele Domnului nostru Iisus Hristos pentru iertarea păcatelor. Iar Romana, diaconița, i-a fost maică duhovnicească, primind-o din baia Botezului; apoi, luând-o din Biserică, a dus-o în Catechumenie, pentru că și noi găzduiam acolo. Iar fericitul Non a zis către ceilalți episcopi: „Veniți la ospăț, fraților, și să ne bucurăm cu îngerii lui Dumnezeu că am găsit oaia cea pierdută, și să gustăm undelemn și vin cu veselie duhovnicească”. Apoi, venind toți, au mâncat cu cea nou botezată; iar diavolul a început a striga în auzul tuturor și glasul lui se asemăna cu un glas de om tânguindu-se și zicând: „Amar, amar, ce rabd eu de la bârfitorul acesta băutor de vin! O, răule bătrân! Oare nu ți-au ajuns ție cei treizeci de mii de sarazini pe care i-ai răpit de la mine și i-ai botezat? Nu ți-a ajuns ție cetatea Iliopolii care cândva era a mea și toți cei care viețuiau în ea se închinau mie, iar tu i-ai luat de la mine și i-ai dus la Dumnezeul tău? Și acum mi-ai tăiat și cea din urmă nădejde. Ce voi face eu de acum, călugăre înșelător și cu nărav rău? Nu vreau să-ți mai rabd vicleșugurile tale! Blestemată este ziua în care te-ai născut tu, rău bătrân, pentru că pâraiele lacrimilor tale mi-au risipit casa mea și au făcut-o pustie”. Și astfel plângând diavolul, striga înaintea ușilor caselor în care eram și au auzit glasul lui toți cei care erau acolo. Și iarăși a zis diavolul către cea din nou botezată: „Asta mi-ai făcut, doamnă Pelaghia? Și tu ai urmat lui Iuda care fiind în cinste apostolească a vândut pe Domnul său. Asemenea și tu mi-ai făcut”. Atunci episcopul i-a poruncit roabei lui Dumnezeu, Pelaghia, ca să se întărească cu semnul crucii. Iar ea făcând semnul crucii pe fața sa, a zis către diavol: „Să te gonească pe tine Iisus Hristos, care m-a izbăvit de tine”. Și acestea zicându-le, îndată a fugit diavolul.

Apoi, după două zile, în timp ce Pelaghia dormea cu cuvioasa Romana, maică să cea duhovnicească, venind diavolul a deșteptat-o și a început a grăi către dânsa: „Scumpa mea doamnă Margareta, ce rău ți-am făcut eu? Nu te-am îmbogățit eu cu aur și cu argint? Oare nu te-am împodobit eu cu pietre de mare preț, cu salbe și cu haine? Deci, rogu-mă ție, să-mi spui cu ce te-am mâhnit? Eu sunt gata a îndeplini porunca ta, numai tu să nu mă lași să mă fac de râs”. Însă ea, înarmându-se cu semnul sfintei cruci, i-a zis: „Domnul meu Iisus Hristos, care m-a răpit pe mine din ghiarele tale și m-a făcut mireasă a cereștii Sale împărății, Acela să te gonească de la mine”. Și diavolul îndată a pierit, iar Pelaghia a deșteptat-o îndată pe Sfânta Romana, zicându-i: „Roagă-te pentru mine, maica mea, căci mă necăjește pe mine diavolul”. Iar maică a zis către dânsa: „Fiică, să nu te înfricoșezi de el, căci acum se teme el de tine și se cutremură de umbra ta”.

A treia zi după botezul ei, Pelaghia a chemat pe una din slugile sale și i-a zis: „Mergi în casa mea și înscrie toate câte sunt în lăzile mele cu aur și apoi toate podoabele mele să le aduci aici”. Și ducându-se slujnica a făcut toate cele poruncite de Pelaghia. Iar fericită Pelaghia, chemând pe Sfântul episcop Non, i-a dat toate bogățiile în primire, zicându-i: „Aceasta este averea cu care m-a îmbogățit pe mine satana și, iată, o dau toată în sfintele tale mâini, ca să faci cu ea ce vei voi tu, căci mie mi se cade ca de acum să caut bogățiile Domnului meu Iisus Hristos”. Și fericitul episcop, chemând pe economul bisericii, i-a dat înaintea tuturor toată bogăția Pelaghiei, și i-a zis: „Te jur pe tine cu numele Sfintei și nedespărțitei Treimi să nu duci în episcopie nimic din aurul acesta, nici în Biserica lui Dumnezeu să nu duci nimic și nici în casa ta sau a vreunuia din clerici să nu duci nimic, ci tot ce este aici să împarți orfanilor și neputincioșilor, căci așa se cuvine, ca cele ce sunt rău adunate să se împartă bine, iar bogăția strânsă prin păcat să se facă bogăție a dreptății. Și de vei călca acest jurământ, anatema să fie casa ta și partea ta să fie cu cei ce ziceau: „Ia-L, ia-L, răstignește-L pe El”. Iar roaba lui Dumnezeu, Pelaghia, nu și-a oprit nimic din averea aceea pentru hrana sa, căci era hrănită de Cuvioasa Romana diaconița, de vreme ce se jurase că să nu guste din bogățiile păcatului. Apoi, chemând pe toate slugile și slujnicele sale, le-a eliberat, dând fiecăruia destul aur și argint și le-a spus: „Eu, fiilor, vă eliberez din vremelnicele slujbe, iar voi să vă sârguiți să vă eliberați din robia acestei deșarte lumi plină de păcate. Ca, precum în lumea aceasta am petrecut împreună, așa să ne învrednicim a fi împreună și în viața cea fericită”. Și acestea zicând către dânșii, i-a eliberat.

În a opta zi, când trebuia, după obiceiul celor din nou botezați, să scoată hainele cele albe primite la botez, fiind Duminică, Pelaghia s-a sculat foarte de dimineață s-a dezbrăcat de hainele cele albe în care se îmbrăcase la botez și s-a îmbrăcat într-o haină aspră de păr. Și luând pe deasupra o haină veche a fericitului Non, a ieșit în taină din cetatea Antiohiei și nimic nu s-a mai știut de ea. Iar Romana, diaconița, se tânguia cu mâhnire pentru dânsa. Dar Dumnezeu, care le știe pe toate, a descoperit fericitului Non că Pelaghia s-a dus la Ierusalim și Non o mângâia pe Romana, zicându-i: „Nu mai plânge, fiică, ci bucură-te, căci Pelaghia, la fel ca și Maria, calea cea bună și-a ales, de la care nu se va abate”. După puține zile arhiepiscopul ne-a eliberat și ne-am dus la locul nostru. După trei ani am dorit să merg la Ierusalim să mă închin Sfintei Învieri a Domnului nostru Iisus Hristos și m-am rugat episcopului meu, fericitul Non, să-mi dea voie să merg acolo. Iar el, dându-mi voie, mi-a zis: „Frate Iacove, când vei merge la sfintele locuri să cauți un călugăr care se numește Pelaghie; acela este famen, dar foarte îmbunătățit și locuiește acolo în ascuns și, aflându-l, să vorbești cu dânsul, pentru că mult te vei folosi de la el, căci este adevăratul rob a lui Hristos și călugăr desăvârșit”. Iar acestea le spunea Non pentru roaba lui Dumnezeu Pelaghia, dar nu m-a lămurit despre dânsa cu de-amănuntul, pentru că Pelaghia, ducându-se la Ierusalim și-a zidit o chilie în muntele Eleonului, unde Domnul nostru se ruga odinioară și, acolo închizându-se, viețuia după Dumnezeu.

Deci, sculându-mă, am mers la sfintele locuri și m-am închinat Sfintei Învieri a Domnului nostru Iisus Hristos și cinstitei Cruci, iar a doua zi am început să-l caut pe monahul cu numele Pelaghie, așa precum mi-a poruncit episcopul meu, și l-am aflat în chilia lui în muntele Eleonului. Chilia nu avea ușă, ci era zidită în toate părțile și numai o fereastră mică am văzut în perete și am bătut în ea; deschizând-o roaba lui Dumnezeu și văzându-mă, m-a recunoscut, însă nu mi-a spus toate despre sine, dar eu n-am mai cunoscut-o, căci cum puteam să recunosc pe aceea care dintr-atâta frumusețe se veștejise ca o floare? Ochii ei se afundaseră adânc în orbite, iar trăsăturile feței ei se schimbaseră din cauza înfrânării peste măsură de la toate. Și toți locuitorii Ierusalimului o luau drept famen și nimeni n-a înțeles că ea este femeie, nici eu însumi n-am știut ceva de dânsa, de vreme ce episcopul meu mi-a spus că este un famen călugăr. Și am fost binecuvântat de dânsa ca de un bărbat călugăr. Iar ea mi-a zis: „Cu adevărat, frate, oare nu ești tu Iacov, diaconul fericitului episcop Non?”. Iar eu m-am minunat că mi-a spus pe nume și că m-a cunoscut că sunt diaconul fericitului Non și i-am răspuns: „Așa este, părintelui meu”. Iar ea mi-a zis: „Să spui episcopului tău să se roage pentru mine, căci cu adevărat este bărbat sfânt și apostol al lui Iisus Hristos”. Și iarăși mi-a mai zis: „Și ție, fratele meu, mă rog ca să te rogi pentru mine”. Și acestea, zicându-mi, a închis ferestruica și a început a citi ceasul al treilea, iar eu, făcându-mi rugăciunea, m-am dus și mult m-am folosit de vederea eicea asemenea cu îngerii și de vorbele ei cele dulci. Apoi, plecând de la dânsa, am umblat prin mănăstire, cercetând pe frați și vorbind cu sfinții bărbați și am avut mult folos și binecuvântări de la dânșii. Și prin toate mănăstirile se dusese vestea despre famenul Pelaghie și toți se foloseau de viața lui și de aceea am dorit să merg iarăși la dânsul și să mă mângâi de vorbă lui cea folositoare de suflet.

După ce am venit iarăși la chilia lui și am bătut în fereastră, am îndrăznit a-l chema pe nume, zicându-i: „Deschide-mi, Avvo Pelaghie!”. Iar el nu mi-a răspuns nimic. Eu am socotit că face rugăciune sau că se odihnește și am așteptat puțin, apoi iarăși am bătut, rugându-l să-mi deschidă, dar iarăși n-a răspuns nimeni; și după puțină vreme am bătut din nou. Și am petrecut așa trei zile, șezând lângă ferăstruică, pentru că am dorit mult să-l văd, să-i văd sfânta lui față și să capăt binecuvântare de la el, dar nu s-a auzit nici un glas. Și am zis atunci în mine: ori s-a dus din chilia aceasta și nu mai este nimeni în ea, ori a murit. Și am îndrăznit a forța ferestruica și l-am văzut zăcând mort la pământ și atunci m-am înspăimântat și am început a plânge, căci nu m-am învrednicit să capăt binecuvântarea lui cea de pe urmă. Și, închizând ferăstruică, am alergat la Ierusalim și am spus sfinților părinți care viețuiau acolo că a murit Avva Pelaghie, famenul. Și îndată vestea a străbătut tot Ierusalimul, cum că Sfântul Pelaghie, monahul cel purtător de semne, a adormit întru Domnul. Apoi s-au adunat călugării din toate mănăstirile și toată cetatea Ierusalimului și Ierihonului și cea din părțile Iordanului, precum și mulțime mare de popor, pentru îngroparea sfintelor lui moaște. Și, spărgând ferestruică, au făcut o intrare cât să poată intra un om, prin care au intrat niște bărbați cucernici și au scos afară cinstitele moaște. Apoi a venit Patriarhul Ierusalimului cu mare mulțime de părinți și au început, după obicei, a unge trupul cu arome și atunci au văzut că famenul era femeie și, înălțând glas cu lacrimi, au strigat, zicând: „Minunat ești între sfinți, Dumnezeule, că ai și pe pământ sfinți ascunși, nu numai bărbați, ci și femei”. Și a voit ca să tăinuiască aceasta de popor, dar n-a putut, de vreme ce Dumnezeu nu voia să tăinuiască, ci să arate și să preamărească pe roaba Sa.

S-a făcut adunare multă de popor și au venit și călugărițele din mănăstirile lor, cu lumânări și cu tămâie și luând în cântări de psalmi cinstitul și sfântul ei trup, cu cinste cuviincioasă, l-au dus în aceeași chilie în care se nevoise și acolo l-au îngropat.

Aceasta este viața celei ce a fost desfrânata și astfel a fost întoarcerea femeii celei piedute, astfel au fost ostenelile și nevoințele ei, prin care a plăcut lui Dumnezeu și prin care fie ca și noi să câștigăm milă în ziua judecății Domnului nostru Iisus Hristos, căruia I se cuvine mărirea cu Tatăl și cu Sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Taisia (Secolul al V-lea)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro

 

Taisia

Sfânta Taisia este o sfântă care a trăit în Egipt în secolul al V-lea.

Prăznuirea ei în Biserica Ortodoxă se face la 8 octombrie.

Rămasă orfană după moartea părinților ei înstăriți, Taisia a dus o viață evlavioasă în Alexandria (Egipt), împărțindu-și averea la săraci și oferind sălaș în casa ei pelerinilor străini și călugărilor care erau în trecere prin Alexandria.

Taisia s-a hotărât să-și dedice viața lui Hristos și să nu se mărite niciodată.

După ce și-a cheltuit toată moștenirea, Taisia a fost tentată să facă rost de mai mulți bani prin orice mijloace, începând să ducă o viață păcătoasă.

Părinții din Sketis de lângă Alexandria auzind de căderea ei, l-au rugat pe Sf. Ioan Colov (prăznuit la 9 noiembrie) să meargă la Taisia și să o convingă să se pocăiască de cele rele.

Ea a fost bună cu noi și acum ar trebui s-o ajutăm”, spuneau ei. „Tu, părinte, ești înțelept. Du-te și încearcă să-i salvezi sufletul iar noi ne vom ruga la Dumnezeu să te ajute”.

Părintele s-a dus la casa Taisiei dar servitorul n-a vrut să-l lase să intre.

Atunci Sf. Ioan i-a spus servitorului să-i transmită stăpânei lui că i-a adus ceva de preț.

Taisia, știind că de multe ori călugării găsesc perle pe malul mării, i-a spus servitorului să-l lase pe Ioan înăuntru.

Sfântul s-a așezat, a privit-o în ochi și a început să plângă.

Taisia l-a întrebat de ce plânge și Sf. Ioan i-a răspuns: „Cum să nu plâng când ai uitat de Mirele Tău, Domnul nostru Iisus Hristos și faci voia satanei cu faptele tale?

Cuvintele sfântului i-au străpuns sufletul Taisiei ca o săgeată de foc dându-și seama ce viață păcătoasă ducea.

Cu frică, ea l-a întrebat pe sfânt dacă Dumnezeu ar accepta pocăința unei păcătoase ca ea.

Sf. Ioan i-a răspuns că Mântuitorul așteaptă pocăința ei.

De aceea a venit El pe pământ, să caute și să mântuiască pe păcătoși.

El te va primi cu dragoste” a mai adăugat sfântul „și îngerii se vor bucura împreună cu tine”.

După cum Însuși Mântuitorul a spus, „mare bucurie se face în cer pentru un păcătos care se pocăiește” (Luca 15,7).

Sentimentul de pocăință a pus stăpânire pe ea și văzând în cuvintele sfântului o chemare de la Dumnezeu de a se întoarce la El, Taisia căuta cât mai repede o cale de a-și salva sufletul.

S-a ridicat și a plecat din casă fără nici un cuvânt și fără să lase dispoziții despre ce se va întâmpla cu proprietatea sa, astfel încât s-a mirat și Sf. Ioan de reacția ei.

Urmându-l pe Sf. Ioan în pustie, ea s-a grăbit să se întoarcă la Dumnezeu prin penitență și rugăciune.

La căderea nopții, părintele i-a pregătit Taisiei un culcuș și o pernă din nisip pe care să se odihnească și el a mers puțin mai departe pentru a-și face rugăciunile de seară după care s-a pus și el la odihnă.

Dar la miezul nopții sfântul a fost trezit de o lumină ce venea din cer și o învăluia pe Taisia, în locul unde aceasta dormea.

În lumina minunată el văzu îngerii din cer cum duceau cu ei sufletul Taisiei.

Apropiindu-se de ea, sfântul își dădu seama că Taisia murise.

Sf. Ioan I-a cerut în rugăciune lui Dumnezeu să-i arate dacă Taisia s-a mântuit sau nu.

Atunci un înger al Domnului a venit la el și i-a răspuns: „Avva Ioan, o oră de pocăință din partea ei a făcut cât o mulțime de ani pentru că s-a pocăit din tot sufletul și cu toată zdrobirea de inimă.”

După ce a îngropat trupul sfintei, Sf. Ioan s-a întors la Sketis și le-a spus călugărilor ce s-a întâmplat.

Toți au dat slavă lui Dumnezeu pentru că s-a milostivit de Taisia, care s-a pocăit ca și tâlharul de pe cruce, într-o singură clipă.

 

Posteritatea

Istoria sfintei Taisia a devenit foarte cunoscută și populară sub diferite forme și în multe limbi – greacă, latină, siriacă, slavonă etc.

În diferitele relatări, convertirea ei este atribuită când sfântului Visarion, când sfântului Pafnutie (cuviosul Pafnutie Chebala, prăznuit la 25 februarie), când sfântului Ioan Colov, când sfântului Serapion Sidonitul (prăznuit la 21 martie).

În Patericul egiptean istoria se găsește sub două forme, una la avva Ioan Colov 43 și alta la avva Serapion 1.

 

Viața Sfintei Cuvioase Taisia

Sf. Cuv. Taisia (Secolul al V-lea) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Cuv. Taisia (Secolul al V-lea) - foto preluat de pe doxologia.ro

În părțile Egiptului era o femeie cu obiceiuri rele, necurată și fără rușine. Femeia aceea avea o fiică pe care o chema Taisia, pe care a învățat-o aceleași obiceiuri rele cu care se îndeletnicea și ea. Ducând-o pe fiica ei într-o casă de desfrânare, a dat-o în slujba Satanei, ca să ducă la pieire multe suflete omenești, înșelându-le, cu frumusețea pe care o avea, căci Taisia era foarte frumoasă și se vestise pretudindeni despre frumusețea feței sale, încât mulți, poftind-o, îi aduceau multe averi, aur și argint și haine scumpe și luxoase. Înșelând cu atâta deșertăciune pe îndrăgostiții ei, îi aducea acolo și mulți își pierdeau averea pentru dânsa și ajungeau la sărăcie, iar alții, bătându-se pentru dânsa, au umplut pragurile casei ei de sângele lor. Cuviosul părinte Pafnutie, auzind de acestea, s-a îmbrăcat în haine mirenești și, luând un galben, a mers la locul unde petrecea Taisia și, văzând-o, i-a dat să înțeleagă că vrea să meargă la dânsa. Iar ea, luând galbenul, i-a zis: „Intră în cămara mea”.

Atunci el intrând, a văzut un pat frumos așternut pe care s-a așezat și a zis către Taisia: „Oare ai altă cămară tăinuită, ca să ne închidem în ea, ca să nu ne știe nimeni?”. Iar Taisia i-a zis: „Este, dar dacă te rușinezi de oameni și aici ne putem ascunde de dânșii, căci ușile sunt încuiate și nimeni nu va putea intra aici, nici nu ne va ști nimeni pe noi, iar dacă te temi de Dumnezeu, apoi nu este loc care să poată fi tăinuit dinaintea Lui, măcar de te-ai ascunde și sub pământ, căci și acolo te vede Dumnezeu”. Auzind Pafnutie aceste cuvinte de la dânsa, i-a zis: „Au, doară și tu știi de Dumnezeu?”. Iar ea a răspuns: „Știu și despre Dumnezeu și am auzit și despre împărăția drepților și munca păcătoșilor”. Atunci starețul i-a zis: „Dacă știi pe Dumnezeu, împărăția Sa și muncile păcătoșilor, atunci de ce prihănești pe oameni și pierzi atâtea suflete? Căci nu numai pentru ale tale păcate, ci și pentru ale acelora pe care i-ai prihănit ai să fii întrebată de Dumnezeu și osândita în gheena focului”.

Taisia, auzind acestea, s-a aruncat l-a picioarele starețului, cu plângere, zicând: „Eu mai știu și aceasta, că pentru cei ce greșesc este pocăință și iertare de greșeli și nădăjduiesc că prin rugăciunile tale să mă izbăvesc de greșeli și să câștig mila Domnului. Deci, mă rog ție, așteaptă-mă puțin, numai trei ceasuri și după aceasta voi merge unde îmi vei porunci și voi face ceea ce-mi vei zice”. Iar starețul, arătându-i locul la care avea să o aștepte, s-a dus. Apoi ea, adunându-și toată averea agonisită cu păcatele ei, a cărei valoare era cam de vreo patruzeci de litre de aur, a dus-o în mijlocul cetății și aprinzând un foc și-a pus toate lucrurile și le-a ars înaintea întregului popor, strigând: „Veniți toți cei care ați păcătuit cu mine și vedeți cum ard toate lucrurile pe care mi le-ați dat voi”. Și, arzându-și averea, s-a dus la locul unde o aștepta Pafnutie. Acolo primind-o starețul, a dus-o la o mănăstire de fecioare și a așezat-o pe Taisia într-o chilie mică. Taisia a fos închisă în acea chilie, pironindu-i-se ușa și i-a fost lăsată numai o ferestruică mică prin care i se dădea puțină pâine și apă. Apoi Taisia l-a întrebat pe Sfântul Pafnutie: „Cum mă sfătuiești, părinte, să mă rog lui Dumnezeu?”. Iar starețul i-a răspuns: „Tu nu ești vrednică ca să chemi numele Domnului, nici să-ți ridici mâinile tale spre ceruri, de vreme ce buzele tale sunt pline de necurăție și mâinile tale sunt întinate, ci, numai căutând adeseori spre răsărit, să zici: „Dumnezeule, cela ce m-ai zidit, miluiește-mă!”.

A petrecut Taisia în acea închisoare vreme de trei ani rugându-se lui Dumnezeu așa precum o învățase Pafnutie și o dată pe zi gusta puțină pâine și apă. După trei ani, milostivindu-se de dânsa, Pafnutie s-a dus la marele Antonie, voind să afle dacă Dumnezeu a iertat-o pe Taisia sau nu. Și mergând la Antonie, starețul i-a povestit lui totul despre Taisia, iar Antonie a chemat pe ucenicii săi și le-a poruncit să se închidă fiecare în cămara sa și să se roage lui Dumnezeu toată noaptea ca să i se descopere vreunuia dintre ei ceea ce voia pentru Taisia, care se pocăiește pentru greșelile ei. Și ucenicii au îndeplinit porunca părintelui lor și au milostivit pe Dumnezeu, încât le-a descoperit ceea ce trebuiau să facă pentru Taisia. Această descoperire i-a fost făcută lui Pavel, care era numit de ceilalți prost. Acestui Pavel, pe când stătea noaptea la rugăciune, i s-a arătat o vedenie și a văzut cerurile deschizându-se și acolo a văzut un pat strălucit de mărire, cu așternuturi scumpe, pe care îl păzeau trei fecioare frumoase și pe patul acela era așezată o cunună. Văzând aceasta, Pavel a zis: „Nu este gătit altuia patul acesta și cununa, decât numai pentru părintele meu Antonie”. Și a venit către dânsul un glas, zicându-i: „Nu părintelui Antonie îi sunt pregătite acestea, ci pentru Taisia, care a fost o desfrânată”. Și Pavel, venindu-și în fire, se gândea la acea vedenie, iar a doua zi a spus fericiților părinți Antonie și Pafnutie, iar aceștia, auzind, au preamărit pe Dumnezeu, care primește pe cei ce se pocăiesc cu adevărat.

Pafnutie s-a pregătit și s-a dus la mănăstirea de fecioare unde era închisă Taisia și, deschizând ușa, a vrut s-o scoată de acolo. Iar Taisia se rugă de dânsul, zicând: „Lasă-mă aici, părinte, ca să petrec până la moarte, pentru că multe sunt păcatele mele și încă trebuie să mai plâng pentru ele”. Iar starețul i-a zis: „Acum iubitorul de oameni, Dumnezeu, a primit pocăința ta și ți-a iertat ție păcatele”. Și a scos-o pe Taisia din închisoare. Iar fericită a zis: „Să mă crezi, părinte, că de când am intrat în această închisoare, am pus înaintea ochilor mei cei gânditori toate păcatele mele și, ținând seama de ele, am plâns neîncetat. Și încă nu s-au dus de la ochii mei toate faptele mele cele rele și stându-mi și acum înaintea ochilor, mă înspăimânta că voi fi osândita pentru ele”.

După ieșirea din închisoare, fericită Taisia a petrecut cincisprezece zile și după această a căzut într-o boală în care a zăcut trei zile și după aceasta și-a dat sufletul și cu pace s-a odihnit, cu darul lui Dumnezeu. Și s-a mutat din patul durerii în patul pe care l-a văzut sfântul Pavel cel prost, în ceruri, pat care era pregătit pentru ea, unde se laudă cu cuvioșii întru mărire și se bucură întru așternutul său de veci. Așa ne-a întrecut păcătoasa și desfrânata întru împărăția lui Dumnezeu. O! de nu ne-am lipsi și noi, cu rugăciunile ei, de aceeași Împărăție. Amin.