Sfântul Mucenic Bonifatie (în limba latină: Bonifacius) a trăit, la Roma, pe vremea împăraţilor Diocleţian (284-305) şi Maximian Galeriu (305-311).
Era robul unei femei de neam mare, cu numele Aglaida, fiica lui Acachie, proconsulul Romei.
Bonifatie trăia în păcate cu stăpâna lui şi era beţiv, dar era şi milostiv, iubitor de străini, îndestula cu dragă inimă pe cei lipsiţi, îşi pleca urechea şi inima la suferinţele şi rugăminţile oamenilor.
La fel şi stăpâna lui era milostivă şi avea evlavie către Sfinţii Mucenici.
Şi, fiindcă adeseori suspinau către Dumnezeu pentru păcatele lor, Domnul nu i-a lăsat mai mult să se întineze cu greşelile, ci a rânduit o spălare de întinările lor.
Într-una din zile, stăpâna i-a zis lui Bonifatie:
„Mergi în Răsărit, unde creştinii sunt chinuiţi, şi adu-mi moaşte de Mucenici, ca să le avem spre ajutor şi mântuire sufletească”.
Iar Bonifatie i-a răspuns: „Dacă-ţi voi aduce moaştele mele, ai să le primeşti?”.
Iar ea a râs, zicându-i: „Beţivule! Nu glumi cu acestea!”.
Şi, dându-i unele sfaturi, s-a rugat pentru el, i-a dat bani şi l-a trimis.
Şi a plecat Bonifatie, însoţit de 12 slujitori, cu aur mult, în Tarsul Ciliciei, unde creştinii erau chinuiţi.
Şi, găsind acolo pe sfinţi pătimind şi suferind pentru Hristos, le-a sărutat lanţurile şi rănile.
Dar apoi, aprinzându-se el însuşi de râvnă dumnezeiască, s-a dus înaintea dregătorului şi a mărturisit că este creştin.
Deci, prinzându-l, l-au spânzurat cu capul în jos şi l-au tăiat fără milă, l-au împuns cu trestii ascuţite pe sub unghii, i-au turnat plumb topit pe gură şi l-au băgat cu capul în jos într-un vas plin de smoală ce fierbea.
Dar, din toate a ieşit nevătămat.
Atunci, dregătorul a poruncit să i se taie capul şi l-au scos spre ucidere. Iar Sfântul, după ce s-a rugat, şi-a plecat capul şi i l-au tăiat.
Era ziua de 19 decembrie a anului 307.
Iar slugile, care veniseră cu el de la Roma, nu ştiau de cele întâmplate, că pe ascuns se depărtase de ei.
Când au auzit de la ostaşi cu de-amănuntul chinurile lui şi că s-a săvârşit pătimind, s-au dus să-i caute moaştele.
Le-au găsit şi au căzut înaintea lor; au plâns, le-au sărutat şi-i cereau iertare.
Au cumpărat de la păgâni trupul Sfântului Bonifatie cu 500 de galbeni, l-au uns cu mir, l-au înfăşurat în giulgiuri şi l-au dus la Roma.
Iar Aglaida, stăpâna lui, aflând totul prin descoperire îngerească, a ieşit întru întâmpinarea lui, ca să-l primească şi să-l cinstească precum se cuvenea.
L-a îngropat la 50 de stadii de Roma, iar mai târziu a zidit o biserică în numele lui, în mijlocul Romei, şi l-a mutat în ea.
Şi acolo, la sfintele lui moaşte, se făceau în fiecare zi nenumărate tămăduiri.
Iar Aglaida, trăind de atunci cu bunăcuviinţă creştinească încă mulţi ani, în pace şi-a dat sufletul ei lui Dumnezeu, fiind pomenită în aceeaşi zi cu Sfântul Bonifatie, în 19 decembrie.
Moaştele Sfântului se găsesc la Roma, în biserica Sfinţii Bonifatie şi Alexie de pe colina Aventin, însă câteva părticele din moaştele sale au ajuns şi în Răsărit, la Mănăstirea Sfântul Pantelimon din Muntele Athos şi în alte sfinte locaşuri.
Sfântul Mucenic Bonifatie este rugător pentru îndreptarea celor cuprinşi de patima beţiei şi de alte vicii.
Imnografie
Troparul Sfântului Mucenic Bonifatie
Glasul al 4-lea:
Mucenicul tău, Doamne, Bonifatie, întru nevoinţa sa, cununa nestricăciunii a dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru; că având puterea Ta, pe chinuitori a învins; zdrobit-a şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lui, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.
(Audio) Troparul Sfinților Bonifatie si Aglaia (în limba greacă)
Jertfă fără de prihană te-ai adus pe tine de voie, Celui rânduit a Se naşte din Fecioara pentru tine, Sfinte purtătorule de cunună, Înţelepte Bonifatie.
Viața Sfântului Mucenic Bonifatie și a Sfintei Cuvioase Aglaia
Sf. Mc. Bonifatie; (†307) Sf. Aglaia – foto preluat de pe doxologia.ro
Era în Roma o femeie oarecare cu numele Aglaida, fata unui tată slăvit, anume Acachie, care fusese mai înainte antipat al aceleiași cetăți a Romei. Aceasta fiind tânăra și frumoasă la față, având multe averi ce-i rămăseseră de la părinții ei și ducând o viață liberă, fără bărbat legiuit, își petrecea zilele sale în desfrâu și în păcate, fiind biruită de patima cea firească a neputinței trupești. Ea avea la dânsa un om, caslugă credincioasă a casei și a toată avuția ei, cu numele de Bonifatie, tânăr și frumos la chip. Cu acesta viețuia în necurăție. Nu spre rușinare se vorbește aceasta, căci degrabă se va spune fericită și minunata schimbare a acestora. Pentru că, fiind lăudați sfinții lui Dumnezeu, nici păcatele lor cele mai dinainte nu se tac. Ca să se arate aceasta cum că nu toți din tinerețe au fost buni și drepți, ci avându-și firea stricată, asemenea multora, s-au săvârșit cu pocăința cea adevărată și cu schimbarea cea bună, făcându-se mari prin faptele cele bune și slăviți cu sfințenia, precum vom vedea. Că și noi, păcătoși fiind, să nu deznădăjduim de mântuire, ci să ne deșteptăm către ridicarea cea grabnică, știind, că după pocăința păcatelor, putem a fi sfinți, Dumnezeu ajutându-ne, numai noi de vom vrea.
Cu adevărat este frumoasă această povestire, prin care se veselește inima și cu urechea care aude, că mai presus de nădejde, păcătosul se face sfânt, ba încă și mucenic al lui Hristos. Așa și acest Bonifatie, care mai înainte se tăvălea în necurăție, ba era și bețiv, s-a arătat apoi mărturisitor al lui Dumnezeu, viteaz nevoitor și slăvit răbdător de chinuri.
Dar în vremea viețuirii sale, cel cu iubire de patimă, deși slujea păcatului, avea și oarecare fapte bune vrednice de laudă: către cei săraci, era milostiv, către cei străini avea dragoste și către cei ce pătimeau în nevoi, avea durere de inimă. Pe unii cu milostivire miluindu-i, pe alții cu dragoste odihnindu-i și altora cu durere de inimă ajutându-le; totdeauna avea în mintea sa dorința ca să-și îndrepteze cândva viața sa. De aceea adeseori suspina către Dumnezeu, că doar o scăpa de cursele diavolului, ca să se facă domn peste poftele și patimile sale. Domnul însă n-a trecut cu vederea zidirea sa și n-a lăsat pe un om ca acesta, care în parte avea și fapte bune, să se cufunde mai mult în poftă cea rea. N-a lăsat mai mult a-și întina cu păcatele cele necurate faptele lui cele de milostenie. Ci a binevoit și i-a rânduit lui ca să-și spele faptele sale cele rele, prin vărsarea chiar a sângelui său, iar cu a lui roșeală să împodobească sufletul său ca și cu o porfiră împărătească și cu cununa muceniciei să se încununeze. Iată cum s-a făcut aceasta:
În acea vreme era încă prigoană asupra creștinilor și adâncul întunericului celui idolesc cuprinsese tot răsăritul, încât mulțime de credincioși erau munciți pentru Hristos. Atunci stăpânei sale Aglaida, i-a venit gând de mântuire și o dorință foarte mare și nebiruită a pătruns în inima ei, ca să aibă în casa sa sfinte moaște mucenicești. Și întrucât socotea că din slugile sale nu este mai credincios și mai cu sârguință spre a împlini acea slujbă decât Bonifatie, l-a chemat și i-a arătat dorința sa. Deci, luându-l la o parte, i-a zis: „Știi, frate, cu câte păcate ne-am îngreunat și nicidecum nu ne îngrijim de cele ce vor să fie! Cum vom sta înaintea înfricoșatei judecăți a lui Dumnezeu, unde avem să primim munci grele după faptele noastre? Eu am auzit de la un oarecare bărbat binecredincios că, dacă cineva are sfinte moaște ale celor ce au pătimit pentru Hristos și le cinstește pe cât se poate, acela mult ajutor află către mântuire și în casa aceluia nu se mai înmulțește păcatul. Apoi, încă și de răsplătire veșnică se învrednicește, pentru că în aceeași fericire veșnică se va îndulci, de care se satură și sfinții mucenici. Și mulți chiar acum, după cum se spune, intră pentru Hristos în nevoințele cele frumoase, dându-și trupurile spre răni și primesc cunună mucenicească.
Deci, slujește-mi, tu, la aceasta, căci a venit vremea ca să arăți câtădragoste ai către mine. Mergi cu sârguință în părțile acelea unde se aude de prigoană și de muncirea creștinilor și te sârguiește a aduce moaștele oricăror sfinți mucenici, ca să le ținem la noi cu cinste și să-i zidim acelui sfânt biserică. Căci îl vom avea pe acela totdeauna nouă păzitor, ajutor și de-a pururea mijlocitor către Dumnezeu”.
Zicând acestea, Bonifatie cu bucurie voia să săvârșească lucrul ce i se poruncea și s-a arătat gata spre o cale ca aceea. Deci, i-a dat stăpâna sa mulțime de aur, pentru că în alt chip nu se puteau lua sfintele moaște ale unui mucenic, dacă n-ar fi dat daruri și mulțime de aur. Căci păgânii muncitori, văzând dragostea și osârdia cea mare a credincioșilor către moaștele mucenicilor, nu le dădeau în dar, ci le vindeau cu mare preț și multă avere câștigau ei cu acestea.
Luând Bonifatie de la stăpâna sa mulțime de aur, pe de o parte pentru răscumpărarea moaștelor mucenicești, iar pe de alta spre a da milostenie săracilor, a pregătit și diferite feluri de aromate, pânzăcurată și toate cele ce se cuvin pentru cinstita înfășurare a trupurilor sfinților. Apoi, a luat caii și robii stăpânei sale ca tovarăși și a plecat la drum.
Ieșind din casă, a zis către stăpâna sa, râzând: „Ce va fi, doamnă, de nu voi găsi vreun mucenic acolo unde mă duc și de vor aduce la ține trupul meu muncit pentru Hristos? Oare îl vei primi cu cinste?”. Iar ea, râzând și numindu-l bețiv și păcătos, a început a-l dojeni zicând: „Acum nu este vreme de glumit, frate, ci de bună cucernicie. Căci trebuie în calea aceasta a te păzi cu mare grijă, de toată neorânduiala și gluma; și cu cinste și cu bună credință să săvârșești toate, apoi cu blândețe și cu înfrânare să călătorești, că vezi că slujești moaștelor sfinților, de care nu suntem vrednici nu numai a ne atinge, ci nici măcar a căuta spre dânsele. Deci, mergi în pace, iar Domnul Care a primit chipul robului și Și-a vărsat sângele pentru noi, să trimită cu tine pe îngerul Său, neaducîndu-Și aminte de păcatele noastre, ci să îndrepteze mergerea și întoarcerea ta bine și cu sporire bună”.
Bonifatie, punând mustrarea stăpânei sale în inima sa, a mers la drum și cugetă în mintea să cum se va atinge de sfintele moaște, având mâini necurate. Deci se căia de necurăția sa cea mai dinainte și a început a posti, a nu mânca deloc carne și a nu bea vin, a se ruga cu sârguință și des. Astfel, încet, încet a venit întru frica lui Dumnezeu, căci frica era tatăl luării-aminte, iar luarea-aminte era maică a odihnei celei dinăuntru, care naște știința, și face ca sufletul să-și vadă grozăvia sa, ca într-o oarecare apă curată și netulburată. Așa se nasc începuturile și rădăcinile pocăinței, începând de la frică lui Dumnezeu, de la luarea-aminte de sine și de la socotirea conștiinței sale.
Apoi s-a arătat întru dânsul dorința vieții celei desăvârșite, din post, din înfrânare și din rugăciunile cele neîncetate. După ce a ajuns în părțile Asiei și a intrat în Tars, preaslăvita cetate a Ciliciei, în care atunci erau munciți sfinții, pe vremea împărăției lui Dioclețian și Maximian, a lăsat pe ceilalți robi la gazdă, cu caii, poruncindu-le să se odihnească de osteneală. Iar el singur îndată, nici praful scuturându-și, s-a dus să vadă pe cei despre care a auzit că se muncesc; și, venind în priveliște, a văzut mulțime de popor adunat, care privea la muncile ce se făceau sfinților.
Deci a văzut pe sfinți în multe feluri de chinuri schingiuiți, cărora, tuturor deopotrivă, o vină le era pusă înainte: credința cea creștinească și viața cea cu dreapă credință. Iar muncile cu care erau chinuiți, nu erau deopotrivă. Unul era spânzurat cu capul în jos și dedesubtul lui era foc aprins; altul era întins în patru părți și legat de patru stâlpi; altul zăcea fiind tăiat cu fierăstrăul; altul de mâinile muncitorilor, cu unelte ascuțite se zdrobea; unuia i se scoteau ochii, altuia i se tăiau mădularele; altul era înfipt în țeapă și ridicat de la pământ și intra țeapa până la grumazi, altuia i se frângeau și i se zdrobeau oasele, iar altul era cu mâinile și picioarele tăiate, tăvălindu-se pe pământ ca un ghem. Și toți aveau atâta răbdare și atâta bărbăție, încât pe fețele lor se arăta o veselie creștinească, duhovnicească, pentru că, fiind întăriți cu darul lui Dumnezeu, răbdau cele nesuferite firii omenești.
Văzând acestea fericitul Bonifatie și socotindu-le toate cu sârguință, pe de o parte minunându-se de bărbăția mucenicilor, iar pe de alta poftind și el cunună, s-a aprins cu totul de râvna dumnezeiască. Deci, stând în mijlocul priveliștii și făcându-se tuturor arătat, pe mucenicii care erau douăzeci la număr îi îmbrățișă pe câte unul, apoi a zis cu glas mare, în auzul tuturor: „Mare este Dumnezeul creștinilor, mare este Cel ce ajută robilor Săi și îi întărește întru atâtea munci”. Zicând acestea, se apropia de mucenici și le săruta picioarele cu multă dragoste, iar care nu aveau picioare, le cuprindea mădularele rămase din trupurile lor și le punea la pieptul său, numindu-i fericiți, că în puțină vreme, răbdând acele munci cu bărbăție, îndată vor dobândi veșnica ușurare, odihna și bucuria cea fără de sfârșit. Iar pentru dânsul se ruga să le fie tovarăș în acea nevoință și părtaș al cununilor pe care vor să le dobândească de la Hristos, punătorul de nevoințe.
Atunci și-a întors tot poporul ochii spre dânsul, dar mai ales judecătorul, care ședea la judecată și chinuia pe sfinții răbdători. Acela, văzând un om străin și necunoscut, întrebă: „Cine și de unde este acesta?”. Apoi, îndată porunci să-l prindă și să-l aducă la el, întrebându-l cine este? Iar sfântul a răspuns: „Sunt creștin”. Judecătorul a vrut să știe numele lui și de unde este, iar el a răspuns: „Numele cel dintâi cu care iubesc foarte mult a mă numi, este creștin și acum am venit aici din Roma. Iar de voiești a-mi ști și numele cu care m-au numit părinții, iată: Bonifatie mă numesc”. Iar judecătorul a zis: „Apropie-te, Bonifatie, mai înainte până nu-ți rup trupul și oasele și jertfește zeilor, ca să-ți mijlocești multe bunătăți; căci și pe zei vei milostivi și de muncile ce au să-ți fie te vei izbăvi, iar de la noi cu multe daruri te vei îmbogăți”. La acestea Bonifatie răspunse: „Nu se cuvine nici măcar a răspunde la aceste cuvinte ale tale; însă, zic ceea ce am zis de multe ori: sunt creștin și numai această vei auzi de la mine, iar dacă nici aceasta nu suferi a auzi, atunci fă cu mine ceea ce-ți place”. Judecătorul atunci a poruncit să-l dezbrace și să-l spânzure cu capul în jos și să-l bată tare.
A fost bătut cumplit, încât carnea a căzut de pe el, de i se vedeau oasele goale. Iar el ca și cum n-ar fi simțit dureri, nu băga în seamă rănile ce i se făcuseră, ci își întorcea ochii către sfinții mucenici și, având pătimirea acelora pildă, se mângâia că în tovărășia acelora s-a învrednicit a pătimi pentru Hristos.
După aceasta, poruncind muncitorului a-l slăbi puțin, îl ispitea din nou, poate îl va îndupleca: „O! Bonifatie, începuturile muncilor să-ți fie în destul pentru sfătuirea ta, ca să-ți alegi ce este mai bun. Ai gustat acum dureri cumplite, deci miluiește-te acum, ticăloase și apropiindu-te, jertfește zeilor, iar de nu, îndată să începi a pătimi mai mari și mai cumplite munci”. Iar sfântul a răspuns: „Pentru ce îmi poruncești a face cele necuviincioase, o! nebunule. Eu nici cu auzul nu pot răbda de pomenirea zeilor tăi și tu îmi poruncești să le jertfesc lor?”. Mâniindu-se iarăși, judecătorul a poruncit să-i bage trestii ascuțite pe sub unghiile mâinilor și picioarelor; iar sfântul, ridicându-și ochii și mintea către cer, tăcea răbdând.
Apoi a poruncit să topească plumb și să-l toarne în gura lui și, fiind topit plumbul, sfântul, ridicându-și mâinile în sus, se ruga, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, Cel ce m-ai făcut mai tare decât muncile, fii și acum împreună cu mine, ușurîndu-mi durerile, Cela ce Însuți ești mângâierea mea și cu dinadinsul arată că-mi ajuți a birui pe satana, cum și pe acest judecător nedrept, că pentru Tine pătimesc acestea, precum Însuți știi”. Zicând acestea, a rugat pe sfinți să-i ajute, cu rugăciunile lor, ca să poată răbda acea muncă înfricoșată. Și apropiindu-se muncitorii, i-au deschis gura cu o unealtă de fier și i-au turnat plumbul, dar nu l-au vătămat pe sfânt.
Poporul, văzând o muncire atât de cumplită, s-a cutremurat și, făcând zgomot, striga: „Mare ești Dumnezeule al creștinilor! Mare ești, Împărate Hristoase și toți credem în Tine, Doamne!”. Strigând toți așa, s-au întors către o capiște idolească ce era aproape, vrând s-o risipească. Apoi strigau asupra judecătorului și aruncau cu pietre asupra lui, vrând să-l omoare. Judecătorul, sculându-se de la locul de judecată, a fugit rușinat la casa sa, iar pe Bonifatie a poruncit să-l țină sub strajă.
A doua zi, încetând tulburarea poporului, judecătorul a venit din nou la judecată și, aducând pe Sfântul Bonifatie, hulea numele lui Hristos și batjocorea numele Lui, ca unul ce a fost răstignit. Iar sfântul, nerăbdînd a auzi hulă asupra lui Dumnezeu, a răspuns cu batjocură judecătorului, bătându-și joc de zeii săi cei fără de suflet și ocărind orbirea lor și nebunia celor ce se închină lor. Și, miniind iarăși judecătorul, a poruncit de a fiert un cazan cu smoală și a aruncat pe sfântul mucenic într-însul. Însă, Domnul n-a lăsat pe robul Său, căci, pogorându-se îndată îngerul, a rourat pe mucenic în acel cazan, iar smoala, vărsându-se, s-a aprins și a ars pe mulți din paginii care stăteau împrejur. Sfântul a ieșit sănătos, neavând nici o vătămare de la foc și de la smoală.
Atunci muncitorul văzând puterea lui Hristos și temându-se ca să nu pătimească ceva rău, a poruncit să taie îndată cu sabia pe Bonifatie. Deci, luându-l pe el ostașii, l-au scos spre ucidere. Iar sfântul, cerând vreme de rugăciune, s-a întors către răsărit și a zis: „Doamne, Doamne, Dumnezeule, să mă întâmpine pe mine milele Tale și acum fii mie ajutor că vrăjmașul meu să nu-mi împiedice calea văzduhului, pentru păcatele mele cele făcute întru nebunie. Primește sufletul meu în pace și mă rânduiește împreună cu cei ce și-au vărsat sângele pentru Tine și și-au păzit credința până la sfârșit. Iar pe turma cea câștigată cu cinstitul Tău sânge, adică pe poporul Tău, Hristoase, cel de o fire cu mine, izbăvește-l de toată necurăția și rătăcirea păgâneasca, căci bine ești cuvântat în veci. Amin”.
Astfel rugându-se, și-a plecat capul sub sabie și a fost tăiat, dar a curs din rană sânge și lapte. Văzând acest lucru, necredincioșii și-au întors privirile la Hristos în număr de cinci sute cincizeci și scuipând pe idolii cei urâcioși, s-au creștinat. Astfel a fost sfârșitul Sfântului Bonifatie. Și ceea ce a zis mai înainte stăpânei sale în glumă, atunci când pornea de acasă, s-a adeverit.
Iar tovarășii, robii Aglaidei, cei ce veniseră cu dânsul spre căutarea sfintelor moaște, ședeau la gazdă, neștiind nimic din cele ce făcuse Bonifatie și îl așteptau. Și văzând că nu se mai întoarce nici seara, nici toată noaptea, la fel și a doua zi nevăzându-l, au început a cugeta despre dânsul lucruri rele (precum singuri au mărturisit mai pe urmă), căci socoteau că el s-a îmbătat undeva și zăbovește cu femeile desfrânate. Apoi ziceau, râzând: „Iată, Bonifatie al nostru a venit spre căutarea sfintelor moaște”. Dar văzând că nici în cealaltă noapte nu se mai întoarce la dânșii, au rămas întru nepricepere și au început a-l căuta, umblând prin toată cetatea și întrebând. Din întâmplare sau mai bine zis prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, au întâlnit un om, ce era fratele logofătului, care scrisese la judecată întrebările mucenicilor, cum și răspunsurile cele de moarte asupra lor. Și l-au întrebat pe acela: „N-ați văzut un om străin, care a venit pe aici?”. Iar el a zis: „Ieri a venit un străin, pătimind pentru Hristos în priveliște și s-a osândit la moarte, tăiat fiind cu sabia. Nu știu de este acela pe care îl căutați voi, însă spuneți, cum arăta la chip?”. Iar ei i-au dat toate câte cerea, că nu era mare de stat, cu părul galben, arătându-i și asemănarea chipului. Acela a zis lor: „Cu adevărat acela este pe care îl căutați”. Dar ei nu credeau, zicând: „Nu știi, omule, pe care căutăm noi”. Și vorbind între dânșii, pomeneau năravurile lui Bonifatie și râzând ziceau: „Au doară bețivul și desfrânatul va pătimi pentru Hristos?”. Iar fratele logofătului întărea zicând: „Cu acel chip precum spuneți voi, un om alaltăieri s-a întrebat la judecată. Dar ce vă oprește pe voi că să mergeți și să-i vedeți trupul zăcând la locul unde este tăiat?”.
Deci au mers după acel om și ajungând la locul de ucidere, unde era strajă de ostași pentru ca să nu fure creștinii trupurile mucenicilor, le-a arătat pe mucenic, zicând: „Au nu este acesta pe care îl căutați?”. Ei, văzând trupul, l-au cunoscut și luând capul lui care zăcea deoparte, l-au lipit de trup. Atunci l-au cunoscut că este Bonifatie, s-au mirat foarte și s-au rușinat de gândurile lor de rău grăite pentru dânsul și se temeau să nu pătimească vreun rău pentru osândirea sfântului cu gândurile lor urâte și pentru că au râs de viața lui, neștiind inima lui cea bună și nici voia lui.
Apoi, căutând ei la fața sfântului cu spaimă au văzut că sfântul câte puțin și-a deschis ochii săi și, privindu-i cu dragoste, le-a zâmbit și, cu fața luminându-se, le-a arătat că le iartă lor greșelile. Iar ei, spăimântându-se și mai mult, lăcrimau zicând: „Nu pomeni, robule al lui Hristos, fărădelegile noastre, căci cu nedreptate osândeam viața ta și nebunește râdeam de tine”. Apoi, dând paginilor cinci sute de galbeni, au luat trupul și capul Sfântului Bonifatie și, ungându-l cu aromate, l-au înfășurat în pânza curată care era pregătită pentru aceea și, punându-l în raclă, s-au întors ducând pe mucenicul doamnei sale.
Când s-au apropiat de Roma, îngerul Domnului s-a arătat în vis Aglaidei, zicând: „Primește pe acela care odinioară ți-a fost slugă, iar acum este frate al nostru și împreună slujitor. Primește pe acela care ți-era rob, iar acum este stăpân al tău și de acum cu bună cinstire să îl cinstești, căci este păzitor al sufletului tău și apărător al vieții tale”. Iar ea, deșteptându-se înspăimântată, a luat pe unii din clericii bisericii, bărbați cinstiți și au ieșit întru întâmpinarea Sfântului Mucenic Bonifatie. Deci acela, pe care îl trimisese în cale ca un rob, l-a primit în casa sa, ca pe un domn al său, cu cinste și cu multe lacrimi de bucurie. Apoi și-a adus aminte de proorocia sfântului când a plecat la drum. Și mulțumea lui Dumnezeu care a rânduit așa. Căci Sfântul Bonifatie s-a făcut jertfă bine primită lui Dumnezeu, pentru păcatele sale și ale ei. Apoi a zidit o biserică prealuminată, în numele Sfântului Bonifatie, într-un sat al său, care era la o depărtare de cincizeci de stadii de Roma. Acolo a dus cinstitele lui moaște cu mare cinste, unde se săvârșeau multe minuni cu rugăciunile mucenicului, căci izvorau tămăduiri celor bolnavi, diavolii se izgoneau din oameni și își câștigau cererile mulți din cei ce se rugau la mormântul acestui sfânt.
După aceasta, fericită Aglaida, împărțindu-și averile sale la săraci și scăpătați, s-a lepădat de lume și a viețuit cincisprezece ani în mare pocăință, a adormit întru Domnul și s-a adăugat către Sfântul Mucenic Bonifatie, fiind pusă lângă mormântul lui. Astfel, această doime, schimbându-și viața cea mai dinainte, cu schimbare minunată, și-a dobândit sfârșit bun; unul, spălându-și păcatele cu sângele s-a învrednicit cununii mucenicești, iar cealaltă, cu lacrimile și cu viața cea aspră și-a curățit viața și așa s-au arătat îndreptați și fără prihană înaintea lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine slavă în veci. Amin.
Mucenița Anastasia Romana (1) s-a născut în Roma din părinți înstăriți și a rămas orfană la vârsta de trei ani.
Ca orfană, a fost luată în grijă de o mănăstire de femei de lângă Roma, unde era stareță o femeie cu numele Sofia, o bună călugăriță.
Ea a crescut-o pe Anastasia în credință ferventă, frică de Dumnezeu și supunere.
După șaptesprezece ani, Anastasia era cunoscută în întreaga vecinătate, creștinilor ca o mare ascetă și păgânilor pentru deosebita ei frumusețe.
Sf. Cuv. Mc. Anastasia Romana (Secolul al III-lea) – foto preluat de pe doxologia.ro
Persecuțiile împotriva creștinilor ale lui Decius (249-251) au început cam în aceeași perioadă.
Administratorul păgân al orașului, Probus, auzise de ea și a trimis soldații să o aducă pe Anastasia la el.
Stareța a povățuit-o pe Anastasia timp de două ore cum să-și păstreze credința, cum să reziste ispitelor amăgitoare și cum să îndure tortura.
Anastasia i-a spus:
„Inima mea e gata să sufere pentru Hristos; sufletul meu este pregătit să moară pentru iubitul meu Iisus”.
Binecuvântată de către stareță să sufere pentru Hristos, tânăra Anastasia a ieșit să întâlnească soldații înarmați.
Adusă în fața guvernatorului Probus, Anastasia și-a declarat deschis credința în Hristos Domnul.
Văzând tinerețea și frumusețea ei, Probus a încercat mai întâi să o lingușească și să o facă să îl renege pe Hristos și să o descurajeze și să renunțe la credință:
„de ce să-ți irosești tinerețea, privată de plăceri?
Ce poți câștiga prin îndurarea torturilor și moartea pentru Cel Crucificat?
Roagă-te zeilor noștri, mărită-te cu un soț chipeș și trăiește în glorie și onoare”.
Sfânta fecioară i-a replicat cu tărie:
„soțul meu, bogățiile mele, viața mea și fericirea mea sunt Domnul Iisus Hristos iar tu nu vei putea să mă faci să-L părăsesc prin minciunile tale!
Sunt gata să mor pentru Domnul meu, nu doar o dată – oh, de-ar fi numai posibil! – ci de o mie de ori”.
Atunci, Probus a condamnat-o pe Anastasia la torturi cumplite.
Sfânta muceniță le-a îndurat cu curaj, slăvind și rugându-se Domnului.
Când i-au sfâșiat hainele, pentru a o umili, ea le-a strigat judecătorilor:
„biciuiți-mă și tăiați-mă și loviți-mă; trupul meu gol va fi ascuns de răni iar rușinea mea va fi acoperită cu sângele meu!”
Ea a fost biciuită și lovită și tăiată.
De două ori i s-a făcut sete foarte tare și a cerut apă, iar un creștin, Chiril, i-a dat să bea, el fiind binecuvântat de Anastasia și decapitat de păgâni.
Apoi i-au fost tăiați sânii și limba, iar un înger al Domnului a venit și a încurajat-o.
Poporul, văzând tratamentul inuman și dezgustător al sfintei, s-a indignat, iar guvernatorul a fost obligat să înceteze tortura.
La sfârșit a fost decapitată cu sabia, în afara orașului.
Trupul sfintei a fost aruncat în afara orașului să fie mâncat de fiare sălbatice, dar Domnul nu a permis ca sfintele ei moaște să fie dezonorate.
La ordinul unui înger sfânt, stareța Sofia a plecat să caute trupul mutilat al Sfintei Anastasia și, cu ajutorul a doi creștini, a înmormântat trupul.
În acest fel, Sf. Anastasia a primit cununa muceniciei.
Prăznuirea ei se face în 29 octombrie. (2)
Imnuri
Troparul Sfintei Cuvioase Muceniţe Anastasia Romana
Glasul al 4-lea
Mielușeaua Ta, Iisuse, Anastasia, strigă cu glas mare: “pe Tine, Mirele meu, Te iubesc și pe Tine căutându-Te mă chinuiesc. și împreună mă răstignesc și împreună mă îngrop cu Botezul Tău, și pătimesc pentru Tine, ca să împărățesc întru Tine; și mor pentru Tine, ca să viez pentru Tine; ci, ca o jertfă fără de prihană, primește-mă pe mine ceea ce cu dragoste mă jertfesc Ție.” Pentru rugăciunile ei, ca un Milostiv, mântuiește sufletele noastre.
Condacul Sfintei Cuvioase Muceniţe Anastasia Romana
Glasul al 3-lea
Fecioara astăzi…
Cu apele fecioriei curăţindu-te, cuvioasă, cu sângele muceniciei încununându-te, Sfântă Muceniţă Anastasia, dai celor ce sunt în nevoi tămăduiri de boli şi mântuire celor ce se apropie către tine din inimă; că tărie ţi-a dat ţie Hristos, Mirele tău, Cel Ce izvorăşte har pururea curgător.
1 - Cercetările hagiografice sugerează că sunt cel puțin patru sfinte numite Anastasia: două dintre ele primind moarte mucenicească în Roma în anii 250, una a primit moarte mucenicească în Sirmium din Pannonia (Serbia zilelor noastre) la sfârșitul secolului al III-lea sau începutul secolului al IV-lea, iar alta a fost o femeie patriciană în vremea lui Iustinian. Viețile și suprapunerile celor trei (sau poate două) mucenițe Anastasia au fost studiate în detaliu (de către Hippolyte Delahaye, Paul Devos și François Halkin); istoricul lor este suprapus…; cele trei mucenice, așa cum sunt ele identificate de obicei, sunt:
- 12 octombrie: Anastasia Romana, muceniță fecioară în timpul lui Dioclețian și Valerian.
- 28/29 octombrie (de asemenea 12 octombrie, 25 decembrie): Anastasia “Fecioara”, muceniță în vremea lui Dioclețian.
- 22 decembrie: Anastasia din Sirmium, “Anastasia Vindecătoarea” sau Pharmakolytria, “Izbăvitoarea de Otravă”, văduvă și mucenică din Sirmium/Sirmio și cei împreună cu ea.
(Jane Baun. Povești dintr-un alt Bizanț: Călătorii cerești și comunități locale în apocrifele grecești medievale, Cambridge University Press, 2007, p. 117.)
2 - Prăznuirea din 12 octombrie – Mucenica-fecioară Anastasia Romana – se referă, probabil, la aceeași sfântă.
Viața Sfintei Marei Mucenițe Anastasia Romana
Sf. Cuv. Mc. Anastasia Romana (Secolul al III-lea) – foto preluat de pe doxologia.ro
În vremea împăraților Deciu și Valerian și a ighemonului Prov, era o mănăstire mică de fecioare în apropiere de cetatea Romei. Această mănăstire se afla la un loc deosebit și neștiut, având câteva călugărițe îmbunătățite, între care era și egumena Sofia, bătrână și desăvârșită în fapte bune. În acea mănăstire se afla și fericita fecioară Anastasia, de prin părțile Romei, care, rămânând orfană de părinți la vârsta de trei ani, a fost luată de bătrâna Sofia, care a crescut-o în mănăstire, învățând-o toate faptele bune, încât le covârșea pe toate celelalte fecioare, nu numai în frumusețe, dar și în post, în nevoințe și în toate celelalte osteneli. Ajungând cu vârsta aproape de douăzeci de ani și aflând unii cetățeni de frumusețea ei, au dorit ca s-o ia în căsătorie și foarte mult se sârguiau pentru acest lucru. Dar sfânta fecioară, socotindu-le pe toate deșertăciune, s-a făcut mireasă lui Hristos, păzindu-și fecioria, priveghind ziua și noaptea în rugăciuni.
Iar diavolul se silea foarte mult ca s-o abată pe fecioara lui Hristos de la viața ei cea asemenea cu îngerii și s-o înduplece spre lume, ostenindu-se asupra ei cu războiul trupului, cu gânduri necurate, cu înșelăciunile șoaptelor celor viclene și cu alte feluri de meșteșuguri ale sale. N-a sporit însă nimic împotriva aceleia în a cărei neputincioasă fire se sălășluia puterea lui Hristos, căci călca cu feciorelnicele ei picioare blestematul trup al șarpelui iadului. Neputând diavolul s-o biruiască pe mireasa cea nebiruită a lui Hristos cu războiul cel dinăuntru și tăinuit, s-a ridicat împotriva ei pe față, pornind contra fecioarei pe cumpliții muncitori. Pentru că în acea vreme era prigoană mare împotriva creștinilor, i-a îndemnat pe necredincioșii care îi urau pe creștini, ca s-o defaime pe ea la ighemonul Prov.
Mergând aceia la necuratul ighemon, i-au spus despre Anastasia că este o fecioară cum nu se află alta mai frumoasă în toată Roma. Apoi i-au mai spus că își petrece viața într-un loc deosebit, la niște femei sărace, care viețuiesc fără de bărbați și nevoind să se căsătorească, batjocorind viața păgânilor, crezând în Cel răstignit și râzând de zeii lor. Ighemonul, auzind de frumusețea Anastasiei, îndată a trimis pe slujitorii săi ca s-o aducă. Aceștia s-au dus, dar nu au putut să deschidă mănăstirea, până ce n-au tăiat ușile cu securile. Văzând acest lucru, pustnicele celelalte s-au speriat foarte tare și, temându-se, au deschis o altă ușă și au fugit. Iar egumena Sofia nu a lăsat-o pe Anastasia, zicându-i: „Fiica mea, Anastasia, nu te înfricoșa, căci acum a venit vremea nevoinței. Iată Mirele tău, Iisus Hristos, vrea să te încununeze pe tine. Deci nu vreau să fugi din mănăstire și să te pierd, mărgăritarul meu, pe care de la trei ani luându-te, te-am crescut și până acum te-am păzit ca pe lumina ochilor”.
Deci Sofia a ieșit înaintea ostașilor și le-a zis: „Pe cine căutați și ce vă trebuie?”. Iar ei au răspuns: Bătrâno, dă-ne pe fecioara Anastasia, pe care o ai aici, căci așa voiește ighemonul Prov”. Iar Sofia a zis: „Bine, cu bucurie vă voi da pe Anastasia, însă numai atât mă rog vouă, domnii mei, să mai așteptați două ceasuri până ce o voi împodobi pe ea, ca să fie plăcută ochilor stăpânului vostru”. Slujitorii, socotind că vrea s-o înfrumusețeze cu podoabe și cu îmbrăcăminte obișnuită, au așteptat două ceasuri. însă duhovniceasca maică Sofia, vrând să-și înfrumusețeze pe fiica sa cu podoabe sufletești ca să fie plăcută Mirelui ceresc, a luat-o și a dus-o în biserică.
Punând-o înaintea altarului, cu plângere a grăit către dânsa: „Fiica mea, Anastasia, acum se cade să arăți cu fapte dragostea ta cea mare către Domnul, acum se cade ție să rabzi chinuri pentru Hristos, iubitul tău Mire, și să arăți că ești adevărata lui mireasă. Deci mă rog ție, iubita mea fiică, să nu te înșele limba cea ascuțită ca briciul, să nu te amețești de darurile și de slava lumii celei deșarte, nici să nu te înfricoșezi de chinurile cele vremelnice, care îți mijlocesc ție viața cea veșnică. Iată, cămara Mirelui este deschisă; iată, locul odihnei cele veșnice îți este gătit ție; iată, cununa cea împletită ție; iată, acum te cheamă la nuntă Mielul. Deci mergi către Dânsul cu veselie, mergi la nunta vieții celei veșnice. Mă rog ție, fiica mea, ia aminte la cuvintele mele și adu-ți aminte de ostenelile mele și de grija ce am avut pentru tine, căci te-am crescut luându-te din pruncie, și toată sârguința o puneam pentru aceasta, ca să te pregătesc mireasă curată împăratului slavei. Pentru aceasta m-am ostenit și m-am rugat, pentru aceasta ziua și noaptea te-am învățat, ca să te unești cu Domnul din toata inima și din tot sufletul.
Deci acum, fiica mea, să nu mă rușinezi pe mine, maica ta, înaintea Domnului și să nu-mi pogori în groapă bătrânețile mele mai înainte de vreme, pentru că, dacă voi auzi de tine ceva împotriva dragostei lui Hristos, îndată mă voi sfârși de mâhnire, îndată voi muri. Iar dacă voi auzi că rabzi pentru dragostea lui Hristos, că îți pui pentru Dânsul viața ta, atunci voi fi maica ce se bucură de fiică, atunci se va înălța cornul meu ca al inorogului și bătrânețile mele în untdelemn gras. Deci, fiica mea, să nu-ți cruți frumusețea ta trupească și să nu iubești viața cea vremelnică. Ci, când te vor amăgi cu cuvinte viclene, tu să nu-ți abați inima spre ele; când te vor înfricoșa cu chinurile, tu să grăiești: De frica voastră nu mă voi teme, nici mă voi tulbura, căci cu mine este Dumnezeul meuť. Când vor începe a te bate fără milă, tu să nu te temi de cei ce ucid trupul, căci sufletul nu pot să-l ucidă. Sau, de te vor sfâșia și-ți vor chinui trupul, tu să te bucuri în pătimirile tale, căci împlinești lipsa necazurilor lui Hristos în trupul tău. De vor începe a zdrobi mădularele tale, tu să-ți aduci aminte că și perii capului tău sunt numărați de Domnul, Care va păzi toate oasele tale și nici unul dintr-însele nu va pieri.
Capul de ar voi să ți-l taie, tu să privești la Hristos, Capul a toată Biserica, Care este slava ta și care îți înalță capul tău. Nu te teme, fiica mea, de pătimirea cea aspră, căci Mirele tău îți va sta în față nevăzut și o să-ți ușureze durerile tale și o să te scoată din chinurile cele grele. Când vei suspina, El îți va da ție ușurare. Când vei slăbi, El te va întări. Când vei cădea din pricina bătăilor, El te va ridica. Când în dureri te vei umple de amărăciune, El îți va îndulci inima și-ți va răcori sufletul și nu se va depărta de tine, până ce, scoțându-te din mâna chinuitorilor, te va duce în cămara Sa cea cerească și, chemând toate puterile îngerești și cetele tuturor sfinților, îți va face bucurie și te va încununa ca pe o mireasă a Sa, cu cununa cea nestricăcioasă, ca să împărătești împreună cu El întru slava cea veșnică”.
Iar Anastasia a zis: „Gata este inima mea să pătimesc pentru Hristos, gata este sufletul meu ca să mor pentru Dânsul; toată dorirea și răsuflarea mea spre El era de demult și este și acum, ca întru mărturia dragostei mele către Domnul meu cel iubit să-mi pun sufletul meu pentru Dânsul. Iar acum, deoarece a venit vremea dorinței mele, cu bucurie voi merge înaintea judecătorilor și voi mărturisi preasfânt numele Dumnezeului meu. Dar tu, stăpâna și maica mea, nu te teme pentru mine, nici nu te îndoi de tinerețea mea, căci cred că Domnul meu Iisus Hristos mă va întări pe mine, roaba Lui, Căruia roagă-te și tu, maica mea iubită, ca să nu mă lase și să nu mă depărteze pe mine, până ce voi săvârși nevoința chinurilor întru numele Lui și va cădea rușinat vrăjmașul, care s-a ridicat asupra noastră”.
Astfel vorbind între ele două ceasuri și mai bine și dându-și cea mai de pe urmă sărutare, slujitorii trimiși de ighemon s-au supărat așteptând. Și intrând în biserică, le-au găsit nu îngrijindu-se de împodobirea trupească, ci vorbind cu umilință, mângâindu-se una pe alta și întărindu-se întru Domnul. De aceea, s-au mâniat foarte tare și, apucând pe Anastasia ca lupul pe oaie, i-au pus fiare pe grumaz și au dus-o repede în cetate, înfățișând-o înaintea ighemonului. Iar ea, deși stătea cu fața înaintea lui, cu mintea sa era mai mult înaintea lui Hristos, Mirele ei, și cu ochii inimii privea frumusețea Lui.
Văzând-o, toți s-au mirat de frumusețea ei și de smeriții ei ochi, precum și de blândețea ei. Apoi ighemonul a zis către dânsa: „De ce neam ești, de ce credință, și care îți este numele?”. Iar sfânta a răspuns cu glas blând, căutând în jos: „Sunt fiica unui cetățean din cetatea Romei și sunt crescută în dreapta credință, iar numele meu este Anastasia”. Ighemonul a zis: „Romanilor le este neobișnuit acest nume și nu știu ce înseamnă Anastasia”. Sfânta a răspuns: „Anastasia se tâlcuiește înviere, căci Dumnezeu m-a înviat pe mine, ca să grăiesc împotriva ta, până ce îl voi birui pe tatăl tău, satana”. Ighemonul a zis: „Să-mi răspunzi cu blândețe, fecioară, ca să nu mă pornești spre mânie, căci îți cruț tinerețea și nu vreau să pierd frumusețea ta, ci ascultă-mă ca pe un tată care vrea să te sfătuiască de bine. De ce te-ai amăgit fără de folos cu învățătura creștinească și îți pierzi în deșert anii tăi, lipsindu-te de viața cea bună și de desfătările pe care zeii le-au dat oamenilor, spre veselie? De ce ascunzi într-un colț întunecat o așa frumusețe, care și la boierii cei mari poate să fie plăcută? Ce mângâiere ai dacă fugi de petrecerea împreună cu oamenii și ca o fiară locuiești singură? Care îți este câștigul dacă ești chinuită și mergi la moarte pentru Cel răstignit? Oare nu este bine să te închini zeilor noștri cei fără de moarte, să-ți iei un bărbat cinstit, frumos și de neam bun, să te mângâi cu bucurii și să te veselești cu fiii, să viețuiești în cinste și în slavă, între oamenii cei buni și să ai multe averi, aur și argint, și să nu-ți pierzi în cea mai mare trudă și sărăcie viața cea dată de zei, spre bună petrecere? Deci, te sfătuiesc pe tine, apropie-te și te închină zeilor și îndată vei avea bărbat de neam mare și cinstit, slăvit și bogat, care va fi înaintea scaunului împărătesc cu multă laudă și cu care și tu asemenea vei fi în mare cinste și te vei îndulci de toate bunătățile, în toate zilele vieții tale”.
La aceste cuvinte, Sfânta Anastasia, ridicându-și ochii săi cei plecați în jos și căutând la ighemon, a zis: „Bărbatul meu, bogăția mea, viața și veselia mea este Domnul meu Iisus Hristos, de la Care nu mă voi întoarce cu amăgitoarele tale cuvinte. Nu mă vei înșela precum a înșelat șarpele pe Eva, nici îmi vei îndulci chinuirea cea amară a voastră. Nu mă vei despărți de Domnul meu nici cu frica chinurilor, pentru care de o sută de ori, de ar fi cu putință, sunt gata să mor”. Atunci ighemonul a poruncit celor ce stăteau de față să o bată peste obraz, zicându-i: „Oare așa răspunzi luminatului stăpânitor?”. Apoi, vrând să o facă de rușine, a poruncit să-i rupă hainele de pe dânsa și să fie arătată goală înaintea tuturor. Și a zis către dânsa: „Oare frumos îți este, fecioară, ca să stai înaintea tuturor așa goală?”. A răspuns sfânta: „Nebunule, nerușinatule și de toată necurăția plin, aceasta nu este rușinea mea, ci a ta. Știe Domnul meu că niciodată soarele n-a văzut goliciunea mea, iar tu, punându-mă astfel în fața poporului, să știi că mai mult te-ai făcut de rușine pe tine, decât pe mine. Pentru că pe mine de rușinea aceasta mă va acoperi Mirele meu cu veșmântul slavei, iar pe tine te va acoperi în veci rușinea feței tale. Acum tot omul cu minte va zice: de n-ar fi fost ighemonul fără rușine și plin de pofte nelegiuite, n-ar fi dezgolit în fața tuturor trupul cel feciorelnic”. Apoi a zis celor ce o dezbrăcaseră: „Dacă ați dezgolit trupul meu și dacă ați pus înaintea mea uneltele chinurilor, pentru ce zăboviți? Bateți, tăiați, rupeți trupul meu cel gol, acoperiți-l cu bătăi și cu sângele meu. Iată, mă vedeți gata spre a suferi chinuri și să nu nădăjduiți că veți auzi altceva de la mine, decât numai aceasta, că voiesc să mor pentru Hristos”.
Atunci, la porunca ighemonului, au întins-o cu fața în jos și au legat-o de patru stâlpi, apoi au pus sub dânsa foc cu smoală și cu pucioasă și astfel au chinuit-o cu foc și cu fum greu, iar pe spate au bătut-o cu toiege fără milă. Sfânta răbda chinurile și, în loc de suspinuri, zicea psalmul lui David: „Miluiește-mă, Dumnezeule”. Atât de mult a fost bătută, încât au obosit cei care o băteau. După aceasta au dezlegat-o de pe stâlpi și, luând-o de pe foc, au legat-o pe o roată și, întorcând roata, toate oasele i le-au zdrobit, iar venele i s-au rupt. Dar ea se ruga către Domnul: „Scăparea mea și scutul meu, nu Te depărta de la mine, că slăbește sufletul meu din pricina durerilor și a oaselor mele zdrobite”. Și îndată, cu puterea lui Dumnezeu, roata s-a oprit și a stat nemișcată și Sfânta Anastasia a fost dezlegată de o mână nevăzută. Apoi cu tot trupul s-a arătat nevătămată și sănătoasă, încât toți se mirau de o asemenea minune. Deci ighemonul putea cu o minune ca aceasta să vină în simțire și la cunoștința adevăratului Dumnezeu, dar l-a orbit răutatea și a început cu alte munci a o chinui pe sfânta. A poruncit ca sfânta să fie spânzurată, să-i fie strujite coastele și să-i rupă trupul, iar ea răbda toate acestea cu bărbăție și numai spre Unul Dumnezeu își ridica ochii, zicând: „Vezi durerea mea cu care pătimesc pentru Tine, Mirele meu, și binevoiește ca sângele vărsat de netrebnica roaba Ta să-Ți fie bineprimit și să nu fiu lepădată din ceata sfintelor mărturisitoare”.
După aceasta au coborât-o de pe lemn și a zis ighemonul către dânsa: „Anastasia, oare bine îți este acum?”. Iar sfânta a răspuns: „Foarte bine, pentru că ce chin nu-mi este mie de folos și bineprimit de către Acela pe care îl iubesc mai mult decât viața și decât sufletul meu?”. Atunci ighemonul a zis: „Dacă îți place să rabzi chinuri pentru Cel răstignit, îți voi înmulți această plăcere”. Și a poruncit ca să-i fie tăiați sânii cu briciul. Sfânta, văzând sângele care curgea din ea, a început a slăbi foarte mult și cerea apă de băut. Unul dintre cei ce erau acolo, pe nume Chirii, aducând apă, i-a dat să bea, iar ea, gustând puțină apă, a zis către cel ce i-a dat apă: „Să nu te lipsești de plată de la Domnul, după cuvântul Lui, care a zis: Oricine vă va adăpa cu un pahar de apă rece în numele Meu – căci ai lui Hristos suntem – nu-și va pierde plata sa”. Ighemonul a zis către dânsa: „Îți sunt de ajuns chinurile sau mai vrei să fii chinuită?”. A răspuns sfânta: „Fă ce voiești, Dumnezeul meu este puternic ca și pentru mai mari chinuri să întărească puterea mea cea slăbită și să-ți surpe mândria ta”. Atunci chinuitorul a poruncit ca să-i smulgă unghiile de la degete, după aceea să-i taie mâinile și picioarele și apoi să-i sfărâme toți dinții. Sfânta a începuj iarăși a slăbi și a cere apă, căci din gura ei curgea mult sânge. Atunci Chirii, cel mai înainte pomenit, a adăpat-o cu puțină apă, iar ighemonul, văzându-l pe Chirii că adapă pe muceniță cu apă și socotind că este creștin, căci așa și era, îndată a poruncit ca acesta să fie tăiat cu sabia. Și fiind tăiat, fericitul Chirii s-a dus către Domnul ca să-și ia plata sa pentru paharul cel cu apă rece cu care a adăpat pe mucenița în numele lui Hristos.
Sfânta, răcorindu-se cu apă, a răsuflat puțin și se ruga, zicând: „Nu mă lăsa pe mine, Dumnezeule, Mântuitorul meu”. Și ighemonul a poruncit ca să i se taie limba. Atunci sfânta a zis: „Chiar și limba de-mi vei tăia, băutorule de sânge și nelegiuitule, inima mea tot nu încetează a striga către Domnul, căci El, pe cei ce se roagă în tăcere, mai bine îi ascultă”. Luând sluga un clește, l-a băgat în gura sfintei și i-a tras limba afară și i-a tăiat-o. Atunci tot poporul a strigat înspăimântat, defăimând și ocărând pe ighemon pentru o muncire atât de cumplită și lipsită de omenie. Ighemonul, mâniindu-se pe popor, a poruncit ca sfânta să fie dusă afară din cetate și să i se taie cu sabia cinstitul ei cap. Astfel și-a săvârșit nevoința muceniciei, sfânta și vrednica de laudă, mare muceniță a lui Hristos, Anastasia.
Sfântul ei trup a fost lăsat neîngropat ca să fie spre mâncare fiarelor și păsărilor, dar cu dumnezeiască acoperire se păzea neatins. Venind noaptea, îngerul s-a arătat fericitei starețe Sofia și i-a poruncit să ia trupul Sfintei Anastasia care zăcea în câmp, afară din cetate. Ea, luând o pânză curată, a ieșit din mănăstire și nu știa în ce parte să meargă. Apoi, rugându-se lui Dumnezeu cu tot dinadinsul și fiind povățuită de el, a mers la locul unde era aruncat sfântul trup al duhovniceștii ei fiice, și, sărutându-l cu dragoste și udându-l cu multe lacrimi, zicea: „Iubita mea fiică, pe care în liniște și cu osteneli te-am crescut; în post, în rugăciuni, în feciorie și în curăție te-am păzit, frica lui Dumnezeu și sfânta Lui dragoste te-am învățat; fiica mea cea dulce pentru care totdeauna sufeream, până ce s-a închipuit în tine Hristos, mulțumesc ție că m-ai ascultat pe mine, sărmana ta maică, și ai îndeplinit dorința mea. Nu în zadar m-am ostenit cu tine, pentru că ai stat înaintea Mirelui tău în haina cea de nuntă a fecioriei tale neprihănite, împodobindu-te cu sângele tău. Deci mă rog ție acum, nu ca unei fiice, ci ca unei maici și stăpână a mea, să fii sprijinul bătrâneților mele, cu rugăciunile către Dumnezeu, și mă pomenește, bucurându-te cu Domnul. Iar când îmi va porunci să mă duc din trupul meu de lut, roagă-te bunătății Lui, ca să fie milostiv păcatelor mele”.
Plângând astfel, se gândea ce să facă, pentru că era singură, ba și slabă și abia putea umbla cu toiagul. Neputând să ia și să ducă acel trup ca să-l îngroape, se mâhnea, nepricepându-se ce să facă. Atunci, după rânduiala lui Dumnezeu, au venit niște oameni necunoscuți de ea, cinstiți la vedere, cucernici la vorbă și creștini cu credința. Aceștia, găsind-o pe stareță plângând deasupra trupului, i-au ajutat ei și, adunând mădularele tăiate, adică mâinile și picioarele, care erau aruncate afară din cetate, au pus sfântul cap la loc deosebit și cinstit și, cântând acolo deasupra gropii, au îngropat comoara cea de mult preț, slăvind pe Tatăl și pe Fiul și pe Sfântul Duh. Amin.
Sfinții mucenici Ciprian și Iustina au trăit în vremea împăratului Deciu (249-251).
Prăznuirea lor în Biserica Ortodoxă se face pe 2 octombrie.
Sf. Ciprian nu trebuie confundat cu Sf. Ciprian al Cartaginei (1), pomenit pe 16 septembrie.
Sf. Sfințit Mc. Ciprian; Sf. Mc. Iustina fecioara (†304) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Sfântul Ciprian era din Antiohia Siriei, de bun neam și bogat, filozof și vrăjitor cumplit.
A fost câștigat la credința cea întru Hristos de către Iustina, o fecioară creștină din Antiohia care toate demonicele lui lucrări le-a destrămat.
Căci un bărbat oarecare elin, numit Aglaid, de dragostea frumuseții ei rănindu-se și neajungându-și scopul, a venit la Ciprian.
Iar acesta de trei ori trimițând demonii către tânără, n-a izbutit nimic.
Deci după ce a cunoscut că meșteșugul său este neputincios, s-a botezat și, arzând vrăjitoreștile sale cărți, a crezut în Domnul.
Mai apoi, sfântul Ciprian a fost făcut episcop și pe mulți povățuindu-i la credința lui Hristos.
Sfânta Iustina a devenit stareța unei mănăstiri de fecioare.
Sf. Ciprian a fost prins împreună cu Iustina de către stăpânitorul Damascului, și strujindu-li-se coastele au fost băgați în cazan de fier, și fiind trimiși la Nicomidia li s-au tăiat capetele.
Iar marele Grigorie Teologul, nu pe altul, ci pe acesta îl numea „iubit Fecioarei”.
Și se săvârșește soborul lor la locul muceniciei din Nicomidia, care se află de acea parte, la locașurile lui Solomon, în ziua de 2 octombrie.
Trupurile lor au zăcut șase zile neîngropate și fiind acolo niște străini le-au luat în taină și le-au dus la Roma, unde le-au dat unei femei cinstite pe care o chema Rufina, care era rudenia lui Claudie Cezarul.
Acea femeie a îngropat cu cinste trupurile sfinților lui Hristos, mucenicii Ciprian, Iustina și Teoctist.
Mai târziu moaștele lor au fost mutate în basilica împăratului Constantin din Roma.
La mormântul lor au început să se facă multe tămăduiri ale celor bolnavi care alergau acolo.
Imnografie
Troparul Sf. Ciprian (Glasul 4)
Şi părtaș obiceiurilor și următor scaunelor Apostolilor fiind, lucrare ai aflat, de Dumnezeu insuflate, spre suirea privirii la cele înalte. Pentru aceasta, cuvântul adevărului drept învățând și cu credință răbdând până la sânge, sfințite mucenic Ciprian, roagă-te lui Hristos Dumnezeu sa mântuiască sufletele noastre.
Condac, glasul 1:
De la meșteșugul vrăjitoresc întorcându-te, de Dumnezeu înțelepțite, la dumnezeiasca cunoștință, doctor preaînțelept te-ai arătat lumii, dăruind tămăduiri celor ce te cinstesc pe tine, Cipriane cu Iustina, cu care roagă-te Iubitorului de oameni Stăpânului să mântuiască sufletele noastre.
Troparul Sf. Iustina (Glasul 4)
Mieluşeaua Ta, Iisuse, Iustina, strigă cu glas mare: pe Tine, Mirele meu, te iubesc și pe Tine căutându-Te mă chinuiesc și împreună mă răstignesc și împreună mă îngrop cu Botezul Tău; și pătimesc pentru Tine, ca să împărățesc întru Tine; și mor pentru tine, ca să viez pentru Tine; ci, ca o jertfă fără de prihană, primește-mă pe mine ceea ce cu dragoste mă jertfesc Ție. Pentru rugăciunile ei, ca un Milostiv, mântuiește sufletele noastre.
Iconografie
Dionisie din Furna îl confundă pe Sf. Ciprian al Cartaginei (pomenit pe 16 septembrie) cu acest Sf. Ciprian, fostul vrăjitor (pomenit pe 2 octombrie).
Indicațiile sale se referă la acesta din urmă.
El arată așadar că acest Sf. Ciprian se zugrăvește ca un om tânăr cu părul creț, dar cu barba lungă și sură („afumată”), despărțită în două.
Poartă un înscris care zice: “Tu, Împărate, Cela ce ești pururea și petreci în veci…”.
Note
1 – Confuzia începe încă din secolul al IV-lea, în scrierile lui Grigorie de Nazianz (Cuvântarea 18) și Prudentius (Imnul 13), și continuă în unele sinaxare până astăzi. – www.newadvent.org
Sf. Sfințit Mc. Ciprian; Sf. Mc. Iustina fecioara (†304) – foto preluat de pe doxologia.ro
Pe vremea împărăției lui Deciu, era în Antiohia Siriei un filozof și vrăjitor vestit, anume Ciprian, de neam din Cartagina, născut dinpărinți necredincioși, care a fost dat în copilăria sa spre slujba păgânescului și necuratului lor zeu, Apolon. În anul al șaptelea al vârstei sale îl încredințară la vrăjitori spre învățătura meșteșugului vrăjitoriei și a drăceștii înțelepciuni. Iar după zece ani de la nașterea sa a fost trimis de părinți spre săvârșirea jertfei în muntele Olimpului, pe care păgânii îl numeau locuință dumnezeiască, căci acolo se afla nenumărată mulțime de idoli întru care mulți diavoli locuiau.
Ciprian a învățat în acel munte înalt mult meșteșug diavolesc, căci știa felurite năluciri drăcești; se deprinsese a schimba văzduhul, a porni vântul, a slobozi tunete și ploi, a tulbura valurile mării, a face stricăciune în răsaduri, grădini și câmpii, a aduce vătămări și răni asupra oamenilor și se învățase la înțelepciunea cea pierzătoare și prea rea lucrare diavolească. Și a văzut acolo nenumărate pâlcuri drăcești împreună cu stăpânul întunericului, împrejurul căruia unii săltau, alții slujeau, alții chiuiau, lăudând pe stăpânul său, iar alții erau trimiși în toată lumea spre înșelarea popoarelor.
A văzut acolo pe toți zeii și zeițele păgâne și felurite năluciri și vedenii, la care se învăța câte patruzeci de zile în post; că mânca după apusul soarelui nu pâine, nici altă hrană, ci numai ghindă de stejar. Când era de cincisprezece ani avea ca dascăli șapte slujitori mari care slujeau la cele șapte planete. De la acei jerfitori a învățat multe taine diavolești. Apoi s-a dus în cetatea Agra, unde, slujind câtva timp zeiței Ira, a învățat multe meșteșuguri de la slujitorul care era acolo. Și a petrecut și în Tauropoli slujind zeiței Artemis. De acolo s-a dus la Lachedemonia și a deprins să facă fel de fel de vrăji și năluciri, ca aceea ca morții din morminte să grăiască.
Având douăzeci de ani, a mers în Egipt, în cetatea Memfis, la capii răutăților și multe farmece și vrăjitorii învăța. La treizeci de ani a mers la caldei și acolo a învățat să citească în stele. Și în Antiohia a mers, fiind atunci desăvârșit în toată răutatea: vrăjitor și fermecător, pierzător de suflete, mare prieten și credincioasă slugă a stăpânitorului iadului, cu care singur față în față a vorbit și de cinste mare de la dânsul s-a învrednicit. De acest lucru singur a mărturisit, zicând: „Să mă credeți pe mine că singur pe diavol l-am văzut, pentru că prin jertfe l-am rugat și l-am sărutat și am grăit cu dânsul și cu aceia care sunt la dânsul mai mari și m-au iubit și mi-au lăudat înțelegerea mea și înaintea tuturor a zis: „Iată noul Amvrie, grabnic spre ascultarea noastră, vremelnic de împărtășania noastră”. Și mi-au făgăduit că au să mă pună boier, după ieșirea mea din trup și cât timp eu am să petrec pe pământ, în toate au să-mi ajute și mi-au dat spre slujirea mea un grup de diavoli. Iar când ieșeam de la dânsul a strigat către mine: „Îmbărbătează-te, nevoitorule Cipriane” și, sculându-se, m-a petrecut, încât și toți mai marii diavolilor s-au mirat. De aceea toți boierii lor pe mine mă ascultau, văzând cinstea ce mi se făcea de către dânsul. Era chipul lui ca o floare de iarbă și capul îi era încununat cu o coroană prefăcută, nu adevărată, ci nălucire de aur și pietre luminoase, care lumină chipul acela și hainele lui erau minunate. Iar când se întorcea încoace sau încolo se cutremura tot locul acela și mulți stăteau lângă scaunul lui cu fel de fel de rânduieli ale duhurilor răutății, întru mare supunere. Eu cu totul pe mine mă dădusem atunci, supunându-mă la toată porunca lui”. Aceasta despre sine singur a spus-o Ciprian după întoarcerea sa la Dumnezeu.
Este arătat ce fel de om era: prieten al diavolilor, ale căror lucruri, toate, le făcea supărând pe oameni și înșelându-i. În Antiohia a petrecut multă vreme și a adus pe mulți oameni spre toată necurata fărădelege, pe mulți i-a ucis cu otrăvurile și cu farmecele, pe copii și pe copile spre jertfă diavolilor îi înjunghia și pe mulți i-a învățat la vrăjile sale rele: pe unii îi învăța să zboare prin văzduh, pe alții să plutească cu luntrea prin nori, pe alții i-a făcut să umble pe ape. De toți păgânii era cinstit și slăvit ca un mare jertfitor și preaînțelept slujitor al necuraților lor zei și mulți alergau la dânsul pentru nevoile lor, pentru că îi ajuta cu puterea diavolească de care era plin; unora le ajută la desfrânare, altora la mânie, la vrajbă și la izbândirea răutăților, iar altora în zavistie le ajuta. Acum era cu totul în fundul iadului și în gurile diavolești, fiu al gheenei, părtaș al celor diavolești și al pierzării celei veșnice. Iar Domnul, Cel ce nu voiește moartea păcătosului, pentru negrăita Sa bunătate și pentru milostivirea cea nebiruită de păcatele omenești, a vrut ca pe acest om să-l caute și pe cel afundat în adâncul iadului din prăpastie să-l scoată și să-l mântuiască, spre arătarea milostivirii Sale, tuturor oamenilor, căci nu este păcat să biruiască iubirea Lui de oameni. Și l-a mântuit pe Ciprian din pierzarea lui în acest chip:
În acea vreme era în Antiohia o fecioară cu numele de Iustina, care s-a născut din părinți pagâni. Tatăl ei se numea Edesie și era slujitor idolesc, iar maică să se numea Cleodonia. Fecioara Iustina când a ajuns la vârsta desăvârșită, șezând în casa sa la fereastră, a auzit din întâmplare un cuvânt de mântuire din gura unui diacon care trecea pe acolo, care se numea Prailie și care grăia pentru întruparea Domnului nostru Iisus Hristos „că S-a născut din curata Fecioară Maria și, multe minuni făcând, a voit a pătimi pentru mântuirea noastră și a înviat din morți și S-a înălțat la ceruri și a stat de-a dreapta Tatălui și împărățește în veci”.
Această propovăduire a diaconului a căzut pe pământ bun în inima Iustinei, căci degrabă a început a aduce rod și a dezrădăcina din ea toți spinii necredinței. Iustina voia ca mai mult și mai desăvârșit să învețe de la acel diacon, însă nu îndrăznea să-l caute pe el, împiedicând-o feciorelnica rușine. Însă mergea adeseori, în taină, la biserica lui Hristos, ascultând cuvintele lui Dumnezeu; și lucrând în inima ei Duhul Sfânt, a crezut în Hristos. Și în scurtă vreme și pe maica ei a făcut-o să creadă și după aceea și pe bătrânul ei tată l-a adus la credință; el, văzând înțelegerea fiicei sale și auzind cuvintele ei cele înțelepte, socotea în sine că idolii, fiind făcuți de mâini omenești, cum pot să fie ei dumnezei, neavând nici suflet, nici suflare? Și o vedenie minunată a văzut el noaptea în vis, prin dumnezeiască arătare: adică o tabără mare de îngeri purtători de lumină, iar în mijlocul lor era Mântuitorul lumii, Iisus Hristos, și L-a auzit pe El grăindu-i: „Veniți la Mine și vă voi da vouă cerească împărăție”. Apoi, deșteptându-se din somn, Edesie îndată a mers cu femeia și cu fiica sa la episcopul creștinesc pe care îl chema Optat, rugându-l pe el să-i învețe credința lui Hristos și să le dea lor Sfântul Botez și i-a spus lui cuvintele fiicei sale și îngereasca vedenie pe care singur o văzuse.
Auzind aceasta episcopul, s-a bucurat de întoarcerea lor și, grăindu-le mult despre credința în Hristos, a botezat pe Edesie și pe Cleodonia, femeia sa și pe fiica lor Iustina și, împărtășindu-i pe ei cu Sfintele Taine, i-a slobozit cu pace. Iar după ce s-a întărit Edesie în credința lui Hristos, văzând episcopul evlavia lui, l-a făcut preot; și petrecu în fapte bune și în frică de Dumnezeu un an și șase luni și așa, în sfânta credință, și-a sfârșit viața. Iar Iustina bine s-a nevoit în poruncile Domnului, iubind pe Mirele său Hristos și slujindu-I Lui în rugăciuni, în feciorie și în curățenie, în post și în mare înfrânare. Iar vrăjmașul cel ce urăște neamul omenesc, văzând o viață ca aceasta a ei, a zavistuit faptele ei cele bune și a început a o supăra, felurite nevoi și necazuri pornindu-i împotrivă.
Era atunci în Antiohia un tânăr scolastic, pe nume Aglaid, fiu de părinți bogați și slăviți, viețuind cu desfătare întru deșertăciunea lumii acesteia. Și acesta, într-o vreme oarecare, a văzut-o pe Iustina fecioara mergând la biserică și s-a minunat de frumusețea ei. Iar diavolul a pus gând rău în inima lui asupra ei și, aprinzându-se de dorul ei, Aglaid a început a se gândi în toate chipurile, că întru cunoștința și dragostea ei să vie și, înșelând-o, să aducă pe mielușeaua cea curată a lui Hristos întru necurăția cea gândită de dânsul. Și pândea calea ei, ori unde avea să meargă fecioară și, întâmpinând-o, o amăgea cu cuvinte desfrânate, lăudându-i frumusețea. Apoi, spunându-i cuvinte de fericire și arătându-și dragostea sa către dânsa, cu curse înșelătoare și meșteșugit împletite o urmărea pe ea spre desfrânare. Iar fecioara se întorcea și fugea de dânsul, înfricoșându-se de el și nu voia să-i asculte înșelătoarele și viclenele cuvinte. Și tânărul, dorind frumusețile ei cele feciorești, a trimis la dânsa rugăminte ca să voiască să-i fie lui soție. Iar ea a răspuns către dânsul: „Am pe Mirele meu Hristos căruia Îi slujesc și curăția mea îmi păstrez. Acela și sufletul și trupul meu îmi păzește de toată necurăția”.
Un răspuns că acesta al curatei fecioare auzindu-l Aglaid și mai mult a dorit-o, aprinzându-l pe el diavol. Neputând nicidecum să o amăgească, a gândit că s-o răpească; și adunând spre ajutor tineri fără de rânduiala, asemenea lui, i-a păzit calea pe care obișnuia fecioară să meargă spre biserică la rugăciune. Acolo a întâmpinat-o și a prins-o, ducând-o cu sila spre casa lui. Iar ea a început a striga foarte tare, bătându-l pe el peste gură și scuipând asupra lui. Auzind acea strigare, vecinii au ieșit din casele lor și au alergat ca s-o scoată din mâinile tânărului cel nerușinat ca din gura lupului și au reușit să o ia pe mielușeaua cea fără prihană, pe Sfânta Iustina. Și au fugit toți cei nelegiuiți, iar Aglaid cu rușine s-a dus la casa sa.
Neștiind ce să mai facă, înmulțindu-se în el răutatea patimii, s-a ispitit cu încă un lucru rău: a mers la marele vrăjitor și fermecător, Ciprian, jertfitorul idolesc și acestuia, spunându-i necazul său, i-a cerut ajutor, făgăduind să-i dea mult aur și argint. Ciprian, pe toate auzindu-le de la dânsul, îl mângâia făgăduindu-i că toată dorința lui i-o va îndeplini. „Eu, a zis el, voi face ca această fecioară singură să căute dragostea ta și te va dori pe tine mai mult decât tu pe ea”. Așa, mângâindu-l, i-a dat bună nădejde.
Luând Ciprian cărțile sale de învățătură a chemat pe unul din duhurile cele necurate pe care îl știa că degrabă poate să aprindă cu necurată dorire inima Iustinei spre tânărul acela. Iar diavolul i-a făgăduit cu sârguință să-i îndeplinească dorința și cu mândrie a zis: „Nu-mi este mie cu anevoie acest lucru, de vreme ce eu de multe ori am cutremurat cetăți, ziduri am surpat, case am despărțit, vărsări de sânge și ucideri de tată am făcut; învrăjbiri și mânie mare între frați și între soți am pus, pe cei ce voiau să petreacă mult în feciorie i-am adus în necurăție; pe călugării cei ce se nevoiau prin munți și la multă postire se deprindeau, negândindu-se niciodată la trup, în poftă desfrânării i-am adus și i-am învățat să slujească patimilor trupești, iar pe alții, care întru pocăință și întru lepădarea de toate veniseră, iarăși i-am întors la cele dintâi lucruri rele și pe mulți din cei ce petreceau în curăție, i-am aruncat în desfrânare. Deci, oare nu pot eu că pe această fecioară spre dragostea lui Aglaid să o plec? Și ce să zic mai mult? Cu lucrul voi arăta puterea mea degrabă. Deci, primește această doctorie – și îi dădu un vas plin – și dă-o tânărului aceluia ca să stropească locuința Iustinei și vei vedea ce va fi”. Acestea zicând, s-a dus, iar Ciprian, chemându-l pe Aglaid, l-a trimis pe el să stropească în taină casa Iustinei cu licoarea din vasul acela diavolesc. Și făcându-se aceasta, a intrat diavolul desfrânării cu săgețile cele aprinse ale poftei trupești, ca să rănească prin desfrânare inimă cea feciorească și trupul ei și cu pofta cea necurată să-l aprindă.
Avea obiceiul fecioara aceea că în toate nopțile să-și facă rugăciunile sale către Domnul. Și a fost după obicei, când în ceasul al treilea din noapte, sculându-se se ruga lui Dumnezeu, a simțit ca de năprasnă o tulburare în trupul ei și furtună rea de pofta cea trupească și aprinderea focului gheenei. Și a fost acea supărare și în acel vifor dinăuntru multă vreme; îi venea întru pomenire acel Aglaid, căci se ridicase în ea gândurile cele rele. Se mira fecioară și singură de sine se rușina, simțindu-și sângele fierbând ca într-o căldare și se gândea la lucruri de care întotdeauna, ca de niște necurățenii, se scârbea. Și cu bună cunoștință fiind Iustina, a înțeles că de la diavol i s-a tras acest război întru dânsa și îndată, înarmându-se cu arma semnului crucii, a alergat către Dumnezeu cu fierbinte rugăciune și a strigăt din adâncul inimii către Hristos, Mirele său, zicând: „Doamne, Dumnezeul meu, Iisuse Hristoase, iată, vrăjmașii mei s-au ridicat asupra mea, curse au pregătit pentru picioarele mele și au smerit sufletul meu; iar eu mi-am adus aminte de numele Tău și m-am veselit și când mă supără ei pe mine, eu la Tine scap și nădăjduiesc, spre a nu se bucura vrăjmașul meu de mine; căci știi, Doamne Dumnezeul meu, că eu sunt roaba Ta și curăția trupului meu pentru Tine o păzesc și sufletul meu Ție ți l-am încredințat. Deci, păzește pe oaia Ta, Păstorule bun, nu mă lăsa întru mâncarea fiarelor celor ce caută să mă înghită pe mine, dă-mi biruința poftei celei rele a trupului meu”. Astfel, sfânta fecioară, stăruind mult în rugăciune, a rușinat pe vrăjmașul care, fiind biruit de rugăciunea ei, a fugit de la dânsa cu rușine; și s-a întors odihna în trupul și în inima Iustinei și s-a stins văpaia poftei, iar războiul a încetat și fierberea sângelui s-a potolit și Iustina a dat slavă lui Dumnezeu, cântând cântare de biruință.
Diavolul s-a întors la Ciprian cu veste rea, că nu a reușit întru nimic. Dar Ciprian l-a întrebat pe el din care pricină nu a putut s-o supună pe acea fecioară. Iar el, cu toate că nu voia, i-a spus adevărul, zicând: „Pentru aceasta nu am reușit, pentru că am văzut pe ea un semn de care m-am înfricoșat, și din această cauză nu am putut ca să o biruiesc”. Ciprian a chemat un diavol mai cumplit și l-a trimis pe acesta spre a o ispiti pe Iustina. Și mergând acesta, a făcut mai multe decât cel dintâi, căci cu mare putere a năvălit asupra ei, iar fecioara cu mai fierbinte rugăciune s-a înarmat și mai mare nevoință a arătat, pentru că s-a îmbrăcat în haină de păr și își chinuia trupul său cu înfrânarea și cu postul, numai pâine și apă mâncând. Și așa, îmblânzindu-și patimile trupului, a biruit pe diavol și l-a gonit cu rușine, iar el, la fel ca și cel dintâi, nesporind nimic, s-a întors la Ciprian. Iar Ciprian a chemat pe una dintre căpeteniile diavolești și i-a spus despre slăbiciunea celorlalți doi diavoli trimiși care nu au putut să covârșească o fecioară și a cerut de la dânsul ajutor. Iar el a ocărât pe diavolii cei dintii cu sălbăticie, ca pe cei ce nu sunt bine iscusiți în acel lucru și ca pe cei ce nu știau cum să îndulcească desfrânarea în inima fecioarei. Și i-a dat bună nădejde lui Ciprian, făgăduindu-i că singur, în alt chip, să ispitească pe fecioară.
Ducându-se de la Ciprian, s-a prefăcut pe sine în chip de femeie și așa a intrat la Iustina; și, șezând, a început a grăi cu dânsa cuvintele cele dumnezeiești, ca și cum ar fi vrut să urmeze vieții și curăției ei; o întreba ce fel de plată o să aibă pentru această viață sfântă și pentru fecioria ei. Iar Iustina a zis: „Mare și negrăită este plată pentru cei ce viețuiesc în curăție, și mâhnire mare au oamenii care nu bagă de seamă o visterie mare ca aceasta a curăției îngerești”. Iar diavolul, descoperindu-și nerușinarea, cu meșteșug a început a o amăgi, zicându-i: „Apoi în ce chip ar putea să fie lumea și cum s-ar naște oamenii? De ar fi păzit Eva curăția, apoi de unde s-ar fi înmulțit neamul omenesc? Cu adevărat, bună este însoțirea, pe care singur Dumnezeu a rânduit-o, și Sfânta Scriptură o laudă, zicând: Cinstită este nunta întru toate și patul nespurcat. Mulți sfinți ai lui Dumnezeu oare nu au fost întru însoțirea pe care a dat-o Dumnezeu spre mângâierea omului, ca spre copiii săi căutând să se înveselească și să laude pe Dumnezeu?”.
Niște cuvinte ca acestea auzindu-le Iustina, a cunoscut pe maestrul diavol amăgitor și mai bine decât Eva l-a biruit pe el; pentru că, neintrînd în mai multă vorbă cu dânsul, a alergat degrabă la limanul Crucii lui Hristos. Și a pus semnul cel cinstit pe fruntea ei și inima și-a ridicat-o spre Dumnezeu, Mirele său, și îndată a pierit diavolul, cu mai mare rușine ca cei dintâi. Acel mare diavol a venit și la Ciprian, tulburat; și cunoscând Ciprian că nici acela nu a reușit nimic, a zis către diavol: „Oare nici tu pe fecioara aceea n-ai putut s-o biruiești, fiind diavol puternic și iscusit mai mult ca alții în acest lucru? Apoi care din voi va face ceva acelei nebiruite inimi feciorești? Deci, spuneți-mi mie: cu ce fel de arme vi se împotrivește vouă și cum puterea voastră cea tare neputincioasă o face?”. Iar diavolul, fiind silit de puterea lui Dumnezeu, deși nevrând, a mărturisit: „Nu putem, a zis el, să privim spre semnul crucii, ci fugim de dânsul, căci ne arde precum focul și ne gonește departe”. Ciprian s-a supărat foarte tare asupra diavolului, că l-a adus întru rușine și se certa cu dânsul, zicându-i: „Dar așa este puterea voastră, că o fecioară neputincioasă vă biruiește?”. Atunci diavolul, vrând să-l mângâie pe Ciprian, a încercat să facă alt lucru, în acest fel: s-a prefăcut în chipul Iustinei și a mers la Aglaid, că așa părându-i-se lui Aglaid că este Iustina cu adevărat își va împlini datoria sa și nu va fi arătată neputința lor cea diavolească, nici Ciprian nu se va afla întru rușine.
Când a intrat diavolul la Aglaid în chipul Iustinei, Aglaid a sărit de nespusă bucurie și alergând la ea, a cuprins-o și o săruta, zicând: „Bine ai venit la mine, prea frumoasă Iustina”. Și cum a zis tânărul cuvântul Iustina, îndată diavolul s-a stins, neputând nici numele Iustinei să-l rabde, iar tânărul s-a înspăimântat foarte tare și, alergând la Ciprian, i-a spus lui cele ce s-au întâmplat. Ciprian, cu ajutorul vrăjilor sale, a pus pe dânsul chip de pasăre și făcându-l ca să zboare prin văzduh, l-a trimis la casa Iustinei, ca prin fereastră să intre în camera ei. Iar el, fiind purtat de diavol, zbura prin văzduh deasupra camerei Iustinei și voia să se așeze pe casă. S-a întâmplat atunci ca Iustina să privească pe fereastră și văzând-o diavolul pe ea, l-a lăsat pe Aglaid și a fugit. Și a pierit de la Aglaid și acea nălucire, în care se arăta ca o pasăre și puțin a lipsit de a nu muri cazând jos, căci cu mâinile s-a apucat de vârful casei și, ținându-se, a rămas spânzurat. De nu ar fi fost coborât de acolo prin rugăciunea Sfintei Iustina, ar fi căzut ticălosul și ar fi murit. Și așa, nereușind nimic, s-a întors tânărul la Ciprian, povestindu-i lui primejdia sa, iar Ciprian s-a necăjit foarte tare, văzându-se înfrânt și s-a hotărât că singur să se ducă la Iustina, nădăjduind în vrăjitoriile sale. Mai întâi s-a prefăcut în femeie, apoi în pasăre; și încă nu se apropia de ușile casei ei, iar nălucirea și înșelătoarea asemănare cu cea de femeie și cu cea de pasăre au pierit de la dânsul și s-a întors rușinat.
După aceasta, a început Ciprian a face izbândire rușinii sale, și a adus cu ajutorul vrăjilor sale ispite asupra casei Iustinei și asupra caselor tuturor rudeniilor, ale vecinilor și ale cunoscuților ei, ca odinioară diavolul asupra dreptului Iov: le omora dobitoacele, pe slugile lor le lovea și cu răni îi arunca pe dânșii în necaz nemăsurat. Apoi a lovit-o și pe Iustina cu o boală, încât zăcea la pat și plângea maică să pentru dânsa. Iar ea o mângâia pe maică să, precum David, zicând: „Nu voi muri, ci vie voi fi, și voi povesti lucrurile Domnului”. Însă nu numai asupra ei și asupra rudeniilor ei, ci și asupra cetății (Dumnezeu așa a voit), a adus Ciprian vătămare, din cauza mâniei sale celei neîmblânzite și din pricina rușinii celei mari. Și erau răni între dobitoace și multe boli între oameni. Și prin lucrare diavolească a străbătut vestea prin întreaga cetate, că marele jertfitor Ciprian pedepsește cetatea pentru Iustina, care i se împotrivește. Adunându-se nu puțini dintre cinstiții cetățeni, au mers la Iustina și cu mânie au sfătuit-o pe dânsa ca să nu-l mai mâhnească pe Ciprian și să se mărite cu Aglaid, ca să nu pătimească toți mai multă supărare pentru dânsa. Iar ea pe toți îi mângâia, încredințându-i că degrabă toate vătămăturile acelea, care au fost aduse lor de Ciprian cu ajutorul diavolilor, vor pieri, lucru care s-a și întâmplat. Pentru că după ce Sfânta Iustina s-a rugat cu tărie lui Dumnezeu, îndată toată puterea diavolească a pierit și toți s-au tămăduit de boli și s-au vindecat de răni.
Schimbându-se lucrurile, popoarele Îl preamăreau pe Hristos, iar de Ciprian și de meșteșugul lui cel vrăjitoresc își băteau joc, încât acum Ciprian nici între oameni nu se mai arăta de rușinea cea mare și chiar și de cei cunoscuți se rușina. Apoi, înștiințându-se bine că semnul crucii și numele lui Hristos nimic nu poate să le biruiască, și-a venit în fire și a zis către diavol: „Pierzătorule și al tuturor înșelătorule, vistierule a toată necurăția și înșelăciunea, acum ți-am cunoscut neputința, că dacă de umbra crucii te temi și de numele lui Hristos te cutremuri, apoi ce vei face când singur Hristos va veni asupra ta? Dacă pe cei ce se însemnează cu crucea nu-i poți birui, apoi pe cine vei scoate din mâinile lui Hristos? Acum am cunoscut că nu ești nimic și nu poți nimic și nu ai putere de izbândire. M-am înșelat eu, ticălosul, ascultându-te pe tine și crezând în înșelăciunea ta; deci, depărtează-te de la mine, blestematule, depărtează-te, că de acum mi se cade mie să rog pe creștini că să mă miluiască. Mi se cade mie să alerg la cei dreptcredincioși ca să mă izbăvească și să se îngrijească pentru mântuirea mea. Du-te, du-te nelegiuitule, vrăjmaș al adevărului și potrivnic și urîtor a toată lumea!”.
Acestea auzindu-le, diavolul s-a repezit la Ciprian ca să-l ucidă și, năpădind asupra lui, a început a-l sugruma, bătându-l. Și nu avea Ciprian ajutor de la nimeni și nu știa cum să-și ajute lui și să se izbăvească din cumplitele mâini diavolești și, încă fiind viu, și-a adus aminte de semnul sfintei cruci prin care se împotrivea Iustina la toată puterea diavolească și a zis: „Dumnezeul Iustinei, ajută-mi și mie!”. Apoi, ridicându-și mâna, și-a făcut semnul crucii și îndată diavolul ca o săgeată întinsă a pierit de la dânsul. Iar el, răcorindu-se și căpătând îndrăzneală și chemând numele lui Hristos, se însemna cu semnul crucii și în felul acesta se împotrivea diavolului, ocărându-l și blestemându-l. Diavolul stătea departe de dânsul și nu îndrăznea să se apropie, pentru semnul crucii și pentru numele lui Hristos, care îl înfricoșau și îl îngrozeau, zicându-i: „Nu te va scoate Hristos din ghearele mele!”. Și, mâniindu-se asupra lui, a răcnit ca un leu și s-a dus.
Ciprian, luând toate cărțile vrăjitoriilor sale, a alergat la Antim, episcopul creștin, și, căzând la picioarele lui, se ruga să-l miluiască pe el și să-i dea lui Sfântul Botez. Iar episcopul, știindu-l pe el mare vrăjitor și tuturor înfricoșat, socotea că a venit la dânsul cu înșelăciune și îl îndepărta, zicându-i: „Multe rele faci între pagini și să nu faci acestea și între creștini, ca să nu pieri degrabă”. Iar Ciprian, plângând, i-a povestit episcopului toate răutățile sale și cărțile sale i le-a dat ca să le ardă. Văzând episcopul smerenia lui, i-a arătat și l-a învățat pe el sfânta credință și i-a poruncit lui ca să se pregătească să primească Sfântul Botez. Iar cărțile lui le-a ars înaintea tuturor creștinilor cetății. Apoi, ducându-se Ciprian cu inima umilită, plângea pentru păcatele sale, presărându-și cenușă pe cap și făcea pocăință, strigând către adevăratul Dumnezeu și Îl ruga pentru curățirea fărădelegilor sale. A doua zi, intrând în biserică, asculta cuvântul lui Dumnezeu cu mângâiere și bucurie, stând între cei credincioși. Iar când celor chemați diaconul le poruncea să iasă afară, zicându-le: „Câți sunteți chemați, ieșiți!”, alții ieșeau, iar Ciprian nu a voit să iasă, ci a zis către diacon: „Rob al lui Hristos sunt, nu mă goni pe mine de aici”. Iar diaconul i-a zis lui: „De vreme ce încă nedesăvârșit ești întru Sfântul Botez, pentru aceasta ești dator să ieși”. Iar el a răspuns: „Viu este Hristos, Dumnezeul meu, Cel ce m-a păzit pe mine de diavol și pe fecioara Iustina curată a păzit-o și m-a miluit pe mine; deci, nu mă izgoni din biserică până ce voi fi creștin desăvârșit”. Apoi diaconul i-a spus despre aceasta episcopului și episcopul, cunoscându-i osârdia lui și căldura inimii pentru credința în Hristos, l-a chemat la sine și neîntârziat l-a botezat în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Aflând despre aceasta Sfânta Iustina mare mulțumire a înălțat către Dumnezeu și multe milostenii a dat săracilor și prinoase a făcut la biserică. Iar pe Ciprian, episcopul l-a făcut citeț în a opta zi, în a douăzecea zi l-a făcut ipodiacon și în a treizecea zi l-a făcut diacon, iar după un an l-a hirotonit preot. Ciprian, schimbându-și obiceiul, din zi în zi mai strâmtă își făcea calea vieții, totdeauna plângând pentru faptele sale cele rele de mai înainte și a mers din putere în putere și din bunătate în bunătate. Apoi, curînd a fost numit episcop și în acea dregătorie a arătat o viață asemănătoare cu cea a multor sfinți mari și bine a păstorit turma lui Hristos. Iar pe sfânta Iustina fecioară a făcut-o diaconiță și i-a încredințat ei o mănăstire de fecioare, făcând-o pe ea stareță asupra acelor fecioare creștine. Și mult norod păgân, prin chipul și prin învățătura sa, de la închinarea de idoli întorcându-i, i-a câștigat și i-a unit cu Biserica lui Hristos. Și se împuțina slăvirea idolească, iar slava lui Hristos se înmulțea.
Văzând diavolul o viață ca aceasta a lui Ciprian și sârguință să pentru credința lui Hristos și pentru mântuirea sufletelor omenești, scrâșnea din dinți împotriva lui. Și a îndemnat pe pagâni să-l clevetească pe Ciprian înaintea stăpânitorilor părților din răsărit, că pe idolii lor i-a defăimat și mult norod dintre aceștia a întors la adevărata credință, iar pe Hristos, potrivnicul lor, Îl slăvește. Adunându-se necredincioșii, au mers la Evtolmie ighemonul, care stăpânea atunci în părțile acelea și au clevetit pe Ciprian, împreună cu Iustina, aducând asupra lor multe pricini: precum că și idolilor și împăratului și tuturor stăpânitorilor potrivnici sunt și tulbură poporul, amețindu-l și ducându-l în urma lor spre închinarea la Hristos cel răstignit. Și pe stăpânitor l-a rugat ca amândoi, Ciprian și Iustina, cu moarte să fie pedepsiți. Auzind de acestea, ighemonul Evtolmie a poruncit ca să fie prinși și Ciprian și Iustina și în temniță să-i arunce. Și mergând în Damasc, i-a luat pe amândoi ca să-i judece.
Acolo, șezând la judecată, i-au adus de față pe legații lui Hristos, pe Ciprian și pe Iustina, și judecătorul a zis către Ciprian: „Pentru ce ți-ai schimbat slava ta cea dintâi, fiind mai înainte vestit slujitor al vechilor zei și pe mulți oameni la dânșii aducând?”. Iar Sfântul Ciprian i le-a spus lui toate pe rând, așa cum a cunoscut neputința și înșelăciunea diavolească și a cunoscut puterea lui Hristos, de care toți diavolii se tem și se cutremură și de semnul cinstitei cruci se sting; și și-a spus toată pricina întoarcerii sale către Hristos, pentru care se arată gata îndată a muri. Iar judecătorul, neprimind cuvintele în inima lui și neputând să răspundă la cuvintele lui Ciprian, a poruncit ca sfântul să fie spânzurat și să-i fie strunjit trupul, iar pe Sfânta Iustina s-o bată peste gură și peste ochi. Și au fost chinuiți multă vreme, dar neîncetat îl mărturiseau pe Hristos și răbdau toate chinurile cu mulțumire. După aceea i-au aruncat pe ei în temniță; apoi cu îmbunări îi îndemna către închinarea la idoli.
După ce n-a reușit să-i întoarcă de la credința lor, judecătorul a poruncit să fie aruncați într-o găleată cu apă fiartă; și căldarea aceea, deși fierbea întruna, cu nimic nu i-a vătămat pe dânșii și, ca într-o răcoreală Îl preamăreau pe Dumnezeu. Văzând aceasta, un preot idolesc, cu numele Atanasie, a zis: „Și eu așijderea în numele zeului Asclepie, în acest foc voi intra și pe vrăjitorii aceștia îi voi rușina”. Când acesta s-a atins de foc, îndată a murit. Judecătorul, văzând acest lucru, s-a înfricoșat și, nemaivrând să-i judece, i-a trimis la împăratul Claudiu care se afla în Nicomidia și i-a scris despre toate cele făcute de dânșii. Iar împăratul i-a judecat și i-a osândit la moarte prin tăiere cu sabie.
După ce i-au dus la locul unde trebuiau să fie omorâți, și-a cerut Ciprian vreme de rugăciune, pentru ca mai înainte pe Iustina s-o omoare, căci se temea ca ea să nu se înfricoșeze de moartea lui. Iar ea, bucuroasă, și-a plecat capul sub sabie și la Mirele său Hristos s-a dus.
Văzând moartea cea nevinovată a lor, un om oarecare, pe care îl chema Teoctist, a fost cuprins de o jale foarte mare pentru dânșii, și, aprinzându-se cu duhul către Dumnezeu, a căzut în genunchi lângă Sfântul Ciprian, sărutându-l și mărturisindu-se pe sine creștin. Îndată alături de Ciprian și Teoctist a fost osândit la moarte prin tăiere. Și așa fiind omorâți ei, și-au dat sufletele lor în mâinile lui Dumnezeu.
Trupurile lor au zăcut șase zile neîngropate și fiind acolo niște străini le-au luat în taină și le-au dus la Roma, unde le-au dat unei femei cinstite pe care o chema Rufina, care era rudenia lui Claudie Cezarul. Acea femeie a îngropat cu cinste trupurile sfinților lui Hristos, mucenicii Ciprian, Iustina și Teoctist. La mormântul lor au început să se facă multe tămăduiri ale celor bolnavi care alergau acolo. Cu ale lor rugăciuni să tămăduiască Domnul și bolile noastre cele trupești și sufletești. Amin.
Sfânta Muceniță Hristina (sau Cristina) a pătimit în timpul persecuțiilor împotriva creștinilor, primind martiriul, după chinuri îndelungate, prin împungerea cu sulițe.
Biserica Ortodoxă o prăznuiește la data de 24 iulie.
Sfânta Muceniță Hristina era originară din Tir (Fenicia, în Libanul de astăzi) și a trăit în timpul împăratului roman Septimiu Sever (193-211).[1]
Era fiica marelui dregător Urban care, dorind să își protejeze fiica de ispitele din lume și să slujească tot timpul în templul zeilor păgâni, i-a dăruit ca locuință cel mai înalt turn al palatului său, unde erau așezate statuile din aur și argint ale zeilor romani.
Hristina, care credea în Dumnezeul cel adevărat al creștinilor, a dărâmat idolii din aur și argint ai tatălui său și i-a împărțit la săraci.
Pentru această faptă, din porunca tatălui său, Hristina a fost supusă la multe chinuri și lăsată în acel turn alți câțiva ani.
Când a scos-o de acolo, Hristina nu renunțase însă la credința creștină și de aceea Urban a aruncat-o în mare, însă ea a revenit la mal nevătămată.
Închizând-o iar în temniță, tatăl ei se gândea la ce fel de chinuri să o supună ca să o facă să renunțe la credința ei. Însă, peste noapte el a murit, iar urmașul său,
Dion, a continuat șirul supliciilor la care a fost supusă creștina Hristina.
În cele din urmă, ea a primit cununa muceniciei pentru curajul cu care și-a păstrat credința în Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos.
Din sinaxar
Sinaxar, 24 iulie.
În această lună, în ziua a douăzeci și patra, pomenirea Sfintei Mucenițe Hristina (Cristina).
Aceasta muceniță era din cetatea Tirului, fiică a unui oarecare Urban Stratilat. Acesta, suind-o într-un turn înalt și așezând acolo zeii săi făcuți din aur și din argint și cu podoabe împodobiți, i-a poruncit să petreacă acolo și să aducă jertfe la idoli. Dar sfânta, socotind cu cuget drept căci cu adevărat nu sunt dumnezei idolii cei neînsuflețiți și făcuți de oameni, se ruga lui Dumnezeu. Și privind pe o fereastră a văzut cerul, și din făpturi înțelegând pe Făcătorul, a sfărâmat idolii tatălui său și i-a împărțit săracilor. Pentru aceasta a fost supusă la tot felul de chinuri de tatăl său; a fost băgată în temniță, unde rămânând multă vreme fără mâncare, primea hrana îngerească și s-a tămăduit de durerile rănilor. După aceea a fost aruncată în mare, și de la Domnul a primit dumnezeiescul Botez, fiind scoasă la uscat de un înger. Aflând că este vie, a fost închisa în temniță din porunca tatălui său, care în acea noapte a murit. Luând în locul lui domnia un oarecare Dion, a adus pe muceniță la întrebare, și ea, mărturisind pe Hristos, a fost chinuită cumplit. Iar după Dion a luat domnia un oarecare Iulian, care de asemenea a chinuit-o îndelung. Și apoi fiind lovită de slujitori cu sulițe, și-a dat sufletul lui Dumnezeu.
Imnografie
Troparul Sfintei Mari Muceniţe Hristina
Glasul al 4-lea:
Mielușeaua Ta, Iisuse, Hristina, strigă cu glas mare: pe Tine, Mirele meu, te iubesc și pe Tine căutându-Te mă chinuiesc și împreună mă răstignesc și împreună mă îngrop cu Botezul Tău; și pătimesc pentru Tine, ca să împărățesc întru Tine; și mor pentru tine, ca să viez pentru Tine; ci, ca o jertfă fără de prihană, primește-mă pe mine ceea ce cu dragoste mă jertfesc Ție. Pentru rugăciunile ei, ca un milostiv, mântuește sufletele noastre.
(Audio) Troparul Sfintei Mare Mucenițe Hristina (în limba greacă)
Porumbiţă cu chip de lumină te-ai cunoscut, având aripi de aur şi către înălţimea cerurilor ai sosit, Cinstită Muceniţă Hristina. Pentru aceea, săvârşim, mărită, prăznuirea ta, închinându-ne cu credinţă raclei moaştelor tale, din care izvorăşte tuturor cu adevărat dumnezeiască tămăduire sufletelor şi trupurilor.
Viața Sfintei Mucenițe Hristina
Sf. Mare Mc. Hristina (sec. II – III) – foto preluat de pe doxologia.ro
Umplându-se el de mânie, a început a bate pe fecioară peste obraz, zicându-i: „Ticăloaso, ce ai făcut zeilor?”. Iar ea nu voia să-i răspundă.
În cetatea Tirului era un bărbat de neam mare, cu numele Urban, care avea stăpânirea ighemoniei. El avea o fiică, fecioară tânără, care din anii tinereții sale a cunoscut pe Dumnezeu, Ziditorul său, și și-a pus sufletul său pentru El, răbdând cu bărbăție multe munci cumplite. Când s-a născut aceasta, părinții i-au pus numele Hristina și aceasta nu după înțelegerea păgânească, ci după purtarea de grijă a lui Dumnezeu; căci singur numele acela mai înainte arăta oarecare proorocie – că această fecioară, venind în vârstă, avea să fie creștină, roabă, mireasă și muceniță a lui Hristos. Și venind ea la vârsta de unsprezece ani, și-a arătat frumusețea feței ei foarte minunată, căci nu era între fecioare vreuna, care să fie asemenea ei la frumusețe. Deci, vrând tatăl ei ca să o păzească de vederea omenească, i-a rânduit petrecerea ei în palatul cel mai înalt; apoi dându-i slujnice bune și ducându-i zeii săi cei de aur și de argint, i-a poruncit să se închine lor și în toate zilele să le aducă tămâie.
Iar mulți din cei de bun neam și bogați, auzind de frumusețea acestei fecioare, doreau s-o ia spre însoțire fiilor lor și rugau pentru aceasta pe tatăl ei. Dar Urban le răspundea: „Nu o voi da nimănui spre nuntă pe fiica mea, ci o voi dărui zeilor mei, pentru că mult au iubit-o pe ea zeii cei milostivi și fecioara va petrece pentru dânșii, slujindu-le totdeauna”.
Iar fecioara Hristina, crescând cu anii și înțelegerea, a început a veni la cunoștința adevărului, Dumnezeu luminându-i și înțelepțindu-i mintea cu darul Său; pentru că, privind prin fereastră la cer și la luminătorii cei cerești, cunoștea pe Ziditorul, și cugetând la nesimțirea și deșertăciunea idolilor celor fără de suflet, nu voia să le aducă tămâie și nici să li se închine; ci, privind în sus spre răsărit, suspina și plângea, grăind în sine: „Până când inimile omenești vor petrece prea întunecate și până când cugetul lor cel neînțelegător va fi înnegurat și nu va privi spre Domnul Dumnezeu, Cel ce a făcut cerul și pământul și l-a împodobit cu o podoabă nevăzută ca aceasta?”.
Astfel socotind în sine, a început a se închina adevăratului Dumnezeu, Cel ce petrece în cer și se ruga Lui cu lacrimi, ca să i se facă cunoscut, pentru a-L cunoaște desăvârșit pe Acela, de a Cărui dragoste i se aprinsese inima. Și petrecând multe zile în rugăciuni și în postire, s-a învrednicit cercetării celei din mila lui Dumnezeu; pentru că i s-a arătat îngerul Domnului și a însemnat-o cu semnul Sfintei Cruci, numind-o mireasă a lui Hristos; apoi a înțelepțit-o pe ea desăvârșit în cunoștința lui Dumnezeu și i-a spus despre nevoința ei cea pătimitoare, că va fi muncită de trei chinuitori, pentru Unul Dumnezeu în Treime. Deci, a întărit-o spre nevoință, dându-i pâine curată să mănânce, căci era flămândă de postire.
Iar după acea îngerească arătare, fecioara se veselea cu duhul și se bucura în Dumnezeu, Mântuitorul său, mulțumindu-i că a cercetat pe roaba Sa prin trimiterea sfântului înger. De atunci a început mai cu căldură a-și întinde către Domnul rugăciunile sale și a se îndulci de dragostea Lui. Și umplându-se de râvnă, a început a sfărâma idolii cei de aur și de argint, zdrobindu-i în bucăți câte unul și aruncându-i jos de pe fereastră în ulița poporului. Deci a doua zi, cei ce treceau și-au adunat lor aurul și argintul cel sfărâmat.
Iar într-una din zile, ighemonul Urban, vrând să cerceteze pe fiica sa și să se închine zeilor săi, s-a suit în palatul cel de sus. Dar, nevăzându-și idolii, a întrebat pe Hristina: „Unde sunt zeii?”. Iar ea tăcea. Deci chemând slujnicele, le-a întrebat de zei; iar ele i-au spus, ceea ce a făcut fiica sa zeilor. Și umplându-se el de mânie, a început a bate pe fecioară peste obraz, zicându-i: „Ticăloaso, ce ai făcut zeilor?”. Iar ea nu voia să-i răspundă. După aceea, sfânta deschizându-și gura, a mărturisit pe Unul adevăratul Dumnezeu, Cel ce petrece în cer, pe Ziditorul a toate, iar pe cei ce se numeau zei, fiind făcuți din aur și argint, i-a numit diavoli și idoli fără simțire, spunându-i cum i-a sfărâmat cu mâinile sale.
Atunci Urban, umplându-se de mai multă mânie, a tăiat cu sabia pe toate slugile, iar pe fiică a început s-o muncească cu felurite munci. Mai întâi a bătut-o fără cruțare cu vergi și bice, apoi a legat-o și a aruncat-o în temniță. Iar maica ei înștiințându-se de acest lucru, a alergat la dânsa, plângând și tânguindu-se, și o îndemna să se lepede de Hristos și să se întoarcă la zeii părintești. Dar mucenița lui Hristos nu numai nu voia să audă cuvintele maicii sale, ci și de dânsa se lepăda, zicând: „Să nu mă numești pe mine fiica ta. Nu știi oare că am numele lui Hristos, de Care nume nimeni din neamul vostru nu s-a învrednicit? Eu acum nu sunt din neamul vostru, ci din al lui Hristos, cu numele și cu lucrul; pentru că m-am lipit de Hristos, împăratul cel ceresc și Aceluia îi sunt roabă și fiică; și El îmi este tată și maică și stăpân”. Deci maică-sa plângând mult și nesporind nimic, s-a dus mâhnită.
Apoi, trecând noaptea și sosind ziua, Urban fiind pornit de diavol spre cruzime și uitând dragostea cea firească către fiica sa, a șezut la judecată, vrând să muncească pe Sfânta Hristina, nu ca pe o fiică a sa, ci ca pe o străină și făcătoare de mare răutate. Și fiind scoasă sfânta din temniță la judecată, multe femei văzând-o pe ea, ziceau: „Dumnezeul roabei Tale, Hristina, ajută-i ei, căci la Tine a scăpat!”. Deci Hristina, mielușeaua lui Hristos, stătea înaintea lui Urban, nu ca înaintea tatălui ei, ci ca înaintea unui muncitor și a unei fiare mâncătoare de trupuri.
Iar vicleanul tată a început a o momi pe dânsa, zicându-i: „Mi-e milă de tine, fiica mea, și mă rog ție, apropie-te de zeii noștri cei mari și să le aduci jertfă cu mine, ca să te miluiască și să-ți ierte păcatul tău, pe care l-ai făcut. Iar de nu vei face aceasta, apoi nici eu nu te voi milui și nu te vei mai numi fiica mea”. Sfânta a răspuns: „Mare bucurie îmi vei face, de nu mă vei numi fiica ta; pentru că tu ești slugă a satanei, iar eu sunt roabă a lui Hristos și acum nu sunt fiică a ta, pentru că am ca tată pe Ziditorul meu”. Iar Urban, aprinzându-se de mare mânie, a poruncit să o spânzure pe fecioară goală la muncire și cu fiare ascuțite să-i strujească și să-i zdrobească curatul ei trup cel fecioresc. Deci atât i-au strujit trupul ei, încât i se vedeau oasele goale.
Și după ce au dezlegat-o de la muncire, a văzut zăcând pe pământ carnea sa, care zdrobindu-se, căzuse de la dânsa; și, adunând-o, a aruncat-o în obrazul tatălui său, zicându-i: „Mănâncă carnea fiicei tale!”. Iar el, mâniindu-se mai mult, a întins pe sfânta pe o roată de fier și, aprinzând foc sub dânsa, a poruncit să toarne pe trupul ei untdelemn fiert. Astfel, întorcând-o pe foc cu roata, fecioara se frigea ca un pește sau ca niște carne de mâncare și nu era cu putință firii omenești și mai ales celei femeiești, să fie vie într-o muncă ca aceea; dar Dumnezeu îi ținea viața roabei Sale și o întărea pe dânsa, spre mărirea numelui Său cel Sfânt și spre rușinarea păgânilor.
Iar Sfânta Hristina, fiind astfel muncită, slăvea pe Dumnezeu și se ruga către El; iar sfinții îngeri stăteau nevăzuți înaintea ei, ușurându-i durerile. Apoi, fără de veste, ieșind o văpaie mare de foc, cu porunca lui Dumnezeu, s-a repezit la acei păgâni, care stăteau împrejur, și a ars ca la o mie din ei. Iar Urban, ne știind ce să-i mai facă ei, a poruncit să o arunce în temniță, unde sfânta rugându-se, i s-a arătat îngerul Domnului și a tămăduit-o de răni, făcând-o sănătoasă peste tot trupul. Apoi i-a dat ei și hrana pe care i-o adusese și astfel s-a întărit mucenița și lăuda pe Dumnezeu.
După aceasta, tatăl ei a poruncit s-o arunce în mare; iar slujitorii, luând pe roaba lui Hristos, au pus-o în corabie și au dus-o departe de mal, unde, legându-i o piatră mare de grumaz, au aruncat-o în adânc. Iar îngerul Domnului luând-o pe ea, i-a dezlegat piatra de la grumaz, și sfânta, sprijinindu-se de mâinile celui fără de trup, umbla pe ape ca pe uscat. Și i-a fost ei marea aceea scăldătoare a Sfântului Botez, pe care o dorea, și un nor luminos a umbrit-o pe ea și s-au auzit cuvinte de sus, grăindu-se deasupra ei, adică numele Preasfintei Treimi, după rânduiala Sfântului Botez.
Apoi a văzut pe Domnul arătându-i-se și zicându-i cuvinte aducătoare de bucurie. Deci, ieșind la uscat, s-a arătat înaintea feței tatălui său și l-a înspăimântat, pentru că păgânul se mira și se înspăimânta, văzând pe sfânta fecioară ieșind vie din mare. Și văzând el atâtea minuni, nu cunoștea puterile lui Dumnezeu, ci socotea că aceea este vrajă. Deci a poruncit s-o arunce iarăși în temniță, vrând ca a doua zi s-o taie pe dânsa. Dar în acea noapte, el însuși fiind tăiat de coasa morții, a murit în veci. Iar sfânta a rămas vie în temniță, slăvind și mulțumind lui Dumnezeu.
După pieirea neașteptată a lui Urban, a venit în locul lui un alt ighemon, cu numele Dion, căruia i s-a spus despre Hristina, care ședea în temniță. Iar el scoțând-o pe dânsa și punând-o înaintea judecății sale, mai întâi se ispitea să înșele pe muceniță cu îmbunări și s-o depărteze de Dumnezeu. Apoi, văzând-o nestrămutată în sfânta credință, a muncit-o mult, bătând-o, strujind-o cu unghii de fier și arzând-o cu foc; căci încingând foarte o tigaie de fier, a poruncit să întindă pe sfânta goală și să o întoarcă, turnând peste ea untdelemn și smoală fiartă, și silind-o să se închine idolului Apolon. Dar mucenița petrecea statornică ca un diamant tare în mărturisirea preasfântului nume al lui Iisus Hristos, iar pe idolul Apolon l-a sfărâmat cu rugăciunea. Și când idolul a căzut și s-a prefăcut în bucăți, atunci a căzut la pământ și ighemonul Dion și a rămas mort, căci diavolul care locuia în idol, sfărâmându-i-se capiștea, a răpit sufletul slujitorului său celui osârdnic și l-a făcut să viețuiască în iad împreună cu el. Iar pe sfânta muceniță iarăși a primit-o temnița și legăturile.
Iar pătimirea fecioarei lui Hristos nu era fără de roade, căci poporul, văzând niște minuni ca acelea, slăvea pe Unul Dumnezeu, Iisus Hristos, și au crezut în El ca la trei mii de suflete. Și mulți veneau la sfânta, care a fost ținută în temniță multă vreme, și se învățau de la dânsa, până ce a venit în cetatea Tirului alt ighemon, cu numele Iulian. Acela, scoțând asemenea pe sfânta la judecată, i-a dat felurite munci. Mai întâi a aprins un cuptor mare, în care, arzând trei zile focul, a aruncat pe muceniță și apoi l-a închis. Și a petrecut Sfânta fecioară Hristina în cuptorul acela cinci zile, nearsă de foc, precum de demult tinerii cei din Babilon și, șezând ca într-o cămară, cânta, slăvind pe Dumnezeu; căci îngerii Domnului erau cu dânsa, înrourând și răcorind cuptorul.
Iar după acele cinci zile, deschizându-se cuptorul, s-a aflat sfânta vie și întreagă, neatinsă de foc câtuși de puțin și se proslăvea Dumnezeul creștinilor, iar păgânătatea se rușina, căci ighemonul acela, orbindu-se de răutatea diavolească, nu cunoștea puterile lui Dumnezeu, ci numea vrajă o minune mare ca aceea. Deci, silindu-se să biruiască pe cea nebiruită, a chemat vrăjitorii și fermecătorii, care știau să farmece toate jivinele și le-a poruncit să adune cu farmecele lor mulțime de șerpi, vipere și scorpii și să le dea drumul împotriva muceniței, ca s-o omoare cu mușcăturile lor otrăvitoare. Și slobozite fiind acelea asupra sfintei, nici una dintr-însele n-au vătămat-o, deși se târau și se încolăceau pe lângă trupul ei. Iar fermecătorul cel mare stătea aproape și întărâta cu șoptirile și meșteșugirile sale pe acele târâtoare, ca să muște pe fecioară. Dar toate acelea, din porunca lui Dumnezeu, s-au întors, repezindu-se spre acel vrăjitor și îndată l-au omorât cu mușcăturile lor. Iar sfânta a zis către jivinele târâtoare: „Vouă, șerpilor, viperelor și scorpiilor, vă poruncesc cu numele lui Iisus Hristos, să vă duceți fiecare la locul vostru, nevătămând pe nimeni”. Atunci îndată s-au risipit, ducându-se fiecare la locul său.
Iar după un ceas, Sfânta Hristina s-a milostivit spre cel omorât și, rugându-se Domnului, l-a înviat și l-a făcut creștin. Și nu numai acela, ci și mulți, văzând niște minuni ca acelea preaslăvite, au crezut în Domnul. Iar ighemonul mâniindu-se, a poruncit să taie fecioreștii sâni ai sfintei. Deci, tăiați fiind, curgea din rănile ei lapte în loc de sânge. După aceea, i-a tăiat și limba care slăvea pe Hristos Dumnezeu. Iar mucenița, chiar și după tăierea limbii, vorbea limpede. Deci, apucând limba cea tăiată, a aruncat-o în fața ighemonului și, lovindu-l în ochi, i-a zis: „Păgâne, mănâncă mădularele mele!”. Și a orbit ighemonul din lovitura aceea, iar sfânta binecuvânta pe Dumnezeu foarte, iar pe idoli și slujitorii lor îi ocăra. Deci ighemonul, nesuferind să audă mai mult acele ocări și mâniindu-se și pentru orbirea ochilor săi, a poruncit s-o dea la moarte. Și fiind împunsă de ostași cu fiare ascuțite, fecioara cea fără de prihană și Marea Muceniță a lui Hristos Hristina și-a dat cinstitul și sfântul ei suflet în mâinile Domnului său.
Întru ea a arătat cu minuni puterea Sa cea mare, încât trei cumpliți muncitori n-au putut să biruiască pe această fecioară singură. Iar un oarecare om din neamul ei, crezând în Hristos, a luat pătimitorul ei trup și l-a îngropat cu cinste. Acestea s-au făcut, împărățind atunci peste romani și peste elini păgânul Sevir, iar întru noi stăpânind întotdeauna Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, se cuvine cinste și slavă, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Sfânta Mare Muceniță Marina, cunoscută și ca Marina din Antiohia Pisidiei, o fecioară martiră creștină originară din Antiohia Pisidiei (1), a primit cununa muceniciei pe vremea marii persecuții împotriva creștinilor declanșată de împăratul Diocleţian.
Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă se face la 17 iulie (2).
Marina se născuse în Antiohia Pisidiei, fiind singura fiică a preotului păgân Edesie. La scurt timp după moartea timpurie a mamei sale, Marina a fost încredințată de tatăl său unei femei din apropierea acelui oraș, pentru a fi crescută.
De la o vârstă fragedă, având doar 12 ani, Marina a învățat dreapta credință și iubirea pentru Dumnezeu de la creștinii care se ascundeau prinn pustietăți dar și în satele din preajma Antiohiei.
Inima sa se umplu cu dragoste pentru Mântuitorul, fapt care o determină să ia hotărârea de a rămâne fecioară pentru restul vieții și de a-și închina toată viața Domnului nostru Iisus Hristos. [3]
Astfel, Marina își petrecu timpul în rugăciune până când împlini vârsta de cincisprezece ani, când a fost pârâtă mai marelui cetății, pe nume Olimvirie, pentru faptul de a fi creștină.
Acesta o arestă, însă când văzu cât este de frumoasă o ceru de soție.
Marina l-a refuzat, iar pentru acest refuz și, mai ales, pentru statornicia sa în credință și pentru faptul că nu a vrut să aducă jertfă zeilor păgâni, ea a fost supusă la foarte multe chinuri.
Însă datorită credinței sale de neclintit, trupul său a rămas nevătămat prin harul lui Dumnezeu.
Sfânta se rugă lui Iisus Hristos să primească coroana muceniciei, la fel cum au primiserî toți mucenicii din acea perioadă. Atunci dregătorul cetății le ordonă gărzilor să îi taie capul sfintei. [3]
Astfel Sfânta Mare Mucenița Marina primi cununa muceniciei în acele vremuri tulburi ale persecuțiilor creștine inițiate de împăratul Dioclețian.
Sfânta Marina este invocată în rugăciunile Bisericii ca izbăvitoare de duhuri necurate și tămăduitoare de boli, atât sufletești, cât și trupești.
Din sinaxar
În sinaxarul lunii iulie se precizează [4]:
„În această lună, în ziua a șaptesprezecea, pomenirea Sfintei Marei Mucenițe Marina.
Această sfântă era din Antiohia Pisidiei, fiind fiica una născută a unui Edisie, popă idolesc. Și după ce a murit mama ei, a dat-o tatăl sau pe seama unei femei; făcându-se ea de 12 ani, se ruga să învețe credința creștinilor, și a învățat-o de la creștinii ce erau din acel sat. Iar când a fost ca de 15 ani, a poftit să săvârșească lupta muceniciei. Dacă a aflat de aceasta, ighemonul Olimvirie a trimis de a prins-o și a băgat-o în temniță. Peste puține zile, scoțând-o, a adus-o la judecata sa și, văzând-o, s-a spăimântat cu totul de frumusețile ei. Și, întrebând-o de unde este și cum îi este numele, ea zise: «Marina mă cheamă, născută și crescută în Pisidia; și cred în numele Domnului meu». De aceea, nevrând ea a se lepăda de Hristos, a poruncit și a fost bătută cu toiege fără milă, până s-a roșit pământul de sângele ei; apoi au băgat-o în temniță. Și s-a făcut cutremur mare, încât se cutremura temnița, și iată a ieșit dintr-o parte a temniței un balaur șuierând tare, și târându-se, părea că vărsa foc împrejurul sfintei. De aceea, speriindu-se ea foarte și îngrozindu-se, ruga pe Dumnezeu. Atunci acel groaznic balaur s-a prefăcut arătându-se în chip de câine negru; iar sfânta, luându-l de păr și găsind un ciocan, l-a bătut pe cap și peste spinare până l-a slăbit. După aceasta, fiind adusă sfânta la a doua cercetare și rămânând tare în credința lui Hristos, a fost supusă la multe chinuri pe care răbdându-le, ighemonul cu mânie i-a tăiat capul.”
Moaștele
Părticele din moaștele Sfintei Marina se află în prezent la următoarele mănăstiri și biserici [5]:
- Mănăstirea Vatopedi (Muntele Athos) – părticele din mâna dreaptă a sfintei
- Mănăstirea Xenofont (Muntele Athos) – părticele din mâna dreaptă
- Mănăstirea Dochiaru din Sfântul Munte – părticele din mâna dreaptă
- Biserica Sfintei Marina din Tesalonic – părticele din mâna dreaptă
- Biserica Sfintei Marina din Maistro, Alexandroúpoli – părticele din mâna dreaptă (moaște donate de Arhiepiscopia Râmnicului din România)
- Biserica Sfintei Marina din Filipopoli, Bulgaria – părticele din mâna dreaptă
- Mănăstirea Sf. Gheorghe, Ilion, Evia – părticică din capul Sfintei Marina
- Biserica Sf. Sava din Iași – părticele din moaștele Sfintei Marina
Imnografie
Din Acatistul Sfintei Mari Mucenițe Marina [6]:
Troparul Sfintei Mare Mucenițe Marina
Glas al 4-lea
Mielușeaua Ta, Iisuse, Marina, strigă cu mare glas: Pe Tine, Mirele meu, Te iubesc și pe Tine căutându-Te, mă chinuiesc și împreună mă răstignesc, și împreună cu Tine mă îngrop cu Botezul Tău; și pătimesc pentru Tine, ca să împărătesc întru Tine; și mor pentru Tine, ca să viez pentru Tine; ci ca o jertfă fără prihană primește-mă pe mine, ceea ce cu dragoste mă jertfesc Ție. Pentru rugăciunile ei, ca un milostiv, mântuește sufletele noastre.
(Audio) Troparul Sfintei Mare Mucenițe Marina (în limba greacă)
Frumoasă floare crescută între spinii idolești și împodobită cu frumuseți sufletești, având minte cu bună înțelegere și inimă aprinsă de văpaia dragostei dumnezeiești, Sfântă Mare Muceniță Marina, vorbeai mereu de Mirele tău Hristos și de veșnica împărăție, așteptând cu dorire să-ți jertfești viața și să te unești cu El, pentru care îți cântăm: Bucură-te, Sfântă Marina, Mare Muceniță a lui Hristos!
Glasulul al 3-lea
Fecioara astăzi…
Cu frumuseţile fecioriei fiind împodobită, fecioară, cu cununi nestricăcioase te-ai încununat, Sfântă Muceniţă Marina; şi cu sângiuirile muceniciei vopsindu-te şi cu minunile tămăduirilor luminându-te, muceniţă, ai luat cu bună credinţă plată de biruinţă pentru pătimirea ta.
Icosul 1:
Născută fiind din părinți de bun neam, dar necredincioși, de copilă ai rămas orfană de mamă, iar tatăl tău, Edesie, slujitor idolesc, te-a dat spre îngrijire la o femeie în afara cetății, de la care ai învățat și te-ai întărit în credința în Dumnezeu. Pentru aceasta îți zicem așa:
Bucură-te, floare aleasă dintre spinii idolești; Bucură-te, că ai dorit Domnului să-I slujești; Bucură-te, că la doisprezece ani în Hristos ai crezut; Bucură-te, că dulceața învățăturii creștine bine ai cunoscut; Bucură-te, că pe Mirele Hristos L-ai dorit fierbinte; Bucură-te, că ai început să urmezi ale Lui cuvinte; Bucură-te, că nimic dintre cele pământești nu mai cugetai; Bucură-te, că numai de numele lui Hristos grăiai; Bucură-te, că ai dorit viața și veșnica fericire; Bucură-te, că ai urât deșertăciunea lumii și a ei rătăcire; Bucură-te, că ai crezut în Cel ce a făcut cerul și pământul; Bucură-te, că aceasta ai mărturisit cu cuvântul; Bucură-te, Sfântă Marina, Mare Muceniță a lui Hristos!
Iconografie
Dionisie din Furna arată că „Sfânta mare muceniță Marina din Pisidia a fost de 15 ani când a răbdat muncile, când, băgată în temniță, i s-a arătat diavolul în chip de câine, iar sfânta, apucându-l, l-a bătut cu un ciocan, apoi prin sabie își primește sfârșitul”.[7]
În unele icoane, Sf. Marina este reprezentată ținându-l pe diavol de coarne, batjocorindu-l și rușinându-l. Aceasta arată că diavolul este neputincios și că oamenii, aparent fără putere, ca niște copii mici, pot să-l învingă și să-l umilească prin puterea lui Hristos. [8]
Sf. Mare Mc. Marina din Antiohia Pisidiei (289 – 304 d.Hr.) – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
Note
1 - Antiohia Pisidiei (în greacă: Ἀντιόχεια τῆς Πισιδίας) era un oraș antic situat la limita dintre provinciile Pisidia și Frigia din Asia Mică. Ruinele sale se află la aproximativ 1 km distanță de actualul oraș Yalvaç din Turcia. A nu se confunda cu Cezareea Capadociei sau cu Cezareea Palestinei.
2 – Bisericile Catolică, Evanghelică și Anglicană o comemorează pe 20 iulie, sub numele Margareta
3 – Sfânta Mare Muceniță Marina, 17 iulie 2014, Calendarul Ortodox, accesat la 30 iulie 2021
4 – Sinaxar 17 Iulie – Sfinții zilei, Calendar-ortodox.ro
5 – Moaștele Sfintei Mari Mucenițe Marina, 17 iulie 2014, Pemptousia.ro, accesat la 31 iulie 2021
6 – Acatistul Sfintei Mari Mucenițe Marina (17 iulie), 17 iulie 2020, Ziarul Lumina, accesat la 18 iulie 2021
7 – Dionisie din Furna, Erminia picturii bizantine, Ed. Sophia, București, 2000, p. 209. ISBN 973-99692-0-8
„Eparhule, nu nădăjdui că vei schimba credința mea cea întru Hristos, cu necredința voastră, nici cu îmbunări și nici cu îngroziri, pentru că sunt roabă credincioasă Stăpânului meu, Care a pătimit de voie pentru mine.”
Sfânta Mare Muceniță Marina s-a născut în Antiohia Pisidiei din părinți de neam bun, dar nu binecredincioși, fiind întunecați cu păgânătatea elinească. Tatăl ei, cu numele Edesie, era slujitor idolesc. După moartea mamei sale, Marina rămânând orfană încă din scutece, tatăl său a dat-o la o doică care petrecea într-un sat departe ca la 15 stadii de cetate. Și venind copilița în vârstă, s-a arătat a fi frumoasă cu trupul, dar mai frumoasă cu sufletul, pentru că era împodobită cu bună pricepere și cu bun obicei. În vremea aceea, fiind mare prigoană împotriva creștinilor, preoții și clericii, învățătorii cuvântului lui Dumnezeu se ascundeau de frica muncitorilor, unii prin pustietăți, alții prin munți și peșteri, iar alții prin sate, printre oamenii cei simpli, se tăinuiau în chip de săraci, dar unde puteau, învățau sfânta credință în taină și pe mulți întorceau de la înșelăciunea idolească la creștinătate.
Deci s-a întâmplat că fecioara Marina, care acum era de 12 ani, a auzit de la un oarecare om credincios cuvânt despre Hristos, adevăratul Dumnezeu, cum S-a întrupat de la Duhul Sfânt în pântecele Preasfintei Fecioare și cum S-a născut dintr-însa păzindu-i fecioria nestricată; apoi cum a făcut multe minuni și a pătimit de bunăvoie pentru mântuirea oamenilor, a murit, a înviat, S-a înălțat la cer și a pregătit celor ce cred în El și-L iubesc, viață fără de sfârșit, slavă și împărăția veșnică. Auzind acestea Sfânta Mare Muceniță Marina cea cu bună înțelegere, a crezut în Hristos, inima ei s-a aprins cu dumnezeiasca dragoste, încât nici nu mai gândea și nici nu grăia altceva, decât numai despre Iisus Hristos. Toată luarea ei aminte era acolo, unde auzea ceva grăindu-se despre adevăratul Dumnezeu. Și precum credea într-Însul cu inima, tot așa nu se rușina a-L mărturisi pe El cu gura, deși era încă nebotezată, căci nu aflase preot creștin, care să o boteze pe ea. Și dorea Sfânta Marina să-și verse sângele său pentru Hristos și cu acela să se boteze, ca într-o scăldătoare a botezului, precum a auzit că mulți din sfinții mucenici – bărbați și femei – s-au botezat în sângele lor, punându-și sufletele lor pentru Domnul, și voia și ea să se facă următoarea acelora.
Iar Edesie, tatăl ei, aflând că fiica lui, Marina, a crezut în Hristos, a urât-o și o socotea pe ea, nu ca pe o fiică, ci ca pe o străină. Dar fecioara Marina își punea nădejdea spre Tatăl cel ceresc. Și venind în vârsta cea desăvârșită, ca la 15 ani, a ieșit odată la oile tatălui său, care pășteau pe câmp, ca să le vadă. În acel timp, s-a întâmplat că eparhul părților Răsăritului, Olimvrie, un muncitor cumplit al creștinilor, mergea spre Antiohia Pisidiei. El a întâmpinat-o pe ea pe drum și, văzând-o că este frumoasă, s-a mirat de neobișnuita ei frumusețe și îndată rănindu-se de dragostea ei, s-a gândit să o ia de soție. Deci a stat în loc și, privind-o, a început a o întreba: „De ce neam ești, fecioară? A cui fiică ești și cum te numești? Să-mi spui mie despre tine tot adevărul, pentru că te văd foarte frumoasă la vedere și de ești din părinți liberi, te voi lua pe tine cu nuntă legiuită, iar de ești roaba cuiva, te voi răscumpăra și te voi face femeia mea”. Iar fecioara, înfrumusețându-se mai mult cu întreaga înțelepciune decât cu podoaba feții, i-a răspuns cu blândețe și i-a spus a cui fiică este și cum se numește. Dar n-a tăinuit nici aceea că este roaba lui Hristos, crezând întru Unul Dumnezeu, Care a zidit cerul și pământul, și că însoțindu-se cu Acela prin dragostea inimii, nu are trebuință de alt mire.
Iar eparhul, auzind că fecioara este creștină, îndată, ca unul ce avea stăpânire de la împărați asupra creștinilor ca să-i muncească, a poruncit ostașilor să o ia pe dânsa și să o ducă în cetate după dânsul, însă cu cinste, pentru că auzind cuvintele ei cele feciorești cu bună înțelegere, mai mult a iubit-o pe ea, nădăjduind ca, prin îngrozirea muncilor, să o întoarcă degrab de la Hristos și să o aducă spre a sa voie.
Iar fecioara, fiind dusă de către ostași, se ruga în auzul tuturor către Dumnezeu, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, nu mă lăsa pe mine și nu da sufletul meu întru stricăciune, ca să nu mă biruiască vrăjmașii mei; auzul meu să nu se spurce din cuvintele lor cele viclene; înțelegerea mea să nu se schimbe din înșelăciunile lor cele spurcate; inima mea să nu se înfricoșeze de îngrozirile lor cele cumplite. Nu face, Doamne, ca a mea credință să fie aruncată în tina noroiului și să nu se bucure de mine diavolul cel urâtor de bine, ci trimite-mi ajutor din înălțimea sfântului Tău scaun și-mi dă înțelepciune, spre deschiderea gurii mele, ca, înarmându-mă cu puterea Ta și cu darul Tău înțelepțindu-mă, să stau fără de frică și să dau răspuns la întrebarea ighemonului. Așa, Doamne, caută spre mine cu milostivire în ceasul acesta. Iată, acum sunt ca o oaie în mijlocul lupilor, ca o pasăre între cei ce o vânează și ca peștele în mreajă. Deci vino și mă izbăvește de toate meșteșugirile vrăjmașului”. Astfel rugându-se sfânta pe cale, a ajuns în cetatea Antiohiei Pisidiei.
Și intrând eparhul în cetate, a adus jertfă necuraților săi zei, după obiceiul său păgânesc, și a făcut praznic în numele împăraților săi, iar pe câți creștini a prins, pe toți i-a aruncat în temniță, ca să fie păziți pentru munci. Iar pe fecioara Marina a încredințat-o la niște femei cinstite să o păzească. A doua zi, eparhul, șezând la judecată înaintea poporului, a poruncit ca mai întâi să aducă pe Sfânta Marina la întrebare, pentru că gândul lui era la dânsa. Deci, fecioara fiind pusă în față, el privea cu dulceață la negrăita ei frumusețe și se rănea cu dragoste trupească fără de măsură pentru ea. Apoi a început a vorbi cu îmbunări către dânsa, zicând: „Preafrumoasă fecioară, toți zeii știu că-mi este milă de tinerețile tale și-ți cruț trupul tău cel tânăr care cu podoabă înflorește. Te rog, ascultă-mă pe mine și adu jertfa zeilor, ca să-ți fie bine, pentru că multe averi și bogății vei lua îndată și vei fi mai fericită decât cele de o vârstă cu tine și mai cinstită decât toate femeile din cetatea aceasta”.
Dar Sfânta Marina i-a răspuns: „Eu, învățându-mă a cunoaște pe Tatăl cel ceresc și pe Unul născut Fiul Lui și pe Sfântul Duh, pe Unul în Treime Dumnezeul cel adevărat și viu; și deprinzându-mă a mă închina Lui și a-I aduce jertfa de laudă totdeauna, nu mă voi închina zeilor voștri, pe care nu i-am cunoscut, nici nu le voi aduce jertfa, ca unii ce sunt fară de suflet și nesimțitori, nesimțindu-se singuri pe ei și neștiind dacă li se aduce cinste sau nu. Deci unora ca acelora nu le voi da cinstea aceea, care se cuvine numai Ziditorului meu”. Atunci eparhul a zis: „Marino, iarăși mă rog ție, ascultă-mă și cinstește pe zeii cei nebiruiți, pentru că de vei asculta sfatul meu, atunci îndată înaintea ochilor tuturor cetățenilor te vei învrednici de mare cinste, căci te voi lua de soție și toți vor începe a te cinsti, ca pe soția mea cea iubită. Eu îți voi fi spre slavă și cinste, iar tu îmi vei fi spre veselia și îndulcirea vieții mele. Iar de nu mă vei asculta și vei defăima dragostea ce o am către tine, atunci să știi că vei cădea în multe rele. Pentru că mă vei sili să te muncesc, chiar nevrând, și vei pierde în zadar așa o frumusețe ca a ta, sănătatea și viața cea dulce.
Căci vei lua multe, amare și nesuferite munci, și de foc și fiare vei pieri”.
Sfânta a răspuns: „Eparhule, nu nădăjdui că vei schimba credința mea cea întru Hristos, cu necredința voastră, nici cu îmbunări și nici cu îngroziri, pentru că sunt roabă credincioasă Stăpânului meu, Care a pătimit de voie pentru mine. Dacă El a răbdat cruce și moarte pentru mine, necruțându-Și sfântul Său trup cel luat din Preasfânta Fecioară Maria, apoi cu cât mai mult sunt eu datoare să mor și să pătimesc pentru Dânsul, necruțându-mi cu nimic sănătatea și păcătosul meu trup. Deci să nu socotești că mă vei înfricoșa cu îngrozirile tale. Iată, eu sunt gata spre toate muncile și morțile tale, căci Acela spre care eu nădăjduiesc mă va întări. Iar cele ce-mi zici pentru însoțire, despre cinste, despre slavă și despre bogății, toate acelea îmi sunt mai urâte decât noroiul. Oare mă voi lepăda de Mirele meu Hristos, împăratul Cel fără de moarte, și să mă însoțesc cu un câine puturos, mort cu sufletul? Nicidecum”.
Auzind eparhul niște cuvinte îndrăznețe ca acestea ale Sfintei Marina și socotindu-le drept ocară mare și spre necinstea lui, s-a umplut de mânie și îndată, schimbând dragostea spre vrajbă și spre urâciune, a poruncit să dezbrace hainele de pe mireasa lui Hristos, s-o întindă la pământ și s-o bată fără cruțare cu vergi. Și sfânta fiind bătută mult fără de milă, trupul ei cel fecioresc se risipea de bătăile ce primea, iar sângele curgea din răni ca pâraiele, încât înroșea pământul. Iar poporul care privea la aceea, era cuprins de o jale mare, căci vedea pe fecioara atât de frumoasă muncită cumplit. Deci mulți dintre ei plângeau. Iar propovăduitorul striga: „Marino, jertfește zeilor, ca să nu-ți pierzi în deșert frumusețea și să te lipsești mai înainte de vreme de această viață dulce”.
Iar mucenița, ridicându-și ochii minții către Dumnezeu, se ruga, cerând ajutor și întărire în nevoința sa cea pătimitoare. Și nu simțea durerile în munci, căci se întărea cu darul lui Hristos și răbda bătăile ce i se dădeau ca în trup străin. încă și unii din popor ziceau către dânsa: „Fecioară, pentru ce îți pierzi frumusețea ta de bună voie, petrecând în nesupunere? Vezi cât de cumplit este judecătorul. El te va pierde și se va șterge de pe pământ pomenirea ta, iar nouă ne este milă de tine!”. Iar sfânta a răspuns către dânșii cu glas mare, ocărându-i: „O, viclenilor sfetnici și ajutători ai răutății! Voi sunteți plini de duhul înșelăciunii. Precum de demult șarpele a sfătuit cu vicleșug pe Eva în Rai; tot așa și voi acum mă sfătuiți să mă depărtez de Dumnezeul meu. Ci depărtați-vă de la mine voi, lucrătorii fărădelegii, că nu mă veți înșela pe mine, care m-am dat lui Hristos cu tot sufletul”.
Apoi încetând slujitorii a o bate, tiranul a zis către muceniță: „Marino, iată începutul durerilor tale, iar de vei petrece mai mult în nesupunerea ta, îndată vei primi munci și mai mari”. Sfânta a răspuns: „Fă toate cele ce-ți plac, atât ție, cât și tatălui tău, diavolul, căci eu nu am grijă de munci. Eu am pe Hristos, Care mă ajută și El va rușina toate meșteșugirile voastre degrab!”. Deci eparhul, mâniindu-se mai mult, a poruncit s-o pironească la muncire cu piroane și să-i sțrujească trupul cu ostii de fier. Iar ea, ridicându-și ochii spre cer, zicea: „Vrăjmașii care îmi gândesc rele m-au înconjurat; dar Tu, Doamne al meu, caută spre mine și mă miluiește. Trimite-mi ajutorul Duhului Tău cel făcător de viață, ca să mă înțelepțească a mărturisi numele Tău cel Preasfânt și să mă întărească, ca să stau cu vitejie împotriva diavolului și a slugilor lui, ca, biruindu-i, să-i umplu de rușine și de necinste, și să fiu spre pildă celor ce Te iubesc și își păzesc cinstea pentru Tine, ca să câștig cu dânșii parte între cei de-a dreapta, în vremea judecății Tale celei drepte”.
Sfânta se ruga astfel, iar nemilostivii slujitori ai neomenosului chinuitor, ca niște mâncători de trupuri, îi strujeau trupul cu ostiile și o chinuiau mai cumplit. Și carnea îi cădea, iar sângele îi curgea pe pământ, încât i se vedeau oasele goale. Deci eparhul, neputând să se uite la o muncire cumplită ca aceea, își acoperise fața. Și toți care erau de față se mirau de o răbdare ca aceea a sfintei. Iar tiranul grăia către dânsa: „Marino, până când nu-ți va fi milă de tine? Iată că ți s-a zdrobit trupul; deci măcar acum hotărăște-te a jertfi zeilor, ca să nu pieri desăvârșit”. Mucenița a răspuns: „O, urâtule câine și porcule, care mănânci trupuri omenești! Tu te prefaci că te milostivești și ți-e jale de mine, dar eu nu mă jelesc pe mine, deoarece însuși Hristos, Cel ce nu S-a cruțat pe Sine, S-a dat pentru mine la munci și mai mari. Iar eu, de voi asculta sfatul tău nebun și de-mi voi cruța trupul, atunci sufletul meu cum se va încununa în împărăția cerească?”. După aceasta, eparhul a poruncit să ia pe mucenița de la muncire și s-o arunce într-o temniță osebită, adâncă și întunecoasă, unde se aruncau cei osândiți la moarte.
Deci Sfânta Muceniță Marina, stând singură în temnița aceea, nefiind atunci acolo alți osândiți, se ruga lui Dumnezeu întru căldura duhului său, strigând din adâncul inimii: „Preaputernice Doamne, Căruia îți stau înainte cu frică toate puterile cerești și toate începătoriile și stăpâniile se cutremură înaintea feței Tale, și toată zidirea se ține, se schimbă și se înnoiește cu tăria Ta cea atotputernică. Tu, Stăpâne, caută din înălțimea cerului, de pe scaunul slavei Tale, spre mine, smerita, netrebnica și nevrednica roaba Ta, că spre Tine nădăjduiesc, la Tine am năzuit și pentru numele Tău pătimesc. O, Preamilostive, caută și vindecă acest trup rănit de bătăi și rupt ca un sac! Înnoiește sufletul meu și-l păzește în împărăția Ta. Dă-mi putere ca să biruiesc și să calc pe vrăjmașul meu, precum se calcă nisipul cu picioarele, ca să-i sfărâm puterea aceluia cu ajutorul Tău cel nebiruit, ca și în mine să se preamărească Preasfânt numele Tău, în veci!”.
Sosind noaptea și sfânta rugându-se lui Dumnezeu neîncetat, diavolul a îndrăznit a înfricoșa pe mucenița prin niște înfiorări de năluciri, Dumnezeu îngăduind aceasta, spre mai mare preamărire a plăcutei Sale. Deci temnița s-a cutremurat fără de veste și s-a văzut o oarecare strălucire ca un fum dintr-un foc, și s-a arătat diavolul în chip de balaur pestriț, mare și înfricoșat, care era înconjurat și încins împrejurul trupului său celui văzut cu mulți șerpi mici și cu vipere. Acela a șuierat înfricoșat și, căscând gura mare și spurcată, slobozea o putoare nesuferită. Și înconjurând împrejur pe muceniță, îi făcea frică mare și spaimă; apoi, deschizându-și foarte gura cea prea spurcată, a năvălit și a apucat capul sfintei înghițindu-l, încât mucenița se părea că este înghițită de balaur, precum de demult Proorocul Iona de chit. Însă ea nu s-a deznădăjduit, nici nu s-a îndoit în credință; ci, îndreptându-și toată mintea către Dumnezeu, a făcut pe sine semnul Sfintei Cruci, și îndată a văzut crăpându-se pântecele balaurului, iar ea a ieșit întreagă și nevătămată din înghițirea lui.
Din acel ceas a pierit toată înfricoșarea, nălucirea și vedenia diavolească, pentru că, desfăcându-se pământul, a înghițit pe balaur și pe toți șerpii care erau cu dânsul, pogorându-i în iad, iar pe sfânta muceniță a strălucit-o o lumină cerească și, uitându-se în sus, a văzut acoperământul temniței ridicat și raze coborându-se de sus spre dânsa în chipul soarelui. Și a văzut o cruce mare strălucind cu lumină negrăită, iar deasupra crucii vedea o porumbiță albă ca zăpada, care grăia astfel: „Bucură-te, Marino, înțeleaptă porumbiță a lui Hristos, căci ai biruit pe vrăjmașul cel rău. Bucură-te și te veselește, fiica Sionului celui de sus, căci a venit ziua veseliei tale, în care vei intra cu fecioarele înțelepte în cămara cea nestricată a Mirelui Celui fără de moarte, a Împăratului ceresc!”.
Porumbița grăind acestea către dânsa, Sfânta Marina s-a umplut de negrăită bucurie și dulceață, iar trupul ei cel rupt se vindeca și simțea singură în sine cum creștea carne în rănile ei și le umplea, și pielea cea rănită o acoperea. Deci i s-a ridicat toată durerea și neputința și s-a făcut cu tot trupul sănătoasă și frumoasă, ca și mai înainte. Și a început a mulțumi lui Dumnezeu, strigând și zicând: „Te binecuvântez pe Tine, Stăpâne; Te proslăvesc Doamne, Dumnezeul meu, și laud numele Tău; că, milostivindu-Te spre mine, m-ai cercetat și ai tămăduit trupul meu. Sufletul meu l-ai întărit și nu m-ai dat în mâinile vrăjmașilor mei; ci, arătându-mi chipurile lor cele necurate, i-ai doborât pe ei în adâncul cel mai dedesubt și înfricoșările lor le-ai gonit din mine. Iar acum, bucurându-mă și veselindu-mă de Tine, Dumnezeule, Mântuitorul meu, mă rog bunătății Tale celei iubitoare de oameni, ca să mă învrednicești pe mine băii Sfântului Botez, ca precum cu sângele, așa și cu apa spălându-mă, să mă aflu vrednică a intra cu sfintele fecioare care s-au făcut Ție mirese, în cămara Ta cea cerească, că ești binecuvântat în veci!”. În niște vedenii și descoperiri ca acestea, și într-o bucurie ca aceasta prăznuitoare a petrecut Sfânta Marina toată noaptea aceea, până ce s-a luminat de ziuă și a sosit vremea sfârșitului nevoinței sale.
Iar a doua zi, eparhul Olimvrie iarăși a șezut la judecata sa cea necurată și nedreaptă, adunându-se la priveliște tot poporul. Deci poruncind el ca să scoată pe muceniță din temniță, a pus-o înaintea sa la întrebare. Și văzând-o pe ea cu fața luminoasă și cu tot trupul întreg și sănătos, neavând nici o urmă de rănile cele de ieri, s-a mirat foarte tare și tăcea uimit, nepricepând cum mucenița, care ieri a fost rănită peste tot, într-o noapte s-a tămăduit atât de desăvârșit. încă se mira și poporul de acea minunată tămăduire. Deci unii ziceau că mare este puterea lui Hristos, iar alții o numeau pe aceea vrajă.
Apoi eparhul, abia deschizându-și gura, a început a zice către sfântă: „O, Marino, vezi cât se îngrijesc de tine zeii noștri, căci, milostivindu-se spre tinerețea și frumusețea ta, te-au vindecat de rănile tale. Deci, se cade și ție ca, pentru facerea de bine ce ai luat-o de la ei, să le răsplătești cu jertfe mulțumitoare. Iar mai vârtos se cade ție ca să fii următoare și moștenitoare tatălui tău, ca precum el slujește zeilor în rânduiala jertfirii, tot așa și tu te vei face jertfitoare și le vei sluji lor în toate zilele vieții tale”. Sfânta a răspuns: „Nu se cuvine mie să las pe Dumnezeul meu Cel adevărat și viu și să slujesc zeilor voștri celor mincinoși și morți. Și mai ales se cade ție să cunoști pe Unul Dumnezeul cerului și să crezi în El, văzând puterea Lui în mine, căci pe mine, pe care tu m-ai rupt ieri în bucăți, El astă noapte, într-un ceas m-a făcut întreagă și sănătoasă; pentru că El este doctor Atotputernic al sufletelor și al trupurilor omenești”. Dar împietritul eparh a poruncit ca iarăși s-o chinuiască pe sfânta.
Deci au spânzurat-o din nou la muncire și, aducând lumânări aprinse, îi ardeau spatele și coastele ei, iar ea, afundându-și mintea în Dumnezeu cu rugăciunea ce o făcea în taina inimii ei, răbda acele chinuri în tăcere. Și a fost arsă ca un cărbune și friptă ca niște carne de mâncare. Iar după ce au luat-o de la muncire abia vie, a strigat cu glas mare: „Doamne, m-ai învrednicit pe mine pentru numele Tău a trece prin foc, învrednicește-mă a trece și prin apa Sfântului Botez, ca, spălându-mă de păcate, să mă duci întru împărăția Ta!”. Iar muncitorul, auzind că mucenița a pomenit de apă, a zis: „Iată, însetează, ticăloasa! Se cade a o adăpa pe dânsa”.
Deci a poruncit să tragă un poloboc foarte mare și să-l umple cu apă și să arunce într-însul pe muceniță legată, ca, afundându-se în apă, să se înece. Și când au luat-o slujitorii ca s-o arunce în apă, ea a zis cu glas mare: „Doamne, Iisuse Hristoase, Care întru bărbăție scoți pe cei ferecați, Care dezlegi legăturile morții și ale iadului și ridici din morminte cu voia dumnezeieștii Tale puteri, caută spre roaba Ta și rupe legăturile mele, iar această apă să-mi fie spre Sfântul Botez cel dorit de mine și spre a doua naștere, cea spre viața veșnică; astfel ca, dezbrăcându-mă de omul cel vechi, să mă îmbrac în cel nou și să mă arăt Ție în cămara Ta în haina cea de nuntă!”.
Așa rugându-se mucenița, slujitorii au aruncat-o în polobocul cel plin de apă și, afundându-o, voiau să o înece. Dar îndată s-a cutremurat pământul și legăturile muceniței s-au dezlegat, iar slujitorii, cuprinși de mare frică, au fugit de lângă poloboc, pentru că venise de sus o rază de lumină negrăită deasupra capului sfintei și i s-a arătat iarăși acea porumbiță albă pe care o văzuse mai înainte pogorându-se din înălțime în chipul soarelui. Aceea, purtând în gură o cunună de aur și zburând pe deasupra capului muceniței, se atingea cu picioarele de creștetul capului ei și iarăși zbura în înălțime. Vedenia aceasta era văzută nu numai de sfântă, ci și de unii din cei ce stăteau de față, care erau vrednici de o vedenie ca aceea; pentru că în popor erau mulți creștini tăinuiți, care s-au învrednicit de a vedea acestea.
Iar sfânta, stând în apă, fără a se scufunda, cânta slăvind și binecuvântând numele cel mare al Preasfintei Treimi: al Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Apoi s-a văzut un stâlp de foc deasupra sfintei, ajungând până la cer, iar pe stâlp era o cruce în chipul cristalului, slobozind raze prea luminoase; și porumbița aceea, zburând, a șezut pe vârful crucii. Atunci a venit un glas de sus în auzul tuturor, zicând: „Pace ție, Marino, mireasa lui Hristos! Acum vei primi din mâna Domnului cununa frumuseții cea neveștejită și te vei odihni cu sfinții în împărăția cerurilor!”. Poporul auzind acel glas, încă și pe muceniță văzând-o ieșind din apă cu trupul sănătos, neavând pe sine nici urmă de arsuri, ci fiind întreagă, albă cu trupul și frumoasă, îndată o mulțime mare de bărbați și de femei au crezut în Hristos și au mărturisit că sunt creștini, arătându-se gata de moarte pentru Hristos.
Iar ighemonul s-a înspăimântat, văzând întoarcerea către Hristos a poporului celui atât de numeros, și nu știa ce să facă. Apoi, umplându-se de mânie, a scos oastea pe care o avea înarmată cu săbiile trase asupra poporului și a poruncit ca pe toți cei ce slăveau numele lui Hristos să-i taie. Deci, câți erau în popor necredincioși sau fricoși, aceia au fugit. Iar câți au crezut cu adevărat, aceia singuri s-au plecat sub sabie. Atunci au căzut uciși bărbați și femei ca la cincisprezece mii, care, botezându-se în sângele lor și curățindu-se de toate păcatele, au intrat întru bucuria Domnului lor, încununați cu mucenicie.
După aceasta, eparhul a osândit-o și pe muceniță a fi tăiată cu sabia. Și fiind scoasă Sfânta Marina la locul cel de tăiere, a cerut puțină vreme la cei ce o duceau pe ea și, întorcându-se spre poporul cel ce venea după dânsa, îi sfătuia pe toți să cunoască pe Unul adevăratul Dumnezeu, făcătorul lor, și să fugă de înșelăciunea diavolească și de pierzarea închinării de idoli. Apoi, plecându-se la rugăciune, s-a rugat din destul pentru toți și deodată s-a cutremurat pământul și a venit frica peste toți. Și mulți au căzut la pământ de frică, chiar și călăul, pentru că Domnul nostru Iisus Hristos, cu sfinții Săi îngeri, S-a arătat din cer miresei Sale, chemând-o pe dânsa întru odihna Sa și întinzându-Și mâinile ca să-i primească sufletul ei. Iar ea, umplându-se de negrăită bucurie, a ridicat pe călău ca degrabă să-și săvârșească porunca lui. Deci și-a plecat cinstitul său cap sub sabie și astfel a fost tăiată, iar sufletul i s-a luat cu mâinile Domnului și a fost dus în locașurile cerești.
Așa și-a sfârșit nevoința muceniciei sale Sfânta Mare Muceniță Marina, în 17 zile ale lunii iulie. Pătimirea ei a scris-o cel ce a văzut-o cu ochii, robul lui Dumnezeu Teotim, care a privit la toate muncile ei și s-a învrednicit a fi văzător al acelor vedenii, care i s-au descoperit sfintei. El a dat acestea credincioșilor spre folos și spre cinstea și pomenirea iubitei mirese a lui Hristos, Marina, și spre slava iubitorului de oameni, Hristos, Mântuitorul nostru, Căruia împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, să-I fie cinste și slavă, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
În cetatea Iconiei, din ţara Licaoniei, era o femeie tânără, de neam bun, anume Iulita (†304), care era din seminţia împăraţilor Romei şi era creştină. Aceasta, după ce l-a născut pe fiul ei, pe care l-a numit Chiric, a rămas văduvă. Şi fiind prigoniţi creştinii în zilele lui Diocleţian (284-305), a fugit împreună cu fiul ei în Seleucia şi de acolo în Tars, cetatea Ciliciei, şi vieţuia între cei săraci.
Fiind pârâtă de păgâni dregătorului Alexandru că este creştină, au fost aduși la judecată ea şi fiul ei, care avea atunci trei ani. Văzând curajul mărturisirii ei, dregătorul a poruncit să fie bătută cumplit, şi, chinuită fiind, pruncul plângea şi se trăgea din mâinile celor care-l ţineau. Atunci dregătorul l-a luat pe Chiric la el în braţe, dar copilul l-a zgâriat pe faţă, nelăsându-se mângâiat de el.
Pentru aceasta, l-a aruncat jos, izbindu-l cu piciorul în coaste, iar pruncul, căzând pe treptele cele de piatră şi lovindu-se cu capul de ele, tot locul acela l-a umplut de sânge şi astfel şi-a dat sufletul în mâinile Domnului. Iar mamei sale, Iulita, după ce a fost cumplit chinuită, fiind scoasă din cetate, i s-a tăiat capul.
Imnografie
Troparul Sfinţilor Mucenici Chiric şi Iulita, mama lui
Glasul 4
Mucenicii Tăi, Doamne, întru nevoinţele lor, cununile nesctricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru. Că având tăria Ta, pe chinuitori au învins; zdrobit-au şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.
(Audio) Troparul Sfințiilor Mucenici Chiric și Iulita (în limba greacă) – preluat de pe doxologia.ro
Condacul Sfinţilor Mucenici Chiric şi Iulita, mama lui
Glasul 4
Arătatu-Te-ai astăzi lumii…
În braţe purtând muceniţa lui Hristos, Sfânta Iulita pe Mucenicul Chiric, în privelişte ca o maică bucurându-se, a grăit: Tu eşti, Hristoase, lauda mucenicilor.
Viața Sfinților Mucenici Chiric și Iulita
Sfinții Mucenici Chiric și Iulita (†304) – foto preluat de pe doxologia.ro
Sfânta Muceniță Iulita a fost dusă înaintea ighemonului, având pe mâini pe Sfântul Chiric, pruncul de trei ani.
În cetatea Iconiei, din Licaonia, era o femeie tânără, de neam bun, anume Iulita, care se trăgea din seminția împăraților Romei celor mai dinainte și era creștină cu credința. Petrecând puțin timp cu un bărbat legiuit, ea a zămislit și a născut de la dânsul un prunc de parte bărbătească, apoi a rămas văduvă. Iar pruncul ce l-a născut, l-a luminat cu Sfântul Botez și i-a dat numele de Chiric.
În acea vreme, Dioclețian păgânul, ținând împărăția Romei, a ridicat prigoană mare împotriva creștinilor de prin țările stăpânirii sale. Și era pus de dânsul ca ighemon în țara Licaoniei un oarecare Domițian, om sălbatic la fire și fără de omenie, ce avea chip de fiară și nărav asemenea, bucurându-se de vărsarea sângelui creștinesc. Acela, venind în Iconia, a început a munci cumplit pe cei ce credeau în Hristos și căuta cu tot dinadinsul pe cei ce țineau în taină credința creștinească. Aceasta văzând Iulita, credincioasa roabă a lui Hristos, și știind că buna sa credință nu se va putea tăinui de muncitor, s-a gândit să fugă, pentru că se temea ca nu cumva, neputând suferi muncile cele cumplite, să se lepede de Hristos.
Deci și-a lăsat toate averile sale și casa, rudele, robii, slava și toată frumusețea lumii acesteia, pentru dragostea lui Hristos. Și luând pe fiul său, Chiric, care era de trei ani, și două roabe mai credincioase, au ieșit noaptea din cetatea Iconiei și au plecat în străinătate, aducându-și aminte de ceea ce s-a zis în Scriptură: Aici nu avem cetate stătătoare, ci să căutăm pe cea viitoare. Deci s-a dus în Seleucia ca o străină, tăinuindu-și neamul său cel bun, însă și acolo a aflat aceeași prigonire împotriva creștinilor, pentru că un oarecare Alexandru, luând de la împărat stăpânirea ighemoniei, s-a dus înSeleucia și acolo ucidea fără de milă pe toți cei ce mărturiseau numele lui Iisus Hristos.
Deci fericita Iulita, aducându-și aminte de ceea ce se scrie:Dați loc mâniei, adică „fugiți de mânie”, și iarăși: Când vă vor goni pe voi din cetatea aceasta, fugiți în cealaltă, a ieșit din Seleucia și s-a dus în Tars, cetatea Ciliciei, trăind acolo printre cei săraci. Dar după o vreme oarecare, același Alexandru ighemonul s-a dus și în Tars, ca să muncească pe creștini. Iar Sfânta Iulita, fiind cunoscută de unii, a fost spusă ighemonului. Iar acela îndată a poruncit s-o prindă și a șezut înaintea poporului la divanul cel din priveliște. Și prinzând-o pe ea ostașii împreună cu fiul ei, au fugit de la dânsa amândouă slujnicele. însă o urmau de departe privind, voind ca să-i vadă pătimirea și sfârșitul ei.
Deci mucenița a fost dusă înaintea ighemonului, având pe mâini pe Sfântul Chiric, pruncul de trei ani. Și fiind întrebată de ighemon de nume, neam și patrie, ea răspundea cu îndrăzneală, mărturisind numele Domnului nostru Iisus Hristos, numindu-se creștină și zicând: „Acesta este numele și neamul meu cel bun, iar patrie îmi este împărăția cerească a lui Hristos”. Iar ighemonul, mâniindu-se, a poruncit să-i ia pruncul, s-o dezbrace și să o întindă la pământ, ca să o bată fără de cruțare cu vine crude. Pe când ostașii băteau pe muceniță, pruncul privea spre ea, plângând, și se smulgea din mâinile celor ce-l țineau, ca să se ducă la maica sa.
Iar ighemonul văzând că pruncul este frumos, a poruncit să-l aducă la el. Deci, luându-l, l-a pus pe genunchii săi și îl mângâia ca să nu plângă, netezindu-i părul capului și sărutându-l. Și îi spunea cuvinte duioase, dar pruncul se apăra, trăgându-se din mâinile lui și ferindu-și capul într-o parte, nelăsându-l să-i netezească părul și să-l sărute cu buzele lui cele întinate. Deci, privind la maica sa,pe când ei o băteau, plângea și striga: „Sunt creștin! Lasă-mă să mă duc la mama mea!”. Și zgâria fața ighemonului cu unghiile, împingându-se cu mâinile de la el. Atunci ighemonul, umplându-se de mânie, a aruncat jos pe prunc, izbindu-l cu piciorul în coaste. Iar pruncul, căzând pe treptele de piatră și lovindu-se cu capul de colțurile cele ascuțite ale treptelor, s-a zdrobit și a umplut tot locul acela de sânge. Astfel, Sfântul Chiric și-a dat sufletul cel sfânt și fără de prihană în mâinile lui Dumnezeu, încununându-se cu mucenicia.
Iar fericita Iulita, maica iui, fiind cumplit bătută, pătimea ca într-un trup străin. Și nesimțind ca un stâlp neînsuflețit, nu striga altceva decât aceasta: „Sunt creștină și nu voi jertfi idolilor voștri”. Iar după ce au încetat a o bate și au ridicat-o de la pământ, a văzut pe iubitul ei fiu mort, zăcând în sânge înaintea divanului.Drept aceea s-a umplut de bucurie și a zis: „Mulțumesc Ție, Doamne, că ai învrednicit pe fiul meu de un dar ca acesta, ca să se săvârșească mucenicește pentru numele Tău cel sfânt mai înainte de mine și să primească cununa cea neveștejită întru slava Ta!”. După aceea, ighemonul a poruncit s-o spânzure la muncire și să-i strujească trupul cu piepteni de fier, apoi să-i stropească cu smoală topită rănile sale. Astfel fiind muncită sfânta, propovăduitorul striga: „Miluiește-te, Iulito, cruță-ți tinerețile tale și închină-te zeilor, ca să te izbăvești din munci și să nu pieri cumplit cu moarte fără de vreme, ca și fiul tău”. Iar mucenița răspundea: „Nu mă voi închina dracilor și idolilor celor surzi și muți, ci mă voi închina Domnului meu Iisus Hristos, Unul născut, Fiul lui Dumnezeu, prin Care toate le-a făcut Tatăl Ceresc. Deci mă sârguiesc ca să ajung pe fiul meu, ca împreună cu el să mă învrednicesc împărăției cerești”.
Văzând ighemonul răbdarea și mărimea de suflet cea nebiruită a muceniței, a osândit-o la tăiere cu sabia. Și luând-o slujitorii, au dus-o afară din cetate la locul cel de moarte, unde se ucideau cei osândiți. Iar sfânta mergea bucurându-se, ca la o nuntă. Și ajungând la locul acela, a cerut puțin timp pentru rugăciune. Deci, plecându-și genunchii, s-a rugat, zicând: „Mulțumesc Ție, Doamne, Dumnezeul meu, Iisuse Hristoase, că ai chemat pe fiul meu mai înainte de mine, învrednicindu-l a pătimi pentru numele Tău cel sfânt și înfricoșat, și i-ai dat lui, pentru că a lăsat această viață deșartă, viața cea veșnică cu sfinții! Primește-mă și pe mine, nevrednica roaba Ta, și mă învrednicește să dobândesc dar înaintea Ta, ca să fiu numărată cu fecioarele cele înțelepte care au intrat în cămara Ta cea neîntinată, ca să Te binecuvinteze sufletul meu pe Tine și pe Tatăl Tău cel fără de început și pe Duhul Sfânt, Cel împreună de o ființă în veci. Amin”.
Astfel rugându-se sfânta, călăul ascuțindu-și sabia, i-a lovit grumajii, tăindu-i cinstitul ei cap, iar trupul l-a lăsat în locul acela, fără a-l îngropa, spre a-l mânca câinii și fiarele. Asemenea și trupul Sfântului Chiric, târându-l din cetate, l-au aruncat lângă trupul maicii lui și au plecat. Și sosind noaptea, au venit cele două slujnice zise mai sus și au luat trupul stăpânei lor și a fiului ei și, ducându-le departe, le-au îngropat în pământ. Una din aceste slujnice a trăit până în vremea marelui Constantin, întâiul împărat al creștinilor, în zilele căruia a răsărit adevărul, iar bisericile lui Dumnezeu au luat îndrăznire, cu darul lui Hristos.
Atunci acea slujnică a arătat credincioșilor creștini acel loc, unde erau îngropate cinstitele moaște ale Sfinților Mucenici Chiric și Iulita, povestind și pătimirea lor. Drept aceea, ei au scos din sânul pământului sfintele moaște, nestricate și pline de bună mireasmă, care dădeau și tămăduiri de neputințe. Iar pătimirea acestora au dat-o în scris, spre pomenirea și cinstirea sfinților mucenici, spre folosul credincioșilor și spre slava lui Hristos Dumnezeul nostru, Cel slăvit în veci împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh. Amin.
Sfânta, slăvita, Marea Muceniță Eufimia din Calcedon (gr. Ευφημία), numită „prealăudată” în Biserica Ortodoxă, a mucenicit pentru credința ei în Calcedon, la anul 304. Prăznuirea muceniciei ei se face pe 16 septembrie, iar pe 11 iulie se prăznuiește minunea săvârșită de ea la Sinodul de la Calcedon (451).
***
Sfânta Eufimia a trăit în vremea domniei împăratului Dioclețian (284-305 d.Hr.) S-a născut în orașul Calcedon (azi districtul Kadikoy, în Istanbul, Turcia) din părinți creștini, Filofron (Philophronos) și Teodosia, într-o familie de rang senatorial. Încă din tinerețe și-a închinat viața lui Hristos, stăruind în rugăciune, post și curăție.
Proconsulul provinciei Asia, care era și guvernator al Calcedonului, pe nume Priscus, supranumit Antipater a proclamat prin decret o zi de sărbătoare în cinstea zeului păgân Marte (zeul războiului în mitologia romană), poruncind ca toți locuitorii să se adune și să aducă ofrande și jertfe zeului.
Creștinii însă se fereau însă să ia parte la festivitățile păgâne și, ascunzându-se în casele unora dintre ei, își petreceau vremea în rugăciune către adevăratul Dumnezeu. Proconsulul Priscus a poruncit atunci ca toți creștinii din oraș să fie găsiți și aduși înaintea lui ca să jertfească și ei lui Marte.
Într-o casă au fost găsiți mai mulți creștini laolaltă, între care și tânăra Eufimia. Judecătorii au încercat să îi convingă, mai întâi cu vorbe bune, apoi cu ademeniri și în cele din urmă cu amenințări să se lepede de Hristos, însă ei au rămas statornici în credința lor. Au fost bătuți cu cruzime, însă nu au primit să se lepede de Hristos.
Aflând-o pe fecioara Eufimia în mijlocul creștinilor, văzând frumusețea și tinerețea ei, judecătorii au scos-o din rândurile creștinilor, crezând că, lipsită de susținerea lor, fecioara avea să cedeze și să se lepede de credința ei. Însă ademenirile și amenințările lor nu au dat rezultat.
Atunci, văzând guvernatorul că nu izbutea nimic, a condamnat-o la moarte prin tragerea pe roată. Eufimia a răbdat însă chinurile cumplite, stăruind în rugăciune. Un înger al Domnului s-a apropiat atunci și, oprind chinurile, a ridicat-o pe fecioara Eufimia de pe cumplitul instrument de tortură, vindecându-i toate rănile, iar ea a stat, sănătoasă, înaintea judecătorilor.
Atunci aceștia, socotind că sfânta scăpase prin vrăjitorie, au poruncit ca sfânta să fie aruncată într-un cuptor încins. Doi dintre soldații însărcinați să ducă la îndeplinire sentința, pe nume Victor și Sostene, au dus-o până la cuptorul de foc, însă, văzând în flăcări chipurile amenințătoare ale unor îngeri ai Domnului, s-au cutremurat și, refuzând să ducă la îndeplinire porunca, au crezut și ei în Dumnezeul Eufimiei și L-au mărturisit pe Hristos. Cei doi au fost judecați ceva mai târziu și condamnați la moarte, primind mucenicia în numele lui Hristos.
Sfânta Eufimia a fost aruncată în foc de alți soldați, însă a rămas neatinsă. Aruncată mai apoi într-o groapă plină cu țepușe și cuțite ascuțite, Sfânta a scăpat și de această dată nevătămată.
În cele din urmă, sfânta a fost condamnată să fie aruncată fiarelor sălbatice, în timpul jocurilor de circ. Sfânta Eufimia s-a rugat cu stăruință să se învrednicească să sufere chinuri pentru numele Domnului Hristos, însă fiarele sălbatice nu au vrut să se atingă de ea.
În cele din urmă, o ursoaică a mușcat-o o dată de picior, și, sângerând mult, Sfânta Marea Muceniță Eufimia și-a dat duhul în mâinile Domnului. Atunci s-a produs un cutremur mare de pământ, care i-a făcut pe spectatori și pe soldații care păzeau arena să fugă, iar părinții sfintei, strecurându-se prin mulțime, au reușit să îi ia trupul și să îl îngroape cu cinste în apropiere de Calcedon.
După ce au încetat persecuțiile împotriva creștinilor, deasupra mormântului Sfintei s-a înălțat o mare catedrală, care avea să adăpostească mai târziu și lucrările Sinodului al IV-lea Ecumenic din anul 451.
Minunea din timpul Sinodului Ecumenic de la Calcedon
Al Patrulea Sinod Ecumenic s-a întrunit în orașul Calcedon în cursul lunii octombrie a anului 451. Cei 630 de delegați s-au adunat în biserica Sfintei Eufimia, care adăpostea moaștele sfintei. Sinodul a condamnat doctrina monofizită a lui Eutihie și a adoptat Mărturisirea de credință de la Calcedon, afirmând că Iisus Hristos a fost “Om adevărat și Dumnezeu adevărat“, a doua Persoană a Sfintei Treimi, în două Firi, dumnezeiască și omenească „neamestecate, neschimbate, neîmpărțite și nedespărțite”.
Raportul între monofiziți și ortodocși era destul de echilibrat în timpul Sinodului, așa încât lucrările sinodale erau aprig disputate. Neputându-se ajunge la o hotărâre comună, sfântul patriarh Anatolie al Constantinopolului a propus ca Sinodul să încredințeze hotărârea Duhului Sfânt, rugându-L să le vestească hotărârea corectă cu ajutorul prealăudatei mucenițe Eufimia.
Ierarhii ortdocși și cei monofiziți și-au scris atunci Mărturisirile de credință pe două suluri de pergament și le-au pecetluit cu pecețile lor. Deschizând mormântul sfintei, au așezat amândouă Mărturisirile de credință, în prezența împăratului Marcian (450-457) pe pieptul Sfintei. Au pecetluit apoi mormântul cu pecetea imperială, și au așezat pază imperială la mormântul sfintei.
Au petrecut cu toții, vreme de trei zile, în post și rugăciune, iar la sfârșitul celor trei zile, patriarhul și împăratul au deschis mormântul, fiind de față toți participanții la Sinod. Au aflat atunci pergamentul monofiziților îndepărtat și aruncat la picioarele sfintei, iar Mărturisirea ortodoxă se afla în mâna dreaptă a sfintei.
În Sinaxar se arată că sfânta însăși și-a întins mâna, ca și cum ar fi fost vie, și a înmânat patriarhului Mărturisirea ortodoxă. Se spune că, după această minune, mulți dintre participanții la Sinod s-au încredințat de adevărul credinței ortodoxe, iar cei care au refuzat să se lepede de erezia lor au fost condamnați și excomunicați de Sinod.
Această minune este relatată într-o scrisoare trimisă de Sinod Papei Leon I:
“Căci Dumnezeu a fost Cel ce a lucrat, și biruitoarea Eufimia a încununat adunarea ca pentru nuntă, care, luând Mărturisirea noastră de credință, a primit-o ca pe a sa și a înmânat-o Mirelui ei prin preaevlaviosul nostru împărat și de Hristos iubitoarea împărăteasă, potolind strigătele împotrivitorilor și primind mărturisirea noastră a adevărului ca plăcută înaintea Lui, și cu mâna și gura ei așezând pecetea ei asupra voturilor noastre ale tuturor, a proclamat-o.” Această minune a Sfintei este prăznuită de Biserica Ortodoxă pe 11 iulie.
Moaștele Sfintei Eufimia s-au arătat încă de la început făcătoare de minuni. În fiecare an, în ziua praznicului ei, din moaștele sfintei curgea un sânge binemirositor, pe care, strângându-l cu cinste episcopul locului, îl folosea ca să ungă pe cei bolnavi. Şi cu sângele sfintei s-au făcut multe vindecări. Iar în alte prilejuri de peste an, mai ales atunci când ierarhul locului era vrednic și evlavios, din moaștele sfintei curgea și mir parfumat, folosit tot la vindecarea bolnavilor.
Pentru multele minuni ale sfintei, faima ei s-a răspândit în întregul Imperiu, și mulți pelerini și bolnavi veneau la mormântul ei, învrednicindu-se de vindecare. Pentru aceasta, i s-a spus „prealăudata”, sau „atotlăudata”, și tot pentru cinstirea deosebită arătată sfintei, ierarhii adunați la Sinodul de la Calcedon au socotit-o vrednică să arate credința cea adevărată.
În secolul al VI-lea, împăratul Mauriciu (582-602) îndoindu-se de minunea care se săvârșea cu moaștele sfintei în fiecare an, a despecetluit odată mormântul acesteia, necrezând că din trupul sfintei putea izvorî cu adevărat sânge. De obicei, sângele sfintei era strâns cu evlavie de episcop în timpul sfintelor slujbe. Împăratul însă a rupt pecetea de pe mormânt și s-a dus singur să vadă dacă minunea era adevărată. Şi deschizând mormântul, a început sângele sfintei să curgă, mai mult decât în orice an, umplând biserica de o mireasmă asemănătoare cu a mirului. Împăratul, încredințat, s-a pocăit.
În preajma anului 617, în vremea domniei împăratului Heraclie (610-641), Calcedonul a fost cucerit de perși, sub conducerea lui Chosroes I, iar biserica Sfintei Eufimia a fost arsă și distrusă. Moaștele Sfintei au scăpat însă neatinse. După retragerea perșilor, în jurul anului 620, moaștele Sfintei Eufimia au fost mutate la Constantinopol, într-o nouă biserică închinată sfintei, construită în centrul orașului, în apropiere de Hipodrom. Minunile sfintei au continuat și acolo.
În vremea prigoanei iconoclaste din timpul împăratului Leon al III-lea Isaurul (714-741), acesta a poruncit ca moaștele nestricate sfintei să fie luate pe ascuns din biserică, iar în locul lor să fie așezate niște oase putrede, voind să abată astfel poporul de la închinarea la moaștele sfinților. A făcut acest lucru pe ascuns, întrucât se temea de evlavia populară față de sfântă și vroia totodată să profite de aceasta pentru a zdrobi încrederea poporului în cinstirea sfinților.
O vreme, a ținut moaștele sfintei în palat, însă fiicele împăratului fiind dreptcredincioase, le țineau în mare cinste și se rugau mereu înaintea lor. Atunci, pentru a nu fi descoperit ce făcuse, împăratul a poruncit ca moaștele sfintei să fie aruncate în mare. Făcându-se cum poruncise împăratul, moaștele sfintei nu s-au scufundat, ci au plutit pe mare, departe de țărmurile Constantinopolului.
Împăratul a deschis atunci înaintea poporului mormântul sfintei, în care fuseseră așezate oasele cele putrezite, și pentru o vreme a reușit să înșele poporul adunat acolo că acelea ar fi fost trupul sfintei. Biserica sfintei a fost părăsită și profanată, rămânând în ruină până la sfârșitul perioadei iconoclaste. Însă în cele din urmă s-a aflat despre înșelăciunea împăratului Leon și despre faptul că moaștele sfintei fuseseră aruncate în mare.
Plutind astfel pe mare trupul sfintei, a fost pescuit de doi frați, Sergiu (Serghie) și Sergon, a căror corabie tocmai pleca din port către insula Lemnos, în Marea Egee, care era pe atunci grânarul Constantinopolului. Cei foi frați nu știau ale cui moaște erau acelea pe care le găsiseră, însă le-au păzit cu cinste, văzând în vis niște îngeri ca niște bărbați luminoși strânși în jurul raclei sfintei, cu lumânări aprinse, cântând și slăvind pe Dumnezeu.
Până au ajuns în insula Lemnos, cei doi frați s-au rugat cu stăruință să li se descopere ale cui erau moaștele pe care le găsiseră. În insula Lemnos era cinstită în mod deosebit Sfânta Muceniță Glicheria, ale cărei moaște se găseau într-o biserică de acolo. În noaptea când au ajuns la mari, celor doi li s-au arătat în vis cele două sfinte mucenițe, care s-au salutat cu dragoste, chemându-se pe nume.
Astfel au aflat cei doi frați cine era sfânta pe care o scoseseră din mare. Bucuroși, au vrut să plece mai departe, spre orașul lor de origine, și, ridicând ancora, s-au pregătit să plece. N-au reușit însă să înainteze nici în prima zi, nici în zilele următoare, căci vântul îi împingea înapoi. După câteva zile, li s-a arătat în vis sfânta Eufimia, cerându-le să nu o mute încă o dată, ci să o lase acolo, în insula Lemnos.
Cei doi frați s-au dus atunci la episcopul locului și, dezvăluindu-i cele întâmplate, au hotărât să înalțe o mică biserică pe locul unde vroiau să îngroape moaștele sfintei, pe care le-au ascuns în pământ, sub Sfântul Altar, de teamă să nu fie găsite și profanate din nou de iconoclaști, așezând deasupra mormântului o lespede pe care scriseseră cum găsiseră moaștele și cine era sfânta îngropată acolo. Cei doi frați nu au mai plecat însă de acolo, ci, renunțând la negustorie, și-au petrecut tot restul vieții în posturi și rugăciuni, lângă biserica sfintei Eufimia.
La câtva timp după aceea, voind episcopul locului să aducă într-o nouă biserică înălțată de el moaștele Sfintei Eufimia, aceasta i s-a arătat în vis, cerându-i să nu o mai mute de la locul ei, ci să ia în locul ei moaștele Sfintei Mucenițe Glicheria, care erau ascunse în altă parte. Iar Sfânta Eufimia era cinstită mai departe de popor în bisericuța ei de la malul mării.
Câțiva ani mai târziu, tot în vremea prigoanei iconoclaste, în ziua praznicului Sfintei Eufimia, un mare demnitar, susținător al politicii iconoclaste a împăratului a poposit pe insula Lemnos, cu o mică armată. Văzându-i pe creștinii adunați la praznicul sfintei, i-a alungat, batjocorindu-i, și a poruncit ca biserica să fie distrusă din temelie. Moaștele sfintei, îngropate sub pământ, nu au fost însă găsite, și nu s-au pierdut, ci au rămas pe locul acela. Biserica fiind distrusă, locul a rămas însă părăsit.
Când s-a potolit prigoana iconoclastă, după moartea lui Leon al IV-lea Khazarul (750-780), în vremea domniei împăratului Constantin al VI-lea (asociat la tron din 771, împărat 780-797) și a mamei sale, împărăteasa Irina (regentă între anii 780-797 și împărăteasă unică între anii 797-802), a fost restabilită cinstirea sfintelor icoane. În special binecredincioasa împărăteasă Irina avea mare evlavie la Sfânta Eufimia și, cunoscând povestea aruncării moaștelor ei în mare, se străduise în fel și chip să le găsească, însă nu reușise.
În acea vreme, un bărbat pe nume Anastasie, cu rangul de comite, a primit drept moștenire un teren din insula Lemnos pe care se afla și mormântul sfintei, cu ruinele vechii biserici. Acesta, găsind ruinele bisericii, a rezidit-o din temelii și, în timpul lucrărilor, a aflat și moaștele sfintei. Fiind depuse împotriva lui niște denunțuri mincinoase, comitele a fost scos din funcție și, socotind că i se făcuse o nedreptate, a plecat la Constantinopol, vrând să facă apel la judecata imperială.
Aflând că mitropolitul de Calcedon era foarte respectat la Curte, i s-a adresat mai întâi acestuia, rugându-l să îl ajute ca să își redobândească rangul. La început, mitropolitul l-a refuzat. Anastasie, stăruind, l-a urmat pe mitropolit până la palatul episcopal, unde, văzând biserica deschisă, s-a dus să se roage. Reședința mitropolitului era atunci lângă biserica Sfintei Eufimia.
Auzind comitele de aceasta, s-a minunat foarte tare. Întrebat fiind de clerici de pricina mirării lui, le-a povestit că moaștele Sfintei Eufimia se aflau pe o moșie a lui. Clericii l-au adus atunci pe Anastasie înaintea mitropolitului de Calcedon care, cercetându-l, a aflat de la el cum ajunseseră moaștele sfintei până în insula Lemnos, aduse de cei doi frați. Atunci mitropolitul l-a luat cu sine pe Anastasie și, aducându-l înaintea împăratului și a împărătesei, le-a vestit aflarea moaștelor sfintei.
Bucuroși, împăratul și împărăteasa l-au răsplătit pe Anastasie, reașezându-l în rangul sau și făcându-i multe daruri, după care au trimis în insula Lemnos un sobor de preoți și arhierei, însoțit de mulți nobili și de o gardă de onoare, ca să afle moaștele Sfintei și să le aducă, cu cinste, la Constantinopol.
Atunci s-a iscat o mare tulburare printre locuitorii insulei, care nu vroiau să fie lipsiți de binecuvântările ce izvorau din moaștele sfintei. Episcopul locului a potolit însă poporul, iar moaștele Sfintei Mucenițe Eufimia au fost luate cu cinste și duse în corabie, care le-a purtat până la Constantinopol, fiind reașezate în biserica închinată Sfintei în anul 796.
Racla cu moaștele sfintei a mai fost o dată furată în vremea cruciadelor, fiind dusă de cruciați la Nicosia, în Cipru, însă moaștele Sfintei s-au întors iarăși la Constantinopol. După căderea Constantinopolului, în 1454, patriarhul Ghenadie al II-lea Scholarios a mutat iarăși moaștele Sfintei din biserica închinată acesteia în catedrala patriarhală, fiind mutate de fiecare dată odată cu mutarea reședinței patriarhale.
În prezent, cea mai mare parte a moaștelor Sfintei Mucenițe Eufimia se află în Catedrala Patriarhală Sf. Gheorghe aflată în cartierul Fanar din Constantinopol (Istanbul), fiind așezate în partea dreaptă a bisericii, în naos, alături de moaștele Sfintelor Solomoni și Teofano.
Racla cu moaștele Sfintei Eufimia, în Biserica Patriarhală Sf. Gheorghe, Istanbul – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
Imnografie
Pentru prăznuirea din 16 septembrie:
Tropar, glasul al 4-lea:
Foarte mult ai vestit pe cei dreptmăritori, și ai rușinat pe cei rău credincioși, Eufimia, preafrumoasă fecioară a lui Hristos, întărind cele ce părinții bine au dogmatizat la al patrulea Sobor. Muceniță preamărită, pe Hristos Dumnezeu roagă-L să ne dăruiască nouă mare milă.
Condac, glasul al 2-lea:
Nevoințe în chinuri, nevoințe pentru credință cu avânt ai suferit pentru Hristos, Mirele tău. Acestuia și acum roagă-te, să se surpe trufia vrăjmașilor sub picioarele dreptcredincioșilor, ca și atunci eresurile, prin rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu, ceea ce ai primit hotărârea credinței de la cei șase sute treizeci de Dumnezeu purtători părinți și o păstrezi, prealăudată.
În Ceaslovul cel Mare (ed. Biserica Ortodoxă, Alexandria, 2003), troparul și condacul care se cântă la praznicul din 11 iulie apar ca o variație (de traducere, probabil) a celor din 16 septembrie, care se cântă pe glasuri diferite, după cum urmează:
Tropar, glasul al 3-lea:
Ai veselit pe cei dreptcredincioși și ai rușinat pe cei rău-mărturisitori, Eufimia, preafrumoasă fecioară a lui Hristos. Căci ai întărit dogmele Sinodului al patrulea, pe care Părinții bine l-au rânduit. Muceniță mărită, roagă-L pe Hristos Dumnezeu să ne dăruiască nouă mare milă.
Condac, glasul al 4-lea:
Lupte în chinuri, lupte în credință ai purtat cu căldură pentru Hristos, Mirele tău. Şi așa precum ai zdrobit eresurile, așa și acum întărâtările vrăjmașilor supune-le sub picioarele poporului nostru, rugând pe Născătoarea de Dumneze. Căci tu ai luat de la cei șase sute treizeci purtători de Dumnezeu părinți hotarul credinței și l-ai păzit pe el, prealăudată.
Iconografie
Potrivit Erminiei lui Dionisie din Furna (ed. rom. Sophia, București, 2000, pp. 185, 209 mucenicia Sfintei Eufimia se zugrăvește astfel: Fecioara, tânără, este reprezentată înconjurată de lei și urși, îngenuncheată, cu ochii și mâinile înălțați spre Dumnezeu.
Mural depicting the martyrdom of St. Euphemia (Church of St. Euphemia, Rovinj, Croatia) – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Există și o indicație iconografică specifică menită să amintească minunea sfintei Eufimia de la Sinodul IV de la Calcedon din 451, pe care Dionise nu o menționează, însă care este evocată în Viețile Sfinților.
În relatarea minunii Sfintei Eufimia se povestește că începând de atunci, sfânta muceniță Eufimia se zugrăvește purtând în mână un sul de pergament cu mărturisirea de credință ortodoxă a Părinților de la Sinodul de la Calcedon.
Sfinta Muceniță Eufimia în toți anii izvora sânge din cinstitele ei moaște, ca și cum ar fi curs dintr-o rană.
Sfânta Mare Muceniță Eufimia s-a născut, a crescut și s-a încununat prin mucenicie în Calcedon, cetatea Bitiniei de lângă gura Mării Negre, în dreptul Constantinopolului, fiind între ele Bosforul Traciei. Ea a pătimit pe vremea împărăției lui Dioclețian, în 16 zile ale lunii septembrie, în care zi se prăznuiește pomenirea ei. Iar acum se pomenește acea minune care s-a făcut de cinstitele ei moaște în vremea Sinodului al IV-lea a toată lumea al Sfinților Părinți, ce s-a ținut în Calcedon la anul 451, prin care minune s-a dovedit și s-a întărit mărturisirea dreptei credințe. Această minune a fost hotar al Sfinților Părinți, ca să nu treacă spre împărtășirea celor rău credincioși.
Și s-a început această lucrare de aici: Dioscor, patriarhul Alexandriei și Eutihie, arhimandritul Constantinopolului, pe când încă era viu dreptcredinciosul împărat Teodosie cel Tânăr, au ridicat un nou eres de hulă împotriva Domnului nostru Iisus Hristos, amestecând cele două firi ale Lui, pe cea dumnezeiască și pe cea omenească, într-una singură. Și pe mulți din rânduiala duhovnicească și mirenească i-au amăgit cu această rea credință a lor; iar pe bărbații și boierii care erau în palatul împărătesc i-au vătămat cu acel eres și aveau mare ajutor de la ei. Iar când s-a ținut în Efes sinodul cel de loc (După cel de al treilea Sinod a toată lumea, care a fost acolo cu muți ani înainte), iar mai degrabă să zicem adunarea cea tâlhărească, la care preasfințitul Flavian (Pomenirea lui la 18 februarie), patriarhul Constantinopolului și mărturisitorul dreptei credințe, a fost ucis de cei de un gând cu Dioscor și cu Eutihie, atunci s-a întărit mai mult acel eres și era primit ca o credință dreaptă, iar credința ortodoxă era lepădată ca o rea credință oarecare. Deci era de trebuință să se adune al patrulea Sinod a toată lumea, al Sfinților Părinți, pentru lepădarea acelui eres și spre întărirea dreptei credințe.
În vremea aceea, binecredinciosul împărat Teodosie a trecut din această viață către Domnul. Iar după el a luat împărăția îmbunătățitul și plăcutul lui Dumnezeu Marcian cu Sfânta Pulheria. Acești râvnitori ai dreptei credințe, văzând Biserica tulburată de eresuri și feluritele certuri ce se făceau în ea, au poruncit să se adune în cetatea Calcedonului sfinții părinți din toată lumea creștină, ca să cerceteze și să hotărască toate cele pentru dreapta credință. Deci s-au adunat Sfinții Părinți în număr de 630, cu preasfințitul Anatolie, Patriarhul Constantinopolului și cu preasfințitul Iuvenalie, Patriarhul Ierusalimului și cu trimișii preasfințitului Leon, Papa Romei. Și au fost de față și răi credincioșii, între care începători erau Dioscor, patriarhul Alexandriei, Maxim al Antiohiei, rânduit la patriarhie de Dioscor în locul lui Domnos, și ceilalți arhierei de un gând cu ei, și Eutihie cu cei de o socoteală ai săi, încât mulțimea ereticilor era fără de număr. Și toți împreună cu Sfinții Părinți făceau Sinodul, adunându-se în biserica Sfintei Mare Mucenițe Eufimia, care este în cetățuia dinspre Bosfor; pentru că acea biserică ținea de scaunul mitropoliei Calcedonului și era foarte mare, încât putea să încapă în ea mult popor. In ea se odihneau și moaștele acestei mari mucenițe, de la care se făceau minunate și preaslăvite minuni, care se cade măcar în parte să se pomenească.
În ziua sfintei ei pomeniri, în care a pătimit pentru Hristos, în toți anii izvora sânge din cinstitele ei moaște, ca și cum ar fi curs dintr-o rană, și se lua de acolo astfel: Mormântul ei era de marmură și acoperit de o lespede tot de marmură, având înăuntru moaștele sfintei, puse într-un sicriu de lemn. În acel mormânt de marmură, în partea stângă, era o ferestruie mică, cât încăpea o mână omenească. Ferestruia era încuiată cu tărie și se deschidea numai la vremuri cuvioase. Prin acea ferestruie, numai episcopul singur, după cântarea rugăciunilor de toată noaptea și înaintea Sfintei Liturghii, scotea acel sânge cu un burete legat de o vărguță lungă de fier. Băgând acolo buretele uscat, îl scotea plin de sânge și îl storcea într-un vas cinstit, pregătit pentru aceasta. Iar poporul văzând sângele acela, înălța slavă atât lui Dumnezeu, cât și Sfintei Mucenițe Eufimia și se ungea cu el spre binecuvântare și tămăduirea neputințelor lor.
Acel sânge era foarte bine mirositor, ca și cum era amestecat cu un mir de mult preț, însă nici un fel de mir din cele pământești nu putea să fie asemănător cu acela. Pentru că sângele acela covârșea cu neasemănare toate aromatele și tămăduia toate bolile. Iar sfânta muceniță izvora din cinstitele ei moaște un sânge mirositor și tămăduitor ca acela, nu numai în vremea prăznuirii sale de peste an, ci uneori și în alte vremi, și mai ales când arhiereul acelei biserici era bărbat plăcut lui Dumnezeu, cu viață îmbunătățită. Se făceau încă și arătări multe, pentru că sfânta se arăta de multe ori celor ce se rugau ei cu credință: uneori celor ce zăceau în boli, alteori celor ce alergau la biserică și la mormântul ei, iar alteori celor ce erau în felurite primejdii și o chemau în ajutor. Și alergau spre închinare cu credință la dânsa în Calcedon popoare din toate țările și cetățile, dar mai ales din Constantinopol. Drept aceea, adunându-se Sinodul Sfinților Părinți celor din toată lumea, împărații au poruncit ca acolo să se săvârșească.
La acel sinod, făcându-se multă neînțelegere și ceartă a dreptcredincioșilor creștini cu ereticii, pentru că rău credincioșii nu voiau nicidecum să se supună la dogmele cele drepte, atunci Preasfințitul Anatolie, sfătuindu-se cu ceilalți sfinți părinți, a zis către eretici: „Să scrieți voi într-o carte mărturisirea credinței voastre și vom scrie și noi mărturisirea noastră și amândouă scrisorile, pecetluindu-le, să le punem în mormânt la preacinstitele moaște ale Sfintei Mare Mucenițe Eufimia, apoi să ne rugăm sobornicește lui Dumnezeu cu post, ca, prin această sfântă plăcută a sa, să ne descopere care este credința cea dreaptă”. Aceasta zicând Sfântul Anatolie, toți au lăudat sfatul lui. Deci au scris două cărți: dreptcredincioșii pe a lor, iar ereticii pe a lor. Apoi, pecetluindu-le cu pecețile lor și descoperind mormântul sfintei, au pus amândouă scrisorile pe pieptul ei. Și iarăși acoperind mormântul, l-au întărit cu pecete împărătească și cu strajă și s-au rugat trei zile cu postire.
Și sosind ziua a patra, împăratul împreună cu tot sinodul s-au dus la cinstitul mormânt al Sfintei Eufimia și, desfăcând pecetea împărătească, când au deschis mormântul, au văzut scrisoarea celor dreptcredincioși șezând în dreapta sfintei, iar scrisoarea celor răucredincioși zăcând la picioarele ei. Și de mirare era și aceasta, că ea și-a întins mâna sa spre împărat și spre patriarh ca o vie, dându-le lor scrisoarea mărturisirii celei drepte. Atunci toți s-au umplut de bucurie negrăită și au dat slavă lui Dumnezeu, cântând cântări de laudă și de mulțumire sfintei mucenițe și închinându-se cu fierbinte dragoste moaștelor ei făcătoare de minuni.
Și îndată toți au propovăduit credința cea dreptmăritoare, ca una ce era întărită de Dumnezeu și adeverită prin sfânta și marea muceniță, iar credința ereticilor au dat-o anatemei. Și mulți dintre eretici, văzând acea minune, au trecut la dreptcredincioși, iar pe cei care se mai împotriveau, pe aceia i-au scos din dregătoriile lor și i-au trimis la închisoare. Din acel timp, zugravii au început a închipui în icoane pe Sfânta Mare Muceniță Eufimia cu scrisoarea în mâna dreaptă, spre aducere aminte de acea preaslăvită minune, care s-a făcut în timpul sinodului. Și precum atunci, așa și după aceea, sfânta muceniță n-a încetat a face minuni și a izvorî din cinstitele ei moaște sânge mirositor ca mirul.
Iar după ce au trecut mulți ani, împărăția a luat-o Mavrichie. Acest împărat, fiind binecredincios, mai târziu a cam slăbit în credință, îndoindu-se de minunile sfintei și de sângele care curgea din rănile ei, socotindu-l că este prefăcut, iar nu adevărat. De aceea, vrând să se încredințeze și să afle adevărul, a făcut astfel:
Mai înainte cu multă vreme de a se face pomenirea cea de peste an a sfintei și marii mucenițe, a întărit atât mormântul, cât și fereastra mormântului cu pecetea sa împărătească. Deci, sosind ziua praznicului, s-a dus singur de la Constantinopol la Calcedon și, desfăcându-și pecetea sa, a deschis ferestruia. Și îndată a ieșit miros foarte plăcut, încât a umplut biserica, iar sângele, mai bine-zis mirul cel asemenea cu sângele, a curs din cinstitele moaște ale sfintei, mai mult ca de obicei, pentru că nici într-un an n-a curs atât de mult sânge ca în acela, spre înfruntarea puținei credințe a împăratului și spre întărirea credinței fără îndoire în puterea lui Dumnezeu, Care poate să le facă pe toate mai presus de fire. Căci Domnul, Care a putut scoate lui Samson izvor de apă vie din osul cel uscat al fălcii de măgar, oare nu putea ca din moaștele cele nestricăcioase ale plăcutei Sale să izvorască sânge și mir? Deci împăratul, cunoscând greșeala sa, s-a căit și a câștigat mare credință și evlavie către Sfânta Eufimia.
După aceasta, în timpul împărăției lui Eraclie, a fost, cu îngăduința lui Dumnezeu, mare năvălire a perșilor asupra țării Bitiniei și asupra hotarelor Calcedonului. Și cuprinzând ei toată cetățuia aceea, au pustiit-o, după obiceiul barbar. Apoi, intrând în biserica sfintei marii mucenițe, au luat toate cele ce le-au găsit, dar voind să deschidă mormântul sfintei, nicidecum n-au putut. Deci, ostenindu-se mult, nimic n-au sporit, pentru că nu numai lespedea de marmură de deasupra era nemișcată, dar nici ferestruia nu se putea deschide. Atunci perșii, adunând mulțime de lemne și de vreascuri, au împresurat mormântul și, făcând pe dânsul ca un stog, au pus materii arzătoare și le-au dat foc, așteptând să se risipească marmura din acea cumplită ardere.
Dar nici așa n-au sporit ceva, pentru că arzând toată materia aceea, s-a prefăcut în cenușă, dar mormântul sfintei a rămas nevătămat, Dumnezeu făcând pe plăcuta Sa minunată. Iar după plecarea perșilor, împăratul cu patriarhul au ținut sfat pentru moaștele Sfintei și Marii Mucenițe Eufimia și au socotit să le mute din Calcedon la Constantinopol, temându-se de năvălirea din nou a barbarilor împotriva Calcedonului.
Deci zidind în Constantinopol, aproape de hipodrom, o biserică mare și frumoasă în numele sfintei, după asemănarea celei de la Calcedon, au adus într-însa cu cinste sfintele moaște, împreună cu mormântul cel de piatră, iar pe mitropolitul Calcedonului l-au rânduit să fie lângă dânsele, spre mai mare cinste a sfintelor moaște. Iar mormântul l-au pus în altar în locul dumnezeieștii mese, și pe el se săvârșea jertfa cea fără de sânge, înăuntru fiind cinstitele moaște ale Sfintei Marii Mucenițe Eufimia, de la care se săvârșeau minuni, precum în Calcedon, și sângele cel mirositor și dătător de tămăduire ca mirul, izvora la timpul obișnuit.
Deci, trecând mulți ani și schimbându-se mulți împărați, și Sinoadele Sfinților Părinți a toată lumea, al cincilea și al șaselea săvârșindu-se, a venit ca împărat al Constantinopolului Leon Isaurul, cel cu nume și obicei de fiară. Acela mai întâi a început a tulbura Biserica lui Dumnezeu cu eresul luptării de icoane, numind sfintele icoane idoli; iar către cei de un gând cu el zicea: „Iată, acestea sunt de care zice proorocul: Ochi au și nu văd, urechi au și nu aud, gură au și nu vorbesc…”. Și i se împotrivea lui Preasfințitul Patriarh Gherman, însă el l-a izgonit cu necinste din scaun și în locul lui a rânduit pe un eretic de un gând cu dânsul. Asemenea i-a izgonit și pe ceilalți arhierei dreptcredincioși, care nu se învoiau la ereticia lui, batjocorindu-i. Iar el hulea nu numai sfintele icoane, ci și împotriva moaștelor sfinților lătra fără de rușine, ca un câine cu neînfrânată limbă, defăimându-le cu totul.
Deci, văzând și auzind de minunile ce se făceau de sfintele moaște ale Sfintei și Marii Mucenițe Eufimia, i se rupeau rărunchii de zavistie, dar nu îndrăznea să facă la arătare ceva rău moaștelor, temându-se de ridicarea și de tulburarea poporului. Deci a aflat ticălosul un meșteșug ca acesta: s-a dus noaptea în ascuns cu cei de un gând ai săi în biserica Sfintei Eufimia și a descoperit mormântul ei, pe care perșii nu l-au putut descoperi, pentru că Domnul Hristos a slobozit să se atingă mâinile celor răucredincioși de cinstitele moaște ale miresei Sale, pe care le-a păzit neatinse de mâinile necredincioșilor păgâni. Căci perșii greșeau în neștiința lor, iar creștinii cei răucredincioși, știind, îndrăzneau. De aceea le-a îngăduit lor, spre mai mare osândă, ca să necinstească pe acea sfântă.
Deci împăratul Leon, descoperind mormântul, a scos de acolo racla cea de lemn în care erau moaștele nestricate cele făcătoare de minuni ale Sfintei Eufimia, iar în locul acelora a băgat în mormântul cel de piatră niște oase putrede și puturoase, pe care le pregătise înadins și, acoperindu-le iarăși cu lespedea, s-a dus, luând cu sine tâlhărește acele sfinte moaște, pe care le-a pus într-o cameră din palatul împărătesc. Iar surorile împăratului și cu fiicele sale, tăinuindu-se de el, mergeau la sfintele moaște și le cădeau cu miruri și le aprindeau lumânări, cinstindu-le cu osârdie și închinându-se lor cu dragoste. Dar răucredinciosul împărat, înștiințându-se degrabă despre aceasta, îndată a luat racla cu sfintele moaște și a aruncat-o noaptea în mare.
Iar a doua zi, strângând adunare din cei răucredincioși, ocăra la arătare pe poporul cel dreptcredincios, hulind și defăimând moaștele sfintei marii mucenițe, zicând: „O, oameni nebuni, mergeți și vedeți înșelăciunea cu care vă înșelați, spunând că sunt nestricăcioase și făcătoare de minuni moaștele prealăudatei Eufimia; descoperiți mormântul și vedeți care este adevărul!”. Deci îndată a trimis pe oamenii săi ca să descopere mormântul și tot poporul a văzut oasele cele putrede și puturoase. Drept aceea ereticii au început a râde și a batjocori pe cei dreptcredincioși, numindu-i închinători de oase puturoase, iar dreptcredincioșii, minunându-se de un lucru neașteptat ca acela, nu știau ce se întâmplase și s-au umplut de rușine și de jale.
Atunci mulți au socotit că toate minunile sfintei sunt înșelăciuni, și scuipând oasele acelea puturoase, le-au aruncat afară. Asemenea și mormântul acela de marmură l-au scos afară și biserica lui Dumnezeu au prefăcut-o într-o urâciune a pustiirii, căci au necinstit-o foarte. Și era biserica aceea ca o peșteră oarecare pustie sau ca un ocol de animale; încă și mai rea, pentru că toate spurcăciunile și necurățiile se puteau face acolo. Astfel, fierarii își făcuseră înăuntrul bisericii cuptoare de fierărie și lucrau într-însa meșteșugurile lor. Și, unde mai înainte se auzea glas de cântări dumnezeiești, acum ieșea de acolo sunetul ciocanelor care băteau fierul pe nicovală și se auzeau cântece necuviincioase, cuvinte spurcate și ceartă între oameni fără de rânduială.
Și petreceau acei meșteri în acea biserică pustiită, cu femeile și cu copiii lor. Iar în Sfântul Altar, ca într-un loc ascuns, își aveau locul unde își făceau nevoile trupești. Și a răbdat Dumnezeu îndelung acele fapte rele omenești, care spurcau până într-atât sfințenia Lui, până ce pe cei răi i-a pierdut rău și iarăși a ridicat dreapta credință, curățind și sfințind locul Său, pe care l-a făcut iarăși sălășluire a slavei Sale.
Iar cinstitele moaște ale întru tot lăudatei mucenițe, fiind aruncate în mare, atunci trecea pe acolo o corabie, după rânduiala lui Dumnezeu, de la portul care se numea „al Sofiei”. Acea corabie avea stăpâni doi frați, Serghie și Sergon. Și văzând ei sicriul purtat de valuri aproape de corabia lor, l-au luat în corabie, socotind că într-însul este vreo vistierie lumească. Deci, dând drumul la pânze, au plecat. Și sosind la portul care se numește „al lui Avid”, au deschis sicriul și văzând moaștele nestricate și cu bună mirosire ale sfintei mucenițe, s-au bucurat de acea comoară duhovnicească, iar mai ales când s-au adeverit în vedenie de sfințenia acelor moaște. Pentru că în noaptea următoare au văzut în vis o slavă mare deasupra moaștelor și un sfeșnic în care ardeau lumânări și niște bărbați prea luminoși cântând și lăudând pe Dumnezeu.
După vedenia aceea, ei s-au rugat lui Dumnezeu să le descopere ale cărui sfânt sunt acele moaște. Deci, plutind, s-au apropiat de insula ce se numea Lemnos. In insula aceea se aflau moaștele făcătoare de minuni și izvorâtoare de mir ale Sfintei Mucenițe Glicheria (Pomenirea ei la 13 mai.). Și rămânând ei lângă insula aceea, au văzut în vedenie pe Sfânta Muceniță Glicheria venind spre corabia lor, iar din corabie ieșind în întâmpinarea ei o fecioară foarte frumoasă, și amândouă s-au îmbrățișat cu dragoste. Iar fecioara care venise a zis către cea care ieșise din corabie: „Bucură-te, mucenița lui Hristos, fericită Eufimia!”. Iar aceasta, de asemenea, i-a răspuns: „Bucură-te, muceniță a lui Hristos, fericită Glicheria!”. Și sărutându-se una cu alta, s-au despărțit – Sfânta Glicheria s-a dus la locul său, iar Sfânta Eufimia s-a întors în corabie.
Această vedenie s-a făcut la amândoi frații și s-au bucurat foarte mult, fiindcă s-au înștiințat ale cui sunt moaștele acelea. Deci, rugându-se cu căldură către Sfânta Mare Muceniță Eufimia, au căzut cu osârdie la sfintele ei moaște și le sărutau, plângând de bucurie. Și voiau să ducă acea vistierie fără de preț în patria lor, dar Dumnezeu și sfânta cea plăcută Lui n-au voit așa. Căci, după ce corăbierii au ridicat pânzele corăbiei și au pornit spre țara lor, fiind acum departe de insula aceea, deodată s-a ridicat o furtună și o învăluire mare, încât corabia, fiind purtată de valuri, iarăși a venit la aceeași insulă. Și liniștindu-se marea, corăbierii au pornit din nou în călătoria lor.
Dar iarăși, din porunca lui Dumnezeu, valurile ridicându-se fără de veste, au adus corabia înapoi la insulă. Și aceasta s-a întâmplat nu de două ori, nici de trei ori, ci de mai multe ori, iar cei din corabie erau în mare nepricepere. Deci, în noaptea următoare, li s-a arătat mucenița lui Hristos, zicându-le: „Pentru ce vă siliți să mă duceți pe mine încoace și încolo? Nu se poate ca eu să ies de aici, nici nu voiesc să mă duc acolo unde voiți să mă duceți voi!”. Apoi iarăși a zis: „Oare nu-mi ajunge acea mutare din Calcedon în Constantinopol și aducerea mea aici? Pentru ce mai voiți să mă duceți în părțile cele de jos? Aceasta nu vă este cu putință. Deci să nu vă mai osteniți cu aceasta, ci să-mi faceți în insula aceasta o casă mică ca să mă odihnesc într-însa”.
Zicând acestea, sfânta s-a făcut nevăzută, iar acei frați cinstiți, Serghie și Sergon, îndată s-au supus cu osârdie poruncii sfintei și, fiind în port, au ieșit din corabie la uscat. Și ducându-se ei, au spus episcopului insulei de moaștele Sfintei Eufimia, de arătarea și de porunca ei. Iar episcopul s-a bucurat de aceasta și le-a poruncit să păstreze în taină sfintele moaște, căci și în acea insulă a ajuns porunca cea groaznică a împăratului cel răucredincios, ca să se lepede și să se dea focului sfintele icoane și cinstitele moaște ale sfinților. Din pricina acestei porunci a răucredinciosului împărat, erau ascunse sub obroc și moaștele Sfintei Mucenițe Glicheria, care izvorau mir. Apoi, căutând un loc ales, episcopul a binecuvântat pe Serghie și pe Sergon să zidească o biserică mică pentru mucenița lui Hristos, nu departe de malul mării. Și săvârșindu-se iute zidirea, episcopul a mers de a sfințit biserica, iar cinstitele moaște le-a pus în altar, sub pământ, ca să nu afle de ele luptătorii de icoane.
Apoi, săvârșindu-se aceasta, acei doi frați s-au sfătuit și s-au făgăduit către sfânta, zicând: „Sfântă mare și prealăudată Mucenița Eufimia, nu te vom lăsa pe tine niciodată și nici nu ne vom depărta de la sfintele tale moaște, ci aici îți vom sluji ție până la sfârșitul vieții noastre!”. Făcând ei o făgăduință ca aceasta, și-au vândut toate negu-țătoriile lor ce le aveau în corabie și, lepădându-se de lume, viețuiau în postiri și rugăciuni lângă acea biserică. Și nu după multă vreme, plăcând lui Dumnezeu, s-au mutat la viața cea fără de moarte prin mijlocirile Sfintei Mucenițe Eufimia, căreia i-au slujit cu osârdie.
Iar mai înainte de sfârșitul lor, au pus pe mormântul sfintei mucenițe o lespede de piatră, ca să nu se uite locul acela, în care se păzea acea vistierie de mult preț, iar pe piatră au scris: „Noi, Serghie și Sergon, frați de un pântece, înotând cu corabia pe Elespont, am luat din mare aceste cinstite moaște ale Sfintei și prealăudatei Mucenițe Eufimia, care erau purtate de valuri, și le-am pus aici, după porunca ei”.
După aceasta, episcopul acelei insule a zidit o biserică aleasă și voia să mute într-însa moaștele Sfintei Eufimia. Și venind el în acea mică biserică zidită de acei doi frați, a săvârșit rugăciunile de toată noaptea; apoi, dormitând, i s-a arătat sfânta, zicând: „Cuvioase părinte, să nu începi a face ceea ce gândești, pentru că nu te voi asculta întru aceasta; ci să mergi la sora mea, la Sfânta Muceniță Glicheria, și s-o rogi pe ea, căci o voi ruga și eu, și ea va voi să se mute în biserica ta. Iar pe mine să mă lași ca să mă odihnesc în locul acesta, până ce mă voi întoarce iarăși la locul meu”. Iar episcopul, deșteptându-se din somn, s-a înspăimântat și nu a mai îndrăznit să se atingă de acel lucru la care se gândea. Deci, ducându-se la Sfânta Muceniță Glicheria, care se păzea în alt loc, și făcând rugăciuni către ea, a mutat-o în biserica sa și a pus-o sub țărână. Pentru că așa erau tăinuite moaștele sfinților înaintea luptătorilor de icoane, care vrăjmășuiau împotriva lor. Și deși erau sub țărână, însă cei dreptcredincioși se adunau la ele și săvârșeau prăznuirile lor cu cinste, căci de la acele plăcute ale lui Dumnezeu se dădeau tămăduiri de toate bolile și neputințele.
Iar într-un an, în ziua pomenirii Sfintei Marii Mucenițe Eufimia, săvârșindu-se praznicul aceleia în biserica ei, s-a întâmplat unui voievod oarecare, iubitor și râvnitor al eresului luptătorilor de icoane, că mergea cu oastea în corăbii pe lângă insula aceea și, ieșind la uscat, a văzut lângă biserica ce era aproape de port o adunare mare de oameni. Și întrebând el de pricina acelei prăznuiri, i s-a spus că poporul săvârșește praznic pentru moaștele Sfintei Mucenițe Eufimia, care se odihnesc acolo. Atunci răucredinciosul acela s-a umplut de mânie și pornind cu oaste spre biserică, a risipit poporul, strigând și zicând: „Oare așa vă poruncesc vouă împărații, o, închinătorilor de idoli și slujitorilor de oase moarte?”. Astfel a batjocorit ticălosul pe creștinii cei dreptcredincioși și a risipit acea biserică aproape până la temelie. Iar moaștele sfintei s-au păzit întregi sub țărână, dar s-a pustiit locul acela pentru o vreme.
După moartea împăratului Leon Isaurul, a venit la împărăție fiul său Constantin, care se numea Copronim, odrasla cea prea rea a rădăcinii celei rele. Acesta nu numai că lepăda cinstirea icoanelor, dar s-a lepădat în taină și de Insuși Hristos Dumnezeu, iar pe Preacurata Fecioară Născătoare de Dumnezeu o hulea cu spurcata lui limbă și batjocorea pe sfinții plăcuți lui Dumnezeu. El se deprinsese din tinerețe la toată răutatea și la viața cea spurcată, căci a învățat vrăji și farmece, și sângele omenesc îl vărsa fără cruțare.
Constantin Copronim era mai cumplit decât tatăl său și a ucis mulți bărbați nevinovați și drepți, și a pierdut cu totul rânduiala monahicească din Constantinopol. El a împărățit mult, prin îngăduința dumnezeiască, pentru păcatele oamenilor, și făcând răutăți fără de număr, a murit cu amară moarte. Iar după el a luat împărăția fiul său Leon, care era tot asemenea luptător de icoane, dar nu se arăta atât de râvnitor ca tatăl și bunicul lui. Apoi luându-și Leon sfârșitul vieții, a împărățit după el Constantin, fiul său, cu maica sa Irina, cea numită cu numele păcii, căci ea a adus cu adevărat pace Bisericii lui Hristos.
Fiul ei fiind încă mic, în anii copilăriei, ea singură ocârmuia bine și cu plăcere dumnezeiască împărăția grecească, îndreptând toate cele răsturnate și risipite de împărații cei luptători de icoane. Deoarece era binecredincioasă și iubitoare de Dumnezeu, ea a întors de la surghiun pe Sfinții Părinți care fuseseră izgoniți pentru cinstea sfintelor icoane. Ea a adunat al șaptelea Sinod a toată lumea, cu Preasfințitul Tarasie, Patriarhul Constantinopolului. Astfel s-a dăruit sfintelor biserici împodobirea icoanelor, iar eresul cel luptător de icoane a fost dat blestemului de Sfinții Părinți.
Atunci și biserica aceea din Constantinopol, care este aproape de hipodrom, a Sfintei Marii Mucenițe Eufimia, de care s-a vorbit mai sus că a fost pustiită de Leon Isaurul, s-a reînnoit iarăși de binecredincioasa împărăteasă Irina, pentru că ea a poruncit s-o curețe de spurcăciuni și să-i înnoiască toată risipirea, înfrumusețând-o cu toate podoabele, cu icoane bine încuviințate, cu veșminte sfințite și cu vase de mult preț. Deci după ce biserica a fost sfințită, iarăși se săvârșeau într-însa ca mai înainte slujbele dumnezeiești și mitropolitul Calcedonului petrecea lângă ea.
Iar împărăteasa Irina, iubitoarea lui Hristos, avea multă sârguință pentru căutarea moaștelor prealăudatei Mucenițe Eufimia, pentru că din vremea aceea când Leon Isaurul a luat tâlhărește moaștele sfintei și le-a aruncat în mare, s-a răspândit vorba între cei dreptcredincioși de fapta cea rea și tăinuită a împăratului. Deci se povestea că cinstitele moaște s-au aflat într-un loc și se păzesc de credincioși și se îngrijea împărăteasa să afle unde sunt. Iar Domnul, Cel ce face voia celor ce se tem de El, a dat de știre împărătesei, despre moaștele sfintei mucenițe cele dorite de dânsa, în chipul acesta:
În insula aceea care se numea Lemnos, unde se păzeau moaștele sub țărână, precum s-a zis, era un bărbat oarecare slăvit, cu dregă-toria comit și cu numele Anastasie. Aceluia i-a venit ca moștenire acel loc, pe care cei doi frați pomeniți mai înainte, Serghie și Sergon, au zidit biserica Sfintei Mare Mucenițe Eufimia, și în care au ascuns cinstitele ei moaște, punând deasupra mormântului o lespede de piatră scrisă.
Acel Anastasie comitul, văzând că biserica prealăudatei mucenițe era risipită, a zidit una nouă pe temelia celei dintâi și a înfrumusețat-o cu cuviincioasă podoabă. Iar după o vreme oarecare i s-a întâmplat de a căzut într-o ispită, pentru niște clevetiri nedrepte ale unor oameni pizmuitori, și a fost lepădat din dregătoria sa fără nici o vină. Deci s-a dus la Constantinopol să se apere de învinuirile cele nedrepte și să-și câștige iarăși dregătoria sa.
Și căutând el acolo un mijlocitor către împărăteasă, i s-a spus de unii că mitropolitul Calcedonului este puternic să-i mijlocească, pentru că are mai multă îndrăzneală decât alții, ca să folosească celor ce au strâmbătate. Iar Anastasie, căutând pe mitropolit, l-a găsit în palatele împărătești și, căzând la dânsul, i-a spus pricina venirii sale, rugându-l să-i fie mijlocitor și ajutător. Dar mitropolitul se lepăda, zicând: „Nu pot să fac aceasta, pentru că nu-mi stă în puterea mea”. Aceasta zicând-o mitropolitul, s-a dus din palatul împărătesc la casa sa, iar Anastasie, urmând după dânsul până la curtea arhierească, a văzut biserica deschisă și a intrat într-însa să se roage.
Și rugându-se el din destul cu plecarea genunchilor, a șezut la un loc, pentru că nu era cântare bisericească într-acel ceas. Iar unul din clerici, fiind de rând în acea săptămână, a venit la dânsul și l-a întrebat cine și de unde este. Și i-a spus Anastasie acelui cleric toate cele despre sine și mâhnirea sa. După aceea, a întrebat pe cleric, zicând: „A cărui sfânt este biserica aceasta?”. Clericul a răspuns: „Această biserică este a Sfintei Marii Mucenițe Eufimia, cea prealăudată”. Auzind Anastasie aceasta, îndată și-a pus cu dragoste mâna dreaptă la piept și a zis: „O, Sfânta mea Eufimia!”. Clericul a zis: „Pentru ce o numești a ta?”. Anastasie i-a răspuns: „Am pe moșia mea în biserică cinstitele ei moaște; deci pentru aceea o numesc «a mea» cu îndrăzneală”. Clericul a zis: „Cum se poate să fie aceasta? Oare adevărat grăiești? Omule, păzește-te să nu fie mincinoase cuvintele tale, că-ți vei aduce singur primejdie asupra ta, fiindcă împărăteasa are mare grijă de aceasta, căutând să afle moaștele Sfintei Eufimia, și a poruncit mitropolitului să se roage lui Dumnezeu pentru aceasta, ca să dea înștiințare despre cinstitele moaște ale muceniței Sale”. Anastasie a zis: „Să mă crezi pe mine, cucernice părinte, că la mine sunt moaștele prealăudatei Eufimia, care au fost în Calcedon!”.
Aceasta auzind-o clericul, l-a rugat să aștepte puțin la locul acela, iar el, alergând cu bucurie, a spus cele auzite mitropolitului Andrei. Auzind acestea mitropolitul, s-a umplut de bucurie și chemând pe Anastasie, l-a întrebat de moaștele sfintei. Iar el a spus toate cu de-amănuntul, câte le auzise de la cei ce trăiau în insula aceea, despre cinstitele moaște ale Sfintei Eufimia. A spus, așijderea, și ceea ce este scris pe lespedea de piatră de către cei doi frați, care au scos moaștele sfintei din mare. Iar cuviosul mitropolit s-a dus îndată la preasfințitul patriarh Tarasie și i-a spus acestea.
Atunci Preasfințitul Patriarh Tarasie a mers împreună cu mitropolitul la împărat și la maica lui, ducând cu dânșii și pe Anastasie. Iar acela a spus împăratului și maicii sale toate cele ce le știa despre cinstitele moaște ale muceniței lui Hristos și toți s-au bucurat și au mulțumit lui Dumnezeu, iar lui Anastasie i-au dăruit multe daruri și l-au rânduit în cea dintâi dregătorie.
Deci, gătind fără de zăbavă o corabie aleasă, au trimis la insula Lemnos bărbați cinstiți din rânduiala duhovnicească și din palatele împărătești, împreună cu Anastasie comitul, ca să aducă moaștele sfintei de acolo la Constantinopol. Iar ei mergând cu bine, au ajuns la insula aceea. Insă locuitorii de acolo, aflând că dregătorii Constantinopolului au venit să ia de la ei moaștele Sfintei Mucenițe Eufimia, s-au adunat cu mânie, voind să se împotrivească trimișilor împărătești și să nu-i lase să ia din insula lor acea vistierie duhovnicească neprețuită. Și se mâniau mai ales împotriva lui Anastasie comitul, numindu-l vânzător, și se făcea ceartă în popor.
Și abia a potolit poporul episcopul acelei insule, zicând: „O, oamenilor, nu vă împotriviți la o voință ca aceasta a lui Dumnezeu, nici să porniți pe împărat spre mânie, pentru că mânia împăratului este ca mânia leului”. Și liniștindu-se poporul, au descoperit mormântul sfintei și au scos dinăuntrul pământului cinstitele moaște ale miresei lui Hristos, ca pe o floare preafrumoasă, și s-a umplut văzduhul de mirosul lor de bună mireasmă. Deci le-au dus pe ele în corabie cu cântări de psalmi, cu lumânări și cu tămâieri. Iar poporul le-a petrecut cu lacrimi, plângând că se lipsește de o bogăție așa de scumpă ca aceea; și a stat pe malul mării, petrecându-le cu ochii, până ce corabia nu s-a mai văzut.
Și ajungând corabia în Constantinopol, toată cetatea împreună cu împăratul și maica împăratului și cu preasfințitul patriarh au ieșit întru întâmpinarea cinstitelor moaște ale muceniței lui Hristos și le-au primit cu bucurie, veselindu-se și prăznuind. Apoi le-au dus cu slavă în biserică, de unde fuseseră scoase în taină de eretici, și le-au pus în același mormânt de piatră, precum fuseseră mai întâi. Astfel Sfânta și Marea Muceniță Eufimia cea prealăudată și-a luat cinstitul său loc de mai înainte în Constantinopol, iar Dumnezeu, cel proslăvit întru sfinții Săi, Se slăvea întru minunile ei. Căruia și de la noi să-I fie cinste și slavă, acum și de-a pururea și în vecii vecilor. Amin.
Sfânta cuvioasă Fevronia din Nisibe este o fecioară muceniță din Nisibe care a mucenicit la în timpul uneia din persecuțiile împotriva creștinilor din timpul domniei împăratului Dioclețian (284-305).
Prăznuirea ei în Biserica Ortodoxă se face la 25 iunie.
***
Această fericită și preacuvioasă din fragedă vârstă ridicând asupra ei jugul Domnului Hristos, și cu cuviință petrecându-și viața sub canonul mănăstirii, care se afla la hotarele perșilor și ale romanilor, în cetatea numită Nisibe, care se mai numește și Antiohia Migdoniei, acolo s-a făcut monahie.
Și a întrecut pe toate cele ce erau cu dânsa, atât la nevoința sihăstriei și la înțelepciune cât și la citirea dumnezeieștilor Scripturi. Și egumena tuturor monahiilor ce petreceau acolo era cuvioasa Vriena.
Iar în zilele lui Dioclețian (284-305), un guvernator anume Selin prigonea creștinii; pentru aceasta celelalte călugărițe au ieșit din mănăstire, grăbindu-se ca să scape de moartea ce le sosise; însă fericita Fevronia, aflându-se atunci bolnavă și neputând să fugă, zăcea în pat, și ședea lângă dânsa Vriena și alta ce se chema Ieria Singlitica.
Deci venind ostașii lui Selin, au spart porțile cu topoarele, și intrând înăuntru, îndată scoțând săbiile au vrut să taie pe Vriena; dar Prim, nepotul lui Lisimah, arătându-se pururea cu blândețe spre crestini, n-a lăsat să o taie.
După aceea luând pe Fevronia, au dus-o la guvernatorul Selin, mergând după dânsa Vriena și Ieria și Tomaida, întărind-o în credință și învățând-o să nu se teamă de chinuri, nici să vândă credința lui Hristos, îndemnând-o ca să-și aducă aminte de surorile Livia și Leonida și de Evtropia.
Dintre care, Liviei adică i s-a tăiat capul pentru Hristos, iar Leonida a fost băgată în foc, iar copila Evtropia, auzind pe maica-sa spunându-i: “Nu fugi, fiică”, ea și-a pus mâinile înapoi, și și-a plecat grumazul la chinuitori, și a murit cu osârdie.
Deci, Vriena după ce a învățat-o din destul, s-a întors la mănăstire plângând și tânguindu-se și temându-se pentru necunoașterea sfârșitului. Pentru aceasta se ruga lui Dumnezeu, ca să fie biruit diavolul de dânsa.
Iar Tomaida și Ieria, îmbrăcându-se cu port bărbătesc, au urmat după sfânta, amestecate cu slugile. Și dacă au dus-o, întâi a stat de față înaintea lui Lisimah, nepotul lui Selin, care a întrebat-o ca să spună cum îi este numele, neamul și credința ei; deci mucenița în loc de toate a zis cum că este creștină.
Apoi după aceasta Selin, ispitind-o cu amăgituri și cu momeli ca să o întoarcă din credința ce avea către Hristos, și neputând, a poruncit să o întindă de patru părți, și o ardea cu foc dedesubt; iar deasupra o băteau slujitorii.
Deci de răni și de focul ce o ardea, și a cărui văpaie era atâta de untdelemnul aruncat într-însul, se topeau cărnurile fericitei Fevronia și curgeau pe pământ.
După aceea a poruncit de au spânzurat-o și au bătut-o cu toiege de fier; apoi i-au tăiat limba, și i-au dezrădăcinat dinții; apoi i-au tăiat sânii amândoi, și i-au pus foc peste tăieturi.
Pe urma i-au tăiat mâinile și picioarele, și în sfârșit i-au tăiat capul.
La porunca lui Lisimah, au luat credincioșii moaștele sfintei, și le-au adus în mănăstirea ei prin Firm comitele, ținându-le slujitorii împreună cu dânsul; și le-au pus la loc toate mădularele punându-i și dinții pe pieptul ei; și așa adunându-se episcopii și clericii, împreună cu monahii și mulțime de creștini, cu cântări și cu laude, făcând priveghere de toată noaptea, au îngropat-o.
Iar despre Lisimah se spune că socotind grea nenorocirea ce se întâmplase, adică mucenicia sfintei, întâi căci el era din mamă creștină, și al doilea că s-a arătat crud și sălbatic Selin, moșul lui, către muceniță, pierzând frumusețea fecioarei, care era mai presus de om, a rămas atunci nemâncat și s-a mâhnit foarte de moartea muceniței, și a plâns cu amar.
Și peste puțin mai apoi a crezut în Hristos împreună cu Prim, și a primit dumnezeiescul Botez. Iar Selin, ieșindu-și din minte, se uita la cer și, zbierând tare ca un bou, s-a lovit cu capul de un stâlp de piatră; și așa cel rău, rău și-a lepădat sufletul.
Posteritatea
Se zice că atunci când se făcea pomenirea sfintei, la mănăstire în toți anii, se arăta sfânta muceniță, stând de față și cântând împreună cu celelalte fecioare, și stă la locul ei până la a treia rugăciune.
Iar odată încercând Vriena să o pipăie, îndată s-a făcut nevăzută, neîngăduind să pună mâna pe dânsa.
Când episcopul cetății Nisibe a zidit o nouă biserică în cinstea sfintei mucenițe Fevronia, a dorit să mute în această biserică moaștele sfintei. Dar ori de câte ori slujitorii se apropiau de raclă ca, un cutremur însoțit de tunete puternice îi impiedica să să ia moaștele.
Înțelegând deci că dorința sfintei era ca să rămână moaștele ei în mănăstirea ei, episcopul le-a lăsat acolo și a luat doar un dinte al sfintei, pe care l-a pus în noua biserică și prin care s-au făcut multe minuni acolo de-a lungul timpului.
Imnografie
Troparul Sfintei Mari Mucenițe Fevronia
Glasul 4
Mieluşeaua Ta, Iisuse, Fevronia, strigă cu glas mare: pe Tine, Mirele meu, te iubesc și pe Tine căutându-Te mă chinuiesc și împreună mă răstignesc și împreună mă îngrop cu Botezul Tău; și pătimesc pentru Tine, ca să împărățesc întru Tine; și mor pentru tine, ca să viez pentru Tine; ci, ca o jertfă fără de prihană, primește-mă pe mine ceea ce cu dragoste mă jertfesc Ție. Pentru rugăciunile ei, ca un milostiv, mântuiește sufletele noastre.
Condacul Sfintei Mari Mucenițe Fevronia
Glasul 6
Ceea ce eşti folositoare…
Mirele meu Cel Preadulce, Hristoase, a strigat Muceniţa Fevronia, nu-mi este mie cu anevoie a merge pe urma Ta; căci dulceaţa dragostei Tale a întraripat sufletul meu cu nădejdea şi frumuseţea milostivirii Tale, a îndulcit inima mea, ca să beau paharul pătimirii după Tine; ca să mă numesc şi vrednică a dănţui în cămară împreună cu fecioarele cele înţelepte. Pentru aceasta, preacuvioasă răbdătoare de chinuri, cinstind nevoinţele ostenelilor tale, te rugăm pe tine, roagă-te să nu ni se închidă şi nouă uşile cămării.
Sfânta Fevronia singură voia să se înfrâneze pe sine și se îndeletnicea la atâta postire și înfrânare, încât niciodată nu a gustat pâine sau apă să se sature, ci totdeauna se lupta cu foamea și cu setea; și încă își obosea trupul cu multe nevoințe și osteneli, primind puțin somn.
Pe vremea păgânului împărat Dioclețian, era în Roma un eparh cu numele Antim. Acela avea un fiu, anume Lisimah, pe care îl logodise cu o fecioară frumoasă a unui senator care se numea Prosfor. Acel eparh, îmbolnăvindu-se de moarte, a chemat pe un frate al său, anume Selin, și i-a zis: „Domnul meu frate, eu o să mă duc din viața omenească și îți încredințez pe Lisimah, fiul meu; tu să-i fii tată în locul meu, iar el să-ți fie fiu; deci să grăbești după sfârșitul meu, să-i faci nuntă cu mireasa cu care l-am logodit, fiica lui Prosfor”. Antim poruncind astfel, după trei zile s-a sfârșit, iar împăratul Dioclețian a chemat la el pe Lisimah, fiul lui Antim, și pe Selin, unchiul lui, și luându-i de o parte, a zis către Lisimah: „O, tinere, eu, aducându-mi aminte de dragostea tatălui tău, am voit să te pun eparh în locul Iui; dar de vreme ce am auzit că iubești credința creștinească, am lăsat acest gând, așteptând până ce mă voi încredința dacă este adevărat sau nu ceea ce se vorbește despre tine. Deci acum voiesc să te trimit în părțile Răsăritului, ca acolo să pierzi credința creștinească; iar când te vei întoarce, vei lua de la noi cinstea de eparh”.
Auzind aceasta Lisimah, n-a îndrăznit să răspundă nimic împăratului, pentru că era tânăr, având numai 20 de ani, dar Selin, unchiul lui, căzând la picioarele împăratului, a zis: „Mă rog măriei tale celei fără de moarte să-i dai voie lui Lisimah să mai stea câteva zile aici ca să-și săvârșească nunta, iar după nuntă mă voi duce și eu cu dânsul și vom face tot ceea ce poruncește stăpânirea ta”. Iar împăratul a zis către ei: „Duceți-vă mai întâi în calea în care v-am poruncit și pierdeți pe creștini, iar după ce veți rândui bine acolo toate, vă veți întoarce aici și atunci vă voi ajuta și eu să dănțuiți la nuntă”.
Auzind ei aceasta, n-au mai îndrăznit să vorbească a doua oară, ci s-au supus voinței lui. Deci luând poruncile lui și mulțime de ostași, s-au dus spre răsărit. Și Lisimah a luat cu el pe un bărbat oarecare cu numele Prim, care era din rânduiala comiților și îi era și rudenie, fiind fiul surorii maicii sale. Și a voit Lisimah să-i încredințeze acelui Prim purtarea de grijă peste oaste.
Deci mergând spre Răsărit și ajungând în părțile Mesopotamiei, în orașul ce se numea Palmira, au pierdut cu felurite pedepse pe creștinii care erau acolo. Pe unii i-au aruncat în foc, pe alții i-au dat la fiare, iar pe alții i-au tăiat cu sabia și trupurile cele mucenicești le-au aruncat câinilor spre mâncare; pentru că Selin, unchiul lui Lisimah, era foarte sălbatic și fără de omenie. Deci multă frică cuprinsese toate părțile Răsăritului, pentru sălbăticia nemilostivului Selin; iar lui Lisimah îi era foarte milă de creștini, deoarece maica lui fusese creștină și el învățase de la dânsa cunoștința lui Hristos. Deci a chemat într-o noapte pe rudenia sa, comitul Prim, și a zis către dânsul: „Prime, preacinstitule bărbat, tu știi că tatăl meu era elin cu credința și în acea credință s-a sfârșit, însă maica mea a adormit în creștinătate. Ea, în viața ei, s-a sârguit foarte mult să fiu și eu creștin, dar eu, de frica împăratului și de teama tatălui meu, n-am putut face aceasta; însă am poruncă de la dânsa să nu ucid nici un creștin, ci să mă sârguiesc să fiu prieten lui Hristos. Iar acum văd pe creștini foarte munciți și uciși de pierzătorul Selin, unchiul meu, de care lucru sufletul meu pătimește foarte mult. Deci voiesc să-i miluiesc în taină și pe cei ținuți în legături să-i eliberez să fugă și să se ascundă unde vor putea”.
Iar comitul s-a învoit cu dânsul și au întărit între dânșii sfatul acesta, ca să cruțe pe creștini. Astfel, unde auzeau de biserici și de mănăstiri creștinești, trimiteau în taină și îi înștiințau de venirea muncitorului, sfătuindu-i să se ascundă. Încă și unor ostași care erau de un gând cu ei comitul le-a poruncit să nu prindă pe creștini ca să-i aducă la muncire, ci și celor deja prinși să le dea drumul să fugă.
Și petrecând ei în Palmira multă vreme, după muncirea multor creștini, au voit să se ducă în cetatea Sivapol, care se afla în hotarele asirienilor și care era rânduită sub stăpânirea Romei. Într-acea cetate era o mănăstire de femei, care avea 50 de pustnice. Între ele era o egumenă cu numele Vriena, uceniță a fericitei Platonida diaconița și egumena, a cărei rânduială și canon l-a păzit bine până la sfârșitul vieții sale. Iar rânduiala Platonidei era astfel: în ziua de vineri, nici una dintre surori nu avea voie să lucreze vreun lucru de mână, ci toate se adunau în biserică și de dimineața până seara o parte se îndeletnicea cu rugăciunile, iar alta învăța din citirea cărților sfinte. Deci mai întâi diaconița Platonida singură ținea o carte în mâini și citea surorilor cuvinte insuflate de Dumnezeu, până la ceasul al treilea, apoi dădea cartea în mâinile Vrienei să o citească până seara. După aceea și Vriena, luând egumenia, după sfârșitul povățuitoarei sale, urma întru toate virtuților ei.
La acea egumenă erau două fecioare crescute de dânsa și povățuite la viața monahicească. Numele uneia era Procla, iar al celeilalte, Fevronia. Procla avea 25 de ani de la nașterea sa, iar Fevronia avea 20 de ani și era nepoata Vrienei, adică fiica fratelui său. Ea era atât de frumoasă, încât nici zugravul n-ar fi putut să zugrăvească frumusețea feței ei celei înflorite. Deci Vriena, văzând o frumusețe ca aceea a Fevroniei, se îngrijea foarte mult de dânsa cum s-o păzească pe ea întru întreaga înțelepciune și nevătămată de amăgirile lumii acesteia. Și fiindcă toate surorile în toate zilele primeau numai o dată puțină hrană, și aceea spre seară, ea poruncea Fevroniei să postească până în ziua cealaltă, adică să țină o zi întreagă fără să mănânce, iar în ziua cealaltă spre seară să guste puțin, voind ca astfel să-i vestejească floarea tinereții. Dar și Fevronia singură voia să se înfrâneze pe sine și se îndeletnicea la atâta postire și înfrânare, încât niciodată nu a gustat pâine sau apă să se sature, ci totdeauna se lupta cu foamea și cu setea; și încă își obosea trupul cu multe nevoințe și osteneli, primind puțin somn. Patul ei era o scândură goală, fără așternut, în lungime de trei coți, iar în lățime de o palmă și jumătate.
Deci pe acea scândură și uneori și pe pământul gol își pleca mult ostenitul său trup pentru puțină odihnă. Și de câte ori voia diavolul să o ispitească în vis prin nălucirile lui, ea îndată se scula, se arunca la pământ în chipul Crucii și cu multe lacrimi se ruga înaintea lui Dumnezeu să gonească de la dânsa pe ispititor; apoi lua o carte și citea cu dinadinsul dumnezeieștile Scripturi și se îndulcea duhovnicește dintr-însele, căci era foarte iubitoare de învățătură și isteață la minte, și Vriena se mira foarte mult de înțelegerea ei.
Deci, în ziua de vineri, când toate surorile se adunau în biserică, egumena Vriena poruncea Fevroniei să citească la surori cuvintele cele de Dumnezeu insuflate. Iar de vreme ce vinerea veneau la dânsele în biserică și femei de neam bun, ca să se îndulcească de învățăturile cele duhovnicești, Vriena poruncea Fevroniei să citească de după o perdea, ca să nu vadă chipul și podoabele femeilor mirenești, pe care nu le văzuse niciodată. Și se răspândea vestea despre fericita Fevronia în toată cetatea și era lăudată învățătura ei cea folositoare și podoaba feții ei. Asemenea era lăudat și obiceiul ei cel bun, fiindcă era blândă, înțeleaptă și împodobită cu toate faptele bune, având smerita cugetare.
Și auzind de dânsa o femeie oarecare, care era de neam de senator, cu numele Ieria, s-a îndemnat cu mare dorință să vadă pe Fevronia și să vorbească cu dânsa. Acea femeie, Ieria, era cu credința elină, tânără de ani, văduvă, care numai șapte luni trăise cu bărbatul ei și, rămânând văduvă, petrecea în casa părinților săi care și ei se țineau de păgânătatea cea elinească. Deci a venit Ieria la mănăstire și a spus prin portăriță dorința sa egumenei Vriena și, când aceasta a ieșit înaintea ei, Ieria a căzut la picioarele ei și, apucând-o, o ruga zicând: „Te jur cu Dumnezeu, Care a făcut cerul și pământul, să nu te scârbești de mine, păgâna, care până acum am fost batjocura idolilor, iar mai ales a diavolilor. Nu mă lipsi pe mine de învățătura și de vorba surorii voastre Fevronia, ca prin voi să mă povățuiesc pe calea mântuirii și să aflu de la Hristos, Adevăratul Dumnezeu, cele ce s-au pregătit creștinilor. Izbăvește-mă de deșertăciunea veacului acestuia și de necurata slujire de idoli. Părinții mei voiesc să mă împărtășesc de a doua nuntă, iar eu doresc să-mi petrec viața după învățătura Fevroniei și după vorba ei cea folositoare de suflet; pentru că destulă îmi este vremea pe care am petrecut-o în neștiință și în necurăție”.
Acestea grăindu-le Ieria, cu lacrimi uda picioarele egumenei Vriena, pornind-o pe ea spre milostivire. Atunci Vriena a grăit către dânsa: „Doamnă Ierio, Dumnezeu știe că de la doi ani am luat în mâinile mele în mănăstirea aceasta pe Fevronia fecioara și iată acum sunt optsprezece ani de când petrece în mănăstire fără să fi ieșit și fără să fi văzut până acum chip bărbătesc, nici fețe de femei mirene, nici haine, nici podoabe, nici orice alt lucru mirenesc; nici maica ei n-a putut să o vadă pe ea până acum, măcar că de multe ori m-a rugat cu lacrimi ca s-o las s-o vadă și să vorbească cu dânsa, dar eu n-am voit deloc. Însă văzând osârdia și dragostea ta către Dumnezeu și nădăjduindu-mă de mântuirea ta, te voi duce la dânsa, însă numai hainele tale mirenești să le schimbi și să te îmbraci în cele călugărești”. Și îndată Ieria făcând aceasta cu bucurie, Vriena a luat-o și a dus-o la Fevronia. Iar Fevronia, văzând-o pe ea în îmbrăcăminte călugărească, socotea că a venit la dânsele vreo călugăriță străină și i s-a închinat până la pământ și, cuprinzând-o cu brațele, a sărutat-o în Hristos.
După aceea Vriena le-a poruncit să stea amândouă și să se îndeletnicească în învățătura sfintelor cărți. Deci Fevronia, luând cărțile, citea surorii celei noi; și atât de mult s-a umilit Ieria de învățătura Fevroniei, încât toată noaptea a petrecut-o fără somn; pentru că amândouă nedormind, se sârguiau în cuvântul lui Dumnezeu; Fevronia citea, iar Ieria asculta. Și atâtea lacrimi a vărsat Ieria, încât și pământul s-a udat de lacrimile ei, deoarece, fiind elină, nu auzise niciodată astfel de cuvinte folositoare. Și când s-a luminat de ziuă, Vriena abia a putut să înduplece pe Ieria să se ducă acasă la părinții săi; deci sărutând cu lacrimi pe Fevronia și pe egumenă, s-a dus la casa sa. Iar Fevronia a întrebat pe Tomaida, care era a doua după egumenă, zicând: „Rogu-mă ție, doamna și maica mea, spune-mi cine a fost acea soră străină, care a vărsat atâtea lacrimi, ca și cum niciodată n-ar fi auzit dumnezeieștile Scripturi?”. Atunci Tomaida a grăit către Fevronia: „Oare nu știi cu cine ai grăit?”. Fevronia a răspuns: „Cum aș fi putut cunoaște pe acea soră străină, eu, care niciodată nu am văzut-o?”. Tomaida i-a zis ei: „Aceasta este jupâneasa Ieria”. Fevronia a zis: „Pentru ce nu mi-ați spus și mie? Pentru că eu am vorbit cu dânsa ca și cu o soră”. Ea a răspuns: „Așa a poruncit egumena, doamna noastră”.
Atunci Fevronia a tăcut și în taina inimii sale se ruga lui Dumnezeu pentru Ieria, ca s-o însoțească pe dânsa la calea cea adevărată și să o numere în turma cea aleasă. Iar Ieria, mergând la casa sa, a spus părinților ei toate câte auzise și învățase de la Fevronia în mănăstire, rugându-i să lase rătăcirea elinească și să cunoască și ei pe Unul Adevăratul Dumnezeu, Iisus Hristos. Iar ei, ascultând sfatul cel folositor de suflet al fiicei lor cea cu bună înțelegere, au crezut în Hristos; iar după aceea au primit și Sfântul Botez cu toți ai casei lor. Astfel le-a ajutat la mântuirea lor învățătura Fevroniei și rugăciunile ei cele sfinte.
Iar după câtva timp, fericita Fevronia s-a îmbolnăvit, iar Ieria, venind, ședea lângă dânsa și-i ajuta ei. Tot într-acel timp a sosit înștiințare în cetate, cum că Selin și Lisimah se apropie de cetate ca să muncească (să-i tortureze și să-i ucidă) pe cei care cred în Hristos. Atunci mulți dintre cei care erau în cetate, și preoți și clerici, lăsând toate, fugeau să se ascundă pe unde puteau. Până și episcopul acelei cetăți, plecând din cetate de frica muncitorului (prigonitorului), s-a ascuns. Deci aflând despre aceasta, călugărițele mănăstirii Vrienei au mers la egumena lor și i-au zis: „Doamnă și maică, ce vom face? Iată, fiarele acelea, păgânii muncitori, se apropie de cetate și toți credincioșii creștini au fugit, temându-se de munci”. Atunci Vriena le-a zis lor: „Ce socotiți și ce voiți să facem?”. Iar ele au răspuns: „Să ne poruncești, o, maică, ca și noi să ne ascundem puțin, ca să ne mântuim sufletele noastre”. La acestea, Vriena le-a grăit lor: „Încă n-ați văzut războiul și acum vă gândiți la fugă? Încă n-a sosit lupta nevoințelor și iată, vă arătați biruite! Nu, fiicelor! Vă rog pe voi să nu faceți aceasta; ci să stăm să ne nevoim și să murim pentru Hristos, Cel Care a murit pentru noi, ca astfel să trăim cu Dânsul în veci”.
Aceasta auzind, surorile au tăcut. Iar a doua zi, una dintre surori, cu numele Eteria, a zis către celelalte surori: „Știu eu că pentru Fevronia nu ne lasă pe noi stăpâna noastră să ieșim de aici și să ne ascundem; și voiește, după cum mi se pare, ca numai pentru Fevronia să ne piardă pe noi toate. Iată ce vă grăiesc vouă: Să mergem la dânsa și eu singură îi voi spune pentru voi toate, cele ce se cuvin”.
Auzind aceasta surorile, unele se învoiau la sfatul ei, iar altele se împotriveau. Mai pe urmă, învoindu-se toate, au mers la egumenă, care, cunoscând sfatul Eteriei, a zis către dânsa: „Ce voiești, soro?”. Dânsa a răspuns: „Ne rugăm să ne poruncești să fugim de primejdia ce ne împresoară, că doară nu suntem mai bune decât episcopul, decât preoții și decât tot clerul bisericesc. Încă se cuvine ție, o, maică, să-ți aduci aminte că între noi sunt unele fecioare tinere, de care trebuie să ne temem ca nu cumva, răpindu-se de ostașii păgâni, să-și piardă fecioria lor și astfel să se lipsească de plata lor de la Dumnezeu. Încă și de aceasta ne temem, ca nu cumva și noi, neputând suferi muncile cele cumplite, să jertfim idolilor și să ne pierdem sufletele noastre. Deci, de voiești, poruncește-ne să luăm cu noi pe fecioara Fevronia, bolnavă cum este și, ieșind de aici, să ne ascundem”. Fevronia, auzind acestea, a zis: „Viu este Hristosul meu, Căruia m-am făcut mireasă și spre Care mi-am aruncat sufletul meu. Deci nu voi ieși din locul acesta, ci aici voiesc să mor și să fiu îngropată!”.
Atunci Vriena, întorcându-se spre Eteria, i-a zis: „Vezi ce faci și cu ce fel de sfat tulburi pe surori? Tu vei vedea, iar eu sunt nevinovată”. Apoi și către celelalte surori a zis: „Fiecare dintre voi să-și aleagă ceea ce voiește și ceea ce crede că-i este de folos!”. Atunci toate surorile, fiind silite de frica muncitorilor care veneau, au sărutat pe egumena Vriena și pe Fevronia și, bătându-și piepturile cu multă plângere și tânguire, au ieșit din mănăstire. Iar Procla, cea de o vârstă și împreună uceniță cu Fevronia, cuprinzându-i grumajii ei, o săruta plângând și zicând: „Roagă-te pentru mine, sora și doamna mea!”. Dar Fevronia, ținând-o de mână, n-o lăsa să se ducă din mănăstire și-i zicea: „Teme-te de Dumnezeu, sora mea Procla, și măcar tu nu ne lăsa pe noi! Nu mă vezi că sunt bolnavă și că-mi aștept moartea? Doamna noastră nu va putea singură să mă îngroape; deci rămâi aici ca să slujești la îngroparea mea”. Atunci Procla a zis: „Nu te voi lăsa, sora mea, ci voi rămâne aici precum poruncești”. Iar după ce s-a înserat, Procla și-a schimbat cuvântul și în taină a ieșit din mănăstire. Iar Tomaida, cea mai sus pomenită, care era a doua după egumenă, nu s-a dus cu surorile, ci a rămas în mănăstire cu Vriena.
Iar egumena Vriena, văzând golirea și pustiirea mănăstirii, pentru supărarea ce le împresurase, a intrat în biserică și s-a aruncat la pământ, strigând și tânguindu-se cu amar. Iar Tomaida îi potolea tânguirea ei, zicându-i: „Încetează, maică, căci Dumnezeu este puternic, ca după supărare și întristare să facă și izbândire, ca noi să putem să răbdăm năvălirile. Pentru că, cine a crezut Domnului și s-a rușinat? Sau cine a petrecut în frica Lui și a fost defăimat de El?”. Vriena a răspuns: „Da, doamna mea Tomaida, așa este; dar ce voi face cu Fevronia? Unde o voi ascunde și o voi păzi? Și cu ce ochi voi putea să privesc, când o voi vedea răpită de barbari ca o robită?”. Tomaida a zis: „Cel Care a putut să ridice pe cei morți, Acela este puternic ca și pe Fevronia să o întărească, să o păzească și să o țină nevătămată de barbari. Deci mă rog ție, doamna și maica mea, încetează cu plângerea și cu tânguirea și să mergem la Fevronia, care zace de boală, să o întărim și să o mângâiem!”.
Și mergând ele la Fevronia, îndată Vriena s-a tânguit cu amar, iar Fevronia, privind spre Tomaida, a întrebat-o: „Pentru ce se tânguiește așa doamna mea Vriena?”. Tomaida i-a răspuns, zicând: „Pentru tine este această tânguire de maică, căci ești tânără și frumoasă și vor veni muncitorii și ne vor aduce necaz. Deci pe noi îndată ne vor ucide, ca pe niște bătrâne, iar pe tine, cea tânără și frumoasă la față, te vor ține spre înșelarea cea spurcată și ne este teamă ca nu cumva, ori prin înșelare ori prin silire, să-ți pierzi fecioria ta și astfel te vor lipsi de cămara Mirelui Ceresc”. Fevronia a zis: „Vă rog pe voi, rugați-vă Domnului pentru mine, ca să caute spre smerenia mea, să-mi întărească neputința și să-mi dea răbdare, ca și tuturor robilor Săi care L-au iubit cu adevărat!”.
Tomaida a zis către dânsa: „Fiică Fevronia, iată este vremea nevoinței. De vor începe păgânii muncitori a te momi cu cuvinte înșelătoare, cu aur, cu argint, cu haine de mult preț și cu orice fel de înșelăciuni ale acestei lumi deșarte, vezi să nu te supui lor; căci îți vei pierde plata ostenelilor celor mai dinainte. Vezi să nu fii de râs diavolului și să te faci batjocură idolilor. Ia aminte că nimic nu este mai cinstit decât fecioria și mare este plata ei; pentru că Mirele fecioriei este fără de moarte și dăruiește nemurire celor care-L iubesc. Sârguiește-te, doamna mea Fevronia, să-L vezi pe Acela spre Care ți-ai pus sufletul tău. Păzește-te, fiica mea, să nu te lepezi de zălogul Lui – de Sfântul Botez și de făgăduința călugărească –, pentru că Hristos Se va arăta înfricoșat în ziua aceea când va ședea pe scaunul slavei sale, ca să judece pe toți și să răsplătească fiecăruia după faptele lui”.
Acestea auzind Fevronia, se întărea cu duhul și se pregătea cu vitejie împotriva diavolului. Deci a zis către Tomaida: „Bine ai făcut, doamna mea, întărind astfel pe roaba ta, că ai făcut mai viteaz sufletul meu. Însă să știi cu adevărat, că de n-aș fi vrut dinainte să mor pentru Hristos, Mirele meu, apoi aș fi fugit și eu cu celelalte surori, ca să mă ascund de nevoința cea mucenicească. Dar de vreme ce iubesc pe Acela Căruia mi-am logodit sufletul și trupul, îndrăznesc să merg pe calea muceniciei, dacă mă va arăta pe mine vrednică ca să pătimesc și să mor pentru numele Lui”.
Iar Vriena, auzind aceste cuvinte ale ei, a zis către dânsa: „Fiica mea, Fevronia, adu-ți aminte de ostenelile mele și de grija pe care am avut-o pentru tine. Adu-ți aminte că de la vârsta de doi ani te-am luat de la maica ta în mâinile mele și până astăzi nimeni dintre mireni n-a văzut fața ta. Te-am păzit până acum ca pe lumina ochilor; iar acum, fiica mea, nu știu ce să fac și cum să te păzesc. Caută să nu-mi necăjești bătrânețile mele și să nu defaimi ostenelile mele ce le-am făcut pentru tine. Adu-ți aminte de purtătorii de chinuri, care mai înainte de tine au pătimit pentru Hristos cu tărie și cu slavă și au luat de la El cununa biruinței, nu numai bărbați, ci și femei și copii. Adu-ți aminte de Livia și de Leonida, cele două surori, cu câtă bărbăție și-au pus sufletele lor pentru Domnul. Liviei tăindu-i-se capul cu sabia, iar Leonida fiind aruncată în foc, amândouă au intrat în cămara Mirelui Celui Ceresc. Adu-ți aminte de Eutropia, copila cea de doisprezece ani, care a fost muncită cu maica sa. Au nu te minunai tu de ascultarea și de răbdarea ei, când judecătorul a dezlegat-o din legături și voia s-o îngrozească cu săgețile ca s-o ia la fugă? Dar ea, ascultând pe maica sa care zicea către dânsa: «Fiica mea, Eutropia, nu fugi!», a stat cu bărbăție ca un stâlp neclintit, până ce a fost săgetată cu săgețile până la moarte și, dându-și sufletul în mâinile Domnului său, a căzut cu trupul la pământ. Astfel ea n-a călcat poruncile maicii sale până la sfârșitul ei. Iar acea fecioară era simplă și neînvățată, însă tu ai învățat dumnezeieștile Scripturi și ai fost și altora învățătoare. Deci socotește cu câtă bărbăție se cade ție să stai pentru Domnul tău”.
Vorbind ele acestea și altele multe ca acestea, a trecut noaptea. Iar când răsărea soarele, s-a auzit în cetate un glas de tulburare și de gâlceavă; pentru că Selin și Lisimah intraseră cu ostașii în oraș și mulți creștini au fost prinși de ostași și au fost aruncați în temniță. Iar unul dintre elini i-a spus lui Selin despre acea mănăstire de fecioare și el îndată a trimis ostași ca să prindă pe toate monahiile. Și ducându-se ostașii, au înconjurat mănăstirea și, spărgând ușile cu securile, au intrat înăuntru ca niște fiare sălbatice și, prinzând pe Vriena, voiau s-o ucidă cu sabia. Iar Fevronia, văzând primejdia care le cuprinsese, s-a aruncat la picioarele soldaților, strigând către dânșii: „Vă jur pe Dumnezeul Care este la ceruri, să mă ucideți pe mine mai înainte, ca să nu văd moartea doamnei mele”.
Pe când Fevronia grăia acestea, a sosit acolo comitul care se numea Prim și, mâniindu-se pe ostași, i-a gonit din mănăstire și a zis către Vriena: „Unde sunt celelalte călugărițe care au fost în această mănăstire?”. Vriena a răspuns: „Toate au fugit de frica voastră”. Comitul a zis: „Ați fi făcut bine dacă fugeați și voi, însă și acum sunteți libere să fugiți oriunde voiți, că mi-e milă de voi”. Zicând aceasta, a ieșit din mănăstire, luând și pe ostași cu el și s-a dus în divan la Lisimah, care, văzându-l, l-a întrebat: „Adevărat este oare ceea ce am auzit de mănăstirea aceea?”. Comitul a răspuns: „Adevărat”. Apoi, luând pe Lisimah de-o parte, i-a spus: „Toate călugărițele care au fost în mănăstire au fugit și n-am găsit decât două bătrâne și una tânără; însă am să-ți spun un lucru străin și minunat, pe care l-am văzut în mănăstirea aceea. Am văzut pe acea călugăriță tânără că avea atâta frumusețe a feței, cât niciunde n-am mai văzut între femei până într-atât! Dumnezeu știe că este adevărat ceea ce-ți spun. Am văzut-o pe aceea și m-am mirat de cuviința ei; și de n-ar fi fost săracă și scăpătată, cu adevărat aș fi zis că este vrednică să-ți fie ție femeie, stăpânul meu”. Lisimah a răspuns la aceasta: „Dacă nu voiesc să calc poruncile maicii mele, adică să nu vărs sângele cel creștinesc, ci mai ales să-l cruț; apoi cum aș putea să fiu vrăjmaș mireselor lui Hristos? Nu voi face aceasta nicidecum, ci te rog pe tine, domnul meu, să le scoți din mănăstire și să le păzești undeva, ca să nu cadă în mâinile cele muncitoare ale lui Selin, unchiul meu”.
Vorbind acestea între ei, unul dintre cei mai răi ostași care fuseseră în mănăstire auzind ceea ce a vorbit comitul cu Lisimah, a alergat la Selin muncitorul și i-a spus că în mănăstirea de călugărițe a găsit o fecioară foarte frumoasă, pe care comitul sfătuiește pe Lisimah s-o ia de soție. Iar Selin, umplându-se de mânie, a trimis îndată ostași să străjuiască pe căjugărițele care se aflau acolo, ca nu cumva să scape și să se ascundă. Încă a trimis și pe unele dintre cele mai credincioase slugi ale sale ca să vadă pe acea tânără fecioară și să-i afle numele. Iar aceia, ducându-se și văzând-o, s-au întors la dânsul și i-au spus că nu este în partea de sub cer vreo femeie care să fie asemenea ei la frumusețea feței.
Atunci muncitorul a poruncit în acel ceas propovăduitorilor să strige în cetate, ca a doua zi să se adune la priveliște toți, fie bărbați, fie femei, și de toate vârstele, că o fecioară tânără, anume Fevronia, are să iasă la nevoință. Și auzind cei care petreceau în cetate și poporul din satele dimprejur, bărbații și femeile, multă mulțime s-au adunat la priveliște, voind să vadă nevoința Fevroniei. Iar a doua zi, unii dintre ostașii cei mai cumpliți au fost trimiși la mănăstire din porunca muncitorului, ca să aducă pe Fevronia la judecată. Și ostașii, ducându-se, au prins-o cu mânie și, legând-o cu lanțuri de grumaji, o trăgeau afară din mănăstire. Iar Vriena și Tomaida, cuprinzând pe Fevronia cu tânguire de lacrimi, strigau cu amar și rugau pe ostași să le dea voie să vorbească puțin cu ea. Iar ostașii le-au lăsat. Apoi, Vriena și Tomaida i-au rugat pe ostași să le ia și pe ele la aceeași nevoință, pentru că se temeau bătrânele acelea ca nu cumva Fevronia, fiind singură, să se teamă de munci. Iar ostașii le-au zis: „Nu ni s-a poruncit ca și pe voi să vă ducem înaintea judecății, ci numai pe Fevronia singură!”.
Atunci Vriena și Tomaida au început a întări pe Fevronia și grăia Vriena către dânsa unele ca acestea: „Iată, fiica mea Fevronia, acum ieși la nevoința mucenicească; să știi că Mirele Ceresc va privi spre pătimirile tale și puterile îngerești țin acum cununa biruinței ce ți s-a gătit, dacă vei răbda cu bărbăție până la sfârșit. Deci caută să nu te temi de munci, că vei fi batjocura diavolilor. Nu-ți cruța trupul când îl vei vedea zdrobit de bătăi, pentru că el, chiar nevrând noi, după o vreme se va sălășlui în groapă și se va întoarce în țărână. Iată eu, tânguindu-mă în mănăstire, voi aștepta înștiințare despre tine, ori bună, ori rea. Deci mă rog ție, sârguiește-te, ca să aud bună înștiințare despre tine. O, cine îmi va aduce acea bună înștiințare că Fevronia s-a sfârșit mucenicește pentru Hristos și s-a socotit între mucenici?”.
Iar fericita Fevronia a zis către Vriena: „Maica mea, cred Domnului că n-am călcat niciodată porunca ta în vreun chip. Așa și acum voi păzi necălcate poruncile și învățăturile tale; și vor vedea popoarele și se vor minuna și vor ferici bătrânețile Vrienei, zicând: «Aceasta este cu adevărat sădirea și creșterea Vrienei, egumena cea mare!». Pentru că eu voi arăta, cu ajutorul Stăpânului meu, în trupul acesta femeiesc, bărbăteasca mărime de suflet. Voi rugați-vă pentru mine și lăsați-mă să mă duc la nevoința mea care îmi stă înainte”. Tomaida a zis către dânsa: „Sora mea, Fevronia, viu este Domnul, că și eu voi veni în urma ta! Mă voi îmbrăca în haine mirenești și, stând la priveliște în popor, voi privi la nevoința ta!”. Și silind ostașii pe Fevronia să meargă și voind s-o ducă repede, ea a zis către acele sfinte starețe: „Maicile mele, mă rog vouă, dați-mi binecuvântare de cale și rugați-vă lui Dumnezeu pentru mine!”.
Atunci Vriena, ridicându-și mâinile spre cer, a început a se ruga cu glas mare, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, Cel Care Te-ai arătat în chipul lui Pavel roabei Tale Tecla, în vremea patimilor ei, arată-Te și acum smeritei Tale roabe Fevronia în ceasul nevoinței ei și întărește-o de sus în chip nevăzut, ca și într-însa să se preamărească numele Tău cel sfânt!”. Astfel rugându-se Vriena și cuprinzând pe Fevronia și sărutând-o, a slobozit-o cu multe lacrimi. Iar ostașii luând-o pe Fevronia, au dus-o la muncitorul Selin. Deci Vriena, petrecând puțin pe iubita sa fiică, s-a întors în mănăstire plângând și tânguindu-se și, aruncându-se la pământ în biserică, striga și se ruga către Dumnezeu pentru Fevronia.
Iar Tomaida, lăsând pe Vriena plângând în biserică, s-a îmbrăcat în haine mirenești de femeie și a alergat la priveliște în urma Fevroniei. Încă și femeile care mergeau în ziua de vineri la mănăstire și ascultau învățăturile Fevroniei cele din cărți alergau la priveliște, bătându-și piepturile, vărsând lacrimi și suferind cu inimile lor, pentru că se lipseau de o învățătoare ca aceea. Auzind aceasta și jupâneasa Ieria, cum că Fevronia va fi dusă la cercetare în priveliște, sculându-se, a strigat cu glas mare de tânguire, încât s-au înspăimântat părinții ei și toți care erau în casă; și au întrebat-o care este pricina acelei tânguiri, iar ea le-a răspuns, zicând: „Sora mea, Fevronia, este dusă la priveliște! Învățătoarea mea s-a dus la munci pentru Hristos Domnul!”. Iar părinții ei căutau s-o potolească din plâns, însă ea și mai mult striga către ei, zicând: „Lăsați-mă să plâng cu amar pe Fevronia, sora și învățătoarea mea!”.
Acestea zicându-le ea, s-au pornit și părinții ei spre tânguire, plângând toți pentru Fevronia. Iar Ieria i-a rugat pe părinții ei s-o lase să se ducă la priveliște; iar ei n-au oprit-o să se ducă. Deci luându-și multe slugi și slujnice, a alergat plângând la locul de priveliște unde erau o mulțime de femei care plângeau. Pe drum a ajuns și pe călugărița Tomaida îmbrăcată mirenește și, cunoscând-o, a mers plângând împreună cu ea la locul de priveliște, unde se adunase mulțime de popor. Apoi, venind și judecătorul, a stat la locul său.
Astfel toată priveliștea rânduindu-se, muncitorul Selin cu Lisimah au poruncit să aducă pe Sfânta Fevronia. Deci mireasa lui Hristos a stat înaintea lor, având mâinile legate la spate și atârnându-i lanțuri grele de grumaji; și văzând-o poporul, a plâns și a lăcrimat. Iar muncitorul Selin a poruncit să fie tăcere și a zis către Lisimah: „Întreabă pe acea femeie și ascultă-i răspunsurile ei”. Lisimah a început a o întreba, zicându-i: „Spune-ne de ce rânduială ești, roabă sau liberă?”. Fevronia a răspuns: „Sunt roabă”. Zis-a Lisimah: „A cui roabă ești?”. Fevronia a răspuns: „Sunt roaba lui Hristos”. Lisimah a întrebat-o „Care este numele tău?”. Fevronia a răspuns: „Mă numesc creștină smerită”. Zis-a Lisimah: „Numele tău voim ca să-l știm”. Răspuns-a Fevronia: „Ți-am spus că sunt creștină, iar de voiești să-ți zic numele cel din naștere, maica mea m-a numit Fevronia”.
Atunci muncitorul Selim a poruncit lui Lisimah să înceteze de a o mai întreba. Și a început singur a grăi către dânsa: „Știu zeii, o, Fevronia, că nu aș fi voit să te învrednicesc pe tine vorbei mele, dar deoarece blândețea ta și frumusețea cea aleasă a feței tale mi-au biruit mânia și iuțimea pe care o aveam asupra ta, te întreb nu ca pe o osândită, ci ca pe o fiică a mea. Ascultă, fiică, martori îmi sunt zeii că îți spun adevărul: acesta pe care îl vezi că șade cu mine este nepotul meu Lisimah. Eu și Antim, tatăl lui, l-am logodit cu o fecioară de bun neam, îndestulată cu multe bogății și fiică a lui Prosfor senatorul, însă de te vei supune nouă, atunci logodna cu fiica lui Prosfor o vom strica și cu tine vom întări cuvântul pentru însoțire; și vei fi soția lui Lisimah, șezând de-a dreapta lui, precum stau eu acum. Uită-te la el și vezi că este frumos ca și tine. Deci ascultă sfatul meu ca al unui tată al tău și te voi face slăvită și bogată pe pământ, încât nu vei mai cunoaște sărăcia. Eu n-am nici femeie, nici fii, și toate ale mele ți le voi da ție. Te voi face stăpână peste toate averile mele, pentru că toate le voi da zestre stăpânului meu Lisimah. Voi fi pentru voi ca un tată și toate femeile, văzându-te învrednicită cu o cinste ca aceea, te vor preamări și ferici; apoi se va bucura și biruitorul nostru împărat și multe vă va dărui vouă, că a și făgăduit că are să pună pe Lisimah eparh al Romei. Iată, ai auzit toate, acum răspunde-mi mie, tatălui tău, cele ce sunt plăcute zeilor noștri, ca să se înveselească sufletul meu; iar de nu vei asculta sfaturile mele, zeii știu că în mâinile mele nici trei ceasuri nu vei mai fi vie. Acum alege și ne spune ceea ce voiești”.
La acestea, Sfânta Fevronia a răspuns: „O, judecătorule, am la Ceruri cămară nefăcută de mână, în care se săvârșește nunta cea nestricată în veci. Zestre am toată Împărăția Cerului, iar ca Mire am pe Cel fără de moarte; deci nu voiesc să mă însoțesc cu un om muritor și stricăcios și nici nu voiesc să aud cele ce îmi făgăduiești. Deci nu te osteni, judecătorule, pentru că nici momindu-mă nu vei spori ceva, nici cu îngrozire nu mă vei înfricoșa!”.
Acestea auzindu-le judecătorul, s-a supărat foarte tare și a poruncit ostașilor ca să rupă hainele de pe dânsa și, încingând-o cu o ruptură mică și proastă, să o pună dezbrăcată înaintea tuturor ca, singură văzându-se într-o rușine ca aceea, să se rușineze și să cunoască ce fel de slavă i se făgăduise ei și ce fel de necinste i-a venit acum. Iar ostașii făcând îndată după cum le-a poruncit, au pus-o astfel înaintea ochilor tuturor. Atunci Selin a zis către dânsa: „Ce zici acum, Fevronia? Oare vezi din câte bunătăți în câte răutăți ai căzut?”. Sfânta a răspuns: „Ascultă, judecătorule, nu numai hainele de pe mine de le vei lua, dar și legătura asta, și în toată goliciunea de mă vei lăsa, întru nimic nu socotesc rușinea asta; pentru că Unul este Ziditorul bărbatului și al femeii – Dumnezeu, pentru Care nu numai că sufăr cu bucurie această goliciune, ci și cu sabia doresc să fiu tăiată și să fiu arsă în foc! O, de m-ar învrednici pe mine să pătimesc pentru Dânsul, Care pentru mine a pătimit de voie chinuri fără de număr!”.
Atunci Selin a zis către dânsa: „O, nerușinato și vrednică de toată necinstea, știu că te mândrești întru frumusețile tale și de aceea nu-ți socotești ție spre rușine necinstea, ci o socotești ca laudă, ca să stai astfel goală în priveliște”. Răspuns-a Sfânta Fevronia: „Știe Hristosul meu că până în ziua de azi n-am văzut față de bărbat și nici fața mea nu a văzut-o cineva dintre mireni; iar acum, căzând în mâinile tale, să fiu oare fără de rușine? Tu singur ești fără de rușine, că ai dezvelit înaintea tuturor trupul meu cel fecioresc. Însă spune-mi, o, nebune judecătorule, care dintre luptătorii olimpici, nevoindu-se, iese la luptă îmbrăcat cu haine? Oare nu se luptă gol, până ce biruiește pe cel împotrivă luptător? Așa și eu, ieșind la luptă cu potrivnicul, și bătăi și foc așteptând trupul meu, cum voi putea să sufăr unele ca acestea îmbrăcată cu haine? Oare nu trupul cel gol primește rănile? Deci goală vin spre nevoință, ca să biruiesc pe satana, tatăl tău, nebăgând în seamă muncile!”.
Atunci Selin a zis către slujitori: „Deoarece femeia aceasta singură dorește munci de foc și răni, și spune că nu se teme, să o întindeți pe dânsa în patru părți și, aprinzând foc dedesubt, să o bată patru oameni cu toiege pe spate”. Atunci îndată slujitorii au început a o munci, bătând-o cumplit; iar sângele curgea din trupul ei. Și ca să nu se stingă focul de sub dânsa, muncitorii turnau peste el unsoare, ca astfel să facă mai multă văpaie și să o ardă mai cumplit. Deci mucenița fiind multă vreme muncită, poporul striga către muncitor: „Miluiește, îndurate judecător, miluiește pe acea tânără fecioară!”. Dar el, neascultând rugămintea poporului, poruncea ca mai cumplit să o bată. Și abia îmblânzindu-se din mânie, a poruncit să înceteze a o mai munci și, crezând că este moartă, a aruncat-o afară din foc.
Iar Tomaida, văzând-o muncită în chinuri cumplite ca acelea pe Sfânta Fevronia, a slăbit cu duhul și cu trupul și a căzut la pământ lângă picioarele Ieriei. Și ridicându-și Ieria glasul, a strigat: „Amar mie, sora mea Fevronia, amar mie, învățătoarea mea, că de acum nu voi mai auzi învățătura ta! Nu numai de tine m-am lipsit, dar și de Tomaida, că iată și aceasta moare pentru tine!”. Astfel strigând Ieria, Fevronia, care zăcea la pământ, a auzit glasul ei și a rugat pe cei care stăteau aproape să toarne apă pe fața Tomaidei. Deci, făcându-se așa, Tomaida și-a venit în fire și, întărindu-se, a stat pe picioarele sale. Iar judecătorul, văzând pe Fevronia vie, a zis către dânsa: „Ce zici, Fevronia? Cum ți s-a părut că este cea dintâi nevoință a pătimirii tale?”. Sfânta Muceniță a răspuns: „La cea dintâi nevoință m-ai văzut că sunt nebiruită; deci nu mă îngrijesc de muncile cele rânduite de tine!”. Atunci Seim a zis către slujitori: „Spânzurați-o pe lemnul cel de muncă și strujiți-i coastele ei cu piepteni de fier și cu foc să-i ardeți rănile ei până ce oasele ei vor arde!”. Deci muncitorii îndeplinind îndată porunca, Sfânta Muceniță Fevronia și-a ridicat ochii la ceruri și a strigat: „Doamne, vino în ajutorul meu și nu mă lăsa pe mine, roaba Ta, în ceasul acesta!”.
Acestea zicându-le, a tăcut. Apoi, fiind foarte strujită și arsă în foc, mulți dintre cei care se adunaseră la priveliște, neputând să privească o muncire ca aceea, au plecat de acolo; iar alții strigau către judecător să cruțe pe acea tânără fecioară, care cu nimic nu era vinovată. Atunci judecătorul a poruncit slujitorilor să înceteze; iar sfânta încă fiind spânzurată la muncire, ighemonul a început iarăși s-o întrebe, dar ea n-a răspuns. Atunci ighemonul a poruncit s-o scoată de pe lemnul de muncă și s-o lege de-o roată ce era întărită în pământ. Apoi a zis: „Deoarece această femeie îndărătnică nu voiește să-mi răspundă, să i se taie limba și să se arunce în foc”. Iar mucenița, auzind aceasta, îndată și-a întins limba din gură și a făcut semn muncitorului să i-o taie. Iar când muncitorul slujitor a întins mâna să-i taie limba, poporul a strigat, jurând cu zeii pe judecător și rugându-l să nu facă aceasta. Și muncitorul s-a înduplecat și n-a mai poruncit să-i taie limba, dar în locul ei a hotărât să-i scoată dinții. Atunci îndată unul dintre muncitorii slujitori, luând un fier, a început să-i scoată dinții unul câte unul și să-i arunce la pământ; iar după ce i-a scos 17 dinți, judecătorul a poruncit să înceteze.
Și curgea mult sânge din gura ei și de durere cumplită ce avea, sfânta slăbise cu trupul. Și au chemat un doctor, care a adus puțină doctorie și i-a potolit curgerea sângelui. După aceea, Selin a început iarăși a o întreba, zicând: „Fevronia, măcar acum supune-te judecății și mărturisește pe zei”. Sfânta a răspuns: „Anatema ție, blestematule, tu cel care ai îmbătrânit întru fărădelegi, slujind diavolului! Oare voiești să-mi împiedici calea mea și nu mă lași să merg degrabă la Hristos, Mirele meu? Sârguiește-te mai degrabă să mă scoți din trupul acesta de pământ, deoarece iubitul meu Hristos mă așteaptă!”. Selin a zis: „Cu adevărat voi pierde trupul tău cu sabie și cu foc, pentru că te văd pe tine că încă fără de rușine te mândrești întru tinerețile tale, dar nici un folos nu-ți va fi ție din aceasta; pentru că mândria ta îți va aduce mai multe răutăți și mai rele munci”. Iar Sfânta Muceniță, de durerea cea mare, nu putea să-i răspundă, ci prin tăcerea sa, pornea și mai mult spre mânie pe muncitor.
Atunci Selin a poruncit să-i taie sânii ei cei feciorești. Iar poporul, auzind aceasta, striga rugând pe judecător să nu poruncească să se facă aceasta; dar el, mâniindu-se asupra muncitorului slujitor, a zis: „Pentru ce zăbovești, spurcatule și vrăjmaș al zeilor noștri? Pentru ce nu faci degrab ceea ce ți se poruncește?”. Atunci acela, luând un brici, a început a tăia sânul cel drept al muceniței; iar ea, ridicându-și ochii spre cer, a strigat cu glas mare, zicând: „Doamne Dumnezeul meu, vezi răutatea ce mi se face mie și primește în mâinile Tale sufletul meu!”. Aceasta spunând, a tăcut și nimic nu mai zicea. Deci, tăindu-i-se amândoi sânii și aruncați fiind pe pământ, judecătorul a poruncit să aducă foc și să ardă rănile acelea din care se tăiaseră sânii. El a mai poruncit să-i ardă și pântecele mult timp; și i s-au ars cele dinăuntru ale ei. Și mulți din popor numaisuferind să caute spre o muncire ca aceea, au plecat de la priveliște și cu glas mare blestemau pe Dioclețian și pe zeii lui.
Atunci Tomaida și Ieria au trimis o slujnică la mănăstire ca să spună Vrienei toate cele ce se făcuseră. Iar Vriena, auzind acelea, s-a umplut cu bucurie și cu lacrimi a strigat către Dumnezeu, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, vino în ajutorul roabei tale, Fevronia!”. Apoi s-a aruncat la pământ, plângând și strigând: „Unde ești acum, Fevronia? Unde ești, fiica mea cea dulce? Unde ești, roaba lui Hristos? Unde ești, frumusețea rânduielii călugărești?”. Apoi, sculându-se și ridicându-și mâinile spre cer, a zis: „Doamne, caută spre smerita roaba Ta Fevronia și grăbește a-i ajuta ei! Fă așa ca să o vadă ochii mei sfârșită prin mucenicie și rânduită în ceata sfinților mucenici!”.
Iar la priveliște, Selin, necuratul muncitor, a poruncit să dezlege pe muceniță de la roata la care era legată; și îndată sfânta a căzut la pământ, nemaiputând să stea. Atunci comitul Prim a zis încet către Lisimah: „Pentru ce această tânără fecioară pătimește munci atât de cumplite? Pentru ce nu încetează a o munci pe ea?”. Lisimah a răspuns: „Lasă, frate, căci pătimirea ei va fi spre folos multora dintre cei care privesc la dânsa. Încă socotesc că și mie îmi va fi spre mântuire. Eu am auzit de la maica mea multe ca acestea, cum cu pilda mucenicilor s-au mântuit ceilalți. Deci să-și săvârșească și aceasta pătimirea sa spre mântuirea multora”.
Iar Ieria, văzând pe muceniță căzută la pământ, a strigat cu glas mare către judecător, zicând: „O, muncitorule fără de omenie, au nu erau destul muncile cele dintâi care s-au făcut de tine acestei fecioare nevinovate? Au nu-ți aduci aminte de maica ta, care asemenea era îmbrăcată cu trup femeiesc? Au n-ai supt din sâni asemenea cu aceștia pe care i-ai tăiat de la această fecioară? Pentru aceea te-ai hrănit din sâni femeiești, ca atâta cumplire și muncire să săvârșești asupra părții femeiești? Mă minunez cu adevărat cum nimic nu poate să milostivească obiceiul tău cel nemilostiv și fără de omenie! Dar să știi cu adevărat că în ce chip n-ai cruțat pe această fecioară, așa nu te va cruța nici pe tine Împăratul Ceresc!”.
Aceste cuvinte zicând Ieria, Selin s-a umplut de mânie și a poruncit ostașilor s-o prindă din mijlocul poporului, vrând s-o muncească îndată înaintea tuturor. Iar Ieria, auzind aceasta, a dat poporul la o parte și mergea singură cu bucurie la el și striga: „Doamne, Dumnezeul Fevroniei, primește-mă cu dânsa și pe mine, smerita roaba ta!”. Dar mai înainte până a nu ajunge ea și până a nu sta înaintea ighemonului, l-au sfătuit judecătorii, prietenii lui, să nu muncească pe Ieria înaintea tuturor, fiindcă este de neam bun și mare, ca nu cumva văzând-o toată mulțimea poporului pe aceea muncindu-se, să voiască a pătimi cu dânsa și să piară toată cetatea. Iar Selin, ascultând sfatul prietenilor săi, n-a mai poruncit să aducă pe Ieria la întrebare; ci mâniindu-se asupra ei, a răcnit cu glas mare, zicând: „Ascultă, Ierie, vii sunt zeii, că tu ai mijlocit Fevroniei multe răutăți, cu cuvintele tale îndrăznețe și fără de rușine”.
Aceasta zicând-o, a poruncit să se taie amândouă mâinile Sfintei Fevronia. Și îndată punând purtătorul de arme un lemn sub mâna ei dreaptă, a lovit cu securea și a tăiat-o; asemenea a tăiat-o și pe cea stângă. Și a poruncit muncitorul să-i taie și piciorul cel drept, și fiind pus un lemn sub picioarele ei, purtătorul de arme a luat securea și a lovit cu putere mare în glezne, însă n-a putut să-i taie picioarele. De asemenea, lovind a doua oară, nimic n-a sporit. Și era în popor strigare mare, căci toți se scârbeau pentru o muncire ca aceea. Iar purtătorul de arme, lovind pentru a treia oară, abia a putut să-i taie piciorul. Și se cutremura Fevronia din tot trupul de cumplita durere, însă deși acum era aproape de sfârșit, întindea și piciorul celălalt, pe cât putea, punându-l pe lemn ca să fie tăiat. Aceasta văzând-o judecătorul, a zis: „Oare vedeți puterea acestei femei fără de rușine?”. Și a zis către purtătorul de arme, cu multă mânie, să-i taie și piciorul celălalt; și i l-a tăiat.
Și sculându-se Lisimah de la locul său, a zis lui Selin: „Ce vei mai face acestei ticăloase fecioare? Să mergem acum de aici, căci este vremea prânzului”. Iar necuratul Selin a răspuns: „Vii sunt zeii că nu o voi lăsa pe dânsa suflând, ci voi sta aici până ce va muri!”. Și petrecând multe ceasuri sufletul în trupul sfintei mucenițe, Selin a zis către purtătorii de arme: „Oare este încă vie acea spurcată femeie?”. Aceia i-au răspuns: „Este vie, pentru că sufletul ei este încă într-însa”. Atunci Selin a poruncit să-i taie sfântul ei cap. Deci un ostaș, luând sabia în mână, cu cealaltă mână a apucat perii capului și astfel a înjunghiat-o în grumazi, precum cineva junghie o oaie; apoi, i-a tăiat și sfântul ei cap. Și îndată sculându-se judecătorii, s-au dus să prânzească; iar Lisimah s-a întors de la priveliște plângând.
După uciderea Sfintei Mucenițe Fevronia, credincioșii care erau printre popor au vrut să ia sfintele ei moaște; dar Lisimah a pus ostași să păzească trupul ei, ca nici unul dintre mădularele cele tăiate să nu se răpească de cineva. Și el însuși, fiind în multă supărare și mâhnire, nu a gustat mâncare sau băutură, ci închizându-se în odaie, se tânguia pentru uciderea Fevroniei. Iar Selin, unchiul lui Lisimah, înștiințându-se de tânguirea lui Lisimah, s-a mâhnit și n-a gustat bucate; ci sculându-se, umbla tulburat prin palat încoace și încolo. Și privind el în sus, deodată a căzut asupra lui frică și spaimă și a rămas mut. Deci răcnind foarte tare și mugind ca un bou, s-a lovit cu capul de un stâlp de marmură ce era acolo și, sfărâmându-și capul, a căzut la pământ mort. Din aceasta s-a făcut gâlceavă și strigare între slugi și ostași. Și auzind de aceasta Lisimah, a ieșit degrabă din cămara sa și, alergând la locul unde zăcea mort unchiul lui, s-a umplut de mirare și de spaimă. Și poruncind să înceteze strigarea și gâlceava aceea, a întrebat: „Cum s-a întâmplat aceasta?”. Iar cei care stăteau de față i-au spus ceea ce se întâmplase. Auzind el aceasta, a clătinat capul și a zis: „Mare este Dumnezeul creștinilor! Bine este cuvântat Dumnezeul Fevroniei! Dumnezeu a răzbunat sângele cel nevinovat!”.
Aceasta zicând, a poruncit să scoată trupul lui Selin afară din cetate și să-l îngroape după obiceiul păgânesc. Și chemându-l la sine pe comitul Prim, a zis către el: „Te jur pe tine cu Dumnezeul creștinesc, ca să nu calci porunca mea, pe care ți-o voi da! Sârguiește-te îndată și pregătește o raclă de lemne neputrezitoare pentru trupul Fevroniei și trimite propovăduitori pretutindeni, ca toți creștinii să se adune fără frică la îngroparea Muceniței Fevronia; fiindcă Selin a murit. Tu știi, iubite Prim, dorința inimii mele. Deci ia ostași și, adunând trupul Fevroniei cu mădularele cele tăiate, să-l duci la mănăstire. Însă păzește să nu ia cineva ceva din mădularele cele tăiate ale ei. Încă și pământul acela pe care s-a vărsat sângele ei să-l sapi și să-l aduni, ca să nu-l lingă câinii, și să-l duci la mănăstire”. Și îndată comitul, după porunca lui Lisimah, chemând o ceată de ostași, a dat în mâinile lor să ducă sfântul ei trup, iar el singur, adunând mădularele cele tăiate, capul, mâinile, picioarele, sânii și dinții și învelindu-le în mantia sa, le-a dus la mănăstire, urmându-i o mulțime de popor.
Și mergând Ia mănăstire, n-a lăsat să intre înăuntru pe nimeni din popor, decât numai pe Tomaida și pe Ieria. Atunci cinstita stareță, egumena Vriena, văzând trupul Fevroniei și mădularele cele tăiate, a slăbit cu trupul de mare jale și a căzut la pământ ca moartă. Iar comitul, punând străji de ostași lângă mănăstire, s-a întors la Lisimah. Apoi Vriena abia și-a venit în fire după multe ceasuri și, sculându-se, cuprindea trupul muceniței sfinte, strigând: „Vai mie, fiica mea Fevronia, acum ai fost luată de la ochii maicii tale Vriena! Cine va citi acum surorilor dumnezeieștile Scripturi? Ce mâini vor deschide cărțile tale?”. Astfel plângând Vriena, toate surorile care se duseseră cu Eteria s-au întors la mănăstire și, căzând, s-au închinat cu lacrimi trupului Fevroniei. De asemenea și Ieria striga: „Mă voi închina sfintelor picioare care au călcat capul șarpelui! Voi săruta rănile trupului celui sfânt, prin care s-a vindecat sufletul meu! Voi încununa cu flori de laudă capul acela care, prin frumusețea nevoinței sale, a încununat neamul nostru femeiesc!”. Și toate surorile plângeau cu tânguire mare deasupra sfintelor moaște.
Și spălându-le pe ele, le-au pus pe scândura pe care sfânta avea obiceiul a se odihni și au lipit toate mădularele tăiate la locul lor; și au dus-o în biserică cu cântare de psalmi. Iar când ziua se pleca spre seară, Vriena a poruncit să deschidă poarta mănăstirii, ca toți care vor voi să vadă pe Sfânta Muceniță să intre și să preamărească pe Dumnezeu, Cel Care i-a dat atâta răbdare bărbătească în pătimiri.
Și intrând înăuntru o mulțime de popor, a venit și Lisimah împreună cu comitul, pentru că Lisimah a zis către el: „Eu mă lepăd de toate obiceiurile părintești și de slujirea de idoli, și las toate bogățiile mele și voi merge să mă unesc cu Hristos!”. Comitul a răspuns: „Și eu voi face ca și tine! Să piară Dioclețian și toată împărăția lui! De acum nu-i voi mai sluji lui, ci toate lăsându-le, voi sluji lui Hristos!”. Astfel învoindu-se amândoi, au lăsat divanul și au venit în mănăstire la moaștele Sfintei Mucenițe Fevronia. Acolo a venit și episcopul acelei cetăți, cu preoți, cu clerici și cu mulțime de călugări, săvârșind toată noaptea slujbă de laudă lui Dumnezeu, cu lacrimi și cu bucurie duhovnicească.
Și făcându-se ziuă, a fost adus un sicriu ales, făcut înadins pentru moaștele Sfintei Mucenițe Fevronia, și le-au pus pe acelea într-însul cu bună rânduială, fiecare mădular tăiat la locul lui, iar dinții i-au pus pe piept. Apoi, ungând moaștele cu miruri și aromate, le-au îngropat în biserică, slăvind și mulțumind lui Dumnezeu. Și la mormântul ei se dădeau tămăduiri bolnavilor; astfel că mulți dintre elini au crezut în Hristos Dumnezeul nostru și s-au botezat. Asemenea și Lisimah și comitul Prim au primit Sfântul Botez și, lăsându-și dregătoriile lor, nu s-au mai întors la împăratul cel păgân, ci lepădându-se de toată lumea, au mers la arhimandritul Marcel și au luat viața călugărească. Și petrecând cu dumnezeiască plăcere în nevoințe pustnicești, prin sfârșit cinstit au trecut la Hristos. Asemenea și fericita Ieria, dând toate averile sale mănăstirii, a zis către Vriena: „Rogu-mă ție, maica mea, primește-mă la tine ca pe o fiică, în locul Sfintei Fevronia, și-ți voi sluji ție cu toată supunerea, precum îți slujise ea!”. Aceasta zicând, a luat de pe dânsa toate podoabele femeiești de mult preț și le-a dat spre înfrumusețarea bisericii, iar ea, lepădându-se de lume, s-a făcut călugăriță.
Și se prăznuia pomenirea Sfintei Mucenițe Fevronia în acea mănăstire în toți anii în ziua de 25 a lunii iunie, zi în care sfânta a pătimit pentru Hristos. Și se făcea minune în ziua praznicului ei, căci la cântarea cea de toată noaptea se arăta sfânta muceniță stând în mijlocul surorilor care cântau, împlinindu-și locul său cel de mai înainte. Și când au văzut-o pe dânsa la arătarea cea dintâi, toate surorile s-au înfricoșat, iar Vriena a strigat cu glas mare, zicând: „Iată, fiica mea Fevronia a venit la noi!” și s-a pornit spre dânsa, vrând cu dragoste să o cuprindă cu mâinile sale ca o maică, dar îndată Sfânta Fevronia s-a făcut nevăzută. Din acea vreme nimeni nu mai îndrăznea să se atingă de cea care se arăta sau să-i zică vreun cuvânt, decât numai priveau la dânsa cu spaimă și cu mirare, și din arătarea ei simțeau bucurie și veselie întru sine, și umilindu-se în inimile lor, lăcrimau. Și astfel stătea ca la trei ceasuri văzută tuturor, apoi iarăși se făcea nevăzută.
Iar episcopul, având evlavie spre Sfânta Muceniță, a făcut în cetate o biserică în numele ei, pe care zidind-o vreme de șase ani, a sfârșit-o și, aducând episcopii de primprejur la sfințirea ei în ziua praznicului Sfintei Fevronia, a voit să aducă în biserică sfintele ei moaște. Deci, după cântarea de laudă de toată noaptea, episcopii cu tot clerul au mers în mănăstire, unde rugându-se au descoperit mormântul sfintei și, deschizând racla, au văzut cinstitele ei moaște strălucind ca o rază de soare. Și toate călugărițele plângeau și se tânguiau că se lua de la dânsele o vistierie de mare preț ca aceea. Iar când mâinile celor sfințiți s-au atins de raclă să o ia, îndată s-a făcut un tunet în văzduh atât de înfricoșat, încât tot poporul a căzut de frică cu fețele la pământ. Apoi, după un ceas, îndrăznind iarăși a se atinge de raclă, pământul s-a cutremurat foarte tare, încât s-a clătinat toată cetatea. Atunci au cunoscut toți că sfânta muceniță nu voiește să fie luată din locul său; iar episcopul s-a mâhnit foarte mult și nu a mai îndrăznit să se mai atingă de racla sa.
Și a grăit episcopul către egumena Vriena: „Ascultă soră, tu știi câtă sârguință am pus ca întru slava și cinstea Cuvioasei Mucenițe Fevronia să ridic această biserică, la a cărei zidire se împlinesc acum șase ani; însă de vreme ce Sfânta Muceniță nu voiește să asculte de rugăciunile noastre, ca să treacă în biserica cea zidită în numele ei, mă rog ție să iei măcar unul dintre mădularele ei cele tăiate și cu mâinile tale să ni-l dai nouă, ca să nu fie osteneala mea fără de rod și fără sporire”. Atunci Vriena, întinzându-și mâna, s-a atins de o mână a sfintei, vrând s-o ia și s-o dea episcopului pe aceea, dar mâna Vrienei s-a oprit și a rămas ca moartă. Atunci Vriena, plângând, a început a grăi către sfânta: „Mă rog ție, fiica mea, Sfântă Muceniță Fevronia, nu te mânia asupra mea, maica ta, ci adu-ți aminte de ostenelile mele cele pentru tine și nu-mi defăima bătrânețile mele”. Acestea zicându-le, s-a slăbit mâna ei. După aceasta Vriena, iarăși plângând, a grăit către sfânta: „Stăpâna noastră, dă-ne nouă binecuvântare și nu ne mâhni!”.
Aceasta zicând-o, iarăși și-a întins mâna ei și a luat unul dintre dinții ei, care se aflau pe piept, și l-a dat episcopului; și îndată a închis racla. Iar episcopul, luând cu bucurie dintele acela de la moaștele sfintei, l-a pus într-un vas mic de aur și s-a întors cu episcopii și cu tot poporul, ducând acel dar cu cântări de psalmi, cu lumânări, cu veselie și cu prăznuire a tot poporul. Și ducându-l în biserică, a sfințit-o pe ea, și s-au făcut acolo într-acea zi multe tămăduiri cu rugăciunile Sfintei Mucenițe Fevronia. Căci câți au fost orbi au văzut, câți erau șchiopi s-au îndreptat și câți erau îndrăciți au scăpat de îndrăcire. Și de orice neputință era cuprins cineva, numai cât se atingea cu gura și săruta acea mică parte luată din moaștele sfintei, îndată câștiga tămăduire și se ducea sănătos la casa sa, bucurându-se și slăvind pe Dumnezeu.
Iar după sfințirea acelei biserici, Cuvioasa egumenă Vriena a mai trăit doi ani și s-a apropiat de fericitul său sfârșit. Deci, punând egumenă în locul său pe Tomaida, s-a mutat către Domnul.
Iar eu, Tomaida – zice scriitoarea acestei vieți –, după mutarea maicii Vriena am scris viața și pătimirea Sfintei Mucenițe Fevronia, pe care am văzut-o cu ochii mei. Iar pe cele despre Lisimah, pe acelea le-am auzit din însăși gura lui. Și pe acestea le-am scris spre folosul celor care vor citi și vor asculta și spre slava lui Hristos Dumnezeul nostru, Cel slăvit împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Sfânta Muceniţă Teodosia fecioara (Secolul al IV-lea) – foto preluat de pe basilica.ro
Muceniţa Teodosia era din oraşul Tir, din Fenicia. În anul 308, pe când se afla în Cezareea Palestinei, a mers la palatul dregătorului Urban, la temniţa unde erau înlănţuiţi creştinii, şi-i îmbărbăta pe aceştia pentru suferinţele lor pentru numele Mântuitorului Iisus Hristos. Istoricul Eusebiu de Cezareea (265-339), care a văzut mucenicia Sfintei Teodosia, scrie:
„Prelungindu-se până la cinci ani prigonirea creştinilor de către păgânii închinători la idoli, în ziua a doua a lunii aprilie, chiar la praznicul Învierii Domnului, în cetatea noastră, adică în Cezareea Palestinei, o fecioară credincioasă, de neam din Tir, care nu avea încă 18 ani, s-a apropiat de cei legaţi pentru Hristos şi le grăia lor cu îndrăzneală despre Împărăţia lui Dumnezeu. Apoi, le-a urat de bine, rugându-i să o pomenească şi pe ea înaintea Domnului, când vor sta în faţa lui Dumnezeu, după sfârşitul nevoinţei lor muceniceşti.
Iar ostaşii care păzeau, auzind-o pe fecioară grăind asemenea cuvinte celor legaţi pentru Hristos, au prins-o ca şi cum ea ar fi făcut un mare rău, şi au dus-o la dregătorul Urban. Acesta a poruncit să o întindă pe roată şi să-i sfâşie coastele şi sânii cu gheare de fier, până la oase. Sfânta a suferit toate aceste chinuri cu bucurie, iar dregătorul, văzând-o că încă este vie, a poruncit să fie aruncată în mare şi înecată. Astfel s-a mutat la Domnul.
Imnografie
Troparul Sfintei Muceniţe Teodosia, fecioara
Glasul 4
La fapta bună muceniţă, cu osârdie deprinzându-te, te-ai făcut vas iubit al lui Hristos şi locaş iubit al Preasfântului Duh. Pentru aceasta ai ruşinat pe vrăjmaşul, cel ce se luptă cu neamul omenesc, bine pătimind şi arătat cu sabia credinţei ai ucis pe cel cu nume de fiară, Teodosia; şi bucurându-te te-ai mutat la cer, cerând pururea mare milă, celor ce cu credinţă te cinstesc pe tine.
Condacul Sfintei Muceniţe Teodosia, fecioara
Glasul 2
Căutând cele de sus…
Cu ostenelile ai câştigat viaţa cea fără osteneală şi în sângiurile tale ai înecat pe vrăjmaşul cel spurcat al Bisericii lui Hristos, prealăudată şi te bucuri cu oştile cele de sus, acoperind pe cei ce săvârşesc pomenirea ta.
Viața Sfintei Mucenițe Teodosia, fecioara
Sfânta Muceniţă Teodosia fecioara (Secolul al IV-lea)- foto preluat de pe doxologia.ro
Sfânta muceniță s-a arătat părinților săi în mijlocul sfintelor fecioare, îmbrăcată cu o haină mai albă decât zăpada, având o cruce de aur în mâini, purtând o cunună pe cap și zicând: „Iată cât de mare este slava și darul Hristosului meu de care ați vrut să mă lipsiți!”.
Despre Sfânta Teodosia, fecioara cea din Tir, Evsevie, episcopul Cezareei Palestinei, martorul ocular, a scris astfel:
„Întinzându-se asupra noastră până la cinci ani prigoana de la păgânii închinători la idoli, în două zile ale lunii aprilie, chiar la praznicul Învierii Domnului, în cetatea Cezareea Palestinei o fecioară credincioasă și cinstită de neam din Tir, care nu avea încă optsprezece ani, s-a apropiat de cei care erau închiși în temniță, legați pentru Hristos, și le spunea cu îndrăzneală despre împărăția lui Dumnezeu.
Ea le-a urat de bine, rugându-i s-o pomenească înaintea Domnului când vor sta înaintea Lui, după sfârșitul nevoinței lor cei mucenicești. Văzând ostașii pe fecioară că vorbește cu cei legați pentru Hristos, au răpit-o ca și cum făcuse un mare rău și au adus-o la ighemonul Urban spre cercetare. Ighemonul, fiind plin de mânie și de sălbăticie cumplită de fiară, a muncit-o cu cumplite munci, strujindu-i până la oase coastele și sânii cu unghii de fier; dar ea, fiind cu fața luminoasă, pe toate le răbda cu curaj. Deci, a poruncit s-o înece în adâncul mării”.
Acestea le povestește Evsevie, care a fost martor ocular la toate muncile. În povestirea romanilor se mai adaugă: „Teodosia, această sfântă muceniță a lui Hristos, după înecarea sa în mare, a fost scoasă vie de îngeri din adânc la uscat și umbla purtând în mâini piatra care fusese legată de grumajii ei. Apoi, prinzând-o din nou și aducând-o la judecată, muncitorul a dat-o spre mâncarea fiarelor, dar n-a fost vătămată de ele. După aceea a poruncit s-o taie cu sabia. Și, când i-a tăiat capul, s-a văzut o porumbiță, zburând din gura ei, care strălucea mai mult decât aurul și s-a suit spre cer. Apoi, după ce a sosit noaptea, sfânta muceniță s-a arătat părinților săi în mijlocul sfintelor fecioare, îmbrăcată cu o haină mai albă decât zăpada, având o cruce de aur în mâini, purtând o cunună pe cap și zicând: “Iată cât de mare este slava și darul Hristosului meu de care ați vrut să mă lipsiți!”.
Părinții ei, văzând în dânsa dorința de nevoință mucenicească, o opreau de la acea faptă; dar sfânta, ascunzându-se de dânșii, a alergat la cei legați pentru Hristos, s-a prins spre muncire, precum s-a zis și s-a încununat de Domnul nostru Iisus Hristos, Cel ce i-a rânduit o astfel de nevoință.
Sfânta Muceniţă Glicheria a trăit în zilele împăratului roman Antonin Piul (138-161) şi a guvernatorului Savin, care stăpânea în Grecia.
Ea făcea parte din rândul creştinilor care trăiau în Trianopol, cetatea Traciei, adunându-se în toate zilele pentru a aduce slavă lui Dumnezeu.
Împăratul Antonin fiind păgân a trimis poruncă pretutindeni ca toţi să aducă jertfe idolului păgân Zeus, însă Sfânta Glicheria, însemnându-se cu semnul crucii, a mers la dregător şi a mărturisit că este creştină şi roabă a lui Dumnezeu.
Dar dregătorul nu a luat în seamă mărturisirea ei, ci i-a poruncit să jertfească lui Zeus. Ea însă, intrând în capişte, s-a rugat lui Dumnezeu şi îndată, numai cu puterea rugăciunii, idolul lui Zeus s-a surpat şi a căzut zdrobit la pământ.
Atunci, păgânii au aruncat cu pietre în Sfânta Glicheria şi pentru că nu o puteau lovi, au spânzurat-o de cosiţe, au strujit-o pe tot trupul, apoi au aruncat-o în temniţă, poruncind să nu i se dea mâncare mai multe zile.
Dar primind hrană de la înger, Sfânta Glicheria nu a pătimit nici un rău.
Şi s-au minunat dregătorul şi cei ce erau cu el, căci, intrând în temniţă la ea, au găsit acolo pâine, lapte şi apă, deşi peceţile erau întregi pe uşă.
După aceea, au aruncat-o într-un cuptor cu foc şi, stingându-se focul cu rouă din cer, fecioara a ieşit nevătămată.
Apoi, i-au jupuit pielea de pe cap, până la frunte, şi au aruncat-o din nou în temniţă, dar un înger al Domnului a vindecat-o, motiv pentru care temnicerul Laodichie L-a mărturisit pe Hristos-Domnul.
În cele din urmă, Sfânta Glicheria a fost aruncată fiarelor sălbatice, dându-şi astfel sufletul în mâinile lui Dumnezeu.
Mieluseaua Ta, Iisuse, Glicheria, striga cu glas mare: pe Tine, Mirele meu, te iubesc si pe Tine cautandu-Te ma chinuiesc si impreuna ma rastignesc, si impreuna ma ingrop cu Botezul Tau; si patimesc pentru Tine, ca sa imparatesc intru Tine; si mor pentru tine, ca sa viez pentru Tine; ci, ca o jertfa fara de prihana, primeste-ma pe mine ceea ce cu dragoste ma jertfesc Tie. Pentru rugaciunile ei, ca un milostiv, mantuieste sufletele noastre.
Condacul Sfintei Mucenite Glicheria
Glasul 3
Fecioara astazi…
Pe Fecioara si de Dumnezeu Nascatoarea Maria iubind, ti-ai pazit fecioria ta nestricata, si din dragostea cea catre Domnul indemnandu-te, cu barbatesc cuget ai patimit pana la moarte. Pentru aceasta Glicheria, cu indoita cununa, te-a incununat pe tine Hristos Dumnezeu.
Rugându-se sfânta așa, s-a auzit un glas din cer, zicând către dânsa: „Am auzit rugăciunea ta, vino la Mine cu pace, că ușile Împărăției Cerului s-au deschis ție”. Apoi a venit spre sfânta altă leoaică, care, apropiindu-se, a mușcat-o, însă nu i-a făcut nicio rană, și niciun semn pe trupul ei. Astfel și-a dat mucenița sfântul său suflet în mâinile lui Dumnezeu; iar fiarele au intrat în culcușul lor.
În anul dintâi al domniei lui Antonin, păgânul împărat al Romei, stăpânind în Grecia cea din Europa ighemonul Sabin, creștinii care viețuiau în Traianopol, cetatea Traciei, se adunau în toate zilele într-o casă mică de rugăciuni și acolo se rugau lui Dumnezeu, cerând cu multă durere de inimă pacea și înmulțirea Bisericii. Atunci erau puțini cei ce se temeau de Dumnezeu și aceia care erau se aflau în primejdie de izgonire, pentru că împăratul Antonin, ținându-se de rătăcirea elinească, aducea jertfe necuraților idoli și trimitea pretutindeni porunca sa cea fără de lege, ca cei care nu se închină idolilor, să fie uciși.
Ajungând acea poruncă în Tracia, Sabin ighemonul a mers cu ea și în Traianopoli, arătând-o poporului; și a hotărât o zi în care să săvârșească prăznuirea marelui lor zeu Die, care se chema lampadoforia, adică purtare de lumină. Iar acea prăznuire era să fie după trei zile de la venirea ighemonului în acea cetate.
Deci era în cetatea aceea o fecioară de neam bun, anume Glicheria, fiica lui Macarie, care mai înainte fusese antipat la Roma. Ea, plecând de la Roma cu părinții săi în părțile acelea, a rămas orfană. Apoi crezând în Hristos și alăturându-se creștinilor, umbla cu dânșii în toate zilele în casa de rugăciuni și se ruga lui Hristos Dumnezeu și Preacuratei Fecioare Maria, către care și-a câștigat deosebită dragoste, după Hristos Fiul lui Dumnezeu. Deci, sârguindu-se să urmeze fecioriei celei curate a aceleia, și-a logodit fecioria sa Domnului său. Iar către creștini grăia: „Fraților, surorilor, părinților și toate câte îmi sunteți mie în loc de maică, luați aminte cu dinadinsul al cărui împărat avem chipul, și cu care semn suntem însemnați pe frunte! Deci să ne sârguim să păzim poruncile Lui, ca de la acest împărat al nostru veșnic să câștigăm mântuire, păzind fără de prihană însemnarea cea luată a creștinătății”.
Credincioșii ziceau către dânsa: „Toți dorim să ne punem sufletele pentru Domnul nostru!” Iar ea iarăși grăia către dânșii: „Deci, zic vouă, rugați-vă lui Dumnezeu pentru mine, ca să mă întărească și pe mine împreună cu voi și să mă învrednicească părții celor ce I-au plăcut Lui prin nevoința pătimirii și să mă numesc în ceata mireselor Sale celor neîntinate, în cămara Sa cea preacurată și cerească”. Iar credincioșii se rugau pentru dânsa.
Iar după trei zile, sosind praznicul cel hotărât, toți cetățenii alergau cu lumânări aprinse la capiștea lui Die. Atunci, fericita fecioară Glicheria, aprinzându-și cu râvnă inima sa după Domnul Dumnezeul său și însemnându-și fruntea cu semnul Sfintei Cruci, a mers cu osârdie la aceeași capiște și, stând în mijloc, a zis către ighemon: „Luminate ighemoane, iată jertfele celor ce vor să se aducă adevăratului Dumnezeu; eu fac începutul, pentru că sunt mai întâi cu neamul cel mare, decât toți cei ce locuiesc în cetatea aceasta, deoarece sunt născută din tată prealuminat, care mai înainte a fost antipat în cetatea cea mare a Romei; deci, mie mi se cade mai întâi să aduc jertfa lui Dumnezeu”.
Ighemonul a zis către dânsa: „Dar unde este făclia ta, cu care vei începe aprinderea jertfelor?” Sfânta Glicheria a zis: „Pe frunte am făclia mea cea scrisă, care, fiind nestinsă, luminează adevărata noastră jertfa care se aduce lui Dumnezeu”. Iar ighemonul, neînțelegând cele grăite de dânsa, a zis: „Apropie-te și jertfește tu întâi”. Zis -a sfânta: „Dumnezeu cel veșnic nu are trebuință de făcliile cele ce scot fum. Deci, poruncește să se stingă toate făcliile, ca să înceteze fumul ce iese din ele și atunci veți vedea jertfa mea cea fără de prihană, pe care voiesc s-o aduc Dumnezeului meu”. Atunci ighemonul a poruncit să stingă făcliile. Iar Sfânta Glicheria, stând la un loc înalt, ca să se poată vedea de popor, și-a descoperit fruntea și a arătat scris pe dânsa semnul Crucii lui Hristos și a zis către toți cei ce priveau spre dânsa: „Vedeți oare făclia cea prealuminoasă pe fruntea mea?”.
Apoi, ridicându-și ochii și înălțându-și mâinile către cer, a zis: „Dumnezeule Atotputernic, Cel ce Te slăvești de robii Tăi pentru crucea Ta, Cel ce Te-ai arătat cuvioșilor Tăi tineri în cuptorul Babilonului și i-ai izbăvit pe ei din foc, Cel ce ai astupat gurile leilor și ai stricat pe Baal, Cel ce ai omorât pe balaurul acela și ai sfărâmat chipul cel drăcesc în câmpul Deira; Iisuse Hristoase, Preacuratule Mielușel al lui Dumnezeu, vino, rogu-mă, și ajută mie, smeritei roabei Tale, și sfărâmă pe idolul acesta făcut de mână omenească, și risipește aceste jertfe diavolești necurate și deșarte”.
Astfel rugându-se sfânta lui Dumnezeu, s-a făcut deodată un tunet înfricoșat și a căzut la pământ idolul lui Die, sfărâmându-se în mii de bucăți, pentru că era făcut din piatră. Iar ighemonul și popii cei păgânești, văzând acest lucru, s-au aprins de mânie și au poruncit poporului s-o omoare cu pietre; deci, aruncând ei cu pietre spre dânsa, acelea nu se atingeau de ea, ci cădeau împrejurul ei, făcându-se o grămadă mare, care o înconjura pe ea, ca și cum acele pietre ar fi fost așezate cu mâna. Iar păgânii, necunoscând puterea lui Dumnezeu, numeau pe sfânta “fermecătoare”; iar ea le zicea: „Puterea lui Hristos, Care lucrează în mine, mustră rătăcirea voastră, iar ajutorul Lui risipește muncile care le aduceți asupra mea”.
Atunci ighemonul a poruncit ca, legând-o, să o ducă în temniță și acolo să o străjuiască până a doua zi, zicând către străjeri: „Păziți-o, ca să nu scape cu vrăjile sale, că apoi va zice că Dumnezeul ei a izbăvit-o, și astfel va înșela pe mulți”. Iar sfânta a zis către dânsul: „Nebunule, orbitule și păgânule, oare nu cunoști că sunt legată cu poruncile lui Dumnezeu și pironită cu legea Lui? Deci nu pot ca să mă dezleg de acele legături iubite mie, nici să fug de nevoința cea pătimitoare, întru care am poftit să intru de bunăvoie pentru Hristos Mântuitorul meu”. Acestea zicându-le, s-a dus în temniță.
Pe când Sfânta Glicheria ședea în temniță, a venit la dânsa Filocrat, preotul lui Dumnezeu, cercetând pe cea legată pentru Hristos. Iar sfânta a grăit către dânsul: „Părinte, însemnează-mă cu semnul Sfintei Cruci și cu aceea, ungându-mă ca și cu o ungere, să mă înfrumusețezi pe mine lui Dumnezeu și împăratului, Căruia te-ai făcut ostaș, să mă faci pe mine plăcută ca, îngrădindu-mă și întărindu-mă cu însemnarea Lui, să biruiesc răutatea diavolului”. Atunci preotul, însemnând-o cu Sfânta Cruce, i-a zis: „însemnarea lui Hristos să-ți ajute la scopul tău și însuși Hristos să-ți fie ție mire duhovnicesc, ungându-te pe tine cu darul Său, ca să-ți dobândești dorința”. Așa întărind-o Filocrat pe ea întru Domnul și dându-i pace, s-a dus.
Iar a doua zi, ighemonul Sabin a mers la curtea împărătească, unde voia să muncească pe Sfânta Glicheria și, punând-o înaintea judecății, a zis către dânsa: „Glicherio, te-ai plecat să aduci jertfă marelui zeu Die, căruia i se închină și împăratul cu jertfe?” Răspuns-a sfânta: „Cum să mă închin sau să îi aduc jertfă aceluia, care, căzând, s-a sfărâmat și s-a risipit în multe bucăți, neputând singur lui să-și ajute? Eu știu pe Unul Dumnezeu, Care viețuiește în ceruri și îmi ajută să risipesc puterea voastră cea păgânească. Aceluia se cuvine să-I aduc jertfă, să mă închin și să-I plac”. Iar ighemonul a grăit iarăși: „Jertfește, până nu încep a te munci”. Răspuns-a mucenița: „Dumnezeul meu mă va munci pe mine, dacă te voi asculta pe tine”. Zis-a ighemonul: „Atunci dorești să mori?” Răspuns-a mucenița: „Eu mă sârguiesc, ca prin durerile cele trupești, să-mi tămăduiesc rănile cele sufletești”.
Atunci ighemonul a poruncit să o spânzure de păr pe un lemn de muncă și cu unghii de fier să-i strujească trupul ei, până ce va muri. Deci, fiind spânzurată și strujită, nu simțea dureri în trupul său din muncile cele ce i se făceau ei și zicea către muncitor: „Păgânule, plinule de toată răutatea și slujitorule al diavolului, nimic nu-mi sunt mie muncile acestea! Eu nu le simt, fiindcă am pe Iisus Hristos, Cel ce-mi ajută mie; deci, găsește alte munci mai mari, deoarece acestea nu sunt nimic”. Așa grăind sfânta, slujitorii cei ce o munceau au slăbit; iar ighemonul, văzând pe muceniță că biruiește muncile, a poruncit să o pogoare de la muncire și să-i sfărâme fața ei. Atunci sfânta a zis: „Lumina și întărirea mea este Hristos Dumnezeu, Cel ce întărește cu darul Său gândurile roabei Sale”.
Apoi, privind spre cer, a grăit: „Stăpâne, pe Tine Te rog, luminează-mi fața mea și mă fă vitează spre pătimirea loviturilor; întărește-mă, Doamne, întru pătimirea cea pentru Tine; pentru că Tu ești Dumnezeul Cel ce îmbogățești cu vistieriile Sfântului Tău Duh pe cei ce mărturisesc fără de frică preasfânt numele Tău înaintea muncitorilor; Tu ești Cel ce ajuți tuturor sfinților Tăi, celor ce îți plac Ție pe pământ, cu a căror povățuire și eu te-am cunoscut pe Tine, Dumnezeul meu, și Te-am iubit pe Tine, Ziditorul meu, ascultă-mă acum pe mine roaba Ta, care mă sârguiesc pentru numele Tău, ca să scap din cursele diavolului și din gura balaurului”. Astfel grăind sfânta către Dumnezeu, muncitorii o băteau peste fața ei; dar îndată a stat lângă dânsa îngerul Domnului și a îngrozit pe cei ce o munceau, încât au căzut ca niște morți.
Deci, ighemonul, ne văzând pe îngerul care i s-a arătat ei, a grăit către dânsa: „Spune, Glicherio, pentru ce nu te supui poruncii împărătești?” Sfânta răspunse: „A cărui împărat să ascult porunca?” Ighemonul zise: „A însuși stăpâni torului Romei, care a poruncit să păzim această părintească și veche lege și să ne închinăm zeilor”. Grăit-a sfânta: „Eu ascult pe Dumnezeul cel Atotputernic, legii Lui mă supun și o păzesc, și pe mine singură mă aduc jertfă, precum odată Avraam a adus jertfă pe fiul său, Isaac; și pentru aceasta, bine a plăcut adevăratului Dumnezeu și a luat de la Dânsul binecuvântare, ca să fie tată a multe neamuri”. Ighemonul zise: „Fă ceea ce-ți poruncesc, ca să nu mori, ca o femeie amăgită, de o moarte rea!” Mucenița răspunse: „Hristos, începătorul nevoinței noastre – întru nevoința cea duhovnicească – întărește nu numai pe bărbați, dar și pe femeile cele ce se oștesc asupra tatălui tău, diavolul, și le încununează luminos”.
Atunci ighemonul a poruncit să o ducă în temniță pe sfânta muceniță și s-o chinuiască mai multe zile cu foamea și cu setea. Deci, sfânta a mers în temniță, bucurându-se, și, intrând înăuntru, înălța laude lui Dumnezeu și-L slăvea, grăind: „Bine ești cuvântat, Doamne Dumnezeul părinților noștri, Cel ce Te cunoști de sfinții Tăi, care păzesc poruncile Tale; Cel ce Te-ai arătat Sfântului Petru când ieșea din Roma și ai rușinat pe vrăjitorul Simon, potrivnicul lui; Cel ce ai ajutat marelui David și pe Goliat l-ai surpat sub picioarele lui; Tu, preacinstite și preacurate Dumnezeule, auzi-mă pe mine, vino în ajutor roabei Tale, izbăvește-mă de meșteșugul vrăjmașului și din amăgirea ighemonului cel preapăgân”.
Și trecând trei zile, ighemonul a zis tribunului: „Ia inelul meu și să te duci să pecetluiești temnița în care se păzește fermecătoarea aceea”. Iar tribunul, ducându-se, a pecetluit ușa și a poruncit să fie strajă tare împrejurul temniței, ca să nu dea cineva hrană sau băutură celei ce ședea înăuntru. Iar îngerii lui Dumnezeu aduceau Sfintei Mucenițe Glicheria hrană neștiută și băutură nespusă, și întăreau pe mireasa lui Hristos.
Iar după câteva zile, ighemonul având să se ducă în cetatea Eracliei, a venit la temniță să vadă pe muceniță, ca s-o ducă după el. Și văzând pecetea întreagă, i se părea că a murit de foame și de sete, că de atunci trecuseră multe zile. Deci, deschizând ușa, a văzut-o dezlegată din legături, având înaintea sa un blid, în care era pâine curată, lapte și apă într-un pahar. Deci, s-a mirat de aceea, pentru că ticălosul n-a înțeles că Dumnezeu hrănea pe roaba Sa. Atunci a poruncit s-o scoată și s-o ducă după el în Eraclia. Iar ea înălța mulțumiri lui Dumnezeu, grăind: „Stăpâne Dumnezeule, Cel ce ne înveți pe noi cunoștința adevărului și porți grijă de poporul Tău; Cel ce ai trimis lui Daniil hrană în groapă și lui Ilie la pârâu i-ai gătit ospăț; Cel ce întorci pe cei rătăciți și luminezi pe cei orbi, îți mulțumesc că m-ai pomenit și pe mine, smerita roaba Ta, și m-ai hrănit în vreme de foamete din nelipsitele Tale vistierii cu îndurată mâna Ta”.
Astfel mulțumind sfânta lui Dumnezeu, a fost dusă la Eraclia. Iar ighemonul, ajungând mai înainte acolo, aducea jertfă în capiștea lui Die. Deci creștinii care erau în cetate, auzind de sfânta muceniță a lui Hristos, Glicheria, cum a pătimit în Traianopoli și că o aduce în cetatea lor, au ieșit în întâmpinarea ei afară din cetate, ca la trei stadii, cu episcopul lor, cinstitul Dometie, și, văzând-o, i-au fericit pătimirile ei pentru Hristos. Iar episcopul a făcut pentru dânsa rugăciune către Dumnezeu, zicând: „Hristoase, lumina cea nestinsă, luminătorule al celor ce sunt în întuneric și povățuitorule al celor rătăciți, Cel ce ai trecut pe Moise prin mare la uscat și pe Faraon l-ai înecat, pe Tine Te rugăm ca să fii povățuitor acestei roabe a Ta întru mărturisirea preasfântului Tău nume”. Deci, sfânta a fost dusă în cetate și păzită în legături.
A doua zi, ighemonul a socotit s-o ardă cu foc, dacă nu va jertfi idolilor; deci, punând-o de față la judecată, i-a zis: „Te-ai socotit oare, Glicherio, ca să aduci jertfă zeilor?” Sfânta răspunse: „în legea cea dată de adevăratul Dumnezeu este scris: Să nu ispitești pe Domnul Dumnezeul Tău și să fie cuvântul vostru: ce este adevărat, adevărat și ce este nu, nu. Acum ți-am spus că m-am unit cu Hristos al meu și m-am lepădat de diavolul, căruia tu îi slujești; și, fiind unită cu Hristos, cum voi putea vreodată să mă despart de Dânsul și în locul vieții să-mi aleg moartea? Tu fă ceea ce voiești, iar eu defăimez toate cele deșarte, ca să câștig bunătățile cele cerești”. Atunci ighemonul a poruncit s-o arunce în cuptorul cel ars. Deci, cuptorul fiind ars, sfânta fecioară s-a îngrădit cu semnul Sfintei Cruci și a zis: „Doamne, Dumnezeule Atotputernice, Te binecuvintez pe Tine și preamăresc numele Tău cel sfânt, că ai dăruit această zi de acum și ceasul acesta roabei Tale întru veselie veșnică, scriind mărturisirea mea înaintea îngerilor și a oamenilor; împlinește, rogu-mă, dorința sufletului meu și arată acestui păgân și spurcat ighemon, că Tu ești ajutătorul meu”.
Astfel grăind sfânta, au aruncat-o în cuptor, dar îndată s-a pogorât rouă din cer și a stins văpaia focului; iar sfânta stătea în cuptor ca o curată mielușea, cântând cuvintele acestea: „Sfânt ești Dumnezeule, Cel ce prin dumnezeirea Ta ai trimis ajutor din cer smeritei roabei Tale, ca să cunoască toți că toate se supun Ție și cu voia Ta își pierde puterea văpaia focului acesta”. Apoi a ieșit din cuptor, neavând nici o vătămare. Dar, ighemonul, socotind acea nevătămare de foc putere vrăjitorească, a poruncit să-i jupoaie pielea de pe cap. Deci, pe când slujitorii făceau acest lucru, sfânta muceniță striga către Dumnezeu, zicând: „Doamne, Dumnezeul meu, Cel ce răsări lumină și binevoiești a lumina dreptatea prin mucenicia aceasta, arată spurcatului ighemon Sabin, că tot cel ce își pune nădejdea spre Tine nu se teme de munci, ci dorește altele mai mari, ca să primească de la Tine cunună luminoasă pentru mărturisire. Te laud pe Tine, căci cu pielea luată de la mine, ai descoperit pe toate cele ce sunt întru mine, ca, fiind luminată prin lumina Ta, să pot zice: Descoperă ochii mei și voi cunoaște minunile din legea Ta!”
Ighemonul, socotind că acele cuvinte ale ei și răbdarea cea bărbătească sunt spre batjocura lui, a poruncit să ducă pe muceniță în temniță și, legând-o de mâini și de picioare, s-o pună goală pe o piatră ascuțită. Dar, îngerul Domnului, venind la miezul nopții, a luminat temnița și a dezlegat pe sfânta din legături; iar pielea ei cea jupuită a tămăduit-o și a făcut-o la loc pe trupul ei, încât nu era nici o urmă de rană, ci toată era întreagă, sănătoasă, luminoasă și frumoasă la față.
Iar a doua zi, ighemonul a poruncit să aducă pe Sfânta Muceniță Glicheria iarăși la cercetare. Deci, păzitorul temniței, cel cu numele Laodichie, deschizând temnița și intrând, a văzut pe sfânta dezlegată din legături și sănătoasă, și nu a cunoscut că este Glicheria; pentru aceasta voia să se omoare, părându-i-se că ea a scăpat, fiindcă se temea de cumplitele munci ale ighemonului. Iar sfânta a zis către el: „Laodichie, să nu-ți faci nici un rău, eu sunt Glicheria!”
Înfricoșându-se el, a zis: „Miluiește-mă pe mine, ca să nu mor de spaimă; cred în Dumnezeul Cel ce îți ajută ție!” Atunci sfânta a zis: „Vino în urma lui Hristos și te vei mântui”. Iar el scoțând-o din temniță, s-a legat cu legăturile ei și astfel mergea la ighemon în urma ei. Și văzând ighemonul acel lucru, a zis: „De ce ai făcut aceasta, Laodichie? Unde este cea legată, care ți s-a încredințat ție?” Laodichie a zis: „Iată, aceasta este, care stă de față la judecata ta și care, fiind luminată în noaptea trecută cu dumnezeiasca lumină, și-a luat frumusețea feței cea dintâi, fiind tămăduită cu mâna sfântului înger cel trimis de Dumnezeu la dânsa, care a dezlegat-o din legăturile cu care eu m-am legat. Deci, văzând minunile lui Dumnezeu, am crezut și eu în El și voiesc să fiu părtaș morții acesteia”.
Atunci ighemonul, umplându-se de mânie, a zis: „Să se taie ticălosul acesta și vom vedea de va veni Hristos să-i ajute!” Iar când Laodichie era să fie tăiat cu toporul pentru Hristos, și-a ridicat ochii în sus și a strigat: „Dumnezeul creștinilor, numără-mă și pe mine în împărăția Ta, cu roaba Ta Glicheria”. Iar Sfânta Glicheria se ruga lui Dumnezeu pentru dânsul, zicând: „Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Cel ce ai dezlegat durerile morții și ai eliberat pe omul cel robit din legăturile iadului, eliberează și pe robul Tău Laodichie din stăpânirea diavolească și-i dă lui, ca întru mărturisirea Ta să se săvârșească și primește sufletul lui în pace!” Acestea auzind Laodichie, a zis “Amin”. Deci i-au tăiat capul cu toporul, iar trupul lui luându-l creștinii pe ascuns, l-au îngropat cu cinste.
Apoi ighemonul a zis către Sfânta Muceniță Glicheria: „Știm pe tatăl tău, că a fost antipat al Romei; știm și pe maica ta, că nu a fost cu nimic mai prejos întru neamul cel bun; iar cine îți ajută ție nu știm, tu singură să ne spui nouă”. Răspuns-a sfânta: „Hristos, Mântuitorul lumii și Dumnezeul a toată mângâierea, Cel ce mi-a trimis mâncare în temniță, m-a dezlegat din legături și mi-a înnoit frumusețea cea pierdută a feței mele; Acela îmi ajută mie”. Atunci ighemonul a poruncit să o dea fiarelor spre mâncare. Deci, sfânta mergea cu veselie spre acele fiare ca spre un ospăț și a stat la locul de unde ies fiarele. Și a fost slobozită o leoaică mare răcnind, care venind, s-a pus la picioarele sfintei, lingându-i gleznele. Deci, sfânta, ridicându-și ochii spre cer, a zis: „Mulțumescu-ți Ție, Dumnezeule Atotputernice, Dumnezeul părinților, Dumnezeul milostivirii, Cel ce ai îmblânzit mânia de fiară spre arătarea dumnezeieștii Tale puteri și toate cele cumplite mi le-ai prefăcut mie întru ușoare, ascultă-mă, Dumnezeule, și răsplătește acestui rău ighemon după vrednicia lui; iar pe mine nu mă lipsi de cununa darului Tău, cu sfinții Tăi”.
Rugându-se sfânta așa, s-a auzit un glas din cer, zicând către dânsa: „Am auzit rugăciunea ta, vino la Mine cu pace, că ușile împărăției Cerului s-au deschis ție”. Apoi a venit spre sfânta altă leoaică, care, apropiindu-se, a mușcat-o, însă nu i-a făcut nici o rană, și nici un semn pe trupul ei. Astfel și-a dat mucenița sfântul său suflet în mâinile lui Dumnezeu; iar fiarele au intrat în culcușul lor. Iar asupra ighemonului, chiar în acel ceas, a venit o boală cumplită, și cu osteneala apei s-a umplut cu totul și foarte s-a umflat și a murit pe stradă, neajungând la casa sa.
Iar episcopul Dometie mergând, a luat trupul cel mult pătimitor al Sfintei Mucenițe Glicheria, l-a îngropat cu cinste la un loc frumos din Tracia, aproape de cetatea Eracliei, și după aceea a izvorât mir tămăduitor din cinstitele ei moaște, care vindeca toate bolile, întru slava Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh, a unuia Dumnezeu în Treime, Căruia și de la noi păcătoșii să-I fie cinste, slavă și închinăciune, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
