Articole

Anastasia Romana (Secolul al III-lea)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.orgdoxologia.ro

 

Sf. Cuv. Mc. Anastasia Romana

Mucenița Anastasia Romana (1) s-a născut în Roma din părinți înstăriți și a rămas orfană la vârsta de trei ani.

Ca orfană, a fost luată în grijă de o mănăstire de femei de lângă Roma, unde era stareță o femeie cu numele Sofia, o bună călugăriță.

Ea a crescut-o pe Anastasia în credință ferventă, frică de Dumnezeu și supunere.

După șaptesprezece ani, Anastasia era cunoscută în întreaga vecinătate, creștinilor ca o mare ascetă și păgânilor pentru deosebita ei frumusețe.

Sf. Cuv. Mc. Anastasia Romana (Secolul al III-lea) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Cuv. Mc. Anastasia Romana (Secolul al III-lea) – foto preluat de pe doxologia.ro

Persecuțiile împotriva creștinilor ale lui Decius (249-251) au început cam în aceeași perioadă.

Administratorul păgân al orașului, Probus, auzise de ea și a trimis soldații să o aducă pe Anastasia la el.

Stareța a povățuit-o pe Anastasia timp de două ore cum să-și păstreze credința, cum să reziste ispitelor amăgitoare și cum să îndure tortura.

Anastasia i-a spus:

Inima mea e gata să sufere pentru Hristos; sufletul meu este pregătit să moară pentru iubitul meu Iisus”.

Binecuvântată de către stareță să sufere pentru Hristos, tânăra Anastasia a ieșit să întâlnească soldații înarmați.

Adusă în fața guvernatorului Probus, Anastasia și-a declarat deschis credința în Hristos Domnul.

Văzând tinerețea și frumusețea ei, Probus a încercat mai întâi să o lingușească și să o facă să îl renege pe Hristos și să o descurajeze și să renunțe la credință:

de ce să-ți irosești tinerețea, privată de plăceri?

Ce poți câștiga prin îndurarea torturilor și moartea pentru Cel Crucificat?

Roagă-te zeilor noștri, mărită-te cu un soț chipeș și trăiește în glorie și onoare”.

Sfânta fecioară i-a replicat cu tărie:

soțul meu, bogățiile mele, viața mea și fericirea mea sunt Domnul Iisus Hristos iar tu nu vei putea să mă faci să-L părăsesc prin minciunile tale!

Sunt gata să mor pentru Domnul meu, nu doar o dată – oh, de-ar fi numai posibil! – ci de o mie de ori”.

Atunci, Probus a condamnat-o pe Anastasia la torturi cumplite.

Sfânta muceniță le-a îndurat cu curaj, slăvind și rugându-se Domnului.

Când i-au sfâșiat hainele, pentru a o umili, ea le-a strigat judecătorilor:

biciuiți-mă și tăiați-mă și loviți-mă; trupul meu gol va fi ascuns de răni iar rușinea mea va fi acoperită cu sângele meu!

Ea a fost biciuită și lovită și tăiată.

De două ori i s-a făcut sete foarte tare și a cerut apă, iar un creștin, Chiril, i-a dat să bea, el fiind binecuvântat de Anastasia și decapitat de păgâni.

Apoi i-au fost tăiați sânii și limba, iar un înger al Domnului a venit și a încurajat-o.

Poporul, văzând tratamentul inuman și dezgustător al sfintei, s-a indignat, iar guvernatorul a fost obligat să înceteze tortura.

La sfârșit a fost decapitată cu sabia, în afara orașului.

Trupul sfintei a fost aruncat în afara orașului să fie mâncat de fiare sălbatice, dar Domnul nu a permis ca sfintele ei moaște să fie dezonorate.

La ordinul unui înger sfânt, stareța Sofia a plecat să caute trupul mutilat al Sfintei Anastasia și, cu ajutorul a doi creștini, a înmormântat trupul.

În acest fel, Sf. Anastasia a primit cununa muceniciei.

Prăznuirea ei se face în 29 octombrie. (2)

 

Imnuri

Tropar – Glasul 4

Mielușeaua Ta, Iisuse, Anastasia, strigă cu glas mare: “pe Tine, Mirele meu, Te iubesc și pe Tine căutându-Te mă chinuiesc. și împreună mă răstignesc și împreună mă îngrop cu Botezul Tău, și pătimesc pentru Tine, ca să împărățesc întru Tine; și mor pentru Tine, ca să viez pentru Tine; ci, ca o jertfă fără de prihană, primește-mă pe mine ceea ce cu dragoste mă jertfesc Ție.” Pentru rugăciunile ei, ca un Milostiv, mântuiește sufletele noastre.

Condac – Glasul 3

Curățată cu apele fecioriei, cinstită Anastasia, ai fost încoronată prin sângele muceniciei. Dăruiești vindecare și mântuire celor în nevoie, și care te cheamă din toată inima, pentru că Hristos ți-a dat tărie, dăruindu-ți harul mereu-curgător!

 

Note

1 - Cercetările hagiografice sugerează că sunt cel puțin patru sfinte numite Anastasia: două dintre ele primind moarte mucenicească în Roma în anii 250, una a primit moarte mucenicească în Sirmium din Pannonia (Serbia zilelor noastre) la sfârșitul secolului al III-lea sau începutul secolului al IV-lea, iar alta a fost o femeie patriciană în vremea lui Iustinian. Viețile și suprapunerile celor trei (sau poate două) mucenițe Anastasia au fost studiate în detaliu (de către Hippolyte Delahaye, Paul Devos și François Halkin); istoricul lor este suprapus…; cele trei mucenice, așa cum sunt ele identificate de obicei, sunt:

- 12 octombrie: Anastasia Romana, muceniță fecioară în timpul lui Dioclețian și Valerian.

- 28/29 octombrie (de asemenea 12 octombrie, 25 decembrie): Anastasia “Fecioara”, muceniță în vremea lui Dioclețian.

- 22 decembrie: Anastasia din Sirmium, “Anastasia Vindecătoarea” sau Pharmakolytria, “Izbăvitoarea de Otravă”, văduvă și mucenică din Sirmium/Sirmio și cei împreună cu ea.

(Jane Baun. Povești dintr-un alt Bizanț: Călătorii cerești și comunități locale în apocrifele grecești medievale, Cambridge University Press, 2007, p. 117.)

2 - Prăznuirea din 12 octombrie – Mucenica-fecioară Anastasia Romana – se referă, probabil, la aceeași sfântă.

 

cititi mai mult despre Sf. Cuv. Mc. Anastasia Romana si pe: basilica.rodoxologia.ro

 

Viața Sfintei Marei Mucenițe Anastasia Romana

Sf. Cuv. Mc. Anastasia Romana (Secolul al III-lea) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Cuv. Mc. Anastasia Romana (Secolul al III-lea) – foto preluat de pe doxologia.ro

În vremea împăraților Deciu și Valerian și a ighemonului Prov, era o mănăstire mică de fecioare în apropiere de cetatea Romei. Această mănăstire se afla la un loc deosebit și neștiut, având câteva călugărițe îmbunătățite, între care era și egumena Sofia, bătrână și desăvârșită în fapte bune. În acea mănăstire se afla și fericita fecioară Anastasia, de prin părțile Romei, care, rămânând orfană de părinți la vârsta de trei ani, a fost luată de bătrâna Sofia, care a crescut-o în mănăstire, învățând-o toate faptele bune, încât le covârșea pe toate celelalte fecioare, nu numai în frumusețe, dar și în post, în nevoințe și în toate celelalte osteneli. Ajungând cu vârsta aproape de douăzeci de ani și aflând unii cetățeni de frumusețea ei, au dorit ca s-o ia în căsătorie și foarte mult se sârguiau pentru acest lucru. Dar sfânta fecioară, socotindu-le pe toate deșertăciune, s-a făcut mireasă lui Hristos, păzindu-și fecioria, priveghind ziua și noaptea în rugăciuni.

Iar diavolul se silea foarte mult ca s-o abată pe fecioara lui Hristos de la viața ei cea asemenea cu îngerii și s-o înduplece spre lume, ostenindu-se asupra ei cu războiul trupului, cu gânduri necurate, cu înșelăciunile șoaptelor celor viclene și cu alte feluri de meșteșuguri ale sale. N-a sporit însă nimic împotriva aceleia în a cărei neputincioasă fire se sălășluia puterea lui Hristos, căci călca cu feciorelnicele ei picioare blestematul trup al șarpelui iadului. Neputând diavolul s-o biruiască pe mireasa cea nebiruită a lui Hristos cu războiul cel dinăuntru și tăinuit, s-a ridicat împotriva ei pe față, pornind contra fecioarei pe cumpliții muncitori. Pentru că în acea vreme era prigoană mare împotriva creștinilor, i-a îndemnat pe necredincioșii care îi urau pe creștini, ca s-o defaime pe ea la ighemonul Prov.

Mergând aceia la necuratul ighemon, i-au spus despre Anastasia că este o fecioară cum nu se află alta mai frumoasă în toată Roma. Apoi i-au mai spus că își petrece viața într-un loc deosebit, la niște femei sărace, care viețuiesc fără de bărbați și nevoind să se căsătorească, batjocorind viața păgânilor, crezând în Cel răstignit și râzând de zeii lor. Ighemonul, auzind de frumusețea Anastasiei, îndată a trimis pe slujitorii săi ca s-o aducă. Aceștia s-au dus, dar nu au putut să deschidă mănăstirea, până ce n-au tăiat ușile cu securile. Văzând acest lucru, pustnicele celelalte s-au speriat foarte tare și, temându-se, au deschis o altă ușă și au fugit. Iar egumena Sofia nu a lăsat-o pe Anastasia, zicându-i: „Fiica mea, Anastasia, nu te înfricoșa, căci acum a venit vremea nevoinței. Iată Mirele tău, Iisus Hristos, vrea să te încununeze pe tine. Deci nu vreau să fugi din mănăstire și să te pierd, mărgăritarul meu, pe care de la trei ani luându-te, te-am crescut și până acum te-am păzit ca pe lumina ochilor”.

Deci Sofia a ieșit înaintea ostașilor și le-a zis: „Pe cine căutați și ce vă trebuie?”. Iar ei au răspuns: Bătrâno, dă-ne pe fecioara Anastasia, pe care o ai aici, căci așa voiește ighemonul Prov”. Iar Sofia a zis: „Bine, cu bucurie vă voi da pe Anastasia, însă numai atât mă rog vouă, domnii mei, să mai așteptați două ceasuri până ce o voi împodobi pe ea, ca să fie plăcută ochilor stăpânului vostru”. Slujitorii, socotind că vrea s-o înfrumusețeze cu podoabe și cu îmbrăcăminte obișnuită, au așteptat două ceasuri. însă duhovniceas­ca maică Sofia, vrând să-și înfrumusețeze pe fiica sa cu podoabe sufletești ca să fie plăcută Mirelui ceresc, a luat-o și a dus-o în biserică.

Punând-o înaintea altarului, cu plângere a grăit către dânsa: „Fiica mea, Anastasia, acum se cade să arăți cu fapte dragostea ta cea mare către Domnul, acum se cade ție să rabzi chinuri pentru Hristos, iubitul tău Mire, și să arăți că ești adevărata lui mireasă. Deci mă rog ție, iubita mea fiică, să nu te înșele limba cea ascuțită ca briciul, să nu te amețești de darurile și de slava lumii celei deșarte, nici să nu te înfricoșezi de chinurile cele vremelnice, care îți mijlocesc ție viața cea veșnică. Iată, cămara Mirelui este deschisă; iată, locul odihnei cele veșnice îți este gătit ție; iată, cununa cea împletită ție; iată, acum te cheamă la nuntă Mielul. Deci mergi către Dânsul cu veselie, mergi la nunta vieții celei veșnice. Mă rog ție, fiica mea, ia aminte la cuvintele mele și adu-ți aminte de ostenelile mele și de grija ce am avut pentru tine, căci te-am crescut luându-te din pruncie, și toată sârguința o puneam pentru aceasta, ca să te pregătesc mireasă curată împăratului slavei. Pentru aceasta m-am ostenit și m-am rugat, pentru aceasta ziua și noaptea te-am învățat, ca să te unești cu Domnul din toata inima și din tot sufletul.

Deci acum, fiica mea, să nu mă rușinezi pe mine, maica ta, înaintea Domnului și să nu-mi pogori în groapă bătrânețile mele mai înainte de vreme, pentru că, dacă voi auzi de tine ceva împotriva dragostei lui Hristos, îndată mă voi sfârși de mâhnire, îndată voi muri. Iar dacă voi auzi că rabzi pentru dragostea lui Hristos, că îți pui pentru Dânsul viața ta, atunci voi fi maica ce se bucură de fiică, atunci se va înălța cornul meu ca al inorogului și bătrânețile mele în untdelemn gras. Deci, fiica mea, să nu-ți cruți frumusețea ta trupească și să nu iubești viața cea vremelnică. Ci, când te vor amăgi cu cuvinte viclene, tu să nu-ți abați inima spre ele; când te vor înfricoșa cu chinurile, tu să grăiești: De frica voastră nu mă voi teme, nici mă voi tulbura, căci cu mine este Dumnezeul meuť. Când vor începe a te bate fără milă, tu să nu te temi de cei ce ucid trupul, căci sufletul nu pot să-l ucidă. Sau, de te vor sfâșia și-ți vor chinui trupul, tu să te bucuri în pătimirile tale, căci împlinești lipsa necazurilor lui Hristos în trupul tău. De vor începe a zdrobi mădularele tale, tu să-ți aduci aminte că și perii capului tău sunt numărați de Domnul, Care va păzi toate oasele tale și nici unul dintr-însele nu va pieri.

Capul de ar voi să ți-l taie, tu să privești la Hristos, Capul a toată Biserica, Care este slava ta și care îți înalță capul tău. Nu te teme, fiica mea, de pătimirea cea aspră, căci Mirele tău îți va sta în față nevăzut și o să-ți ușureze durerile tale și o să te scoată din chinurile cele grele. Când vei suspina, El îți va da ție ușurare. Când vei slăbi, El te va întări. Când vei cădea din pricina bătăilor, El te va ridica. Când în dureri te vei umple de amărăciune, El îți va îndulci inima și-ți va răcori sufletul și nu se va depărta de tine, până ce, scoțându-te din mâna chinuitorilor, te va duce în cămara Sa cea cerească și, chemând toate puterile îngerești și cetele tuturor sfinților, îți va face bucurie și te va încununa ca pe o mireasă a Sa, cu cununa cea nestricăcioasă, ca să împărătești împreună cu El întru slava cea veșnică”.

Iar Anastasia a zis: „Gata este inima mea să pătimesc pentru Hristos, gata este sufletul meu ca să mor pentru Dânsul; toată dorirea și răsuflarea mea spre El era de demult și este și acum, ca întru mărturia dragostei mele către Domnul meu cel iubit să-mi pun sufletul meu pentru Dânsul. Iar acum, deoarece a venit vremea dorinței mele, cu bucurie voi merge înaintea judecătorilor și voi mărturisi preasfânt numele Dumnezeului meu. Dar tu, stăpâna și maica mea, nu te teme pentru mine, nici nu te îndoi de tinerețea mea, căci cred că Domnul meu Iisus Hristos mă va întări pe mine, roaba Lui, Căruia roagă-te și tu, maica mea iubită, ca să nu mă lase și să nu mă depărteze pe mine, până ce voi săvârși nevoința chinurilor întru numele Lui și va cădea rușinat vrăjmașul, care s-a ridicat asupra noastră”.

Astfel vorbind între ele două ceasuri și mai bine și dându-și cea mai de pe urmă sărutare, slujitorii trimiși de ighemon s-au supărat așteptând. Și intrând în biserică, le-au găsit nu îngrijindu-se de împodobirea trupească, ci vorbind cu umilință, mângâindu-se una pe alta și întărindu-se întru Domnul. De aceea, s-au mâniat foarte tare și, apucând pe Anastasia ca lupul pe oaie, i-au pus fiare pe grumaz și au dus-o repede în cetate, înfățișând-o înaintea ighemonului. Iar ea, deși stătea cu fața înaintea lui, cu mintea sa era mai mult înaintea lui Hristos, Mirele ei, și cu ochii inimii privea frumusețea Lui.

Văzând-o, toți s-au mirat de frumusețea ei și de smeriții ei ochi, precum și de blândețea ei. Apoi ighemonul a zis către dânsa: „De ce neam ești, de ce credință, și care îți este numele?”. Iar sfânta a răspuns cu glas blând, căutând în jos: „Sunt fiica unui cetățean din cetatea Romei și sunt crescută în dreapta credință, iar numele meu este Anastasia”. Ighemonul a zis: „Romanilor le este neobișnuit acest nume și nu știu ce înseamnă Anastasia”. Sfânta a răspuns: „Anastasia se tâlcuiește înviere, căci Dumnezeu m-a înviat pe mine, ca să grăiesc împotriva ta, până ce îl voi birui pe tatăl tău, satana”. Ighemonul a zis: „Să-mi răspunzi cu blândețe, fecioară, ca să nu mă pornești spre mânie, căci îți cruț tinerețea și nu vreau să pierd frumusețea ta, ci ascultă-mă ca pe un tată care vrea să te sfătuiască de bine. De ce te-ai amăgit fără de folos cu învățătura creștinească și îți pierzi în deșert anii tăi, lipsindu-te de viața cea bună și de desfătările pe care zeii le-au dat oamenilor, spre veselie? De ce ascunzi într-un colț întunecat o așa frumusețe, care și la boierii cei mari poate să fie plăcută? Ce mângâiere ai dacă fugi de petrecerea împreună cu oamenii și ca o fiară locuiești singură? Care îți este câștigul dacă ești chinuită și mergi la moarte pentru Cel răstignit? Oare nu este bine să te închini zeilor noștri cei fără de moarte, să-ți iei un bărbat cinstit, frumos și de neam bun, să te mângâi cu bucurii și să te veselești cu fiii, să viețuiești în cinste și în slavă, între oamenii cei buni și să ai multe averi, aur și argint, și să nu-ți pierzi în cea mai mare trudă și sărăcie viața cea dată de zei, spre bună petrecere? Deci, te sfătuiesc pe tine, apropie-te și te închină zeilor și îndată vei avea bărbat de neam mare și cinstit, slăvit și bogat, care va fi înaintea scaunului împărătesc cu multă laudă și cu care și tu asemenea vei fi în mare cinste și te vei îndulci de toate bunătățile, în toate zilele vieții tale”.

La aceste cuvinte, Sfânta Anastasia, ridicându-și ochii săi cei plecați în jos și căutând la ighemon, a zis: „Bărbatul meu, bogăția mea, viața și veselia mea este Domnul meu Iisus Hristos, de la Care nu mă voi întoarce cu amăgitoarele tale cuvinte. Nu mă vei înșela precum a înșelat șarpele pe Eva, nici îmi vei îndulci chinuirea cea amară a voastră. Nu mă vei despărți de Domnul meu nici cu frica chinurilor, pentru care de o sută de ori, de ar fi cu putință, sunt gata să mor”. Atunci ighemonul a poruncit celor ce stăteau de față să o bată peste obraz, zicându-i: „Oare așa răspunzi luminatului stăpânitor?”. Apoi, vrând să o facă de rușine, a poruncit să-i rupă hainele de pe dânsa și să fie arătată goală înaintea tuturor. Și a zis către dânsa: „Oare frumos îți este, fecioară, ca să stai înaintea tuturor așa goală?”. A răspuns sfânta: „Nebunule, nerușinatule și de toată necurăția plin, aceasta nu este rușinea mea, ci a ta. Știe Domnul meu că niciodată soarele n-a văzut goliciunea mea, iar tu, punându-mă astfel în fața poporului, să știi că mai mult te-ai făcut de rușine pe tine, decât pe mine. Pentru că pe mine de rușinea aceasta mă va acoperi Mirele meu cu veșmântul slavei, iar pe tine te va acoperi în veci rușinea feței tale. Acum tot omul cu minte va zice: de n-ar fi fost ighemonul fără rușine și plin de pofte nelegiuite, n-ar fi dezgolit în fața tuturor trupul cel feciorelnic”. Apoi a zis celor ce o dezbrăcaseră: „Dacă ați dezgolit trupul meu și dacă ați pus înaintea mea uneltele chinurilor, pentru ce zăboviți? Bateți, tăiați, rupeți trupul meu cel gol, acoperiți-l cu bătăi și cu sângele meu. Iată, mă vedeți gata spre a suferi chinuri și să nu nădăjduiți că veți auzi altceva de la mine, decât numai aceasta, că voiesc să mor pentru Hristos”.

Atunci, la porunca ighemonului, au întins-o cu fața în jos și au legat-o de patru stâlpi, apoi au pus sub dânsa foc cu smoală și cu pucioasă și astfel au chinuit-o cu foc și cu fum greu, iar pe spate au bătut-o cu toiege fără milă. Sfânta răbda chinurile și, în loc de suspinuri, zicea psalmul lui David: „Miluiește-mă, Dumnezeule”. Atât de mult a fost bătută, încât au obosit cei care o băteau. După aceasta au dezlegat-o de pe stâlpi și, luând-o de pe foc, au legat-o pe o roată și, întorcând roata, toate oasele i le-au zdrobit, iar venele i s-au rupt. Dar ea se ruga către Domnul: „Scăparea mea și scutul meu, nu Te depărta de la mine, că slăbește sufletul meu din pricina durerilor și a oaselor mele zdrobite”. Și îndată, cu puterea lui Dumnezeu, roata s-a oprit și a stat nemișcată și Sfânta Anastasia a fost dezlegată de o mână nevăzută. Apoi cu tot trupul s-a arătat nevătămată și sănătoasă, încât toți se mirau de o asemenea minune. Deci ighemonul putea cu o minune ca aceasta să vină în simțire și la cunoștința adevăratului Dumnezeu, dar l-a orbit răutatea și a început cu alte munci a o chinui pe sfânta. A poruncit ca sfânta să fie spânzurată, să-i fie strujite coastele și să-i rupă trupul, iar ea răbda toate acestea cu bărbăție și numai spre Unul Dumnezeu își ridica ochii, zicând: „Vezi durerea mea cu care pătimesc pentru Tine, Mirele meu, și binevoiește ca sângele vărsat de netrebnica roaba Ta să-Ți fie bineprimit și să nu fiu lepădată din ceata sfintelor mărturisitoare”.

După aceasta au coborât-o de pe lemn și a zis ighemonul către dânsa: „Anastasia, oare bine îți este acum?”. Iar sfânta a răspuns: „Foarte bine, pentru că ce chin nu-mi este mie de folos și bineprimit de către Acela pe care îl iubesc mai mult decât viața și decât sufletul meu?”. Atunci ighemonul a zis: „Dacă îți place să rabzi chinuri pentru Cel răstignit, îți voi înmulți această plăcere”. Și a poruncit ca să-i fie tăiați sânii cu briciul. Sfânta, văzând sângele care curgea din ea, a început a slăbi foarte mult și cerea apă de băut. Unul dintre cei ce erau acolo, pe nume Chirii, aducând apă, i-a dat să bea, iar ea, gustând puțină apă, a zis către cel ce i-a dat apă: „Să nu te lipsești de plată de la Domnul, după cuvântul Lui, care a zis: Oricine vă va adăpa cu un pahar de apă rece în numele Meu – căci ai lui Hristos suntem – nu-și va pierde plata sa”. Ighemonul a zis către dânsa: „Îți sunt de ajuns chinurile sau mai vrei să fii chinuită?”. A răspuns sfânta: „Fă ce voiești, Dumnezeul meu este puternic ca și pentru mai mari chinuri să întărească puterea mea cea slăbită și să-ți surpe mândria ta”. Atunci chinuitorul a poruncit ca să-i smulgă unghiile de la degete, după aceea să-i taie mâinile și picioarele și apoi să-i sfărâme toți dinții. Sfânta a începuj iarăși a slăbi și a cere apă, căci din gura ei curgea mult sânge. Atunci Chirii, cel mai înainte pomenit, a adăpat-o cu puțină apă, iar ighemonul, văzându-l pe Chirii că adapă pe muceniță cu apă și socotind că este creștin, căci așa și era, îndată a poruncit ca acesta să fie tăiat cu sabia. Și fiind tăiat, fericitul Chirii s-a dus către Domnul ca să-și ia plata sa pentru paharul cel cu apă rece cu care a adăpat pe mucenița în numele lui Hristos.

Sfânta, răcorindu-se cu apă, a răsuflat puțin și se ruga, zicând: „Nu mă lăsa pe mine, Dumnezeule, Mântuitorul meu”. Și ighemonul a poruncit ca să i se taie limba. Atunci sfânta a zis: „Chiar și limba de-mi vei tăia, băutorule de sânge și nelegiuitule, inima mea tot nu încetează a striga către Domnul, căci El, pe cei ce se roagă în tăcere, mai bine îi ascultă”. Luând sluga un clește, l-a băgat în gura sfintei și i-a tras limba afară și i-a tăiat-o. Atunci tot poporul a strigat înspăimântat, defăimând și ocărând pe ighemon pentru o muncire atât de cumplită și lipsită de omenie. Ighemonul, mâniindu-se pe popor, a poruncit ca sfânta să fie dusă afară din cetate și să i se taie cu sabia cinstitul ei cap. Astfel și-a săvârșit nevoința muceniciei, sfânta și vrednica de laudă, mare muceniță a lui Hristos, Anastasia.

Sfântul ei trup a fost lăsat neîngropat ca să fie spre mâncare fiarelor și păsărilor, dar cu dumnezeiască acoperire se păzea neatins. Venind noaptea, îngerul s-a arătat fericitei starețe Sofia și i-a poruncit să ia trupul Sfintei Anastasia care zăcea în câmp, afară din cetate. Ea, luând o pânză curată, a ieșit din mănăstire și nu știa în ce parte să meargă. Apoi, rugându-se lui Dumnezeu cu tot dinadinsul și fiind povățuită de el, a mers la locul unde era aruncat sfântul trup al duhovniceștii ei fiice, și, sărutându-l cu dragoste și udându-l cu multe lacrimi, zicea: „Iubita mea fiică, pe care în liniște și cu osteneli te-am crescut; în post, în rugăciuni, în feciorie și în curăție te-am păzit, frica lui Dumnezeu și sfânta Lui dragoste te-am învățat; fiica mea cea dulce pentru care totdeauna sufeream, până ce s-a închipuit în tine Hristos, mulțumesc ție că m-ai ascultat pe mine, sărmana ta maică, și ai îndeplinit dorința mea. Nu în zadar m-am ostenit cu tine, pentru că ai stat înaintea Mirelui tău în haina cea de nuntă a fecioriei tale neprihănite, împodobindu-te cu sângele tău. Deci mă rog ție acum, nu ca unei fiice, ci ca unei maici și stăpână a mea, să fii sprijinul bătrâneților mele, cu rugăciunile către Dumnezeu, și mă pomenește, bucurându-te cu Domnul. Iar când îmi va porunci să mă duc din trupul meu de lut, roagă-te bunătății Lui, ca să fie milostiv păcatelor mele”.

Plângând astfel, se gândea ce să facă, pentru că era singură, ba și slabă și abia putea umbla cu toiagul. Neputând să ia și să ducă acel trup ca să-l îngroape, se mâhnea, nepricepându-se ce să facă. Atunci, după rânduiala lui Dumnezeu, au venit niște oameni necunoscuți de ea, cinstiți la vedere, cucernici la vorbă și creștini cu credința. Aceștia, găsind-o pe stareță plângând deasupra trupului, i-au ajutat ei și, adunând mădularele tăiate, adică mâinile și picioarele, care erau aruncate afară din cetate, au pus sfântul cap la loc deosebit și cinstit și, cântând acolo deasupra gropii, au îngropat comoara cea de mult preț, slăvind pe Tatăl și pe Fiul și pe Sfântul Duh. Amin.

Ciprian și Iustina (†304)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.orgdoxologia.ro

 

Ciprian și Iustina

Sfinții mucenici Ciprian și Iustina au trăit în vremea împăratului Deciu (249-251).

Prăznuirea lor în Biserica Ortodoxă se face pe 2 octombrie.

Sf. Ciprian nu trebuie confundat cu Sf. Ciprian al Cartaginei (1), pomenit pe 16 septembrie.

Sf. Sfințit Mc. Ciprian; Sf. Mc. Iustina fecioara (†304) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Sf. Sfințit Mc. Ciprian; Sf. Mc. Iustina fecioara (†304) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Sfântul Ciprian era din Antiohia Siriei, de bun neam și bogat, filozof și vrăjitor cumplit.

A fost câștigat la credința cea întru Hristos de către Iustina, o fecioară creștină din Antiohia care toate demonicele lui lucrări le-a destrămat.

Căci un bărbat oarecare elin, numit Aglaid, de dragostea frumuseții ei rănindu-se și neajungându-și scopul, a venit la Ciprian.

Iar acesta de trei ori trimițând demonii către tânără, n-a izbutit nimic.

Deci după ce a cunoscut că meșteșugul său este neputincios, s-a botezat și, arzând vrăjitoreștile sale cărți, a crezut în Domnul.

Mai apoi, sfântul Ciprian a fost făcut episcop și pe mulți povățuindu-i la credința lui Hristos.

Sfânta Iustina a devenit stareța unei mănăstiri de fecioare.

Sf. Ciprian a fost prins împreună cu Iustina de către stăpânitorul Damascului, și strujindu-li-se coastele au fost băgați în cazan de fier, și fiind trimiși la Nicomidia li s-au tăiat capetele.

Iar marele Grigorie Teologul, nu pe altul, ci pe acesta îl numea „iubit Fecioarei”.

Și se săvârșește soborul lor la locul muceniciei din Nicomidia, care se află de acea parte, la locașurile lui Solomon, în ziua de 2 octombrie.

Trupurile lor au zăcut șase zile neîngropate și fiind acolo niște străini le-au luat în taină și le-au dus la Roma, unde le-au dat unei femei cinstite pe care o chema Rufina, care era rudenia lui Claudie Cezarul.

Acea femeie a îngropat cu cinste trupurile sfinților lui Hristos, mucenicii Ciprian, Iustina și Teoctist.

Mai târziu moaștele lor au fost mutate în basilica împăratului Constantin din Roma.

La mormântul lor au început să se facă multe tămăduiri ale celor bolnavi care alergau acolo.

 

Imnografie

Troparul Sf. Ciprian (Glasul 4)

Şi părtaș obiceiurilor și următor scaunelor Apostolilor fiind, lucrare ai aflat, de Dumnezeu insuflate, spre suirea privirii la cele înalte. Pentru aceasta, cuvântul adevărului drept învățând și cu credință răbdând până la sânge, sfințite mucenic Ciprian, roagă-te lui Hristos Dumnezeu sa mântuiască sufletele noastre.

Condac, glasul 1:

De la meșteșugul vrăjitoresc întorcându-te, de Dumnezeu înțelepțite, la dumnezeiasca cunoștință, doctor preaînțelept te-ai arătat lumii, dăruind tămăduiri celor ce te cinstesc pe tine, Cipriane cu Iustina, cu care roagă-te Iubitorului de oameni Stăpânului să mântuiască sufletele noastre.

Troparul Sf. Iustina (Glasul 4)

Mieluşeaua Ta, Iisuse, Iustina, strigă cu glas mare: pe Tine, Mirele meu, te iubesc și pe Tine căutându-Te mă chinuiesc și împreună mă răstignesc și împreună mă îngrop cu Botezul Tău; și pătimesc pentru Tine, ca să împărățesc întru Tine; și mor pentru tine, ca să viez pentru Tine; ci, ca o jertfă fără de prihană, primește-mă pe mine ceea ce cu dragoste mă jertfesc Ție. Pentru rugăciunile ei, ca un Milostiv, mântuiește sufletele noastre.

 

Iconografie

Dionisie din Furna îl confundă pe Sf. Ciprian al Cartaginei (pomenit pe 16 septembrie) cu acest Sf. Ciprian, fostul vrăjitor (pomenit pe 2 octombrie).

Indicațiile sale se referă la acesta din urmă.

El arată așadar că acest Sf. Ciprian se zugrăvește ca un om tânăr cu părul creț, dar cu barba lungă și sură („afumată”), despărțită în două.

Poartă un înscris care zice: “Tu, Împărate, Cela ce ești pururea și petreci în veci…”.

 

Note

Confuzia începe încă din secolul al IV-lea, în scrierile lui Grigorie de Nazianz (Cuvântarea 18) și Prudentius (Imnul 13), și continuă în unele sinaxare până astăzi. – www.newadvent.org

 

cititi mai mult despre Ciprian și Iustina si pe: basilica.roro.wikipedia.orgen.wikipedia.org

 

Viața Sfântului Sfințit Mucenic Ciprian și a Sfintei Mucenițe Iustina

Sf. Sfințit Mc. Ciprian; Sf. Mc. Iustina fecioara (†304) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Sfințit Mc. Ciprian; Sf. Mc. Iustina fecioara (†304) – foto preluat de pe doxologia.ro

Pe vremea împărăției lui Deciu, era în Antiohia Siriei un filozof și vrăjitor vestit, anume Ciprian, de neam din Cartagina, născut dinpărinți necredincioși, care a fost dat în copilăria sa spre slujba păgânescului și necuratului lor zeu, Apolon. În anul al șaptelea al vârstei sale îl încredințară la vrăjitori spre învățătura meșteșugului vrăjitoriei și a drăceștii înțelepciuni. Iar după zece ani de la nașterea sa a fost trimis de părinți spre săvârșirea jertfei în muntele Olimpului, pe care păgânii îl numeau locuință dumnezeiască, căci acolo se afla nenumărată mulțime de idoli întru care mulți diavoli locuiau.

Ciprian a învățat în acel munte înalt mult meșteșug diavolesc, căci știa felurite năluciri drăcești; se deprinsese a schimba văzduhul, a porni vântul, a slobozi tunete și ploi, a tulbura valurile mării, a face stricăciune în răsaduri, grădini și câmpii, a aduce vătămări și răni asupra oamenilor și se învățase la înțelepciunea cea pierzătoare și prea rea lucrare diavolească. Și a văzut acolo nenumărate pâlcuri drăcești împreună cu stăpânul întunericului, împrejurul căruia unii săltau, alții slujeau, alții chiuiau, lăudând pe stăpânul său, iar alții erau trimiși în toată lumea spre înșelarea popoarelor.

A văzut acolo pe toți zeii și zeițele păgâne și felurite năluciri și vedenii, la care se învăța câte patruzeci de zile în post; că mânca după apusul soarelui nu pâine, nici altă hrană, ci numai ghindă de stejar. Când era de cincisprezece ani avea ca dascăli șapte slujitori mari care slujeau la cele șapte planete. De la acei jerfitori a învățat multe taine diavolești. Apoi s-a dus în cetatea Agra, unde, slujind câtva timp zeiței Ira, a învățat multe meșteșuguri de la slujitorul care era acolo. Și a petrecut și în Tauropoli slujind zeiței Artemis. De acolo s-a dus la Lachedemonia și a deprins să facă fel de fel de vrăji și năluciri, ca aceea ca morții din morminte să grăiască.

Având douăzeci de ani, a mers în Egipt, în cetatea Memfis, la capii răutăților și multe farmece și vrăjitorii învăța. La treizeci de ani a mers la caldei și acolo a învățat să citească în stele. Și în Antiohia a mers, fiind atunci desăvârșit în toată răutatea: vrăjitor și fermecător, pierzător de suflete, mare prieten și credincioasă slugă a stăpânitorului iadului, cu care singur față în față a vorbit și de cinste mare de la dânsul s-a învrednicit. De acest lucru singur a mărturisit, zicând: „Să mă credeți pe mine că singur pe diavol l-am văzut, pentru că prin jertfe l-am rugat și l-am sărutat și am grăit cu dânsul și cu aceia care sunt la dânsul mai mari și m-au iubit și mi-au lăudat înțelegerea mea și înaintea tuturor a zis: „Iată noul Amvrie, grabnic spre ascultarea noastră, vremelnic de împărtășania noastră”. Și mi-au făgăduit că au să mă pună boier, după ieșirea mea din trup și cât timp eu am să petrec pe pământ, în toate au să-mi ajute și mi-au dat spre slujirea mea un grup de diavoli. Iar când ieșeam de la dânsul a strigat către mine: „Îmbărbătează-te, nevoitorule Cipriane” și, sculându-se, m-a petrecut, încât și toți mai marii diavolilor s-au mirat. De aceea toți boierii lor pe mine mă ascultau, văzând cinstea ce mi se făcea de către dânsul. Era chipul lui ca o floare de iarbă și capul îi era încununat cu o coroană prefăcută, nu adevărată, ci nălucire de aur și pietre luminoase, care lumină chipul acela și hainele lui erau minunate. Iar când se întorcea încoace sau încolo se cutremura tot locul acela și mulți stăteau lângă scaunul lui cu fel de fel de rânduieli ale duhurilor răutății, întru mare supunere. Eu cu totul pe mine mă dădusem atunci, supunându-mă la toată porunca lui”. Aceasta despre sine singur a spus-o Ciprian după întoarcerea sa la Dumnezeu.

Este arătat ce fel de om era: prieten al diavolilor, ale căror lucruri, toate, le făcea supărând pe oameni și înșelându-i. În Antiohia a petrecut multă vreme și a adus pe mulți oameni spre toată necurata fărădelege, pe mulți i-a ucis cu otrăvurile și cu farmecele, pe copii și pe copile spre jertfă diavolilor îi înjunghia și pe mulți i-a învățat la vrăjile sale rele: pe unii îi învăța să zboare prin văzduh, pe alții să plutească cu luntrea prin nori, pe alții i-a făcut să umble pe ape. De toți păgânii era cinstit și slăvit ca un mare jertfitor și preaînțelept slujitor al necuraților lor zei și mulți alergau la dânsul pentru nevoile lor, pentru că îi ajuta cu puterea diavolească de care era plin; unora le ajută la desfrânare, altora la mânie, la vrajbă și la izbândirea răutăților, iar altora în zavistie le ajuta. Acum era cu totul în fundul iadului și în gurile diavolești, fiu al gheenei, părtaș al celor diavolești și al pierzării celei veșnice. Iar Domnul, Cel ce nu voiește moartea păcătosului, pentru negrăita Sa bunătate și pentru milostivirea cea nebiruită de păcatele omenești, a vrut ca pe acest om să-l caute și pe cel afundat în adâncul iadului din prăpastie să-l scoată și să-l mântuiască, spre arătarea milostivirii Sale, tuturor oamenilor, căci nu este păcat să biruiască iubirea Lui de oameni. Și l-a mântuit pe Ciprian din pierzarea lui în acest chip:

În acea vreme era în Antiohia o fecioară cu numele de Iustina, care s-a născut din părinți pagâni. Tatăl ei se numea Edesie și era slujitor idolesc, iar maică să se numea Cleodonia. Fecioara Iustina când a ajuns la vârsta desăvârșită, șezând în casa sa la fereastră, a auzit din întâmplare un cuvânt de mântuire din gura unui diacon care trecea pe acolo, care se numea Prailie și care grăia pentru întruparea Domnului nostru Iisus Hristos „că S-a născut din curata Fecioară Maria și, multe minuni făcând, a voit a pătimi pentru mântuirea noastră și a înviat din morți și S-a înălțat la ceruri și a stat de-a dreapta Tatălui și împărățește în veci”.

Această propovăduire a diaconului a căzut pe pământ bun în inima Iustinei, căci degrabă a început a aduce rod și a dezrădăcina din ea toți spinii necredinței. Iustina voia ca mai mult și mai desăvârșit să învețe de la acel diacon, însă nu îndrăznea să-l caute pe el, împiedicând-o feciorelnica rușine. Însă mergea adeseori, în taină, la biserica lui Hristos, ascultând cuvintele lui Dumnezeu; și lucrând în inima ei Duhul Sfânt, a crezut în Hristos. Și în scurtă vreme și pe maica ei a făcut-o să creadă și după aceea și pe bătrânul ei tată l-a adus la credință; el, văzând înțelegerea fiicei sale și auzind cuvintele ei cele înțelepte, socotea în sine că idolii, fiind făcuți de mâini omenești, cum pot să fie ei dumnezei, neavând nici suflet, nici suflare? Și o vedenie minunată a văzut el noaptea în vis, prin dumnezeiască arătare: adică o tabără mare de îngeri purtători de lumină, iar în mijlocul lor era Mântuitorul lumii, Iisus Hristos, și L-a auzit pe El grăindu-i: „Veniți la Mine și vă voi da vouă cerească împărăție”. Apoi, deșteptându-se din somn, Edesie îndată a mers cu femeia și cu fiica sa la episcopul creștinesc pe care îl chema Optat, rugându-l pe el să-i învețe credința lui Hristos și să le dea lor Sfântul Botez și i-a spus lui cuvintele fiicei sale și îngereasca vedenie pe care singur o văzuse.

Auzind aceasta episcopul, s-a bucurat de întoarcerea lor și, grăindu-le mult despre credința în Hristos, a botezat pe Edesie și pe Cleodonia, femeia sa și pe fiica lor Iustina și, împărtășindu-i pe ei cu Sfintele Taine, i-a slobozit cu pace. Iar după ce s-a întărit Edesie în credința lui Hristos, văzând episcopul evlavia lui, l-a făcut preot; și petrecu în fapte bune și în frică de Dumnezeu un an și șase luni și așa, în sfânta credință, și-a sfârșit viața. Iar Iustina bine s-a nevoit în poruncile Domnului, iubind pe Mirele său Hristos și slujindu-I Lui în rugăciuni, în feciorie și în curățenie, în post și în mare înfrânare. Iar vrăjmașul cel ce urăște neamul omenesc, văzând o viață ca aceasta a ei, a zavistuit faptele ei cele bune și a început a o supăra, felurite nevoi și necazuri pornindu-i împotrivă.

Era atunci în Antiohia un tânăr scolastic, pe nume Aglaid, fiu de părinți bogați și slăviți, viețuind cu desfătare întru deșertăciunea lumii acesteia. Și acesta, într-o vreme oarecare, a văzut-o pe Iustina fecioara mergând la biserică și s-a minunat de frumusețea ei. Iar diavolul a pus gând rău în inima lui asupra ei și, aprinzându-se de dorul ei, Aglaid a început a se gândi în toate chipurile, că întru cunoștința și dragostea ei să vie și, înșelând-o, să aducă pe mielușeaua cea curată a lui Hristos întru necurăția cea gândită de dânsul. Și pândea calea ei, ori unde avea să meargă fecioară și, întâmpinând-o, o amăgea cu cuvinte desfrânate, lăudându-i frumusețea. Apoi, spunându-i cuvinte de fericire și arătându-și dragostea sa către dânsa, cu curse înșelătoare și meșteșugit împletite o urmărea pe ea spre desfrânare. Iar fecioara se întorcea și fugea de dânsul, înfricoșându-se de el și nu voia să-i asculte înșelătoarele și viclenele cuvinte. Și tânărul, dorind frumusețile ei cele feciorești, a trimis la dânsa rugăminte ca să voiască să-i fie lui soție. Iar ea a răspuns către dânsul: „Am pe Mirele meu Hristos căruia Îi slujesc și curăția mea îmi păstrez. Acela și sufletul și trupul meu îmi păzește de toată necurăția”.

Un răspuns că acesta al curatei fecioare auzindu-l Aglaid și mai mult a dorit-o, aprinzându-l pe el diavol. Neputând nicidecum să o amăgească, a gândit că s-o răpească; și adunând spre ajutor tineri fără de rânduiala, asemenea lui, i-a păzit calea pe care obișnuia fecioară să meargă spre biserică la rugăciune. Acolo a întâmpinat-o și a prins-o, ducând-o cu sila spre casa lui. Iar ea a început a striga foarte tare, bătându-l pe el peste gură și scuipând asupra lui. Auzind acea strigare, vecinii au ieșit din casele lor și au alergat ca s-o scoată din mâinile tânărului cel nerușinat ca din gura lupului și au reușit să o ia pe mielușeaua cea fără prihană, pe Sfânta Iustina. Și au fugit toți cei nelegiuiți, iar Aglaid cu rușine s-a dus la casa sa.

Neștiind ce să mai facă, înmulțindu-se în el răutatea patimii, s-a ispitit cu încă un lucru rău: a mers la marele vrăjitor și fermecător, Ciprian, jertfitorul idolesc și acestuia, spunându-i necazul său, i-a cerut ajutor, făgăduind să-i dea mult aur și argint. Ciprian, pe toate auzindu-le de la dânsul, îl mângâia făgăduindu-i că toată dorința lui i-o va îndeplini. „Eu, a zis el, voi face ca această fecioară singură să căute dragostea ta și te va dori pe tine mai mult decât tu pe ea”. Așa, mângâindu-l, i-a dat bună nădejde.

Luând Ciprian cărțile sale de învățătură a chemat pe unul din duhurile cele necurate pe care îl știa că degrabă poate să aprindă cu necurată dorire inima Iustinei spre tânărul acela. Iar diavolul i-a făgăduit cu sârguință să-i îndeplinească dorința și cu mândrie a zis: „Nu-mi este mie cu anevoie acest lucru, de vreme ce eu de multe ori am cutremurat cetăți, ziduri am surpat, case am despărțit, vărsări de sânge și ucideri de tată am făcut; învrăjbiri și mânie mare între frați și între soți am pus, pe cei ce voiau să petreacă mult în feciorie i-am adus în necurăție; pe călugării cei ce se nevoiau prin munți și la multă postire se deprindeau, negândindu-se niciodată la trup, în poftă desfrânării i-am adus și i-am învățat să slujească patimilor trupești, iar pe alții, care întru pocăință și întru lepădarea de toate veniseră, iarăși i-am întors la cele dintâi lucruri rele și pe mulți din cei ce petreceau în curăție, i-am aruncat în desfrânare. Deci, oare nu pot eu că pe această fecioară spre dragostea lui Aglaid să o plec? Și ce să zic mai mult? Cu lucrul voi arăta puterea mea degrabă. Deci, primește această doctorie – și îi dădu un vas plin – și dă-o tânărului aceluia ca să stropească locuința Iustinei și vei vedea ce va fi”. Acestea zicând, s-a dus, iar Ciprian, chemându-l pe Aglaid, l-a trimis pe el să stropească în taină casa Iustinei cu licoarea din vasul acela diavolesc. Și făcându-se aceasta, a intrat diavolul desfrânării cu săgețile cele aprinse ale poftei trupești, ca să rănească prin desfrânare inimă cea feciorească și trupul ei și cu pofta cea necurată să-l aprindă.

Avea obiceiul fecioara aceea că în toate nopțile să-și facă rugăciunile sale către Domnul. Și a fost după obicei, când în ceasul al treilea din noapte, sculându-se se ruga lui Dumnezeu, a simțit ca de năprasnă o tulburare în trupul ei și furtună rea de pofta cea trupească și aprinderea focului gheenei. Și a fost acea supărare și în acel vifor dinăuntru multă vreme; îi venea întru pomenire acel Aglaid, căci se ridicase în ea gândurile cele rele. Se mira fecioară și singură de sine se rușina, simțindu-și sângele fierbând ca într-o căldare și se gândea la lucruri de care întotdeauna, ca de niște necurățenii, se scârbea. Și cu bună cunoștință fiind Iustina, a înțeles că de la diavol i s-a tras acest război întru dânsa și îndată, înarmându-se cu arma semnului crucii, a alergat către Dumnezeu cu fierbinte rugăciune și a strigăt din adâncul inimii către Hristos, Mirele său, zicând: „Doamne, Dumnezeul meu, Iisuse Hristoase, iată, vrăjmașii mei s-au ridicat asupra mea, curse au pregătit pentru picioarele mele și au smerit sufletul meu; iar eu mi-am adus aminte de numele Tău și m-am veselit și când mă supără ei pe mine, eu la Tine scap și nădăjduiesc, spre a nu se bucura vrăjmașul meu de mine; căci știi, Doamne Dumnezeul meu, că eu sunt roaba Ta și curăția trupului meu pentru Tine o păzesc și sufletul meu Ție ți l-am încredințat. Deci, păzește pe oaia Ta, Păstorule bun, nu mă lăsa întru mâncarea fiarelor celor ce caută să mă înghită pe mine, dă-mi biruința poftei celei rele a trupului meu”. Astfel, sfânta fecioară, stăruind mult în rugăciune, a rușinat pe vrăjmașul care, fiind biruit de rugăciunea ei, a fugit de la dânsa cu rușine; și s-a întors odihna în trupul și în inima Iustinei și s-a stins văpaia poftei, iar războiul a încetat și fierberea sângelui s-a potolit și Iustina a dat slavă lui Dumnezeu, cântând cântare de biruință.

Diavolul s-a întors la Ciprian cu veste rea, că nu a reușit întru nimic. Dar Ciprian l-a întrebat pe el din care pricină nu a putut s-o supună pe acea fecioară. Iar el, cu toate că nu voia, i-a spus adevărul, zicând: „Pentru aceasta nu am reușit, pentru că am văzut pe ea un semn de care m-am înfricoșat, și din această cauză nu am putut ca să o biruiesc”. Ciprian a chemat un diavol mai cumplit și l-a trimis pe acesta spre a o ispiti pe Iustina. Și mergând acesta, a făcut mai multe decât cel dintâi, căci cu mare putere a năvălit asupra ei, iar fecioara cu mai fierbinte rugăciune s-a înarmat și mai mare nevoință a arătat, pentru că s-a îmbrăcat în haină de păr și își chinuia trupul său cu înfrânarea și cu postul, numai pâine și apă mâncând. Și așa, îmblânzindu-și patimile trupului, a biruit pe diavol și l-a gonit cu rușine, iar el, la fel ca și cel dintâi, nesporind nimic, s-a întors la Ciprian. Iar Ciprian a chemat pe una dintre căpeteniile diavolești și i-a spus despre slăbiciunea celorlalți doi diavoli trimiși care nu au putut să covârșească o fecioară și a cerut de la dânsul ajutor. Iar el a ocărât pe diavolii cei dintii cu sălbăticie, ca pe cei ce nu sunt bine iscusiți în acel lucru și ca pe cei ce nu știau cum să îndulcească desfrânarea în inima fecioarei. Și i-a dat bună nădejde lui Ciprian, făgăduindu-i că singur, în alt chip, să ispitească pe fecioară.

Ducându-se de la Ciprian, s-a prefăcut pe sine în chip de femeie și așa a intrat la Iustina; și, șezând, a început a grăi cu dânsa cuvintele cele dumnezeiești, ca și cum ar fi vrut să urmeze vieții și curăției ei; o întreba ce fel de plată o să aibă pentru această viață sfântă și pentru fecioria ei. Iar Iustina a zis: „Mare și negrăită este plată pentru cei ce viețuiesc în curăție, și mâhnire mare au oamenii care nu bagă de seamă o visterie mare ca aceasta a curăției îngerești”. Iar diavolul, descoperindu-și nerușinarea, cu meșteșug a început a o amăgi, zicându-i: „Apoi în ce chip ar putea să fie lumea și cum s-ar naște oamenii? De ar fi păzit Eva curăția, apoi de unde s-ar fi înmulțit neamul omenesc? Cu adevărat, bună este însoțirea, pe care singur Dumnezeu a rânduit-o, și Sfânta Scriptură o laudă, zicând: Cinstită este nunta întru toate și patul nespurcat. Mulți sfinți ai lui Dumnezeu oare nu au fost întru însoțirea pe care a dat-o Dumnezeu spre mângâierea omului, ca spre copiii săi căutând să se înveselească și să laude pe Dumnezeu?”.

Niște cuvinte ca acestea auzindu-le Iustina, a cunoscut pe maestrul diavol amăgitor și mai bine decât Eva l-a biruit pe el; pentru că, neintrînd în mai multă vorbă cu dânsul, a alergat degrabă la limanul Crucii lui Hristos. Și a pus semnul cel cinstit pe fruntea ei și inima și-a ridicat-o spre Dumnezeu, Mirele său, și îndată a pierit diavolul, cu mai mare rușine ca cei dintâi. Acel mare diavol a venit și la Ciprian, tulburat; și cunoscând Ciprian că nici acela nu a reușit nimic, a zis către diavol: „Oare nici tu pe fecioara aceea n-ai putut s-o biruiești, fiind diavol puternic și iscusit mai mult ca alții în acest lucru? Apoi care din voi va face ceva acelei nebiruite inimi feciorești? Deci, spuneți-mi mie: cu ce fel de arme vi se împotrivește vouă și cum puterea voastră cea tare neputincioasă o face?”. Iar diavolul, fiind silit de puterea lui Dumnezeu, deși nevrând, a mărturisit: „Nu putem, a zis el, să privim spre semnul crucii, ci fugim de dânsul, căci ne arde precum focul și ne gonește departe”. Ciprian s-a supărat foarte tare asupra diavolului, că l-a adus întru rușine și se certa cu dânsul, zicându-i: „Dar așa este puterea voastră, că o fecioară neputincioasă vă biruiește?”. Atunci diavolul, vrând să-l mângâie pe Ciprian, a încercat să facă alt lucru, în acest fel: s-a prefăcut în chipul Iustinei și a mers la Aglaid, că așa părându-i-se lui Aglaid că este Iustina cu adevărat își va împlini datoria sa și nu va fi arătată neputința lor cea diavolească, nici Ciprian nu se va afla întru rușine.

Când a intrat diavolul la Aglaid în chipul Iustinei, Aglaid a sărit de nespusă bucurie și alergând la ea, a cuprins-o și o săruta, zicând: „Bine ai venit la mine, prea frumoasă Iustina”. Și cum a zis tânărul cuvântul Iustina, îndată diavolul s-a stins, neputând nici numele Iustinei să-l rabde, iar tânărul s-a înspăimântat foarte tare și, alergând la Ciprian, i-a spus lui cele ce s-au întâmplat. Ciprian, cu ajutorul vrăjilor sale, a pus pe dânsul chip de pasăre și făcându-l ca să zboare prin văzduh, l-a trimis la casa Iustinei, ca prin fereastră să intre în camera ei. Iar el, fiind purtat de diavol, zbura prin văzduh deasupra camerei Iustinei și voia să se așeze pe casă. S-a întâmplat atunci ca Iustina să privească pe fereastră și văzând-o diavolul pe ea, l-a lăsat pe Aglaid și a fugit. Și a pierit de la Aglaid și acea nălucire, în care se arăta ca o pasăre și puțin a lipsit de a nu muri cazând jos, căci cu mâinile s-a apucat de vârful casei și, ținându-se, a rămas spânzurat. De nu ar fi fost coborât de acolo prin rugăciunea Sfintei Iustina, ar fi căzut ticălosul și ar fi murit. Și așa, nereușind nimic, s-a întors tânărul la Ciprian, povestindu-i lui primejdia sa, iar Ciprian s-a necăjit foarte tare, văzându-se înfrânt și s-a hotărât că singur să se ducă la Iustina, nădăjduind în vrăjitoriile sale. Mai întâi s-a prefăcut în femeie, apoi în pasăre; și încă nu se apropia de ușile casei ei, iar nălucirea și înșelătoarea asemănare cu cea de femeie și cu cea de pasăre au pierit de la dânsul și s-a întors rușinat.

După aceasta, a început Ciprian a face izbândire rușinii sale, și a adus cu ajutorul vrăjilor sale ispite asupra casei Iustinei și asupra caselor tuturor rudeniilor, ale vecinilor și ale cunoscuților ei, ca odinioară diavolul asupra dreptului Iov: le omora dobitoacele, pe slugile lor le lovea și cu răni îi arunca pe dânșii în necaz nemăsurat. Apoi a lovit-o și pe Iustina cu o boală, încât zăcea la pat și plângea maică să pentru dânsa. Iar ea o mângâia pe maică să, precum David, zicând: „Nu voi muri, ci vie voi fi, și voi povesti lucrurile Domnului”. Însă nu numai asupra ei și asupra rudeniilor ei, ci și asupra cetății (Dumnezeu așa a voit), a adus Ciprian vătămare, din cauza mâniei sale celei neîmblânzite și din pricina rușinii celei mari. Și erau răni între dobitoace și multe boli între oameni. Și prin lucrare diavolească a străbătut vestea prin întreaga cetate, că marele jertfitor Ciprian pedepsește cetatea pentru Iustina, care i se împotrivește. Adunându-se nu puțini dintre cinstiții cetățeni, au mers la Iustina și cu mânie au sfătuit-o pe dânsa ca să nu-l mai mâhnească pe Ciprian și să se mărite cu Aglaid, ca să nu pătimească toți mai multă supărare pentru dânsa. Iar ea pe toți îi mângâia, încredințându-i că degrabă toate vătămăturile acelea, care au fost aduse lor de Ciprian cu ajutorul diavolilor, vor pieri, lucru care s-a și întâmplat. Pentru că după ce Sfânta Iustina s-a rugat cu tărie lui Dumnezeu, îndată toată puterea diavolească a pierit și toți s-au tămăduit de boli și s-au vindecat de răni.

Schimbându-se lucrurile, popoarele Îl preamăreau pe Hristos, iar de Ciprian și de meșteșugul lui cel vrăjitoresc își băteau joc, încât acum Ciprian nici între oameni nu se mai arăta de rușinea cea mare și chiar și de cei cunoscuți se rușina. Apoi, înștiințându-se bine că semnul crucii și numele lui Hristos nimic nu poate să le biruiască, și-a venit în fire și a zis către diavol: „Pierzătorule și al tuturor înșelătorule, vistierule a toată necurăția și înșelăciunea, acum ți-am cunoscut neputința, că dacă de umbra crucii te temi și de numele lui Hristos te cutremuri, apoi ce vei face când singur Hristos va veni asupra ta? Dacă pe cei ce se însemnează cu crucea nu-i poți birui, apoi pe cine vei scoate din mâinile lui Hristos? Acum am cunoscut că nu ești nimic și nu poți nimic și nu ai putere de izbândire. M-am înșelat eu, ticălosul, ascultându-te pe tine și crezând în înșelăciunea ta; deci, depărtează-te de la mine, blestematule, depărtează-te, că de acum mi se cade mie să rog pe creștini că să mă miluiască. Mi se cade mie să alerg la cei dreptcredincioși ca să mă izbăvească și să se îngrijească pentru mântuirea mea. Du-te, du-te nelegiuitule, vrăjmaș al adevărului și potrivnic și urîtor a toată lumea!”.

Acestea auzindu-le, diavolul s-a repezit la Ciprian ca să-l ucidă și, năpădind asupra lui, a început a-l sugruma, bătându-l. Și nu avea Ciprian ajutor de la nimeni și nu știa cum să-și ajute lui și să se izbăvească din cumplitele mâini diavolești și, încă fiind viu, și-a adus aminte de semnul sfintei cruci prin care se împotrivea Iustina la toată puterea diavolească și a zis: „Dumnezeul Iustinei, ajută-mi și mie!”. Apoi, ridicându-și mâna, și-a făcut semnul crucii și îndată diavolul ca o săgeată întinsă a pierit de la dânsul. Iar el, răcorindu-se și căpătând îndrăzneală și chemând numele lui Hristos, se însemna cu semnul crucii și în felul acesta se împotrivea diavolului, ocărându-l și blestemându-l. Diavolul stătea departe de dânsul și nu îndrăznea să se apropie, pentru semnul crucii și pentru numele lui Hristos, care îl înfricoșau și îl îngrozeau, zicându-i: „Nu te va scoate Hristos din ghearele mele!”. Și, mâniindu-se asupra lui, a răcnit ca un leu și s-a dus.

Ciprian, luând toate cărțile vrăjitoriilor sale, a alergat la Antim, episcopul creștin, și, căzând la picioarele lui, se ruga să-l miluiască pe el și să-i dea lui Sfântul Botez. Iar episcopul, știindu-l pe el mare vrăjitor și tuturor înfricoșat, socotea că a venit la dânsul cu înșelăciune și îl îndepărta, zicându-i: „Multe rele faci între pagini și să nu faci acestea și între creștini, ca să nu pieri degrabă”. Iar Ciprian, plângând, i-a povestit episcopului toate răutățile sale și cărțile sale i le-a dat ca să le ardă. Văzând episcopul smerenia lui, i-a arătat și l-a învățat pe el sfânta credință și i-a poruncit lui ca să se pregătească să primească Sfântul Botez. Iar cărțile lui le-a ars înaintea tuturor creștinilor cetății. Apoi, ducându-se Ciprian cu inima umilită, plângea pentru păcatele sale, presărându-și cenușă pe cap și făcea pocăință, strigând către adevăratul Dumnezeu și Îl ruga pentru curățirea fărădelegilor sale. A doua zi, intrând în biserică, asculta cuvântul lui Dumnezeu cu mângâiere și bucurie, stând între cei credincioși. Iar când celor chemați diaconul le poruncea să iasă afară, zicându-le: „Câți sunteți chemați, ieșiți!”, alții ieșeau, iar Ciprian nu a voit să iasă, ci a zis către diacon: „Rob al lui Hristos sunt, nu mă goni pe mine de aici”. Iar diaconul i-a zis lui: „De vreme ce încă nedesăvârșit ești întru Sfântul Botez, pentru aceasta ești dator să ieși”. Iar el a răspuns: „Viu este Hristos, Dumnezeul meu, Cel ce m-a păzit pe mine de diavol și pe fecioara Iustina curată a păzit-o și m-a miluit pe mine; deci, nu mă izgoni din biserică până ce voi fi creștin desăvârșit”. Apoi diaconul i-a spus despre aceasta episcopului și episcopul, cunoscându-i osârdia lui și căldura inimii pentru credința în Hristos, l-a chemat la sine și neîntârziat l-a botezat în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Aflând despre aceasta Sfânta Iustina mare mulțumire a înălțat către Dumnezeu și multe milostenii a dat săracilor și prinoase a făcut la biserică. Iar pe Ciprian, episcopul l-a făcut citeț în a opta zi, în a douăzecea zi l-a făcut ipodiacon și în a treizecea zi l-a făcut diacon, iar după un an l-a hirotonit preot. Ciprian, schimbându-și obiceiul, din zi în zi mai strâmtă își făcea calea vieții, totdeauna plângând pentru faptele sale cele rele de mai înainte și a mers din putere în putere și din bunătate în bunătate. Apoi, curînd a fost numit episcop și în acea dregătorie a arătat o viață asemănătoare cu cea a multor sfinți mari și bine a păstorit turma lui Hristos. Iar pe sfânta Iustina fecioară a făcut-o diaconiță și i-a încredințat ei o mănăstire de fecioare, făcând-o pe ea stareță asupra acelor fecioare creștine. Și mult norod păgân, prin chipul și prin învățătura sa, de la închinarea de idoli întorcându-i, i-a câștigat și i-a unit cu Biserica lui Hristos. Și se împuțina slăvirea idolească, iar slava lui Hristos se înmulțea.

Văzând diavolul o viață ca aceasta a lui Ciprian și sârguință să pentru credința lui Hristos și pentru mântuirea sufletelor omenești, scrâșnea din dinți împotriva lui. Și a îndemnat pe pagâni să-l clevetească pe Ciprian înaintea stăpânitorilor părților din răsărit, că pe idolii lor i-a defăimat și mult norod dintre aceștia a întors la adevărata credință, iar pe Hristos, potrivnicul lor, Îl slăvește. Adunându-se necredincioșii, au mers la Evtolmie ighemonul, care stăpânea atunci în părțile acelea și au clevetit pe Ciprian, împreună cu Iustina, aducând asupra lor multe pricini: precum că și idolilor și împăratului și tuturor stăpânitorilor potrivnici sunt și tulbură poporul, amețindu-l și ducându-l în urma lor spre închinarea la Hristos cel răstignit. Și pe stăpânitor l-a rugat ca amândoi, Ciprian și Iustina, cu moarte să fie pedepsiți. Auzind de acestea, ighemonul Evtolmie a poruncit ca să fie prinși și Ciprian și Iustina și în temniță să-i arunce. Și mergând în Damasc, i-a luat pe amândoi ca să-i judece.

Acolo, șezând la judecată, i-au adus de față pe legații lui Hristos, pe Ciprian și pe Iustina, și judecătorul a zis către Ciprian: „Pentru ce ți-ai schimbat slava ta cea dintâi, fiind mai înainte vestit slujitor al vechilor zei și pe mulți oameni la dânșii aducând?”. Iar Sfântul Ciprian i le-a spus lui toate pe rând, așa cum a cunoscut neputința și înșelăciunea diavolească și a cunoscut puterea lui Hristos, de care toți diavolii se tem și se cutremură și de semnul cinstitei cruci se sting; și și-a spus toată pricina întoarcerii sale către Hristos, pentru care se arată gata îndată a muri. Iar judecătorul, neprimind cuvintele în inima lui și neputând să răspundă la cuvintele lui Ciprian, a poruncit ca sfântul să fie spânzurat și să-i fie strunjit trupul, iar pe Sfânta Iustina s-o bată peste gură și peste ochi. Și au fost chinuiți multă vreme, dar neîncetat îl mărturiseau pe Hristos și răbdau toate chinurile cu mulțumire. După aceea i-au aruncat pe ei în temniță; apoi cu îmbunări îi îndemna către închinarea la idoli.

După ce n-a reușit să-i întoarcă de la credința lor, judecătorul a poruncit să fie aruncați într-o găleată cu apă fiartă; și căldarea aceea, deși fierbea întruna, cu nimic nu i-a vătămat pe dânșii și, ca într-o răcoreală Îl preamăreau pe Dumnezeu. Văzând aceasta, un preot idolesc, cu numele Atanasie, a zis: „Și eu așijderea în numele zeului Asclepie, în acest foc voi intra și pe vrăjitorii aceștia îi voi rușina”. Când acesta s-a atins de foc, îndată a murit. Judecătorul, văzând acest lucru, s-a înfricoșat și, nemaivrând să-i judece, i-a trimis la împăratul Claudiu care se afla în Nicomidia și i-a scris despre toate cele făcute de dânșii. Iar împăratul i-a judecat și i-a osândit la moarte prin tăiere cu sabie.

După ce i-au dus la locul unde trebuiau să fie omorâți, și-a cerut Ciprian vreme de rugăciune, pentru ca mai înainte pe Iustina s-o omoare, căci se temea ca ea să nu se înfricoșeze de moartea lui. Iar ea, bucuroasă, și-a plecat capul sub sabie și la Mirele său Hristos s-a dus.

Văzând moartea cea nevinovată a lor, un om oarecare, pe care îl chema Teoctist, a fost cuprins de o jale foarte mare pentru dânșii, și, aprinzându-se cu duhul către Dumnezeu, a căzut în genunchi lângă Sfântul Ciprian, sărutându-l și mărturisindu-se pe sine creștin. Îndată alături de Ciprian și Teoctist a fost osândit la moarte prin tăiere. Și așa fiind omorâți ei, și-au dat sufletele lor în mâinile lui Dumnezeu.

Trupurile lor au zăcut șase zile neîngropate și fiind acolo niște străini le-au luat în taină și le-au dus la Roma, unde le-au dat unei femei cinstite pe care o chema Rufina, care era rudenia lui Claudie Cezarul. Acea femeie a îngropat cu cinste trupurile sfinților lui Hristos, mucenicii Ciprian, Iustina și Teoctist. La mormântul lor au început să se facă multe tămăduiri ale celor bolnavi care alergau acolo. Cu ale lor rugăciuni să tămăduiască Domnul și bolile noastre cele trupești și sufletești. Amin.

Eufimia din Calcedon (†304)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Eufimia din Calcedon

Sfânta, slăvita, Marea Muceniță Eufimia din Calcedon (gr. Ευφημία), numită „prealăudată” în Biserica Ortodoxă, a mucenicit pentru credința ei în Calcedon, la anul 304. Prăznuirea muceniciei ei se face pe 16 septembrie, iar pe 11 iulie se prăznuiește minunea săvârșită de ea la Sinodul de la Calcedon (451).

 

Viața

Sfânta Eufimia a trăit în vremea domniei împăratului Dioclețian (284-305 d.Hr.) S-a născut în orașul Calcedon (azi districtul Kadikoy, în Istanbul, Turcia) din părinți creștini, Filofron (Philophronos) și Teodosia, într-o familie de rang senatorial. Încă din tinerețe și-a închinat viața lui Hristos, stăruind în rugăciune, post și curăție.

Proconsulul provinciei Asia, care era și guvernator al Calcedonului, pe nume Priscus, supranumit Antipater a proclamat prin decret o zi de sărbătoare în cinstea zeului păgân Marte (zeul războiului în mitologia romană), poruncind ca toți locuitorii să se adune și să aducă ofrande și jertfe zeului.

Creștinii însă se fereau însă să ia parte la festivitățile păgâne și, ascunzându-se în casele unora dintre ei, își petreceau vremea în rugăciune către adevăratul Dumnezeu. Proconsulul Priscus a poruncit atunci ca toți creștinii din oraș să fie găsiți și aduși înaintea lui ca să jertfească și ei lui Marte. Într-o casă au fost găsiți mai mulți creștini laolaltă, între care și tânăra Eufimia. Judecătorii au încercat să îi convingă, mai întâi cu vorbe bune, apoi cu ademeniri și în cele din urmă cu amenințări să se lepede de Hristos, însă ei au rămas statornici în credința lor. Au fost bătuți cu cruzime, însă nu au primit să se lepede de Hristos.

Aflând-o pe fecioara Eufimia în mijlocul creștinilor, văzând frumusețea și tinerețea ei, judecătorii au scos-o din rândurile creștinilor, crezând că, lipsită de susținerea lor, fecioara avea să cedeze și să se lepede de credința ei. Însă ademenirile și amenințările lor nu au dat rezultat. Atunci, văzând guvernatorul că nu izbutea nimic, a condamnat-o la moarte prin tragerea pe roată. Eufimia a răbdat însă chinurile cumplite, stăruind în rugăciune. Un înger al Domnului s-a apropiat atunci și, oprind chinurile, a ridicat-o pe fecioara Eufimia de pe cumplitul instrument de tortură, vindecându-i toate rănile, iar ea a stat, sănătoasă, înaintea judecătorilor.

Atunci aceștia, socotind că sfânta scăpase prin vrăjitorie, au poruncit ca sfânta să fie aruncată într-un cuptor încins. Doi dintre soldații însărcinați să ducă la îndeplinire sentința, pe nume Victor și Sostene, au dus-o până la cuptorul de foc, însă, văzând în flăcări chipurile amenințătoare ale unor îngeri ai Domnului, s-au cutremurat și, refuzând să ducă la îndeplinire porunca, au crezut și ei în Dumnezeul Eufimiei și L-au mărturisit pe Hristos. Cei doi au fost judecați ceva mai târziu și condamnați la moarte, primind mucenicia în numele lui Hristos.

Sfânta Eufimia a fost aruncată în foc de alți soldați, însă a rămas neatinsă. Aruncată mai apoi într-o groapă plină cu țepușe și cuțite ascuțite, Sfânta a scăpat și de această dată nevătămată.

În cele din urmă, sfânta a fost condamnată să fie aruncată fiarelor sălbatice, în timpul jocurilor de circ. Sfânta Eufimia s-a rugat cu stăruință să se învrednicească să sufere chinuri pentru numele Domnului Hristos, însă fiarele sălbatice nu au vrut să se atingă de ea. În cele din urmă, o ursoaică a mușcat-o o dată de picior, și, sângerând mult, Sfânta Marea Muceniță Eufimia și-a dat duhul în mâinile Domnului. Atunci s-a produs un cutremur mare de pământ, care i-a făcut pe spectatori și pe soldații care păzeau arena să fugă, iar părinții sfintei, strecurându-se prin mulțime, au reușit să îi ia trupul și să îl îngroape cu cinste în apropiere de Calcedon.

După ce au încetat persecuțiile împotriva creștinilor, deasupra mormântului Sfintei s-a înălțat o mare catedrală, care avea să adăpostească mai târziu și lucrările Sinodului al IV-lea Ecumenic din anul 451.

 

Minunea din timpul Sinodului Ecumenic de la Calcedon

Al Patrulea Sinod Ecumenic s-a întrunit în orașul Calcedon în cursul lunii octombrie a anului 451. Cei 630 de delegați s-au adunat în biserica Sfintei Eufimia, care adăpostea moaștele sfintei. Sinodul a condamnat doctrina monofizită a lui Eutihie și a adoptat Mărturisirea de credință de la Calcedon, afirmând că Iisus Hristos a fost “Om adevărat și Dumnezeu adevărat“, a doua Persoană a Sfintei Treimi, în două Firi, dumnezeiască și omenească „neamestecate, neschimbate, neîmpărțite și nedespărțite”.

Raportul între monofiziți și ortodocși era destul de echilibrat în timpul Sinodului, așa încât lucrările sinodale erau aprig disputate. Neputându-se ajunge la o hotărâre comună, sfântul patriarh Anatolie al Constantinopolului a propus ca Sinodul să încredințeze hotărârea Duhului Sfânt, rugându-L să le vestească hotărârea corectă cu ajutorul prealăudatei mucenițe Eufimia.

Ierarhii ortdocși și cei monofiziți și-au scris atunci Mărturisirile de credință pe două suluri de pergament și le-au pecetluit cu pecețile lor. Deschizând mormântul sfintei, au așezat amândouă Mărturisirile de credință, în prezența împăratului Marcian (450-457) pe pieptul Sfintei. Au pecetluit apoi mormântul cu pecetea imperială, și au așezat pază imperială la mormântul sfintei.

Au petrecut cu toții, vreme de trei zile, în post și rugăciune, iar la sfârșitul celor trei zile, patriarhul și împăratul au deschis mormântul, fiind de față toți participanții la Sinod. Au aflat atunci pergamentul monofiziților îndepărtat și aruncat la picioarele sfintei, iar Mărturisirea ortodoxă se afla în mâna dreaptă a sfintei.

În Sinaxar se arată că sfânta însăși și-a întins mâna, ca și cum ar fi fost vie, și a înmânat patriarhului Mărturisirea ortodoxă. Se spune că, după această minune, mulți dintre participanții la Sinod s-au încredințat de adevărul credinței ortodoxe, iar cei care au refuzat să se lepede de erezia lor au fost condamnați și excomunicați de Sinod.

Această minune este relatată într-o scrisoare trimisă de Sinod Papei Leon I:

Căci Dumnezeu a fost Cel ce a lucrat, și biruitoarea Eufimia a încununat adunarea ca pentru nuntă, care, luând Mărturisirea noastră de credință, a primit-o ca pe a sa și a înmânat-o Mirelui ei prin preaevlaviosul nostru împărat și de Hristos iubitoarea împărăteasă, potolind strigătele împotrivitorilor și primind mărturisirea noastră a adevărului ca plăcută înaintea Lui, și cu mâna și gura ei așezând pecetea ei asupra voturilor noastre ale tuturor, a proclamat-o.” Această minune a Sfintei este prăznuită de Biserica Ortodoxă pe 11 iulie.

Sf. Mare Mc. Eufimia (†304) - foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Sf. Mare Mc. Eufimia (†304) – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Moaște

Moaștele Sfintei Eufimia s-au arătat încă de la început făcătoare de minuni. În fiecare an, în ziua praznicului ei, din moaștele sfintei curgea un sânge binemirositor, pe care, strângându-l cu cinste episcopul locului, îl folosea ca să ungă pe cei bolnavi. Şi cu sângele sfintei s-au făcut multe vindecări. Iar în alte prilejuri de peste an, mai ales atunci când ierarhul locului era vrednic și evlavios, din moaștele sfintei curgea și mir parfumat, folosit tot la vindecarea bolnavilor.

Pentru multele minuni ale sfintei, faima ei s-a răspândit în întregul Imperiu, și mulți pelerini și bolnavi veneau la mormântul ei, învrednicindu-se de vindecare. Pentru aceasta, i s-a spus „prealăudata”, sau „atotlăudata”, și tot pentru cinstirea deosebită arătată sfintei, ierarhii adunați la Sinodul de la Calcedon au socotit-o vrednică să arate credința cea adevărată.

În secolul al VI-lea, împăratul Mauriciu (582-602) îndoindu-se de minunea care se săvârșea cu moaștele sfintei în fiecare an, a despecetluit odată mormântul acesteia, necrezând că din trupul sfintei putea izvorî cu adevărat sânge. De obicei, sângele sfintei era strâns cu evlavie de episcop în timpul sfintelor slujbe. Împăratul însă a rupt pecetea de pe mormânt și s-a dus singur să vadă dacă minunea era adevărată. Şi deschizând mormântul, a început sângele sfintei să curgă, mai mult decât în orice an, umplând biserica de o mireasmă asemănătoare cu a mirului. Împăratul, încredințat, s-a pocăit.

În preajma anului 617, în vremea domniei împăratului Heraclie (610-641), Calcedonul a fost cucerit de perși, sub conducerea lui Chosroes I, iar biserica Sfintei Eufimia a fost arsă și distrusă. Moaștele Sfintei au scăpat însă neatinse. După retragerea perșilor, în jurul anului 620, moaștele Sfintei Eufimia au fost mutate la Constantinopol, într-o nouă biserică închinată sfintei, construită în centrul orașului, în apropiere de Hipodrom. Minunile sfintei au continuat și acolo.

În vremea prigoanei iconoclaste din timpul împăratului Leon al III-lea Isaurul (714-741), acesta a poruncit ca moaștele nestricate sfintei să fie luate pe ascuns din biserică, iar în locul lor să fie așezate niște oase putrede, voind să abată astfel poporul de la închinarea la moaștele sfinților. A făcut acest lucru pe ascuns, întrucât se temea de evlavia populară față de sfântă și vroia totodată să profite de aceasta pentru a zdrobi încrederea poporului în cinstirea sfinților.

O vreme, a ținut moaștele sfintei în palat, însă fiicele împăratului fiind dreptcredincioase, le țineau în mare cinste și se rugau mereu înaintea lor. Atunci, pentru a nu fi descoperit ce făcuse, împăratul a poruncit ca moaștele sfintei să fie aruncate în mare. Făcându-se cum poruncise împăratul, moaștele sfintei nu s-au scufundat, ci au plutit pe mare, departe de țărmurile Constantinopolului.

Împăratul a deschis atunci înaintea poporului mormântul sfintei, în care fuseseră așezate oasele cele putrezite, și pentru o vreme a reușit să înșele poporul adunat acolo că acelea ar fi fost trupul sfintei. Biserica sfintei a fost părăsită și profanată, rămânând în ruină până la sfârșitul perioadei iconoclaste. Însă în cele din urmă s-a aflat despre înșelăciunea împăratului Leon și despre faptul că moaștele sfintei fuseseră aruncate în mare.

Plutind astfel pe mare trupul sfintei, a fost pescuit de doi frați, Sergiu (Serghie) și Sergon, a căror corabie tocmai pleca din port către insula Lemnos, în Marea Egee, care era pe atunci grânarul Constantinopolului. Cei foi frați nu știau ale cui moaște erau acelea pe care le găsiseră, însă le-au păzit cu cinste, văzând în vis niște îngeri ca niște bărbați luminoși strânși în jurul raclei sfintei, cu lumânări aprinse, cântând și slăvind pe Dumnezeu.

Până au ajuns în insula Lemnos, cei doi frați s-au rugat cu stăruință să li se descopere ale cui erau moaștele pe care le găsiseră. În insula Lemnos era cinstită în mod deosebit Sfânta Muceniță Glicheria, ale cărei moaște se găseau într-o biserică de acolo. În noaptea când au ajuns la mari, celor doi li s-au arătat în vis cele două sfinte mucenițe, care s-au salutat cu dragoste, chemându-se pe nume.

Astfel au aflat cei doi frați cine era sfânta pe care o scoseseră din mare. Bucuroși, au vrut să plece mai departe, spre orașul lor de origine, și, ridicând ancora, s-au pregătit să plece. N-au reușit însă să înainteze nici în prima zi, nici în zilele următoare, căci vântul îi împingea înapoi. După câteva zile, li s-a arătat în vis sfânta Eufimia, cerându-le să nu o mute încă o dată, ci să o lase acolo, în insula Lemnos.

Cei doi frați s-au dus atunci la episcopul locului și, dezvăluindu-i cele întâmplate, au hotărât să înalțe o mică biserică pe locul unde vroiau să îngroape moaștele sfintei, pe care le-au ascuns în pământ, sub Sfântul Altar, de teamă să nu fie găsite și profanate din nou de iconoclaști, așezând deasupra mormântului o lespede pe care scriseseră cum găsiseră moaștele și cine era sfânta îngropată acolo. Cei doi frați nu au mai plecat însă de acolo, ci, renunțând la negustorie, și-au petrecut tot restul vieții în posturi și rugăciuni, lângă biserica sfintei Eufimia.

La câtva timp după aceea, voind episcopul locului să aducă într-o nouă biserică înălțată de el moaștele Sfintei Eufimia, aceasta i s-a arătat în vis, cerându-i să nu o mai mute de la locul ei, ci să ia în locul ei moaștele Sfintei Mucenițe Glicheria, care erau ascunse în altă parte. Iar Sfânta Eufimia era cinstită mai departe de popor în bisericuța ei de la malul mării.

Câțiva ani mai târziu, tot în vremea prigoanei iconoclaste, în ziua praznicului Sfintei Eufimia, un mare demnitar, susținător al politicii iconoclaste a împăratului a poposit pe insula Lemnos, cu o mică armată. Văzându-i pe creștinii adunați la praznicul sfintei, i-a alungat, batjocorindu-i, și a poruncit ca biserica să fie distrusă din temelie. Moaștele sfintei, îngropate sub pământ, nu au fost însă găsite, și nu s-au pierdut, ci au rămas pe locul acela. Biserica fiind distrusă, locul a rămas însă părăsit.

Când s-a potolit prigoana iconoclastă, după moartea lui Leon al IV-lea Khazarul (750-780), în vremea domniei împăratului Constantin al VI-lea (asociat la tron din 771, împărat 780-797) și a mamei sale, împărăteasa Irina (regentă între anii 780-797 și împărăteasă unică între anii 797-802), a fost restabilită cinstirea sfintelor icoane. În special binecredincioasa împărăteasă Irina avea mare evlavie la Sfânta Eufimia și, cunoscând povestea aruncării moaștelor ei în mare, se străduise în fel și chip să le găsească, însă nu reușise.

În acea vreme, un bărbat pe nume Anastasie, cu rangul de comite, a primit drept moștenire un teren din insula Lemnos pe care se afla și mormântul sfintei, cu ruinele vechii biserici. Acesta, găsind ruinele bisericii, a rezidit-o din temelii și, în timpul lucrărilor, a aflat și moaștele sfintei. Fiind depuse împotriva lui niște denunțuri mincinoase, comitele a fost scos din funcție și, socotind că i se făcuse o nedreptate, a plecat la Constantinopol, vrând să facă apel la judecata imperială.

Aflând că mitropolitul de Calcedon era foarte respectat la Curte, i s-a adresat mai întâi acestuia, rugându-l să îl ajute ca să își redobândească rangul. La început, mitropolitul l-a refuzat. Anastasie, stăruind, l-a urmat pe mitropolit până la palatul episcopal, unde, văzând biserica deschisă, s-a dus să se roage. Reședința mitropolitului era atunci lângă biserica Sfintei Eufimia.

Auzind comitele de aceasta, s-a minunat foarte tare. Întrebat fiind de clerici de pricina mirării lui, le-a povestit că moaștele Sfintei Eufimia se aflau pe o moșie a lui. Clericii l-au adus atunci pe Anastasie înaintea mitropolitului de Calcedon care, cercetându-l, a aflat de la el cum ajunseseră moaștele sfintei până în insula Lemnos, aduse de cei doi frați. Atunci mitropolitul l-a luat cu sine pe Anastasie și, aducându-l înaintea împăratului și a împărătesei, le-a vestit aflarea moaștelor sfintei.

Bucuroși, împăratul și împărăteasa l-au răsplătit pe Anastasie, reașezându-l în rangul sau și făcându-i multe daruri, după care au trimis în insula Lemnos un sobor de preoți și arhierei, însoțit de mulți nobili și de o gardă de onoare, ca să afle moaștele Sfintei și să le aducă, cu cinste, la Constantinopol.

Atunci s-a iscat o mare tulburare printre locuitorii insulei, care nu vroiau să fie lipsiți de binecuvântările ce izvorau din moaștele sfintei. Episcopul locului a potolit însă poporul, iar moaștele Sfintei Mucenițe Eufimia au fost luate cu cinste și duse în corabie, care le-a purtat până la Constantinopol, fiind reașezate în biserica închinată Sfintei în anul 796.

Racla cu moaștele sfintei a mai fost o dată furată în vremea cruciadelor, fiind dusă de cruciați la Nicosia, în Cipru, însă moaștele Sfintei s-au întors iarăși la Constantinopol. După căderea Constantinopolului, în 1454, patriarhul Ghenadie al II-lea Scholarios a mutat iarăși moaștele Sfintei din biserica închinată acesteia în catedrala patriarhală, fiind mutate de fiecare dată odată cu mutarea reședinței patriarhale.

În prezent, cea mai mare parte a moaștelor Sfintei Mucenițe Eufimia se află în Catedrala Patriarhală Sf. Gheorghe aflată în cartierul Fanar din Constantinopol (Istanbul), fiind așezate în partea dreaptă a bisericii, în naos, alături de moaștele Sfintelor Solomoni și Teofano.

Racla cu moaștele Sfintei Eufimia, în Biserica Patriarhală Sf. Gheorghe, Istanbul - foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Racla cu moaștele Sfintei Eufimia, în Biserica Patriarhală Sf. Gheorghe, Istanbul – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Imnografie

Pentru prăznuirea din 16 septembrie:

Tropar, glasul al 4-lea:

Foarte mult ai vestit pe cei dreptmăritori, și ai rușinat pe cei rău credincioși, Eufimia, preafrumoasă fecioară a lui Hristos, întărind cele ce părinții bine au dogmatizat la al patrulea Sobor. Muceniță preamărită, pe Hristos Dumnezeu roagă-L să ne dăruiască nouă mare milă.

Condac, glasul al 2-lea:

Nevoințe în chinuri, nevoințe pentru credință cu avânt ai suferit pentru Hristos, Mirele tău. Acestuia și acum roagă-te, să se surpe trufia vrăjmașilor sub picioarele dreptcredincioșilor, ca și atunci eresurile, prin rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, ceea ce ai primit hotărârea credinței de la cei șase sute treizeci de Dumnezeu purtători părinți și o păstrezi, prealăudată.

În Ceaslovul cel Mare (ed. Biserica Ortodoxă, Alexandria, 2003), troparul și condacul care se cântă la praznicul din 11 iulie apar ca o variație (de traducere, probabil) a celor din 16 septembrie, care se cântă pe glasuri diferite, după cum urmează:

Tropar, glasul al 3-lea:

Ai veselit pe cei dreptcredincioși și ai rușinat pe cei rău-mărturisitori, Eufimia, preafrumoasă fecioară a lui Hristos. Căci ai întărit dogmele Sinodului al patrulea, pe care Părinții bine l-au rânduit. Muceniță mărită, roagă-L pe Hristos Dumnezeu să ne dăruiască nouă mare milă.

Condac, glasul al 4-lea:

Lupte în chinuri, lupte în credință ai purtat cu căldură pentru Hristos, Mirele tău. Şi așa precum ai zdrobit eresurile, așa și acum întărâtările vrăjmașilor supune-le sub picioarele poporului nostru, rugând pe Născătoarea de Dumneze. Căci tu ai luat de la cei șase sute treizeci purtători de Dumnezeu părinți hotarul credinței și l-ai păzit pe el, prealăudată.

 

Iconografie

Potrivit Erminiei lui Dionisie din Furna (ed. rom. Sophia, București, 2000, pp. 185, 209 mucenicia Sfintei Eufimia se zugrăvește astfel: Fecioara, tânără, este reprezentată înconjurată de lei și urși, îngenuncheată, cu ochii și mâinile înălțați spre Dumnezeu.

Mural depicting the martyrdom of St. Euphemia (Church of St. Euphemia, Rovinj, Croatia) - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Mural depicting the martyrdom of St. Euphemia (Church of St. Euphemia, Rovinj, Croatia) – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Există și o indicație iconografică specifică menită să amintească minunea sfintei Eufimia de la Sinodul IV de la Calcedon din 451, pe care Dionise nu o menționează, însă care este evocată în Viețile Sfinților. În relatarea minunii Sfintei Eufimia se povestește că începând de atunci, sfânta muceniță Eufimia se zugrăvește purtând în mână un sul de pergament cu mărturisirea de credință ortodoxă a Părinților de la Sinodul de la Calcedon.

Sf. Mare Mc. Eufimia (†304) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Mare Mc. Eufimia (†304) – foto preluat de pe doxologia.ro

 

cititi mai mult despre Sf. Mare Mc. Eufimia si pe: eufimiadincalcedon.wordpress.com; basilica.ro; doxologia.ro; en.wikipedia.org

Sfânta Muceniță Ludmila (Secolul al IX-lea)

foto preluat de pe doxologia.ro
articol preluat de pe basilica.ro

 

Sfânta Muceniță Ludmila

Sfânta Muceniță Ludmila s-a născut în Boemia în a doua jumătate a secolului al IX-lea.

Contele Melnik, tatăl ei, era un om bogat, unul dintre marii dregători ai țării.

Ludmila s-a căsătorit cu prințul Borzivoi al Boemiei.

Cu prilejul unei călătorii în Moravia au cunoscut pe cei doi frați Metodie și Chiril, apostolii slavilor.

Sf. Mc. Ludmila (Secolul al IX-lea) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Mc. Ludmila (Secolul al IX-lea) – foto preluat de pe doxologia.ro

În urma acestei întâlniri, Ludmila și Borzivoi, soțul ei, au primit Sfântul Botez împreună cu mulți dintre slujitorii lor.

Astfel a apărut prima Biserică creștină în Boemia.

Dumnezeu a binecuvântat căsătoria lor cu un fiu pe nume Vratislas, căruia, după ce s-au retras la Castelul Tetin, i-au lăsat conducerea tronului Boemiei.

Vratislas s-a căsătorit cu prințesa păgână Dragomira și au avut un fiu pe nume Venceslas.

Acesta a fost crescut în credința creștină de către Ludmila, bunica lui, spre deosebire de celălalt copil al Dragomirei, Boleslav, care a rămas păgân, iar după moartea lui Borzivoi și a fiului său Vratislas, cei doi copii au rămas sub conducerea regentă a Dragomirei.

Deoarece Boleslav și Dragomira urau pe Venceslas și Ludmila pentru că erau creștini, au complotat, omorându-i în timp ce se aflau în biserică rugându-se.

Dar împăratul Germaniei, Otto I, a invadat Boemia ca să pedepsească pe cei care l-au omorât pe vasalul său.

Învingând pe Boleslav și Dragomira, le-a impus să restabilească religia creștină și să plătească un tribut anual.

Sfânta Mare Muceniță Chiriachi (sec III – IV)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe basilica.ro

 

Sfânta Mare Muceniță Chiriachi

În zilele împăratului Diocleţian (284-305), era un creştin pe nume Dorotei, cu soţia sa, Eusebia, care, fiindcă nu aveau fii, se rugau lui Dumnezeu să le dea lor rod pântecelui, făgăduind să-l dăruiască Domnului pe copilul ce se va naşte.

Deci, a ascultat Dumnezeu rugăciunea lor şi au născut prunc de parte femeiască, în ziua Duminicii, pentru care pricină au numit-o Chiriachi (pentru că în limba greacă Ziua Domnului adică Duminica, se spune Chiriachi).

Şi au păzit-o fecioară, fiindcă făgăduiseră să o dăruiască lui Dumnezeu. Dar, pe când Sfânta Chiriachi era de 16 ani, păgânul împărat Diocleţian a pornit prigoană împotriva creştinilor. Atunci au fost pârâţi părinţii Sfintei, împreună cu ea, că sunt creştini.

Deci, au venit slujitorii împărăteşti şi, luându-i pe toţi trei, au despărţit pe fecioară de părinţii ei. Pe bătrâni i-au dus la Melitene în Armenia, unde au pătimit pentru Hristos de la dregătorul Iustus, iar pe frumoasa Chiriachi au trimis-o în lanţuri, la cezarul Maximian Galeriu (293-311), în Nicomidia.

Acesta, cercetând pe frumoasa fecioară şi văzând statornicia ei în credinţă, a poruncit să fie crunt bătută. Sfânta a primit, în tăcere, cumplitele lovituri de toiege. Nu se văita, ci numai se ruga în tăcere. Văzând prigonitorul că nu izbuteşte să înduplece pe tânăra creştină să se lepede de credinţa ei, a lăsat-o în seama dregătorului Ilarian al Bitiniei.

Şi, venind acesta la judecată chiar în capiştea idolească, mai înainte de a începe el să o întrebe pe Chiriachi, s-a făcut un mare cutremur de pământ, idolii au căzut şi s-au prefăcut în pulbere şi însuşi Ilarian şi-a aflat, acolo, moartea.

Peste câtva timp, a venit un alt dregător, care, aflând pe fecioară în temniţă, a poruncit să se aprindă un foc mare şi Sfânta să fie aruncată în flăcări. Şi, începând atunci o ploaie mare, a potolit vâlvătaia şi a stins focul, iar fecioara a scăpat nevătămată. A fost, apoi, aruncată la fiare sălbatice, dar fiarele, simţind sfinţenia ei, se gudurau ca mieii.

Mulţi păgâni, văzând lucrul acesta, au crezut în Hristos. Iar dregătorul, înţelegând că nimic nu izbuteşte, a poruncit ca Sfânta să fie scoasă din cetate şi ucisă. Şi, luând-o slujitorii, au scos-o afară din cetate, ca să-i taie capul, în ziua de 7 iulie din anul 303. Iar Sfânta a cerut voie să se roage.

După ce s-a rugat, a povăţuit pe creştinii care îi urmaseră să mărturisească şi ei credinţa. Apoi, culcându-se pe pământ, şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu. Şi ostaşii, apropiindu-se de ea ca să-i taie capul şi văzând-o deja moartă, s-au mirat. Deci, s-a făcut un glas dumnezeiesc, zicând: „Mergeţi, fraţilor, şi propovăduiţi măririle lui Dumnezeu”. Atunci ostaşii şi cei ce erau de faţă au crezut în Hristos.

Moaştele Sfintei au fost îngropate cu evlavie de către creştini, fiind cunoscute pentru darul facerii de minuni. Prin voia lui Dumnezeu şi purtarea de grijă a episcopului Iacob Stamati al Huşilor, în anul 1763, o mână din sfintele ei moaşte a fost adusă de la Marea Lavră din Muntele Athos şi aşezată în biserica Mănăstirii Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel din Huşi, ctitoria Sfântului Voievod Ştefan cel Mare, catedrala de astăzi a Episcopiei Huşilor, Sfânta devenind ocrotitoare a acestei eparhii.

 

Tropar – Glasul 4

Mieluşeaua Ta, Iisuse, Chiriachi, strigă cu glas mare: pe Tine, Mirele meu, te iubesc și pe Tine căutându-Te mă chinuiesc și împreună mă răstignesc și împreună mă îngrop cu Botezul Tău; și pătimesc pentru Tine, ca să împărățesc întru Tine; și mor pentru tine, ca să viez pentru Tine; ci, ca o jertfă fără de prihană, primește-mă pe mine ceea ce cu dragoste mă jertfesc Ție. Pentru rugăciunile ei, ca un milostiv, mântuiește sufletele noastre.

 

cititi mai mult despre Sfânta Mare Muceniță Chiriachi si pe: ziarullumina.rodoxologia.ro; www.crestinortodox.ro; pravila.ro

Fevronia din Nisibe (secolul al III-lea)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Fevronia din Nisibe

Sfânta cuvioasă Fevronia din Nisibe este o fecioară muceniță din Nisibe care a mucenicit la în timpul uneia din persecuțiile împotriva creștinilor din timpul domniei împăratului Dioclețian (284-305). Prăznuirea ei în Biserica Ortodoxă se face la 25 iunie.

Sf. Cuv. Mc. Fevronia din Nisibe (secolul al III-lea) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Cuv. Mc. Fevronia din Nisibe (secolul al III-lea) – foto preluat de pe doxologia.ro

 

Viața și pătimirea

Această fericită și preacuvioasă din fragedă vârstă ridicând asupra ei jugul Domnului Hristos, și cu cuviință petrecându-și viața sub canonul mănăstirii, care se afla la hotarele perșilor și ale romanilor, în cetatea numită Nisibe, care se mai numește și Antiohia Migdoniei, acolo s-a făcut monahie.

Și a întrecut pe toate cele ce erau cu dânsa, atât la nevoința sihăstriei și la înțelepciune cât și la citirea dumnezeieștilor Scripturi. Și egumena tuturor monahiilor ce petreceau acolo era cuvioasa Vriena.

Iar în zilele lui Dioclețian (284-305), un guvernator anume Selin prigonea creștinii; pentru aceasta celelalte călugărițe au ieșit din mănăstire, grăbindu-se ca să scape de moartea ce le sosise; însă fericita Fevronia, aflându-se atunci bolnavă și neputând să fugă, zăcea în pat, și ședea lângă dânsa Vriena și alta ce se chema Ieria Singlitica.

Deci venind ostașii lui Selin, au spart porțile cu topoarele, și intrând înăuntru, îndată scoțând săbiile au vrut să taie pe Vriena; dar Prim, nepotul lui Lisimah, arătându-se pururea cu blândețe spre crestini, n-a lăsat să o taie.

După aceea luând pe Fevronia, au dus-o la guvernatorul Selin, mergând după dânsa Vriena și Ieria și Tomaida, întărind-o în credință și învățând-o să nu se teamă de chinuri, nici să vândă credința lui Hristos, îndemnând-o ca să-și aducă aminte de surorile Livia și Leonida și de Evtropia.

Dintre care, Liviei adică i s-a tăiat capul pentru Hristos, iar Leonida a fost băgată în foc, iar copila Evtropia, auzind pe maica-sa spunându-i: “Nu fugi, fiică”, ea și-a pus mâinile înapoi, și și-a plecat grumazul la chinuitori, și a murit cu osârdie.

Deci, Vriena după ce a învățat-o din destul, s-a întors la mănăstire plângând și tânguindu-se și temându-se pentru necunoașterea sfârșitului. Pentru aceasta se ruga lui Dumnezeu, ca să fie biruit diavolul de dânsa.

Iar Tomaida și Ieria, îmbrăcându-se cu port bărbătesc, au urmat după sfânta, amestecate cu slugile. Și dacă au dus-o, întâi a stat de față înaintea lui Lisimah, nepotul lui Selin, care a întrebat-o ca să spună cum îi este numele, neamul și credința ei; deci mucenița în loc de toate a zis cum că este creștină.

Apoi după aceasta Selin, ispitind-o cu amăgituri și cu momeli ca să o întoarcă din credința ce avea către Hristos, și neputând, a poruncit să o întindă de patru părți, și o ardea cu foc dedesubt; iar deasupra o băteau slujitorii.

Deci de răni și de focul ce o ardea, și a cărui văpaie era atâta de untdelemnul aruncat într-însul, se topeau cărnurile fericitei Fevronia și curgeau pe pământ. După aceea a poruncit de au spânzurat-o și au bătut-o cu toiege de fier; apoi i-au tăiat limba, și i-au dezrădăcinat dinții; apoi i-au tăiat sânii amândoi, și i-au pus foc peste tăieturi.

Pe urma i-au tăiat mâinile și picioarele, și în sfârșit i-au tăiat capul. La porunca lui Lisimah, au luat credincioșii moaștele sfintei, și le-au adus în mănăstirea ei prin Firm comitele, ținându-le slujitorii împreună cu dânsul; și le-au pus la loc toate mădularele punându-i și dinții pe pieptul ei; și așa adunându-se episcopii și clericii, împreună cu monahii și mulțime de creștini, cu cântări și cu laude, făcând priveghere de toată noaptea, au îngropat-o.

Iar despre Lisimah se spune că socotind grea nenorocirea ce se întâmplase, adică mucenicia sfintei, întâi căci el era din mamă creștină, și al doilea că s-a arătat crud și sălbatic Selin, moșul lui, către muceniță, pierzând frumusețea fecioarei, care era mai presus de om, a rămas atunci nemâncat și s-a mâhnit foarte de moartea muceniței, și a plâns cu amar.

Și peste puțin mai apoi a crezut în Hristos împreună cu Prim, și a primit dumnezeiescul Botez. Iar Selin, ieșindu-și din minte, se uita la cer și, zbierând tare ca un bou, s-a lovit cu capul de un stâlp de piatră; și așa cel rău, rău și-a lepădat sufletul.

 

Posteritatea

Se zice că atunci când se făcea pomenirea sfintei, la mănăstire în toți anii, se arăta sfânta muceniță, stând de față și cântând împreună cu celelalte fecioare, și stă la locul ei până la a treia rugăciune.

Iar odată încercând Vriena să o pipăie, îndată s-a făcut nevăzută, neîngăduind să pună mâna pe dânsa.

Când episcopul cetății Nisibe a zidit o nouă biserică în cinstea sfintei mucenițe Fevronia, a dorit să mute în această biserică moaștele sfintei. Dar ori de câte ori slujitorii se apropiau de raclă ca, un cutremur însoțit de tunete puternice îi impiedica să să ia moaștele.

Înțelegând deci că dorința sfintei era ca să rămână moaștele ei în mănăstirea ei, episcopul le-a lăsat acolo și a luat doar un dinte al sfintei, pe care l-a pus în noua biserică și prin care s-au făcut multe minuni acolo de-a lungul timpului.

 

Troparul, glas 4:

Mieluşeaua Ta, Iisuse, Fevronia, strigă cu glas mare: pe Tine, Mirele meu, te iubesc și pe Tine căutându-Te mă chinuiesc și împreună mă răstignesc și împreună mă îngrop cu Botezul Tău; și pătimesc pentru Tine, ca să împărățesc întru Tine; și mor pentru tine, ca să viez pentru Tine; ci, ca o jertfă fără de prihană, primește-mă pe mine ceea ce cu dragoste mă jertfesc Ție. Pentru rugăciunile ei, ca un milostiv, mântuiește sufletele noastre.

 

cititi mai mult despre Sf. Cuv. Mc. Fevronia si pe: ziarullumina.ro; doxologia.ropravila.roen.wikipedia.org

Alexandru şi Antonina (†313)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Alexandru și Antonina

Sfinții Alexandru și Antonina sunt doi mucenici creștini de la începutul secolului al IV-lea în Asia Mică, care au suferit mucenicia la 3 mai 313. Prăznuirea lor în Biserica Ortodoxă se face la 10 iunie.

 

Viața și pătimirea

Sfânta Antonina era o fecioară creștină din satul Codramon, unde își petrecea viața închinată lui Dumnezeu cu curăție și cu cinste. Ea a fost arestată pentru că era creștină de către prefectul Festus, care i-a propus să se lepede de Hristos și să devină preoteasă a zeiței Artemis. Dar sfânta refuzat propunerea prefectului și a continuat să-L mărturisească pe Hristos.

Atunci a fost bătută și aruncată în închisoare fără apă și fără mâncare. După trei zile un tunet mare a zguduit închisoarea și un glas ceresc s-a făcut auzit într-o lumină dumnezeiască ca să o întărească pe Antonina și să o îndemne să guste puțin din pâinea și apa care i-au apărut înainte. Dimineața a fost adusă din nou în fața prefectului, dar ea râzând de neputința lui i-a profețit că va fi destituit.

Atunci, plin de furie, Festus a dat-o pe mâna soldaților, care au bătut-o la latul săbiilor. Dar sfânta nu s-a oprit din rugăciune decât ca să-i înnoiască prefectului profeția despre destituirea lui. Atunci prefectul a condamnat-o să fie dusă într-o casă de desfrânare.

Sfânta Muceniță Antonina. Prăznuirea sa de către Biserica Ortodoxă se face la data de 10 iunie - foto preluat de pe doxologia.ro

Sfânta Muceniță Antonina - foto preluat de pe doxologia.ro

Tot atunci, Alexandru, un tânăr soldar creștin de 23 de ani a primit o viziunea îngerească care l-a îndemnat să meargă la casa de desfrânare ca și cum ar vrea să săvârșească păcatul cu Antonina.

Când a ajuns acolo, Alexandru i-a descoperit Antoninei că a fost trimis de Dumnezeu ca să o elibereze, a acoperit-o cu haina lui și așa sfânta a putut să fugă din închisoare fără să fie pângărită de păgâni.

Când soldații trimiși de Festus ca să o abuzeze pe Antonina au intrat în camera unde aceasta trebuia să fie, spre stupoarea lor l-au găsit în locul ei pe Alexandru. Adus în fața prefectului Festus, Alexandru a mărturisit că este creștin și gata a muri pentru Hristos.

Sfântul Mucenic Alexandru. Prăznuirea sa de către Biserica Ortodoxă se face la data de 10 iunie - foto preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Mucenic Alexandru - foto preluat de pe doxologia.ro

Și pe când îl chinuiau pe Alexandru, Antonina a venit și ea fără frică la tribunal, unde a fost imediat arestată și legată lângă Alexandru. Și după ce li s-au tăiat degetele mâinilor și ale picioarelor și, ungându-le trupurile cu catran, le-au dat brânci într-o groapă cu foc, și acolo și-au luat fericitul sfârșit, în ziua de 3 mai a anului 313.

 

Posteritatea

Mai târziu, moaștele lor au fost mutate la Constantinopol, în mănăstirea ce se zice a lui Maximin (Maximov), din ele izvorând multe minuni și tămăduiri.

 

cititi mai mult despre Alexandru şi Antonina si pe: doxologia.ropravila.ro

Maria Egipteanca (344 – 422)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Maria Egipteanca

Sfântă Maica Noastră Maria Egipteanca (344-422) a fost o pustnică din deșert care s-a pocăit după o viață de prostituată. Ea a devenit un exemplu de pocăință, asemenea lui Manase, Zaheu, David, răufăcătorul de pe cruce sau fiul risipitor. Maria Egipteanca a adormit în anul 422 într-un mod vrednic de remarcat. Biserica o prăznuiește în ziua adormirii, adică pe 1 aprilie; pe lângă aceasta, ea este pomenită în Duminica Sfintei Maria Egipteanca, adică în a cincea duminică din Postul Mare.

Sfânta Cuvioasă Maria Egipteanca (344-422) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sfânta Cuvioasă Maria Egipteanca (344-422) – foto preluat de pe doxologia.ro

 

Viața

La vărsta de 12 ani, urmându-și pasiunile trupești, a fugit la Alexandria, departe de părinții ei. Acolo a trăit o viață de prostituată timp de 17 ani. Adesea, refuza banii bărbaților cu care mergea, trăind mai degrabă din cerșit și din torsul inului.

Într-o zi, a întâlnit un grup de bărbați care voiau să călătorească pe mare, spre Ierusalim, ca să se închine Sfintei Cruci. Maria a mers cu ei în această călătorie, seducându-i, pe rând, de dragul distracției. Dar când grupul a ajuns la Ierusalim și au mers la biserică, Maria a fost oprită la intrare de o forță nevăzută. După trei încercări nereușite, rămasă afară, în curtea bisericii, a văzut o icoană a Maici Domnului. A început să plângă și să se roage din toate puterile către Maica Domnului ca să îi dea voie să vadă Sfânta Cruce, promițând ea că va renunța la dorințele lumești și că va merge oriunde îi va spune Maica Domnului.

După această convertire din inimă la porțile bisericii, Maria Egipteanca a mers în deșertul de lângă Iordan unde a început o viață de pustnică. A trăit mulți ani doar cu trei pâini și mai apoi cu rarele verdețuri ale pământului. Timp de 17 ani a fost chinuită de „fiare sălbatice” – pasiuni și dorințe nebunești. După toți acești ani de tentații, și pe toate depășindu-le, a devenit ucenica Maicii Domnului.

După 47 de ani de pustnicie în singurătate, l-a întâlnit pe preotul Sfântul Zosima în deșert, care a convins-o să-i povestească viața sa. Ea i-a povestit cu multă smerenie povestea ei, în timpul acesta arătându-i preotului că are darul înainte vederii: ea știind cine a fost și cine era Zosima, cu toate că niciodată nu se mai întâlniseră. La sfârșit, ea i-a cerut lui Zosima să se întâlnească iarăși, anul următor, la apusul soarelui, în Joia Mare din Săptămâna Patimilor, pe malurile Iordanului, pentru a se împărtăși.

Sfânta Cuvioasă Maria Egipteanca (344-422) icoană rusească din sec. XVII - foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Sfânta Cuvioasă Maria Egipteanca (344-422) icoană rusească din sec. XVII – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Zosima a făcut așa cum i s-a propus, cu toate că avea dubii legate de această experiență – mai ales că soarele apusese deja. În fapt, Maria a apărut pe malul opus al Iordanului și, trecând singură, a mers pe apă în mod miraculos pentru a-l întâlni pe Zosima. Când el a încercat să-i facă o metanie, ea s-a tras înapoi spunându-i că un preot este mult superior și că, pe lângă aceasta, el are cu el Sfintele Taine.

Așadar Maria a primit Sfânta Împărtășanie și a trecut înapoi Iordanul, după ce l-a instruit pe Zosima cu privire la mănăstirea acestuia și i-a dat întâlnire iarăși după un an, în locul în care se văzuseră întâia oară. Când el a ajuns acolo, a găsit trupul neînsuflețit al Mariei împreună cu un mesaj scris pe nisip care îi cerea să o înmormânteze și îi spunea că murise imediat după Împărtășanie în anul anterior (iar trupul îi fusese adus în mod miraculos acolo unde era așezat).

Astfel Zosima, uimit, a început să sape, dar a obosit curând. Atunci s-a apropiat un leu care a început să îl ajute după ce lui Zosima i-a trecut frica de această creatură. Astfel, Sfânta Maria Egipteanca a fost înmormântată. Zosima s-a reîntors la mănăstire, le-a povestit tuturor ceea ce văzuse și le-a dat multe sfaturi bune călugărilor și starețului de acolo. El a murit la aproape o sută de ani în aceeași mănăstire.

Ulterior, povestea vieții Mariei Egipteanca a fost pusă pe hârtie de Sfântul Sofronie, Patriarh al Ierusalimului.

Viața Sfintei Maria Egipteanca este citită în Postul Mare împreună cu Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul.

 

Imnografie

Tropar (Glasul 8)

Întru tine maică, cu osârdie s-a mântuit cel după chip;
că luând crucea ai urmat lui Hristos;
și lucrând ai învățat sa nu se uite la trup, că este trecător;
ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor.
Pentru aceasta și cu îngerii împreună se bucură, cuvioasă maică Marie, duhul tău.

Condac (Glasul 3)

De toate felurile de întinări fiind mai înainte plină,
astăzi te-ai arătat mireasă lui Hristos prin pocăință,
urmând vieții îngerești, și cu arma Crucii pierzi pe draci.
Pentru aceasta te-ai arătat mireasă Împărăției Ceriurilor, Marie preamărită.

 

cititi mai mult despre Viața Sfintei Maria Egipteanca pe: doxologia.ro; pravila.ro; en.wikipedia.org

Matroana din Tesalonic (secolul al III-lea)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Sf. Mc. Matroana din Tesalonic

Sfânta muceniță Matroana din Tesalonic (sau Matrona din Tesalonic, gr. Ἡ Ὁσία Ματρώνα ἡ Ὁμολογήτρια ἡ ἐν Θεσσαλονίκῃ) este o creștină care a murit mucenicește pentru Hristos la sfârșitul secolului al III-lea în Tesalonic (Grecia). Prăznuirea ei în Biserica Ortodoxă se face la 27 martie.

 

Viaţa

Sfânta muceniță Matroana era slujitoare (sclavă, probabil) la o femeie de neam evreu, care se numea Pautila (sau Pavtila sau Pantilla) și era soția unuia din generalii garnizoanei din Tesalonic (Grecia).

Matroana era creștină și se închina în taină, ca să nu fie suspectată de stăpâna ei, într-o epocă în care creștinii erau persecutați. Și trebuind să însoțească pe stăpâna ei până la sinagogă, sfânta Matroana nu intra înăuntru, ci se întorcea întotdeauna la biserica creștinilor.

Când stăpâna ei a prins de veste despre aceasta, a pus de a bătut-o crunt și a aruncat-o timp de patru zile într-o închisoare, unde sfânta a rămas fără nici o legătură cu cei din afară. După aceasta a fost scoasă afară și biciuită, tot trupul umplându-i-se de răni de pe urma bătăii.

Fiind din nou aruncată în închisoare și ținută aici timp de mai multă vreme și-a dat sufletul lui Dumnezeu.

Se spune că Pautilla, în timp ce arunca trupul neînsuflețit al sfintei de pe zidurile înalte ale închisorii, și-a primit răsplata meritată, căci a căzut și ea de pe zid jos, în vasul care curgea mustul care se călca cu picioarele în lin și acolo sfârșindu-și viața și-a dat duhul. Iar cinstitele moaște ale sfintei Matroana, fiind adunate de credincioși, au fost îngropate cu multă cinste.

Pe la începutul secolului al IV-lea, aflând de mulțimea minunilor care se făceau la mormântul sfintei mucenițe Matroana, episcopul Alexandru al Tesalonicului a adus sfintele moaște ale muceniței în cetate și a zidit peste ele o biserică închinată sfintei Matroane.

 

Elemente istorice

Conform dovezilor arheologice și a surselor scrise antice, mănăstirea sfintei Matroana este una dintre cele trei cele mai vechi mănăstiri din Tesalonic. Potrivit informațiilor de care dispun istoricii, până la începutul iconoclasmului (726) există referiri la o „mănăstire a Sfintei Matroana, situată în afara zidurilor Tesalonicului, cu fortificații puternice”. Această mănăstire a existat pe la sfârșitul secolului al VI-lea și începutul secolului al VII-lea.

De asemenea, „Cartea Minunilor Sfântului Dimitrie” menționează o biserică cu hramul Sf. Matroana. Această biserică, care se afla în apropiere de Via Egnatia din Tesalonic, este menționată și de către Arhiepiscopul de Tesalonic, Alexandru.

În relatarea faptelor sfintei Matroana el spune: “Άθλησις της Αγίας Μάρτυρος Ματρώνης εκ πόλεως Θεσσαλονίκης. Αυτή θεράπαινα υπήρξε Παντίλλης τινός Ιουδαίας, γυναικός στρατοπεδάρχου εν τη Θεσσαλονικέων πόλει” („Minunea Sfintei Mucenice Matroana din Tesalonic. A vindecat o evreică pe nume Pantilla, soția unui comandant de garnizoană din cetatea Tesalonic”).

 

Imnografie

Tropar (glas 4)

Mielușeaua Ta, Iisuse, Matroana, strigă cu mare glas: pe Tine, Mirele meu, Te iubesc și pe Tine căutându-Te mă chinuiesc și împreună mă răstignesc, și împreună mă îngrop cu Botezul Tău; și pătimesc pentru Tine, ca să împărățesc cu Tine; și mor pentru Tine, ca să viez pentru Tine; ci ca o jertfă fără prihană, primește-mă pe mine ceea ce cu dragoste mă jertfesc Ție. Pentru rugăciunile ei, ca un milostiv, mântuiește sufletele noastre.

Condac (Glas 8)

Biserica ta cea preacinstită, ca pe o tămăduire sufletească aflând-o credincioșii, cu mare glas strigăm ție: fecioară muceniță Matroana, cea cu nume mare, roagă neîncetat pe Hristos Dumnezeu, pentru noi toți.

 

cititi mai mult despre Sf. Mc. Matrona din Tesalonic si pe doxologia.ro

Sfânta Muceniţă Agata (235 – 251)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Sf. Mc. Agata

Sfânta Muceniță Agata (sau Agatia) a viețuit în secolul al III-lea, născându-se în anul 235 în cetatea Panormos (astăzi Palermo) din Sicilia (sau, după alte surse, în Catania). Prăznuirea ei se face în Biserica Ortodoxă, în Biserica Romano-Catolică și în Bisericile Orientale pe 5 februarie.

Sf. Mc. Agata (235 - 251) - foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Sf. Mc. Agata (235 – 251) – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Viața

Tânăra Agata strălucea prin frumusețea trupului și a sufletului și făcea parte dintr-o familie foarte bogată. Într-o zi, ea a fost cerută de soție de un consul pe nume Quintian, însă tânăra l-a refuzat, spunându-i că și-a închinat deja viața unui alt soț și acela nu este altul decât Hristos, Dumnezeul creștinilor.

Auzind acestea, și văzând că insistențele sale rămân fără rezultatul dorit, consulul a poruncit să fie luată și dată pe mâna unei femei necredincioase și ușuratice, pe nume Afrodisia, ca să o întoarcă de la credința ce-o avea în suflet. Cu toate amenințările din partea consulului și cu toate pedepsele aplicate de matroană, Sfânta Agata nu a renunțat la dragostea pentru Dumnezeul ei, și toate le-a suferit pentru a nu-l face de râs înaintea oamenilor. Căci adevărat gândea sfânta că ceea ce vine de la Hristos e mult mai puternic decât ceea ce vine de la oameni.

Văzând tăria ei, consulul hotărăște să o dea pe mâna călăilor spre a o chinui „până o avea să renunțe sau să moară”. Şi mult a fost tânăra mireasă a lui Hristos, Agata, chinuită și la torturi groaznice supusă, iar trupul ei suferea și sufletul ei se veselea în brațele mirelui său. A ordonat Quintian ca sânii tinerei fecioare să fie torturați, iar sfânta i-a răspuns torturii prin cuvintele : “Tiran nemilos, nu te rușinezi să torturezi la o femeie acel sân de la care ai supt viața, atunci când erai copil?”. În cele din urmă a ordonat consulul călăilor ce o torturau pe sfântă, să-i fie tăiat pieptul cu un clește de fier.

Martirio de Santa Águeda, por Sebastiano del Piombo - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Martirio de Santa Águeda, por Sebastiano del Piombo – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Vindecarea ei miraculoasă

Despre vindecarea în chip miraculos al pieptului Sfintei Mucenițe Agata se spune că :

La miezul nopții i s-a arătat Sfântul Apostol Petru, cu chipul bătrân și cinstit, purtând în mâinile sale multe doctorii. “Iată, eu stăteam și priveam la tine în ceasul acela, când ai răbdat chinurile și am cunoscut că este cu putință să se tămăduiască pieptul tău; pentru aceea am și venit aici.” Sfânta Muceniță Agata a răspuns: “Eu niciodată n-am obișnuit trupul meu cu nici un fel de doctorie, și acum mi se pare că nu se cade a strica obiceiul cel bun, păzit din tinerețe“. Bătrânul i-a zis: “Şi eu sunt creștin și nădăjduiesc să te tămăduiesc; am venit la tine, deci nu te rușina de mine“.

Sfânta i-a răspuns, zicând: “Tu ești bărbat, iar eu fecioară, deci cum voi putea ca fără de rușine să-mi descopăr pieptul înaintea ta? Voiesc mai bine să rabd înainte durerea rănilor mele, decât să mă dezgolesc înaintea ochilor bărbătești. Mulțumescu-ți, cinstite părinte, căci pentru mine ai venit aici, vrând să tămăduiești rănile mele, însă să știi că doctoriile cele făcute de oameni nu se vor apropia de trupul meu niciodată“.

Iar bătrânul i-a zis: “De ce nu voiești să te tămăduiesc?” Sfânta a răspuns: “Am pe Domnul meu Iisus Hristos, Care le tămăduiește pe toate, și Care, cu voia și cu cuvântul Său, ridică pe cei căzuți. Acela, de va voi, poate să mă mântuiască și pe mine, roaba Sa cea nevrednică“.

Apostolul a zâmbit puțin și i-a zis: “Acela m-a trimis la tine, fecioară, pentru că eu sunt Apostolul Său; deci, fii acum tămăduită“. Zicându-i acestea, s-a făcut nevăzut. Sfânta Agata privind apoi la trupul său, a văzut ca toate rănile erau tămăduite.

Nereușind în nici un chip să schimbe decizia ei, consulul a poruncit sa fie aruncată pe cărbuni încinși până se va săvârși. Şi astfel, Sfânta Muceniță Agata și-a dat sufletul în brațele Mântuitorului în anul 251, la doar 16 ani, având ca zi de pomenire data de 5 februarie.

Alessandro Turchi, Saint Agatha Attended by Saint Peter and an Angel in Prison, The Walters Art Museum - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Alessandro Turchi, Saint Agatha Attended by Saint Peter and an Angel in Prison, The Walters Art Museum – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Cinstirea

Imediat după sfântă adormirea sa, creștinii au început să o venereze pe tânăra ce-a răbdat atâtea pentru Dumnezeul ei, ca sfântă, cultul său răspândindu-se cu repeziciune, și mulți, în diferite hotare ale Imperiului, auzeau de tăria sa trupească și sufletească.

Se spune că pe mormântul ei un înger a adus o lespede pe care erau scrise cuvinte: “Cuget cuvios, lucrând în libertate, cinste de la Dumnezeu și patriei mântuire”.

În jurul anului 500, Sfântul Simachus, papă și episcop al Romei, i-a închinat Sfintei Mucenițe Agata o biserică la Roma, iar Sfântul Grigorie Dialogul, episcopul Romei (cunoscut și ca Papa Grigorie cel Mare), i-a închinat o nouă biserică, în secolul al VII-lea, pe locul uneia construite în anul 460 de gotul Ricimer, biserică ce mai există și astăzi și care se numește Santa Agata dei Goti.

Sfânta Muceniță Agata este considerată ocrotitoarea orașului Catania și a regiunii Molise din Italia, precum și a statelor San Marino și Malta.

În fiecare an, între 3 și 5 februarie, are loc la Catania un festival în cinstea Sfintei Mucenițe Agata, care comemorează viața ei, festival ce culminează cu o procesiune ce durează toată noaptea și la care participă mii de persoane.

The Festival of Saint Agatha in 1915 - foto preluat de pe en.wikipedia.org

The Festival of Saint Agatha in 1915 – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Imnografie

Tropar (Glas 4)

Mielușeaua Ta, Iisuse, Agata, strigă cu mare glas: Pe Tine, Mirele meu, Te iubesc și pe Tine căutându-Te, mă chinuiesc și împreună mă răstignesc, și împreună cu Tine mă îngrop cu Botezul Tău; și pătimesc pentru Tine, ca să împărățesc întru Tine; și mor pentru Tine, ca să viez pentru Tine; ci, ca o jertfă fără prihană, primește-mă pe mine, ceea ce cu dragoste mă jertfesc Ţie. Pentru rugăciunile ei, ca un milostiv, mântuiește sufletele noastre.

Condac (Glas 4)

Să se împodobească astăzi Biserica cu porfiră slăvită muiată în curatul sânge al muceniței Agatia, strigând: bucură-te, lauda Cataniei.

Icos

Feciorească prăznuire și cămară de mire nestricăcioasă și mulțime de fecioare strălucite, cinstite și înfrumusețate văd astăzi aici. Nunta cinstită și cămara ca un cer între cele de sus s-a împodobit; iar patul lor cel neîntinat și frumusețile, vrând cu laudă să le scriu, nu sunt îndestulat; că vierme sunt și pe jos mă târăsc. Şi cum voi ajunge la cele înalte? Cine îmi va da aripi ca de porumbel? Ca zburând să ajung a cuvânta și a striga: bucură-te Agatia, lauda Cataniei.

Sfânta Muceniță Agata - miniatură din Menologhionul lui Vasile al II-lea Macedoneanul - foto preluat de pe evz.ro

Sfânta Muceniță Agata – miniatură din Menologhionul lui Vasile al II-lea Macedoneanul – foto preluat de pe evz.ro

 

Iconografie

Dionisie din Furna (Erminia picturii bizantine, ed. Sophia, București, 2000, p. 197) arată doar că Sfânta s-ar fi săvârșit în închisoare. Se zugrăvește tânără, primind mucenicia la o vârstă foarte timpurie.

 

cititi mai mult despre Sf. Mc. Agata si pe: doxologia.roen.wikipedia.org