Sf. Ierarh Diadoh, Episcopul Foticeei († 474) – foto preluat de pe hu.wikipedia.org
Despre viața Sfântului Ierarh Diadoh, episcop al Foticeii din Epirul vechi (nordul Greciei) nu se cunosc prea multe date. Potrivit izvoarelor istorice, Sfântul Diadoh s-a născut în jurul anului 400 în provincia romană Iliric.
A intrat de tânăr în monahism și a devenit cunoscut tuturor ca părinte duhovnicesc, fiind ales episcop al cetății Foticeea, din Grecia.
Potrivit datelor istorice, Sfântul Diadoh a participat la cel de al IV-lea Sinod Ecumenic de la Calcedon din anul 451, unde a apărat învățătura despre cele două firi ale Mântuitorului.
Semnătura sa apare pe o scrisoare din 458 adresată împăratului Leon I, în care este amintită moartea patriarhului Proterie din Alexandria, ucis de monofiziți.
Sub numele lui Diadoh e cunoscută o scriere de tip duhovnicesc împărțită în 100 de capete (cuvântări), pe care Sfântul Maxim Mărturisitorul și Sofronie din Ierusalim (sec. VII) o citează și îl socotesc pe acesta drept autor.
Scrierile sale cuprind în esență sfaturi duhovnicești și învățături dogmatice, precum distincția dintre „chipul” lui Dumnezeu în om și „asemănarea” cu El.
Înscrierea în calendarul Bisericii Ortodoxe Române a Sfântului Ierarh Diadoh a fost aprobată în ședința de lucru a Sfântului Sinod din 16 decembrie 2021.
Date despre Sfântul Diadoh al Foticeii, cel mai nou sfânt înscris în Calendarul Bisericii noastre
Sf. Nicodim Aghioritul spune despre scrierile din Filocalie ale Sf. Diadoh că sunt “cele mai profunde secrete ale virtuții rugăciunii.” – foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro
În ședința de lucru a Sfântului Sinod, ce a avut loc joi, 16 decembrie, în Aula Magna „Teoctist Patriarhul” din Palatul Patriarhiei, s-a decis înscrierea Sfântului Ierarh Diadoh, Episcopul Foticeii în Calendarul Bisericii Ortodoxe Române.
Totodată, au fost aprobate textele liturgice ale sinaxarului, slujba și acatistul, precum și icoana sfântului ce va fi pomenit anual în data de 29 martie.
Despre viața Sfântului Ierarh Diadoh, episcop al Foticeii din Epirul vechi (nordul Greciei) nu se cunosc prea multe date.
Semnătura sa apare pe o scrisoare din 458 adresată împăratului Leon I, în care este amintită moartea patriarhului Proterie din Alexandria, ucis de monofiziți.
Sub numele lui Diadoh e cunoscută o scriere de tip duhovnicesc împărțită în 100 de capete (cuvântări), pe care Sfântul Maxim Mărturisitorul și Sofronie din Ierusalim (sec. VII) o citează și îl socotesc pe acesta drept autor.
Totodată, de la el a mai rămas o „Vedere”, text care prezintă un dialog purtat în vis cu Sfântul Ioan Botezătorul, în care se discută despre vederea lui Dumnezeu pe pământ și în viața viitoare.
Cele 100 de capete reprezintă un tratat complet asupra vieții duhovnicești, al cărei ultim scop este unirea sufletului cu Dumnezeu prin dragoste (capete 1-2). Scrierile sale cuprinzând în esență învățături dogmatice și sfaturi duhovnicești.
Remarcând distincția dintre „chipul” lui Dumnezeu în om și „asemănarea” cu El (capete 4, 88), Sfântul Ierarh Diadoh încearcă să combată masalianismul (erezie care afirma faptul că Botezul nu alungă pe diavol din sufletul omului, așadar nu șterge nici păcatul cu totul, ci în omul botezat sălășluiește și harul, și păcatul; și Duhul Sfânt, și Diavolul).
Pe această cale, Sfântul Ierarh argumentează că dacă până la Botez înăuntrul sufletului se află diavolul de la botez înăuntrul lui sălășluiește harul, iar diavolul e scos afară.
„Abia după ce am sporit în ‹asemănare›, în dragoste, ni se face și harul ‹simțit›. Harul, cum am zis, chiar din clipa în care ne botezăm se ascunde în adâncul minții”.
Trăirea mistică de care ne vorbește Sfântul Diadoh se consolidează în jurul rugăciunii, singura în stare să alunge gândurile rele.
„Deci dacă mintea va fi aflată ținând în amintire fierbinte numele sfânt al Domnului Iisus și se va folosi ca de o armă de numele acela preasfânt și preamărit, va pleca amăgitorul viclean” (capete 31,32).
Sfântul Ierarh Diodoh Episcopul Foticeii va fi prăznuit anual în data de 29 martie împreună cu Sfinții Mucenici Marcu, episcopul Aretuselor, și Chiril diaconul.
Păstor și dascăl preaînțelept al Bisericii te-ai arătat, Sfinte Diadoh, iar de dumnezeiasca înțelepciune și cunoștință împărtășindu-te, te-ai ridicat întru smerenie și dragoste la desăvârșitul chip al Arhieriei Domnului. Pentru aceasta rugămu-te, fii nouă mijlocitor și pururi rugător înaintea Scaunului Treimii, ca să aflăm iertare de greșeli și sufletelor noastre mare milă.
Glasul al 4-lea
Cu înțelepciunea, cu harul și cu lumina virtuților strălucind, Sfântul Diadoh, te-ai îmbrăcat cu haina arhieriei în chip cuvios; pentru aceasta, slujind Domnului cu dreaptă credință, te-ai arătat păstor îndumnezeit al Foticeei și acum te rogi neîncetat pentru cei ce te cinstesc.
În vremea dreptcredinciosului împărat Honoriu (395-423), era, în Roma cea veche, un bărbat credincios, anume Eufimian, mare dregător, cu multă avere, mii de slugi şi multe palate, iar femeia lui, Aglaida cu numele, era credincioasă şi cu frica lui Dumnezeu, dar nu avea copii.
Şi erau oameni buni şi darnici, că, iubind pe Dumnezeu, iubeau şi pe săraci şi în fiecare zi puneau trei mese în casa lor pentru sărmani, văduve, străini şi bolnavi.
Adesea, Eufimian se smerea înaintea lor, zicând: ,,Nu sunt vrednic să calc pe pământul lui Dumnezeu”. Deci, după multe rugăciuni, Dumnezeu le-a dăruit rod pântecelui şi au născut un fiu şi, veselindu-se, l-au botezat şi i-au pus numele Alexie.
Iar când s-a făcut mare, l-au dat la învăţătura cărţii şi tânărul a ajuns foarte înţelept.
Cu cât înainta în vârstă, cu atât creştea în sufletul lui şi dorinţa nemuririi şi a vieţii veşnice.
De multe ori, se simţea răpit în altă lume, numai la gândul veşnicei fericiri.
Toate bunătăţile pământeşti i se păreau lucruri de nimic, puse alături de bucuria acestei nădejdi.
Drept aceea, s-a hotărât să se lepede de toate bunătăţile cele de puţină vreme şi trecătoare ale vieţii de aici, şi, aşa, cu sufletul dezrobit de ispite, să moştenească viaţa veşnică întru Hristos. Deci, a început a se înfrâna, purtând în taină pe trupul său o haină de păr aspră şi mult postea şi priveghea, având în suflet dorinţa de a sluji lui Dumnezeu întru feciorie toată viaţa.
Dar, ca să nu-şi supere părinţii, a primit să se căsătorească, însă chiar în noaptea nunţii a fugit, în taină, îmbrăcat în haine sărăcăcioase, luând din avuţiile sale aur şi pietre scumpe din destul.
Deci, a tocmit o corabie şi, plecând, s-a ascuns departe, în părţile de răsărit ale împărăţiei, tocmai în cetatea Edesa din Mesopotamia. Iar după ce s-a închinat chipului celui nefăcut de mână, adică Sfintei Mahrame trimise de Domnul Iisus lui Avgar, regele Edesei, a vieţuit acolo, necunoscut şi în sărăcie, vreme de 17 ani, locuind lângă biserica Născătoarei de Dumnezeu, din cetatea aceea.
Şi-a vândut, apoi, toate lucrurile de preţ, pe care le luase de acasă, şi, împărţind la săraci preţul câştigat, s-a îmbrăcat în haine şi mai sărace şi s-a făcut pe sine ca unul din cei care cerşesc milostenie, totdeauna postind, numai puţină pâine şi apă gustând şi împărtăşindu-se în toate duminicile cu dumnezeieştile Taine ale lui Hristos. Iar, de lua vreo milostenie de la creştini, o împărţea cu ceilalţi sărăci, mai bătrâni.
Şi avea totdeauna faţa lui plecată, iar mintea lui era sus, întru dumnezeieşti gânduri îndeletnicindu-se, şi atât i se uscase trupul de atâta înfrânare, încât i se veştejise frumuseţea feţei lui, ochii i se adânciseră, numai pielea şi oasele i se vedeau şi ajunsese de nerecunoscut.
Deci, fiind el iubit de Dumnezeu, s-a făcut descoperire despre el unui slujitor al acelei biserici, şi un glas ceresc îl numea pe Alexie ,,Omul lui Dumnezeu”, arătând că, precum pe capul împăratului stă coroana, aşa Duhul Sfânt odihneşte peste acesta şi rugăciunea lui, ca o tămâie cu bun miros, de-a pururea urcă înaintea lui Dumnezeu.
Şi mulţi au cunoscut atunci viaţa lui cea sfântă şi au început a-l cinsti. Iar Sfântul, fugind de slava omenească, a plecat din Edesa, neştiind nimeni şi, aflând o corabie la malul mării, care mergea în Cilicia, s-a urcat, gândind să vieţuiască în cetatea Sfântului Pavel, în Tarsul Ciliciei, unde nu-l cunoştea nimeni.
Dar, fără de veste, din voia lui Dumnezeu, s-a făcut aprigă furtună pe mare şi corabia, purtată de valuri, a ajuns la Roma. Atunci a hotărât să vieţuiască lângă casa părinţilor săi, ca un necunoscut. Sfântul a ieşit în întâmpinarea tatălui său, celui iubitor de sărăci şi de străini.
Şi, fără să fie recunoscut, sub înfăţişarea unui călător sărac, a căpătat învoire de la el să i se facă o colibă chiar la porţile palatului, şi, în amintirea fiului său înstrăinat, tatăl a poruncit slugilor să aibă grijă a-i da hrană de la masa stăpânilor.
Şi a petrecut Sfântul aici multă vreme, alţi 17 ani, batjocorit şi umilit de slugile tatălui său, dar iubit de sărmanii din cetate, care găseau la el un cuvânt de folos, un sfat înţelept şi un braţ oricând gata să-i ajute să-şi poarte povara sărăciei lor.
Deci, cu voia lui Dumnezeu, s-a descoperit Sfântului, mai dinainte, ziua morţii sale şi atunci Cuviosul şi-a scris toată viaţa, păstrând scrisoarea la sânul său. Iar în acelaşi timp s-a făcut glas din cer în biserica Sfinţilor Apostoli din Roma, pe când slujea acolo Sfântul arhiepiscop Inocenţiu (401-417), de faţă fiind şi împăratul Honoriu, zicând să caute pe ,,Omul lui Dumnezeu” care a răposat, ca să fie rugător pentru cetate.
Şi a doua oară s-a auzit glas arătând că în casa lui Eufimian se află acela. Deci au mers acolo şi, văzând pe Sfântul, care tocmai murise, au aflat în sânul lui scrisoarea, unde era înfăţişată viaţa lui. Şi s-au minunat părinţii şi soţia lui, dar şi toată cetatea, aflând viaţa înaltă şi ascunsă a ,,Omului lui Dumnezeu” şi văzând cât de multe căi de sfinţenie are Dumnezeu în lume, pentru cei care ascultă de chemările Duhului Său.
Sfântul Alexie a răposat în anul 411, fiind îngropat cu cinste la Roma. Capul său se află acum în Mănăstirea Lavra din Peloponez (Grecia), iar părţi din moaştele sale se găsesc şi în alte sfinte locaşuri din Muntele Athos şi din alte locuri ale lumii creştine.
Imnografie
Troparul Sfântului Cuvios Alexie, omul lui Dumnezeu
Glasul al 8-lea:
Cu curgerile lacrimilor tale ai lucrat pustiul cel neroditor şi cu suspinurile cele dintru adânc ai făcut ostenelile tale însutit roditoare; şi te-ai făcut luminător lumii, strălucind cu minunile, Alexie, părintele nostru. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.
Condacul Sfântului Cuvios Alexie, omul lui Dumnezeu
Glasul al 4-lea:
Arătatu-Te-ai astăzi…
Preacinstita prăznuire a Preafericitului Alexie săvârşind astăzi, cu dreapta credinţă să-l lăudăm, zicând: bucură-te, podoaba cea desfătată a cuvioşilor!
O legendă povestește că, deoarece omul avea mult de suferit din cauza insectelor, Dumnezeu le-a adunat pe toate și le-a închis într-o cutie și l-a chemat pe Alexie s-o arunce în apa mării. Ajuns la destinație, Alexie nu a putut rezista curiozității și a deschis cufărul, astfel încât toate acestea s-au răspândit din nou pe Pământ.
Pentru că nu a ascultat de Dumnezeu, Alexie a fost transformat în cocostârc și pedepsit să adune, între 17 martie și 14 septembrie, insectele împrăștiate.
Legenda conține și un sâmbure de adevăr căci în preajma acestei zile este perioada întoarcerii berzelor și cocostârcilor.
Pescarii susțin că Sfântul Alexie este cel care aduce peștii din adâncurile unde au iernat, la suprafața apelor.
Ei țin post toată ziua, iar seara chefuiesc în cinstea sfântului, pentru a avea noroc la pescuit.
Există credința că, dacă mănânci un peștișor crud în această zi, vei avea juvelnicul plin tot anul.
Pe vremea dreptcredincioșilor împărați Arcadie (395-408) și Onorie (395-423) a fost în Roma cea veche un bărbat dreptcredincios, anume Eufimian, mai mare între boieri și foarte bogat. El avea trei mii de slugi, care purtau haine de mătase și brâie de aur. Dar nu avea fii, fiindcă femeia lui era neroditoare. Și era bun acel om, păzind poruncile lui Dumnezeu cu dinadinsul, postea în toate zilele până la al nouălea ceas și punea trei mese în casa sa sărmanilor, văduvelor, săracilor, străinilor și bolnavilor; iar el, într-al nouălea ceas, se ospăta împreună cu monahii cei străini. Iar dacă se întâmpla în vreo zi să aibă puțini săraci la mesele puse înaintea lor și de i se întâmpla ca prea puțină milostenie să dea săracilor din obișnuitele sale îndurări, atunci, căzând la pământ înaintea lui Dumnezeu, zicea: „Nu sunt vrednic să umblu pe pământul Dumnezeului meu!”
Soția lui se numea Aglaida, femeie binecredincioasă și temătoare de Dumnezeu, milostivă și îndurătoare către săraci; însă fiind stearpă, se ruga lui Dumnezeu, zicând: „Doamne, pomenește-mă pe mine, nevrednica roaba Ta, și dezleagă-mi nerodirea, ca să mă învrednicesc a mă numi și mamă de fii; dă-ne fii, ca să putem avea mângâiere în viața noastră, împreună cu bărbatul meu, și sprijinitor la bătrânețile noastre”. Aducându-și aminte Dumnezeu de dânsa, după mila Sa, a dăruit rod pântecelui ei, că a născut fiu; și s-a veselit bărbatul ei și au botezat pe prunc, numindu-l Alexie. Iar când a fost pruncul de șase ani, l-au dat să învețe carte și în grabă a învățat gramatica, retorica și cărțile bisericești. Apoi și Scriptura dumnezeiască învățând-o bine, s-a făcut înțelept tânărul. Deci, socotind deșertăciunea lumii, și-a pus în gând să se lepede de bunătățile cele vremelnice ale acestei vieți, ca să moștenească pe cele veșnice. Și a început a-și osteni trupul, purtând în taină o haină aspră pe trupul său.
După ce Alexie a ajuns la vârsta cea desăvârșită și la anii cei cuviincioși de căsătorie, a zis Eufimian către femeia sa: „Să facem nuntă fiului nostru”. Și s-a veselit Aglaida de cuvintele bărbatului său; apoi, căzând la picioarele lui, a zis: „Să întărească și să săvârșească Dumnezeu cuvântul tău, ca să văd însoțirea lui, să-i privesc fiii și se va veseli sufletul meu; după aceea voi putea mai mult să ajut săracilor și scăpătaților”. Deci, au logodit pe Alexie, iubitul lor fiu, cu o fecioară de neam împărătesc și l-au cununat în biserica Sfântului Bonifaciu, cu cinstiți arhierei și toată ziua până seara au petrecut în veselii și în dănțuiri.
După aceea, Eufimian a zis către mire: „Intră, fiule, la mireasa ta, ca să-ți vezi soția”. Iar el, intrând în cămară, a găsit-o stând pe un scaun de aur. Și, scoțându-și inelul de aur și brâul cel scump, le-a învelit cu o basma de porfiră și le-a dat ei, zicându-i: „Păzește-le acestea și Dumnezeu să fie cu noi, până ce darul Lui va face ceva nou”. După aceea, s-a dus de la dânsa. Și, intrând în casa sa cea deosebită, s-a dezbrăcat de hainele cele țesute cu aur și s-a îmbrăcat cu altele, mai proaste. Apoi, luând ceva din bogăția sa, aur și pietre scumpe, și ieșind noaptea în taină din palat și din cetate, a mers la mare și, aflând o corabie ce mergea spre Laodiceea, a intrat într-însa. Apoi, dând plata corăbierului, a pornit, rugându-se lui Dumnezeu și zicând: „Dumnezeule, Cel ce m-ai adus din pântecele maicii mele, izbăvește-mă și acum de această deșartă viață lumească și mă învrednicește la judecată să stau de-a dreapta Ta, împreună cu toți cei ce Ți-au plăcut Ție!”
Sosind corabia în Laodiceea, a ieșit Sfântul Alexie la uscat. Apoi, aflând călători mergând spre Mesopotamia, s-a dus cu dânșii la Edesa, cetatea Mesopotamiei, unde se află chipul cel nefăcut de mână al Domnului nostru Iisus Hristos, pe care Însuși Domnul mai înainte de patima Sa cea de bunăvoie l-a trimis lui Avgar, domnul Edesei. Văzând fericitul Alexie chipul lui Hristos, s-a bucurat și, vânzându-și acolo toate lucrurile cele de mare preț pe care le-a luat de acasă, a împărțit la săraci aurul, s-a îmbrăcat singur într-o haină veche a unui sărac și s-a făcut ca unul din cei care cer milostenie în pridvorul bisericii Preacuratei Stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu, postind totdeauna, gustând doar puțină pâine și apă; și în toate duminicile se împărtășea cu dumnezeieștile și preacuratele lui Hristos Taine. Iar dacă lua vreo milostenie de la iubitorii de Hristos, o împărțea și pe aceea la săracii mai bătrâni, spre hrană lor. Privirea sa era plecată spre pământ, iar mintea îi era sus, înțelepțindu-se cu dumnezeiască gândire. Și atât de mult i se uscase trupul de multa înfrânare, încât i se vestejise frumusețea feței lui, vederea i se întunecase, ochii i se adânciseră și numai pielea și oasele i se vedeau.
După plecarea Sfântului Alexie din casa sa, părinții lui, când s-a luminat de ziuă, au intrat în cămara lui și, negăsind pe fiul lor, ci numai pe mireasă șezând posomorâta și întristată, erau în nepricepere. Deci, căutându-l în toate părțile și neaflându-l, au început a plânge cu amar, iar veselia li s-a întors în tânguire. Maica, intrând în cămara sa, a închis ferestrele și a așternut un sac de nisip și, presărându-l cu cenușă, s-a aruncat cu fața în jos, plângând și tânguindu-se. Apoi se ruga și zicea: „Nu mă voi scula de pe pământul acesta, nici nu voi ieși din închisoarea aceasta, până ce nu voi ști ce s-a făcut cu singurul meu fiu, unde s-a ascuns și ce i s-a întâmplat”. Iar mireasa, stând lângă dânsa, cu lacrimi grăia: „Nici eu de la tine nu mă voi duce, ci mă voi asemăna turturelei celei iubitoare de pustie și de bărbat, care, după ce se văduvește de soțul său, îl caută prin munți și prin văi, cu umilită cântare, întristându-se. În acest chip și eu voi aștepta cu îndelungă răbdare, până ce voi auzi ceva despre bărbatul meu, unde este și ce fel de viață și-a ales”.
Iar tatăl lui, fiind foarte mâhnit, pe toate slugile le-a trimis să caute pe fiul său în toate părțile. Unii dintre dânșii, ducându-se în Edesa și dând de cel căutat, dar necunoscându-l, i-au dat milostenie ca unui sărac. Iar Sfântul Alexie i-a cunoscut pe dânșii și a mulțumit lui Dumnezeu că l-a învrednicit să primească milostenie de la slugile sale de casă. Apoi slugile, întorcându-se, au spus stăpânului lor că l-au căutat peste tot locul și nu l-au aflat.
Sfântul Alexie a stat în Edesa, lângă biserica Preasfintei de Dumnezeu Născătoare, șaptesprezece ani și s-a făcut iubit lui Dumnezeu. După aceasta, s-a făcut pentru dânsul descoperire eclesiarhului, căci acesta a văzut în vedenie icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, grăind către dânsul: „Adă în biserica mea pe omul lui Dumnezeu, fiindcă este vrednic de cereasca împărăție; căci rugăciunea lui se suie ca niște tămâie cu bun miros înaintea lui Dumnezeu și precum stă coroana pe capul împărătesc, așa Duhul Sfânt se odihnește peste dânsul”. Iar eclesiarhul, după vedenia aceea, căutând pe un om ca acela și neaflându-l, s-a întors spre icoana Născătoarei de Dumnezeu, rugând-o să-i arate pe omul lui Dumnezeu. Și a auzit iarăși în vedenie cuvânt de la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, că săracul cel ce șade în pridvor la ușa bisericii, acela este omul bisericii, acela este „Omul lui Dumnezeu”.
Deci, aflându-l eclesiarhul, l-a dus în biserică, pentru ca să rămână într-însa. Atunci s-a știut de mulți viața lui cea sfântă și au început a-l cinsti. Iar Sfântul Alexie, fugind de slavă și cinstea omenească, s-a dus din cetatea Edesa, neștiind nimeni. Mergând la limanul mării, a aflat o corabie mergând spre Cilicia; deci s-a suit într-însa, zicând către sine: „În cetatea Ciliciei mă voi duce, unde nimeni nu mă știe, și voi rămâne acolo în biserica Sfântului Apostol Pavel”.
Plutind corabia, fără de veste, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, s-a făcut furtună pe mare și, purtându-se corabia de valuri mai multe zile, a înotat spre Roma. Apoi ieșind sfântul din corabie, a zis către sine: „Viu este Domnul Dumnezeul meu, nu voi îngreuna pe nimeni, ci mă voi duce în casa tatălui meu ca un necunoscut”. Dar când se apropia de casă, a întâmpinat pe tatăl său, la vremea prânzului, întorcându-se de la palatele împărătești spre casă cu mulțime de slugi care mergeau înainte și după dânsul.
Deci, închinându-se lui până la pământ, a strigat: „Robule al Domnului, miluiește-mă pe mine, săracul și scăpătatul, și poruncește-mi ca să fiu într-un colț al curții tale, ca să mă pot hrăni din sfărâmiturile ce cad de la masa ta; iar Domnul va binecuvânta anii tăi și-ți va da cereasca împărăție și dacă ai pe cineva dintre ai tăi înstrăinat, sănătos să ți-l întoarcă”.
Eufimian, auzind pe sărac grăind de străinătate, și-a adus aminte îndată de iubitul său fiu, Alexie, și a lăcrimat. Apoi, îndată a arătat milă către sărac, poruncind să stea în curtea sa. Iar către slugile sale de casă a zis: „Cine din voi va voi să slujească săracului acestuia și, de-i va plăcea, viu este Domnul Dumnezeul meu, că va fi liber în toate zilele vieții sale, și moștenire va lua din casa mea. Deci, înaintea ușilor palatului meu să-i faceți o căscioară ca, intrând și ieșind eu, să privesc spre dânsul; apoi, din masa mea să i se dea hrana și să nu-l supere nimeni”.
Începând Sfântul Alexie a petrece înaintea palatelor împărătești, în căsuța cea mică, Eufimian îi trimitea bucate în toate zilele din masa sa, dar pe acelea le împărțea la alți săraci, iar el oprea numai pâine și apă; și aceea, numai cu măsură o gusta ca să nu moară de foame și de sete. În toate nopțile petrecea fără somn, în rugăciune, iar duminicile se ducea la biserică și se împărtășea cu dumnezeieștile Taine. Și minunată îi era răbdarea omului acestuia al lui Dumnezeu, căci multe supărări și necazuri îi făceau slugile totdeauna, mai ales seara târziu. Pentru că unii îl loveau peste obraz, alții îl trăgeau de păr, alții îl loveau peste grumaz, alții vărsau lături peste capul lui, iar alții într-alt chip își băteau joc de dânsul.
Dar nebiruitul pătimitor pe toate acelea le răbda tăcând; căci știa că, fiind îndemnați de diavol, îi făceau niște lucruri de batjocură ca acelea; și spre acela se înarma cu rugăciunea, iar prin răbdare biruia meșteșugul aceluia. Apoi și alta era pricina răbdării lui minunate: În dreptul lui era fereastra palatului aceluia în care locuia mireasa lui, care, ca o altă Rut, n-a mai voit să se întoarcă în casa tatălui său, ci, împreună cu soacra sa ședea plângând. Și de multe ori auzea Sfântul Alexie când se tânguiau mireasa și maica sa, pentru dânsul și grăiau cuvinte de jale și de plângere; mireasa pentru văduvia ei, iar mama se tânguia pentru lipsa fiului. Iar inima lui se sfărâma cu jale de tânguirea lor. Însă cu dragostea pe care o avea sfântul către Dumnezeu, biruia dragostea trupească către mireasă și către părinți și jalea cea nesuferită o răbda cu mulțumire, pentru Dumnezeu.
Așa nevoindu-se el în casa părintească șaptesprezece ani, de nimeni n-a fost cunoscut cine este. Ci ca un sărac și străin se socotea de toți, el care era fiu, moștenitor și stăpân al casei, batjocorindu-se de robii cei de casă ca un străin și nemernic. Iar când a voit Dumnezeu să-l ia din viața cea atât de aspră, fiind în sărăcie și răbdare, și să-l ducă la viața și odihna cea veșnică, i-a descoperit ziua și ceasul morții. Deci Sfântul Alexie, cerând de la sluga sa hârtie, cerneală și condei, și-a scris toată viața sa; și oarecare taine, ce se știau numai de părinții săi, după care putea să fie cunoscut de dânșii: adică cele ce le-a grăit către mireasa sa în odaie, și cum i-a dat ei inelul și brâul într-o basma de porfiră.
La sfârșit a adăugat și aceasta: „Rogu-vă pe voi, părinții mei iubiți și preacinstita mea mireasă, să nu vă mâhniți pe mine, că v-am făcut atâta mâhnire, lăsându-vă singuri; și pe mine mă durea inima pentru durerea voastră, de multe ori am făcut rugăciune pentru voi către Dumnezeu, ca să vă dea răbdare și să vă învrednicească Împărăției Sale, iar eu nădăjduiesc spre milostivirea Lui că va împlini cererea mea, deoarece eu atât de nemilostiv am fost către a voastră tânguire. Dar mai bine se cade fiecăruia să asculte pe Făcătorul și Mântuitorul său, decât pe născătorii săi; și cred că, pe cât v-am mâhnit, pe atât de mare bucurie veți avea prin răsplătirea cea cerească!” Acestea scriindu-le, a petrecut rugându-se lui Dumnezeu până la ceasul mutării sale la cele veșnice.
Într-o zi, preasfințitul papă Inocențiu (402-417), slujind în soborniceasca biserică a Sfinților Apostoli și împăratul Onorie stând de față, la sfârșitul dumnezeieștii Liturghii s-a făcut un glas minunat din Sfântul Altar, în auzul tuturor, zicând: Veniți la Mine toți cei osteniți și însărcinați și Eu vă voi odihni pe voi. Acestea auzind cei ce stăteau de față, s-au înspăimântat și s-au cutremurat. Apoi, căzând cu fețele la pământ, strigau: „Doamne miluiește!” Și iarăși s-a auzit un glas, zicând: „Căutați pe omul lui Dumnezeu, care o să iasă din trup, să se roage pentru cetate și toate ale voastre se vor rândui bine!”
După glasul acela, poporul a căutat prin toată Roma pe un om ca acela și neaflându-l, nu se pricepea. Apoi, de cu seară, joi spre vineri, adunându-se în soborniceasca biserică a Sfinților Apostoli împreună cu împăratul și cu papa, au făcut priveghere de toată noaptea, rugându-se lui Hristos Dumnezeu ca singur să le arate pe plăcutul Său. Iar a doua zi, fiind vineri, omul lui Dumnezeu, Sfântul Alexie, s-a despărțit de trupul său și s-a dus către Domnul. Și s-a făcut glas din Altar în biserică ca și mai înainte, zicând: „În casa lui Eufimian căutați pe omul lui Dumnezeu!”
Iar împăratul, întorcându-se către Eufimian, a zis: „Având un dar ca acela în casa ta, pentru ce nu ne-ai arătat?” Iar Eufimian a zis: „Viu este Domnul Dumnezeu, că nimic nu știu de aceasta!” Și chemând pe o slugă mai veche, i-a zis: „Știi pe cineva din cunoscuții tăi, care să aibă vreo faptă bună și să fie plăcut lui Dumnezeu?” Răspuns-a sluga aceluia: „Viu este Domnul Dumnezeu, că nu știu, căci toți sunt străini de fapte bune și petrec cu neplăcere de Dumnezeu”.
Apoi împăratul și papa au voit ca însăși ei să meargă la casa lui Eufimian. Acesta, alergând înainte, a pregătit în palatul său scaune împăratului, papei și altor boieri. Și când s-au apropiat, i-a întâmpinat cu lumânări și cu tămâie. Iar soția lui Eufimian, tânguindu-se în cămara sa, a auzit zgomot în curte și în palat și a întrebat ce este. Dar, înștiințându-se despre venirea împăratului și a papei și pentru ce au venit, s-a minunat. Asemenea, văzând pe mireasa sa stând în foișor, iar pe împărat și pe papă cu o mulțime de popor văzându-i venind, se minuna, gândindu-se ce să fie aceasta.
După ce a șezut împăratul împreună cu papa și cu boierii, și făcându-se tăcere, sluga care slujea Sfântului Alexie a zis către Eufimian: „Stăpâne al meu, oare nu este acela omul lui Dumnezeu, adică săracul ce mi l-ai încredințat mie? Pentru că văd mari și minunate lucruri la el: În toate zilele postește, gustând târziu numai puțină pâine și apă, în toate duminicile se împărtășește cu dumnezeieștile Taine și în toate nopțile petrece fără somn la rugăciune. Apoi și oarecare copii de ai noștri multe supărări îi făceau lui, lovindu-l peste obraz, trăgându-l de păr și cu lături udându-l, iar el pe toate acelea cu bucurie și blândețe le răbda”.
Eufimian, auzind acestea, îndată a alergat la căscioara săracului și, strigându-l prin fereastră de trei ori, n-a auzit răspuns. A intrat înăuntru și a aflat pe omul lui Dumnezeu cu bunăcuviință zăcând mort, având fața acoperită și o hârtie strânsă ținând în mâna dreaptă. Iar când i-a descoperit fața, a văzut-o strălucită cu darul, ca o față de înger. Și a vrut să ia hârtia aceea din mâna lui și să vadă ce este scris într-însa, dar n-a putut s-o scoată, de vreme ce mâna o ținea tare. Deci, degrabă întorcându-se la împărat și la papă, a zis către dânșii: „Am aflat pe cel pe care îl căutăm! Însă a murit și ține o hârtie în mâini, pe care nu ne-o dă”.
Atunci împăratul și papa au poruncit să gătească un pat de mult preț și așternut frumos; apoi, scoțând din căsuță sfântul trup al omului lui Dumnezeu, l-au pus pe patul acela cu cinste. După aceea, împăratul cu papa plecându-și genunchii și sfintele moaște sărutându-le, au grăit cu lacrimi către dânsul ca și către un viu: „Rugămu-ne ție, robule al lui Hristos, dă-ne hârtia aceasta ca să știm ce este scris într-însa și să te cunoaștem pe tine cine ești”. Și s-a dat din mână hârtia împăratului și papei, pe care luând-o, au dat-o lui Aetie, arhivarul bisericii celei mari.
Făcându-se tăcere mare, a început arhivarul a citi cu mare glas hârtia aceea. Iar când a ajuns până la acel loc unde era scris despre părinți și despre mireasă și pentru inelul și brâul cel dat de dânsul miresei în cămară, a cunoscut Eufimian pe Alexie, fiul său, și a căzut pe pieptul lui, cuprinzându-l și sărutându-l cu dragoste și cu tânguire strigând: „O, vai mie, fiul meu preaiubit, pentru ce ne-ai făcut nouă astfel? Pentru ce atât de mare mâhnire ne-ai adus nouă? Vai mie, fiul meu, câți ani în casa aceasta petrecând și tânguirea părintească văzând-o, nu te-ai arătat pe sineți, nici ai mângâiat bătrânețile noastre, fiind în acea amară mâhnire pentru tine! O, vai mie, fiul meu preadorit, dragostea mea, mângâierea sufletului meu, ce voi face acum? Oare pentru moartea ta voi plânge sau pentru aflarea ta voi prăznui?” Și se tânguia Eufimian nemângâiat, smulgându-și căruntețile sale.
Iar Aglaida, soția, auzind tânguirile bărbatului și înștiințându-se cum că săracul acela care a murit este fiul ei, a deschis ușile cămării sale și a alergat acolo, smulgându-și părul despletit și hainele sale rupându-și și spre cer cu umilință privind; iar către poporul cel mult strâns, cu rugăminte striga: „Dați-mi loc, o, popoarelor, dați-mi loc ca să-mi văd a mea nădejde. Dați-mi cale ca să-mi văd și să cuprind pe singurul și iubitul meu fiu”.
Apoi sosind, s-a aruncat peste cinstitul trup al fiului său, cuprinzându-l cu dragoste sărutându-l și zicând: „Vai mie, stăpânul meu! Vai, dulcele meu fiu, pentru ce ai făcut aceasta? Pentru ce acest fel de mâhnire ai pus în sufletele noastre? Vai mie, lumina ochilor mei, cum nu te-ai cunoscut de noi atâția ani, viețuind împreună cu noi? Cum nu te-ai umilit, auzind totdeauna tânguirile noastre cele amare pentru tine și nu te-ai arătat nouă?” Asemenea și mireasa, care petrecea de treizeci și patru de ani fără de mirele său, purtând haine negre, căzând la sfintele moaște, izvoare de lacrimi scotea, udând cu dânsele cinstitul trup al iubitului său. Apoi, cu nesățioasă dragoste sărutându-l, se tânguia cu amar, fiind nemângâiată: „Vai mie! Amar mie!” și alte multe cuvinte de jale cu umilință zicea, încât toți, pentru tânguirea ei, se porneau spre plângere; și plângeau toți împreună, lăcrimând cu părinții și cu mireasa.
După aceea, împăratul și papa au poruncit ca să ducă patul cu cinstitul trup al omului lui Dumnezeu și să-l pună în mijlocul cetății, ca toți să-l vadă și să se atingă de el. Apoi au grăit către popor: „Iată am aflat pe acela ce-l căuta credința voastră!” Deci, s-a adunat toată Roma și se atingeau de sfântul, sărutând sfintele lui moaște. Și câți erau neputincioși, toți se tămăduiau. Orbii vedeau, leproșii se curățau, diavolii din oameni se izgoneau și orice fel de boli și neputințe omenești se vindecau desăvârșit prin atingerea de tămăduitoarele moaște ale plăcutului lui Dumnezeu, Alexie.
Niște minuni ca acelea văzând împăratul și papa, singuri au luat patul acela să-l ducă în biserică, ca să se sfințească prin atingerea trupului Sfântului Alexie. Iar părinții și mireasa, mergând în urmă, plângeau. Și era atât de multă adunare de oameni care se sârguiau să se atingă de cinstitul trup al sfântului, încât nu era cu putință să se ducă patul de strâmtorarea și înghesuiala poporului. Deci, a poruncit împăratul să se arunce aur și argint la popor, ca să se dea în lături oamenii de la pat și astfel să dea cale spre biserică. Însă nimeni nu căuta la aur și argint, ci fiecare avea dorire să vadă pe omul lui Dumnezeu, să se atingă de el și să-l sărute. Deci papa sfătuia pe popor să se dea în lături, făgăduindu-le că nu va îngropa îndată sfintele moaște, ci va aștepta până ce toți le vor săruta și se vor sfinți cu atingerea. Și abia înduplecîndu-se, s-au retras puțin și ducând sfintele moaște în biserica cea mare, le-au lăsat o săptămână ca oricine să se atingă și să se închine lor.
Toată săptămâna aceea părinții și mireasa sa au șezut în biserică, plângând lângă cinstitele moaște. Dar împăratul a poruncit să se pregătească o raclă de marmură și de smaragd și să o împodobească cu aur, apoi au pus într-însa pe Sfântul Alexie, omul lui Dumnezeu. Și îndată a izvorât din sfintele moaște mir cu bună mireasmă și a umplut racla, încât se ungeau cu acel mir toți pentru vindecarea tuturor neputințelor. Și au făcut îngropare cinstită Sfântului Alexie, omul lui Dumnezeu, slăvind pe Dumnezeu, Cel preamărit și închinat în Treime.
Sfântul Alexie s-a mutat la cele veșnice în a șaisprezecea calendă a lui aprilie, adică la 17 martie, în anul de la facerea lumii 5919, iar de la întruparea Cuvântului lui Dumnezeu 411, împărățind în Roma Onorie, pe vremea papei Inocențiu, iar în Constantinopol ținând împărăția Teodosie cel Mic (408-450). Dar peste toți stăpânind Domnul nostru Iisus Hristos, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, Căruia se cuvine slava, în veci. Amin.
cititi mai mult despre Sf. Cuv. Alexie, omul lui Dumnezeu si pe: doxologia.ro; pravila.ro
Sfântul Cuvios Marcu Pustnicul (Secolul al V-lea sau al VI-lea)
Sfântul Cuvios Marcu Pustnicul (Secolul al V-lea sau al VI-lea) – foto preluat de pe doxologia.ro
Cinstitul și de Dumnezeu-purtătorul părintele nostru Marcu Pustnicul a fost unul din marii sfinți părinți duhovnicești ortodocși în secolul al V-lea sau al VI-lea.
Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă se face în 5 martie.
Biografia sfântului Marcu este puțin cunoscută și a făcut de-a lungul timpului obiectul numeroase ipoteze.
Sinaxarele îl confundă în general cu Marcu din pustia Chiliilor (Egipt), cel care cunoștea Scripturile pe de rost și căruia un înger venea să-i aducă Sfânta Împărtășanie, și care este pomenit și de Paladie în Istoria lausiacă (18, 25).
Alții îl identifică cu Marcu din Penthucla în Palestina, pomenit de Ioan Moshu în cartea sa “Limonariu” (cap. 13), sau cu Marcu al Aretuselor (prăznuit la 29 martie) sau cu Marcu Atenianul (prăznuit și el la 5 martie).
Autori mai recenți îl identifică cu superiorul unei mănăstiri din Asia Mică (poate apropiată de Tars) în secolul al V-lea.
Se cunosc puține lucruri despre viața acestui mare Părinte al Bisericii.
Cuviosul Marcu a trăit în jurul anilor 430.
A fost, se pare, ucenic al sfântului Ioan Gură de Aur și s-a distins prin faptul că a avut o perfectă cunoaștere a Vechiului și a Noului Testament.
Mai apoi deveni călugăr în apropiere de Ancira, în Asia Mică, și este stareț până când, dorind viață pustnicească mai intensă în lupte duhovnicești, se retrage în pustie, unde rămâne până la moartea sa, către vârsta de o sută de ani.
Acest sfânt fiind iubitor de osteneală întru toate, s-a dat pe sine totodată, și cercetării Sfintelor Scripturi și a ajuns la desăvârșirea cea mai înaltă în sihăstrie și în virtute.
Mărturie despre acestea sunt scrierile rămase de la el (în Filocalia românească, volumul 1), care sunt pline de tot felul de învățătură și de folos; și lucrarea minunilor i-a fost încredințată de Mântuitorul Hristos.
Dintre minunile acestea este nevoie să istorisim aici una: pe când sfântul se găsea odată în curte și se cerceta pe sine însuși, a venit la dânsul o hienă sălbatică, aducând cu sine pe puiul ei care era orb și într-un chip umilit s-a rugat de sfânt să se milostivească de ea și să vindece orbirea puiului ei.
Iar sfântul scuipând asupra ochilor celor bolnavi și rugându-se, i-a dat vederea.
După câteva zile hiena i-a adus o piele mare de berbec ca mulțumire pentru că i-a vindecat puiul.
Dar sfântul nu a primit-o, până ce hiena nu i-a făgăduit că pe viitor nu va mai ataca oile săracilor. Dacă sfântul era atât de milostiv față de firea celor necuvântătoare, cât de milostiv trebuie sã era față de oameni, cărora însăși părtășia firii le cere să fie plini de îndurare?
Atât de mare era curăția sfântului, încât preotul mănăstirii spunea sub jurământ că el nu a dat niciodată Sfintele Taine monahului Marcu; ci, ori de câte ori acesta venea să se împărtășească, era împărtășit de un înger, căruia i se vedea numai mâna din cot, ținând lingurița, când sfântul se împărtășea.
Sfântul se depărtase de toate grijile și zgomotele lumii când era în vârstă de patruzeci de ani; și petrecând întru sihăstrie șaizeci de ani, s-a mutat către Domnul.
Era mic de statură, spânatic la barbă și avea capul luminat pe dinlăuntru de harul Duhului Sfânt.
Imnografie
Troparul Sfântului Cuvios Marcu Pustnicul
Glas 1:
Locuitor pustiului, înger în trup şi de minuni făcător te-ai arătat, purtătorule de Dumnezeu, Părintele nostru Marcu. Cu postul, cu privegherea şi prin rugăciune primind daruri cereşti, tămăduieşti pe cei bolnavi şi sufletele celor ce aleargă la tine cu credinţă. Slavă Celui Ce ţi-a dat ţie putere; Slavă Celui Ce te-a încununat pe tine; Slavă Celui Ce lucrează prin tine tuturor tămăduiri.
Posteritatea
Scrierile sale referitoare la subiecte ca legea duhovnicească, pocăința, sunt considerate printre cele mai importante în literatura Bisericii.
Aceste lucrări au fost lăudate de însuși Patriarhul Fotie cel Mare.
În mediile monastice bizantine din secolele X-XIV circula un dicton care spunea: «Vindeți tot și cumpărați pe Marcu» – cu referință nu la Evanghelistul Marcu, ci la cuviosul părintele filocalic Marcu Ascetul.
Scrieri
Marc Ascetul a scris mai multe lucrări, dintre care patru au fost publicate în Filocalia sfântului Nicodim Aghioritul:
- Despre legea duhovnicească, în 200 de capete – “(…) vrea să explice cum se înțelege și cum trebuie împlinită legea duhovnicească de care vorbește Ap. Pavel (Romani 7, 14). Această lege duhovnicească cuprinde idealul desăvârșirii morale și diferitele capete înfățișează tot cercul datoriilor morale ale omului.”
- Despre cei ce cred că se îndreptează din fapte sau Despre aceia care socotesc că se îndreptățesc din fapte – „După cum arată cuvintele de la sfârșit și o traducere siriacă, această scriere a fost la început una cu cea de mai înainte.”
- Despre Botez, sau mai precis: „Răspuns celor ce se îndoiesc despre dumnezeiescul botez” – „Este o înfățișare a efectelor botezului, în forma unui dialog. E dezbătută întrebarea dacă botezul șterge cu totul păcatul, sau mai lasă ceva din el, care trebuie șters prin silințe proprii. Botezul, declară Marcu Ascetul, are un efect desăvârșit, întrucât el nu numai șterge păcatul, ci și împărtășește pe Duhul Sfânt. Cel ce zice: „Văd altă lege în mădularele mele, care se împotrivește legii duhului meu” (Rom. 7, 23), nu e cel botezat, ci cel nebotezat încă. Dar lupta e necesară necontenit și după aceea. Căci harul primit la botez nu-l face pe om neschimbăcios. Acest har e numai puterea dată omului de a rămânea ferit de păcat. Dacă el nu pune în lucrare această putere, prin păzirea poruncilor, cade iarăși în păcat, dar nu în al lui Adam, ci în al său propriu: „Nu spunem că tot omul, care a fost botezat și a primit harul, este după aceea neschimbabil și nu mai are lipsă de pocăință, ci că de la botez, prin darul lui Hristos, ni s’a dăruit harul deplin al lui Dumnezeu spre împlinirea tuturor poruncilor. Deci orice om, care l-a primit în chip tainic și nu împlinește poruncile, în măsura lipsei pe care n’o împlinește e biruit de păcat, care nu este al lui Adam, ci al celui neglijent, întrucât, luând puterea de a lucra, nu împlinește lucrul.”
- Epistola către Nicolae monahul sau Sfaturi folositoare de suflet către Nicolae – Este o epistolă prin care Marcu răspunde la o scrisoare a ascetului Nicolae din Ancira, un tânăr prieten și ucenic al său, după ce el s’a retras din Ancira în pustie și nu-i mai poate da sfaturi cu grai viu ca mai înainte. Ca cel mai bun mijloc pentru a-și stăpâni patimile îi recomandă gândul statornic la binefacerile lui Dumnezeu, dintre cari cea mai mare este Întruparea și suferințele purtate de Hristos pentru noi. Cele trei rele cari amenință necontenit sufletul sunt: uitarea, lenea și neștiința sau ignoranța. Împotriva lor trebuie să se lupte cu: amintirea binefacerilor lui Dumnezeu, râvna și cunoștința luminată.”
Aceste patru scrieri ale sfântului Marcu au fost traduse în limba română de părintele Dumitru Stăniloae, și publicate în Filocalia românească, volumul 1.
În limba franceză, scrierile sfântului Marcu au fost traduse și publicate în mai multe ediții:
- în n° 41 al colecției « Spiritualité orientale » (Abbaye de Bellefontaine) – cu o introducere de Kallistos Ware
- în volumele 445 și 455 ale colecției « Sources chrétiennes »
- în Philocalie
Sfântul Cuvios Marcu Pustnicul (Secolul al V-lea sau al VI-lea) – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Învățătura teologică și duhovnicească
Botezul – temelia vieții duhovnicești
Pentru Sfântul Marcu Ascetul, temelia vieții înnoite în Hristos, a vieții spirituale este, într-un sens foarte concret, botezul.
Botezul așează în om o realitate cu totul nouă: prin acesta, Hristos însuși se sălășluiește în adâncul inimii omului, ca stăpân al ei, și aruncă afară “tot duhul rău și necurat care se ascunde (…) în inima lui“, pentru ca omul “să nu mai fie de acum fiu al trupului, ci moștenitor al Împărăției Tale“, după cum se spune în slujba Botezului.
Pentru a vorbi despre om, Marcu Ascetul folosește imaginea Templului de la Ierusalim, spunând:
“Iar templul este lăcașul sfânt al sufletului și al trupului, care e zidit de Dumnezeu. În sfârșit, altarul este masa nădejdii așezată în acest templu. Pe ea se aduce către minte și se jertfește gândul întâi-născut al fiecărei întâmplări, ca un animal întâi-născut adus ca jertfă de ispășire pentru cel ce-l aduce, dacă-l aduce neîntinat.”
“Dar și acest templu are un loc în partea dinăuntru, a [în spatele] catapetesmei. Acolo a intrat Iisus pentru noi ca Înaintemergător (Evrei 6, 20), locuind de la botez în noi, “afară numai dacă nu suntem creștini netrebnici” (II Corinteni 13, 5). Acest loc este încăperea cea mai dinăuntru, mai ascunsă și mai sinceră a inimii, încăpere care, dacă nu se deschide prin Dumnezeu și prin nădejdea rațională și înțelegătoare, nu putem cunoaște în chip sigur pe Cel ce locuiește în ea și nu putem ști de-au fost primite jertfele de gânduri sau nu. [...]” (Marcu Ascetul, Despre Botez, p. 287).
Marcu redă în amănunt această imagine a omului ca templu, faptul esențial rămânând însă acela că prin botez, Hristos Se sălășluiește în chip real în adâncul inimii omului. Acolo, El bate la poarta inimii, prin Har, și așteaptă să I se deschidă, potrivit imaginii din Apocalipsă (3, 20-22):
Iată, stau la ușă și bat; de va auzi cineva glasul Meu și va deschide ușa, voi intra la el și voi cina cu el și el cu Mine. Celui ce biruiește îi voi da să șadă cu Mine pe scaunul Meu, precum și Eu am biruit și am șezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui. Cine are urechi să audă ceea ce Duhul zice Bisericilor!
Legea duhovnicească, poruncile, virtutea
Începând să lucreze, după primirea harului Botezului, poruncile dumnezeiești, omul începe să intre în logica Legii duhovnicești, care nu este cea a trupului, care nu este logica lumii acesteia și care poate chiar să se afle uneori în opoziție cu legile exterioare.
În realitate, omul urmează logica Legii duhovnicești (spirituale) nu pentru că e logică – e o lege a dragostei, și dragostea nu este logică -, ci mai ales pentru că un lucru tainic, ceva dinăuntrul lui – credința – îl împinge să o facă.
Apoi, omul care a împlinit porunca va continua să o facă pentru că a gustat pacea care vine din urmarea poruncilor dumnezeiești:
“Domnul e ascuns în poruncile Sale, și cei ce-L caută pe El Îl găsesc pe măsura împlinirii lor [pe măsură ce le împlinesc].”
“Nu zice: “Am împlinit poruncile și n-am aflat pe Domnul!” Căci ai aflat adeseori cunoștința împreunată cu dreptate, cum zice Scriptura. Iar cei ce-L caută pe El cum se cuvine vor afla pace.”
“Pacea este izbăvirea de patimi. Dar ea nu poate fi aflată fără lucrarea Duhului Sfânt.”
(Despre legea duhovnicească, 191-193, p. 252.)
Apoi avertizează:
“Altceva este împlinirea poruncii și altceva este virtutea, chiar dacă acestea se prilejuiesc una pe alta.”
“Împlinirea poruncii stă în a împlini ce s-a poruncit; iar virtutea, în a plăcea adevărului ceea ce s-a săvârșit [în conformitatea faptei cu adevărul]” (Despre legea duhovnicească, 194-195.)
Și tot astfel:
“Este o poruncă restrânsă [care se adresează unora] și este alta cuprinzătoare [care se adresează tuturor]. Prin cea dintâi se poruncește să dăm o parte din ceea ce avem celui ce n-are; printr-a doua se poruncește lepădarea de toate avuțiile.”
“Este o lucrare a harului, necunoscută celui slab de minte [începător]; și este altă lucrare, a păcatului, care seamănă cu adevărul. Dar e bine să nu cercetăm prea stăruitor aceste lucruri, ca să nu rătăcim. Ci toate să le aducem, prin nădejde, lui Dumnezeu, căci El știe folosul amândurora.”
“Cel ce vrea să străbată marea spirituală rabdă îndelung, cugetă smerit, veghează și se înfrânează. De se va sili să treacă fără acestea patru, se va tulbura cu inima, dar de trecut nu le va putea trece.” (Despre îndreptarea prin fapte 27-29, p. 257)
Metode de luptă împotriva celor trei uriași: uitarea, neștiința, nepăsarea
În “Epistola către Nicolae Monahul“, Marcu Ascetul atrage atenția asupra celor trei uriași puternici de care se folosește Cel Rău:
“[...] neștiința, maica tuturor relelor; uitarea, sora împreună-lucrătoare și slujitoarea ei; și nepăsarea trândavă, care țese veșmântul și acoperământul norului negru așezat peste suflet și care le sprijină pe amândouă, le întărește, le susține și sădește în sufletul cel fără de grijă răul înrădăcinat și statornic. Prin nepăsarea trândavă, prin uitare și prin neștiință se întăresc și se măresc proptelele celorlalte patimi. Căci ajutându-se întreolaltă și neputând să ființeze fără să se susțină una pe alta, ele se dovedesc puteri tari ale vrăjmașului și căpetenii puternice ale celui rău. Prin ele se întărește și pe ele se reazemă toată oastea duhurilor răutății ca să-și poată duce la îndeplinire planurile…” (“Epistolă către Nicolae Monahul” 12, p. 327.)
De aceea, Marcu îi propune lui Nicolae să îi arate “o metodă minunată și o regulă a chipului duhovnicesc de viață“, care “nu are [lipsă de] osteneală și de nevoință trupească, ci de osteneală sufletească, de supravegherea minții și de un cuget atent, care e ajutat de frica și de dragostea lui Dumnezeu”, metodă prin care, îi declară el, “vei putea cu ușurință să pui pe fugă mulțimea vrăjmașilor” (“Epistolă către Nicolae Monahul” 12, p. 327.)
Iar această metodă constă tocmai în privegherea atentă și în lovirea acestor trei uriași încă de la început, când aceștia caută să se strecoare în suflet, cu trei arme ale dreptății – virtuțile care se opun în mod explicit acestora, anume:
“prin amintirea cea bună, care e pricina tuturor bunătăților [...] socotind întotdeauna “câte sunt adevărate, câte sunt de cinste, câte sunt drepte, câte sunt cu nume bun, fie că e virtute, fie că e laudă (Filipeni 4,8) [...]”
“prin cunoștința luminată, prin care sufletul priveghind alungă de la sine întunericul neștiinței” și
“prin râvna cea bună, care îndrumă și zorește sufletul spre mântuire [...] scoate afară nepăsarea trândavă, care lucrează în suflet păcatul necredinței în Dumnezeu, înrădăcinat acolo“.
Această lucrare a virtuților nu o dobândește omul singur, ci prin împreuna-lucrare cu Duhul Sfânt:
“vei câștiga aceste virtuți nu prin simplă voința ta, ci prin puterea lui Dumnezeu și cu conlucrarea Duhului Sfânt, prin multă atenție și rugăciune.” (“Epistolă către Nicolae Monahul” 13, p. 328.)
Sfântul Cuvios Marcu Pustnicul (Secolul al V-lea sau al VI-lea) – foto preluat de pe doxologia.ro
Citate
„Credința neclintită este turn întărit. Iar Hristos se face toate celui ce crede.”
„Orice plănuire a ta să o începi cu Cel ce este începutul a tot binele, ca să fie după voia lui Dumnezeu ceea ce ai de gând să faci.”
„Cel ce e smerit în cugetul său și împlinește o lucrare dumnezeiască, când citește dumnezeieștile Scripturi pe toate le aduce în legătură cu sine și nu cu altul.”
„Cel ce are vreun dar duhovnicesc și suferă împreună cu cel ce nu-l are își păstrează darul prin împreuna pătimire; iar cel mândru și-l va pierde, scufundându-se în gândurile trufiei.”
„Gura celui smerit în cugetare grăiește adevărul; iar cel ce i se împotrivește se aseamănă cu sluga aceea care a pălmuit peste obraz pe Domnul.”
„Să nu te înalți întru inima ta pentru că înțelegi cele zise în Scripturi, ca să nu cazi cu mintea în duhul hulirii.”
„Să nu încerci a dezlega prin gâlceavă un lucru încurcat, ci prin cele arătate de legea duhului, adică prin răbdare, rugăciune și nădejdea care numai la un lucru se gândește.”
„Să nu te înalți când verși lacrimi în vremea rugăciunii, căci Hristos este Cel ce s-a atins de ochii tăi de ai putut vedea cu mintea.”
„Cel ce, asemenea orbului, și-a lepădat haina și s-a apropiat de Domnul se face ucenicul Lui și propovăduitorul învățăturilor celor mai înalte.”
„După Botez stăpâneşte adevărul asupra sufletului“
articol de: Pr. Adrian Agachi – 25 Feb 2011 – preluat de pe ziarullumina.ro
Taina Sfântului Botez a reprezentat o temă predilectă şi pentru câţiva autori patristici care au fost incluşi în colecţia Filocaliei.
Sfinţii Diadoh al Foticeii şi Marcu Ascetul sunt cei care au dedicat pasaje generoase sau lucrări cuprinzătoare pentru a clarifica efectele Botezului asupra celui care îl primeşte.
Confruntaţi cu erezia mesaliană, care nega o îndepărtare totală a demonilor din interiorul sufletului uman după efectuarea Botezului, atât Sfântul Diadoh al Foticeii, cât şi Marcu Ascetul s-au văzut nevoiţi să apere eficacitatea Tainei.
Ne vom ocupa în cursul a două materiale de contribuţia Sfântului Diadoh al Foticeii, urmând ca, după aceea, să analizăm operele incisive ale Sfântului Marcu Ascetul.
Sfântul Diadoh al Foticeii – un mesalianist moderat?
H. Dörries a fost unul dintre primii cercetători occidentali care au încercat să ofere o analiză obiectivă asupra raporturilor Sfântului Diadoh al Foticeii cu erezia mesaliană.
Rezumând concluziile acestuia, Enrico Norelli consideră că
“multă vreme s-a subliniat influenţa lui Evagrie Ponticul asupra lui Diadoh, care a fost catalogat drept adversar al mesalianismului; studiile lui H. Dörries au demonstrat însă că el e mai degrabă reprezentantul unui mesalianism moderat şi că influenţa lui Macarie este mai mare decât a lui Evagrie. Diadoh se deosebeşte de acesta în special prin faptul că acordă o mare importanţă experienţei şi percepţiei sau simţului (aisthêsis) intern, cu valoare de criteriu decisiv în discernerea duhurilor. Îl apropie de mesalianism – şi îl separă de un adversar necruţător al acestei orientări, cum este Marcu Monahul (Ascetul, n.r.) – şi convingerea sa că, deşi botezul ne curăţă de păcate, nu purifică şi duplicitatea voinţei, consecinţă a păcatului (cap. 78)” (Claudio Moreschinni, Enrico Norelli, Istoria literaturii creştine vechi greceşti şi latine, vol. II/2, trad. Hanibal Stănciulescu, Editura Polirom, Iaşi, 2004, p. 313).
Opinia exprimată aici de H. Dörries şi Enrico Norelli nu poate fi considerată sustenabilă din punct de vedere ortodox.
Cu toate că influenţa lui Macarie asupra Sfântului Diadoh este mai mare decât cea a lui Evagrie Ponticul, acest aspect nu demonstrează deloc un ataşament al său faţă de doctrina mesaliană.
Mesalienii considerau că Sfintele Taine nu pot alunga influenţa demonică din interiorul persoanei umane şi că diavolul şi Dumnezeu îşi dispută în continuare adâncurile sufletului.
O altă opinie eronată era aceea că demonii pot fi învinşi exclusiv prin rugăciunea neîncetată, iar al treilea aspect consta în considerarea experienţei harului Duhului Sfânt drept o necesitate oarecum separată de Taine.
Singurele puncte relativ asemănătoare între mesalieni şi Diadoh sunt cel al rugăciunii neîncetate şi al experienţei harului Duhului Sfânt, dar diferenţele rămân totuşi esenţiale.
Diadoh al Foticeii nu exclude niciodată ajutorul dat de Sfintele Taine.
El nu pune niciodată rugăciunea deasupra Tainelor.
Pe de altă parte, experienţa harului Duhului Sfânt este considerată un rezultat al Tainelor şi al străduinţei ascetice personale îmbinate cu smerenia.
Nu vedem aici nici o idee mesaliană.
Cât despre un mesalianism moderat, acest concept în sine nu pare a descrie deloc eficient calea ortodoxă adoptată de Diadoh.
De altfel, în sprijinul poziţiei noastre, putem trece la descrierea criticii pertinente efectuate împotriva opiniei mesaliene conform căreia diavolul continuă să rămână în sufletul uman şi după ce a avut loc Taina Sfântului Botez.
Falsa coexistenţă a harului şi a păcatului după Botez
Capitolul 76 constituie pasajul esenţial în care Diadoh al Foticeii expune în mod clar dogma ortodoxă cu privire la Taina Botezului.
Astfel, el precizează că
“unii (mesalienii, n.r.) au născocit că atât harul, cât şi păcatul, adică atât Duhul adevărului, cât şi duhul rătăcirii se află ascuns în mintea celor care s-au botezat. Ca urmare, zic că o persoană îmbie mintea spre cele bune, iar cealaltă, îndată spre cele dimpotrivă. Eu însă am înţeles din dumnezeieştile Scripturi şi din însăşi simţirea minţii că înainte de Sfântul Botez harul îndeamnă sufletul din afară spre cele bune, iar Satana foieşte în adâncurile lui, încercând să stăvilească toate ieşirile dinspre dreapta ale minţii. Dar din ceasul în care ne renaştem, diavolul este scos afară, iar harul intră înăuntru. Ca urmare, aflăm că precum odinioară stăpânea rătăcirea asupra sufletului, aşa după Botez stăpâneşte adevărul asupra lui. Lucrează, desigur, Satana asupra sufletului şi după aceea ca şi mai înainte, ba de multe ori chiar mai rău. Dar nu ca unul ce se află de faţă împreună cu harul (să nu fie!), ci învăluind prin mustul trupului mintea, ca într-un fum, în dulceaţa poftelor neraţionale”
(Cuvânt ascetic, cap. 76, în: “Filocalia”, vol. I, trad. pr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005, pp. 340-341).
În momentul Botezului, harul pătrunde în mintea (inima şi mintea sunt deseori sinonime în gândirea patristică din primele şase secole, n.r.) omului şi alungă orice prezenţă satanică.
Însă războiul continuă şi după acest moment datorită ispitelor pe care demonii le ridică împotriva noastră.
Acest război nevăzut este îngăduit pentru ca fiecare creştin să dobândească virtutea discernământului şi să păstreze harul dobândit la Botez printr-o experiere continuă a acestuia.
Atunci când cădem în păcat, mintea (inima) se acoperă de fumul patimii, iar harul se ascunde în interiorul nostru.
Experiem atunci o stare de confuzie şi ameţeală care ne afectează capacitatea de a lua deciziile corecte.
Ne simţim părăsiţi de Dumnezeu, fără să realizăm că noi L-am părăsit de fapt.
În acest pasaj se observă foarte clar efectul Tainei Botezului care ne curăţă de orice păcat. Însă, aşa cum remarca Enrico Norelli, Sfântul Diadoh al Foticeii afirmă în continuare că Botezul nu vindecă şi dualitatea voinţei noastre.
Instabilitatea voinţei umane – pricină a ascunderii harului
Am observat anterior că harul primit la Botez nu dispare niciodată, dar se ascunde în interiorul nostru atunci când păcătuim şi nu reuşim să îi mai simţim deloc prezenţa.
Botezul ne curăţă de păcatul originar şi de celelalte greşeli efectuate (în a doua situaţie, desigur, dacă vorbim de cazul unei persoane adulte care se botează, n.r.), dar nu ne privează de posibilitatea alegerii păcatului în detrimentul virtuţii.
Everett Ferguson comentează pe scurt acest aspect, considerând că,
“pentru Diadoh, Botezul purifică în mod total şi perfect de orice vinovăţie şi pată a păcatului, dar nu vindecă dualitatea voinţei umane.În acest punct, el este de acord cu Augustin, dar se deosebeşte de Marcu Monahul (Ascetul, n.r.), însă împărtăşeşte cu cel din urmă viziunea conform căreia diavolul este alungat din adâncurile sufletului şi harul se sălăşluieşte în locul lui. Atunci când cineva cooperează cu harul, aceasta se revelează părţii conştiente (a omului, n.r.)”
(E. Ferguson, Baptism in the Early Church: history, theology and liturgy in the first five centuries, William B. Eerdmans Publishing Co., Grand Rapids, 2009, p. 733).
Textul la care face referire Everett Ferguson se găseşte în capitolul 78 al lucrării Cuvânt ascetic şi cuprinde următoarele:
“Nu trebuie să ne mirăm că după Botez gândim iarăşi cele rele împreună cu cele bune. Căci baia sfinţeniei şterge pata noastră de pe urma păcatului, dar nu preschimbă acum putinţa de a se hotărî în două feluri a voinţei noastre şi nici nu opreşte pe draci să ne războiască sau să ne grăiască cuvinte înşelătoare. Aceasta, pentru ca cele ce nu le-am păzit când eram în starea naturală, să le păzim cu puterea lui Dumnezeu, după ce am luat armele dreptăţii”
(Cuvânt ascetic, în: “Filocalia“, vol. I, p. 342).
Întărirea voinţei în cele bune este ajutată de conlucrarea cu harul primit la Botez.
Această conlucrare ne duce la săvârşirea asemănării cu Dumnezeu, după ce prin Botez am primit restaurarea chipului deformat prin păcatul originar.
Despre acest aspect esenţial, care constituie la rândul său o diferenţă crucială faţă de doctrina mesaliană, vom discuta în materialul următor.
Taina Botezului şi paza poruncilor
articol de: Pr. Adrian Agachi – 17 Martie 2011 – preluat de pe ziarullumina.ro
Sfântul Marcu Ascetul este unul dintre cei mai prolifici autori incluşi în colecţia Filocalia.
Operele sale au fost apreciate pentru capacitatea de sinteză şi gândirea autentic duhovnicească a autorului.
În cursul istoriei ne-au parvenit numeroase manuscrise care conţin scrierile sale, iar acest amănunt descoperă popularitatea lor atât în mediul monahal, cât şi în cel laic.
Printre acestea, se numără şi o lucrare dedicată lămuririi câtorva aspecte despre Taina Botezului.
Comunităţile creştine afectate de propagarea ereziei mesaliene aveau nevoie de o astfel de explicitare corectă şi profund ortodoxă a momentului de iniţiere în viaţa creştină.
Autor şi scriere În materialele anterioare dedicate Sfântului Marcu Ascetul am remarcat că datele biografice cu privire la persoana sa sunt foarte puţine.
Operele sale, însă, au suscitat un interes enorm în cursul veacurilor, depăşind cu mult popularitatea restrânsă a autorului.
În perioada modernă, cercetători precum mitropolitul Kallistos Ware sau profesorii universitari Augustine Casiday şi Everett Ferguson au detaliat aspectele esenţiale ale acesteia.
Printre teologii români, îl regăsim pe părintele Dumitru Stăniloae, cel care a oferit, pe lângă traducerea scrierilor Sfântului Marcu Ascetul, şi o introducere utilă în volumul I al Filocaliei române.
Cu privire la autor şi contextul scrierii, cercetătorul american Everett Ferguson afirmă: “Autorul nu are un stil extraordinar şi nici nu se dovedeşte a fi un gânditor prea clar, dar, datorită repetitivităţii sale, multe puncte principale ale scrierii ies în evidenţă.
El pare a fi preluat cuvinte şi chiar fraze specifice mesalianismului tocmai pentru a le oferi un sens nou sau pentru a respinge practicile şspecificeţ mesalianismului.
Cu toate acestea, oponenţii săi nu pot fi consideraţi mesalieni în adevăratul sens al cuvântului, iar Marcu Ascetul atacă doar puncte de vedere individuale, şi nu sistemul mesalian în si>Baptism in the Early Church: history, theology and liturgy in the first five centuries, William B. Eerdmans Publishing Co., Grand Rapids, 2009, p. 738).
În mod clar, Sfântul Marcu Ascetul combătea o poziţie mesaliană pe care o considera probabil oficială.
Această poziţie mesaliană contrazicea efectele de bază ale Tainei Botezului: ştergerea păcatului originar şi împărtăşirea harului Duhului Sfânt prin alungarea satanei din inima omului.
Părintele Stăniloae rezumă într-un mod eficient aspectele principale ale scrierii Despre Botez.
“Este o înfăţişare a efectelor Botezului în forma unui dialog. E dezbătută întrebarea dacă Botezul şterge cu totul păcatul sau mai lasă ceva din el, care trebuie şters prin silinţe proprii.
Botezul, declară Marcu Ascetul, are un efect desăvârşit, întrucât el nu numai şterge păcatul, ci şi împărtăşeşte pe Duhul Sfânt.
“Văd altă lege în mădularele mele, care se împotriveşte legii duhului meu” (Rom. 7:23) nu este cel botezat, ci cel nebotezat încă.
Dar lupta este necesară necontenit şi după aceea.
Căci harul primit la botez nu-l face pe om neschimbăcios. Acest har este numai puterea dată omului de-a rămâne ferit de păcat.
Dacă el nu pune în lucrare această putere prin păzirea poruncilor, cade iarăşi în păcat, dar nu în al lui Adam, ci în al său propriu”
(Filocalia, vol. I, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005, p. 211).
Poziţia antimesaliană De altfel, însuşi Sfântul Marcu Ascetul oferă câteva amănunte despre concepţiile greşite pe care se vede nevoit să le combată în debutul scrierii sale.
Astfel, el afirmă că există anumite persoane care cred că doar nevoinţele ascetice ulterioare Tainei Botezului pot curăţa sufletul de prezenţele demonice care încă mai persistă în el (Despre Botez, în: “Filocalia“, vol. I, p. 257).
Observăm aici două idei ale ereticilor mesalieni.
Prima dintre acestea constă în considerarea Tainei Botezului drept ineficientă pentru curăţarea sufletului de orice prezenţă demonică.
În consecinţă, mesalienii credeau că doar asceza individuală poate să salveze sufletul din robia demonilor, aceasta reprezentând a doua opinie eronată.
Sfântul Marcu Ascetul prezintă concepţia ortodoxă afirmând valoarea intrinsecă a relaţiei dintre Taina Botezului şi paza poruncilor Domnului.
Astfel, el consideră că Taina Botezului curăţă omul de orice păcat, dar, pentru păstrarea acestei purităţi pe termen lung, este necesară paza poruncilor evanghelice.
Relaţia dintre Taina Botezului şi poruncile evanghelice Sfântul Marcu Ascetul a realizat încă de la început că erezia mesaliană cuprindea o capcană la adresa concepţiei corecte.
Dacă ar fi mărturisit că Botezul este o Taină desăvârşită fără a explica şi necesitatea păzirii poruncilor, Sfântul Marcu nu ar fi putut să evite argumentul zdrobitor al prezenţei ulterioare a gândurilor păcătoase.
Dacă ar fi lăudat excesiv asceza necesară fiecărui creştin după Botez, eficienţa Tainei în sine ar fi fost diminuată. De aceea, Sfântul Marcu Ascetul alege binecuvântata cale de mijloc, dovedindu-se înţelept şi echilibrat. El pune într-o legătură necesară Taina Botezului şi paza poruncilor evanghelice, considerând că, pentru a păstra simţirea harului dobândit prin actul liturgic, avem nevoie totodată să împlinim cele care ne sunt cerute de Hristos.
Sfântul Marcu Ascetul afirmă următoarele:
“Dacă botezându-ne nu ne-am eliberat de păcatul strămoşesc, e vădit că nu putem săvârşi nici faptele libertăţii. Iar dacă putem să le săvârşim pe acestea, arătat este că tainic ne-am eliberat de robia păcatului, precum este scris: “Legea Duhului vieţii m-a slobozit pe mine de legea păcatului şi a morţii” (Rom. 8:2), dar nesocotind poruncile Celui ce ne-a curăţit pe noi, suntem purtaţi de păcat. Drept aceea, sau arată-mi tu mie că cei botezaţi nu pot împlini poruncile libertăţii, şi atunci Botezul nu este desăvârşit, sau, arătând noi că aceştia au primit o astfel de putere, să mărturisească toţi că au fost eliberaţi prin harul lui Hristos, dar s-au predat pe ei înşişi în robia păcatelor prin faptul că n-au împlinit toate poruncile, şi de aceea iarăşi s-au supus lor”
(Despre Botez, în: “Filocalia”, vol. I, p. 259).
Acest fragment rezumă poziţia Sfântului Marcu Ascetul cu privire la eficacitatea Tainei Botezului şi la necesitatea păzirii poruncilor evanghelice de fiecare creştin în parte după primirea acestuia.
Poruncile evanghelice sunt cele care menţin simţirea harului trează în conştiinţa fiecărui neofit.
Fără paza acestora devenim o pradă uşoară în faţa ispitelor demonice.
Astfel, opiniile mesaliene sunt combătute cu propriile arme.
Fără a radicaliza poziţia ortodoxă în favoarea Tainei sau a ascezei ulterioare, Sfântul Marcu Ascetul demonstrează legătura interioară dintre cele două.
Aşa cum nu putem păzi eficient poruncile evanghelice fără administrarea Tainei Botezului, tot la fel nu vom reuşi să păstrăm conştiinţa harului primit prin aceasta fără păzirea cuvintelor Mântuitorului.
Însă Sfântul Marcu Ascetul nu consideră că poruncile evanghelice ajută la vindecarea unei slăbiciuni a Tainei Botezului.
Acestea sunt menite doar să “păzească condiţiile libertăţii noastre” (p. 261), şi nu să “scoată afară păcatul” (p. 261), un lucru care se petrece prin Taina Botezului, iar, ulterior, prin Taina Pocăinţei (numită în câteva scrieri ascetice al doilea Botez).
Cu privire la gândurile păcătoase care ne asaltează deseori, Sfântul Marcu, în schimb, consideră că reprezintă un “semn al necredinţei de după Botez” (p. 261).
Prin urmare, poziţia mesaliană cu privire la ineficacitatea Botezului este respinsă din start.
Vom observa în materialul următor în detaliu cauzele pentru care gândurile păcătoase ne afectează după administrarea Tainei Botezului, precum şi remediile propuse de Sfântul Marcu Ascetul (în special metoda “jertfirii” propriilor gânduri lui Hristos) pentru a putea ajunge din nou la descoperirea harului divin ascuns în inimile noastre.
Problema gandurilor pacatoase afecteaza orice crestin, cu exceptia celor care au ajuns la o viata spirituala atat de inalta, incat sunt protejati aproape tot timpul de atacul lor.
Pentru majoritatea crestinilor insa, aceste sugestii ispititoare, care vin sub forma unor imagini sau cuvinte produse de propria minte, dar care apartin de fapt demonilor, constituie crize reale pe drumul spre mantuire.
Desi Taina Botezului ne-a curatat de orice pacat, pastrarea harului primit atunci nu se poate face fara ca vointa noastra sa fie supusa in intregime celei divine.
O alta conditie necesara este sa nu iubim pacatul, pentru ca, altfel, ne va fi imposibil sa rezistam atacului gandurilor.
Este atacul gandurilor ceva normal?In Patericul Egiptean intalnim o pilda sugestiva cu privire la atacul gandurilor patimase.
Un ucenic tanar s-a plans parintelui sau spiritual ca nu intelege de ce este atacat atat de des de sugestii ispititoare si ca doreste sa scape de ganduri.
Atunci, batranul, experimentat in luptele cu demonii, l-a rugat sa iasa afara din chilie si sa isi intinda mainile in lateral. Tocmai atunci se pornise o furtuna puternica. Parintele i-a spus sa incerce sa nu se mai lase lovit de vant.
In fata acestui sfat, la prima vedere absurd, ucenicul a raspuns ca nu se poate.
In momentul respectiv, batranul a replicat: ‘Nici gandurile nu le poti opri’. Concluzia finala ramane aceea ca este posibil ca intreaga viata sa suferim de pe urma acestor ispite, dar tot ceea ce ni se cere este sa le refuzam si sa nu ne preocupam de ce apar des sau rar.
Razboiul nevazut nu respecta niciodata regulile razboiului clasic. Atacul poate aparea oricand, drept urmare, si apararea noastra trebuie sa fie pregatita permanent.
Intrebarea-cheie este: de ce mai suferim aceste atacuri dupa ce am fost botezati si purificati integral de orice greseala si pacat?
Atacul initial sau momealaIn timpul Sfantului Marcu Ascetul, erezia mesaliana propaga doua opinii total eronate: sursa gandurilor patimase ar fi de fapt puterea satanei pe care el o pastreaza si dupa Botez asupra noastra sau o ramasita a pacatului stramosesc nestearsa de actul baptismal.
Fiecare dintre aceste pareri anuleaza eficacitatea Tainei Botezului si pune la indoiala insasi validitatea acestuia.
Pentru a contracara aceste conceptii eronate, Sfantul Marcu Ascetul descrie cu lux de amanunte tipologia razboiului nevazut si modul de desfasurare a acestuia.
Parintele Dumitru Staniloae remarca faptul ca Sfantul Marcu Ascetul este unul dintre primii autori duhovnicesti care dezvaluie experienta luptei subtile cu demonii.
‘Urmand sa demonstreze ca gandurile pacatului nu provin in noi din pacatul lui Adam, nici nu ne sunt impuse cu sila de satana, ci sunt produse de noi prin primirea momelii celui rau, Marcu desfasoara in aceasta scriere o serie de remarcabile analize de ordin psihologic si pnevmatologic.
Ni se infatiseaza astfel in chipul cel mai precis intelesul atacului sau al momelii satanei, al asa-numitei , prima rasarire a unui gand de pacat, careia ii dau un rol important aproape toate scrierile din Filocalie si, in general, toata literatura ascetica a Rasaritului‘
(Filocalia, vol. I, trad. pr. Dumitru Staniloae, Editura Humanitas, Bucuresti, 2006, p. 213).
Acest prim atac al satanei nu constituie in sine un pacat din partea noastra, deoarece noi nu colaboram in nici un fel la formarea sa. Crestinul pacatuieste insa daca incepe un dialog cu acest gand. Deseori, propria minte pare sa discute doar cu ea insasi, dar, in realitate, discuta cu demonii.
Insa atacurile subtile ale gandurilor nu pot fi detectate decat de crestinii care au inaintat pe scara vietii spirituale si care au deja o experienta a razboiului nevazut.
De ce apar atacurile?
Aceste momeli sau atacuri initiale apar adeseori pentru simplul motiv ca mintea noastra nu se ocupa de un lucru in clipa respectiva sau nu are o preocupare de ordin spiritual.
Trebuie remarcat aici ca un crestin care traieste in lume nu poate avea doar preocupari spirituale.
Multi lucreaza, sunt totodata si casatoriti, iar grijile cotidiene incarca peisajul mental pana la refuz. In aceste conditii, ispitele pot fi mai eficiente, iar razboiul nevazut mai greu de dus.
Sfantul Ioan Gura de Aur afirma ca drumul mantuirii este acelasi si pentru cei casatoriti, si pentru monahi, doar ca acestia din urma pot ajunge mai usor la tinta pentru ca au lasat in urma toate grijile.
Observam din cuvintele Sfantului Marcu Ascetul ca scaparea de un atac demonic depinde foarte mult de conlucrarea dintre mintea si inima noastra, un aspect dificil de atins in conditiile lumii de astazi.
‘Noi am primit porunca sa nu ne ingrijim de nimic, ci sa ne pazim cu toata staruinta inima si sa cautam inauntrul nostru Imparatia cerurilor.
De aceea, cand se desparte mintea de inima si se opreste din cautarea amintita, indata da loc atacului diavolului si se face apta sa primeasca sugestia rea‘ (p. 215).
Este dificil sa nu te ingrijesti de nimic in lume si inca si mai greu sa iti pazesti inima si mintea, insa exista si o alta cale prin care putem sa descoperim si sa pastram simtirea harului primit la Botez: jertfirea propriilor ganduri lui Hristos.
Jertfirea propriilor ganduri lui HristosIn momentul in care suntem botezati, Hristos intra in cea mai profunda parte a inimii noastre, considerata de autorii filocalici drept un adevarat altar de jertfa.
Ce poate fi jertfit pe acest altar? In principiu, fiecare virtute (milostenie, rugaciune, post, smerenie) pe care incercam sa o dobandim.
Daca dorim sa dobandim virtutile in sine fara a le inchina (jertfi) lui Hristos, atunci nu avem acces din start la acest altar, iar harul primit la Botez, si care ramane inca de atunci in aceasta camera liturgica a inimii, se ascunde.
Inima ni se impietreste, iar mintea se reduce exclusiv la capacitatea rational-logica, pierzand posibilitatea de a simti intuitiv harul.
In esenta, ne pierdem propria consistenta si devenim o prada usoara a gandurilor.
Pentru a putea reveni la simtirea harului, avem nevoie sa jertfim propriile ganduri, planuri, idei lui Hristos.
‘Harul acesta se afla in noi in chip ascuns de la Botez, insa nu ni se face vazut decat atunci cand, dupa ce vom fi strabatut bine drumul poruncilor, vom aduce ca jertfa Arhiereului Hristos gandurile cele sanatoase ale firii noastre, nu pe cele muscate de fiare.
Caci cele mai multe dintre ele sunt luate de fiare cand se abat de la calea poruncilor, adica de la rabdarea necazurilor.
Sarind din calea cea dreapta, ele o iau razna, invinuind mai degraba pe altii, decat pe stapanul lor.
Abia putine din ele umbla pe calea cea dreapta, si aceasta fiindca sunt pazite de rugaciune, legate de nadejde si imboldite de incercari.
Şi numai acestea ajung la cetate si la templu, unde sunt aduse jertfa’ (p. 264).
Cum putem realiza aceasta jertfa a propriilor ganduri in lume? Sunt cateva modalitati pe care vi le impartasim in finalul acestui material.
In primul rand, trebuie sa existe intotdeauna o consultare riguroasa a parintelui duhovnic atunci cand avem de luat o decizie capitala pentru noi insine sau propria familie.
In al doilea rand, fiecare crestin trebuie sa aiba o modalitate de a discerne pana la un anumit punct ce este benefic si ce nu poate fi considerat astfel.
Discernamantul este cea mai inalta virtute, iar aceasta se dobandeste progresiv odata cu cresterea experientei duhovnicesti a fiecareia dintre noi.
In al treilea rand, fiecare plan esential pe care il avem trebuie sa respecte anumite coordonate duhovnicesti, dintre care putem enumera cateva foarte simple: sa nu afecteze nici o alta persoana in mod negativ, sa nu fie peste puterile noastre si sa aduca rezultate pozitive pentru desavarsirea proprie.
Astfel, putem, cu ajutorul duhovnicului, al propriului discernamant, dar si al rugaciunii neincetate, sa jertfim corespunzator gandurile noastre lui Hristos.
O jertfa fara de care nu este posibila simtirea harului primit la Botez, adica primul dar si unul dintre cele mai importante din toata existenta noastra crestina. (Articol publicat in Ziarul Lumina din data de 1 aprilie 2011)
Slăvitul și de Dumnezeu-purtătorul Părintele nostru Ioan Casian a fost un sfânt monah din secolele al IV-lea /al V-lea cunoscut pentru scrierile sale despre viața monahală și pentru scrierile corective anti-pelagiene ale Fericitului Augustin.
Prăznuirea sa se ține în 29 februarie (sau 28 februarie în anii nebisecți) iar, la nivel local, în 23 iulie în Marsilia, Franța.
Sfântul Ioan s-a născut în Delta Dunării, în Dobrogea în jurul anului 360 (unele izvoare spun că era din naștere din neamul galilor).
În anul 382 intră într-o mănăstire din Betleem și după câțiva ani primește permisiunea ca, împreună cu prietenul său Sfântul Gherman din Dobrogea, să meargă să-i cerceteze (viziteze) pe Părinții pustiei din Egipt.
Ei au rămas în Egipt până în anul 399, cu excepția unei scurte perioade când s-au reîntors la Betleem și au primit binecuvântarea de plecare definitivă din acea mănăstire.
După ce au plecat din Egipt, au mers la Constantinopol, unde l-au întâlnit pe Sfântul Ioan Gură de Aur, care l-a hirotonit pe Sfântul Ioan Casian ca diacon.
Au trebuit să plece din Constantinopol în anul 403, când Sfântul Ioan Gură de Aur a fost exilat, stabilindu-se ulterior lângă Marsilia (în Franța de azi), unde a fost hirotonit preot și unde a fondat două mănăstiri, una de călugări și una de maici.
Cele mai cunoscute lucrări ale Sfântului Ioan Casian sunt Instituțiile, care detaliază modul de trăire a vieții monahale și Convorbirile duhovnicești, care oferă detalii despre conversațiile dintre Ioan și Gherman și Părinții pustiei.
De asemenea, el avertizează asupra unora din excesele din teologia Fericitului Augustin; evită să-l critice însă numindu-l direct.
Din aceste motive, el este adesea acuzat de semi-pelagianism de către Biserica Romano-Catolică și de către unii comentatori protestanți.
Sfântul Ioan a adormit în Domnul, în pace, în anul 435.
Scrierile Sfântului Ioan Casian
- Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovnicești, ed. IBMBOR, București, f.a.
- Sfântul Ioan Casian, Despre cele opt gânduri ale răutății, în Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii, traducere de Pr. Dumitru Stăniloae, vol. I, Humanitas, București, 1999, pp. 111-154.
- Sfântul Ioan Casian, Virtutea curăției – biruitoare a patimilor desfrânării, Trinitas, Iași, 2003
- Sf. Ioan Casian, Despre rânduiala chinoviilor (De institues coenobiorum), publicat în Rânduiala vieții de obște la Sfântul Ioan Casian, colecție coord. de Ignatie Monahul, Anastasia [Comorile Pustiei], București, 2001.
- „Rânduiala Cuviosului Ioan Casian”, în Rânduielile vieții monahale, colecție alcătuită de Sf. Teofan Zăvorâtul, după traducerea în limba română de la Mănăstirea Dobrușa (1929) diortosită, Sophia, București, 2001, pp. 408-471.
Citate
„Ar trebui să vorbesc în primul rând despre stomac, opusul îmbuibării și despre cum se postește și cât de mult trebuie să mănânci.
Nu trebuie să spun nimic de la mine, ci numai ceea ce am primit de la Părinții deșertului.
Ei nu ne-au dat doar o singură regulă privind postul sau o singură măsură pentru mâncat, pentru că nu toți oamenii au aceeași rezistență; vârsta, boala sau delicatețea trupului fac diferența.
Dar ei ne-au dat tuturor un singur scop: să evităm să mâncăm prea mult și să ne umplem burțile…
O regulă simplă de autocontrol pusă pe tapet de Părinți este aceasta: oprește-te din mâncat cât încă îți este foame și nu continua până te-ai săturat.”
Imnografie
Tropar (glasul al 8-lea):
Cu curgerile lacrimilor tale ai lucrat pustiul cel neroditor și cu suspinurile cele dintru adânc ai făcut ostenelile tale însutit roditoare; și te-ai făcut luminător lumii, strălucind cu minunile, Casiane, Părintele nostru. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.
Tropar (glasul al 8-lea):
Întru tine, părinte, cu osârdie s-a mântuit cel după chip; că, luând crucea, ai urmat lui Hristos; şi lucrând, ai învăţat să nu se uite la trup, căci este trecător; ci, să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta şi cu îngerii împreună se bucură, Preacuvioase Părinte Ioan, duhul tău.
Condac (glasul al 4-lea):
Făcându-te cuvios, te-ai dat lui Dumnezeu și luminându-te cu faptele cele bune, Casiane, ca un soare ai strălucit, cu lumina învățăturilor tale celor dumnezeiești luminând inimile credincioșilor celor ce te cinstesc. Pentru aceasta, cu deadinsul roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru cei ce te laudă pe tine, cu dragoste fierbinte.
Iconografie
După Erminia lui Dionisie din Furna (ed. Sophia, București, 2000, p. 160), Sfântul Ioan Casian trebuie zugrăvit ca un bătrân cuvios, având barba ascuțită, purtând în mâini înscrisul:
„Somnul cel mult se adună împreună cu neînfrânarea; iar vegherea răspândește degrabă neastâmpărarea, precum fumul gonește albinele și, precum un foc, o arde”.
Viața Sfântului Cuvios Ioan Casian Romanul
Sf. Cuv. Ioan Casian (Secolele al IV-lea/al V-lea) – foto preluat de pe doxologia.ro
Acest Cuvios Părinte de neam străromân s-a născut prin anii 365 de la venirea mântuirii prin Hristos-Domnul, în Dobrogea, numită pe atunci Sciția Mică, la un loc ce-i păstrează din vechime până azi numele „podișul Casian” și „peștera lui Casian”. Localitatea Casimcea din județul Tulcea îi poartă, de asemenea, numele. Provenind dintr-o familie distinsă, a urmat la școlile timpului. Dar însuflețit de o arzătoare sete de desăvârșire duhovnicească renunță de tânăr la atracțiile deșarte și înșelătoare ale vieții lumești și pleacă la Locurile Sfinte însoțit de prietenul său Gherman, frate nu prin naștere, ci în duh. Așa au ajuns amândoi călugări într-o mănăstire din Betleem. Întemeindu-se după cuviință în rânduielile vieții chinoviale, adică de obște, după modelul de viață al călugărilor din Palestina, Mesopotamia și Capadocia și simțind în ei dorul de o mai mare desăvârșire, au hotărât să plece în sihăstriile Egiptului, la anahoreții despre a căror îmbunătățită viață duhovnicească auziseră. Așa au ajuns la comunitățile din delta Nilului, adâncindu-se de acolo tot mai mult în pustie. Dar pretutindeni pe unde treceau, căutau cu râvnă pe sfinții însingurați, ca să cinstească în ei strălucirea harului și bogăția roadelor lor și pentru a le cere sfaturi duhovnicești pentru mântuirea sufletului. Aceste întrebări și răspunsuri ne vor fi lăsate ca o moștenire sfântă în cartea Convorbirilor, cu care Cuviosul Casian a înzestrat Biserica.
Dobândind pe cât puteau să adune din învățătura lor cerească, la sfatul Avei Iosif, au mai rămas în Egipt șapte ani și apoi au mers mai departe cercetând din loc în loc pe acești învățători în lucrul duhovnicesc până ce au ajuns în vestita pustie Schitică, unde Sfântul Macarie întemeiase și făcuse „pustia strălucitoare” vrednică de a fi sărbătorită de toți. Aici se nevoiau într-o asceză aspră un mare număr de călugări printre care străluceau îndeosebi, cuvioșii părinți Moise, Serapion, Teona, Isaac și preotul Pafnutie, învățătorul lor. El le spunea că nu este deajuns pentru călugăr să renunțe la lume, părăsind bunurile și măririle lumești pentru a se dedica grijii de suflet în nevoință, în asceză și tăcere. De aici înainte trebuie împlinită o a doua „renunțare” care constă în a te lepăda de obiceiurile, viciile și atracțiile vechi ale sufletului și ale trupului printr-o luptă îndelungată și răbdătoare, plină de ispite, dar care duce la curăția inimii. Căci acesta este scopul călugărului: să stea de vorbă permanent cu Dumnezeu prin neîncetată rugăciune, încât mintea, nerisipită la grijile lumii, să ajungă cu liniște și pace în altarul despătimit, curățit al inimii. Iar capătul lucrului său este viața de veci, unirea cu Dumnezeu, din care se poate dobândi chiar de aici, de jos, o arvună, o pregustare a ei prin sfânta iubire. Căci, într-adevăr, ajuns la un anume sfârșit al celei de a doua „renunțări”, sufletul pe de-antregul tinzând către Hristos Cel dorit, călugărul trebuie să mai împlinească cea de-a treia „renunțare” care cuprinde întreaga desăvârșire. Iar aceasta constă în părăsirea oricărei amintiri a acestei lumi, cu toate cele de față și văzute ale ei, socotite mărețe, deși sunt deșarte și repede trecătoare, pentru a se lăsa condus de Dumnezeu în „pământul făgăduinței” în care nu mai cresc spinii și buruienile viciilor, în locașurile cele veșnice în care vom rămâne pentru totdeauna (Convorbirea a 3-a), în simțirea negrăitei bucurii și a revărsării luminii dumnezeiești.
Acesta este marele dar al rugăciunii curate căci „atunci – precum grăia ava Isaac – acea iubire desăvârșită, prin care El ne-a iubit mai întâi, trece și în adâncul inimii noastre prin virtutea rugăciunii curate”. Aceasta se va face așa când toată dragostea, Toată dorința, toată râvnă, toată strădania, tot cugetul nostru, tot ce trăim, ce vorbim, ce respirăm va fi cu Dumnezeu. Și, când acea unitate care există veșnic între Tatăl cu Fiul și între Fiul cu Tatăl, prin Duhul Sfânt va trece și în simțirea și în mintea noastră. Așa precum El ne iubește cu iubirea cea adevărată și curată care nu se stinge niciodată, să ne dăruim și noi Lui printr-o legătură veșnică, de nedespărțit, pentru ca orice respirăm, orice înțelegem, orice vorbim, să fie cu Dumnezeu. Iar de starea aceasta ne vom putea apropia, atât cât este cu putință pe pământ, plinindu-se cuvântul Apostolului: Dumnezeu este totul în toate. Apoi devenind deplin fii printr-o comuniune atât de desăvârșită cu Tatăl, vom putea zice Celui Care este Fiu și moștenitor prin fire: Toate câte are Tatăl ale Mele sunt (Ioan 16,15). Pentru că El Însuși S-a rugat, grăind despre noi: Părinte, cei pe care Mi i-ai dat, vreau ca unde sunt Eu să fie și ei cu mine. Aceasta trebuie să fie năzuința pustnicului, aceasta toată strădania, pentru ca, după cuviință, să aibă chiar în acest trup chipul fericirii viitoare și să înceapă să guste înainte din începutul vieții și măririi cerești. Acesta este scopul întregii desăvârșiri: ca sufletul eliberat de orice lanțuri trupești să se înalțe zilnic la negrăitele daruri ale vieții duhovnicești, într-atât încât întreaga viață și bătaie a inimii să devină o unică și negrăită rugăciune (din Convorbirea a X-a). Cât de mângâiat și uimit este creștinul, descoperindu-i-se un asemenea suiș al sufletului întru care petreceau străbunii noștri sfinți.
Astfel, îndrumați de pe culmile vieții călugărești și contemplând plinirea vie la acești străluciți anahoreți, cei doi prieteni s-au dedicat cu mare severitate și neclintită statornicie vieții contemplative în timpul anilor petrecuți aici, în pustia Schitică. În liniștea chiliei, Sfântul Casian a izbutit să facă experiența luptei aspre a sufletului îndrăgostit de Dumnezeu, împotriva gândurilor pătimașe și a demonilor pizmași, îndeosebi împotriva ispitei amorțirii sufletului, a plictiselii care-i tulbură pe eremiți și îi silesc să-și părăsească retragerea liniștirii. Din această adâncă experiență adâncă personală și din învățătura altor bărbați învățați, ca Sfântul Evagrie Ponticul pe care l-a cunoscut în Nitria, Cuviosul Casian întocmi o învățătură aleasă de luptă duhovnicească și despre cele opt păcate capitale, anume: al lăcomiei, adică al îmbuibării de mâncare; al doilea, al desfrânării; al treilea, al iubirii de arginți sub care se înțelege zgârcenia; al patrulea, al mâniei; al cincilea, al tristeții; al șaselea, al neliniștii, sau al dezgustului inimii; al șaptelea, al slavei deșarte și al optulea, al trufiei.
După șapte ani, Cuvioșii Ioan și Gherman s-au întors la Betleem, unde au dobândit de la părintele lor duhovnicesc binecuvântarea de a trăi de aici înainte în pustnicie. Și așa plecară cu râvnă și grăbire în Egipt. Dar, cu tot dorul lor nestins, n-au putut regăsi liniștea cuvenită contemplației, din pricina unor învinuiri nedrepte la care erau supuși călugării din Egipt de către arhiepiscopul Teofil al Alexandriei. Atunci, Cuvioșii Ioan și Gherman, urmând un grup de 50 de monahi, hotărâră să-și caute liniștea la Constantinopol, sub ocrotirea Sfântului și marelui Ioan Gură de Aur. Aceasta se petrecea pe la anii 401. De îndată ce îi văzu marele între patriarhi, deslușind cu o tainică privire calitatea sufletelor lor, reuși să-l convingă pe Gherman să primească prin mâinile lui preoția, iar Casian diaconia. Cucerit de curăția și sfințenia Sfântului Ioan Gură de Aur și de negrăita sa măiestrie a cuvântului, Casian se așeză cu un zel fierbinte sub călăuzirea sa spirituală, consimțind să jertfească liniștea pustiei pentru a scoate câștig din petrecerea pe lângă un asemenea învățător.
Dar n-a trecut mult timp că iată, Sfântul Ioan Gură de Aur – victimă a lui Teofil – fiind dus în exil, Cuvioșii Casian și Gherman au fost trimiși în misiune la Roma de cler și popor, însoțindu-l pe episcopul Paladie ca să încunoștiințeze pe episcopul Romei, Inocențiu I, printr-o scrisoare, privind suferințele Sfântului Ioan Gură de Aur. Sfântul Casian petrecu astfel zece ani la Roma și în acest timp a fost hirotonit preot. De aici a mers la Marsilia, în sudul Galiei, unde a întemeiat, pentru bărbați, mănăstirea Sfântului Victor, pe mormântul unui martir din secolul al III-lea; iar pentru fecioare, aceea a Mântuitorului, pe la anul 415. Bărbat mult încercat în viața ascetică și totodată părinte ajuns la o mare înțelepciune pastorală, el a oferit mulțimii călugărilor care se adunau în jurul lui adevărata tradiție monahală pe care o primise de la Părinții din Răsărit, ținând seama însă de condițiile de viață din Galia, de climă și de firea locuitorilor de aici.
La rugămintea Sfântului Castor, episcop de Apt, el întocmai lucrarea sa „Instituții cenobitice” (rânduieli pentru viața în comun), pentru mănăstirile pe care le întemeiase în Provența. În această lucrare el descrie modul de viețuire al călugărilor din Egipt, dar cu oarecare pogorământ în ceea ce era prea aspru pentru călugării din Galia, urmând și aici rânduielile care se obișnuiau în Palestina, în Capadocia, în Mesopotamia. Căci, scrie el: „Dacă se împlinește porunca dumnezeiască cu dreaptă socoteală și după putere, atunci păzirea ei are măsura desăvârșirii, chiar dacă mijloacele nu sunt aceleași”. El descrie apoi leacurile și căile de vindecare de cele opt păcate capitale, spre a conduce sufletul la desăvârșirea virtuții. Mai târziu el a completat această învățătură duhovnicească prin cartea Convorbirilor în care înfățișează, la cererea ermiților care trăiau la Lerins și în insulele Hâeres de lângă Marsilia, treptele mai înalte ale luptei pentru curățirea inimii și contemplație, folosindu-se de învățătura marilor anahoreți, pe care îi întâlnise în Egipt. Sfântul Casian a înzestrat astfel, din începuturile lui, monahismul din Galia cu o temeinică armătură duhovnicească, adăpându-l din izvoarele vii ale Părinților pustiei.
Ca ucenic credincios al marilor învățători Sfinții Capadocieni Vasile cel Mare, Grigore Teologul și Grigore de Nîssa, ca și al Sfântului Ioan Gură de Aur, Cuviosul Ioan Casian s-a ridicat atunci împotriva unei separări adânci între firea omenească și harul divin, pe care Fericitul Augustin o stabilise pentru a lupta împotriva ereziei lui Pelagiu. Într-adevăr, deși tot darul desăvârșit și tot harul de sus coboară, de la Dumnezeu Părintele Luminilor, libertatea noastră omenească, zidită după chipul libertății absolute a lui Dumnezeu și reînnoită în Sfântul Botez, este chemată să răspundă și să conlucreze cu harul dumnezeiesc pentru a produce în suflet roadele mântuitoare ale sfintelor virtuți și, într-o așa măsură, încât se poate spune, cu Sfântul Ioan Gură de Aur, că: „Lucrul lui Dumnezeu este de a ne dărui Harul Său, iar cel al omului este de a-și oferi credință”. Căci, așa cum grăiește același mare învățător al Bisericii în alt loc: „Harul lui Dumnezeu curge atât pe cât este de deschis vasul credinței pus sub șipot”. O asemenea învățătură își avea limpede rădăcina în cuvântul lui Dumnezeu, pentru că Domnul a arătat: Cel care luase cinci talanți de la stăpânul său, a adus alți cinci talanți, iar cel ce a luat doi, a adus de asemenea alți doi (Matei 25, 20-22). Deci cu adevărat, precum spune și Sfântul Apostol Pavel, suntem împreună lucrători cu Hristos (II Corinteni 6, 1).
Față de aceste împotriviri care au mai durat, Cuviosul Ioan Casian a rămas statornic în dreapta credință a Bisericii, departe de zgomot și certuri, învățat cu adâncul contemplării divine, taină a unei păci nesurpate și blânde, și a unei liniști senine. El își încredință în pace sufletul său lui Dumnezeu către anul 435. Cunoscut ca sfânt de cei din vremea lui, el este cinstit de toți călugării Bisericii Apusene ca Părinte al lor și unul dintre cei mai mari învățători. Sfintele sale moaște sunt păstrate până în ziua de astăzi în mănăstirea Sfântului Victor din Marsilia.
(6) Sfântul Sfinţit Mucenic Irineu, Episcop de Sirmium;
(12) Sfântul Mucenic Sava de la Buzău;
(14) Sfântul Ierarh Pahomie de la Gledin, Episcopul Romanului;
(20) Sfântul Ierarh Teotim, Episcopul Tomisului;
(24) Sfinţii Ierarhi Ilie Iorest, Sava Brancovici şi Simion Ştefan, Mitropoliţii Transilvaniei; Sfântul Ierarh Iosif Mărturisitorul din Maramureş; Sfinţii Mucenici Pasicrat şi Valentin;
(25) Sfântul Cuvios Vasile de la Poiana Mărului;
(26) Sfinţii Mucenici din Dobrogea: Chiril, Chindeu şi Tasie;
(28) Sfinţii Mucenici Maxim, Dada şi Cvintilian din Ozovia.
Mai:
(2) Sfântul Ierarh Atanasie al III-lea, Patriarhul Constantinopolului;
(3) Sfântul Cuvios Irodion de la Lainici;
(12) Sfântul Mucenic Ioan Valahul;
(27) Sfântul Mucenic Iuliu Veteranul.
Iunie:
(2)Sfântul Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava;
(4) Sfinţii Mucenici Zotic, Atal, Camasis şi Filip de la Niculiţel;
(15) Sfântul Mucenic Isihie;
(22) Sfântul Ierarh Grigorie Dascălu, Mitropolitul Ţării Româneşti;
(24) Sfântul Ierarh Niceta de Remesiana;
(30) Sfântul Ierarh Ghelasie de la Râmeţ.
Iulie:
(1) Sfântul Ierarh Leontie de la Rădăuţi;
(2) Sfântul Voievod Ştefan cel Mare; (8) Sfinţii Mucenici Epictet şi Astion;
(18) Sfântul Mucenic Emilian de la Durostorum;
(21) Sfinţii Cuvioşi Rafael şi Partenie de la Agapia;
(26) Sfântul Cuvios Ioanichie cel Nou de la Muscel.
August:
(5) Sfântul Cuvios Ioan Iacob de la Neamţ;
(7) Sfânta Cuvioasă Teodora de la Sihla;
(11) Sfântul Ierarh Nifon, Patriarhul Constantinopolului;
(16) Sfinţii Martiri Brâncoveni: Constantin Vodă cu cei patru fii ai săi; Constantin, Ştefan, Radu, Matei, şi sfetnicul Ianache; Sfântul Cuvios Iosif de la Văratic;
(17) Sfântul Gheorghe Pelerinul;
(21) Sfântul Mucenic Donat Diaconul, Romul preotul, Silvan diaconul şi Venust;
(23) Sfântul Mucenic Lup;
(30) Sfinţii Ierarhi Varlaam, Mitropolitul Moldovei, şi Ioan de la Râşca şi Secu, Episcopul Romanului.
Septembrie:
(1) Sfântul Cuvios Dionisie Exiguul;
(7) Sfinţii Cuvioşi Simeon şi Amfilohie de la Pângăraţi;
(9) Sfinţii Cuvioşi Onufrie de la Vorona şi Chiriac de la Tazlău;
(13) Sfântul Cuvios Ioan de la Prislop;
(15) Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoş, Mitropolitul Banatului;
(22) Sfântul Sfinţit Mucenic Teodosie de la Mănăstirea Brazi;
(26) Sfântul Voievod Neagoe Basarab;
(27) Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul, Mitropolitul Ţării Româneşti.
Octombrie:
(1) Sfinţii Cuvioşi Iosif şi Chiriac de la Bisericani;
(14) Sfânta Cuvioasă Parascheva;
(21) Sfinţii Cuvioşi Mărturisitori: Visarion, Sofronie şi Sfântul Mucenic Oprea; Sfinţii Preoţi Mărturisitori: Ioan din Galeş şi Moise Măcinic din Sibiel;
(27) Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureştilor;
(28) Sfântul Ierarh Iachint, Mitropolitul Ţării Româneşti.
Noiembrie:
(9) Sfinţii Mucenici Claudiu, Castor, Sempronian şi Nicostrat;
(12) Sfinţii Martiri şi Mărturisitori Năsăudeni: Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile din Mocod, Grigorie din Zagra şi Vasile din Telciu;
(15) Sfântul Cuvios Paisie de la Neamţ; (20) Sfântul Cuvios Grigorie Decapolitul; Sfântul Mucenic Dasie;
(23) Sfântul Cuvios Antonie de la Iezerul Vâlcii;
(30) Sfântul Ierarh Andrei Şaguna, Mitropolitul Transilvaniei.
Decembrie:
(3) Sfântul Cuvios Gheorghe de la Cernica;
(5) Sfânta Muceniţă Filofteia de la Curtea de Argeş;
(13) Sfântul Ierarh Dosoftei, Mitropolitul Moldovei;
(18) Sfântul Cuvios Daniil Sihastrul;
(22) Sfântul Ierarh Petru Movilă, Mitropolitul Kievului;
Sfântul Ierarh Porfirie, Episcopul Gazei (cca 347 – 420)
Cel întru sfinți părintele nostru Porfirie din Gaza (gr. Πορφύριος) a fost episcop de Gaza între anii 395 și 420 d.Hr., cunoscut prin relatările din Viața sa ca misionar care a adus la Creștinism cetatea păgână Gaza.
Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă se face la data de 26 februarie (sau 11 martie/10 martie.)
Vita Porphyrii
Viața Sfântului Porfirie de Gaza este cunoscută datorită biografiei acestuia, Vita Porphyrii, scrisă de un anume Marcu Diaconul [note 1], o relatare contemporană care cuprinde o descriere destul de detaliată a sfârșitului păgânismului în Gaza la începutul secolului al V-lea. [note 2]
Sfântul Porfirie s-a născut către anul 347 într-o familie creștină înstărită din orașul Tesalonic. A rămas în orașul său natal până la vârsta de douăzeci și cinci de ani.
Călugăr în Schetia
Având chemare spre viața monahală, a plecat în Egipt la vârsta de 25 de ani și s-a stabilit în Schetia, unul din marile centre monastice ale vremii, unde s-a așezat sub îndrumarea spirituală a Sfântului Macarie cel Mare. Sub povățuirea acestuia, tânărul Porfirie a fost tuns în monahism și a rămas în în deșertul egiptean vreme de cinci ani. Acolo l-a întâlnit și pe Fericitul Ieronim, care vizita pe atunci mănăstirile egiptene.
Viața ascetică în pustia Iordanului
Apoi Porfirie a plecat în pelerinaj la Ierusalim, predicând Evanghelia lui Hristos iudeilor și grecilor.
A petrecut alți cinci ani într-o peșteră din pustia Iordanului, în apropiere de Ierusalim. Acolo s-a îmbolnăvit foarte grav de ciroză, dar în ciuda sănătății sale șubrezite, vizita adeseori Biserica Învierii Domnului din Ierusalim și alte Sfinte Locuri. În această perioadă l-a cunoscut și pe Marcu, originar din provincia Asia, care mai târziu a devenit diaconul bisericii sale și biograful său.
Marcu i-a fost un ucenic și însoțitor credincios și a acceptat să se ocupe de chestiunea nerezolvată a vinderii averilor pe care Porfirie încă le deținea la Tesalonic. La întoarcerea din Tesalonic, Marcu a adus cu sine tezaurul rezultat din vinderea averilor Sf. Porfirie – 4.400 de monede și multe vase de argint și veșminte prețioase, care au fost apoi împărțite săracilor sau donate pentru împodobirea mănăstirilor din Ierusalim și din Egipt.
În timpul călătoriei lui Marcu la Tesalonic, Sf. Porfirie a fost vindecat în chip miraculos, după ce a avut o viziunea Răstignirii Domnului și a Tâlharului celui bun.
Hirotonia
În anul 392 d.Hr., la vârsta de 45 de ani, Sf. Porfirie a fost hirotonit preot de Patriarhul Ioan al II-lea al Ierusalimului (386-417) și a fost numit Custode al Cinstitului Lemn al Crucii Mântuitorului.
Episcop de Gaza
În anul 395 d.Hr., episcopul orașului Gaza din Palestina a murit. Creștinii de acolo s-au dus atunci la Mitropolitul Ioan al Cezareei Palestinei, cerându-i să le trimită un nou episcop care să îi poată înfrunta cu succes pe păgânii care dominau pe atunci cetatea și care îi hărțuiau pe creștinii din Gaza.
Dumnezeu l-a inspirat atunci pe mitropolit să îl cheme la el pe preotul Porfirie. Cu frică și cutremur, cuviosul a primit rangul episcopal, s-a închinat până la pământ înaintea Lemnului de viață dătător al Cinstitei Cruci și a plecat să își îndeplinească noua ascultare de episcop.
Gaza era un oraș cu o tradiție de ostilitate împotriva creștinilor, încă din primele secole ale creștinismului. Mai mulți creștini primiseră aici mucenicia în vremea Marii Persecuții a lui Dioclețian (303-313), precum și în vremea scurtei renașteri a păgânismului din vremea lui Iulian Apostatul (362-363), când basilica creștină a fost arsă, iar mai mulți creștini au fost omorâți.
Ostilitatea poporului din gaza față de creștini rămăsese atât de mare încât biserica creștină fusese construită în afara zidurilor cetății, la o distanță destul de mare, iar episcopii creștini din secolul al patrulea purtau titlul specific de “episcopi ai bisericilor din împrejurimile Gazei”.
Potrivit Vieții Sf. Porfirie scrisă de Marcu Diaconul, comunitatea creștină din Gaza abia dacă număra pe atunci 280 de persoane. Populația orașului în schimb era foarte atașată de păgânism și se împotrivea vehement tendinței de închidere a templelor și de distrugere a imaginilor și statuilor păgâne care se răspândea pe atunci în regiunile unde creștinismul era mai răspândit.[note 3]
Datorită credinței lui nestrămutate și răbdării de care a dat dovadă, Sf. Porfirie a reușit să îi convertească treptat pe mulți dintre locuitorii din Gaza la credința în Hristos. A săvârșit aici multe minuni și i-a povățuit pe mulți păgâni la cunoașterea Adevăratului Dumnezeu.
Într-o vreme pe când asupra orașului se abătuse o mare secetă, preoții păgâni au adus jertfe zeilor lor și le-au cerut să pună capăt secetei, însă rugăciunile lro s-au dovedit zadarnice. Atunci Sf. Porfirie le-a cerut tuturor creștinilor să postească și, făcând priveghere de toată noaptea, a pornit împreună cu toți credincioșii în procesiune în jurul orașului.
De îndată, cerul s-a acoperit de nori, a bubuit tunetul și s-a pornit o ploaie îmbelșugată. Mulți păgâni au strigat atunci: “Hristos este singurul Dumnezeu Adevărat!“, iar 127 de bărbați, 35 de femei și 14 copii au primit atunci Sfântul Botez, urmați la scută vreme de alți 110 bărbați.
Păgânii rămași au continuat totuși să îi hărțuiască pe creștinii din oraș, împiedicându-le accesul la funcții publice și împovărându-i cu taxe exagerat de mari.
Apel la împăratul din Constantinopol
Pentru a-și apărat turma de nedreptățile păgânilor și ale magistraților din Gaza, a apelat în două rânduri la justiția imperială pentru a închide și a distruge templele păgâne din Gaza.
În anul 398, episcopul Porfirie și-a trimis diaconul și cronicarul Marcu la Constantinopol, ca să ceară ajutor. Un ofițer pe nume Ilarie a ajuns la scurtă vreme după aceea, însoțit de soldați pentru a închide templele, însă păgânii l-au mituit pe Ilarie cu o sumă mare de bani (Vita 27), iar acesta a lăsat deschis marele Marneion, unul din marile temple păgâne ale vremii (întemeiat de împăratul Hadrian în anul 129 d. Hr. [note 4].
În ciuda tuturor tuturor acestor măsuri, magistrații gazieni au continuat să le refuze creștinilor dreptul “de a ocupa orice funcție civilă, ci îi tratau ca pe niște sclavi obraznici” (Vita 32).
Atunci, în iarna anilor 401-402, episcopul Porfirie a călătorit el însuși la Constantinopol, însoțit de Mitropolitul Ioan al Cezareei Palestinei pentru a fi primiți în audiență de împăratul Arcadie și de arhiepiscopul cetății imperiale, care era pe atunci Sf. Ioan Gură de Aur și a le cere sprijinul în lupta lor inegală cu păgânii idolatri.
Sfinții Ioan și Porfirie s-au înfățișat atunci și împărătesei Eudoxia, care pe atunci aștepta un copil. “Mijlocește pentru noi,” i-au spus atunci episcopii împărătesei, “iar Domnul îți va da un fiu care va domni încă din timpul vieții tale”. Eudoxia își dorea foarte mult un fiu, căci pțână atunci avusese numai fiice. Prin rugăciunile sfinților episcopi, împărăteasa a dat naștere unui băiat, moștenitorul tronului imperial, viitorul Teodosie al II-lea.
Atunci împăratul a emis în anul 401 un edict prin care activitățile păgânilor și ereticilor erau îngrădite, iar creștinilor le erau restabilite toate privilegiile. Edictul oferea și garanția imperială a dreptului creștinilor de a ridica biserici în locurile unde mai înainte se aflau temple păgâne.
Distrugerea templelor păgâne
Kynegios, un trimis imperial special în Gaza a pus în aplicare edictul imperial în luna mai 402. Au fost distruse sau arse opt temple, închinate Afroditei, Hecatei, Soarelui, lui Apollon, zeiței Kore (Persefona), lui Tyche (Fortuna), un Heroon (sanctuar dedicat eroilor zeificați), inclusiv marele templu al lui Marnas (Marneionul)[note 5].
În același timp, un contingent de soldați imperiali au verificat toate casele din oraș, confiscând și arzând statuile idolilor și distrugând mai multe biblioteci private, sub acuzația că ar fi adăpostit “cărți de vrăjitorie”.
Marneionul, marele templu al lui Zeus Marnas, întruchiparea elenistică a zeului semitic Dagon, patronul agriculturii, care fusese venerat în Orient încă din mileniul al III-lea înainte de Hristos a fost ars. I s-a dat foc cu un amestec de pucioaseă, sulf și grăsime și a ars mai multe zile la rând, iar pietrele templului au fost refolosite, ca semn de biruință asupra păgânismului, pentru a pava străzile orașului.
Chiar deasupra ruinelor arse ale Marneion-ului a fost ridicată o mare biserică, cu treizeci și două de coloane masive de marmură, pe cheltuiala împărătesei. Biserica, numită Eudoxiana în cinstea împărătesei, a fost sfințită pe 14 aprilie 404, în ziua Sfintelor Paști. Acest moment a marcat sfârșitul oficial al păgânismului în Gaza.
Ultimii ani ai vieții
În anii următori, Sf. Porfirie și-a continuat lucrarea pentru dezvoltarea eparhiei Gazei. Marcu, biograful său scrie cu entuziasm despre lucrarea sa misionară și filantropică.
În anul 415 d.Hr., Sfântul Porfirie a participat la Sinodul de la Diospolis (gr: Lydda), prezidat de Patriarhul Ioan al II-lea al Ierusalimului, la care a fost judecat Pelagius, care fugise la Ierusalim ca urmare a conflictului cu episcopul Hipponei, Fericitul Augustin cu privire la doctrina păcatului originar și a harului dumnezeiesc. Pelagiu s-a dezis de tezele care îi fuseseră atribuite și a reintrat în comuniunea Bisericii.
Sfântul Porfirie și-a continuat lucrarea de propovăduire și așezare a credinței creștine în Gaza până la sfârșitul vieții sale, în ciuda împotrivirii păgânilor, și cu prețul a nenumărate strădanii, suferințe și rugăciuni. A săvârșit încă din timpul vieții nenumărate minuni și vindecări. Sfântul Porfirie și-a călăuzit turma vreme de douăzeci și cinci de ani și a trecut la Domnul în pace în anul 420 d.Hr., la o vârstă înaintată. Sfintele sale moaște se odihnesc în Gaza până în zilele noastre. Sfântul Porfirie este și sfântul ocrotitor al orașului Gaza.
Biserica Sfântului Porfirie
După cucerirea arabă în secolul al VII-lea, Biserica Sf. Porfirie (Eudoxiana) din orașul Gaza a fost transformată în moschee, fiind cunoscută sub numele de Marea Moschee din Gaza.
Actuala Biserică a Sf. Porfirie datează din secolul al XII-lea. Este situată în cartierul Zeitoun al Orașului Vechi și este cea mai veche biserică încă în funcțiune. Mormântul Sf. Porfirie se află în colțul din partea de nord=est a bisericii.
Biserica a rămas deschisă până în zilele noastre. Astfel, pe 11 martie 2013, de praznicul Sf. Porfirie, comunitatea ortodoxă din Gaza, în frunte cu episcopul Alexios (Moschonas) al Tiberiadei a celebrat a 1606-a aniversare a întemeierii bisericii Sf. Porfirie.
Îndreptător credinței și chip blândeților, învățător înfrânării te-a arătat pe tine turmei tale adevărul lucrurilor. Pentru aceasta ai câștigat cu smerenia cele înalte, cu sărăcia cele bogate. Părinte Ierarhe Porfirie, roagă pe Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.
Iubind pe Dumnezeu mai presus de toate, cu frumusețe duhovnicească te-ai împodobit. Purtătorule de Dumnezeu, Ierarhe Porfirie, pentru această grijă lemnului Crucii ție încredințându-se, te-ai arătat făcător de minuni și lucrător al virtuților. Și cu lucrare apostolească creștinat-ai pământul Gazei, o, Ierarhule! Lui Hristos Dumnezeu te roagă să mântuiască sufletele noastre.
Înveșmântat cu viață preasfântă, împodobit ai fost cu veșmânt preoțesc, dumnezeiescule Porfirie, binecuvântate; ca cel vădit prin minunate vindecări, neîncetat roagă-te pentru noi toi.
Glasul al 4-lea:
Podobie: Cele de sus căutând…
Cu preasfinţitele tale obiceiuri fiind înfrumuseţat, cu haina arhieriei te-ai luminat, preafericite de Dumnezeu insuflate, Sfinte Ierarhe Porfirie şi cu înălţările tămăduirilor eşti împodobit, rugându-te neîncetat pentru noi toţi.
Note
1 – Marcu Diaconul a fost un monah din Schetia (Wadi el-Natrun), în pustia egipteană, în secolul al V-lea și a fost mai apoi hirotonit diacon. Pentru a se ocupa de vinderea proprietăților pe care Sf. Porfirie încă le deținea în orașul său natal, Marcu a plecat la Tesalonic, astfel că, la întoarcere, bunurile aduse au fost distribuite mănăstirilor egiptene și săracilor din și domprejurul Ierusalimului.
Capodopera lui Marcu, Vita S. Porphyrii („Viața Sfântului Porfirie”), cunoscută inițial doar în traducere latină a fost publicată în versiunea greacă originală de M. Haupt în anul 1874. O nouă ediție a fost publicată de Societatea Filologică din Bonn (Germania) în anul 1895. formerly known only in a Latin translation, was published in 1874 by M. Haupt in its original Greek text. A new edition was issued in 1895 by the Bonn.
2 – Textul a supraviețuit în două versiuni, în limbile greacă și georgiană. Henri Grégoire și Kugener (1930), editorii acestei Vita Porphyrii au trecut în revistă problemele privind integritatea textului și au stadiul general al cercetărilor cu privire la acestea.
Printre problemele pe care le ridica textul se aflau absența altor surse documentare privitoare la diferite personalități descrise în text, inclusiv cu privire la figura Sf. Porfirie, în condițiile în care această perioadă istorică era de altfel bine documentată.
Editorii au ajuns totuși la concluzia că textul avea o bază istorică reală și că “soluția celor mai multe probleme este dată de faptul că textul acestei Vita care ne-a parvenit nouă reprezintă o versiune [a textului] revizuită în secolul al VI-lea care “împrumută” elemente din Istoria bisericească a lui Teodoret din Cir din anul 444…”
În sfârșit, Paul Peeters (1941) a publicat și versiunea în georgiană a textului, demonstrând că ambele versiuni păstrate se bazau pe un text original în limba siriacă scris probabil în la sfârșitul secolului al V-șea sau în secolul al VI-lea.
3 – Astfel, în aceeași perioadă, în Alexandria (Egipt) se ajunsese la dramatica distrugere a Serapeumului, unul din cele mai mari temple ale Antichității, urmată la scurt timp de distrugerea templelor din Heliopolis, în Egipt, și din Apameea, în Siria.
4 – Vita Sf. Porfirie îl amintește pe marele zeu gazian Marnas (în aramaică: Marnā, “Domnul”), considerat a fi zeul ploilor și al grânelor, invocat ca apărător împotriva foametei. Marna din Gaza apare pe monede din vremea lui Hadrian. A fost identiticat cu Zeus Krētagenēs (Zeus Cretanul).
Marnas era probabil întruchiparea elenistică a lui Dagon, zeul oriental al grânelor și fertilității. Templul acestuia, Marneionul — ultimul mare centru de cult al păgânismului – a fost ars, la ordinul împăratului, în anul 402. Poporului îi fusese interzis să calce pe pavajul sanctuarului. După distrugerea templului, creștinii au refolosit pietrele din pavajul templului pentru a pietrui piața publică a orașului.
Gaza este o cetate în Palestina, aproape de latura Egiptului, care de demult a fost dată moștenire fiilor lui Israil, din seminția Iuda; apoi a fost stăpânită de filisteni. De la dânsa luase odată Samson, pe umeri, porțile cele încuiate. Acea cetate era plină de păgânătatea închinătorilor la idoli, deși se întrupase Hristos Dumnezeul nostru și era luminată în parte cu sfânta credință de Sfinții Apostoli și cu propovăduirea episcopilor care au fost după dânșii. Însă cea mai mare parte a ei rătăcea în întunericul închinării idolești, închinându-se unui chip cioplit, numit Marnas, precum și Venerei și altor necurați zei elini. De multe ori s-a vărsat într-însa sânge creștinesc, mai ales în vremea urâtorului de Dumnezeu, împăratul Iulian Apostatul. Pentru că atunci pe toți preoții și călugării și pe fecioarele cele sfințite lui Dumnezeu cu nemilostivire i-au ucis necredincioșii. O tiranie și păgânătate ca aceasta se săvârșea în cetatea Gâzei care avea într-însa atât popor, încât nimeni nu putea s-o curețe și s-o lumineze desăvârșit cu sfânta credință, până la Sfântul Porfirie, episcopul, pentru care ne este cuvântul. Acesta a întărit-o desăvârșit, pe toți idolii i-a sfărâmat și a ridicat biserică în mijlocul cetății și a câștigat lui Dumnezeu toată Gaza, cu mare osteneală, precum va arăta povestirea de față.
Sfântul Porfirie era de neam din Tesalonic, fiu de părinți bogați, care, lăsând casa tatălui său, frații și bogăția și fiind de 25 de ani, a mers mai întâi în Egipt, apoi a mers la schit, unde a luat asupră-și îmbrăcămintea monahicească și viața cea pustnicească. După aceea, petrecând cu sfinții părinți în schit cinci ani, a mers la Ierusalim și, închinându-se făcătoarei de viață Cruci și Mormântului lui Hristos, toate sfintele locuri înconjurându-le, s-a dus în părțile Iordanului și într-o peșteră mare sălășluindu-se, viețuia după Dumnezeu cu post și cu rugăciune neîncetată. Acolo viețuind cinci ani, a căzut în boală și a rugat pe unul din cunoscuți să-l ducă la Ierusalim, fiind bolnav și neputând să meargă singur. Iar la Ierusalim închinându-se în toate zilele, deși bolnav, înconjura sfintele locuri și când nu putea să meargă cu picioarele de slăbiciune, se târa pe genunchi; însă nici o zi n-a lăsat ca să nu meargă la sfânta biserică a Învierii lui Hristos și la Sfânta Cruce.
Văzându-l un monah tânăr, anume Marcu – care mai pe urmă a fost scriitorul vieții sale -, ostenindu-se astfel în boală să în toate zilele, a început a-i sluji pentru Dumnezeu și a fost trimis de dânsul cu scrisoare la Tesalonic ca să împartă între frații cei mai tineri averea sa, care îi rămăsese după părinți, iar partea lui să i-o aducă ca să o împartă la săraci. Acela, ducându-se, a împărțit precum se cădea, iar partea lui Porfirie a vândut-o pentru trei mii de galbeni. Și i-a venit lui 1400 de galbeni, iar hainele și argintul pe toate le-a adus Marcu cu credință lui Porfirie, pe care l-a găsit sănătos la Ierusalim; dar el, luându-le, le-a împărțit îndată săracilor și mănăstirilor celor scăpătate, iar el a rămas sărac.
În ce chip fericitul s-a făcut sănătos i-a spus lui Marcu astfel: „Fiind eu la privegherea de Duminică cea din toată noaptea, în biserica cea mare, am căzut bolnav și, neputând răbda, am mers și m-am culcat lângă Golgota. De durere mare eram ca într-o vedenie, privind pe Mântuitorul nostru pironit pe Cruce și era spânzurat un tâlhar cu El, pe altă cruce. Apoi am început a striga, zicând: „Pomenește-mă, Doamne, când vei veni întru împărăția Ta”. Iar Mântuitorul a zis către tâlhar: „Pogoară-te de pe cruce și-l vindecă de durerile trupești, precum și Eu te-am vindecat de cele sufletești”. Iar tâlharul, pogorându-se de pe cruce la mine, m-a cuprins și m-a sărutat, apoi m-a ridicat de la pământ, zicându-mi: „Vino la Mântuitorul!”. Apropiindu-mă eu de Domnul, l-am văzut pogorât de pe cruce, grăind cu mine: „Primește lemnul acesta și-l păzește”. Iar eu, primindu-l, am început a purta Crucea lui Hristos și venindu-mi în fire, m-am făcut sănătos, ca și cum n-aș fi fost niciodată bolnav”.
După aceasta, netrecând mult timp, fericitul Porfirie a fost hirotonit preot de patriarhul Ierusalimului și i s-a încredințat lui spre pază cinstitul lemn al făcătoarei de viață Cruci a lui Hristos, care era încuiat deosebit în raclă de aur. Altă parte a Crucii era dusă în Constantinopol, la împărăteasa Elena. Așa s-a împlinit vedenia lui Porfirie, că a văzut pe Domnul dându-i Crucea să o păzească.
Cuviosul Porfirie, viețuind în rânduiala preoției trei ani, episcopul cetății Gaza, care se numea Enea, a murit; și au mers cei credincioși din Gaza cu clericii în Cezareea Palestinei, la mitropolitul Ioan, sub care era supusă Gaza, rugându-l să le dea episcop, ca să poată a se împotrivi cu cuvântul și cu lucrul închinătorilor de idoli, care erau mulți în cetate și toți mai marii cetății aceleia erau păgâni. Mitropolitul Ioan, poruncind tuturor să postească, se ruga lui Dumnezeu ca să-i arate un bărbat vrednic de acel lucru. Și i s-a descoperit în vedenie Cuviosul Porfirie, preotul Ierusalimului, păzitorul lemnului celui de viață făcător. Deci, îndată a scris mitropolitul o scrisoare la prea sfințitul Ilarie, patriarhul Ierusalimului, rugându-l să-l trimită pe părintele Porfirie, pentru un oarecare lucru. Iar patriarhul, chemând pe Porfirie și arătându-i scrisoarea mitropolitului, îi porunci să meargă în Cezareea.
Deci, Cuviosul Porfirie mai întâi s-a îndoit, apoi a zis: „Voia Domnului să fie”. Și ieșind de la patriarh a zis ucenicului său: „Frate Marcu, să mergem să ne închinăm sfintelor locuri și lemnului celui de viață făcător al cinstitei Cruci, că acum nu-l vom mai vedea curând, decât numai după mulți ani”. Zis-a ucenicul: „Pentru ce grăiești așa, părinte? Pentru că socotesc că nu vei zăbovi mai mult de o săptămână”. Răspuns-a sfântul: „În noaptea trecută am văzut pe Mântuitorul zicând către mine: „Dă-mi Mie visteria – adică lemnul Crucii – pe care am adus-o la tine, pentru că voiesc să te însoțesc cu o mireasă cu adevărat săracă, însă bună de obicei. Iar tu, luând-o pe ea, să o împodobești, ca să-și uite sărăcia cea dintâi; căci, deși este săracă, nu este străină, ci soră adevărată îmi este Mie. Însă să te ferești ca având-o pe ea și rânduind casa, să nu câștigi ceva prin nedreptate sau prin jefuire, sau din fărădelege, căci și pe Mine mă vei mânia și pe dânsa o vei mâhni, pentru că neprimite sunt ei unele ca acestea, însă să nădăjduiești și să nu te împuținezi cu sufletul, căci toate se vor trimite ție, chiar de nu te vei aștepta! Aceasta mi-a spus mie în vedenie Domnul astă noapte și mă tem că nu cumva sarcina păcatelor străine să nu se pună asupra mea, care am mulțime de păcate”.
Acestea zicându-le către ucenic, a mers și s-a închinat tuturor locurilor sfinte; apoi a luat făcătorul de viață lemn al cinstitei Cruci, vărsând multe lacrimi, și, încuindu-l în sicriu, a mers și a dat cheile prea sfințitului patriarh. Apoi, luând de la dânsul binecuvântare, a plecat spre Cezareia Palestinei, cu ucenicul său Marcu și cu un alt tânăr, Varuh, pe care mai înainte l-a luat cuviosul din gunoi, plin de răni și, tămăduindu-l, îl avea că slugă. Sosind Cuviosul Porfirie în Cezareia, l-a primit cu bucurie și l-a silit prea sfințitul mitropolit Ioan, chiar nevrând, să primească sfințirea ca episcop al cetății Gaza.
Deci plângea cuviosul mult și era nemângâiat, zicând că el nu este vrednic de o treaptă ca aceasta. Apoi s-a înduplecat la voia Domnului; și hirotonindu-l episcop, l-a trimis la Gaza cu clericii și cu oamenii din Gaza, a cărui venire o așteptau satele cele ce erau în jurul Gâzei. Însă popoarele păgâne, adunându-se dinadins pe calea aceea pe care episcopul Porfirie se cădea să meargă, a așternut-o toată cu spini săpând gropi și ducând mulțime de gunoi, au făcut fum mare și necurat. Deci au făcut calea aceea nelesnicioasă spre mergere, iar aceasta o făceau din ură către creștini și din vrajbă către Porfirie. Atunci au început creștinii, cu episcopul lor Porfirie, să treacă calea aceea cu multă nevoie și osteneală, ferindu-se de gropi, de spini și de fum, ostenindu-se toată ziua, și au sosit noaptea în cetate. Iar în cetate era numai o biserică creștinească și aceea mică; pentru că și creștini nu erau mulți iar temple idolești mulțime, încât erau și pe ulițe idoli, iar în mijlocul cetății era un templu mare și frums al necuratului Marnas, mai-marele lor zeu, din vechime zidit, care înfrumuseța toată cetatea prin mărimea sa, cu înălțimea și cu prea frumoasă zidire. Atunci a început Cuviosul Porfirie, luându-și scaunul său, a paște turma cea mică a lui Hristos care era acolo.
În acel an, în care arhiereul lui Dumnezeu Porfirie a mers în Gaza, s-a întâmplat de nu era ploaie, ci secetă mare și foamete, încât ziceau toți necurații cetățeni că din cauza venirii lui Porfirie în cetate s-au mâniat zeii și au încuiat cerul. Iar slujitorii idolilor au dat de veste în popor că Marnas, zeul lor, le-ar fi vestit cum că Porfirie este pricinuitor de tot răul. Apoi, adunându-se toți închinătorii de idoli în templu lui Marnas cerea să le dea ploaie, pentru că pe acela îl numeau zeul idolilor. Deci, au petrecut șapte zile, rugându-se și cântându-i laude; apoi, ieșind afară din cetate, tot n-a plouat. După aceasta, adunându-se toți creștinii cu femeile și copiii, în număr de 280, pentru că erau numai atâtea suflete care credeau în Hristos în cetatea Gaza, au rugat pe Sfântul Porfirie, episcopul lor, ca să facă sobornicească rugăciune și să iasă cu crucile afară din cetate, ca să ceară ploaie de la Dumnezeu, căci acum pe toți îi supăra foametea, dar răbdau și defăimare și ocări de la păgâni, pentru acest necaz.
Sfântul Porfirie, vestindu-le post, a poruncit tuturor ca să se adune de cu seară în biserică. Deci, săvârșind privegherea de toată noaptea, a doua zi a făcut litie, mergând înainte cu Sfânta Cruce; și au ieșit oamenii afară din cetate, la o biserică veche, ce era spre apus, pe care a zidit-o fericitul Asclipie, episcopul, mărturisitorul lui Hristos, cel ce a pătimit multe pentru dreapta credință. De acolo, cu cântări de laude au mers la biserica Sfântului Timotei, unde erau moaștele altor sfinți mucenici; și așa ostenindu-se în rugăciuni la litie, s-au întors în cetate în ceasul al nouălea din zi, dar au găsit porțile cetății încuiate cu tărie; pentru că păgânii, închinătorii de idoli, văzând că ieșiră creștinii afară din cetate cu episcopul lor, au încuiat cetatea, nevoind să-i lase înăuntru, și au stat înaintea porților două ceasuri și nu le-au deschis.
Dumnezeu, însă, văzând răbdarea și lacrimile robilor săi și ascultând rugăciunile plăcutului său Porfirie, a ridicat un vânt dinspre miază-zi, precum cândva pe vremea lui Ilie proorocul, și a acoperit cerul cu nori de ploaie, fulgerând și tunând și, apunând soarele, a căzut ploaie foarte mare.
Unii din elini, văzând o minume ca aceasta, au deschis cetatea și unindu-se cu creștinii strigau: „Hristos este unicul Dumnezeu adevărat”, și toți intrară în biserică cu bucurie mare. Apoi elinii au luat de la episcop sfântul semn și învățătură spre Botez, pentru că au crezut în Hristos. Și era numărul bărbaților 107, femei 35, iar copii 14; apoi, mulțumind lui Dumnezeu, s-au dus pe la casele lor. Iar ploaia a fost mare toată noaptea aceea, a doua zi și a treia zi, încât a adăpat pământul din destul și s-au mai adăugat din elini la turma lui Hristos, afară de cei dintâi, încă 127. Apoi tot în același an au venit încă 105 și, primind toți Sfântul Botez, se sârguiau în sfânta credință.
Ceilalți închinători de idoli nu încetau a dușmăni pe Sfântul Porfirie și a supăra pe creștini; căci venind ighemonul în cetate câteodată, îl îndemnau să-i muncească pe creștini, dându-i mulțime de aur; așa că în toate zilele îi chinuiau pe creștini la lucrările cetății, precum odată egiptenii pe israiliteni. Iar Sfântul Porfirie, văzând nevoia care se făcea poporului lui Hristos, se mâhnea foarte și neîncetat se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi, ziua și noaptea, ca pe cei rătăciți să-i întoarcă la calea cunoașterii adevărului.
După aceea, Varuh, sluga sfântului mai sus pomenită, a fost trimis într-un sat apropiat pentru trebuința aceasta: „Un oarecare închinător de idoli locuia pământul bisericesc și era dator cu chiria pe un an; iar el nevoind să o dea îndată, ci tărăgănând-o, se împotrivea lui Varuh și se făcu gâlceava între dânșii. Atunci, strângându-se ceilalți închinători de idoli, au bătut pe fericitul Varuh cu bețele până la moarte și, crezându-l mort, l-au scos afară din sat și l-au aruncat într-un loc pustiu. A doua zi, Cornelie, diaconul și alți doi creștini, trecând pe acolo, l-au aflat pe Valuh zăcând ca mort, neputând nici să vorbească, nici să audă, nici cu ochii să vadă, nici să-și miște mâinile sau picioarele, ci numai duhul era într-însul și, luându-l, l-au dus în cetate. Dar văzând închinătorii la idoli că-l duceau pe Varuh, li s-a părut că duc în cetate un mort, deci s-au repezit asupra celor ce duceau și au început a-i bate, zicându-le; „De ce faceți o urâciune ca aceasta, aducând mortul în cetate – deoarece obiceiul gazenilor era ca pe morți să-i scoată la îngropare afară din cetate – și luându-l pe Varuh, l-au legat de picioare și-l târau prin cetate; dar diaconul Cornelie alergând, a spus Sfântului Porfirie. Deci, a venit episcopul cu sârguință cu ceilalți frați și, ajungând la cei ce-l târau, îi rugă să înceteze o nemilostivire ca aceea; iar ei au ocărât și pe episcop. Apoi s-a adunat mulțime de popor, care văzând răbdarea și smerenia episcopului, că nu răspunde nimic împotriva ocărâtorilor lui, a început a se gâlcevi cu cei ce dosădeau pe cel mort; și s-a făcut între dânșii gâlceava, căci punându-și mâinile unul pe altul se băteau și era tulburare mare.
Iar sfântul episcop cu creștinii, luând pe fericitul Valuh, l-au dus în biserică, fiind târziu, și, văzând că duhul lui este încă într-însul, a început a se îngriji de tămăduirea lui și toată noaptea aceea s-a rugat lui Dumnezeu cu lacrimi pentru dânsul. Apoi bolnavul a deschis ochii și a vorbit, cerând apă de băut; apoi a început a vorbi spunând tot ce s-a întâmplat. A doua zi veniră mai-marii cetății la biserică cu mulțime de popor și au zis: „Pentru ce ați adus pe mort în cetate, împotriva legii părintești?”. Și a ieșit la dânșii sfântul episcop Porfirie, cu toți cei ce erau cu dânsul; aceștia, văzându-l pe episcop, au început a-l ocărî și a-l defăima, apoi, repezindu-se la ceilalți care erau cu dânsul, au început a-i bate. Și îndată fericitul Varuh, luând putere de la Dumnezeu, s-a sculat degrab, ca și cum niciodată nu bolise, și, luând un ciomag mare, a început a bate și a prigoni pe poporul cel păgân și gâlcevitor. Iar ei, văzându-l viu, s-au spăimântat cu frică mare, căci credeau că s-a sculat din morți; pe de o parte de frică, iar pe de alta de bătaia cea mare fiind izgoniți, au fugit, călcându-se unul pe altul; și i-a izgonit Varuh ca Samson pe filisteni, de la biserică până la capiștea lui Marnas; apoi din acea vreme toți păgânii se temeau de Varuh neîndrăznind nici pe cale a se întâlni cu dânsul. Iar Sfântul Porfirie, mulțumind lui Dumnezeu de acea grabnică și neașteptată schimbare a lui Varuh spre sănătate și de puterea trupească atât de mare, luată de la Dumnezeu, a hirotoni pe Varuh diacon și împreună cu el și pe Marcu.
Văzând arhiereul lui Dumnezeu Porfirie necazurile care se făceau în toate zilele creștinilor de către necredincioși, a trimis la Constantinopol pe Marcu, diaconul său, la dreptcredinciosul împărat Arcadie, rugându-l să poruncească să se strice capiștile idolești din Gaza. Apoi a scris și prea sfințitului Ioan Gură de Aur, patriarhul Constantinopolului, cerând ajutor și mijlocire la împărat. Deci a poruncit împăratul să închidă capiștile idolești din Gaza, ca să nu se săvârșească mai mult într-însele necuratele jertfe, dar n-a poruncit a le risipi, ca să nu necăjească poporul elin. Atunci a venit în Gaza un om împărătesc, cu numele Ilarie, să săvârșească porunca împărătească, luând multe ajutoare și mulți ostași din Azot și din Ascalon. Apoi, arătând gazenilor împărăteasca scrisoare, a închis templele idolești și le-a pecetluit, smerind în legături pe cele trei căpetenii ale cetății. Iar păgânii, adunând mulțime de aur, l-au dus lui Ilarie, omul împărătesc, rugându-l să nu închidă unul dintre templele lor care era mai mare, adică acel a lui Marnas, care era în mijlocul cetății, iar cu celelalte să facă ce vor voi. Deci Ilarie, iubind aurul mai mult decât pe Hristos Dumnezeu, le-a lăsat liber templul cel mai de frunte a lui Marnas, iar pe cele mai mici le-a închis, sfărâmând idolii într-însele. Și s-a dus iubitorul acela de aur, ca și cum ar fi îndeplinit porunca cea împărătească; căci cu adevărat, numai cu chipul era creștin, iar înăuntru era plin de necredință elinească și ajuta elinilor. Iar păgânii aveau cel mai mare termplu, a lui Marnas și nu încetau a face creștinilor supărare.
În acea vreme s-a întâmplat un lucru minunat, care a adus la credință nu puțini oameni. O femeie oarecare, slăvită, fiică a unuia din cei mai iubiți cetățeni și soție a unui slăvit bărbat care se numea Elia, fiind însărcinată, i-a venit ceasul să nască, dar nu putea; și se înmulțeau durerile ei foarte mult, căci a doua zi mai rău îi era, iar în a treia zi și mai cumplit. Deci, aducându-se multe femei fermecătoare și vrăjitoare, nimic nu puteau să-i ajute și s-a muncit astfel șapte zile. Iar bărbatul ei, tatăl și mama ei și toate rudeniile aduceau în toate zilele neîncetate jertfe și săvârșeau rugi în templul lui Marnas, pentru dânsa, cerând ajutor de la zeul lor; dar nu primeau ajutor, ci mai amară boală și mai cumplite dureri se aduceau celei ce nu putea să nască. Acum toți deznădăjduiau și, privind la o muncire ca aceea a ei, singuri boleau cu inimile, plângând și tânguindu-se pentru dânsa și gândind la sfârșitul ei. Era între dânșii o bătrână creștină. Aceea, alergând la biserică, se rugă cu lacrimi în ochi lui Hristos Dumnezeu pentru femeia aceea bolnavă. Și văzând-o Sfântul episcop Porfirie plângând, a întrebat-o care este pricina; iar ea, căzând la picioarele arhiereului, i-a spus despre toate și îl rugă să se roage Iubitorului de oameni Dumnezeu pentru femeia ce cumplit pătimea. Iar arhiereul a trimis-o iarăși la bolnavă, învățând-o ce să facă și ce să zică.
Deci mergând bătrâna în casa bolnavei, a strâns toate rudeniile celei bolnave, pe părinți și pe bărbat, și a zis către dânșii: „Este aici un doctor bun și iscusit, acela m-a trimis la voi să vă întreb ce veți da lui, dacă acela va tămădui pe bolnavă?”. Auzind acestea, părinții au zis: „De va voi el toate averile noastre, să le ia, numai să o vedem vie și sănătoasă pe fiica cea iubită”. La fel zicea și bărbatul ei, fiind gata să dea toate pentru viața și sănătatea soției lui. Grăit-a către dânșii bătrâna: „Ridicați-vă mâinile voastre spre înălțime și vă întăriți cuvântul cu jurământ, ca să fie credincioasă făgăduința voastră că nu veți defăima pe doctorul acela”. Iar ei, cu osârdie și cu lacrimi ridicându-și mâinile, au zis: „În toate zilele noastre vom fi robii lui, numai să tămăduiască pe una născută a noastră, fără de care nu putem a mai fi vii. Pentru că ce viață și veselie va fi nouă fără dânsa?”.
Acestea auzindu-le bătrâna, a strigat cu glas mare către cea bolnavă: „Marele arhiereu Porfirie grăiește ție așa: „Te vindecă pe tine Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu; crede întru El și vie vei fi!”. Și femeia suspinând, îndată și-a dat rodul său și i s-a ușurat durerea. Apoi toți cei ce erau acolo mirându-se, au strigat: „Mare este Dumnezeul creștinilor! Mare este Porfirie, arhiereul Lui!”. Iar a doua zi părinții și bărbatul femeii aceleia și toate rudeniile, venind la Sfântul Porfirie, au căzut la picioarele lui, cerând botezul lui Hristos. Iar sfântul, învățându-i, le-a poruncit să postească și să vină la sfânta biserică. Apoi, nu după multă vreme, i-a botezat și pe ei, pe femeia care a născut și pe pruncul cel născut, pe care l-a chemat Porfirie după numele său, căci era de parte bărbătească. Și era numărul celor botezați 64.
Înmulțindu-se turma lui Hristos, se înmulțea și pizma închinătorilor de idoli și din zi în zi chinuiau mai amar pe creștini, îngreunându-i cu neîncetate lucrări ale cetății ca pe niște robi, silindu-i la toate cu osteneli și cu răni. Apoi încă și prin țarini și prin grădini le făceau supărări, încât erau credincioșii în mare supărare și sărăcie și nu aveau de unde plăti cele cerute poporului și dăjdiile împărătești. Aceea văzând-o arhiereul lui Dumnezeu Porfirie și o răutate ca aceea adusă credincioșilor de la păgâni neputând să o rabde, s-a dus în Cezareea, la fericitul Ioan, mitropolitul său, rugându-l că ori de episcopie să-l facă liber, ori să meargă cu dânsul la Constantinopol, ca să-l roage pe împărat să poruncească să risipească toate templele idolești și să îmblânzească sălbăticia elinească.
Mitropolitul Ioan a voit ca mai bine să sufere oboseala drumului în vreme de iarnă, decât să-l elibereze de episcopie pe Sfântul Porfirie. Suindu-se amândoi într-o corabie, s-au dus și, având bună sporire, în zece zile au ajuns la ostrovul Rodos. Acolo, auzind despre un monah oarecare, care într-un pustiu avea viață sihăstrească, anume Procopie, bărbat sfânt și înainte văzător, au mers să-l cerceteze. Iar acela, văzând înainte venirea lor și cunoscând dregătoria lor cea arhierească, i-a întâmpinat și i-a cinstit. El, înțelegând pricina călătoriei lor, i-a povățuit ce trebuie să facă la Constantinopol, ca să-și câștige dorința. „Alergați – le zise – mai întâi la prea sfințitul Ioan Gură de Aur, că acela vă va ajuta cu sfatul său cel bun. Că deși nu merge acum în palatele cele împărătești, fiindcă s-a mâniat asupra lui împărăteasa, însă el are prieten pe Amantie eunucul, postelnicul împărătesei, bărbat dreptcredincios și îmbunătățit căruia vă va încredința pe voi și prin mijlocirea căruia veți câștiga toate. Acela vă va duce la împărat și cu de-amănuntul veți spune despre nevoia voastră și să-i proorociți împărătesei că va naște un fiu, care va fi împărat, iar auzind de la voi că este însărcinată, se va bucura. Iată acum este a noua lună de când a zămislit și vă va face vouă după dorința voastră”.
Iar sfinții Ioan și Porfirie, primind această povățuire și adeverire spre lucrul dorit, au pornit cu bucurie și în zece zile au ajuns la Constantinopol. Apoi, precum i-a învățat Cuviosul Procopie, mai întâi au mers la sfințitul Ioan Gură de Aur. Iar el i-a primit cu cinste și cu dragoste și, aflând pricina venirii lor, le-a dat nădejde. A doua zi, chemând pe postelnicul împărătesei, Amantie, i-a arătat pe episcopii cei ce veneau de la Palestina și i-a încredințat lui să aibă grijă de dânșii și să câștige de la împărat ceea ce poftesc. Iar eunucul, auzind de la sfinții episcopi toate cele ce spun cu de-amănuntul, ce fel de necazuri se fac credincioșilor de către păgânii din Gaza, a lăcrimat și, umplându-se de dumnezeiască râvnă, a zis: „Nu vă întristați, sfinți părinți, căci Domnul nostru Iisus Hristos singur va apăra pe credincioșii robii Săi și de cei ce le fac strâmbătate îi va izbăvi. Deci rugați-vă Domnului, iar eu voi spune împărătesei și nădăjduiesc că Dumnezeul tuturor va îndupleca inima ei spre milostivire; iar dimineață și pe voi vă voi duce la dânsa veți spune toate cele ce veți voi”. Acestea zicându-le eunucul către episcopi, s-a dus.
A doua zi Amantie, postelnicul împărătesei, a chemat pe arhiereii lui Dumnezeu Ioan și Porfirie la împărătescul palat și i-a dus la împărăteasă. Iar ea, văzând pe arhierei, a apucat înainte a le zice: „Binecuvântați-mă, părinților”. Iar aceia s-au aplecat ei. Și ședea împărăteasa pe un pat de aur și a zis către dânșii: „Iertați-mă arhiereii lui Dumnezeu că nu pot să vă dau cuviincioasa cinste, având sarcină în pântece; căci se cădea mie ca înaintea ușii să întâmpin pe sfințiile voastre; ci vă rugați Domnului pentru mine, ca să pot naște cu bunătatea Aceluia pruncul care este în pântecele meu”. Iar sfinții părinți, minunându-se de smerenia ei, au zis: „Cel ce a binecuvântat pântecele Sarei, al Revecăi și al Elisabetei, Acela să binecuvânteze și pântecele tău și rodul cel dintr-însul purtat să-l înfieze”.
Iar ea, poruncindu-le să șadă, a început a grăi: „Știu pentru ce ați suferit atâta osteneală de călătorie, căci toate mi-a spus Amantie. Și de voiți, spuneți-mi și voi că să știu mai bine pentru ce aveți trebuință”. Atunci au spus episcopii toate cele cu de-amănuntul împărătesei, despre necazurile ce se fac creștinilor de către închinătorii de idoli și au rugat-o să dea ajutor celor chinuiți. Iar ea, ascultând cele grăite, le-a zis: „Nu vă mâhniți, sfinților părinți, căci nădăjduiesc spre Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, că voi ruga pe împărat să împlinească cererea voastră, iar acum odihniți-vă de cale, căci vă văd osteniți, și rugați-vă lui Dumnezeu pentru mine, ca să ajute mijlocirii mele pentru voi, la împărat”. Acestea zicându-le împărăteasa către sfinții episcopi și dându-le aur destul spre hrană, i-a liberat cu nădejde.
Când a venit împăratul la împărăteasă, ea i-a spus lui despre episcopii ce veniseră din Palestina și pentru ce veniseră, cum și toate răutățile ce se făceau creștinilor din partea închinătorilor de idoli. Apoi l-a rugat să risipească capiștile idolești din Gaza. Împăratul, auzind de aceasta, cu greu îi venea zicând: „Știu că cetatea aceea cu mare osârdie slujește idolilor, dar avem trebuință de dăjdiile cele multe ce se iau de acolo. Deci de vom risipi toate templele zeilor și-i vom necăji pe oameni, apoi înfricoșându-se vor fugi și se va pustii cetatea, iar noi ne vom lipsi de atâtea dăjdii. Oare nu este mai bine să-i smerim pe dânșii câte puțin? Mai întâi să luăm de la dânșii începătoria cetății, apoi templele lor să le închidem și să oprim aducerea de jertfe idolilor, iar ei, văzându-se smeriți, vor cunoaște adevărul și la noi se vor întoarce”.
Acestea auzindu-le împărăteasa de la împărat s-a mâhnit foarte și, lăcrimând, a zis: „Singur Hristos Domnul va ajuta robilor săi, adică creștinilor, dacă noi nu voim să le ajutăm lor”. Această vorbă a împăratului auzind-o postelnicul Amantie, a spus-o sfinților episcopi. Iar a doua zi împărăteasa i-a chemat pe sfinții episcopi și le-a zis: „Am spus împăratului despre voi și despre toată nevoia și despre toată cererea voastră, dar nu voiește să mă asculte, socotind că este greu lucru întristarea închinătorilor de idoli din Gaza. Însă nu vă mâhniți, că voind Dumnezeu, nu voi înceta a ruga pe împărat până ce el, ascultând, va face voia voastră”. Iar episcopii auzind, i s-au plecat ei.
Sfântul Porfirie, aducându-și aminte de profeticele cuvinte ale Sfântului Procopie, cele despre împărăteasă, a spus: „Ostenește-te pentru noi stăpâna, ca pentru Hristos, iar El pentru osteneala ta îți va da un fiu, care va împărăți înaintea ochilor tăi și mulți ani va viețui întru toată buna sporire a împărăției”. Acestea auzindu-le împărăteasa s-a umplut de bucurie și s-a luminat la față, zicând: „Rugați-vă pentru mine, o! sfinților părinți, ca, precum doriți, să nasc fiu; și de va fi așa, vă făgăduiesc că voi împlini toate cele dorite; nu numai cele ce cereți, ci și cele ce nu le cereți le voi face, cu ajutorul lui Hristos; apoi în mijlocul cetății Gaza voi zidi o sfântă biserică; deci mergeți în pace și așteptați, rugându-vă pentru mine iubitorului de oameni Dumnezeu”.
După aceasta s-au împlinit zilele ca să nască împărăteasa; și a născut un prunc parte bărbătească, precum sfinții părinți i-au proorocit, și s-a numit după numele bunicului său, Teodosie, căci tatăl împăratului Arcadie era Teodosie, care a împărățit cu Grațian. Și s-a născut acest al doilea Teodosie în porfiră, care era însemnare despre împărăția lui. Și a fost mare bucurie a împăratului Arcadie și la toată împărăția. Iar împărăteasa a trimis pe Amantie, postelnicul său, la sfinții părinți Ioan și Porfirie, zicând: „Mulțumesc lui Hristos, căci cu sfintele voastre rugăciuni mi-a dăruit mie fiu; deci să cereți de la Domnul, sfinților părinți viață și mulți ani celui născut, iar mie smeritei sănătate, ca să împlinesc cele ce am făgăduit vouă”.
După șapte zile a chemat împărăteasa la sine pe arhiereii lui Dumnezeu Ioan și Porfirie și i-a întâmpinat în ușa camerei sale, purtând în mâini pruncul cel de curînd născut. Apoi și-a plecat capul la dânșii și a zis: „Binecuvântați-mă, părinților, pe mine și pe fiul meu, pe care mi l-a dăruit Dumnezeu, cu sfintele voastre rugăciuni”. Iar ei au însemnat-o cu semnul crucii; asemenea și pe pruncul pe care îl ținea în mâinile sale și au vorbit multe lucruri folositoare. Apoi le-a zis împărăteasa: „Oare știți, părinților, ce am gândit să fac pentru a voastră cerere?”. Iar Sfântul Porfirie i-a răspuns, zicând: „Pe toate cele ce le-ai gândit stăpâna de la Dumnezeu le-ai gândit, căci într-aceasta noapte s-a descoperit smereniei mele o vedenie, care era așa: mi se părea că stau la Gaza, în capiștea idolească a lui Marnas și a ta înălțime, stând acolo, mi-a dat Sfânta Evanghelie, zicându-mi: „Primește și citește”. Iar eu, luând-o, am deschis-o și am aflat-o la locul unde Domnul grăiește către Petru: „Tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica Mea și porțile iadului nu o vor birui pe ea”. Iar tu stăpâna mi-ai zis: „Pace ție, îmbărbătează-te și te întărește”. Iar eu m-am deșteptat și din aceasta mă încredințez că Fiul lui Dumnezeu a pus în inima ta sfat bun pentru noi”.
Deci spune, stăpâna ce lucru bun ai gândit pentru noi?”. Iar împărăteasa le-a răspuns: „De va voi Hristos, nu după multe zile, pruncul va primi Sfântul Botez; iar voi, mergând, pregătiți o scrisoare de cerere, în care să scrieți toate câte poftiți și, când se va aduce pruncul de la Sfântul Botez, să dați scrisoarea aceluia ce va duce pe mâini pruncul botezat; iar eu îl voi învăța ce să facă și nădăjduiesc spre Fiul lui Dumnezeu că toate le va rândui bine după voința Sa”.
Deci, ducându-se ei, au pregătit o scrisoare de cerere, scriind într-însa multe, nu numai despre sfărâmarea idolilor, risipirea templelor celor necurate, dar și despre ușurarea credincioșilor de lucrări, de dăjdii și despre începătoria cetății și, în sfârșit, să se dea tărie împărătească sfintei Biserici creștine, care era foarte săracă, scăpătată și strâmtorata. Adică să se dea hrană slujitorilor ei și alte lucruri folositoare și de ușurare creștinilor celor chinuiți și scăpătați. Apoi așteptară ziua aceea în care se va boteza fiul împăratului; dar înainte de botezul lui, s-a propovăduit că va fi împărat, ca unul ce s-a născut în porfiră, și s-a îmbrăcat mai întâi cu porfiră, apoi cu scutecele. Deci, aducându-se împăratul cel nou la Sfântul Botez cu slavă, toată cetatea fiind foarte împodobită, zidurile strălucind cu aur și cu argint și tot poporul, purtând haine mai luminate și mai scumpe, ducea pe împăratul cel nou la biserică, acoperit cu porfiră împărătească, pe mâinile unui bărbat vestit strălucit cu haine de mult preț; și era mulțime de boieri și de voievozi, unii mergând înainte, iar alții mai pe urmă, iar împrejur mergea oaste, purtând platoșe și arme cu aur, care străluceau; și puteai să vezi toată slava împărătească, podoaba și mărirea, încât Sfântul Porfirie zicea: „Dacă așa este slava împăratului pământesc celui vremelnic, apoi cum trebuie să fie slava Împăratului ceresc celui veșnic!”. Și fiind dus în biserică împăratul cel nou, amândoi sfinții episcopi stând la ușile bisericii, țineau scrisoarea pregătită.
După săvârșirea Sfântului Botez, când toți ieșeau din biserică, cu împăratul cel nou botezat, sfinții episcopi au strigat: „Ne rugăm înălțimii tale, noule împărat, primește rugămintea noastră ca la începutul împărăției tale să te arăți a fi milostiv”. Acestea zicând sfinții părinți, au pus scrisoarea pe prunc; iar bărbatul care îl ducea, a stat și, luând scrisoarea, a poruncit să fie tăcere; apoi, deschizând-o, o citi în auzul tuturor, că așa era învățat de împărăteasă și citind o parte a scrisorii, a învelit-o și, punându-și dreaptă sub capul pruncului, l-a ridicat puțin, ca spre învoire și a strigat: „Poruncește a lui împărătească mărire ca toate cele scrise aici să se săvârșească în faptă, deoarece aceasta este cea dintâi poruncă împărătească a lui și nicidecum nu se va schimba!”. Iar toți cei ce vedeau și auzeau aceasta, s-au minunat și s-au închinat binecuvântând și urând mulți ani noului împărat, cel ce a început împărăția sa cu milostivire. Deci fericeau pe împăratul Arcadie, numindu-l binecuvântat de Dumnezeu, că s-a învrednicit să aibă un fiu, împărățind împreună cu el și dând poruncile sale spre lucrurile cele bune. Și s-a spus despre aceea împărătesei iar ea, umplându-se de bucurie, s-a închinat lui Dumnezeu, dându-i mulțumire.
Apoi, fiind dus în palatul tatălui împăratul cel nou botezat, i-a ieșit în întâmpinare mama lui și, ducându-l la împăratul Arcadie, bărbatul său, l-a hiritisit, zicându-i: „Fericit ești, stăpânul meu, că în viața ta văzură ochii tăi împărat ieșit din coapsele tale”. Împăratul Arcadie auzind acestea se bucură foarte, iar împărăteasa, văzându-l vesel, i-a zis: „Spune de-ți este cu plăcere stăpâne, să știm ce este în cartea aceasta care s-a dat acum noului împărat, fiul nostru, ca să se săvârșească cu totul această poruncă a lui pentru toate cele scrise aici”. Atunci împăratul a poruncit să se citească scrisoarea și a zis: „Grea este cu adevărat această cerere, dar mai grea este lepădarea, deoarece aceasta este întâia poruncă a fiului nostru și nu este cu putință a o schimba”. Împărăteasa zise: „Nu este cu putință a o schimba, nu numai porunca fiului cea dintâi, dar și rugăciunea sfinților bărbați care mi-au proorocit înainte despre nașterea fiului nu este bine a o trece cu vederea”.
Îndată împăratul Arcadie a poruncit ca prin scrisori împărătești să întărească toate cele ce erau scrise de episcopii Palestinei în cartea de rugăminte și, pregătindu-se scrisorile de la ambii împărați, de la Arcadie și de la Teodosie, împărăteasa a chemat pe arhiereii lui Dumnezeu Ioan și Porfirie și le-a arătat acele scrisori, întrebându-i dacă le sunt plăcute. Deci fiindu-le plăcute și închinându-se împărătesei, i-au mulțumit pentru o sârguință milostivă ca aceea și cu bună înțelegere; și s-au rugat ca să se trimită de la împărați, în Gaza, un bărbat mai credincios decât cel dintâi, ca să ducă la săvârșire aceste porunci. Deci s-a găsit pentru aceasta un om binecredincios și temător de Dumnezeu, anume Chineghie. Aceluia i s-a încredințat de împărați să se ducă în Gaza și să rânduiască totul bine și cu credință, după poruncă.
Apoi împărăteasa a dat Sfântului Porfirie aur de-ajuns spre zidirea unei biserici de piatră, în mijlocul cetății Gaza, asemenea și pentru facerea casei de străini și s-a mai făgăduit să dea cât va mai trebui pentru săvârșirea bisericii. Apoi, deosebit, le-a dat daruri amândurora și vase bisericești de aur și de argint pentru biserica Cezareei și a Gâzei și aur pentru cale. Asemenea împăratul cinstindu-i cu daruri și cu bani din destul i-a liberat în pace. Iar ei, închinându-se sfințitului patriarh Ioan Gură de Aur, au plecat la locul lor; iar după dânșii au plecat Chineghie, omul cel împărătesc, căruia i se încredințase poruncile împărătești.
Când sfinții părinți Ioan și Porfirie s-au apropiat de ostrovul Rodos, au rugat pe cârmaci să stea la mal ca să meargă să se închine Cuviosului Procopie sihastrul; dar cârmaciul n-a voit, spunând că este vântul nelesnicios și n-a ascultat de arhiereii lui Hristos, căci în taină era arian și ură pe acești dreptcredincioși episcopi. Când au trecut de acel ostrov, îndată s-a făcut un vifor mare și învăluire, de care erau toți în mare frică, temându-se de înecare, și a fost vifor toată ziua și toată noaptea. Apoi, răsărind zorile dimineții, Sfântul Porfirie a adormit puțin și a văzut pe Cuviosul Procopie, zicând: „Sfătuiți pe cârmaci să se lase de eresul arian și să-l blesteme, apoi să-l învățați spre Botez și îndată va înceta învăluirea cea înfricoșată.
Deșteptându-se Sfântul Porfirie, a spus fericitului Ioan mitropolitul și celorlalți care erau cu dânsul și, chemând pe cârmaci, i-au zis: „Dacă vei voi să se mântuiască de înecare corabia ta și noi toți, iar mai ales sufletul tău să se izbăvească de veșnica pierzare, apoi leapădă-te de reaua-credință a eresului tău cel arian și te împărtășește cu credința cea sobornicească”. Iar cârmaciul s-a mirat că sfinții părinți știu această taină, pe care nimeni nu o știa, și a zis către dânșii: „De vreme ce v-a descoperit Dumnezeu tainele inimii mele, mă lepăd de credința lui Arie și cred precum credeți voi”. Zicând, viforul a încetat și marea s-a alinat, iar sfinții, învățând pe cârmaci din dumnezeiasca Scriptură și întărindu-l în dreapta credință, l-au botezat.
Apoi plutind de aici cu bună sporire au sosit la Maiuma, care este departe de Gaza cam la 20 de stadii de mers pe uscat; și au mers pe jos până în cetatea Gaza. Credincioșii, înștiințându-se de venirea lor, le-au ieșit în întâmpinare cu psalmi și cu cântări, ducând înainte Sfânta Cruce și cu mare veselie au intrat în cetate arhiereii lui Dumnezeu. Iar închinătorii de idoli, văzând aceea, s-au mâniat foarte scrâșnind din dinți. Însă nu îndrăzneau să le facă vreun rău, căci auziseră cum au fost primiți de împărat episcopii creștini și că vin cu poruncă împărătească să smerească sălbăticia elinească și să risipească capiștile zeilor lor. Iar creștinii, mergând cu cinstita Cruce și cu arhiereii lor, s-au apropiat de idolul Venerei, care era chip de femeie goală, fără rușine, căruia gazeenii îi făceau mare cinste, iar mai ales partea femeiască, aprinzându-i lumânări și cădelnițându-l cu tămâie mirositoare; căci diavolul, locuind în idolul acela, pe multe le înșela cu năluciri de visuri, îndemnând pe fecioare sau pe femei la necurata însoțire.
Deci creștinii, apropiindu-se de acel idol, care era sus în uliță, îndată a fugit diavolul, aruncând pe idol la pământ, și acesta s-a sfărâmat în multe bucăți, căci era de marmură; și a ucis pe doi oameni necredincioși care, stând acolo, râdeau și batjocoreau cântarea creștinească. Acea minune văzând-o, mulți elini au crezut în Hristos și împărtășindu-se cu creștinii, mergeau la sfânta biserică și au cerut Sfântul Botez; iar numărul lor era de 32 de bărbați și 7 femei. Și s-a făcut bucurie îndoită creștinilor despre venirea cea cu bună sporire a păstorilor lor și despre mântuirea sufletelor omenești.
Petrecând fericitul Ioan mitropolitul în Gaza două zile, s-a dus în Cezareea, petrecându-l creștinii foarte departe. Și după câteva zile a venit în Gaza și Chineghie cel pomenit mai sus, omul cel împărătesc, având cu sine mulți boieri și pe voievod cu putere de oaste; atunci s-au înfricoșat elinii foarte, iar unii chiar au fugit din cetate. A doua zi, adunând pe toți începătorii cetății, le-a arătat porunca împărătească, cea hotărâta pentru risipirea templelor idolești și pentru sfărâmarea idolilor lor. Când s-a citit aceea în auzul tuturor, poporul păgânesc ridicând glasul, a început a plânge și a se tângui, pe care lucru Chineghie, neputând a-l suferi, a făcut semn ostașilor; iar aceia, repezindu-se la ei, au început a-i bate și i-au izgonit din adunarea creștinilor, iar creștinii cu mare bucurie au mulțumit împăratului, fericindu-l cu multe laude. Apoi, pornind oastea, au alergat la capiștile idolești și cu zgomot mare au început a le risipi. Și erau în cetate opt temple idolești vestite: Soarelui, Venerei, lui Apolon, Proserpinei, Ghecavei, lui Ieron, Fortunii și lui Marnas, care era mai mare decât toate și mai cinstit de păgâni. Încă și foarte mulți idoli mai erau în târg și pe ulițe, prin ziduri și prin cetăți, împrejurul cetății, pe drumuri, prin grădini și în țarini; și în zece zile toți idolii aceia au fost sfărâmați și templele idolești le-au risipit, afară de templul lui Marnas, mai mare și mai frumos, pe care mulți ziceau să nu strice, ci s-o sfințească biserică lui Dumnezeu. Mulți voind astfel și sfătuindu-se, Sfântul Porfirie se ruga lui Dumnezeu, cerând de la El încredințare pentru aceea. Și când se săvârșea dumnezeiasca slujbă în sfânta biserică, un copil mic, din popor, a strigat: „Să se ardă și să se risipească templul lui Marnas, de vreme ce este întinat de mult sânge omenesc, vărsat pentru jertfa diavolilor și temelia din pământ să se sape și să se arunce; iar în acel loc să se zidească nouă biserică dumnezeiască!”.
Acel copil era de șapte ani, iar clericii socoteau că maică-sa l-a învățat să vorbească astfel; și luându-l au început a-l înfricoșa cu bătăi ca să spună cine l-a învățat a grăi aceasta. Iar copilul a început a vorbi grecește, spunând aceleași lucruri, adică să se ardă templul lui Marnas și să se risipească. Și au cunoscut că de la Duhul Sfânt grăiește, căci fiind de șapte ani și neînvățat, vorbea bine grecește. Deci crezând cuvintele copilului, au ars și au risipit templul cel mai frumos lui Marnas până în temelie pe care săpând-o din pământ au aruncat-o pe drumuri ca să fie de toți călcată; și se tânguiau de aceea păgânii. Apoi, prin toate casele elinești cele încuiate umblând ostașii adunau idolii cei ascunși și, strângând mulțime mare din aceia, i-a făcut grămadă și cu foc mare i-a ars; astfel s-a dezrădăcinat slujirea de idoli din cetatea Gaza cea elinească.
Iar Chineghie, smerind bine pe capii păgâni ai cetății și ușurând necazul făcut de ei creștinilor, s-a întors la împărați. Însă o parte din oaste, după dorința arhiereului, au lăsat-o în cetate, că nu cumva închinătorii de idoli să se ridice asupra creștinilor. După aceasta arhiereul lui Hristos, în locul unde era templul lui Marnas, a întemeiat o biserică în chipul Crucii, a cărui închipuire împărăteasa Eudoxia a trimis-o scrisă pe hârtie, având 30 de stâlpi de marmură între care erau doi strălucind ca smaraldul; și în cinci ani s-a zidit o biserică mai frumoasă, fără asemănare, decât cea care fusese mai înainte templul lui Marnas, pe care arhiereul lui Dumnezeu, sfințind-o, săvârșea dumnezeiasca Liturghie, dând mulțumire lui Hristos Domnul, căci în locul acela, în care mai înainte se făceau sângeroasele jertfe ale mincinoșilor zei, a început a se aduce prea curată jertfă, fără de sânge, a adevăratului Dumnezeu.
A zidit apoi și casă pentru străini cu aurul ce i s-a dat de dreptcredincioasa împărăteasă, unde odihnea pe străini și hrănea pe săraci. Apoi păștea turma lui Hristos cu cuvântul lui Dumnezeu și se mărea numărul credincioșilor în toate zilele, căci mulți din rătăcirea elinească lăsând păgânătatea idolească, se întorceau la Hristos Dumnezeu; iar ceilalți elini turbau de mânie și de zavistie, văzând creștinătatea cum înflorește zi de zi și se înmulțește, iar idolatria, veștejindu-se și micșorându-se. Dar au îndrăznit încă o dată cu răutatea lor să vină asupra sfântului păstor și a turmei lui. Căci, făcând oarecând gâlceava, iconomul bisericii, cu unul din închinătorii de idoli, cetățean vestit care se numea Sampishie – pentru un lucru care era averea bisericii – s-a făcut sfadă și tulburare din amândouă părțile; căci se adunaseră credincioșii și necredincioșii, ajutând fiecare părții sale. Credincioșii ajutau iconomului, iar necredincioșii lui Sampsihie. Deoarece erau mai mulți necredincioși, aceștia biruiau pe credincioși și au ridicat război, apucând bețe și arme, ucigând șapte oameni credincioși, iar pe mulți i-au rănit și, pornind cu glas fără rânduiala, au alergat în curtea episcopiei, vrând să-l ucidă pe arhiereu, Sfântul Porfirie. Înștiințându-se, episcopul a zis către diaconul Marcu: „Să fugim, frate, și să ne ascundem puțin, până ce va trece mânia Domnului!”. Și fugind peste zid, în altă curte, de o parte, s-a ascuns la o fecioară săracă, pe nume Salata, care era elină cu credința, orfană de părinți și avea pe moașa sa pe patul durerii, căreia îi slujea hrănind-o cu osteneală mâinilor sale. Acea fecioară a ascuns la dânsa pe Sfântul episcop Porfirie două zile și o noapte. Iar în altă noapte, potolindu-se gâlceava și tulburarea, a plecat cu Marcu la casa sa și a găsit risipite toate cele ce avea, iar fericitul Varuh zăcea rănit și abia răsuflând. Despre toate acestea creștinii, trimițând degrab în Cezariea, au spus antipatului și, acela trimițând oaste, au prins pe toți cei vinovați de tulburare și ucidere și pe unii i-a pedepsit cu moartea, iar pe alții, bătându-i cumplit, i-a eliberat.
Din acea vreme s-au potolit cu totul elinii păgâni și a viețuit arhiereul lui Hristos, Porfirie, cealaltă vreme a vieții sale în pace și în bună liniște. Iar fecioarei Salata, ce s-a pomenit mai sus, la care s-a ascuns de ucigașele mâini, i-a mulțumit, luminând-o cu Sfântul Botez; iar pe bătrâna bolnavă a tămăduit-o și a botezat-o, apoi le-a dat hrană din averile bisericești. După aceea, voia s-o însoțească cu un bărbat, după lege, dar ea a voit mai bine să fie mireasa lui Hristos. Pentru aceasta, sfântul, veselindu-se foarte mult cu duhul, a sfințit-o spre slujba lui Hristos, a numărat-o în ceata sfintelor fecioare, lucru care a plăcut lui Dumnezeu desăvârșit, păzindu-și neprihănită fecioria sa în post și în rugăciune, cu ajutorul primitelor rugăciuni ale plăcutului lui Dumnezeu Porfirie, care înălța neîncetat rugăciuni către Dumnezeu pentru turma să, ziua și noaptea.
Apoi a făcut și minuni arhiereul lui Hristos. Pe trei copii, care căzuseră în puț adânc, cu rugăciunea sa i-a păzit vii și întregi; pe o femeie oarecare ținând de eresul maniheilor și fiind plină de meșteșug diavolesc și de basmele eretice, care hulea foarte mult credința cea dreaptă și pe mulți îi înșela la păgânătate, a pedepsit-o cu rugăciunea, căci deodată, căzând, a pierit. Și multe alte minuni a făcut Sfântul Porfirie, întru slava lui Dumnezeu. Deci păscând Biserica lui Hristos, 24 de ani, 11 luni și 8 zile, s-a dus la începătorul păstorilor, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Arhiereul cel mare, Căruia, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, se cuvine cinste și slavă în veci. Amin.
De aici a continuat legăturile sale cu prietenii din Constantinopol şi Antiohia.
Acolo a stat sub paza legionarilor armatei imperiale bizantine timp de trei ani, până în anul 407.
În acel an, la insistenţele împărătesei Eudoxia, împăratul Arcadius a hotărât ca Sfântul Ioan Gură de Aur să fie exilat pe ţărmul răsăritean al Mării Negre, în localitatea Pityus, pentru a fi cât mai departe de Constantinopol şi Antiohia şi pentru a nu influenţa pe credincioşii din capitala imperiului.
După trei luni de călătorie, au ajuns în localitatea Comane din provincia Pont, a Imperiului Bizantin.
Într-o noapte, i s-a arătat mucenicul Vasilisc, ale cărui sfinte moaşte se aflau acolo şi i-a zis: „Curaj, frate Ioane, că mâine vom fi împreună!”.
Această călătorie afectând iremediabil starea precară a sănătăţii Sfântului, în data de 14 septembrie a anului 407, după ce s-a împărtăşit cu Sfintele Taine, s-a mutat la Domnul rostind cuvintele: „Slavă Ţie, Doamne, pentru toate”.
După 31 ani, adică la 27 ianuarie 438, împăratul Teodosie al II-lea, fiul lui Arcadius, îndrumat de sfatul duhovnicesc al patriarhului Proclu, a adus moaştele sfântului Ioan Gură de Aur din localitatea Comana la Constantinopol.
Aducerea moaștelor Sfântului Ierarh Ioan Gură de Aur (27 ianuarie 438) – foto preluat de pe basilica.ro
Când racla cu sfintele moaşte a ajuns în portul capitalei imperiale, toţi locuitorii, în frunte cu împăratul şi patriarhul, au ieşit cu lumânări aprinse în întâmpinarea marelui păstor al Constantinopolului, Sfântul Ioan Gură de Aur.
După acest moment, procesiunea cu moaştele Sfântului Ioan Gură de Aur, condusă de patriarhul Proclu şi de împăratul Teodosie al II-lea, a pornit spre Biserica Sfinţilor Apostoli, ctitoria Sfântului Împărat Constantin cel Mare, după ce mai întâi s-a oprit la Biserica Sfântului Apostol Toma, iar apoi la Biserica Sfintei Irina, care se numea şi Biserica păcii lui Hristos.
Aici, la Biserica Sfintei Irina, împăratul şi patriarhul au descoperit racla şi au aflat trupul Sfântului Ioan neatins de stricăciune şi emanând o mireasmă duhovnicească.
Împăratul, în semn de smerenie, şi-a dat jos mantia de porfiră, semnul imperialităţii sale, şi a întins-o sub racla cu sfintele moaşte şi şi-a cerut iertare în numele părinţilor săi, împăratul Arcadius şi împărăteasa Eudoxia.
Toţi locuitorii Constantinopolului au venit să atingă măcar racla Sfântului şi au rămas în rugăciune zi şi noapte lângă ea.
De la Biserica Sfintei Irina, moaştele au fost duse la vechea Biserică a Sfintei Sofia, pe locul căreia, peste o sută de ani, marele împărat Justinian, va construi Catedrala „Sfânta Sofia”, care străjuieşte şi astăzi malurile Bosforului.
De la Biserica „Sfânta Sofia”, moaştele Sfântului au fost duse la catedrala de atunci a Constantinopolului, Biserica Sfinţilor Apostoli.
Moaştele Sfântului au fost aşezate sub sfânta masă din altarul acestei biserici construite de Sfântul Împărat Constantin cel Mare.
Imnografie
Tropar la Sărbătoarea Aducerii moaştelor Sfântului Ierarh Ioan Gură de Aur
Glasul al 8-lea:
Din gura ta ca o văpaie de foc strălucind harul, lumea a luminat; vistieriile neiubirii de argint lumii a câştigat; înălţimea gândului smerit nouă ne-a arătat. Ci, cu cuvintele tale învăţându-ne, Sfinte Părinte Ioan Gură de Aur, roagă pe Hristos Cuvântul să mântuiască sufletele noastre.
Condac la Sărbătoarea Aducerii moaştelor Sfântului Ierarh Ioan Gură de Aur
Glasul 1
Ceata îngerească…
Veselitu-s-a în Taină Cinstita Biserică de întoarcerea cinstitelor tale moaşte; şi pe acestea ascunzându-le ca pe nişte aur de mult preţ, dăruieşte celor ce te laudă pe tine neîncetat, prin rugăciunile tale, harul tămăduirilor, Sfinte Părinte Ioan Gură de Aur.
Punând sfintele moaște în sicriul poleit cu aur pe care îl aduseseră, au pornit la drum cu sârguință, petrecându-le cu cântare de psalmi, cu făclii și cu tămâieri. Iar când era să se apropie de o cetate sau de vreun sat, ieșea spre întâmpinare tot poporul și astfel îl petrecea fiecare cetate, spre cealaltă.
Iarăși praznic strălucit și pricinuitor de bucurie, iarăși sărbătoare mult luminoasă a cuprins Biserica noastră, care pierde iarna mâhnirii și gerul păcatului; iarăși prăznuim pomenirea dascălului și a părintelui celui cu gura de aur, a cărui vestire, ca și a fericiților apostoli, a străbătut cu adevărat toate marginile lumii și a umplut toate cetățile; ba chiar toate țările s-au bucurat de graiurile lui cele preastrălucite și aurite. Iată a sosit privighetoarea cea mult glăsuitoare, prevestind taina cea mare a învierii celei de obște, ca pe o dumnezeiască primăvară; iar prin tăcerea lui de puțină vreme arată înnoirea cea nemărginită a vârstei celei după Hristos și a tinereților celor duhovnicești.
A venit iarăși gura de aur, care, după puțină tăcere, grăiește acum cu adevărat cuvinte mai dulci decât fagurele de miere, mai scumpe decât pietrele cele neprețuite și cu adevărat mai trebuincioase decât aurul. Limba care grăia cândva măririle darului, fiind lovită de duh ca de un arcuș, și trestia scriitorului ce scrie degrab urmând-o, pe Dumnezeu cel întrupat îl vestește nouă. Iată marele stâlp al Bisericii, turnul bunei credințe cel neclătinat și luminătorul cel nestins al didascaliei, care a fost prigonit mulți ani pentm Hristos și ascuns pentru pizma vrăjmașilor, s-a arătat acum după 30 de ani și a strălucit mai mult decât soarele cel simțit.
Acum iarăși a venit după îndelungate și amare izgoniri, sau mai bine să le zic dulci; căci pentru Hristos le-a pătimit. A venit iarăși la turma sa, după strălucita izgonire și fericita moarte, și a intrat cu cinste și cu dreptate în cetatea de la care cu nedreptate a fost izgonit mai înainte.
Dar să povestim de la început, după rânduială, istoria întoarcerii, ca mai mult să vă bucurați și să vă veseliți. Și să arătăm cine au fost pricinuitorii prin care s-a făcut aducerea sfintelor moaște ale Hrisostomului, cum și când s-a făcut. Căci despre petrecerea lui cea minunată, precum și despre ispitele ce a pătimit în acea nedreaptă izgonire, am scris deplin în ziua a treisprezecea a lunii noiembrie, și ajung acelea să înțeleagă fiecare cum era minunatul Hrisostom în fapta cea bună.
După fericita lui moarte, dumnezeiescul lui suflet s-a dus în ceruri, bucurându-se, iar mult pătimitorul și mucenicescul lui trup a fost îngropat în Comane, de cei împreună călători cu dânsul, adică de ucenicii și prietenii lui; care împreună au călătorit cu dânsul în izgonire, care ca niște recunoscători și mulțumitori către dascălul lor, nu s-au lenevit, ci s-au dus la Roma, unde era episcop într-acea vreme Sfântul Inocențiu (401-417), iar împărat Onoriu (395-423), fratele lui Arcadie (395-408), cărora le-au povestit de la început toate muncile și nedreptățile ce le-a pătimit Sfântul Ioan de la împărăteasa Eudoxia și de la episcopii cei nesfințiți, care au dat mulțime de aur la doi bărbați netrebnici ca să ucidă pe cel numit „Gură de Aur” și decât aurul mai cinstit. Dar Dumnezeu, ca un drept judecător, n-a lăsat a se săvârși o ucidere ca aceasta nedreaptă. Asemenea le-au povestit și câte semne s-au întâmplat în împărăteasca cetate după izgonirea cea nedreaptă a sfântului, adică cutremurul cel mare, care a surpat palatul cel împărătesc și mai toată cetatea; înfricoșata grindină ce a căzut acolo și a făcut atâta pagubă și pierzare cetății; apoi au spus despre statuia de argint a nelegiuitei Eudoxia, care s-a sfărâmat, precum și despre dumnezeiescul foc, care a ieșit din scaunul sfântului și a vătămat biserica; și cum de acolo focul, s-a întors prin minune asupra palatului împărătesc și până la trei ceasuri din zi a ars de tot casa aceea mare și prea frumoasă a singlitului. Atunci tot poporul s-a mâniat și a strigat, zicând: „Cu dreptate este a se prăpădi toată cetatea, de vreme ce a fost izgonit acela, care o ocârmuia și o păzea”.
Pe lângă acestea au povestit încă și reaua pătimire, luările în batjocură, chinurile cu care l-au muncit acei ucigași și fără de omenie ostași care l-au dus în surghiun, pentru care l-a primit tot Răsăritul, ca pe un înger al lui Dumnezeu. Apoi au povestit cum i s-au arătat lui cu minune slăviții Apostoli Petru și Ioan, precum și toate celelalte care au urmat în surghiun, până la fericita lui adormire.
Acestea auzindu-le romanii s-au întristat, dar apoi s-au bucurat. S-au întristat zic, că acei ostași răi și fără de omenie au pricinuit sfântului atâtea chinuri, răutăți, ocări și batjocuri, de care toată lumea s-a îngrozit, dar s-au și bucurat că sfântul, în toate acele chinuri grele și cumplite, a rămas neplecat și neclintit; și a ieșit biruitor strălucit și neînfrânt. Iar mai vârtos papa și împăratul cu totul s-au aprins de dumnezeiasca râvnă și au scris amândoi scrisori, cu multă asprime, mustrând nelegiuirea lui Arcadie.
Deci papa i-a trimis o înfricoșată afurisenie, zicând astfel:
„Glasul sângelui dreptului Ioan strigă către Dumnezeu asupra ta, împărate Arcadie, precum de demult sângele lui Abel a strigat asupra lui Cain, ucigătorul de frate; căci în vreme de pace ai ridicat prigoană asupra Bisericii, izgonind pe păstorul și arhiereul ei cel adevărat, cu care împreună chiar pe Hristos Dumnezeu, vai, l-ai izgonit și ai vândut turma lui năimiților arhierei, și nu adevăraților păstori!
Dar eu nu mă întristez pentru Sfântul Ioan, căci fericitul și de trei ori fericitul Ioan, pentru isprăvile lui cele mari și pentru nenumăratele chinuri, pe care cu nedreptate le-a răbdat, a luat moștenire în Împărăția lui Dumnezeu, cu apostolii și cu mucenicii; ci mă mâhnesc pentru pierzarea ta, căci, pentru ca să faci voia unei femei rele și nebune, ai lipsit lumea de învățăturile cele cu miere curgătoare și de viață făcătoare ale lui Ioan de trei ori fericitul.
Pentru aceasta și eu preaumilitul, căruia mi s-a încredințat scaunul verhovnicului, te canonisesc pe tine și pe dânsa și vă îndepărtez de la Sfânta împărtășire a dumnezeieștilor Taine ale lui Hristos. Și care va îndrăzni a vă împărtăși pe voi, să fie caterisit și neiertat; iar dacă voi veți sili pe cineva ca să vă împărtășească, defăimând această apostolească poruncă și așezământ, să fiți ca vameșii și ca păgânii pentru adunarea dreptcredincioșilor. Și să stea păcatul vostru înaintea voastră, iar în ziua dreptei judecăți, când nici una din cele ce sunt ale voastre nu vor putea să vă ajute – nici averile voastre, nici slava, nici stăpânirea și nici însăși vrednicia împărătească –, să vă luați pedeapsa cea cuviincioasă.
Iar pe Arsachie, pe care l-ați pus pe scaunul Sfântului Ioan Hrisostom, pe acesta îl caterisim și după moarte împreună cu toți aceia care s-au împărtășit cu dânsul. Găci în chip prea nelegiuit a luat vrednicia arhieriei, el nevrednicul. Iar pe Teofil, nu numai îl caterisim, ci îl și afurisim, să fie anatematizat și străin de Hristos. Acestea, precum le legăm noi pe pământ, să fie legate și în ceruri, precum se zice în Sfânta Evanghelie”.
Acestea a scris sfințitul Inocențiu. Iar împăratul Onorie a scris și el altă scrisoare, zicând astfel:
„Frate Arcadie, nu știu ce lucrare potrivnică și drăcească te-a plecat să te încredințezi unei femei rele și răzvrătite, care te-a îndemnat să faci niște lucruri ca acestea, pe care niciun alt împărat creștin dreptcredincios nu le-a făcut niciodată; și pentru care te osândesc și te prihănesc toți preacuvioșii episcopi cei de aici, că ai scos pe marele arhiereu al lui Dumnezeu, fără judecată, fără socoteală și fără rânduială, din scaunul lui, și l-ai omorât cu chinurile pe care i le-au dat robii tăi cei răi, în nedreptul surghiun, unde l-ai trimis.
Apoi pe arhiereii și slujitorii pe care ți i-a trimis de aici Biserica romanilor, pentru cinstea ta, spre întărirea și adeverirea dreptei judecăți, atâta i-ai defăimat, încât i-ai și închis în temniță, le-ai luat banii ce aveau de cheltuială, încât ei se primejduiau să moară și de foame. N-ai băgat în seamă cât de puțin poruncile apostolești, ci pe cei cuvioși și sfinți, cu necinste i-ai scos din scaunele lor, și cu nedreptate i-ai osândit, în depărtate surghiuniri și în grele munci, iar pe cei nevrednici i-ai hirotonisit. Deci, sârguiește-te frate, nu cu cuvintele, ci cu lucrurile a cinsti pe Dumnezeu și pe oameni prin îndreptarea greșelilor tale; știind că rugăciunile preoților întăresc și îndreptează împărăția noastră”.
Deci Arcadie, primind scrisorile și înțelegând puterea cuvintelor lor, s-a rănit foarte mult de săgețile certării și ale canonisirii; iar somnul cel adânc al trândăviei, care era asupra lui, scuturându-l, căci se deșteaptă sufletele cele trândave de certările cele mai aspre, întâi a pedepsit pe acei care au făcut rău arhiereilor romani, pe unii i-a bătut, iar pe alții i-a omorât și a spânzurat și pe lemne trupurile lor. Iar pe toate rudeniile Eudoxiei, care au ajutat la scoaterea sfântului din scaun, le-a scos din dregătorii și le-a luat toate averile.
Încă nici de a sa femeie nu s-a milostivit nicidecum, ci cu mâinile sale a bătut-o fără milă și a închis-o într-o casă cu defăimare și cu necinste, poruncind ca nimeni să nu meargă la dânsa să o cerceteze și să-i facă vreo mângâiere, astfel că dânsa, din nemăsurată mâhnire și rușine, a căzut în boală grea. Apoi, prinzând pe Mina, Teotechi și pe Ishirion, nepoții lui Teofil, pe Severian al Gabalilor și pe Acachie al Beriei – care se întâmplaseră a fi într-acea vreme acolo în cetate –, i-a legat și i-a trimis cu mare defăimare la papa Inocențiu, scriindu-i și o scrisoare cu multă smerenie pentru dezvinovățirea lui, zicând unele ca acestea:
„Eu, o, arhiereule al lui Dumnezeu, nimic n-am știut din cele câte s-au lucrat contra arhiereilor trimiși de la voi. Și după ce m-am înștiințat, am omorât pe aceia care i-au nedreptățit pe ei. Nici de scoaterea marelui Ioan n-am fost vinovat, ci ticăloșii episcopi, care arătând niște canoane ca și cum ar fi bisericești, au primit păcatul asupra necuratelor lor suflete și, crezând lor, am dat acea nedreaptă hotărâre, pentru care aceia mai mult decât noi sunt vinovați. Deci, trimit cuvioșiei tale pe răul Acachie, pe Severian și pe rudeniile răului Teofil și îi voi scrie și lui ca și acela să vină cu sila acolo cât mai degrabă, și îi vei pedepsi după măsura celor îndrăznite și lucrate de dânșii. Iar pe noi ne iartă, prin părinteasca ta iubire de oameni ce ai asupra noastră și să nu ne lipsești de sfințita împărtășire a Preacuratelor și de viață făcătoarelor Taine. Căci și pe fiica ta Eudoxia cu necinste am pedepsit-o și greu am bătut-o, din care cauză a căzut în grele boli și zace la pat. Deci, nu ne pedepsi mai mult, preacinstite părinte, că nici Stăpânul nu osândește de două ori pentru un păcat; mai ales când ne pocăim din toată inima noastră; se cuvine dar, după nemărginita milostivire a preabunului Dumnezeu, să ne ierți și cuvioșia ta”.
Apoi a scris și fratelui său Onorie, deosebit, ca să mijlocească pe lângă papa și să-i trimită iertare.
Deci, primind papa scrisorile lui Arcadie, s-a veselit foarte mult pentru smerenia împăratului și a scris către preacinstitul Proclu, ucenicul Sfântului Ioan Gură de Aur, care era atunci episcop al Cizicului, să meargă la Constantioopol, ca să dezlege pe împărați de afurisenie și să-i împărtășească cu dumnezeieștile Taine; apoi, să țină loc de patriarh, ca un epitrop, până ce va cerceta despre Atic cu de-amănuntul. A scris deosebit iarăși și către Arcadie, înștiințându-l că a primit pocăința lui și că îi va mijloci iertăciune; apoi să poruncească să scrie numele Sfântului Ioan în sfințitele table, și să trimită pe Teofil la Tesalonic, unde avea de gând să meargă și papa, pentru oarecare pricină.
Niște porunci ca acestea cu dragoste primindu-le împăratul și având dorință ca să împlinească fără lipsă toate câte a scris papa, îndată a scris o înfricoșată scrisoare lui Teofil, zicând așa:
„Toate marginile lumii le-ai tulburat, cel ce ești decât toți oamenii mai cumplit și cu covârșire preavicleanule, și ai luat de la sine satanicește stăpânirea de loc și n-ai băgat în seamă nici legile bisericești, nici stăpânirea împărătească, de care nu vei scăpa tu, necuvioase. Deci, scoală-te îndată, fără de nicio pricinuire de boală trupească și purcede la Tesalonic, ca să te judece arhiepiscopul Romei”.
Deci Teofil, primind scrisoarea împărătească și văzând poruncile cele înfricoșate ale stăpânitorului, s-a cutremurat foarte. Dar n-a putut să meargă acolo unde i-a scris, căci Dumnezeu a trimis celui cumplit o boală foarte cumplită, și chinuindu-se de împietrirea udului, mărturisea la arătare fapta cea rea pe care a făcut-o sfințitului pătimitor loan Hrisostom, pentru care cu dreptate se pedepsea cel nedrept, până când rău și-a lepădat sufletul cel rău și nelegiuit. Și nu numai atât, ci și alții care s-au unit la surghiunirea Sfântului loan, chinuindu-se în multe feluri de boli trimise de la Dumnezeu și cumplit muncindu-se, rău au murit. Iar mai vârtos ticăloasa Eudoxia a căzut în boala sângelui, și atât a putrezit tot trupul ei, încât a făcut viermi și de vie s-a împuțit ticăloasa, încât a cunoscut că pătimea pentru cele lucrate de dânsa asupra Sfântului loan. Pentru aceea, chemându-l pe dânsul cu glasuri jalnice, a dat înapoi via văduvei și celelalte, pe care cu nedreptate le luase, și astfel a murit cu multă durere.
Dar nici după moarte n-a rămas fără pedeapsă, căci îi sălta mormântul și se clătina, făcând spaimă neasemănată celor ce priveau. Care clătinare și cutremur a ținut 33 de ani, până când s-au adus din surghiun sfintele moaște ale sfântului. Și a lăsat Eudoxia patru fete și anume: Pulcheria, Fulchia, Arcadia și Maria, precum și un fiu, cu numele Teodosie. Deci Arcadie trăind la împărăție 14 ani, s-a săvârșit când era de opt ani Teodosie cel Mic. Iar surorile lui nu s-au măritat, ci Pulcheria ocârmuia împărăția, fiind cu vârsta de 19 ani, până când a venit tânărul în vârsta cea legiuită.
Deci făcându-se împărat Teodosie cel Tânăr (408-450), în Constantinopol era arhiepiscop Sfântul Proclu (434-446), ucenicul Sfântului Hrisostom, care a îndemnat pe împărat și i-a dat multe sfătuiri duhovnicești, ca să trimită oameni cucernici în Comane și să aducă sfintele moaște ale Sfântului loan Gură de Aur, părintele său cel duhovnicesc, spre mângâierea cetății, și pentru ca să înceteze și cutremurarea mormântului, căci până atunci mormântul Eudoxiei încă tremura.
Ascultând împăratul Teodosie sfătuirea cea folositoare a patriarhului, a trimis oameni îndemânatici și cucernici, pentru acest lucru, care nu în puține zile ajungând în Comane și sosind la biserica Sfântului Mucenic Vasilisc, au întrebat pe locuitorii cei de acolo ca să le arate mormântul sfântului și să ia moaștele. Iar ei auzind că se lipsesc de o vistierie neprețuită ca aceasta, peste măsură s-au întristat și s-au amărât; însă n-au îndrăznit a se împotrivi poruncii împărătești, ci i-au dus la mormântul fericitului.
Și ridicând piatra ca să scoată afară toate sfintele moaște, acestea s-au făcut nemișcate, o, minune, și n-au putut atâția oameni să le miște din loc. De aceea s-au întors trimișii la împărat, propovăduind în toată cetatea această minune. După aceea, împăratul și toți cei mai cucernici ai cetății au făcut mai întâi rugăciuni de obște către Domnul ca să-i învrednicească, ca un milostiv, să dobândească pe cel dorit.
După aceea iarăși a trimis împăratul cu multă evlavie pe aceiași soli, ca să aducă pe sfântul; către care a scris și o rugăciune în chip de epistolă într-acest fel:
„Către dascălul cel a toată lumea și patriarhul Ioan Hrisostom, scrie împăratul Teodosie. Eu socotind, nu din necredință, ci din neștiința și neluarea-aminte a mea că cinstitele moaște se află ca și trupurile celorlalți oameni, neîmpărtășite de dumnezeiescul dar, am trimis să le aducă cum s-ar întâmpla, fără cuviincioasa evlavie; pentru aceasta, cu dreptate n-am dobândit aceea, pentru care m-am sârguit. Deci, acum iarăși scriu către sfințenia ta, ca și cum ai fi viu, această rugăciune, cerând să ne ierți pentru necunoștința cea mai dinainte și să binevoiești a veni cu pace într-ale tale, ca să te primească cu multă dorire și osârdie fiii tăi, căci dorim foarte mult să dobândim iertare păcatelor prin rugăciunile tale cele bine primite”.
Deci, luând trimișii cartea cea de rugăciune, au plecat la drum. Și ajungând la locul unde erau moaștele sfântului, au făcut precum le-a poruncit împăratul și prăvălind piatra de pe mormânt, au văzut iarăși o altă minune: adică a ieșit din mormânt o lumină negrăită cu multă strălucire și o bună mireasmă neasemănată, în care sfântul nu se arăta ca un mort, ci strălucit la față, plin de veselie. Apoi, îndată s-a dat de bunăvoie și fără de împiedicare l-au ridicat. Atunci s-au făcut multe minuni către cei ce l-au sărutat cu credință. Iar mai ales era acolo un om șchiop, în mijlocul mulțimii celei adunate, care cu multă osteneală făcând loc, a apropiat de picioarele lui haina sfântului și îndată s-a tămăduit.
Deci punând sfintele moaște în sicriul poleit cu aur, pe care îl aduseseră, au pornit la drum cu sârguință, petrecându-le cu cântare de psalmi, cu făclii și cu tămâieri. Iar când era să se apropie de o cetate sau de vreun sat, ieșea spre întâmpinare tot poporul și astfel îl petrecea fiecare cetate, spre cealaltă, până ce au ajuns la Calcedon. Și auzindu-se în cetatea împărătească de venirea sfintelor moaște, toți au alergat, tineri și bătrâni, cu multă dorire, ca să-l întâmpine precum se cădea. Și s-a umplut toată marea de corăbii, încât se părea ca un pământ uscat. Deci a mers și patriarhul Proclu cu împăratul, având osebită corabie, împodobită și plină de aromate binemirositoare, pentru mult pătimitoarele și mult cinstitele moaște.
Atunci s-a făcut furtună mare și toate caicele și luntrele s-au risipit, unele la un loc, altele în alt loc, precum le mâna vântul; numai corabia aceea pe care o aveau pregătită pentru sfintele moaște, n-a putut vântul s-o zbuciume, nici s-o abată într-altă parte, ci alerga împotriva valurilor, ca și cum ar fi fost însuflețită și cu simțire; și, o, minune, că alergând spre pământ, s-a dus la via văduvei și a stat acolo așteptând sfintele moaște. Zic despre văduva aceea, pentru care părintele văduvelor și părtinitorul sărmanilor cel prea cald, a băut paharul umilinței, care pe aceia care îl beau, îi face părtași ai fericirii celei cerești.
Vezi, o, omule, cum pietrele și lemnele sprijină și ajută păstorului celui cuvântător? Vezi cum chiar cele nesimțitoare și necuvântătoare prihănesc fapta cea necuvântătoare și nedreaptă a celor cuvântători, care au făcut-o asupra celui drept? Dar acestea s-au întâmplat astfel cu dumnezeiască și negrăită iconomie. Și atunci iarăși s-a făcut liniște adâncă în mare și iarăși s-a umplut marea de corăbii și de caice, ca și mai înainte. Iar când aceia care aduceau cinstitele moaște au ajuns la locul unde era via văduvei, corabia cea împodobită și pregătită pentru sfântul s-a plecat de la sine înspre aceia, în chip minunat, și chema în chip negrăit sfintele moaște. Mare ești Doamne și minunate sunt lucrurile Tale!
Apoi, punând cinstitele moaște în corabia cea pregătită, împăratul avea dorire a merge la palatul împărătesc, dar precum se vede, n-a voit Sfântul Hrisostom, și fiindcă Helespontul cel repede curgea împotriva lor, de aceea s-au dus la biserica Sfântului Apostol Toma, care se numește Amantiu, precum a iconomisit dumnezeiasca pronie. Deci, intrând în biserică sfintele moaște, împăratul și-a luat de pe cap coroana cea împărătească, pentru smerenie, și, închinându-se, a sărutat frumoasele și evangheliceștile picioare ale marelui Ioan și le-a udat, ca și păcătoasa pe ale lui Hristos, cu prea fierbinți lacrimi, cu plângeri din inimă și cu tânguiri, cerând milă și iertare pentru maica sa și zicând astfel:
„Iartă, o, sfinte al lui Dumnezeu, fărădelegea aceleia care te-a nedreptățit, milostivește-te spre dânsa, o, preamilostivule; și precum când trăiai tu, ai împrăștiat și ai izgonit departe de fiii tăi patima pomenirii de rău, cu toată puterea, astfel și acum, urmând adâncul nepomenirii de rău, iartă fărădelegea maicii mele; și ca semn că te-ai milostivit spre dânsa și ai iertat-o, fă să înceteze tremurarea mormântului”.
Astfel s-a rugat binecredinciosul și preacucernicul împărat Teodosie, Iar cuviosul i-a ascultat rugăciunea lui, și ca o vistierie și dascăl al milostivirii s-a milostivit spre cea nemilostivă și a oprit cutremurul mormântului ei. Deci, au făcut priveghere de toată noaptea în biserica aceea, preamărind pe Domnul și pe sfântul Lui.
Apoi l-au dus în biserica cea mare pe sfântul și, punându-l în dumnezeiescul scaun, au făcut și acolo asemenea doxologie, ca și mai înainte; apoi au pus în careta împărătească cinstitele și sfintele moaște și s-a suit în caretă și patriarhul Proclu. Iar împăratul, clericii, tot sfințitul sobor și tot singlitul mergeau înainte cu lumânări și cu tămâieri. Iar toată cheltuiala a făcut-o împăratul cu neasemănată dărnicie, dând la toată mulțimea făclii cu îndestulare. Și era adunată toată cetatea, încât umplea toate drumurile, ulițele, casele, fiind ca albinele mulțime nenumărată. Iar aerul, de mulțimea aromatelor, tămâierilor și a mirurilor ce se vărsau, era atât de bine mirositor, încât se arăta ca un rai. Și atâta cinste i-au făcut, încât, precum spun alții, altă dată nu s-a făcut altui om, nici vreunui împărat, nici vreunui patriarh sau altuia dintre sfinți.
Deci, cu astfel de cinste l-au dus la sfânta biserică a Sfinților Apostoli, ca pe un alt apostol al lui Hristos, împăratul mergând înainte, preoții lăudându-l și boierii binecuvântându-l, iar popoare nenumărate închinându-se și dănțuind dănțuire prăznuitoare și a toată lumea. Și nu numai oamenii, ci și rândurile sfinților și cetele îngerilor socotesc că s-au adunat și împreună au petrecut cinstitele moaște ale aceluia care era de o râvnă și de un cuget cu dânșii. Iar când au așezat pe sfântul în scaunul cel arhieresc, toți au strigat cu mare glas către bunul păstor, zicând: „Ia-ți scaunul tău, sfinte”.
Atunci și nepomenitorul de rău Ioan, deschizându-și gura cea de aur izvorâtoare și mișcându-se, buzele cele de miere curgătoare, o, minunile Tale, Hristoase împărate, a strigat: „Pace tuturor, dragoste și milă să fie la tot poporul și Eudoxiei iertare!”. Cine a văzut, sau cine a auzit din veac o minune înfricoșată ca aceasta? Trup mort după 33 de ani, care avea dezlegate organele, să sloboadă glas deslușit și bine grăitor! Cu adevărat drepții în veci sunt vii, deși cei fără de minte socotesc ieșirea lor pedepsire.
Acest mântuitor glas, care ca din cer a ieșit din gura cea de foc purtătoare și cu totul aurită, a unit Biserica, care era dezbinată mai înainte; pe cei rău credincioși i-a povățuit la credința cea dreaptă, pe cei binecredincioși, mai întemeiați i-a făcut, iar pe cei ce vrăjmășeau și urau pe sfântul, în dragoste negrăită i-a prefăcut. Și ca să zic pe scurt, pe toți i-a adunat și într-o glăsuire și unire i-a adus. Apoi, au pogorât sfintele lui moaște și le-au pus în mijlocul bisericii, ca să le sărute tot poporul, spre sfințirea sufletelor lor. Și atâta se înghesuiau și se călcau unii pe alții, și, o, minune, că nimeni nu s-a vătămat din acea înghesuire; căci cum ar fi fost cu dreptate să se vatăme cei ce se înghesuiau pentru credința către sfântul, care și pe cei acum vătămați, de tot felul de vătămare i-a izbăvit?
Deci după ce au săvârșit cântarea de laudă și acolo, împăratul și patriarhul au ridicat pe sfântul, l-au dus în Sfânta Sfintelor și l-au pus în părțile de-a dreapta, în 27 ale lunii ianuarie. După așezarea cinstitului trup, au adus niște oameni cucernici pe un bolnav, care avea mâinile și picioarele veștejite, care nicidecum nu se mișcau, că atât de subțiri și de neputincioase erau, încât se vedeau ca niște trestii, fiind numai pielea și oasele. Și îndată ce s-a apropiat de mormânt, mai înainte de a ruga pe sfântul, s-a tămăduit minunat și umbla fără împiedicare și cu mâinile lucra.
Această veste a străbătut în toată cetatea, numai într-o zi, și se adunau toți bolnavii și își luau sănătatea cea dorită, slăvind pe Dumnezeu; apoi, mulțumind sfântului, se întorceau bucurându-se. Și nu numai atunci, ci și până astăzi, toți care se apropie de mormântul lui cu credință, orice boală ar avea, cu sufletul sau cu trupul, îndată capătă dorita vindecare.
Astfel preamărește Dumnezeu pe robii Săi și aici în lumea aceasta și în ceea ce va să fie îi face moștenitori ai împărăției Sale. Pe care, facă-se ca noi toți s-o dobândim întru Hristos, Domnul nostru, Căruia se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.
Cuviosul Xenofont, soția sa Maria și fiii lor Arcadie și Ioan
Cuviosul Xenofont (+ începutul sec. al VI-lea) era o persoană din rangul nobiliar înalt al Constantinopolului.
Cei doi copii ai săi, Arcadie şi Ioan, au fost trimişi la studii în Berit, Fenicia, însă s-au întors alături de tatăl lor care s-a îmbolnăvit grav, dar a fost vindecat de Dumnezeu printr-o minune.
Sf. Cuv. Xenofont, Maria, Arcadie şi Ioan († începutul sec. al VI-lea) – foto preluat de pe ziarullumina.ro
Întorcându-se la Berit, din cauza unei furtuni corabia lor s-a scufundat; prin rugăciunile înălţate, cei doi au fost salvaţi, astfel Ioan a ajuns în oraşul Melifitan, iar Arcadie în Tetrapirghia.
Drept mulţumire adusă lui Dumnezeu, cei doi au intrat în monahism, împreună cu slujitorii lor, fără să ştie unul de celălalt.
După 2 ani de la plecarea lor, Sfântul Xenofont a aflat de la unul din slujitorii fiilor lui despre scufundarea corabiei crezând că aceştia s-au înecat.
După alţi doi ani, Sfântul Xenofont a mers la Locurile Sfinte să se roage, şi aici s-a întâlnit cu copiii săi, veniţi şi ei să se închine la Ierusalim.
Drept urmare, Sfântul Xenofont împreună cu soţia sa Maria, au intrat în monahism, închinându-şi viaţa lui Dumnezeu.
Imnografie
Troparul Sfântul Cuvios Xenofont (în limba greacă) – preluat de pe doxologia.ro
Troparul Sfântului Cuvios Xenofont, al soţiei sale Maria şi al fiilor lor Arcadie şi Ioan
Glasul al 4-lea:
Dumnezeul părinţilor noştri Care faci pururea cu noi după blândeţile Tale, nu îndepărta mila Ta de la noi; ci, pentru rugăciunile lor, în pace îndreptează viaţa noastră.
Condacul Sfântului Cuvios Xenofont, al soţiei sale Maria şi al fiilor lor Arcadie şi Ioan
Glasul al 4-lea:
Arătatu-Te-ai astăzi lumii…
În curţile Stăpânului ai privegheat împreună cu soţia şi cu fiii tăi, împărţindu-ţi averea ta săracilor, cu veselie, fericite. Pentru aceasta moşteniţi Dumnezeiasca Desfătare.
Condacul Sfântului Cuvios Xenofont, al soţiei sale Maria şi al fiilor lor Arcadie şi Ioan
Glasul al 4-lea:
Arătatu-Te-ai astăzi…
Din marea vieţii scăpând Dreptul Xenofont, cu cinstită soţia sa în ceruri se veselesc împreună cu fiii lor, pe Hristos slăvind.
Viața Sfântului Cuvios Xenofont
Sf. Cuv. Xenofont, Maria, Arcadie şi Ioan († începutul sec. al VI-lea) – foto preluat de pe doxologia.ro
Sfântul Xenofont era unul din cei mai de frunte boieri ai Constantinopolului, bogat cu averile cele din afară, dar mai bogat cu cele dinăuntru, adică cu credința, binecuvântarea și cu paza cea osârdnicăa tuturor poruncilor lui Dumnezeu, slăvit pentru dregătoria și neamul său bun, dar mai slăvit pentru obiceiurile și pentru lucrurile cele bune; pentru că, pe cât era de înalt cu slavă, pe atât era de smerit cu mintea, neînălțîndu-se cu inima, neîndoindu-se pentru vremelnica slavă a lumii acesteia, ci își ascundea lui comoară în cer, trimițând acolo înainte bogățiile sale, prin mâinile săracilor.
Apoi avea ca soție pe Maria, următoare a tuturor faptelor lui celor bune, și în toate de un obicei cu dânsul, cu care viețuind Xenofont cu cinste, plăcea lui Dumnezeu, umblând în toate poruncile și îndreptările Domnului, fără de prihană. Cu ea a născut doi fii, pe Ioan și pe Arcadie. Și i-au crescut în învățături bune, nu numai în înțelegerea cărții, ci și în frica lui Dumnezeu, care este începutul înțelepciunii, învățându-i la toată faptă bună; pentru că doreau, că nu numai averilor lor să-i aibă moștenitori, ci mai ales să fie următori vieții lor celei plăcute lui Dumnezeu. Apoi, i-au trimis în Berit, cetatea Feniciei, ca să învețe elineasca înțelepciune, căci în aceea vreme era acolo o vestită învățătură.
Deci, acolo petrecând la învățătură câtăva vreme, s-a întâmplat că s-a îmbolnăvit Xenofont foarte rău, și aștepta să moară. Iar Maria nenădăjduind ca el să fie mai mult între cei vii, a trimis în Berit la fiii săi, scriindu-le despre boala cea grea a tatălui lor și poruncindu-le ca degrabă să vină acasă până ce tatăl lor nu se duce din cele de aici, și astfel să se învrednicească de părinteasca binecuvântare cea de pe urmă și să fie și ei la îngropare. Ei, silindu-se, au venit degrabă, și văzându-i tatăl lor, s-a veselit și i s-a ușurat boala de bucurie. Apoi, poruncindu-le ca să șadă lângă patul său, a început a-i învăța, zicându-le: „Eu, fiii mei, precum mi se pare, mă apropii de sfârșitul vieții mele, iar voi, dacă mă iubiți pe mine, tatăl vostru, să faceți cele ce vă învăț: întâi să vă temeți de Dumnezeu și viața voastră s-o îndreptați după ale Sale sfinte porunci. Căci cele ce vă grăiesc vouă acum, nu din deșartă slavă vă grăiesc, ci ca să vă îndemn la fapta bună; pentru că de veți avea viața mea ca pildă, socotesc că nu vă va fi de trebuință alt învățător; căci învățătura cea din casă prin cuvinte și închipuită prin fapte mai folositoare este decât învățătura cea din afară.
Deci, știți cum am viețuit până acum, în toată cucernicia și dreptatea inimii mele, cum de toți am fost cinstit și iubit, nu pentru dregătoria cea mare, ci pentru blîndețile și bunele obiceiuri; pentru că pe nimeni n-am năpăstuit cu ceva, nici am ocărât pe cineva, nici am clevetit, nici am urât, nici m-am miniat în zadar, nici am vrăjmășit pe cineva, ci pe toți i-am iubit, cu toți am viețuit în pace, nu am părăsit bisericile lui Dumnezeu seara și dimineața; n-am defăimat pe sărac, nici pe străin, nici pe mâhnit, ci pe fiecare cu cuvântul și cu lucrul l-am mângâiat, pe cei ce sunt în temniță i-am cercetat totdeauna; apoi pe mulți robiți am răscumpărat și liberi i-am lăsat, și precum am pus pază gurii mele ca să nu grăiesc ceva rău și viclean, așa și ochilor mei le-am pus așezământ ca să nu caute la frumusețe străină, nici să o poftească pe dânsa.
Păzindu-mă pe mine Dumnezeu, n-am cunoscut altă femeie, afară de maica voastră; dar și cu dânsa numai atâta am fost împreună până ce v-am născut pe voi, iar după naștere, ne-am sfătuit ca să ne deosebim și ne-am păzit până acum în curăția trupească pentru Domnul.
Deci, urmați, o! fiilor, vieții părinților, urmați credinței, răbdării și blîndeților noastre și așa viețuiți, ca să placeți lui Dumnezeu, căci vă va învrednici pe voi Dumnezeu să trăiți mulți ani. La săraci să dăruiți milostenie, pe văduve și pe sărmani să-i ajutați, pe bolnavi și pe cei din temniță să-i cercetați și pe cei năpăstuiți și cu nedreptate osândiți să-i izbăviți; și să aveți pace cu toți. Prietenilor voștri să fiți credincioși, iar vrăjmașilor bine să le faceți, nerăsplătindu-le rău pentru rău.
Către toți să fiți buni, blânzi, iubitori și smeriți; curăția voastră cea sufletească și trupească s-o feriți neprihănită. Bisericilor lui Dumnezeu și mănăstirilor bine să le faceți, pe preoți și pe monahi să-i cinstiți, că pentru aceia Dumnezeu arată milostivire la toată lumea. Iar mai ales să nu uitați pe cei ce rătăcesc pentru Dumnezeu în pustietăți, prin munți, în peșteri și în prăpăstiile pământului, ci să le dați cele de trebuință. Pe cei săraci să-i hrăniți din destul, că nu vă veți lipsi. Căci știți aceasta: casa mea niciodată nu s-a lipsit de cele trebuincioase, deși multe se puneau înaintea săracilor.
Rugați-vă adeseori și la învățăturile săracilor luați aminte. Maicii voastre să-i dați cuvenita cinste, și s-o ascultați, totdeauna voia făcându-i, și niciodată porunca Domnului să n-o lepădați; cu slugile să fiți milostivi, iubindu-i ca pe fii; pe cei bătrâni în libertate să-i lăsați, dându-le hrană și cele trebuincioase lor până la sfârșit; precum m-ați văzut pe mine făcând, așa și voi să faceți, căci vă veți învrednici cinstei și slavei sfinților. Și să vă aduceți aminte de acestea totdeauna, că degrab va trece lumea aceasta și slava ei întru nimic vă fi. Fiilor, poruncile Domnului și ale mele să le păziți, iar Dumnezeul păcii să fie cu voi”.
Acestea auzindu-le Ioan și Arcadie, au plâns și ziceau: „Să nu ne lași pe noi, tată, ci te roagă lui Dumnezeu ca să-ți facă parte să mai petreci puțin cu noi; căci știm că de-L vei ruga, ca un milostiv te ascultă Dumnezeu. Și de foarte multă trebuință este nouă celor tineri viața aceea, ca desăvârșit să ne povățuiești pe noi la lucruri bune și singur să rânduiești pentru viața noastră, precum se cade”. Iar tatăl suspinând și lăcrimând, a zis: „De când m-a cercetat Dumnezeu cu această boală și m-am culcat pe pat, mult m-am rugat de aceasta și mă rog lui Dumnezeu ca pentru tinerețile voastre să-mi dea mie ca puțin să mai petrec aici, până ce vă voi vedea în toate desăvârșiți”.
În noaptea următoare i s-a făcut lui Xenofont încredințare, prin vis, cum că Dumnezeu îi poruncește ca încă să mai fie în viața aceasta; și a spus despre aceasta soției sale și fiilor, și toți s-au bucurat, slăvind pe Dumnezeu. Apoi, a început bolnavul cu încetul a veni la sănătate, și a zis fiilor săi: „Fiilor, mergeți ca să vă sfârșiți învățătura voastră, și sfârșind-o, degrabă să vă întoarceți ca să vă însoțesc cu nunta cea legiuită”. Punându-i pe ei în corabie, cu toate cele de trebuință, i-au pornit iarăși la Berit (Beirut).
Plecând ei și vântul suflând ușor, deodată s-a ridicat un vânt puternic, care a produs o furtună fără de veste, apoi corăbierii, dând drumul la pânze, se purta corabia de furtună și se afunda cu valurile, încât toți cei din corabie se deznădăjduiau de viață și fiind în primejdie, frica morții îi cuprinsese; și plângeau amândoi frații, Ioan și Arcadie, rugându-se lui Dumnezeu și zicând: „Stăpâne, Preabunule, a toată făptura Ziditorule, să nu treci cu vederea făptura Ta, adu-ți aminte de lucrurile bune ale părinților noștri și pentru aceea nu ne lăsa și nu face ca mai înainte de vreme să murim în anii cei tineri ai înfloritelor frumoase tinereți, să nu ne înece viforul apelor, nici să ne înghită adâncul mării; adu-ți aminte de mila Ta și de îndurările Tale, caută din înălțimea slavei Tale sfinte și vezi primejdia noastră, ascultă suspinul și strigarea noastră; cu inima frântă și cu duh smerit ne rugăm, întinde nouă dreapta Ta cea atotputernică și ne păzește din gheară morții; nu ne da la moarte pentru numele Tău, ci fă cu noi după mila Ta și după mulțimea milostivirii Tale. Izbăvește-ne de înecare, spre slava Ta; pentru că nu morții te vor lăuda, nici toți cei ce se pogoară în iad, ci noi cei vii preamărim numele Tău cel înfricoșat”.
Deci, văzând corăbierii că nu încetează învăluirea cea mare, ci mai mult se ridică și nu puteau să se izbăvească de înecare, au intrat într-o corăbioară mică, (ca și cum ar fi vrut să ajute cu ceva corăbiei ce se primejduia) care era deasupra acoperită; apoi de afundare netemându-se, plutea încotro o purtau valurile, așteptând că undeva la mal să fie aduși. Iar tinerii cei ce rămăseseră în corabie, Ioan și Arcadie cu slugile lor, văzând fuga corăbierilor și pierderea corăbiei, pentru că acum se spărgea și se umplea de apă, se deznădăjduiau cu totul de viață; deci, s-au dezbrăcat de hainele de pe ei, pentru a înota mai cu înlesnire, că nu cumva afundându-se, în noian să piară.
Așteptând desăvârșita despărțire și moarte, cu umilite glasuri strigau cu tânguire către părinții lor cei ce erau departe, acasă, ca și cum ar fi fost acolo, zicând: „Fii sănătos prea iubite tată, fii și tu prea iubită maică; nu ne veți mai vedea pe noi, nici noi pe voi, nu ne vom mai îndulci de pământeștile bunătăți în casă împreună cu voi”. Apoi, ziceau unul către altul: „Vai, iubite frate, vai lumina ochilor mei, cât de cu amar ne despărțim! Unde sunt acum rugăciunile părinților, unde este facerea lor de bine către săraci, unde sunt îndurările și milosteniile lor cele făcute pentru monahi, au doară nici una din rugăciunile acelora nu s-a suit pentru noi la Dumnezeu? Sau suindu-se, nimic n-a putut, biruind-o mulțimea păcatelor noastre, pentru care nu suntem vrednici a trăi.
Vai nouă celor ce nu de mult am plâns pentru tatăl nostru, care era să moară, iar acum avem să fim pricinuitori părinților noștri de plânsul cel nemângâiat și de tânguirea cea nesfârșită. O! tată, cel ce te-ai îngrijit cu dinadinsul de creșterea și de cârmuirea vieții noastre, iată de acum nici morți nu ne vei mai vedea pe noi. O! maică, nădăjduiai ca să vezi nunta fiilor tăi, pregătind cămară frumoasă înainte de vreme, acum nici mormântul fiilor tăi nu vei vedea. Durere este cu adevărat părinților, ca să-și vadă pe fiii lor murind și să-i îngroape. O! dulci părinți ai noștri, mare este durerea voastră, lipsindu-vă de fiii voștri și nevăzând nici moartea lor și nici având înștiințare de sfârșitul lor. Voi nădăjduiați ca în bătrânețe fericite de noi să fiți îngropați, iar acum nici noi nu ne învrednicim îngropării de către voi”.
Apoi, unul pe altul cuprinzându-se și dându-și cea mai de pe urmă sărutare unul altuia, ziceau: „Mântuiește-te, frate și mă iartă”. Iar către Dumnezeu strigând iarăși, ziceau: „O! Împărate și Stăpâne a toate, ce fel de moarte ne-ai dat nouă, – din care de nu se va putea cu negrăitele judecățile Tale, să ne izbăvim, apoi chiar murind noi să nu ne desparți, ci un val să ne acopere pe noi amândoi, și un pântece al fiarei mării să ne fie amândurora mormânt”. Apoi, ziceau și către slugile lor: „Mântuiți-vă, bunilor frați și prieteni, mântuiți-vă și ne iertați și pe noi”.
Deci, spărgându-se corabia cu totul, s-a apucat fiecare dintr-înșii de câte o scândură ce s-a întâmplat și așa i-au dus apele osebiți unul de altul, dar cu darul lui Dumnezeu toți au scăpat de înecare și de moarte, dar în diferite țări au fost duși; slugile de valuri s-au aruncat la uscat în Tir, Ioan la un loc ce se numea Melfitan, iar Arcadie în Tetrapirghia; și fiecare dintr-înșii, neștiind despre izbăvirea de înecare a fratelul său, nu atâta se bucura de a sa viață, pe cât se întrista de moartea fratelui său.
După ieșirea din mare, Ioan gândea întru sine: „Unde mă voi duce acum? Mă rușinez, fiind gol, să mă arăt înaintea oamenilor; mă voi duce într-o mănăstire, unde locuiesc monahi cucernici, și acolo lui Dumnezeu Celui ce m-a mântuit de moarte, voi sluji în sărăcie și în smerenie, mai bine decât în bogăția lumii acesteia, căci socotesc că pentru aceea nu ne-a ascultat Dumnezeu în corabie, când ne-am rugat către Dânsul, de vreme ce părinții noștri voiau să ne unească în căsătorie și să ne lase nouă bogății; și atunci am fi pierit întru deșertăciunea lumii acesteia, decât în mare; deci, cele mai bune rânduindu-ne Atotvăzătorul, a trimis un vifor ca acesta asupra noastră și precum El a voit, așa a și făcut; pentru că El fiind bun, știe toate cele spre folosul nostru, iar noi nimic din cele ce au să fie nu știm, pe când El toate le știe și face precum voiește, pregătind fiecărui suflet mântuire”.
Apoi, ridicându-și mâinile spre Dumnezeu, se ruga, zicând: „Dumnezeul meu, Cel ce m-ai mântuit din valurile mării și din primejdia morții, mântuiește și pe robul tău Arcadie, fratele meu, izbăvește-l de moartea cea amară, precum m-ai izbăvit și pe mine cu mila Ta; și de l-ai păzit viu și la uscat l-ai scos, apoi deschide-i lui mintea ca să gândească și să voiască viața monahicească și-l învrednicește ca să-Ți placă Ție; mântuiește și pe tinerii care au fost cu noi, ca nici unul dintr-înșii să piară în mare, ci pentru mântuirea tuturor să preamărească sfântul Tău nume”. Și iarăși, mergând, se rugă: „Doamne, Iisuse Hristoase, Unule născut, Cuvinte al Tatălui, caută spre rugăciunea robului Tău și îndreptează pașii mei spre lucrarea poruncilor Tale, povățuiește-mă spre a Ta sfânta voie; căci știi, Stăpâne, că alt ajutor afară de Tine nu am în ceasul acesta”.
Deci, mergând destulă cale, a aflat o mănăstire și a bătut la poartă, iar portarul deschizând, l-a văzut pe el gol, și dezbrăcându-se de haină, i-a dat să se îmbrace; apoi ducându-l în chilia sa, a pus pe masă pâine și linte și, după scularea de la masă, i-a zis lui monahul, care era portar: „De unde ești, frate?”. Iar el a răspuns: „Sunt străin și sărac, mântuit de înecare, pentru că pe mare, spărgându-se corabia și pierind, m-am apucat de o scândură și mă purtam pe valuri; dar Dumnezeu cu rugăciunile voastre m-a păzit viu și am fost scos în părțile acestea”.
Monahul portar auzind aceasta, s-a umilit de dânsul și a proslăvit pe Dumnezeu, care a mântuit pe cei ce nădăjduiesc spre El. Și a grăit către Ioan: „Unde voiești să mergi, frate?”. Zis-a Ioan lui: „Unde va voi Dumnezeu; aș voi să fiu monah, de ar trece cu vederea păcatele mele milostivul Stăpân și de m-ar învrednici să iau jugul Lui cel bun”. Grăit-a lui monahul: „Cu adevărat, fiule, bun_lucru dorești și fericit vei fi, de vei sluji Lui Dumnezeu cu toată osârdia”. Zis-a Ioan lui: „Deci, mă rog ție, părinte, să-mi spui, oare aș putea ca să petrec aici cu voi?”. Răspuns-a monahul: „Îngăduiește puțin, până ce voi spune despre tine părintelui nostru, adică egumenului, doar cumva i se va descoperi lui de la Dumnezeu despre tine, și ceea ce îți va porunci, aceea vei face, și te vei mântui”.
Deci, mergând portarul la egumen, i-a spus cu de-amănuntul toate cele despre tânăr, iar egumenul a poruncit ca să-l aducă la sine; și văzând pe tânărul, a cunoscut într-însul dumnezeiasca chemare și viața lui cea bună, apoi i-a zis: „Bine este cuvântat Dumnezeul tatălui și al maicii tale, Cel ce te-a mântuit din mare și te-a adus aici”. Și învățându-l pe el mult despre mântuitoarea viață monahicească, l-a însemnat cu semnul Crucii, și a poruncit ca să rămână în mănăstire; apoi în scurtă vreme l-a tuns în chipul monahicesc cel îngeresc. Și se nevoia fericitul Ioan cu rugăciunea, cu postul și cu toate ostenelile mănăstirești întru ascultări. Dar se mâhnea neîncetat pentru fratele său Arcadie, căci îl socotea mort și afundat în mare.
Iar Arcadie, asemenea, prin rânduiala lui Dumnezeu, păzindu-se viu, a ieșit la pământ în Tetrapirghia și, căzând cu fața la pământ, se ruga lui Dumnezeu, zicând:
„Doamne, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac, Dumnezeul lui Iacov, Dumnezeul tatălui nostru, mulțumesc Ție că m-ai izbăvit de învăluire și de viscol și m-ai scos din moarte la viața cea neașteptată și pe uscat ai pus picioarele mele. Ci precum pe mine m-ai mântuit de înecare, Preamilostivule, astfel mântuiește și pe robul tău, fratele meu Ioan, rogu-mă Ție, păzește-l cu milostivirea Ta, să nu-l înece valurile și viforul și să nu-l înghită adâncul; auzi-mă Doamne, căci bună este mila Ta, și mă învrednicește a vedea fața fratelui meu; adu-ți aminte de faptele tatălui nostru și să nu pogori pe Ioan în cele mai dedesubt adâncuri ale mării, nici să dai pe tânărul copil la moartea cea mai înainte de vreme și neașteptată; dă-mi parte ca să-l văd și să mor”.
Astfel grăind, a plâns mult, încât a și slăbit de plângere. După aceasta, sculându-se, a mers în satul ce se întâmplase aproape, unde, luând de la un iubitor de Hristos, care l-a întâmpinat pe el, o haină veche, s-a acoperit, apoi cerând puțină pâine, a mâncat și și-a întărit trupul cel slăbit. Apoi a mers la biserica ce era acolo, iarăși rugându-se pentru fratele său cu lacrimi, după aceea, s-a culcat pe un scaun ce era lângă biserică și a adormit; atunci, îndată a văzut în vis pe fratele său Ioan, zicând către dânsul: „Frate, Arcadie, de ce plângi astfel cu amar pentru mine și-ți zdrobești inima ta? Iată, eu cu darul lui Hristos sunt viu; deci, nu fi mâhnit pentru mine!”.
Iar Arcadie, deșteptându-se, și, crezând că vedenia cea din vis este adevărată, s-a umplut de bucurie și mulțumea lui Dumnezeu, apoi gândea în sine ce va face, zicând: „Să mă duc la părinți? Dar, nefiind fratele meu cu mine, le voi face mâhnire prin venirea mea, sau iarăși la școală să mă întorc, și sfârșind învățătura filosofiei să mă duc la părinți? Însă nu-i voi înveseli, căci văzându-mă numai pe mine singur, cu amar se vor tângui. Deci, ce voi face, nu știu; îmi aduc aminte că tatăl meu totdeauna fericea foarte mult viața monahicească, care este liniștită și apropiată de Dumnezeu; mă voi duce într-o mănăstire și mă voi face monah”.
Astfel gândind Arcadie în sine și făcând rugăciune, s-a dus la Ierusalim și acolo, la Sfintele Locuri, unde a lucrat Domnul mântuirea lumii, închinându-se, a ieșit de acolo, vrând să intre în orice mănăstire i s-ar întâmpla în cale. Și mergând, a întâmpinat un monah cinstit, împodobit cu căruntețile, cu viața sfântă și înainte-văzător, la acela alergând, i-a căzut la picioare și, sărutându-le, i-a zis: „Roagă-te pentru mine, sfinte părinte, căci de multă mâhnire și necaz sunt plin”. Iar bătrânul i-a zis: „Fiule, să nu te mâhnești, căci fratele tău, pentru care te întristezi, este viu ca și tine, cum și toți cei ce au fost cu voi în corabie, păziți fiind de Dumnezeu, s-au mântuit de înecare și în mănăstire au intrat la călugărie, iar Ioan, fratele tău, acum a primit începătura monahicească și va veni vremea când cu ochii tăi îți vei vedea fratele, pentru că rugăciunea ta este auzită”.
Arcadie, auzind acestea de la marele bătrân, sta uimit, mirându-se de proorocia sfântului. Apoi, iarăși căzând la picioarele lui, zicea: „Precum nu ți-a ascuns Dumnezeu nimic din cele pentru mine, astfel și tu nu mă lepăda din fața ta, rogu-mă ție, ci, precum știi, mântuiește săracul meu suflet și mă du la rânduiala monahicească”. Bătrânul i-a zis: „Bine este cuvântat Dumnezeu; urmează după mine, fiule”. Și l-a dus în lavra Sfântului Hariton, care în limba siriană se numea Suchia; acolo l-a tuns și i-a dat chilie, în care mai înainte, unul din părinții cei mari s-a nevoit 50 de ani.
A petrecut Arcadie cu bătrânul acela, mai înainte-văzător, un an, povățuindu-l în viața monahicească și deprinzându-l la război împotriva nevăzuților vrăjmași. Iar după anul acela, s-a dus în pustie, lăsând în chilie pe Arcadie singur, căruia i-a făgăduit că după trei ani se va vedea cu dânsul. Iar Arcadie luând porunca de la bătrânul, fără de lenevire o săvârșea, ziua și noaptea slujind lui Dumnezeu.
Trecând doi ani după înecarea corăbiei, și Xenofont neștiind ce s-a întâmplat pe mare fiilor lui, a trimis pe una din slugile sale la Berit, să vadă pe Ioan și pe Arcadie și să afle toate cele despre dânșii cu încredințare, dacă sunt sănătoși și dacă vor săvîrși curînd învățătura lor; pentru că se mirau tatăl și mama că fiii lor de atâta vreme niciodată nu i-au înștiințat despre ei, nici au cercetat prin scrisoare pe părinții lor. Iar sluga mergând în Berit și înștiințându-se că n-au venit în cetatea aceea fiii lui Xenofont, stăpânul său, gândea în sine, zicând: „Nu cumva sfătuindu-se s-au dus la Atena?”. Și a mers la Atena spre căutarea lor, dar, neaflându-i nici acolo și nici auzind de dânșii undeva, s-a întors tulburat iarăși spre Bizanț.
Odihnindu-se la o gazdă în cale, a stat acolo și un monah să se odihnească, și întrebându-l pe el, spunea că merge la Ierusalim, ca să se închine la Sfintele Locuri. Iar sluga lui Xenofont privind cu dinadinsul spre monah, a început a-l cunoaște că era unul din cei ce au mers cu fiii stăpânului în Berit, și i-a zis: „Nu cumva ești sluga stăpânului Xenofont, care ai mers cu Ioan și Arcadie la Berit?”. Iar monahul a răspuns: „Eu sunt cu adevărat, și tu îmi ești prieten, de vreme ce suntem slugi ai aceluiași stăpân”. Sluga i-a zis: „Ce ți s-a întâmplat de te-ai îmbrăcat în chipul monahicesc și unde sunt stăpânii noștri, Ioan și Arcadie, spune-mi, te rog? Pentru că multă osteneală am suferit căutându-i și nu i-am aflat”.
Monahul suspinând greu, și ochii de lacrimi umplându-și, a început a-i spune: „Să știi cu adevărat, o! prietene, că stăpânii noștri s-au înecat în mare, ca și toți cei ce erau cu dânșii; iar eu, precum mi se pare, numai singur m-am mântuit de înecare și am voit mai bine să mă tăinuiesc în viața monahicească, decât să mă întorc acasă și să aduc veste rea stăpânului nostru, stăpânei și tuturor casnicilor; și astfel sunt monah și mă duc la Ierusalim, să mă închin”. Iar sluga auzind acestea, și-a ridicat glasul și a început a plânge cu amar și cu jale a striga, bătându-se în piept și zicând:
„O! amar mie, stăpânii mei, ce s-a întâmplat vouă! Ce aud de voi! Cum ați pătimit, cât de cumplit sfârșit v-a ajuns, cine va spune tatălui și maicii voastre acestea, ce fel de ochi vor suferi să pri-vească lacrimile părintești, suspinarea maicii și plângerea, tânguirea și strigarea cea mare să o audă! Vai mie, stăpânii mei cei buni! A pierit nădejdea noastră; pentru că noi nădăjduiam că, mergând pe urma părinților, veți veseli pe frații noștri, veți îndestula cu facerile voastre de bine pe cei ce au trebuință, veți odihni străinii, veți milui săracii, veți împodobi bisericile lui Dumnezeu și veți da mănăstirilor cele trebuincioase. Dar acum, o! vai mie, toate nădejdile acelea sunt nimic și nu știu ce voi face: De mă voi întoarce la stăpânul meu, nu voi îndrăzni să-i spun o veste atât de tristă, căci când voi spune tatălui și maicii că fiii lor s-au înecat în mare, oare auzind acestea, nu vor cădea îndată morți, slăbind de durerea inimii? Deci, nu mă voi mai întoarce, că nu prin o veste rea ca aceasta, adusă de mine, să moară mai înainte de vreme și să fiu stăpânului și stăpânei pricinuitor de moarte”.
Așa plângând sluga aceea și nevrând să se întoarcă la Xeno-font, oamenii care se întâmplaseră acolo, străini și locuitori, l-au rugat să înceteze din plâns; apoi l-au sfătuit să se întoarcă la stăpân și să-i spună; că nu cumva să te blesteme dacă nu vei spune, și vei pieri fără veste, și atunci nu va fi ție mântuire. Ascultând sluga sfatul lor, s-a întors în Bizanț, și intrând în casa stăpânului său, ședea uitându-se în jos, întristat la față; și fiind tulburat, tăcea.
Doamna Maria, auzind că s-a întors sluga lor care fusese trimisă la fii, degrab l-a chemat la dânsa și l-a întrebat: „Cum se află fiii noștri?”. Sluga răspunse: „Sunt sănătoși”. Grăit-a stăpâna: „Unde sunt scrisorile de la dânșii?”. Sluga răspunse: „Le-am pierdut pe drum”. Atunci inima ei a început a se tulbura și a zis către slugă: „Te jur pe frica lui Dumnezeu, să-mi spui adevărul, pentru că mi s-a tulburat foarte mult sufletul și a slăbit tăria mea”. Iar el ridicându-și glasul, plângea cu amar și a început a spune adevărul: „Vai mie, stăpâna mea, amândoi luminătorii noștri au pierit în mare; pentru că s-a spart corabia și toți s-au înecat”. Stăpâna, auzind acestea, s-a arătat mai presus de fire, nădăjduind spre Dumnezeu cu tărie; pentru că în loc să cadă îndată la pământ de jale și să se tânguiască cumplit, tăcând puțin, a zis cu mirare: Bine este cuvântat Dumnezeu, Cel ce a rânduit ca acestea să fie așa; precum I-a plăcut, așa a și făcut; fie numele Domnului binecuvântat de acum și până-n veac. Iar către slugă ce venise a zis: „Să taci, să nu spui nimănui de aceasta, pentru că Domnul a dat, Domnul a și luat, El știe cele ce ne sunt de folos”.
Apoi, trecând trei ceasuri și fiind acum spre seară, a venit Xenofont de la palatele împărătești, cu slavă mare, mergând și urmând mulți înaintea lui, apoi intrând în casă și eliberând pe oamenii care veniseră cu dânsul, a stat să mănânce pâine, căci mânca numai o dată pe zi și aceea spre seară.
Pe când stătea el la masă, Maria, soția lui, a zis către dânsul: „Stăpâne, știi că a venit sluga de la Berit?”. Xenofont a răspuns: „Bine este cuvântat Dumnezeu”. Apoi a zis: „Unde este sluga care a venit?”. Grăit-a soția: „Este obosit și se odihnește”. Xenofont zise: „Mi-a adus scrisoare de la copii?”. Ea a răspuns: „Lasă acum, stăpâne, să mâncăm bucate, iar dimineața vei vedea scrisoarea; căci are să ne spună și din gură multe de la dânșii”. Iar Xenofont a zis către dânsa: „Să mi se aducă îndată scrisoarea ca s-o citesc, să aflu dacă fiii noștri sunt sănătoși, iar cele ce are sluga să grăiască din gură, să le spună dimineață”.
Dar doamna Maria, neputând să-și ție jalea inimii, s-a umplut cu totul de lacrimi, nu putea de plâns să răspundă nimic. Xenofont văzând-o plângând așa, s-a mirat și a întrebat-o: „Ce este aceasta, Marie, doamna mea, de ce plângi așa? Au doară bolesc fiii noștri?”. Iar ea abia a răspuns, zicând: „Mai bine ar fi fost dacă ar fi bolit, dar iubiții noștri fii au pierit în mare”. Xenofont suspinând și lăcrimând, a zis: „Fie binecuvântat numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh, în veci. Amin; nu te mâhni soția mea, căci cred că nu va lăsa să piară cu totul fiii noștri, și nădăjduiesc că milostiva Lui purtare de grijă nu va voi să mâhnească căruntețile; că nici eu n-am îndrăznit vreodată să mâhnesc bunătatea Lui; să ne rugăm toată noaptea aceasta de milostivirea Lui și să nădăjduim că Dumnezeu ne va descoperi pe fiii noștri de sunt vii sau nu”.
Sculându-se îndată, s-au închis în casa lor de rugăciune și toată noaptea aceea au petrecut-o cu multe lacrimi și cu credință neîndoită, rugându-se lui Dumnezeu. Dar începând a se lumina de ziuă, s-au culcat să se odihnească, fiecare deosebit pe așternuturi aspre de păr, apoi li s-a arătat la amândoi o vedenie în vis: li se părea că văd pe amândoi fiii lor stând înaintea Domnului nostru Iisus Hristos, în mare slavă: Ioan avea un scaun pregătit, sceptru și cunună împărătească cu mărgăritare de mare preț și împodobită cu pietre scumpe; iar cununa lui Arcadie era de stele, având o cruce în dreapta și un pat luminat așternut spre odihnă.
Deșteptându-se ei din somn, au spus unul altuia vedenia, și înțelegând că fiii lor sunt între cei vii și acoperiți de mila lui Dumnezeu, s-au mângâiat foarte; și a zis Xenofont către soția sa: „Doamnă Marie, socotesc că la Ierusalim sunt fiii noștri, deci, să mergem acolo și să ne închinăm la Sfintele Locuri, poate cumva vom afla și pe fiii noștri”.
Așa sfătuindu-se dânșii, Xenofont și Maria s-au gătit de drum; și poruncind rînduitorilor casei toate cele pentru casă și pentru averi și făcând multe milostenii, au luat cu dânșii aur destul, pe cât le era de trebuință și pe cât putea să le fie destul, pentru împărțirea milosteniilor și spre facerea de bine la Sfintele Locuri; apoi au luat drumul spre Ierusalim. Ajungând ei acolo, au înconjurat Sfintele Locuri, rugându-se și făcând milostenii, apoi au început a înconjura toate mănăstirile dimprejurul Ierusalimului, căutându-și fiii, dar nu i-au aflat nicăieri.
Deci, s-au întâmplat lor undeva în cale, de au întâmpinat pe unul din slugile lor, care fusese în corabie cu fiii lor, fiind acum monah; cuprinzându-l, l-au sărutat și căzând, i s-au închinat, asemenea și monahul acela cazând înaintea lor, li s-a închinat și zicea: „Mă rog pentru Domnul nu vă plecați mie, că nu se cuvine, fiindu-mi mie stăpâni, ca să vă plecați slugii voastre”. Și Xenofont i-a zis: „Cinstim și ne închinăm chipului celui sfânt monahicesc, iar tu de aceasta să nu te mâhnești; ci te rugăm să ne spui unde sunt fiii noștri, spune-ne pentru Domnul, spune”. Iar monahul lăcrimând, a zis: „Spărgându-se pe mare corabia, fiecare din noi apucând câte o scândură am înotat cum puteam prin vifor, purtându-ne în multe părți; și nu știu după aceea de a scăpat cineva de la înecare, sau nu, ci numai eu cred că am fost scos la uscat în părțile Tirului”.
Acestea auzindu-le Xenofont și Maria, au eliberat pe monah în drumul său, dându-i milostenie, ca să se roage pentru dânșii și pentru fiii lor. Apoi s-au dus în părțile Iordanului, vrând să se roage acolo și să împartă aurul ce rămăsese. Deci, mergând pe drumul care era înaintea lor, după rânduiala lui Dumnezeu, au întâmpinat pe sfântul bătrân mai înainte-văzător, care l-a îmbrăcat pe Arcadie, fiul lor, în chipul monahicesc; și căzând la piciorele sfântului părinte, cereau rugăciuni la Dumnezeu pentru dânsul. Și i se descoperise de la Dumnezeu acelui sfânt bătrân toate cele despre dânșii; apoi făcând rugăciuni, a zis către dânșii: „Cine a adus pe Xenofont și pe Maria? Nimeni, numai dragostea cea către fii, dar nu vă mâhniți, pentru că sunt vii fiii voștri; și Dumnezeu v-a descoperit vouă în vis slava cea pregătită lor în cer; deci, mergeți lucrătorii viei Domnului unde vă duceți acum, săvârșind acolo rugăciunea voastră, când vă veți întoarce în sfânta cetate, veți vedea pe fiii voștri”. Acestea zicând, s-au despărțit; Xenofont cu Maria s-au dus la Iordan, iar mai înainte-văzătorul bătrân a mers la sfânta cetate și în biserica Învierii lui Hristos a stat aproape de Golgota și se odihnea.
Șezând acolo sfântul bătrân, iată că tânărul monah Ioan, fiul lui Xenofont, de la Mănăstirea Melfitanului, a venit la Ierusalim pentru închinăciune și, văzând pe sfântul bătrân, i s-a închinat până la pământ. Iar bătrânul cu dragoste primindu-l și binecuvântându-l, i-a zis: „Unde ai fost până acum, fiule Ioan, că iată tatăl tău și maica te caută și tu ai venit căutând pe fratele tău”. Iar Ioan se mira, că toate le știa acel bătrân și, cunoscându-l că este mai înainte-văzător, a căzut la picioarele lui și i-a zis: „Rogu-mă ție, părinte, spune-mi pentru Domnul, unde este fratele meu, că foarte mult slăbește sufletul meu, dorind ca să-l văd și foarte mult m-am nevoit, rugându-mă lui Dumnezeu, ca să-mi spună despre dânsul, de este viu sau nu, și n-a binevoit Domnul să-mi descopere până acum, fără numai prin tine, voi afla, O! sfinte părinte”.
Răspuns-a lui bătrânul: „Șezi lângă mine și vei vedea degrabă pe fratele tău”. Șezând ei puțin, iată celălalt monah tânăr Arcadie a venit, obosit cu trupul, uscat la față și ochii lui abia se puteau vedea, de postul cel nemăsurat și de înfrânare. Apoi, închinându-se la Sfintele Locuri, a văzut pe bătrânul său șezând și degrabă alergând, a căzut la piciorele lui, zicând: „O! părinte, ai părăsit holda ta, iată acum al treilea an de când n-ai cercetat-o și mulți spini și pălămidă au crescut fără tine, și ai să te ostenești puțin, până ce o vei curăți pe ea”.
Bătrânul i-a zis: „Să știi, fiule, că am cercetat-o din zi în zi, și cred în Domnul, că nici spini nu are, nici pălămidă, ci grâu copt, vrednic de masa Împăratului împăraților; dar șezi lângă mine”. Deci, a șezut Arcadie; iar bătrânul tăcând puțin, a zis către Ioan: „Din ce loc ești, frate?”. Iar Ioan a zis: „Eu, părinte, sunt om sărac și străin, numai cu dorirea inimii mele, cerând mila Domnului și a sfintelor tale rugăciuni”. Iar bătrânul i-a zis lui: „Adevărat, așa este; dar să-mi spui neamul tău, cetatea moștenirii tale și viața ta, ca să se preamărească numele Domnului”. Și a început Ioan să spună toate pe rând: că este de neam din Constantinopol, fiu al unui boier, și a avut un frate, Arcadie, cu care era trimis la învățătură; pe mare făcându-se furtună, s-a spart corabia și toți s-au înecat, afară de el.
Arcadie, ascultând până aici povestirea lui, și cu dinadinsul căutând la el, a cunoscut pe fratele său; și din fireasca dragoste, neputând suferi mai mult povestirea aceea, ce i spunea, a strigat zicând: „Cu adevărat, părinte, acesta este Ioan, fratele meu”. Grăit-a bătrânul: „Știu și eu, dar am tăcut, că singuri să vă cunoașteți”. Atunci au căzut unul la altul pe grumaji, apoi, cuprinzându-se cu bucurie și cu lacrimi, s-au sărutat. Și sculându-se, au preamărit pe Dumnezeu, cel ce i-a învrednicit a se vedea vii unul pe altul, fiind în sfântul chip monahicesc și într-o viață bună ca aceea, după Dumnezeu.
După două zile, au venit Xenofont și Maria de la Iordan, apoi rugându-se la Golgota și închinându-se purtătorului de viață Mormânt al Domnului nostru, mult aur au dăruit la acel sfânt loc, pentru slavă lui Dumnezeu. Văzând acolo și pe sfântul bătrân, mai înainte-văzător, l-au cunoscut pe dânsul, și la picioarele lui căzând, cereau binecuvântare, iar după rugăciune au zis către bătrân: „Pentru Domnul, părinte, împlinește-ți făgăduința ta și ne arată pe fiii noștri”.
Atunci stăteau lângă bătrân amândoi fiii lor, Ioan și Arcadie, dar le poruncise bătrânul să nu grăiască nimic mai înainte, nici în față să nu caute, ci în jos, ca să nu fie cunoscuți. Însă fiii cunoșteau pe părinții lor, bucurându-se cu inima, dar părinții pe fii nu puteau să-i cunoască, pe de o parte că erau în rânduiala monahicească, iar pe de alta, că se veștejise frumusețea feței lor, de înfrânarea cea mare. Și a grăit sfântul bătrân către Xenofont și Maria: „Mergând la gazda voastră, să ne puneți la masă, ca venind cu ucenicii mei, să primim hrană împreună cu voi și după aceea vă voi spune despre fiii voștri unde sunt”.
Bucurându-se foarte mult părinții, căci le-a făgăduit sfântul părinte că le va arăta pe fiii lor, au mers degrab și au gătit masă bună. Deci, a zis bătrânul către ucenici: „Să mergeți unde găzduiesc părinții voștri și să vă țineți, să nu grăiți nimic, până ce nu voi porunci eu”. Deci, i-au zis lui amândoi frații: „Precum poruncești, părinte, așa să fie”. Iar bătrânul le-a zis iarăși: „Să ne împărtășim de ospăț și la vorbă să stăm cu dânșii, că nu va fi spre vătămarea mântuirii voastre, ci spre folos; credeți-mă pe mine că orice fel de osteneală veți suferi pentru fapta bună, la măsura tatălui vostru și a maicii nu veți ajunge”.
Mergând în casa lui Xenofont, au șezut și din masa cea pusă înainte mâncau împreună, vorbind cuvinte folositoare. Deci, ziceau fericitul Xenofont și Maria către bătrânul: „Sfinte părinte, cum viețuiesc copiii noștri?”. Iar bătrânul a răspuns: „Bine se odihnesc, pentru mântuirea lor”. Iar părinții au răspuns: „Dumnezeu, cel ce rânduiește mântuirea tuturor, să le dea și lor ca să fie adevărați lucrători ai viei lui Hristos”. Și iarăși Xenofont a zis către acel bătrân: „O! părinte, cât de buni sunt acești ucenici ai tăi! O! de ar fi și copiii noștri ca aceștia; căci foarte mult au iubit sufletele noastre pe acești monahi tineri, că de când i-am văzut, s-a veselit inima noastră, ca și cum am vedea pe fiii noștri”.
Deci, a grăit bătrânul către Arcadie: „Fiule, să ne spui unde te-ai născut, cum ai trăit, și de unde ai venit în locurile acestea?”. Iar Arcadie a început a spune, zicând: „Eu, părinte, și acest frate al meu suntem de neam din Bizanț, fii ai unui boier din cei mai de frunte din palatul împărătesc; suntem crescuți în dreapta credință și ne-au trimis părinții la Berit, ca să învățăm elineasca înțelepciune, dar plutind noi, s-a spart corabia de învăluire și de vifor, și fiecare dintre noi, apucând câte o scândură din corabia ce s-a sfărâmat, am plutit unde ne ducea repeziciunea valurilor; dar cu dumnezeiasca milostivire, ne-am păzit vii și la uscat ne-a aruncat marea”. Apoi, el încă grăind aceasta, cunoscură părinții că aceștia sunt fiii lor și îndată strigară: „Aceștia sunt fiii noștri, aceștia sunt rodul pântecelui nostru, aceștia sunt luminătorii ochilor noștri”. Și căzând pe grumajii lor, îi sărutau cu dragoste și plângeau de bucurie; atunci au lăcrimat și toți sculându-se, au dat slavă și mulțumire lui Dumnezeu, mărind purtarea de grijă minunată a lui Dumnezeu pentru dânșii.
Apoi, Xenofont cu soția sa au rugat pe sfântul bătrân ca să-i tundă în rânduiala monahicească. Deci, părintele cel mai înainte-văzător a tuns pe Xenofont și pe Maria cu mâna sa și i-a învățat rânduiala monahicească. Apoi le-a poruncit bătrânul, că nu împreună, ci fiecare deosebit să petreacă; și după puțină vreme, s-au despărțit toți, doamna Maria a fost dată într-o mănăstire de fecioare, Ioan și Arcadie, sărutând pe părinții lor, s-au dus cu bătrânul în pustie, iar Xenofont, trimițând oameni în Bizanț, a vândut casa și toate averile și le-a împărțit la cei ce aveau trebuință, iar pe robi i-a eliberat. Apoi în pustie aflând o chilie, se liniștea.
Toți au plăcut lui Dumnezeu desăvârșit și de mari daruri s-au învrednicit de la El; Ioan și Arcadie au strălucit între viețuitorii pustiei ca niște luminători și viețuind ani destui, mai înainte și-au văzut sfârșitul lor și către Domnul au trecut. Cuvioasa Maria a făcut multe minuni: orbi a luminat, diavoli a izgonit și prin fericit sfârșit a trecut de la cele pământești la cele cerești; iar Cuviosul Xenofont, așijderea a luat de la Dumnezeu darul facerii de minuni și al mai înaintei vederi, și proorocind înainte, spunea cele ce vor să fie, și de mari taine era văzător; după aceea, a trecut să vadă cele ce ochiul nu le-a văzut și să se sature cu vederea de fața lui Dumnezeu.
Astfel Cuviosul Xenofont, fericită Maria și sfinții lor fii, Ioan și Arcadie, cei ce cu osârdie au iubit pe Dumnezeu, bine au slujit Domnului prin viață dreaptă și de Dumnezeu plăcută, și în ceata sfinților sunt numărați de preasfântul Stăpân Hristos, Mântuitorul nostru, căruia împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh se cuvine slavă, cinste și închinăciune, în veci. Amin.
Pe Sfântul Ioan, fiul lui Xenofont și al Mariei, fratele lui Arcadie, unii îl socotesc că este Ioan Scărarul, precum în cartea aceluia la început se vede, pentru că cel ce tâlcuiește viața Sfântului Ioan Scărarul, scrisă de Daniil monahul din Răit, zice despre dânsul așa: „Aici nașterea și cetatea sfântului o acopere scriitorul”. Iar unii zic că el este fiul lui Xenofont și că fratele lui este Gheorghe Arselaitul, care s-a numit din naștere Arcadie; însă acesta nu și-a schimbat numele, pentru că se numea Ioan Xenofont era în Constantinopol.
Sfântul Cuvios Teodosie cel Mare, începătorul vieții de obște din Palestina (423 – 529)
Cuviosul Teodosie cel Mare (în greacă Θεοδόσιος ὁ Μέγας; în slavonă Феодосий Киновиарх), supranumit Chinoviarhul (adică „începătorul vieții de obște”), a trăit în perioada secolelor V-VI, în Asia Mică și în Palestina.
Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă se face pe 11 ianuarie.
Sf. Teodosie Chinoviarhul – mozaic din Mănăstirea Nea Moni (Grecia), secolul al XI-lea – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
Teodosie s-a născut către anul 423 în satul Mogarisos din ținutul Capadociei, în estul Turciei de astăzi. Tatăl său se numea Proeresie și mama sa Evloghia, și erau amândoi credincioși și cucernici.
Teodosie a intrat de tânăr în monahism și, din râvnă pentru Locurile Sfinte și din dorința de înstrăinare, a pornit spre Ierusalim, pe vremea când se adunase la Calcedon Sinodul IV Ecumenic, la anii 451.
Trecând prin Antiohia, s-a dus la marele Simeon Stâlpnicul (prăznuit la 1 septembrie), de la care a deprins înclinarea spre viața cea îmbunătățită și care i-a proorocit că va fi păstor peste multe oi cuvântătoare pe care le va scoate din gura lupului.
Ajuns la Ierusalim, Teodosie s-a închinat la toate locurile sfinte pomenite în evanghelii.
Apoi a viețuit un timp într-o mică comunitate monastică la jumătatea drumului dintre Ierusalim și Betleem, sub ascultarea și cu sfătuirea unui mare bătrân, pustnicul Longhin, care el însuși trăia lângă turnul lui David în apropiere de poarta dintre Jaffa a cetății sfinte.
Mai apoi, Teodosie s-a retras într-o peșteră din apropierea Betleemului, despre care tradiția spune că era peștera în care cei trei Magi au petrecut noaptea după ce s-au închinat Mântuitorului Iisus Hristos. Aici, timp de 30 de ani, Teodosie s-a hrănit doar cu ierburi și roade de finic, nemâncând deloc pâine.
Rugăciunea lui era neîncetată și lacrimile de pe obraz nu i se uscau niciodată.
Datorită vieții sale de ascet, în jurul său s-a adunat mulți ucenici, care îi ascultau povețele și-i urmau viața. Când peștera unde trăiau ei a devenit cu totul neîncăpătoare, sfântul a decis să ridice în apropiere o mănăstire.
Sfântul Teodosie a pus bazele acestei mănăstiri în anul 479 în deșertul lui Iuda. Împreună cu ucenicii săi, Teodosie ridică, la 7 km de Betleem, o adevărată cetate evanghelică cu mai multe anexe: un arhondaric pentru călugării străini, un altul pentru primirea săracilor și a localnicilor, un spital pentru bolnavi, un ospiciu pentru călugării bătrâni și un azil pentru alienați.
Așezămintele erau atât de mari pentru acea vreme (peste 400 de membri de naționalități diferite și patru biserici: într-una Dumnezeu era lăudat în grecește, în alta în siriacă, în alta în armeană și a patra era rezervată alienaților și posedaților) încât, pentru a împlini toate nevoile, Domnul intervenea adesea prin minuni și înmulțind pâinea și celelalte necesare vieții.
Viață lor călugărească era inspirată de regulile monahale ale Sfântului Vasile cel Mare, frații adunându-se de șapte ori pe zi la biserică pentru laude.
În jurul anului 513, la moartea lui Gherontie, superiorul mănăstirii sfintei Melania Romana (prăznuită la 31 decembrie), Teodosie a fost ales de patriarhul Salustius al Ierusalimului ca superior și conducător al tuturor monahilor ce viețuiau în comunități în Palestina și Țara Sfântă, în timp ce sfântul Sava cel Sfințit (prăznuit la 5 decembrie) era în fruntea eremiților și a celor ce trăiau în lavre.
Cei doi sfinți erau uniți de o mare dragoste, întâlnindu-se adesea pentru a discuta probleme duhovnicești și pentru a lupta împreună împotriva ereticilor.
Sfântul Teodosie a fost un înflăcărat oponent al ereziei monofizite.
După ce a predicat de la amvonul Bisericii Sfântului Mormânt, la cererea călugărilor palestinieni, despre importanța învățăturii Sinodului Ecumenic de la Calcedon și că cei care nu-l primesc sunt anatema, împăratul Anastasius I (430–518; împărat între 491 și 518) – un miofizit moderat – l-a suspendat temporar.
Dar Teodosie era susținut de importante personalități ale vieții bisericești de atunci, cum ar fi papa Felix IV al Romei și patriarhul Efrem al Antiohiei.
Atins, către sfârșitul zilelor, de o lungă și dureroasă boală, a suportat totul ca Iov, dând slavă lui Dumnezeu. Înainte de moartea sa, Cuviosul Teodosie cel Mare a chemat la sine trei episcopi apropiați lui și lor le-a descoperit că o să moară curând.
A trecut la cele veșnice după trei zile, la vârsta venerabilă de 105 ani, în anul 529. Trupul său a fost îngropat în peștera în care și-a început ostenelile ascetice, iar mai târziu mormântul său a fost transferat în mănăstirea sa.
La slujba cuviosul Teodosie de la Utrenie, Biserica îi cântă sfântului această sedealnă:
Împodobindu-ți sufletul tău cu înfrânare, cu dureri și cu rugăciuni, cu dumnezeiasca cuviință te-ai făcut părtaș cuvioșilor, pururea slăvite, și daruri de minuni cu adevărat ai primit, spre a tămădui neputințele celor ce te cinstesc pe tine cu credință. Drept aceea și mulțimile demonilor gonind, dai tămăduiri oamenilor prin har (dar), de Dumnezeu purtătorule Teodosie. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu să dăruiască iertare de greșeli, celor ce prăznuiesc cu dragoste sfântă pomenirea ta.
Această alcătuire este – privind viața cuviosului – un foarte complet și de esență rezumat al vieții sale.
Pentru că „dintre toate virtuțile sfântului Teodosie, trei vor rămâne ucenicilor săi ca o moștenire vie (imortalizate cu precizie în această sedealnă): o severă (aspră) asceză („Împodobindu-ți sufletul tău cu înfrânare…”), până la moarte, însoțită de o credință nestrămutată, („…cu dureri…” – punctează pe scurt sedealna, compusă fără îndoială de ucenicii săi: căci
„atins, către sfârșitul zilelor, de o lungă și dureroasă boală, el suportă totul, precum Iov, dând slavă lui Dumnezeu, refuză să-L roage pe Dumnezeu să-l dezlege și nu slăbește întru nimic regula sa de asceză și rugăciune”), mila față de săraci și bolnavi (că pentru aceasta „…daruri de minuni cu adevărat ai primit spre a tămădui neputințele celor ce te cinstesc pe tine cu credință. Drept aceea și mulțimile demonilor gonind, dai tămăduiri oamenilor prin har, de Dumnezeu purtătorule Teodosie”), și sârguința neîncetată către rugăciune și către lauda lui Dumnezeu (…„și cu rugăciune”).
Dar acestor « podoabe » el a adăugat „cuviința cea dumnezeiască”, desăvârșita pază a celor dinăuntru (acesta fiind sensul maximalist, monahal al « fecioriei, curăției »), după cum zice avva Agathon; că fiind întrebat acest avvă: „Ce este mai mare: osteneala cea trupească sau paza celor dinăuntru?”, a răspuns:
„Omul este asemenea unui pom; deci, osteneala cea trupească este frunza, iar păzirea celor dinăuntru este roada. Şi fiindcă, după ceea ce este scris: tot pomul care nu face roadă bună se taie și în foc se aruncă (Mt. 7, 19), arătat este că pentru roadă este toată osârdia noastră, adică pentru păzirea minții. Dar este trebuință și de acoperământul și de podoaba cea de frunze, care sunt ostenelile cele trupești.”
Și, rămânând în cadrul analogiei bătrânului, aș adăuga că frunzele, adică ostenelile cele trupești, sunt încă și mai mult decât acoperământ („zid” – cum ziceam la alcătuirea cuviosului Gheorghe Hozevitul) și podoabă (deși „podoabă” are un înțeles foarte puternic, cum ne arată viersul „Domnul a împărățit, întru podoabă S-a îmbrăcat” – Ps. 92, 1 – , prochimenul vecerniilor de sâmbăta seara): ostenelile trupești, ca și frunzele pomului, sunt indispensabile pentru roadă; ele sunt cele care atrag și absorb lumina (Lumina!). De aici marea prețuire a ostenitorilor, dusă uneori până la extrem.
Pentru această desăvârșire a sfântului putem să-i cerem rugăciunile: „Roagă-te lui Hristos Dumnezeu să dăruiască iertare de greșeli celor ce prăznuiesc cu dragoste sfântă pomenirea ta.”
E aici și o particularitate demnă de remarcat. Se zice: Roagă-te! – dar cu precizarea: mai ales pentru cei ce-ți prăznuiesc pomenirea.
Înainte de moarte, cuviosul Teodosie, ca de altfel toți marii conducători de oameni (și urmând modelul Mântuitorului), făgăduiește o mijlocire specială pentru mănăstirea sa[8].
Aceste ultime cuvinte ale alcătuirii noastre ne integrează în fapt pe toți cei ce-l prăznuim cu dragoste în comunitatea sa, în comuniunea de iubire cu el.
Cum ziceam și în Introducere, sfântul care în viață a fost în fruntea unei comunități pe care a îndrumat-o, este acum în capul adunării euharistice – a sinaxei liturgice – ca prim-slujitor (chiar de n-ar fi fost preot în viață), ca protos, conducându-ne tainic viața, dacă pricepem să ne lăsăm pătrunși de duhul său.
Stihoavna vecerniei mari
Cuviosului Teodosie „purtătorul de Dumnezeu” (teoforul) îi cântăm și o altă alcătuire, la stihoavna Vecerniei („Slava…” stihoavnei vecerniei, alcătuită de Teodor Studitul), însă o alcătuire cu un oarecare caracter de generalitate: pentru „îndreptătorii călugărilor”. De aceea o și întâlnim și în slujbele altor cuvioși. Iată cuprinsul acestei cântări:
Mulțimile călugărilor, te cinstim pe tine, îndreptătorule Teodosie, părintele nostru, că prin tine am cunoscut a umbla, cu adevărat, pe cărarea cea dreaptă. Fericit ești că lui Hristos ai slujit și ai biruit puterea vrăjmașului. Cela ce ești împreună vorbitor cu îngerii, și cu drepții și cu cuvioșii împreună-locuitor, cu care roagă-te Domnului să miluiască sufletele noastre.
E o cântare de laudă, de cinstire, de slavă (nu degeaba e pusă ca „Slavă…” a stihoavnei) a cuviosului, mai ales – cum ziceam – ca „îndreptător” al călugărilor.
E o cântare scrisă de un călugăr (Sfântul Teodor Studitul) pentru un călugăr sfânt (Sfântul Teodosie) și pentru călugări, cântată (sau făcută să fie cântată) de călugări:
„Mulțimile călugărilor (până la urmă, iarăși, în obștea cuviosului s-au «încadrat» toți călugării) te cinstim pe tine, îndreptătorule Teodosie, părintele nostru, («Părinte unic, Teodosie, luase grija fiecăruia și arăta tuturor, prin purtarea și învățăturile sale, un chip viu al lui Hristos»), că prin tine am cunoscut a umbla, cu adevărat, pe cărarea cea dreaptă (explicarea a ceea ce tocmai am spus: „cărarea cea dreaptă” e cărarea călugăriei, cel mai abrupt și mai scurt drum, dar desigur și cel mai greu – la viteze mari cea mai mică greșeală poate fi fatală… De „cărarea cea dreaptă” vorbea și troparul cuviosului Antonie cel Mare, punând-o în legătură cu Sfântul Ioan Botezătorul – adică cu cel ce striga:
„În pustie gătiți calea Domnului!” –, cu sfântul prooroc Ilie, care și el a trăit monahicește și prin pustie , sau cu patriarhul Avraam, la a cărui poveste lui Teodosie îi plăcea atât de mult să mediteze în copilărie, socotindu-l „modelul tuturor celor ce s-au exilat prin dragostea Domnului” – Gen. 12)…”
Și cinstirea, lauda continuă: „…Fericit ești că lui Hristos ai slujit și ai biruit puterea vrăjmașului. Cela ce ești împreună-vorbitor cu îngerii (poate era aici mai fericită traducerea: «împreună-cuvântător», și-atunci era mai clar că-i vorba nu de « iscuțiile» cu îngerii, ci de slăvirea lui Dumnezeu împreună cu îngerii, și mai ales cu îngerii din prima ierarhie, care, cum zice dumnezeiescul Dionisie, “fiind așezată ierarhic în mod nemijlocit lângă obârșia a toată sfințenia, pentru o înălțare directă spre El, fiind plină de cea mai sfântă curăție a luminii celei nemăsurate ce se răspândește din lucrarea de sfințire cea mai presus de desăvârșire – este curată, luminată și desăvârșită. Ea e netulburată de vreo aplecare spre cele de jos…”), și cu drepții și cuvioșii împreună-locuitor (cuvioșii au fost împreună-locuitori pustiului în viață și sunt acum împreună-locuitori în cetatea cea cerească), cu care, roagă-te Domnului să miluiască sufletele noastre”.
Canonul
Canonul cuviosului Teodosie cel Mare de la utrenie stă în strânsă legătură cu Botezul Domnului, căci praznicul cuviosului cade în perioada de după-prăznuire a Botezului.
Astfel, în stihira a treia a cântării a 3-a (ed. 1954) „părăsirea lumii și a celor din lume” e pusă în legătură cu “goliciunea Stăpânului, celei ce s-a făcut în Iordan”.
În cuvinte puține imnograful cuprinde un univers foarte larg de înțelesuri. Când zice „urmarea Stăpânului”, el nu se poate gândi acum decât la Stăpânul Cel ce S-a botezat în Iordan de către Ioan. Urmarea Stăpânului este deci urmarea kenozei (= goliciunii, golirii, deșertării) Stăpânului, a smereniei, a smeririi Sale: El, Cel fără de prihană, a acceptat să se boteze cu botezul pocăinței.
Chemările fiecăruia sunt unice, pentru că persoana este unică și irepetabilă, și pentru că Hristos Însuși e Cel ce face chemarea. Nu importă situația, nu importă momentul (poate să fie banal), ceea ce importă e că Hristos Însuși se înfățișează de o anume manieră (pentru noi, cei exteriori, banală sau ridicolă, dar pentru cel în cauză unică, revelatoare, ș.a.m.d.) celui pe care l-a ales, fără ca el să aibă nici un dubiu asupra întâlnirii, asupra chemării.
Pentru că nu cuvântul lui Dumnezeu atinge propriu-zis sufletul, ci Cuvântul lui Dumnezeu, pe care nu-L interesează formele, ci persoanele.
Asemenea, stihira întâi a cântării a 5-a:
Lipindu-ți mintea de Cel ce ne-a înnoit pe noi în rugăciuni, înțelepțește ți-ai întărit trupul tău cel slăbit cu pustnicia și cu chinuirea, prea fericite Teodosie.
Tot ce a lucrat Mântuitorul în trup a avut rezonanță deplină în trupul, în firea umană, care în El nu era fragmentată, despărțită și împărțită de păcat.
Astfel, El ne-a recapitulat pe toți (câți am fost, suntem și vom fi) întru Sine, și tot ce a făcut întru Sine a făcut și întru noi.
Și pentru că tot ce a lucrat El a fost „bun foarte” (Fac. 1, 31), totul, a produs înnoire în noi. O înnoire pe care o socotim mai degrabă tainică, având, cuprinzând « rezerve de lucrare », ce nouă ne scapă.
Așa și aici. Putem spune unele lucruri, care pot fi adevărate, dar taina rămâne taină și „nu suferă ispitire”, cum cântăm la Întruparea Domnului.
Putem aici să luăm expresia „Cel ce ne-a înnoit pe noi în rugăciuni” ca referindu-se la botezul nostru (ceea ce, dogmatic, e improbabil, pentru că teologia ortodoxă distinge clar între botezul lui Ioan – cu care S-a botezat și Domnul – și botezul Mântuitorului, cu care ne botezăm noi) sau ca referindu-se la înnoirea smereniei, pe care Mântuitorul a întărit-o cu Botezul Său în Iordan, cum arătam și în comentariul la stihira precedentă.
Optând pentru această din urmă variantă, „lipirea minții de Domnul” este acea alipire de Dumnezeu prin golirea, lepădarea de sine (și de lume și de cele ale lumii, cum zicea stihira precedentă) și hrănirea din El – hrănirea din (cu) Trupul și Sângele Său „adevărată mâncare” și „adevărată băutură”:
“Trupul Meu este adevărată mâncare și Sângele Meu, adevărată băutură” – In. 6, 55. Căci hrănirea cu Pâinea Vieții – „Eu sunt pâinea vieții. Părinții voștri au mâncat mană în pustie și au murit /…/ Cel ce mănâncă această pâine va trăi în veac.” (In. 6, 48-49, 58) – e cea care întărește trupul „cel slăbit cu pustnicia și cu chinurile”.
Imnografie
Troparul Sfântului Cuvios Teodosie cel Mare, începătorul vieţii călugăreşti de obşte
Glasul al 8-lea:
Cu curgerile lacrimilor tale ai lucrat pustiul cel neroditor și cu suspinurile cele dintru adânc ai făcut ostenelile tale însutit roditoare; și te-ai făcut luminător lumii, strălucind cu minunile, Teodosie, Părintele nostru. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.
Condacul Sfântului Cuvios Teodosie cel Mare, începătorul vieţii călugăreşti de obşte
Glasul al 8-lea:
Apărătoare Doamnă…
Sădit fiind în locașurile Domnului tău, cu preastrălucitele tale fapte bune ai înflorit și ai înmulțit fiii tăi în pustiu, cu ploile lacrimilor tale udându-i, păstorule al turmelor lui Dumnezeu. Pentru aceasta strigăm ție: Bucură-te, Părinte Teodosie!
Iconografie
Dionisie din Furna arată că Sfântul Cuvios Teodosie Chinoviarhul se zugrăvește bătrân, cu barba despărțită în două, purtând în mână înscrisul: „De nu veți părăsi toate cele ale lumii, nu veți putea fi călugări.” (Erminia picturii bizantine, Sophia, București, 2000, pp. 158, 195).
Sfântul Teodosie cel Mare „Chinoviarhul” – icoană rusească din secolul al XVII-lea cu scene din viața sfântului – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
Posteritatea
„Dintre toate virtuțile sfântului Teodosie, trei vor rămâne ucenicilor săi ca o moștenire vie: o severă asceză până la moarte, însoțită de o credință nestrămutată; mila fată de săraci și bolnavi, și sârguința neîncetată către rugăciune și către lauda lui Dumnezeu.”
Pentru lucrarea de organizare a mănăstirii sale (cea mai mare a vremii), precum și pentru lucrarea de organizare a monahismului de obște din Palestina și Țara Sfântă, Sfântului Teodosie i s-a dat supranumele de Chinoviarhul, adică „începător al vieții de obște”.
Sfântul Teodosie, conducătorul și îndrumătorul celor ce duceau viața comunitară în Palestina și Țara Sfântă, numit „dascălul pustiei”, a rămas în memoria Bisericii ca o stea pentru eternitate strălucitoare pe firmamentul spiritual.
În mănăstirea Sfântului Teodosie (distrusă de perși la marea invazie din anul 614) au trăit o mulțime de sfinți, între care Ioan Moshu și Sofronie, viitor patriarh al Ierusalimului.
Fragmente din moaștele Sf. Teodosie se găsesc și în România, la mănăstirea Râncăciov, județul Argeș.
cititi mai mult despre Sf. Cuv. Teodosie, începătorul vieții călugăreşti de obşte din Palestina si pe: basilica.ro; doxologia.ro
Datini, tradiții și obiceiuri populare românești
Ca majoritatea sfinților Bisericii, Teodosie apare ca un protector al copiilor.
Încălcarea prescripțiilor impuse de sărbătoarea lui atrăgea după sine în principal dezechilibrul sănătății.
Susținând parcă mila sfântului, exprimată implicit în legenda referitoare la încercarea sa inițiatică, având însă echivalent și în viața sfântului, așa cum este ea narată în cărțile de specialitate, sprijinul necondiționat acordat copiilor, venirii pe lume a acestora este completat de o largă implicare în viața oamenilor, pe care îi poate proteja în cele mai variate situații.
O ipostază aparte a sfântului, aceea de protector împotriva cutremurelor, este o dovadă grăitoare a influenței realității istorice asupra fondului mitologic.
Un mare cutremur de pământ, reținut de memoria populară sub numele de „Cutremurul cel mare de la Teodosie“, care a avut loc la 11 ianuarie 1838, adică în ziua patronată de Sfântul Teodosie, a făcut posibilă generarea lanțului de tradiții în care sfântul apare astfel și ca un protector împotriva cutremurelor, extinzându-și astfel sfera de activitate.
Pe Cuviosul Teodosie l-a odrăslit satul Mogarion, care se află în părțile Capadochiei, din părinți binecredincioși; tatăl său se numea Proeresie, iar mama sa Evloghia, care l-au crescut cu bunele obiceiuri și cu învățătura. Ajungând la înțelepciunea cea desăvârșită și învățând dumnezeiasca Scriptură bine, i s-a poruncit ca să citească din sfintele cărți în biserică, către popor; pentru că era dulce grăitor și iscusit cititor, ca nimeni altul.
Deci, citind cuvintele învățătoare spre folosul celor ce ascultau, el singur a tras mari foloase pentru că, luând aminte la ceea ce a poruncit Domnul lui Avraam, ca să iasă din pământul și din neamul său; iar altă dată, gândind la cele pe care le sfătuiește Evanghelia, adică să lase tată, mamă și frați, pentru viața veșnică, el se aprindea cu inima și ardea cu duhul, ca pe toate să le părăsească și să urmeze lui Hristos pe calea strâmtă și anevoioasă.
La acestea totdeauna gândind, se ruga, zicând: „Povățuiește-mă, Doamne, în calea Ta și voi merge întru adevărul Tău”. Apoi, încredințându-se lui Dumnezeu, a luat calea către Ierusalim, pe vremea împărăției lui Marchian, care era aproape de sfârșitul vieții lui, și pe când se adunase în Calcedon Sinodul al patrulea, a toată lumea al Sfinților Părinți, contra lui Dioscor și a lui Eutihie.
Mergând prin Antiohia, Fericitul Teodosie a dorit să vadă pe Cuviosul Simeon, cel ce stătea pe stâlp, voind să se învrednicească de binecuvântarea lui. Deci, a mers acolo, și când era aproape de stâlp, a auzit pe cuviosul strigând: „Bine ai venit, omule al lui Dumnezeu, Teodosie”. El, cum a auzit că acela îl cheamă pe nume, s-a mirat, căci niciodată nu-l văzuse și nu-l știa, și, căzând în genunchi, s-a închinat părintelui cel înaintevăzător. Apoi s-a suit la sfânt, din porunca lui și a căzut la cinstitele lui picioare. Iar el, cuprinzând pe tânărul cel insuflat de Dumnezeu, l-a sărutat și i-a proorocit că va fi păstor al oilor cuvântătoare și pe mulți va răpi de la lupul cel vrăjmaș și i-a spus mai înainte multe altele ce aveau să se întâmple; apoi, binecuvântându-l, l-a slobozit.
Teodosie, întărindu-se cu binecuvântarea cuviosului și sfintele lui rugăciuni avându-le la călătorie, ca ale unui povățuitor și păzitor, a mers pe calea ce-i era înainte și a ajuns în Sfânta Cetate a Ierusalimului, pe vremea patriarhiei lui Iuvenalie.
Străbătând toate locurile de acolo și închinându-se sfintelor biserici, se gândea pe care din două vieți să înceapă: pe cea singuratică, sau pe a celor ce se mântuiesc de obște; și a socotit că în singurătate se va liniști, neștiind însă că și acolo se va lupta cu duhurile vicleșugului și că nu este fără de primejdie. „Dacă cei ce ostășesc în lume nu sunt atât de pricepuți încât la începutul luptelor să se arunce în foc, fiind încă neiscusiți și nedeprinși, cu atât mai mult eu – zicea sfântul întru sine –, neînvățând încă mâinile mele spre luptă și degetele mele la război, nici de sus fiind încins cu putere, cum voi îndrăzni să aleg singurătatea împotriva începătoriilor, puterilor și stăpânitorilor lumii întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății celor de sub cer? Se cade, mai întâi să mă împărtășesc cu sfinții nevoitori și să învăț de la părinți cum mă voi lupta cu vrăjmașii cei nevăzuți; apoi, după o vreme, să adun roadele cele ce cresc în singurătate și liniște”.
Socotind acestea cu înțelepciune, pentru că avea într-însul pe lângă alte fapte bune, și înțelegerea cea desăvârșită, care știe pe toate să le socotească bine, îndată și-a căutat un povățuitor. În acea vreme era mai iscusit între părinții ce viețuiau împrejurul Ierusalimului, un stareț oarecare, anume Longhin, care avea chilia să lingă turnul ce se numea de cei vechi „al lui David”, unde, închizându-se, lucra cu iubire de osteneală, mierea cea dulce a bunătăților.
Mergând fericitul Teodosie la acest stareț a făcut începutul ostenelilor monahicești și, lipindu-se de acel stareț cu tot sufletul, se povățuia de dânsul la toată faptă bună; pentru că acel cuvios era mare cu cuvântul și cu fapta. După multă vreme, a fost mutat de către stareț, chiar fără voia sa, la locul ce se numea vechea ședere; și aceasta pentru următoarea pricină: o femeie dreptcredincioasă și văduvă cinstită, anume Glicheria, fiind slujitoare a lui Hristos, a zidit în acel loc o biserică Preacuratei Stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu, și stăruia cu dinadinsul, cu multă rugăciune, pe lângă Cuviosul Longhin, ca să dea voie lui Teodosie să locuiască lângă biserica cea din nou zidită; dar mucenicul nu voia la început a se despărți de părintele său, însă fiind ascultător, s-a sălășluit acolo, după porunca părintelui; de aici a străbătut pretutindeni vestea de bunătățile lui, pentru că fapta bună face arătat pe cel ce o săvârșește, precum și luminarea aprinsă arată noaptea, pe cel ce o poartă. Au început a veni la dânsul cei ce căutau folos și se adunau cei ce voiau ca să fie următori ai vieții lui.
Viețuind fericitul acolo câtăva vreme, s-a supărat de neodihnă, pentru că nu suferea să fie slăvit de oameni; deci s-a dus de acolo la un munte, unde era o peșteră, în care până astăzi se află sfintele lui moaște; aici, precum se povestește de cei vechi, s-au odihnit de cale și au dormit acei trei magi, care au mers la Hristos, în Betleem, cu daruri, și s-au întors pe altă cale la țara lor. Deci, în acea peșteră s-a mutat Cuviosul Teodosie.
Această mutare a lui acolo a fost cu dumnezeiască rânduială, ca astfel în acel loc să se ridice acea mărită lavră și să se adune pentru Hristos Dumnezeu cete de oști duhovnicești. Fericitul, schimbându-și locul petrecerii sale, și-a schimbat totodată și viața, începând a călători pe o cale mai strâmtă. Dorința lui era să împlinească totdeauna poruncile Domnului, iar mai vârtos era atât de cuprins de dragostea dumnezeiască, încât toate sufleteștile puteri spre nimic din cele ale lumii nu le încorda, fără numai spre Unul Dumnezeu, ca să-L iubească din tot sufletul, din toată inima și cu tot cugetul.
O asemenea dragoste avea în osteneli și nevoințe, încât nu va putea nimeni să o spună cu amănuntul. Rugăciunea lui era neîncetată, privegherea de toată noaptea, lacrimile din ochi totdeauna curgeau ca din niște izvoare; apoi ținea postul fără măsură, pentru că 30 de ani n-a gustat nici pâine, ci mânca numai fructe de finic, sau linte, sau ierburi și rădăcini de pustie, și de acelea foarte puține, numai să nu moară de foame. Când nu se găsea acea hrană prin pustie, hrana lui erau sâmburi de curmale, muiați în apă; iar sufletul neîncetat își hrănea cu cuvântul lui Dumnezeu, săturându-l cu dumnezeiasca râvnă dinăuntru.
Cu viața aceasta a strălucit ca o stea luminoasă și a fost știut de cei ce locuiau în Palestina, căci este cu neputință a se ascunde cetatea stând deasupra muntelui; și veneau la dânsul unii dintre cei iubitori de bunătăți, voind mai mult să aibă împreună cu dânsul acea pustnicească și liniștită viață în peșteră, decât cea luminată din cetăți. Deci, la început avea șapte ucenici; știind că celor ce încep a viețui după Dumnezeu nu le este mai de folos altceva decât pomenirea morții, care este adevărata filosofie, le-a poruncit să sape un mormânt, ca, privind spre dânsul, să-și aducă aminte de moarte, ca și cum ar avea-o înaintea ochilor; iar după ce s-a gătit mormântul, s-a dus părintele să-l vadă și, stând deasupra mormântului, a zis către ucenicii săi ca și cum ar glumi, iar cu ochii sufletești văzând mai înainte cele ce aveau să fie: „Iată, fiilor, mormântul este gata, dar oare este cineva din voi găta de moarte, ca să-l primească mormântul acesta?”.
Acestea zicând sfântul, un ucenic din cei ce erau de față, anume Vasile, cu rânduiala de preot, apucând înaintea altora, a căzut în genunchi înaintea starețului, și plecându-și fața la pământ, cerea binecuvântarea ca să moară și să fie pus în acel mormânt, zicând: „Binecuvântează-mă, părinte, ca eu să înnoiesc mormântul, eu să fiu mort mai înainte de frații care se gândesc la moarte”. Atunci starețul s-a învoit.
Vasile intrând în mormânt, sfântul a poruncit a se face pomenire pentru Vasile, ca pentru un mort, împlinind câte poruncește legea pentru cei răposați, la trei zile, la patru zile, la nouă zile și la patruzeci de zile. Sfârșindu-se pomenirea toată, s-a sfârșit și fericitul Vasile, neavând nici o boală trupească, ci adormind și odihnindu-se ca întru-un somn dulce, a trecut către Domnul.
Trecând 40 de zile de la îngroparea lui, starețul a văzut pe Vasile la pravilă, arătându-se între frați și cântând cu cântăreții; apoi s-a rugat lui Dumnezeu ca să li se deschidă ochii și celorlalți, să vadă pe cel ce se arătase, și, văzându-l unul din frați, anume Aetie, de bucurie s-a repezit să-l cuprindă cu mâinile, dar cel ce s-a arătat era de necuprins și îndată s-a făcut nevăzut. Apoi, ducându-se, zicea în auzul tuturor: „Mântuiți-vă, părinților și fraților, mântuiți-vă, zic; iar pe mine nu mă veți mai vedea aici”.
Aceasta a fost întâia mărturie a bunătăților Cuviosului Teodosie, căci avea un astfel de ucenic gata de moarte, cu a lui povățuire, și după moartea cea trupească arătându-se viu cu sufletul, după cuvântul Domnului din Evanghelie: Cel ce crede în Mine, de va și muri, viu va fi. Despre celelalte daruri minunate ale starețului, ce i s-au dat de la Dumnezeu, cuvântul de față le va arăta.
Sosind praznicul Învierii lui Hristos, ucenicii sfântului, care erau în acea vreme 12, se mâhneau că nu aveau ce să mănânce la praznic, nici pâine, nici unt și nimic altceva din cele de mâncare; iar ceea ce era mai de întristare, era că nici dumnezeiasca Liturghie nu putea să se săvârșească, la un praznic ca acela luminat, nefiind prescuri, nici vin de slujbă, încât rămâneau lipsiți și de împărtășirea Sfintelor Taine; deci, cârteau puțin între dânșii asupra cuviosului, în taină. El, având neîndoită nădejde spre Dumnezeu, a poruncit fraților să împodobească bine dumnezeiescul Altar și să fie fără de grijă, apoi le-a zis: „Cel ce a hrănit pe Israil de demult în pustie și mai pe urmă cu puține pâini a săturat multe mii de oameni, Acela se va îngriji și de noi; pentru că și acum ca și înainte, atât cu puterea, cât și cu purtarea de grijă, același Dumnezeu este în veci”.
Acestea le-a grăit cuviosul cu nădejde și îndată s-au împlinit cuvintele lui; precum de demult lui Avraam i-a stat de față – în Muntele Horeb -, berbecele gata spre jertfă, așa și acestui fericit stareț, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu i s-au gătit toate cele de trebuință. Căci, apunând soarele, a venit un iubitor de Dumnezeu la peștera lor, aducând de la casa lui, pustnicilor din pustie, doi catâri încărcați cu fel de fel de hrană și cu prescuri și vin, spre săvârșirea dumnezeieștilor Taine.
Văzând acestea, ucenicii fericitului, s-au bucurat și au cunoscut de ce dar s-a învrednicit de la Dumnezeu starețul lor. Deci, au prăznuit cu veselie Paștele, iar hrana adusă le-a fost destulă în cele cincizeci de zile. După aceea, fiind iarăși lipsă de hrană, frații se mâhneau, chinuindu-se de foame.
Un oarecare bărbat bogat făcea într-acea vreme milostenii multe tuturor mănăstirilor celor din Palestina, iar locașul lui Teodosie, care era în peșteră, îl trecea cu vederea, neștiindu-l, și prin acesta Dumnezeu îi încerca credința; deci, supărau frații pe părintele că și pe sine și pe dânșii să se facă cunoscuți înduratului bogat, ca să ia și ei, ca și celelalte mănăstiri, milostenie spre hrană.
Cuviosul Teodosie, nevoind nicidecum să fie cunoscut de cineva din mireni și nădăjduind nu spre oameni, ci spre Dumnezeu, care deschide mâna Sa și satură pe tot cel viu de bunăvoie, mângâia pe ucenicii săi și-i învăța că în răbdare să aștepte mila lui Dumnezeu, nădăjduind spre Acela Care satură tot sufletul cel flămând; pentru că, dacă dă hrană dobitoacelor celor necuvântătoare și puilor corbilor, celor ce-l cheamă pe El, cu atât mai vârtos făptura Sa cea înțelegătoare și cuvântătoare nu o va lipsi de hrana cea trebuincioasă.
Astfel, mângâind sfântul pe frații cei împuținați cu sufletul, a venit cineva la el, aducând un dobitoc încărcat cu multe bucate, și acela mergea nu la peștera lui Teodosie, ci aiurea, ca să dea bucatele ce aducea; iar când era aproape de peșteră și voia să treacă de ea, dobitocul a stat și nu mergea mai departe din loc; deși era bătut de stăpânul său, totuși stătea nemișcat în loc, ca piatra; deci, cunoscând omul acela că voia lui Dumnezeu și puterea nevăzută țineau dobitocul de stătea nemișcat, i-a slăbit frâul și l-a lăsat ca să meargă unde va voi. Dobitocul, ca și cum ar fi fost tras cu mâna, a mers drept la locașul Cuviosului Teodosie, care era în peșteră. Deci, cunoscând omul bunăvoire a Domnului și purtarea de grijă pentru robii Săi, a dat toate bucatele cuviosului stareț și ucenicilor lui. Într-acea vreme au încetat ucenicii sfântului a se mai împuțina cu sufletul și se sârguiau să fie râvnitori nădejdii și credinței celei tari către Dumnezeu, precum și către părintele lor.
Înmulțindu-se frații în toate zilele, pentru că izvoarele darurilor de care era plin Sfântul Părinte chema la sine multe suflete care iubeau fapta bună, pe care ar putea cineva să-i numească cerbi înțelegători și doritori de izvoarele cele duhovnicești; căci mulți senatori și bogați au venit să locuiască cu dânsul. Însă peștera fiind strimta pentru a încăpea atât de mulți, frații rugau pe cuviosul ca să lărgească mănăstirea afară de peșteră și să facă loc mai mare oilor celor cuvântătoare. Ei ziceau: „Nu te îngriji, părinte, de cele pentru zidirea mănăstirii, ci numai poruncește, căci mâinile noastre sunt de ajuns”.
Atunci văzând sfântul că este silit să fie păstor la o turmă mai mare și se tulbură liniștea, se muncea de felurite gânduri, pe de o parte nevrând să lase liniștea, ca pe o adevărată maică, iar pe de alta îngrijirea pentru frați o socotea a fi mai mare lucru; pentru că omul este dator să viețuiască nu numai pentru el însuși, ci mai mult pentru aproapele, pentru care lucru însuși Hristos Domnul a fost pildă, adunând ucenici și apoi, fiind păstor oilor celor cuvântătoare, Și-a pus chiar sufletul pentru dânsele.
Acestea gândind Cuviosul Teodosie, nu pricepea de ce să se țină? De liniște, ori de grijă pentru mântuirea fraților; deci, uneori se ducea cu gândul la una, iar alteori spre cealaltă. Atunci, ce a făcut fericitul? Toate le-a îndreptat spre Dumnezeu, Care poate pe amândouă să le aducă spre folos; pentru ca și de roadele liniștii să nu se păgubească, și nici plata pentru mântuirea și îngrijirea fraților să n-o lase. De vreme ce nu în singurătatea trupului, ci în bunăstare și în alinarea inimii, se săvârșește viața monahicească.
Cuviosul avea în minte și proorocia Sfântului Simeon Stîlp-nicul, care îi proorocise despre păstorirea oilor celor cuvântătoare.
Însă el încredința voii lui Dumnezeu lucrul ce avea să înceapă și Lui se rugă ca să-i arate cu încredințare, de îi va fi plăcută zidirea mănăstirii, și cu semn de minune să-i arate locul pe care să se pună temeliile locașului.
Luând o cădelniță și umplând-o de cărbuni stinși, a pus tămâie și umbla prin pustie, rugându-se astfel:
„Dumnezeule, Cel ce prin multe și mari minuni ai încredințat pe Israel și pe plăcutul Tău Moise, prin felurite semne, ca să primească începătoria peste poporul Tău; după aceea toiagul l-ai prefăcut în șarpe, iar mâna ai umplut-o de lepră și apoi ai însănătoșit-o; Cel ce ai schimbat apa în sânge și sângele iarăși în apă cu înlesnire l-ai prefăcut; Cel ce ai dat lui Ghedeon prin lina semnul biruinței, Făcătorule al tuturor și Atotțiitorule; Cel ce lui Iezechia, prin umbra cea întoarsă înapoi pe trepte, i-ai încredințat adăugire de viață; Cel ce rugăciunile lui Ilie le-ai ascultat și foc din cer ai trimis, pentru întoarcerea necredincioșilor și ai ars lemnele, jertfele și pietrele; Tu și acum același Dumnezeu ești, ascultă-mă pe mine, robul Tău, și-mi arată locul unde va fi plăcut Stăpânirii Tale, ca să se ridice sfânta biserică și să se facă locaș robilor Tăi și ucenicilor mei. Vei arăta aceasta cu adevărat, în locul unde se vor aprinde acești cărbuni de la sine, în slava Ta, spre cunoștința multora și spre încredințarea adevărului”.
Acestea și altele asemenea grăindu-le în rugăciune, înconjura locurile pe care le vedea, unele mai cuviincioase decât altele pentru mănăstire; și a ocolit mult pământ pustiu până la locul ce se numea Cutil și până la malurile iezerului celui cu smoală, având acei cărbuni stinși în cădelniță. Când a văzut că nu se aprind, nici dorirea lui nu se împlinea, a gândit să se întoarcă la peșteră.
Deci, întorcându-se și nefiind departe de peșteră – o! cine va lăuda după vrednicie puterea Ta, Nemuritorule Împărate! -, îndată a ieșit din cădelniță fum binemirositor, căci cărbunii s-au aprins. Atunci a cunoscut sfântul că acela este locul unde binevoiește Dumnezeu să zidească locașul, arătând nu cu graiul, ci prin minune. Îndată ucenicii sfântului s-au apucat de lucru, punând temelia; apoi au zidit biserica, chiliile, ograda și locaș larg degrabă au făcut, cu ajutorul Celui Preaînalt; deci, lavra Cuviosului Teodosie s-a făcut vestită și slăvită și într-însa s-a început viață de obște.
A dat Domnul în lavra aceea toată îndestularea, încât cei ce locuiau într-însa se îmbogățeau nu numai cu duhovnicești bogății de lucruri bune, ci și de cele trupești nu se simțea trebuință; și era acolo odihna nu numai a monahilor, ci și a mirenilor, străinilor, călătorilor, săracilor, scăpătaților, bolnavilor și neputincioșilor. Deoarece Cuviosul Teodosie era milostiv, iubitor de oameni și îndurat, arătând că este din inimă tuturor părinte, tuturor prieten iubit, tuturor rob și slujitor osârdnic, curățind rănile bolnavilor, mângâind pe cei leproși, adăpându-i și făcându-le toată slujirea.
Apoi arăta mare dragoste spre cei ce veneau de pretutindeni, ospătându-i, odihnindu-i și cu toate trebuințele îndestulîndu-i; astfel, cuviosul era adăpostire de obște a tuturor, de obște primitor, de obște casă, de obște ospăț, de obște vistierie a neputincioșilor, flămânzilor, săracilor și a străinilor; pentru că toți se îndulceau de dragostea aceluia, de milă și de îndurările sale și nu era nimeni trecut cu vederea de dânsul. Aceasta au văzut-o cei ce slujeau la mese în mănăstire, căci uneori se întâmplă a se pune 100 de mese într-o zi, pentru toți cei ce veneau, străini și săraci; atât era de iubitor de străini Cuviosul părinte Teodosie.
Dar Dumnezeu Însuși, fiind dragoste și văzând atâta dragoste către aproapele în plăcutul Său, i-a binecuvântat mănăstirea lui; căci într-însa, fiind puțină hrană, se înmulțea nevăzut și sătura multe mii de oameni.
Odinioară, fiind foamete în Palestina și mulțime de săraci și scăpătați adunându-se de pretutindeni la porțile mănăstirii, ca să-și ia obișnuita milostenie, ucenicii s-au întristat și au spus fericitului că n-au atâta hrană ca să dea tuturor care cereau; iar el, căutând cu mâhnire asupra lor, le-a defăimat necredința și le-a zis: „Îndată să deschideți porțile, ca toți să intre”. Deci, intrând săracii și scăpătații, au șezut la rând. Cuviosul a poruncit ucenicilor ca să pună pâine înaintea lor și, mergând ucenicii mâhniți la cămara cu pâine, crezând că nu vor afla nimic: o! minune, deschizând cămara, au găsit-o plină de pâini, pentru că mâna lui Dumnezeu, purtătorul de grijă al tuturor, a umplut-o pentru credința robului Său.
Atunci frații au lăudat pe Dumnezeu pentru o minune ca aceasta și s-au minunat de nădejdea cea mare a părintelui lor. Făcându-se praznic în mănăstirea lor, în ziua Adormirii Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, și la praznic venind mult popor și nefiind bucate îndeajuns pentru toată mulțimea, Cuviosul Teodosie căutând spre cer și puține pâini binecuvântând, a poruncit să le pună înaintea mulțimilor; înmulțindu-le Dumnezeu, a săturat poporul, precum s-a săturat odinioară din cele cinci pâini, ba încă și pentru cale și-au luat merinde.
Frații, adunând prisosul rămas, multe coșnițe au umplut, pe care păstrându-le, au mâncat din ele mult timp. De multe ori, mii de oameni fiind adunați la mănăstire, încât se părea că nici fântânile nu vor fi destule spre adăparea atâtor suflete, toți erau hrăniți cu mâinile hrănitorului celui milostiv. Apoi a zidit cuviosul multe case pentru străini și multe bolnițe, pentru monahi și deosebite pentru mireni, precum și pentru cei prea îmbătrâniți în osteneli. Ba încă cerceta și pe cei ce erau în munți și în peșteri și se îngrijea de dânșii ca un tată de copiii săi, miluindu-i cu îndurările. Drept aceea, le purta de grijă de toate câte trebuiau corpului și sufletului, învățându-i și dojenindu-i și pe mulți izbăvindu-i de înșelăciunea satanei.
Dar în locașul cuviosului erau frați nu numai de un neam și de o limbă, de aceea a făcut și alte biserici în care fiecare neam să binecuvânteze pe Dumnezeu în graiul său. Drept aceea, în biserica cea mare a Preacuratei Născătoare de Dumnezeu erau grecii, într-a două erau iviriții, iar într-a treia armenii, care cântau în limbile lor rânduiala bisericească, de șapte ori pe zi, după cum zice David: De șapte ori în zi Te-am lăudat, Doamne.
Însă pentru cei bolnavi biserică era deosebită. În vremea împărtășirii cu Preacuratele Taine, toți frații din toate bisericile se adunau în biserica cea mare, în care cântau grecii, și împreună se împărtășeau.
Deci, toți frații petrecători aici, fiii cuviosului părinte, pe care duhovnicește i-a născut și în învățătură păstorește i-a crescut și la faptă bună i-a povățuit, erau în număr de 693, din care mulți erau conducători de la alte mănăstiri, învățându-se aici ocârmuirea cea bună de la Sfântul Teodosie, cel plin de duhovnicească înțelepciune, care își păștea turma, nu certând-o cu toiagul, ci cu cuvântul păstorind-o; adică cu cuvântul cel dres cu sare, care mișca sufletul și străbătea până la adâncul minții; căci cu cuvântul și cu fapta învăța singur, făcându-se pildă a turmei. Pentru aceea, când sfătuia cu dragoste sau certă pe cineva, era înfricoșător. Cu toate acestea era iubit de toți și dulce la vorbă.
La dânsul era minunat și lucrul acesta, că fiind neînvățat în înțelepciunea cea din afară, nici iscusit în cărțile elinești, dădea învățătură cu atâta îndestulare de cuvinte, încât nici dacă ar fi îmbătrânit cineva în cărți și ar fi străbătut desăvârșit învățătura retoricească cu vorbire frumoasă, nu putea să se asemene lui. Pentru că învăța nu din înțelepciunea cea omenească, ci din darul lui Dumnezeu, care grăia către dânsul precum către proorocul Ieremia în taină: Iată, am dat cuvintele Mele în gura ta.
Apoi, fericitul grăia de la dânsul multe cuvinte alese, iar altele din cuvintele apostolești, din așezămintele Sfinților Părinți și din cuvintele cele pustnicești ale Marelui Vasile, al cărui urmaș era cu viața, și râvnitor al Scripturilor celor de Dumnezeu înțelepțite, ale acestui sfânt. Este bine și de folos să pomenim o învățătură a lui, din cele multe și mari; adică această:
„Rogu-mă vouă, fraților, zicea el, pentru dragostea Domnului nostru Iisus Hristos, care S-a dat pe Sine pentru păcatele noastre, să ne îngrijim de sufletele noastre, să ne întristăm pentru deșertăciunea acestei vieți trecătoare, să ne îndreptăm spre cele viitoare, în mărirea lui Dumnezeu și a Fiului Său; să nu petrecem în lenevire și slăbănogire, trecându-ne vremea de astăzi în trândăvie și amânând începerea lucrului celui bun până mâine, că nu cumva să fim aflați fără fapte bune, de către Cel Care cere sufletele noastre și ne vom lipsi din cămara cea de bucurie; atunci în deșert vom plânge pentru vremea vieții cea trecută rău, tânguindu-ne, când nici un folos nu va fi celor ce se căiesc. Acum este vremea bine primită; acum este ziua mântuirii, acesta este veacul pocăinței, iar cel viitor al răsplătirii. Acesta este al lucrării, iar acela al răsplătirii. Acesta este al răbdării, iar acela al mângâierii.
Acum Dumnezeu este ajutător al celor ce se întorc din calea cea rea, iar atunci va fi înfricoșător întrebător al faptelor omenești, al cuvintelor și al gândurilor, înaintea Căruia nu este cu putință a se tăinui. Acum să ne îndulcim de îndelunga Lui răbdare, iar atunci vom cunoaște dreapta Lui judecată, când vom învia, unii spre muncă veșnică, iar alții spre viața veșnică; și vom lua fiecare după faptele noastre. De ce întârziem dar să ne supunem lui Hristos, Celui ce ne-a chemat în cereasca Lui împărăție? Oare să nu ne trezim? Oare să nu ne întoarcem de la viața cea deșartă, spre evangheliceasca desăvârșire?
Va veni ziua Domnului cea înfricoșată și de spaimă, în care cei ce vor fi de-a dreapta lui Dumnezeu și prin fapte bune se vor apropia de El, vor fi primiți în Împărăția cerească, iar pe cei de-a stânga, care vor fi lepădați pentru lipsa faptelor bune, îi va acoperi focul gheenei, întunericul cel veșnic și scrâșnirea dinților.
Noi zicem că suntem doritori de cereasca împărăție, iar pentru ca s-o câștigăm nu ne îngrijim; și neostenindu-ne câtuși de puțin la împlinirea poruncilor Domnului, în deșertăciunea minții noastre nădăjduim să câștigăm cinstea cea întocmai ca a acelora care până la moarte s-au nevoit împotriva păcatului”.
Așa învățând cuviosul pe ucenicii săi, îi povățuia să aibă multă sârguința spre mântuire. Însă acum este vremea să pomenim și de râvna lui pentru dreapta credință; pentru că, deși era blând cu obiceiul către toți, însă unde se făcea nedreptate dreptei credințe, acolo el era ca un foc arzător sau ca o sabie tăietoare, armă nebiruită asupra celui potrivnic.
În acea vreme împărățea Anastasie (491-518), cel ce luase sceptrul după Leon cel Mare (457-474) și după Zenon (474-491); împărăția aceluia se părea ca un răi de plăcere, dar mai pe urmă s-a arătat ca un câmp pustiu, pentru că se făcuse ca unii din păstorii care risipesc și pierd turma lor și cu apă tulbure își adapă oile, fiindcă s-a vătămat cu eresul lui Eutihie și al lui Sever cel fără de minte; astfel, tulbura Biserica lui Dumnezeu, lepădând al patrulea Sinod sobornicesc al Sfinților Părinți, cel din Calcedon (451); apoi izgonea pe episcopii cei dreptcredincioși de pe scaunele lor, iar pe cei rău slăvitori îi punea în locurile acelora; precum și pe mulți din cei dreptcredincioși plecându-i spre a sa rătăcire, pe unii cu îngroziri, iar pe alții cu cinste și cu daruri.
Acela a îndrăznit cu meșteșugul lui cel înșelător a se atinge și de acest stâlp nemișcat întru credință, de Cuviosul părintele nostru Teodosie. Vicleșugul era astfel: Anastasie a trimis 30 de litre de aur cuviosului, ca și cum ar fi spre hrană și îmbrăcămintea săracilor și spre trebuința bolnavilor, iar în fapt el vina voința cuviosului pe care toată Palestina îl ascultă și sfatul său îl urmă; iar marele părinte, cunoscând vicleșugul împăratului, s-a făcut ca un vultur zburător în nori, neajuns de nimeni, căci cuviosul mai ales vina pe împărat, care voia să-l prindă pe el.
Deci, aurul cel trimis nu l-a lepădat, ca să nu arate că defaimă credința împăratului și să nu dea pricină mâniei lui; ba încă prin milostenia făcută din aurul acela să-i mijlocească de la Dumnezeu milă, povățuindu-l pe calea cea dreaptă. Dar întru nimic n-a sporit milostenia, de vreme ce nu cu dreptate, ci cu vicleșug a fost trimis aurul. Însă împăratul nădăjduia să aibă pe Teodosie la un gând cu sine, de vreme ce luase aurul, dar deșartă i-a fost nădejdea lui.
Pentru că venind vremea în care împăratul, prin scrisorile sale, cerea de la cuviosul mărturisirea credinței – însă o mărturisire cum el nădăjduia, unită cu a lui Eutihie și a lui Sever -, atunci cuviosul, adunând pe toți cetățenii pustiului, ca un bărbat puternic și povățuitor de oaste duhovnicească, a stat cu tărie împotriva păgânătății eretice.
Împăratului i-a răspuns prin scrisoare astfel: „Când aceste două ne stau în față, împărate, adică, ori cu urâciune voind a viețui fără minte, ori a muri cu cinste, urmând dogmelor celor drepte ale sfinților, să știi că moartea mai mult o cinstim, pentru că nu primim dogmele cele noi, ci urmăm așezămintele părinților celor care au fost mai înainte; iar pe cei care voiesc a născoci altele, pe aceia cu dreaptă credință îi lepădăm și îi dăm blestemului și din cei hirotoniți de cei fără de minte, nu primim pe nici unul. Să nu ne fie nouă aceasta, Hristoase, Împărate!
Iar de s-ar întâmpla ceva într-aceasta, punând martor al adevărului pe Dumnezeul cel hulit de dânșii, împotrivă vom sta până la sânge; și precum pentru patrie, astfel și pentru dreapta credință ne vom pune cu plăcere sufletele noastre, chiar de am vedea Sfintele Locuri pierdute prin foc. Pentru că, ce trebuință este numai de nume, adică să se numească locuri sfinte, când acea sfințenie suferă de la eretici ocară cu fapta. Drept aceea, noi nicidecum nu voim, nu numai să grăim, dar nici să gândim ceva împotriva sfintelor soboare a toată lumea. Dintre care cel dintâi a fost împodobit cu trei sute optsprezece părinți, care s-au adunat la Niceea, contra lui Arie și anatemei dându-l pe ticălosul acela, l-au înlăturat de la trupul Bisericii, de vreme ce necredinciosul dogmatiza pe Fiul lui Dumnezeu străin de ființa Tatălui și aducea dogmele nedreptei credințe.
Al doilea sinod, prin îndemnarea dumnezeiască s-a adunat la Constantinopol, contra lui Macedonie, care grăia hule asupra Duhului Sfânt. Al treilea s-a adunat la Efes, contra lui Nestorie cel cu limba necurată, care hulea trupul lui Hristos cel luat din Preacurata Fecioară. După aceasta s-a adunat în Calcedon soborul celor trei sute trei zeci de purtători de Dumnezeu părinți, care au grăit întocmai cu sinoadele cele dintâi, iar pe cele grăite de cei de mai înainte le-au întărit; apoi, pe ticălosul și hulitorul Eutihie, împreună cu Dioscor, l-a înlăturat de la sfințitul și bisericescul trup și apostoleasca credință au întărit-o; iar pe tot cel ce gândea cele potrivnice l-a socotit străin de Biserica lui Hristos.
În fața acestor sinoade să se aprindă asupra noastră foc, să se ascută sabie și moartea cea mai amară să ne pună nouă în față, iar mai ales, de se poate, nenumărate morți să fie, noi nicidecum nu ne vom lepăda de dreapta credință adevărată, nici prin eres nu vom necinsti cele ce părinții bine le-au primit. Martori să ne fie sudorile și nevoințele cele multe, pe care le-au suferit Sfinții Părinți pentru credință. Ci acelea vor rămâne tari și nemișcate pentru noi, ca și pentru aceia cărora cu cuviință este a urma pe Dumnezeu, iar pacea lui Dumnezeu, care covârșește toată mintea, să fie povățuitoare și păzitoare stăpânirii tale”.
Cu această scrisoare cuviosul a arătat râvna sa pentru dreapta credință. Citind această împăratul, s-a rușinat și s-a mai potolit puțin; apoi și războiul cel dinăuntru asupra celor dreptcredincioși a încetat o vreme. După aceea, a scris cuviosului cu smerenie, aruncând asupra altora pricina tulburării bisericești, zicând: „La acest lucru nou nu suntem noi pricinuitori, omule al lui Dumnezeu, pentru care cu îndrăzneală chemăm ca martor ochiul lui Dumnezeu cel atotvăzător; ci de la aceia iese atâta tulburare, care mai mult decât alții se cădea să cinstească dogmele. Căci ei, dorind fiecare ca să se arate și cu cuvântul și cu vrednicia mai întâi, unul pe altul se întrec și caută să ne atragă și pe noi către ei. Înștiințat lucru să fie cuvioșiei tale, că unii din monahi și din clerici, părându-li-se a înțelege drept niște sminteli ca acestea, au pornit sârguindu-se, precum am zis, ca să se arate pe ei mai întâi”.
După aceasta, trecând puțină vreme, iarăși s-a întărâtat împăratul, având nestatornicie, și s-a ridicat asupra dreptei credințe. Deci, iarăși s-au dat în toate părțile, cum și în sfânta cetate a Ierusalimului, porunci împărătești, care lepădau sfintele soboare, dar mai ales pe cel din Calcedon. Atunci, iarăși s-a arătat duhovnicescul ostaș, Cuviosul Teodosie, care era acum bătrân cu anii, însă avea putere de tânăr. Căci toți de frică tăcând și cei mai mulți învoindu-se cu împăratul, cuviosul venind din locașul său, a intrat în sfânta biserică cea mare a Ierusalimului; apoi, urcându-se acolo unde este obiceiul preoților a face citire către popor și cu mâna făcând semn de tăcere, cu mare glas a strigat: „Dacă nu socotește cineva pe cele patru sfinte sinoade a toată lumea, întocmai ca și pe cele patru Evanghelii, anatema să fie”.
Acestea zicându-le, ca un înger a înspăimântat pe popor și nici unul din potrivnici n-a îndrăznit să zică vreun cuvânt. Apoi, chemând pe ucenicii săi cei mai aprinși în credință, umbla prin cetăți și prin sate, pierzând eresul și întărind bună credință. Aflând împăratul despre acest lucru, l-a pedepsit cu izgonire, neștiind ticălosul că se apropia sfârșitul său. Deci, cuviosul a fost trimis în surghiun, iar împăratul Anastasie în curînd s-a lipsit de viața cea pământească, vremelnică. Atunci, îndată mărturisitorul lui Hristos, Teodosie, s-a întors în locașul său, împreună cu toți ceilalți care au pătimit izgoniri pentru dreapta credință. Agapit, episcopul Romei vechi și Efrem, episcopul Antiohiei, au scris către dânsul, fericindu-l cu multe laude pentru răbdarea ce a arătat și pentru izgonirea ce a suferit pentru adevărata credință, încât era gata să sufere și moarte.
Acum este vremea să trecem la povestirea minunilor Sfântului Teodosie.
În timpul acela, când porunca pagină a împăratului Anastasie se punea de față, în cetatea Ierusalimului erau adunați toți părinții din locașurile Palestinei. Cuviosul Teodosie, precum am zis, venind acolo cu ucenicii săi, și tot soborul acesta fiind în locul ce se cheamă Ierotion. În acel loc este un scaun mare, zidit de marele Constantin, unde în toți anii se făcea înălțarea cinstitei Cruci a Domnului.
Atunci, o femeie oarecare, având în sinurile sale o durere pe care doctorii o numeau carchin (cancer), pătimind de multă vreme și neavând nici o ușurare de la ei, a venit acolo și stătea întristată aproape de ceata sfinților; apoi, apropiindu-se de unul din ei (acesta era Cuviosul Isidor, care mai pe urmă a fost egumen al locașului Suchiei), i-a arătat, plângând, boala să și l-a întrebat dacă este în acel sobor Cuviosul Teodosie și cum este el la chip. Isidor i-a arătat cu degetul pe sfânt; deci, ea mergând către dânsul, nu într-alt chip, ci ca și femeia aceea căreia îi curgea sânge și care s-a atins de marginea hainei Domnului, așa și dânsa și-a descoperit pieptul și s-a atins în taină de haina monahicească ce era pe cuviosul și îndată a câștigat tămăduire.
Aceasta nu s-a tăinuit de cuviosul, căci întorcându-se către femeie, i-a zis: „Îndrăznește fiică, căci Stăpânul meu a zis: Credința ta te-a mântuit”. Fericitul Isidor cu sârguință a alergat la femeie, vrând să vadă minunea ce se făcuse; și a văzut că nici un semn nu se mai afla în acel loc, unde erau rănile netămăduite.
După moartea împăratului Anastasie și după întoarcerea din surghiun a cuviosului părinte, obiceiul lui era ca să meargă în Betleem pentru rugăciuni. Odinioară, vrând să se odihnească de oboseală, s-a abătut din cale la locașul Cuviosului Marchian; iar el, cu dragoste primind pe doritul oaspete, nu avea cu ce să-l ospăteze – pentru că într-acea vreme nu avea nici pâine, nici grâu, și după îndestulată vorbă duhovnicească, când a fost vremea mesei, Marchian a poruncit ucenicilor săi ca, fierbând linte, s-o pună înaintea lor.
Teodosie, înțelegând sărăcia cea mare în care se afla Marchian, a poruncit ucenicilor săi să aducă pâinile ce le adusese de acasă în traistă pentru călătorie și să le pună înainte. Plecând ucenicii, Cuviosul Marchian a zis către Cuviosul Teodosie: „Să nu te superi pentru aceasta părinte, că ți-am făcut ospăț sărac, nici să te mâhnești că n-am pus pâine înainte, pentru că suntem foarte mult lipsiți și n-avem grâu nicidecum”.
Zicând el aceasta, minunatul Teodosie a căutat spre barba lui Marchian și a văzut un grăunte de grâu, care nu se știe de unde căzuse în barbă, pe care luându-l încetișor cu dreapta și cu fața veselă zâmbind, i-a zis: „Iată grâul; deci cum ziceți că grâu nu aveți?”. Fericitul Marchian luând cu bucurie grăuntele din mâinile lui Teodosie, ca pe o sămânță bine roditoare, a poruncit să-l ducă în jitniță, crezând că binecuvântarea Sfântului Teodosie, fără osteneală, va aduce rod mai mult decât holdele cele lucrate.
Aceasta s-a și întâmplat, pentru că a doua zi după plecarea lui Teodosie, ucenicii vrând să deschidă ușile jitniței, au găsit-o plină cu grâu, încât nici ușile nu se puteau deschide. Deci, Marchian a trimis la Cuviosul Teodosie, înștiințându-l despre minunea ce se făcuse, mulțumindu-i pentru înmulțirea grâului. Cuviosul i-a răspuns: „Nu eu, ci tu, părinte, ai înmulțit grâul, căci din barbă ta s-a luat acel grăunte”.
Altă dată o femeie cinstită din Alexandria a venit la locașul Cuviosului Teodosie, cu micul său fiu, care văzând pe sfântul părinte de departe, a strigat către mama sa, arătând cu degetul spre fericitul: „Acesta m-a izbăvit de înecare în puț, ținându-mă de mână ca să nu mă afund în apă”. Iar mama, căzând la picioarele cuviosului, a zis: „Pruncul acesta, jucându-se cu alții, a căzut din nebăgare de seamă în puțul cel mai adânc și socoteam că s-a înecat acolo și a murit.
Deci, tânguindu-ne pentru dânsul ca după un mort, am slobozit un om în puț, ca să scoatem din apă trupul pruncului, iar el s-a aflat viu, șezând deasupra apei. Mirându-ne, și întrebându-l cum de nu s-a afundat în apă, el ne-a spus că un monah bătrân, arătându-se, l-a apucat de mână și-l ținea deasupra apei. Deci, eu de atunci luându-mi pruncul, înconjor cetățile, satele, munții și pustiile, până ce voi afla pe acel părinte; și iată te-am aflat pe cuvioșia ta, pe care te-a cunoscut pruncul meu, cel mântuit de înecare prin tine”.
O altă femeie, pătimind grele dureri în toți anii după nașterea copiilor pe care îi năștea morți, deși mult roditoare, tot nu avea fii; ea era mult roditoare, căci năștea adeseori, dar fără fii, căci rodul era mort mai înainte de a ieși din pântece. Deci, a rugat cu lacrimi pe Cuviosul părinte Teodosie, ca și el să se roage pentru dânsa, să înceteze pierzarea fiilor care se nasc dintr-însa și să i se ușureze durerile cele grele.
L-a mai rugat pe cuviosul, că de va naște vreun prunc de parte bărbătească, să-i dea voie, să-i pună numele Teodosie. Că zicea: „De vei porunci ca acela care are să se nască din mine să se cheme cu numele tău, nădăjduiesc că va fi viu pruncul”.
Cuviosul s-a învoit la cererea ei și a făcut rugăciune către Dumnezeu cu dinadinsul pentru dânsa; când era să nască, n-a avut durerile de mai înainte, ci a născut mai ușor, și cel născut era viu și de parte bărbătească; apoi l-a numit cu numele cuviosului; iar înțărcîndu-l și mai crescând puțin, l-a dus în locașul cuviosului părinte și l-a dat lui Dumnezeu spre călugărie.
Asemenea și altă femeie din Betleem, întristându-se pentru copiii săi, care mureau, când a numit pe pruncul născut după numele cuviosului, l-a avut viu și a crescut sănătos cu trupul, făcându-se om iscusit, fiind un zidar ales.
Odată supărau pe oameni în Palestina omizile și lăcustele, dar cuviosul era foarte bătrân în acea vreme, neputând nici a umbla; însă a poruncit ucenicilor să-l aducă în câmp, unde se făcea pierzarea roadelor pământului; acolo a certat lăcustele și omizile, zicând: „Așa vă poruncește vouă Stăpânul vostru cel de obște al tuturor, să nu pierdeți ostenelile omenești și să nu mâncați hrana săracilor”. Îndată lăcustele s-au dus ca un nor, iar omizile au pierit.
Altă dată frații aveau trebuință de haine, încât erau foarte lipsiți și dezbrăcați și-l supărau pe cuviosul, venind la el; iar el nu avea ce să le dea, ca să-și cumpere haine și-i era milă. Însă după făgăduința Stăpânului a toate, grăia către dânșii: Nu vă îngrijiți de ziua de mâine, ci căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui, căci toate celelalte se vor adăuga vouă; pentru că Tatăl vostru cel ceresc știe de ce aveți trebuință mai înainte de cererea voastră.
Așa mângâind sfântul pe frați, a venit un bărbat necunoscut de nimeni, care nici n-a spus cine-i și de unde este. Acesta a dat cuviosului o sută de galbeni pentru trebuința mănăstirească și s-a dus. Cuviosul, mulțumind lui Dumnezeu pentru o purtare de grijă ca aceea, a dat galbenii pentru îmbrăcămintea fraților și s-au îndestulat toți cu haine multă vreme.
Iulian, păstorul Bisericii Vostriei, care la începutul vârstei sale învățase de la cuvios citirea cărților, a spus despre dânsul: „Am venit odată – zice el –, cu cuviosul părinte în Vostria; și iată o femeie vestită cu răutatea, întâmpinându-ne, a căutat spre cuvios cu mânie și l-a numit înșelător și mincinos; dar îndată a ajuns-o pedeapsa lui Dumnezeu, căci, deodată căzând, a murit”.
Mi s-a întâmplat, spunea același Iulian, a merge pe lângă o mănăstire în care erau monahi cuprinși de eresul lui Sever, care, văzându-ne, au început a da în toaca bisericii spre adunarea fraților, mai înainte de obișnuita vreme a cântării; iar cuviosul, înțelegând că vrea să ne facă oarecare asupreală, s-a aprins cu dreaptă mânie și proorocește a zis cuvântul Stăpânului nostru Hristos: Nu va rămâne aici piatră pe piatră, care să nu se risipească. N-a zăbovit împlinirea cuvintelor sale, căci, puțină vreme trecând, au năvălit agarenii (arabii) noaptea la mănăstirea aceea, și, luând toate ce se aflau într-însa și robind pe toți monahii, au ars mănăstirea și s-a risipit acel loc, după proorocia sfântului.
Un comite al ostașilor greci de la răsărit, care se numea Chiric, îndrăzneț la războaie și cucernic spre Dumnezeu, mergând asupra perșilor, s-a dus mai întâi în Ierusalim să se închine la Sfintele Locuri și să câștige ajutorul lui Dumnezeu asupra vrăjmașilor; el a venit și în locașul lui Teodosie, de vreme ce, străbătând pretutindeni slavă pentru sfințenia cuviosului părinte, îi atrăgea pe toți la dânsul. Drept aceea, vorbind mult cu sfântul, s-a folosit de la dânsul; pentru că a auzit din sfințita lui limbă ca să nu nădăjduiască numai spre arcul său, nici să se bizuiască pe zecile de mii de ostași, ci pe unul Dumnezeu să-L știe de ajutător și să nădăjduiască spre puterea Lui nebiruită, căruia și este cu înlesnire să facă aceasta: adică, unul să gonească o mie, iar doi să biruiască zeci de mii.
Dintr-o învățătură că aceasta, comitele acela a câștigat mare dragoste către sfânt și a cerut de la dânsul rasă pe care o purta, s-o aibă ca pe o pavăză în războaie. Deci, când oastea grecească a luptat cu perșii și se făcea mare măcel, comitele fiind îmbrăcat în rasa Cuviosului Teodosie, era nevătămat de săgeți, de sulițe și de săbii și a arătat multă vitejie.
După sfârșitul războiului, a venit iarăși la cuviosul și i-a spus: „Pe tine însuți, părinte, te-am văzut ajutându-mi în război și făcându-mă înfricoșat vrăjmașilor, până ce am biruit puterea persană”. Nu numai comitelui aceluia s-a arătat marele nostru părinte, fiind departe, ci și la alți mulți se arăta în multe locuri, aducându-le grabnic ajutor; unora în corăbii, primejduindu-se în mijlocul valurilor și al furtunilor, altora prin pustietăți rătăcind și altora, scoțându-i din gurile fiarelor sălbatice. Drept aceea, unora în vis, iar altora în vederea ochilor le stă în față, scoțându-i din primejdii.
Dar nu numai oamenilor le era grabnic ajutător, ci și dobitoacelor celor necuvântătoare; astfel, odată un străin mergea cu catârul și întâmpinându-l în cale un leu, s-a repezit la catâr, neuitându-se spre om, vrând să rupă și să mănânce catârul; deci, omul tremurând, a chemat cu mare glas numele cuviosului, zicând: „Ajută-mi, omule al lui Dumnezeu, Teodosie”. Atunci leul, auzind de numele sfântului, s-a întors și a fugit în pustie.
Să pomenim ceva și despre înainte-vederea cuviosului. El a poruncit odată, nu cu mult înainte de sfârșitul său, ca să lovească în toacă spre adunarea fraților. Adunându-se frații la dânsul, a suspinat, a lăcrimat și le-a zis: „Este trebuință a ne ruga, părinților și fraților, este trebuință a ne ruga, căci văd că mânia lui Dumnezeu s-a pornit spre partea Răsăritului”.
După aceasta, trecând șase sau șapte zile, s-a auzit că a căzut Antiohia în urma unui mare cutremur al pământului și a căzut chiar în vremea aceea când cuviosul, văzând mânia Domnului, poruncea fraților să se roage.
Apoi, Cuviosul părintele nostru Teodosie s-a apropiat de fericitul sfârșit, zăcând pe patul durerii un an întreg. Era rugăciunea neîncetată în gura lui, încât, chiar dormind, buzele lui se mișcau și grăiau psalmii și rugăciunile cu care se obișnuise. Când sfântul voia să se deștepte, afla psalmul în gura sa, încât se împlinea cu dânsul cuvântul lui David: Noaptea se înalță cântărea de la mine. Apoi necontenit învăța și pe frați la fapte bune.
Mai înainte cu trei zile de sfârșitul său, a chemat trei episcopi iubiți ai săi și, spunându-le ducerea sa către Dumnezeu, le-a dat sărutarea cea de pe urmă; iar ei plângeau și se tânguiau pentru despărțirea de el. După aceasta, a treia zi, rugându-se lui Dumnezeu, și-a dat duhul, viețuind peste 105 ani. Iar mutarea lui a cinstit-o Dumnezeu cu minunea aceasta: un om, anume Ștefan, de neam din Alexandria, era îndrăcit de multă vreme; acela, după mutarea cuviosului, atingându-se de patul lui, s-a izbăvit de chinuitorul său și s-a făcut sănătos.
Auzindu-se pretutindeni despre sfârșitul Sfântului Teodosie, s-a adunat din toate părțile mulțime de popor, precum și monahi din mănăstiri.
Apoi a venit și Preasfințitul Petru, întâiul stătător al Ierusalimului, cu episcopii săi, și au îngropat cu cinste sfântul trup al Cuviosului, în peștera în care viețuise de la început, întru slava Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine închinăciune, împreună cu Tatăl și Sfântul Duh, în veci. Amin.
Cuvioasa maica noastră Melania Romana (numită și Melania cea Mică sau Melania cea Tânără) a trăit în timpul împăratului Honorius, fiul lui Teodosie cel Mare și fratele lui Arcadie, în jurul anului 400.
Prăznuirea ei se face la 31 decembrie.
Nu trebuie confundată cu Sfânta Cuvioasă Melania cea Bătrână, care a fost bunica ei (pomenită pe 8 iunie).
Sfânta Melania Romana era dintr-o familie senatorială bogată și influentă.
Din tinerețe, Sfânta a dorit să rămână fecioară și să slujească mereu doar lui Dumnezeu.
Părinții însă au măritat-o, împotriva voinței ei, și a avut doi copii.
Murindu-i părinții și copiii, a părăsit cetatea și s-a mutat într-o reședință a ei de la țară.
Acolo trăia în rugăciune și schimnicie, vindeca pe bolnavi, primea pe străini, cerceta pe cei din închisori și pe cei surghiuniți.
Apoi și-a vândut averea considerabilă pentru suma de 120.000 de monede de aur, dăruindu-i la mănăstiri și biserici.
A început să postească din ce în ce mai aspru: la început mânca o dată la două zile, apoi o dată la cinci zile, sâmbăta și duminica, învățându-se treptat și cu discernământ cu toate practicile ascetice.
Fiind de familie aleasă, era educată și avea o scriere foarte frumoasă și împodobită.
După o vreme a plecat în Africa, unde a stat șapte ani.
După ce și-a împărțit restul de avere acolo, s-a dus în Alexandria (Egipt).
Din Alexandria a plecat la Ierusalim, unde a trăit într-o chilie.
A strâns apoi în jurul ei 90 de fecioare, pe care le ținea pe cheltuiala ei cu tot ce le trebuia.
Îmbolnăvindu-se foarte greu de durere de coaste, l-a chemat pe Teofil, episcopul Elefterupolei.
S-a împărtășit cu Sfintele Taine, și-a luat rămas bun de la surorile ei și a rostit aceste ultime cuvinte:
„Așa s-a făcut, precum a hotărât Dumnezeu!”;
și îndată și-a dat duhul în mâinile Domnului ei.
Imnografie
Troparul Sfintei Cuvioase Melania Romana, glasul al 8-lea (1):
Întru tine, Maică, cu osârdie s-a mântuit cel după chip; căci luând Crucea, ai urmat lui Hristos; și luptând, ai învățat să nu se uite la trup, căci este trecător; ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta și cu îngerii se bucură, Cuvioasă Melania, duhul tău.
Troparul Sfintei Cuvioase Melania Romana (în limba greacă)
Condacul Sfintei Cuvioase Melania Romana, glasul al 4-lea:
Cel Ce Te-ai Înălţat…
Luminându-ți-se sufletul cu razele Celui ce ne-a strălucit nouă din Fecioară, ai strălucit în fapte bune, ceea ce ești vrednică de laudă. Că împărțind pe pământ avuția cea stricăcioasă, ai grămădit comoară de avuție cerească și în sihăstrie ai strălucit lămurit. Pentru aceasta cu dragoste te cinstim pe tine, Melania.
Troparul Sfintei Cuvioase Melania Romana, glasul al 4-lea (1) (2)
Râvnind la viața îngerească, părăsit-ai alinarea lumii acesteia cu trezvie petrecând în înfrânare și-n adâncă smerenie. De aceea făcutu-te-ai, preaînțeleaptă Melania, vas ales și plin de Duhul Sfânt, care cu daruri te-a împodobit, pe toți chemându-i spre dumnezeiasca ta râvnă și călăuzindu-i la Stăpânul și Mântuitorul sufletelor noastre.
Troparul Sf. Melania și Anisia (30 decembrie), glasul al 4-lea:
Pășit-ați pe calea virtuții până la sfârșit, închinându-vă lui Dumnezeu Cuvântul: în încercări te-ai bucurat, Anisia, iar tu, Melania, strălucit-ai cu lumina nepătimirii, Împreună strălucind lumii cu razele virtuții, iar noi acum vă cerem: rugați-l pe Hristos Domnul să ne dăruiască Harul Său!
Condacul Sf. Melania și Anisia (Glas 3)
Ca un opaiț cu îndoită lumină, luminați Biserica lui Hristos cu tainică strălucire Că tu, Anisia, în încercări mucenicești adus-ai rod însutit, Iară tu, Melania, cu lumina nevoinței ai strălucit. Învrednicindu-vă de viața cea nestricăcioasă a fericiților!
Notă:
(1) Troparul pe glasul al 8-lea și condacul pe glasul al 4-lea sunt cele aflate în uzul liturgic românesc.
(2) Troparele pe glasul 4 și condacul pe glasul 3 sunt traduse din limba engleză.
Viața Sfintei Cuvioasei Melania Romana
Sf. Cuv. Melania Romana († 439) – foto preluat de pe doxologia.ro
Nu se fălește Roma, cetatea cea mare, cea prea strălucită și mult vitează, nici se înalță și se cinstește atâta pentru frumusețea locului, pentru biruințele ei, pentru vechimea și pentru alte covârșiri, cât se slăvește după vrednicie și după cuviință se împodobește, pentru sfinții robi ai Stăpânului Hristos, cuvioșii și mucenicii care, cu fapte bune, au petrecut și s-au luptat bărbătește cu vrăjmașul și au defăimat dezmierdările trupești și toată desfrânarea, făcându-se celor mai de pe urmă pildă de petrecere îmbunătățită. Chiar și femeile, care sunt firi neputincioase, au săvârșit de-a pururea pomenitele nevoințe vitejești și strălucite biruințe. Dintre acestea una este și Sfânta Melania, care a odrăslit din părinți creștini drept-credincioși și a fost nepoata Sfintei Melania, aceea ce se zicea bătrâna, care a cercetat în muntele Nitriei pe mulți sfinți părinți și multora a slujit din averea sa.
În sfânta cetate a Ierusalimului, sârguindu-se treizeci și șapte de ani, că Avraam, cu iubirea de străini, o, cât de mulți creștini a odihnit, dintre cei care veneau de la răsărit și de la apus, de la miazănoapte și de la miazăzi! Bisericilor și mănăstirilor le-a făcut mult bine, pe monahi și monahii le-a îndestulat cu toate cele de trebuință, închisorile și temnițele erau pline de facerile ei de bine. În Roma, patria sa, la multe femei și bărbați, a fost pricinuitoare de mântuire, povățuindu-i cu sfatul cel folositor, spre calea ce duce la viața veșnică. A unei femei ca aceea, plăcută lui Dumnezeu, era nepoată această Cuvioasă Melania, născută în Roma cea veche, din fiul ei, fiind de neam bun și prealuminat, căci și moșul și tatăl ei erau din cei mai de frunte și bogați romani.
Melania, ajungând în vârstă, dorea să-și păstreze fecioria și pentru aceasta de multe ori supăra pe părinții ei cu prea multe rugăciuni. Dar, de vreme ce ei nu mai aveau alt fiu, ci numai pe ea, și nu aveau pe cine să lase moștenitori ai bogăției lor, de aceea, fără voia ei, la paisprezece ani de la nașterea sa, au însoțit-o cu un bărbat, deopotrivă cu slava neamului celui bun, cu numele Apelian, care avea șaptesprezece ani de la naștere.
Săvârșindu-se nunta și viețuind ei în însoțire cinstită, Melania nu și-a schimbat gândul, ca măcar dacă nu poate a-și păzi fecioria, cel puțin să trăiască în curăție. De aceea ruga pe bărbatul său în tot chipul, pentru păzirea curăției, adeseori sfătuindu-l și cu lacrimi, zicând: „O, cât de fericiți am fi fost, de am fi viețuit împreună întru curăție din tinerețele noastre, slujind lui Dumnezeu fără amestecare trupească, de care lucru am dorit totdeauna și doresc și am fi fost unul altuia pricinuitori de viață mai frumoasă și mai cu plăcere de Dumnezeu.
Dacă tinerețele tale cele iubitoare de plăceri te opresc a face aceasta și nu poți a răbda, atunci lasă-mă măcar pe mine și nu-mi fi piedică scopului meu. Iată îți dau pentru mine răscumpărare toată bogăția mea, robii și roabele, visteriile (aurul și argintul) și averea cea fără de număr. Toate acestea le ai, numai să fiu liberă de tine”. El nici n-o oprea cu totul de la acest gând al ei și nici nu voia desăvârșit să o libereze, ci zicea către dânsa cu dragoste: „Nu este cu putință a fi acum aceasta, până ce nu vom vedea din noi moștenitori ai averilor pe care le avem. Pentru că nici eu nu mă voi lăsa de scopul tău cel bun – că este cu necuviință bărbatului a fi întrecut de femeie, în dorința cea dumnezeiască și în faptă cea bună. Să așteptăm până când va dă Dumnezeu rod însoțirii noastre și atunci vom alege viața în chipul pe care-l vei voi”.
Melania s-a învoit cu sfatul bărbatului și le-a dat Dumnezeu rod pântecelui parte femeiască, pe care, cum a născut-o, a făgăduit-o lui Dumnezeu pentru păzirea fecioriei, plătind datoria cea pentru sine; că ceea ce pentru sine ea n-a putut păzi, fiind dată fără de voie însoțirii, aceea dorea să fie păzită fiica ei. Apoi și spre altă viață mai înaltă pregătindu-se, a început mai mult a se deprinde cu înfrânarea și postul, lepădându-se de toată plăcerea trupului, iar haine frumoase și podoabe femeiești de mult preț nu voia să poarte și la baie nu se ducea. Dacă cândva ar fi fost silită de bărbatul său sau de părinți să se ducă la baie, apoi nedezgolindu-și trupul își spăla numai fața și ieșea. Roabelor le poruncea și le dăruia câte ceva, ca să nu spună la nimeni despre aceasta, apoi amintea făgăduința bărbatului său, zicând: „Iată, acum avem moștenitor al averilor noastre. Să petrecem de acum singuri, precum mi-ai făgăduit”. El însă n-o asculta.
Melania, văzând pe soțul ei neînduplecat, a cugetat să fugă pe ascuns într-o latură neștiută, lăsând tată, lăsând mamă, bărbat, fiică și toate bogățiile. Astfel, era cuprinsă de dorirea dumnezeiască și de dragostea vieții curate. Și ar fi făcut aceasta de nu ar fi fost oprită de sfatul unor oameni cu bună cuviință, care îi spuneau aceste cuvinte apostolești: Celor ce s-au însurat, le poruncesc nu eu, ci Domnul, ca femeia să nu se despartă de bărbat. Și iarăși: Bine este femeie, de-ți vei mântui pe bărbatul tău. Oprindu-se cu nădejdea mântuirii bărbatului, s-a lăsat de acest gând.
Socotind, însă, mare greutate să fie robită cu legea însoțirii, Melania purta în taină, pe trupul său, o cămașă de păr aspru, afară de vremea când știa că are să fie văzută de bărbatul său, și în acea vreme o dezbrăca ca să nu se înștiințeze bărbatul său de o viață ca aceea. Odată, văzând această soră tatălui său, râdea de acea haină de păr, dosădind-o cu defăimări pentru deprinderea ei. Dar Melania a rugat-o cu multe lacrimi să nu spună nimănui.
După o vreme, iar a zămislit în pântece și se apropia să nască. Sosind pomenirea Sfântului Mucenic Lavrentie, a petrecut toată noaptea fără somn, în plecarea genunchilor și în citirea de psalmi, nevoindu-se a covârși durerea cea firească dinaintea nașterii. Și s-a făcut ziuă, dar ea n-a încetat rugăciunea cea cu multă osteneală și se înmulțeau și durerile nașterii, iar ea petrecea încă în rugăciuni. Apoi din osteneala rugăciunii de toată noaptea și din durerea cea firească a slăbit și cu greu a născut un prunc de parte bărbătească, pe care, botezându-l, îndată s-a dus din lumea aceasta către patria cerească.
După această naștere, fericită Melania a fost cuprinsă de dureri mai grele, încât se primejduia de moarte. Bărbatul ei, stând înaintea patului, suferea mult pentru dânsa și, cuprins de jale, alergând la biserică, a căzut înaintea lui Dumnezeu cu multă tânguire, cerând ajutor din înălțime, iubitei sale soții. Melania, având vreme cu bun prilej ca să aducă pe bărbat la scopul său, a trimis la dânsul, fiind el încă în biserică, zicând: „De voiești să fim vii amândoi, să dai cuvânt înaintea lui Dumnezeu că de acum înainte nu te vei mai atinge de mine și vom viețui în curăție până la sfârșitul vieții”.
Bărbatul ei, iubind-o foarte mult și prețuind sănătatea ei mai mult decât pe a sa, s-a supus voii ei și a făcut făgăduință, în biserică, înaintea lui Dumnezeu, ca după aceea să petreacă împreună cu dânsa în neamestecare trupească. Întorcându-se slujitorul și spunând acea veste Melaniei, îndată s-a bucurat cu duhul și a început a-i fi mai ușor, pentru că durerea trupească s-a depărtat prin bucuria duhovnicească și dreapta Celui Preaînalt, care ducea scopul dorinței sale la bun sfârșit.
Sculându-se Melania din patul durerii, nu după multă vreme, i-a murit și fiica, odrasla cea frumoasă a fecioriei, ceea ce fusese făgăduită lui Dumnezeu. Moartea aceleia mai mult a deșteptat pe Apelian către păzirea curăției, iar mai vârtos când îi grăia Melania aceasta: „Vezi că Însuși Dumnezeu ne cheamă spre viață curată, pentru că de ar fi privit bine unirea noastră trupească, apoi nu ar fi luat pe fiii noștri”. Astfel Apelian și Melania, după însoțirea cea trupească a firii, au zămislit viața cea duhovnicească, mai presus de fire, petrecând în post și în rugăciune, întru osteneli, întru omorârea trupului, unul pe altul îndemnându-se spre fapta bună. Apoi s-au sfătuit ca toate averile să le dăruiască lui Hristos, prin mâinile săracilor, iar ei cu totul să se lepede de lume și să se facă monahi.
Auzind părinții Melaniei hotărârea lor, îi opreau. De acest lucru Melania și Apelian, mîhnindu-se foarte mult, într-o noapte se sfătuiau între dânșii, cum ar putea să se izbăvească de cursele lumii cea cu multe împletituri. Deodată, i-a cercetat de sus un dar dumnezeiesc, căci au simțit mare și bună mireasmă venind din cer, pe care nu era cu putință nici cu mintea a o ajunge, nici cu limba a o spune și s-au umplut de acea mângâiere duhovnicească, încât au uitat toată mâhnirea lor. Apoi au fost cuprinși de mai mare dorință de bunătățile cele cerești, iar lumea și cu toate cele ale ei, li s-au făcut urâte. Atunci au vrut să lase toate și să fugă undeva pe ascuns, ca să se facă monahi. Dar rânduiala lui Dumnezeu, altfel de cale le-a rânduit pentru lucrul cel dorit, căci, peste puțină vreme, a murit tatăl Melaniei și așa s-au liberat Apelian și Melania, pentru a-și arăta sârguințele lor.
Dar, de vreme ce aveau mulțime de averi pe care le făgăduise a le dărui lui Hristos prin mâna săracilor, nu îndată s-au despărțit de lume și de patrie. Deci și-au ales petrecere lângă cetatea Romei, într-un sat oarecare, până ce vor împărți toate săracilor, viețuind precum începuseră, păzind curățenia cu osârdie.
Când această fericită doime și-a ales această viață străină și plăcută lui Dumnezeu, Apelian avea vârsta de douăzeci și patru ani, iar Melania împlinea douăzeci. Cu adevărat mare minune era, că aflându-se într-acea vârsta, în care tinerețile ard ca în cuptorul Babilonului, cu focul patimilor trupești, această sfântă doime, avându-și viața împreună mai presus de fire, petreceau ca tinerii nearși în cuptor, și aceasta se săvârșea prin voința fericitei Melania. Căci aceasta ca o înțeleaptă roabă a lui Dumnezeu și pe șine se păzea cu dinadinsul și pe bărbat îl ținea în deșteptare încât ea se făcuse bărbatului ei învățătoare, povățuitoare și pe calea Domnului înainte conducătoare.
Ducând o viață ca această minunată, își vindeau averile și le împărțeau fără cruțare celor ce le trebuiau. Iar diavolul urîtor de fapte plăcute lui Hristos s-a pornit asupra lor cu răutate și a îndemnat pe un frate al lui Apelian, cu numele Sevir, care întru nimic socotindu-i le răpea averile, apoi văzând că nu i se împotrivesc lui și nu țin seamă de averile cele luate, a început și mai mult a se întinde, făcându-se stăpân pe toate. Ei întru nerăutate răbdau, încredințându-se lui Dumnezeu și numai de aceasta le era mâhnire, că cele dăruite lui Hristos intră în mâinile omului zavistnic și apoi mai puțin se dă la săraci, fiind jefuită partea lor.
Domnul, Cel ce apără pe robii Săi și-i scoate de la cei ce îi asupresc, a luminat pe binecredincioasa împărăteasă Verina. Aceasta auzind despre viața lor cea plăcută lui Dumnezeu, avea mare dorință să-i vadă și de aceea, de multe ori, a trimis către Melania rugăciune să vină la palat să se întâlnească cu dânsa. Ca să nu se arate măreață că nu primește să se întâlnească cu împărăteasa, Melania a luat și pe Apelian și s-au dus amândoi. Era atunci legea pusă ca să nu îndrăznească nici o femeie a intra în casele împărătești cu capul acoperit. Însă ea, defăimând legea cea politicească, iar porunca fericitului Apostol Pavel, fără nici o schimbare păzind-o, nici capul nu și-a descoperit, nici rasa cea săracă cu care era îmbrăcată nu și-a schimbat; ci așa fiind îmbrăcată a mers la casele împărătești, neținând seama de lucrurile cele de mult preț care erau acolo.
Mergând amândoi acolo, unde ședea împărăteasa, s-au închinat ei, după cum se cădea. Împărăteasa, văzând atâta smerenie, s-a sculat din scaunul său pentru evlavie și i-a chemat lângă ea. Apoi i-a cinstit foarte mult și se miră de îmbrăcămintea lor cea simplă și de atâta smerenie. Îmbrățișând-o pe Melania, i-a zis: „Fericită ești tu că ți-ai ales o viață ca aceasta” și i-a făgăduit că se va răzbuna pe Sevir îndată. Iar ei au rugat-o ca să nu facă izbânda, ci numai să-l sfătuiască a nu mai fi vrăjmaș, căci ziceau: „mai bine este să fim asupriți, decât să asuprim pe cineva; pentru că celui lovit peste obraz i se poruncește în dumnezeiasca scriptură să întoarcă și cealaltă parte a obrazului. Deci mulțumim ție, o, stăpâna, pentru apărarea cea cu milostivire, iar izbânda asupra lui Sevir nu vrem, ci mai bine vrem ca să nu pătimească ceva pentru noi, căci destul este nouă de va înceta de acum a mai face rău și a mai lua cele ce sunt, nu ale noastre, ci ale lui Hristos, ale săracilor, ale văduvelor și ale scăpătaților”. Apoi au rugat pe împărăteasă ca să-i lase liberi și fără împiedicare a-și vinde averile cele mai mari, adică cetăți, sate, nu numai în Italia și în ținutul Romei, ci și în Sicilia, în Spania, în Galia și în Britania.
Atâta bogăție a moștenit de la părinți Melania, încât după împărat nu mai era nimeni ca dânșii. Și s-a dat lui Apelian și Melaniei această voie, ca fără piedici să-și vândă averile lor, care erau pretutindeni, precum vor voi. Atunci a vrut Melania să dea sorei împăratului unele daruri de mult preț, dar aceea n-a voit să primească nimic, socotind prin aceasta, că se face fur de cele sfinte, adică a primi ceva din lucrurile lui Hristos. După aceea i-a liberat din palatul împărătesc, întru a lor petrecere, cu multă cinstire.
De aici se vede că bogăția lor era foarte mare, căci casele pe care le aveau în Roma, nimeni nu putea să le cumpere cu adevăratul preț. Mai pe urmă, arzându-se de barbari, s-au vândut cu mai mic preț, iar banii s-au dat la săraci. Cu neîndoire este a zice că această cinstită doime, mai mare bunăvoire au arătat către Dumnezeu, decât Iov, pentru că acela fără voie pierzându-și bogăția sa, mulțumea lui Dumnezeu, iar aceștia de bunăvoie s-au lipsit de bogății și au ajutat săracilor. La început viața aceasta se părea îngreuiată și nu atât de lesnicioasă, dar mai pe urmă s-a arătat ușoară și plină de mireasmă duhovnicească, pentru că jugul lui Hristos este bun și sarcină ușoară. Diavolul, urîtorul binelui și al desăvârșirii, ispitind, se lupta a-i împiedica pe dânșii de la lepădarea de averi, prin iubirea de aur, căci, aducându-se în casa lor mulțime de aur de la satele ce se vânduseră, prinseseră oarecare dragoste de aur. Dar Melania, simțind pe vicleanul, îndată a zdrobit capul lui, socotind aurul ca tina și împărțindu-l la săraci.
Odată spunea fericită despre dânsa aceasta: „Aveam un sat și într-însul un palat foarte frumos și la loc înalt care covârșea toate satele noastre. De o parte era marea, pe care de sus se vedea plutirea corăbiilor și vânarea peștilor, iar de cealaltă parte, copaci înalți, câmpii verzi, pometuri și grădini minunate. Acolo era baie foarte frumos făcută, cântări de felurite păsări, fiare de tot neamul, închise în cuștile lor, precum și vinaturi multe. Și-mi punea vrăjmașul în gând ca să poftesc satul acela și să nu-l vând pentru atâta frumusețe a lui, ci să-l opresc pentru petrecerea mea. Dar cu darul lui Dumnezeu, cunoscând iarăși vicleșugul diavolului și întorcându-mi mintea spre sălașurile Raiului, îndată am vândut satul acela și prețul l-am dat împrumt Hristosului meu”.
Din averile ce aveau în Italia, ca niște râuri mari curgeau îndurările lor prin toată lumea, până la marginile pământului. Pentru că trimeteau multă milostivire prin toată lumea, în Mesopotamia, Fenicia, Siria, Egipt, Palestina, tuturor bisericilor și mănăstirilor de bărbați și de femei, în casele cele primitoare de străini, la bolnițe, săraci, văduve și la cei ce erau prin închisori, prin temnițe și pentru răscumpărarea celor ce erau în robie. Astfel, se umpleau din mâinile lor, cele cu îndurare, Apusul și Răsăritul. Apoi se grăiește despre dânșii că au cumpărat oarecare ostroave întregi la locuri pașnice și zidind mănăstiri în acele locuri, le dăruiau spre hrană rânduielii celei duhovnicești. Iar sfintele biserici de pretutindeni le împodobeau cu aur și argint, cu veșminte preoțești, cusute cu fir și cu toate felurile de bogății.
Apoi, lăsând în Italia foarte puține averi nevândute au luat cu ei și pe mama Melaniei, fiind încă în viață și s-au suit în corabie, plecând în Sicilia; pe de o parte ca să-și vândă averile ce le aveau acolo, iar pe de alta ca să cerceteze pe fericitul episcop Pavlan, părintele lor cel duhovnicesc. Iar după plecarea lor din Roma, peste puțin timp năvălind barbarii, toate cele ce erau împrejurul cetății și în tot pământul Italiei le-au pustiit cu foc de sabie; deci bine au făcut sfinții că au vândut averile mai înainte de acea vreme, Dumnezeu rânduind așa. Căci ceea ce era să se piardă în zadar fără nici o răsplătire de la Dumnezeu, aceea s-a făcut lor spre plată însutită, întru viața cea veșnică. Și încă și-au păzit întreagă vremelnică lor sănătate, ieșind din Italia, ca Lot din Sodomă, mai înainte de acea cumplită năvălire și prădare de barbari.
Deci mergând în Sicilia și mângâindu-se de vederea Sfântului Pavlin, apoi bine rânduind averea ce aveau acolo au plecat în Libia și Cartagina; și mergând ei pe mare s-a ridicat un vifor cumplit și învăluire mare, care ținu multe zile, încât și apa de băut se sfârșise în corabie, iar corăbierii și o mulțime de slugi răbdau de sete. Deci cunoscând Melania că scopul călătoriei lor în Libia nu este după voia lui Dumnezeu a poruncit ca să întoarcă velele după vânt, punându-și nădejdea în Dumnezeu, ca unde va voi El acolo să se îndrepteze corabia.
Fiind duși cu vânt grabnic, au sosit pe un ostrov, pe care cu puțin mai înainte de venirea lor, năvălind barbarii fără de veste îl robiseră, ducând cu dânșii o mulțime de bărbați, femei și copii; și au trimis răspuns la locuitorii acelui ostrov dacă vor să-și răscumpere robii, iar de nu, pe toți îi vor tăia cu sabia; și s-a pricinuit poporului plângere îndoită, pe de o parte că atâtea suflete ale rudeniilor lor erau duse în robie, iar pe de alta că au să moară de sabie și n-au nici o nădejde de izbăvire; pentru că puțini aveau cu ce să-i răscumpere pe ai lor, fiind săraci. Deci auzind episcopul ostrovului aceluia despre venirea la dânșii a corăbiei de la Roma, a venit ca să ceară milostenie pentru răscumpărarea robilor și a dobândit mai mult decât nădăjduia. Pentru că Melania cu bărbatul său, milostivindu-se spre dânșii, le-au dat atâta aur, cât le era de ajuns spre răscumpărarea tuturor robilor.
Plecând de la ostrovul acela, cu vânt lin care le suflă într-ajutor, degrabă au ajuns în Cartagina. Acolo, ieșind din corabie, săvârșeau lucrul cel obișnuit, adică lucrul milosteniei, bine făcând bisericilor, mănăstirilor și săracilor și bucurând pe cei bolnavi; iar cetatea în care au petrecut vreme îndelungată se numea Tagasta. În acea cetate era un preot oarecare, cu numele Alipie, bărbat bun și dascăl îndemânatic spre a învăța pe cei ce-l ascultau. Pe acesta, iubindu-l ei foarte mult, i-au împodobit biserica cu multe podoabe și multe sate au cumpărat pentru acea biserică. Încă și două mănăstiri au zidit acolo, una bărbătească – și una femeiască. Cea bărbătească pentru optzeci de monahi, iar cealaltă femeiască pentru o sută treizeci de monahii și cu tot felul de lucruri de trebuință și de averi; apoi se îndeletnicea Sfânta Melania la mai mari postiri și înfrânare, căci la început mânca odată în zi, la apusul soarelui, hrană puțină, vârtoasa și uscată, după aceea a doua zi gustând numai, apoi într-a treia zi, cum și toată săptămâna o petrecea fără hrană, afară de sâmbătă și Duminica.
Lucrul mâinilor ei era de a scrie, căci scria foarte frumos și iute, încât nu scria altcineva mai bine decât dânsa, iar cărțile pe care le scria, fiind foarte bune, poruncea ca să se vândă și prețul lor le da săracilor, căci era din agoniseala mâinilor ei.
La citirea dumnezeieștilor scripturi foarte mult se nevoia, căci, atunci când ostenea lucrul mâinilor ei sau cu scrisul, se îndeletnicea cu citirea; apoi dacă slăbeau ochii din citire multă, auzul ei îi ajută să asculte ceea ce se citea de alții, iar dânsa asculta. Obiceiul ei era ca de trei ori într-un an să citească Testamentul cel Vechi și cel Nou; iar cuvintele ce se află într-însele mai minunate, pe acelea întărindu-le cu ținere de minte, de-a pururea le avea pe buzele sale. Somnul ei era abia două ceasuri pe noapte, și acela nu pe pat, ci pe pământ, pe un sac din păr. Și zicea că totdeauna se cuvine a fi treaz, pentru că nu știa în ce ceas va veni tâlharul, și într-acest fel de trezire a vieții deprindea și pe fecioarele sale care-i slujeau; apoi pe mulți tineri i-a înduplecat pentru păzirea fecioriei și a curățeniei și multe suflete din cei necredincioși a dobândit și le-a adus către Dumnezeu.
Viețuind în Cartagina șapte ani, a voit să vadă sfintele locuri de la Ierusalim. Deci, suindu-se într-o corabie cu maică să și cu Apelian, care-i era mai înainte bărbat după trup, iar acum frate duhovnic și împreună postnic, fiind duși de un vânt bun, au sosit în Alexandria și au sărutat pe Sfântul Chiril, arhiepiscopul Alexandriei, cum și pe un alt bărbat mai înainte-văzător, cu numele de Teodor. Și mult folosindu-se din cuvintele lor, iarăși au plecat în călătorie pe mare și au ajuns la sfânta cetate a Ierusalimului, unde cu multă umilință și cu nespusă bucurie a inimii înconjurau sfintele locuri, pe care Domnul nostru și Preacurată Maica lui Dumnezeu le-au sfințit cu preasfintele lor picioare. Iar la Mormântul Domnului, fericită Melania de cu seară se închidea în toate nopțile la rugăciune. Acolo, cât de fierbinți rugăciuni înălța ea către Dumnezeu, plângând și căzând la Mormântul Domnului și sărutându-l. Zăbovind ei în Ierusalim, rămășița averii lor din Italia s-a vândut de un prieten credincios al lor și prețul li s-a trimis acolo la Ierusalim.
Au voit a merge și la Egipt ca să cerceteze și să vadă acolo pe părinții pustiei, și să le slujească cu averile lor. Deci pe maică să, care era foarte bătrână și ostenită, au lăsat-o în sfânta cetate ca să zidească o casă de locuință, lingă muntele Eleonului; iar ei singuri au pornit în cale. Ajungând în Egipt umblau cercetând pe părinții cei din pustie și mult folos își adunau sufletelor lor din vorbirea lor cea insuflată de Dumnezeu; multe îndurări încă au arătat și acolo celor ce le trebuiau. În Egipt au aflat pe mulți din părinți care n-au vrut să primească milostenia ce li se da lor, fugind de aur ca de mușcătura de șarpe. Dintre ei era unul cu numele Ifestion, către care venind ei și mult rugându-l să primească și de la dânșii câțiva galbeni, n-a vrut să-i primească.
Fericită Melania înconjurând chilia lui și luând seamă averii lui celei pustnicești, nimic n-a aflat decât numai o rogojină, un vas cu apă, puțină pâine uscată și o coșnicioară, în care era sare; deci a pus în taină galbenii în coșnița aceea, în care era sare. Ducându-se ei de la dânsul, nu s-a tăinuit lucrul acesta bătrânului; pentru că îndată, aflând aurul ascuns în coșnița cu sare, a alergat în urma lor, cu glas mare zicând că să stea puțin și să aștepte; iar ei stând, bătrânul a arătat aurul, ținându-l în mâini și zicea: „Nu-mi este de trebuință acest aur, pentru că nu știu ce să fac cu el și pe ce să-l cheltuiesc, luați al vostru iarăși”. Iar ei ziceau: „Dacă nu-ți trebuie ție, apoi îl vei da altora”. Iar bătrânul a răspuns: „Ce trebuie acesta aici și la ce bun? Căci locul este pustiu, precum vedeți”. Iar ei nevrând să ia de la bătrân aurul înapoi, bătrânul l-a aruncat în râu și s-a întors la chilia sa.
De acolo iarăși au venit în Alexandria, apoi în Nitria, pretutindeni înconjurând locașurile cele pustnicești, ca niște albine zburând pe diferite flori, adunând dulceața mierii. Apoi s-au întors la Ierusalim, plini de bunătăți duhovnicești, adunate din vorbirea cu sfinții părinți pustnici; și au aflat precum au voit casa cea făcută de maica lor lingă Eleon și s-au sălășluit acolo. Melania s-a închis într-o căscioară strâmta, punându-și hotar ca nici ea să nu vadă pe cineva și nici altcineva pe ea; numai odată pe săptămână era cercetată de maică-sa și de Apelian, fratele său cel duhovnicesc; și a petrecut într-acea închisoare paisprezece ani. Apoi maica ei fiind plină de fapte bune și de nădejde s-a mutat către Domnul.
Deci Melania făcând slujba cea datorită moartei, iarăși s-a închis într-o căscioară și mai strâmtă și mai întunecată și a petrecut un an. După aceasta, străbătând vestea pretutindeni despre dânsa și mulți venind la dânsa pentru folos, a ieșit din acea închisoare, spre mântuirea altora; apoi a făcut o mănăstire și a adunat nouăzeci și mai bine de fecioare; încât multe și din cele păcătoase au alergat la dânsa și povățuindu-se în calea pocăinței printr-însa viețuiau cu plăcere de Dumnezeu. Apoi a așezat în mănăstirea aceea egumenie, iar ea slujea tuturor ca o roabă și ca o maică se îngrijea pentru toate; ea învăța pe surori tot felul de fapte bune, mai întâi curăția, apoi dragostea, fără de care nici o faptă bună nu se poate săvîrși; după acestea smerenia și ascultarea, răbdarea și nerăutatea. Apoi le spunea lor și această poveste:
A venit odată un tânăr la un stareț mare vrând ca să se facă ucenic, iar starețul, arătându-i la început în ce chip se cuvine a fi ucenic, i-a poruncit să ia un toiag și să bată un butuc care era dinaintea ușii, cu lovituri mari, călcându-l cu picioarele. Iar ucenicul ascultând pe starețul, a bătut lemnul cel neînsuflețit cât a putut și apoi starețul l-a întrebat: „Împotrivitu-s-a ție butucul, ori s-a supărat? A fugit din locul său, sau a venit asupra ta?”. Ucenicul a răspuns: „Ba nu”. Starețul i-a zis: „Deci bate-l mai tare și adaugă și cuvinte mai aspre, dosădește-l, ocărăște-l, necinstește-l, defaimă-l și cu totul grăiește-l de rău”.
Făcând aceasta tânărul, l-a întrebat bătrânul: „S-a mâniat asupra ta butucul cel ocărit? A grăit ceva împotrivă? Sau a cârtit sau a ocărât împotrivă”. Răspuns-a tânărul: „Ba nu, părinte, căci cum putea să răspundă ceva sau să se mânie, lemnul cel neînsuflețit?”. Iar starețul a zis: „Dacă poți să fii ca acel butuc, nemîniindu-te asupra celor ce te-ar fi bătut, nefugind de răni, negrăind împotriva celor ce ți s-au poruncit, nici, fiind ocărât, să ocărăști împotrivă; ci totdeauna să petreci ca lemnul, neclintit de nici un fel de supărare, atunci vino și te fă ucenic; iar de nu, apoi nu te apropia nici de ușile noastre”. Cu acest fel de povestiri, fericită, învățând pe surori răbdarea și bunătatea, le era foarte mult de folos. Încă și biserică foarte frumoasă a făcut în acea mănăstire și s-a sârguit a fi sfințită cu sfintele moaște ale Sfântului prooroc Zaharia, ale Sfântului întâiului mucenic Ștefan și ale celor patruzeci de mucenici.
După aceea fratele ei cel duhovnicesc, care mai întâi i-a fost soț după trup, fericitul Apelian, bineplăcînd Domnului în viața cea monahicească s-a dus către Dumnezeu. Iar Melania făcându-i cele ce se cuveneau cinstitei lui îngropări se pregătea către ieșirea din viață, așteptând să moară degrabă; dar rânduiala Celui Prea Înalt a îndelungat viața ei spre mântuirea altora. A mai zidit după moartea celui ce-i fusese bărbat și altă mănăstire pentru bărbați și a cheltuit toată averea sa până la sfârșit, dându-le toate spre slava lui Dumnezeu, încât a rămas săracă cu trupul, ceea ce cu duhul de mult avea sărăcia. În acea vreme i s-a adus o scrisoare de la Constantinopol, de la un unchi al ei, cu numele Volusian Romanul. Acest Volusian era în acea vreme antipat al cetății Roma și a venit din Roma fiind trimis în Vizantia la împărat, dorind foarte mult să vadă pe nepoata sa, cuvioasa Melania. Pentru aceea a trimis la Ierusalim, rugând-o să vină în Vizantia, să se vadă. Dar Melania n-a vrut mai întâi să se ducă la dânsul, căci se temea că nu cumva să fie neplăcută lui Dumnezeu călătoria ei – căci acela era încă în păgânătatea elinească; dar apoi, după sfatul părinților duhovnicești, s-a dus, fiind îndemnată de nădejdea întoarcerii lui către Dumnezeu.
Ducându-se ea pe uscat, oriunde i se întâmpla să intre în cetate, i se dădea de către toți mare cinste, pentru că Dumnezeu proslăvea pe aceea care-L slăvea. Și o întimpinau arhierei, preoți și cei mai mari ai cetății, popoarele și egumenii mănăstirilor, primind-o cu mare dragoste, ca pe aceea care ar fi venit din ceruri; pentru că în toată lumea strălucea lumina faptelor ei bune și a vieții ei sfinte. Deci cetele celor sfințiți și ale celor simpli, întâmpinând-o și petrecând-o departe, îi făceau mare cinste. Apoi ajungând în Constantinopol, așijderea a fost cinstită de împăratul Teodosie cel Tânăr și de împărăteasa Evdochia, cum și de Sfântul patriarh Proclu, dar a găsit bolnav pe unchiul său Volusian, care văzând-o s-a minunat foarte mult de îmbrăcămintea ei monahicească și de chinuirea trupului, căci fața ei se uscase de multă postire și osteneală, iar frumusețea ei de mult se veștejise; apoi a strigat: „O, Melanio, iubita mea nepoată, cum te știam și cum te-ai făcut fără chip, tu care mai înainte erai prea frumoasă”.
Dar ce trebuință este de multă povestire? Căci Cuvioasa Melania pe de o parte prin sine, iar pe de alta prin sfințitul Proclu și mai vârtos prin vorba cea de Dumnezeu insuflată și cu sfaturi folositoare a făcut aceasta, că unchiul său degrabă s-a lepădat de păgânătatea elinească și s-a botezat, învrednicindu-se dumnezeieștilor Taine; apoi peste puține zile și-a dat sufletul său în mâinile lui Dumnezeu și a fost îngropat cu mâinile ei. Și petrecând acolo vreme îndelungată, a mai întors la dreapta credință pe mulți din eresul lui Nestorie, care pe atunci tulbura biserica; iar pe cei dreptcredincioși i-a sfătuit să nu se lase înșelați. Deci prin darul lui Dumnezeu avea atâta înțelepciune, încât nimic nu puteau spori împotriva ei vorbele cele întunecate ale sofiștilor și cele cu multe împletituri ale nestorienilor; căci de dimineața până seara întebînd-o de dreapta credință, preaînțeleapta dădea astfel de răspunsuri încât tot Constantinopolul se minună de înțelepciunea ei; fiindcă cuvioasa era foarte învățată în scriptură, căci toată vremea vieții sale o întrebuințase în citirea dumnezeieștilor scripturi și se umpluse de darul Duhului Sfânt.
După aceasta fericită s-a întors iarăși la Ierusalim și, apropiindu-se de sfârșitul său, se pregătea către ieșirea din viața aceasta. Primise și darul tămăduirilor de boli, dintre care să spunem puține, pentru adeverirea darului lui Dumnezeu, care locuia într-însa: Împărăteasa Evdochia, numind pe cuvioasa maică duhovnicească, a venit la Ierusalim, pe de o parte ca să se închine sfintelor locuri, iar pe de alta ca să cerceteze pe Cuvioasa Melania. Această împărăteasă din întâmplare și-a scrintit un picior de la încheietură și o durea foarte rău, încât nici a păși nu era cu putință; dar numai că s-a atins de el maica Melania și îndată s-a făcut sănătoasă. O femeie oarecare tânăra era muncită de diavol și-i închisese gura încât nu putea să o deschidă cât de puțin măcar, nici să răspundă vreun cuvânt și nici hrană să guste, iar din lipsă îndelungată de mâncare, mai mult decât din muncire diavolească, era să moară; pe acea femeie a tămăduit-o Cuvioasa Melania cu rugăciunea și cu ungerea de untdelemn sfințit, căci a ieșit dintr-însa diavolul și s-a deschis gura, spre mulțumirea și slava lui Dumnezeu; apoi mâncând bucate s-a făcut sănătoasă.
Altă femeie, având prunc în pântece, se apropiase timpul să nască și nu putea pentru că murise pruncul în pântecele ei și ea era cuprinsă de mari dureri, încât se apropiase de moarte. Deci acestei femei i-au ajutat rugăciunile Sfintei Melania și numai cât a pus brâul cuvioasei pe pântecele bolnavei, îndată a scăpat de sarcină, căci a ieșit dintr-însa pruncul cel mort și s-a făcut sănătoasă și a început a grăi.
Cuvioasa văzând mai înainte ducerea ei către Dumnezeu a înconjurat toate sfintele locuri din Ierusalim și cele dimprejur, din Betleem și Galilea. Apoi, sosind praznicul Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos, a fost la privegherea de toată noaptea, în peșteră unde s-a născut Domnul; și acolo i-a spus unei surori care îi era rudenie și petrecea lingă dânsa, fiind nedespărțite, că acum săvârșește praznicul cel mai de pe urmă al Nașterii Domnului; și a plâns rudenia ei foarte mult. Apoi în ziua Sfântului mucenic Ștefan a fost în biserica lui la cântărea de toată noaptea. În acea zi, citind surorilor pătimirea sfântului mucenic, a adus și către dânsele acestea, zicând că acum le-a făcut citirea cea din urmă; deci s-a făcut plângere mare între surori pentru dânsa, căci au priceput că acum are să se ducă dintre ele. Iar ea cu cuvinte de Dumnezeu insuflate, precum îi era obiceiul, le mângâia mult, învățându-le din belșug spre fapta bună.
Apoi a intrat în biserică și s-a rugat, zicând: „Doamne Dumnezeule, eu te-am ales și te-am iubit de la început, eu te-am cinstit mai mult decât nunta și decât toate bogățiile, slava și dulcețile și de la nașterea mea mi-am încredințat Ție sufletul și trupul, și de frica Ta s-a lipit osul meu de carnea mea. Tu, cela ce m-ai ținut de mâna dreaptă și cu sfatul Tău m-ai povățuit, auzi și acum glasul meu și lacrimile acestea să pornească râurile milostivirii Tale, deci curățește toate păcatele mele cele de voie și cele fără de voie; dăruiește-mi cele către Tine, fără tulburare și împiedicare, ca să nu mă oprească duhurile cele rele din văzduh, că știi firea noastră cea muritoare o! Nemuritorule. Știi, o! iubitorule de oameni, că nu este om fără de prihană, nu este om la care nu s-ar fi putut afla oarecare pricini potrivnice, măcar de ar fi fost viața cuiva numai o zi; ci Tu, Stăpâne, trecând cu vederea toate ale mele, pune-mă curată la judecata Ta”.
Astfel, rugându-se și nesfârșind rugăciunea, a început a boli cu trupul. Dar deși era foarte slabă din pricina durerilor, însă nu înceta a merge la cântarea cea obișnuită a bisericii și multe învățături dând surorilor de dimineață până seara. Apoi s-a împărtășit cu preacuratele și de viață făcătoare Taine, din mâinile episcopului Elevteropoliei, care venise cu clerul lui spre cercetarea ei. Apoi pe rudenia sa, care amar se tânguia după dânsa, și pe celelalte surori mângâindu-le cu cuvinte și dând tuturor sărutarea cea mai de pe urmă a zis cuvântul acesta: „Precum a voit Domnul așa s-a făcut”.
Cu acest cuvânt și-a dat duhul în mâinile lui Dumnezeu, culcându-se pe pat și mâinile precum se cădea, singură punându-le pe piept în semnul Crucii și ochii bine închizându-i, în ziua de treizeci și unu a lunii decembrie. Apoi s-au adunat la îngroparea ei toți monahii, toate monahiile din toate mănăstirile care erau împrejurul sfintei cetăți și făcând toată noaptea cântări de psalmi, au îngropat-o cu cinste. Iar sfântul ei suflet s-a sălășuit în curțile Domnului său, pe Care L-a iubit și Căruia i-a slujit cu osârdie în toate zilele vieții sale, de a Cărui răsplată fiind vrednică, împreună cu toți sfinții roagă acolo pentru noi păcătoșii pe Tatăl și pe Fiul și pe Sfântul Duh, un Dumnezeu în Treime, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.
Cuviosul și purtătorul de Dumnezeu, Părintele nostru Daniil Stâlpnicul (din grecescul „stylos”) a fost un pustnic care a trăit timp de treizeci și trei de ani pe un stâlp de lângă orașul Constantinopol.
Sf. Daniil a fost ucenic al Sf. Simeon Stâlpnicul și a urmat exemplul acestuia după moartea sa.
A fost consilier al împăraților romani Leon I, Zenon și Basilicus.
Sf. Daniil este prăznuit în Biserica Ortodoxă la data de 11 decembrie.
Stâlpnicii sunt acei asceţi care au trăit în izolare de lume în vârful unui stâlp sau al unei coloane. Aici, ascetul stătea în bătaia soarelui, a vânturilor, a ploii, sub privirile oricărui trecător. Mâncarea stâlpnicului era doar aceea pe care oamenii i-o aduceau şi o urcau, cu ajutorul unei scări sau al unei frânghii - foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro
În anul 409, lui Elias și Martei li s-a născut un băiețel.
Timp îndelungat Marta fusese stearpă, dar ea a născut după ce a făgăduit lui Dumnezeu în rugăciune că dacă va primi un copil, îl va închina Domnului.
Daniil s-a născut în satul Maruta din regiunea Mesopotamia de lângă Samosata.
Deoarece copilul se născuse din bunăvoința lui Dumnezeu, părinții lui s-au hotărât ca el primească numele tot de la Dumnezeu.
Copilul a rămas fără nume până la vârsta de cinci ani, atunci când ei au vizitat o mănăstire și l-au rugat pe stareț să dea un nume copilului.
Egumenul a deschis la întâmplare una din cărțile sale de slujbă și a găsit numele Proorocului Daniel pe pagina respectivă.
Așadar, fiul Martei și al lui Elias a primit numele Daniil.
Părinții l-au mai rugat pe stareț sa îl lase pe micul Daniil să rămână la mănăstire.
Dar el a refuzat din pricină că Daniil era încă foarte mic.
Astfel, Daniil a rămas cu părinții săi până la vârsta de doisprezece ani, când a lăsat casa părintească îndreptându-se către o mănăstire din apropiere fără știrea părinților.
La aceasta mânăstire, după insistențele înflăcărate ale lui Daniil, starețul a acceptat cu greu sa-l primească în obște.
La scurt timp, părinții l-au aflat pe tânărul Daniil la mănăstire și s-au bucurat.
De asemenea, ei au cerut starețului arhimandrit să-l tundă pe Daniil în monahism.
Din nou, acesta a ezitat din pricina vârstei tânărului, dar după ce Daniil a demonstrat cu mult zel că era pregătit pentru viața de mănăstire, starețul a chemat obștea și i-a acordat lui Daniil veșmântul monahal.
În timp ce Daniil îl însoțea pe stareț la o adunare din Antiohia ce fusese convocată de arhiepiscopul locului, grupul a înnoptat la o mănăstire mare din satul Telanissae, acolo unde Sf. Simeon Stâlpnicul trăia pe un stâlp.
Astfel, Daniil a primit mult dorita binecuvântare a acestuia.
Cu timpul, Daniil a fost găsit vrednic de rangul de arhimandrit și poziția de stareț al mănăstirii în care viețuia.
Apoi, la vârsta de 42 de ani, el a părăsit mănăstirea călătorind la Ierusalim, iar în drumul său s-a oprit ca să îl vadă din nou pe Sf. Simeon Stâlpnicul pentru doua săptămâni.
Continuându-și călătoria spre Ierusalim, Daniil a întâlnit pe drum un călugăr care l-a convins să se îndrepte către Constantinopol.
La venirea sa în Anaplus, care se află lângă Constantinopol, Daniil a locuit în Mănăstirea Arhanghelului Mihail, loc unde a făcut exorcisme.
El a fost primit cu căldură de Patriarhul Anatolie al Constantinopolului.
La scurt timp după ce Daniil a ajuns în Constantinopol, Patriarhul Anatolie s-a îmbolnăvit grav.
L-a chemat pe Daniil și l-a rugat să se roage pentru el. Aceste rugăciuni au fost primite și patriarhul s-a vindecat.
După ce a stat în Anaplus timp de nouă ani, Daniil a avut o viziune cu Sf. Simeon Stâlpnicul care stătea pe un uriaș stâlp de nor.
Daniil a fost adus către Simeon, care l-a primit pe Daniil cu un sfânt sărut și i-a spus „să fie tare și să primească ce îi va fi dat de sus”.
După ce a descris această viziune celor din jur, aceștia l-au sfătuit pe Daniil să pună un stâlp și să urmeze felul de viață pe care Sf. Simeon l-a trăit.
După mai multe zile, un călugăr pe nume Sergiu, care fusese ucenicul lui Simeon, a ajuns la Constantinopol aducând vestea ca Sf. Simeon trecuse la Domnul.
Sergiu avea cu el tunica de piele a lui Simeon pe care el trebuia să o dea împăratului Leon I.
Deoarece împăratul era ocupat cu problemele statului, Sergiu nu a putut să-i ofere tunica Sfântului Simeon.
Așadar, Sergiu a decis să meargă în continuare spre Mănăstirea Akoimetoi („cei fără de somn”).
Pe drum, marinarii de pe nava cu care călătorea Sergiu i-au povestit acestuia cum învinsese Daniel demonii care în trecut distruseseră corăbii ce treceau pe acea cale.
Auzind acestea, Sergiu și-a schimbat drumul pentru a-l vizita pe Daniil.
Cei doi s-au întâlnit și Daniil i-a povestit lui Sergiu viziunea sa cu Sf. Simeon.
Auzind despre aceasta, Sergiu a spus:
„La tine m-a trimis Dumnezeu, și nu la împărat, căci iată aici sunt eu, ucenicul părintelui meu; și iată, aici este sfinția sa”.
După aceea, Sergiu i-a dat tunica lui Daniil, acesta primind-o cu lacrimi.
De atunci, Sergiu a devenit ucenicul său.
După ce a primit tunica Sfântului Simeon, Daniil și-a asumat viața pe stâlp, rămânând perioade diferite pe unul din trei stâlpi timp de treizeci și trei de ani ce-i rămăseseră din viață.
Mulți oameni au venit la stâlpul său, printre care oameni bolnavi și cu diferite necazuri, cât și cei care doreau binecuvântarea lui Daniil. Toți aceștia au primit ajutor și vindecare de la el.
Printre cei care și-au arătat respectul fața de Daniil și i-au cerut să se roage pentru ei au fost Împăratul Leon I „cel Mare” și Patriarhul Ghenadie I al Constantinopolului, precum și membri ai curții imperiale.
Sf. Daniil avea darul vorbirii frumoase și i-a călăuzit pe mulți, transformându-le viețile în bine.
Dorind să răsplătească multele daruri pe care Leon I le primise prin rugăciunile lui Daniil, împăratul i-a cerut Patriarhului Ghenadie ca Daniil să fie onorat cu rangul de preot.
Inițial, Daniil nu și-a dat consimțământul, dar după o rugăciune de hirotonire Daniil a consimțit și a primit sfântul dar al preoției.
Printre profețiile sale a fost și prezicerea marelui foc din Constantinopol pe care a făcut-o cunoscută Împăratului și Patriarhului.
Îndumnezeit fiind, Daniil a stat cu tărie pe stâlp pe orice fel de anotimp și vreme.
Din inițiativa lui, moaștele Sf. Simeon au fost aduse din Antiohia la Constantinopol.
De asemenea, el a apărat Biserica de erezia eutihienilor și de cea monofizită.
În anul 475, în timpul stăpânirii Împăratului Zenon, senatorul Basilicus, cumnatul lui Leon (era fratele văduvei lui Leon) și monofizit, a uzurpat tronul lui Zenon.
Patriarhul Acachie al Constantinopolului s-a opus influenței monofizite pe care Basilicus o exercita, dar acesta s-a dus chiar la Daniil pentru a obține binecuvântarea sfântului.
Însă, în loc de a primi binecuvântare, el a fost condamnat.
Deoarece credința ortodoxă era pusa la încercare, Acachie l-a implorat pe Daniil să se coboare de pe stâlp și să vină la Constantinopol în Biserica Sfânta Sofia, unde să îl înfrunte pe împăratul Basilicus.
Așadar, pentru singura dată în treizeci și trei de ani de viață pe stâlp, Daniil s-a coborât pentru a merge la Biserica Sfânta Sofia și să-l înfrunte pe împărat.
Aflându-se în prezența lui Daniil, de care fusese condamnat, cât și înaintea credincioșilor din marea biserică, lui Basilicus i s-a cerut să-și afirme crezul.
În aceste momente Patriarhul Acachie îngenunchiase în fața lui Basilicus, iar ca răspuns la îndemnul lui Daniil de a se urma calea păcii, Basilicus a mărturisit credința ortodoxă.
Daniil s-a întors apoi pe stâlpul său, unde a rămas până la adormirea sa, întâmplată la 11 decembrie 493
Imnografie
Troparul Sfântului Cuvios Daniil Stâlpnicul
Glasul 1:
Al răbdării stâlp ai fost, râvnind părinților celor mai dinainte, cuvioase; lui Iov întru patimi, lui Iosif întru ispite și vieții celor fără de trup, fiind în trup, Daniile, Părintele nostru; roagă-te lui Hristos Dumnezeu să se mântuiască sufletele noastre.
(Audio) Troparul Sfântului Cuvios Daniil Stâlpnicul (în limba greacă)
Suindu-te pe stâlp, fericite, ai luminat lumea cu sfintele tale fapte și ca o stea mult-strălucitoare, ai depărtat, Părinte, întunericul înșelăciunii. Pentru aceasta te rugăm pe tine, luminează și acum în inimile robilor tăi lumina cea neapusă a cunoștinței.
Alt Condac
Glasul al 2-lea:
Dorind de cele de sus, de la cele de jos te-ai mutat, și alt Cer stâlpul ți-ai făcut; prin care ai strălucit raza minunilor cuvioase Daniile; roagă neîncetat, pre Hristos Dumnezeu, să mântuiască sufletele noastre.
Icos:
Cântarea mea spre lauda nevoințelor tale este întinată Părinte, că nu am inima curată; ci-mi dă mie cuvânt sfinte, ca curat să laud viața ta, de care s-au mirat cu adevărat și îngerii, că ai fost ca un fără de trup, luând lumina cea neapusă a cunoștiinței.
Sf. Cuv. Daniil Stâlpnicul (409-493) – foto preluat de pe doxologia.ro
Iconografie
Dionisie din Furna arată că Sf. Daniil Stâlpnicul trebuie zugrăvit bătrân, având barba ascuțită (Erminia picturii bizantine, Sophia, București, 2000, pp. 162, 193).
Cuviosul Daniil Stâlpnicul (409 – 493) (frescă de Teofan Grecul) – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
Cuviosul Daniil Stâlpnicul (409-493) – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
Mesopotamia, care este între râurile Tigru și Eufrat, a odrăslit această stâlpare a raiului, pe cuviosul părintele nostru Daniil, în satul ce se numește Vitara, care este aproape de cetatea Samosata, din părinți creștini, ale căror nume erau Ilie și Marta.
Zămislirea Cuviosului Daniil a fost așa: maica lui era stearpă și nu năștea, pentru care pricină era dosădită și ocărâtăde bărbatul său cu mustrări nenumărate și era defăimată de rudenii și de vecini. Ea, fiind întru amărăciunea inimii, a ieșit odată din casă încetișor, pe la miezul nopții și, ridicându-și mâinile către cer, cu multe lacrimi s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: „Doamne, Împărate, Cela ce ai făcut dintru început bărbat și femeie și ai zis: Creșteți și vă înmulțiți; Cela ce ai dăruit Sarei la bătrânețe pe Isaac; Anei pe Samuil; Elisabetei, pe Ioan; milostivește-Te și de necazul meu și, căutând cu milostivire, dezleagă-mi nerodirea mea. Ia defăimarea mea și dă rod pântecelui celui neroditor, ca, pe cel dăruit de Tine, să-l aduc Ție, precum de demult Ana a născut pe Samuil”.
Astfel, rugându-se ea cu inimă zdrobită și cu duh smerit, s-a întors în casă și, după ce a adormit puțin, a văzut în vis două candele preastrălucite mari, pogorându-se încetișor din cer peste capul ei. Sculându-se dimineața a spus bărbatului și rudeniilor ceea ce a văzut, iar aceia în multe feluri au tâlcuit visul, ce era mai înainte însemnarea unui rod care avea să aibă și care rod cu strălucirea faptelor bune, avea să fie mai strălucit decât stelele.
După puțină vreme zămislind, a născut prunc de parte bărbătească, prin a cărui naștere, maică s-a vindecat de amândouă necazurile: al sterpiciunii și al durerii.
Astfel de început al vieții de pe pământ a avut fericitul Daniil; astfel a ieșit în lume, cel care era cu adevărat fiu al luminii. Și a crescut pruncul cinci ani fără nume, căci părinții nu voiau să pună nume fiului lor și doreau să fie numit de Dumnezeu, ca unul ce s-a născut din dăruirea Lui și astfel, tot de la Dumnezeu să-și primească numele. Deci, l-au dus într-o mănăstire oarecare, aducând și daruri lui Dumnezeu, apoi l-au rugat pe egumen să dea nume fiului lor. Iar acela, fiind insuflat de Dumnezeu, a zis că se cuvine să se numească cu numele pe care Dumnezeu îl va descoperi. Și, căutând spre prunc, a zis să-i dea carte din dumnezeiescul altar și, deschizând-o, a aflat oarecare cuvinte ale Sfântului prooroc Daniil. Din acestea, pricepând că așa binevoiește Dumnezeu a se numi pruncul, l-a numit cu acest nume proorocesc, care însemna că și acest prunc avea să fie asemenea acelui mare prooroc Daniil și cu numele și cu obiceiurile.
Părinții voiau ca fiul lor îndată să se încredințeze lui Dumnezeu în mănăstirea aceea, dar egumenul n-a voit, pentru că copilul era încă mic. S-au întors cu dânsul la casa lor, rânduind Dumnezeu așa, ca după acestea copilul, nu prin socoteala altora, ci prin voia și înțelepciunea sa, să aleagă locul cel bun.
Crescând copilul, se cunoștea ce fel de bărbat desăvârșit are să fie și din răsădirea sa, pomul cel bun arăta ce fel de roade are să aducă mai pe urmă; pentru că de acum îi urmă umbra faptelor bune, celui ce umblă în lumina darului lui Dumnezeu.
Când era de doisprezece ani, a ieșit din casa părinților săi, nespunând nimănui de plecarea și de gândul său, și a trecut cu vederea, pentru Hristos, pe părinții săi, patria, rudele și pe prieteni și s-a dus într-o mănăstire, care era la douăzeci de stadii depărtare de satul care îl odrăslise. Acolo, căzând la picioarele egumenului, s-a rugat să-l primească în ceata celor ce petrec viața monahicească și să-l îmbrace în chipul îngeresc. Egumenul, punându-i înainte slăbiciunea trupului său și vârsta tinereților, zicea că un copil tânăr ca dânsul nu poate să poarte ostenelile monahicești cele multe, care nu sunt lesnicioase nici bărbaților celor desăvârșiți. Adică: privegherile, culcările pe pământ, posturile, omorârea trupului și tăierea cea desăvârșită a voii sale, cum și toată pofta cea trupească. Pentru aceea, îl sfătuia să se întoarcă la părinții săi, să mai petreacă acasă câtăva vreme și să nu meargă la niște osteneli ca acelea ce covârșesc puterile tinerești.
Daniil a zis: „Eu pentru aceea am venit aici ca să viețuiesc întru Hristos și să mor pentru lume, că de aș muri în aceste frumoase osteneli monahicești mai bine este, decât să mă duc de aici în deșert; căci nu e cuviincios ca, punând mâna pe plug – cum zice Evanghelia – să mă întorc înapoi”. Zicându-i multe egumenul și auzind de la dânsul multe altele, n-a putut să-l schimbe de la scopul său. Apoi văzând într-însul mare sârguința către Dumnezeu și dragoste cu osârdie, a chemat pe frați și s-au sfătuit dacă se cuvine a primi în mănăstire pe acel copil. Iar aceia, minunându-se de mărimea de suflet a copilului și de statornicia lui cea bună și cunoscând într-însul chemarea lui Dumnezeu, s-au învoit a-l primi la petrecerea lor. Deci, Daniil era arzând cu duhul pentru faptele cele bune și pentru viața cea după Dumnezeu.
După câtăva vreme, părinții aflând de dânsul că se găsește într-aceea mănăstire, s-au bucurat și s-au minunat, că un copil ca dânsul, s-a dus singur la slujba lui Dumnezeu. Mergând la dânsul, l-au văzut încă netuns și umblând prin mijlocul monahilor, fără îmbrăcăminte monahicească. Deci, au rugat pe egumen ca înaintea ochilor lor să-l tundă pe fiul lor și să-l îmbrace în îmbrăcăminte monahicească. Iar egumenul, după sfatul fraților, a tuns pe Daniil în rânduiala monahicească, într-o zi de Duminică și a poruncit părinților lui ca să nu vină adeseori la fiul lor, iar ei s-au întors cu bucurie la casa lor.
Fericitul Daniil a rămas în mănăstire, sporind și întărindu-se cu duhul, crescând cu anii și cu faptele cele bune. Iar pârga cea prea frumoasă a vieții lui și rădăcina rodurilor celor ce aveau să fie mai pe urmă, era într-acest chip: s-a aprins inima lui de dragoste dumnezeiască și dorea foarte mult să se închine sfintelor locuri unde Domnul nostru Iisus Hristos a pătimit pentru noi, S-a îngropat, a înviat și de unde S-a înălțat la ceruri. Apoi ardea cu duhul să vadă pe marele bărbat Simeon Stâlpnicul. Deci, mergând la egumen, i-a descoperit dorința sa și l-a rugat să-l lase să meargă în calea la care gândea. Acela l-a oprit în acea vreme. Mai pe urmă, având el singur nevoie a merge în Antiohia pentru oarecare treburi bisericești, a luat cu el pe Daniil și pe alți frați. Ajungând în satul ce se numește Telada, de unde nu era departe Sfântul Simeon Stâlpnicul, s-a dus la turnul lui, unde a văzut asprimea locului aceluia și înălțimea turnului lui și cum acel bărbat răbda acolo asprimea iernii și zăduful verii, ploile și vânturile.
Deși socoteau unii din cei neiscusiți că sfântul rabdă unele ca acelea pentru slavă deșartă, fericitul Daniil, nu numai că s-a mirat de răbdarea lui, dar se gândea spre a-i urma aceluia. Când ei au strigat de jos, Sfântul Simeon, căutând de sus către dânșii, le-a zis să pună scară și să se suie la dânsul, dacă voiesc. Atunci se văzu în ce chip era duhul fiecăruia. Pentru că unul zicea că îl dor picioarele, altul se lepăda din pricina bătrâneților, altul se oprea cu altă neputință. Dar Daniil, apucându-se de scară, s-a suit degrabă și, cu mare bucurie, a sărutat pe marele Simeon. Și n-a fost în deșert osteneala lui, pentru că mai întâi s-a folosit de învățătura sfântului și s-a îndemnat spre mai multe fapte bune; apoi s-a învrednicit de binecuvântarea lui, ce se da prin punerea mâinilor și s-au adeverit cele ce erau să i se întâmple. Căci l-a auzit, proorocește zicând către dânsul: „Îmbărbătează-te, fiule și să se întărească inima ta, căci multe osteneli grele de purtat vei suferi pentru Hristos, Care întru toate îți va fi ajutător, întărindu-te și mângâind duhul tău”.
După acea iubită și îndestulată vorbă împreună cu sfântul Daniil, s-a coborât și s-a întors în mănăstirea sa. Iar după câtăva vreme, ducându-se către Domnul egumenul său, a fost silit de frați să ia după dânsul egumenia. Însă el arătându-le pe altul în locul său, își căuta liniștea și zicea: „Iată ai scăpat, Daniile și acum ai vremea pe care o doreai mai înainte; deci mergi în calea cea dorită și-ți împlinește gândul tău”. Astfel, a ieșit în taină din mănăstirea sa, neștiind nimeni, a venit în ograda care era lângă turnul Sfântului Simeon. Petrecând acolo paisprezece zile, voia să se ducă. Iar Sfântul Simeon, iubindu-l, l-a sfătuit să petreacă împreună cu dânsul. Însă Daniil, având mare dorință să vadă locurile sfinte de la Ierusalim și să meargă la liniște în pustie, a pornit pe cale, mergând către Palestina.
Pe atunci era răzmeriță în Palestina, pentru că samarinenii duceau război împotriva creștinilor și calea era anevoioasă într-acolo. De care lucru auzind Daniil, n-a băgat în seamă acestea; ci mergea cu minte bărbătească și cu inimă neînfricoșată, netemându-se de moarte, fiind cuprins de marea dorință să-și împlinească gândul său, pe care îl avea de demult. În cale a întâmpinat un monah cinstit, bătrân cu anii, la vedere cu bun chip și cu părul cărunt, întru toate asemenea Sfântului Simeon Stâlpnicul. Văzând pe Daniil, îl întrebă sirienește unde merge? Iar el a răspuns: „De va voi Dumnezeu, merg către sfintele locuri”. Iar bătrânul a zis: „Drept ai grăit, de va voi Dumnezeu. Dar acum să știi, cu adeverire, că această călătorie a ta nu este după voia lui Dumnezeu, căci n-ai auzit oare despre tulburarea și războiul ce este în Palestina?”. Iar Daniil a zis: „Am auzit, dar nădăjduiesc spre Dumnezeu, că-mi va fi ajutător și nu va veni nici un rău asupra mea; iar de mi s-ar întâmpla ceva de acest fel, nu mă tem, pentru că ori de trăim, ori de murim, tot ai Domnului suntem”. Atunci, bătrânul a prorocit: „Să nu dai spre clătinare picioarele tale, nici să dormiteze îngerul cel ce te păzește pe tine”. Însă Daniil se arăta gata a muri pe acea cale, pentru Hristos.
Bătrânului, nefiindu-i cu plăcere și-a întors fața și a zis: „Dumnezeu n-a poruncit ca fără de vreme să ne dăm viața și singuri a ne îngriji spre a muri, sau a fi omorâți cu sila, pentru că El a zis: De vă gonesc din această cetate, fugiți în cealaltă”. După ce s-a înduplecat Daniil de sfatul bătrânului, a zis: „Dacă așa este bine, părinte, apoi mă voi întoarce”. Bătrânul a răspuns: „Nu te sfătuiesc să te lași cu totul de scopul tău, căci aș fi nebun; dar să nu mergi acum în acel loc. Ci, întoarce-te la Constantinopol, care este al doilea Ierusalim cu sfințenia, pentru că acestei cetăți i s-a dat acum dar de la Dumnezeu și acolo în multe biserici îți va fi cu putință a intra și te vei sătura de vederea a multor sfințenii. Iar dacă vei voi a petrece în liniște, apoi chiar în Tracia de sus sau în gura Pontului îți va fi spre folos și Dumnezeu îți va ajuta în acel loc; căci nu se cuvine a cugeta că pe Dumnezeu Îl afli numai la Ierusalim, iar în Vizantia nu, pentru că pe Dumnezeu, o! iubitule, nici un loc nu-L cuprinde”.
Astfel, vorbind între dânșii, a apus soarele și au întâlnit în calea lor o mănăstire, către care s-au abătut căci era noapte. Bătrânul a zis către Daniil: „Mergi, tu, înaintea mea, iar eu voi veni după tine”. Socotind Daniil că bătrânul are vreo trebuință ca să rămână, a mers înaintea lui. Venind la porțile mănăstirii, ședea așteptând pe bătrân și, dacă a văzut că nu mai vine, a socotit că bătrânul s-a abătut aiurea să rămână. Apoi, intrând singur înăuntru, s-a închinat egumenului și fraților și a mâncat din bucățele ce i s-au pus înainte. El odihnindu-se, bătrânul acela iarăși i-a apărut înainte în vedenie sfătuindu-l să facă cele ce grăise pe cale, ca să se întoarcă degrabă în Vizantia. Iar Daniil, deșteptându-se și nevăzând pe nimeni înaintea sa, cugeta cine este cel ce i se arăta lui: om sau înger? Iar acela era marele Simeon Stâlpnicul.
După vedenia aceea, fericitul Daniil, cântând rugăciunile dimineții și luând iertare și binecuvântare de la frații care viețuiau acolo, s-a dus la Constantinopol. Apoi, venind la gura Pontului, a intrat în biserica Sfântului Arhanghel Mihail, voievodul puterilor cerești și a petrecut într-însa șapte zile. Aici a auzit de la unii că pe aproape, într-un loc înalt ce se numea Filemporon, se află o capiște idolească în care erau mulțime de duhuri necurate, încât nu era cu putință cuiva a trece pe acolo; pentru că pe cei ce pluteau pe lângă acel loc îi îneca în apă, iar asupra celor ce treceau alături năvăleau ca niște tâlhari și-i răneau. Auzind de aceasta sfântul, a gândit să se ducă și să viețuiască acolo, aducându-și aminte de marele Antonie, câte răutăți a răbdat de la diavoli și la sfârșit, biruindu-i cu ajutorul lui Dumnezeu, s-a învrednicit de mare cinste. Deci s-a dus în acea capiște pustie, înarmându-se cu arma cea nebiruită a Sfintei Cruci și cântând: Domnul este luminarea mea și Mântuitorul meu de cine mă voi teme. Deci s-a spăimântat mai înainte de luptă ceata cea diavolească, iar ostașul cel duhovnicesc înconjurând colțurile, le îngrădea cu semnul Crucii, la fiecare plecându-și genunchii și rugându-se lui Dumnezeu.
Făcându-se seară, a venit duhul întunericului, care aruncă cu pietre asupra sfântului și se auzea glas înfricoșat, țipăt, și huiet. Iar Daniil, fără temere stând la rugăciune, zicea: De s-ar rândui asupra mea tabără, nu se va înfricoșa inima mea. Astfel, a petrecut întâia și a doua noapte. Iar în noaptea a treia a văzut mulțime de diavoli în chip de oameni mari, ca niște uriași, cu fețele întunecate, înfricoșați, ca niște mâncători de stârv, care scrâșneau din dinții și, iuțindu-se asupra lui, ziceau: „Cine te-a sfătuit, o! ticălosule, a veni aici, unde noi viețuim de multă vreme și suntem domni ai acestui loc?”. Și se repezeau asupra lui, unii vrând să-l arunce în mare, alții se sileau să-l ucidă cu pietre; însă nici unul din ei nu putea să se apropie de dânsul. Sfântul, aducându-și aminte de cuvintele Domnului: Acest neam nu poate ieși cu nimic, fără numai cu rugăciunea și cu postul, a astupat toate ușile capiștei și a lăsat numai o ferestruică. Acolo petrecea în post și rugăciune. Nu după multă vreme, cu puterea lui Dumnezeu, s-a izgonit de acolo toată puterea cea diavolească, încât poporul umbla pe acolo fără vătămare.
Deci s-a făcut înștiințare despre aceea pretutindeni și au început mulți de prin laturile dimprejur a veni la Sfântul Daniil, minunându-se că, acolo unde era sălășluirea diavolilor, acum se săvârșește slujba lui Dumnezeu ziua și noaptea. Iar diavolul care urăște binele, nerăbdînd a se vedea biruit de sfânt, a băgat zavistie între oarecare din clerici, care au început a grăi între dânșii: „Oare de unde a venit acesta aici, că iată toți merg la dânsul și-l laudă pretutindeni? Să spunem patriarhului ca să-l izgonească din locul acesta”.
Apropiindu-se clericii de Anatolie, patriarhul Constantinopolului, l-au clevetit pe sfânt, dar patriarhul a zis către dânșii: „Pentru ce clevetiți asupra omului, neștiind de unde este, nici în ce fel viețuiește? Căci dacă viețuiește bine, apoi și noi vom fi părtași sfințeniei lui, iar dacă este rău, apoi cu adevărat este vrednic a fi izgonit. Nu se va izgoni însă îndată, ci mai întâi socotiți cu luare-aminte cele ce se cuvin pentru dânsul”. Atunci au tăcut clevetitorii, fiind rușinați. Iar diavolul, văzând că nimic n-a putut spori cu asemenea măiestrii, a năvălit asupra sfântului cu mai multe năluciri și înfricoșări decât cele dintâi, pornindu-se asupra lui cu toată puterea sa. Căci uneori se lăuda ca să-l înece în mare, iar alteori se nevoia a-l omorî; însă nu i s-a dat voie a vătăma pe sfânt, care stând la rugăciune, zicea: „Domnul meu Iisus Hristos în care cred, Acela vă va arunca pe voi în prăpăstiile iadului”.
Acestea zicând el, s-a făcut strigare și țipăt, încât a văzut sfântul pe diavoli, ca niște lilieci de noapte, zburând și ieșind din locul acela. Dar tot n-au încetat a face supărare sfântului, că iarăși au pornit clevetitori asupra lui, care, apropiindu-se de patriarh, au zis: „Stăpâne, Daniil este vrăjitor și fățarnic și înșeală pe popor cu farmecele; de aceea, nu mai putem nici a privi asupra lui”. Atunci patriarhul, chemându-l pe Daniil, l-a întrebat cine și de unde este, pentru ce a venit în acele părți și cum mărturisește despre Dumnezeu? Iar el, mai întâi și-a mărturisit dreapta credință, apoi și-a spus neamul său și patria și cum că, prin descoperirea lui Dumnezeu, a fost sfătuit a veni în Vizantia. Patriarhul, auzind acestea, s-a sculat și l-a îmbrățișat, cinstindu-l ca pe omul lui Dumnezeu, apoi l-a liberat cu pace.
Nu după multe zile, a căzut patriarhul acela într-o boală cumplită și, chemând îndată la sine pe Daniil, l-a rugat să facă pentru dânsul rugăciune către Dumnezeu ca să se vindece. Rugându-se sfântul, s-a sculat îndată patriarhul sănătos. Iar pentru tămăduire, doctorul cel fără de arginți, astfel de plată a cerut de la patriarh: să ierte pe aceia care l-au clevetit pe el. Patriarhul a zis: „Cum să nu iert pe aceia care mi s-au făcut pricinuitori de atâta bine încât m-au învrednicit a te vedea și a primi vindecare prin tine?”. Apoi patriarhul a rugat pe sfânt să petreacă cu dânsul; dar acela s-a rugat ca să fie lăsat să meargă la locul său și, ducându-se, iarăși a astupat după sine ușile, lăsând numai ferestruica mică, pentru cei ce veneau la dânsul.
După nouă ani de ședere acolo, când a binevoit Dumnezeu a-l chema la viață mai desăvârșită, i s-a făcut o descoperire în acest chip: a văzut în vedenie un turn înaintea sa, covârșind cu înălțimea norii și Cuviosul Simeon stând în vârful lui. Acolo, împreună cu dânsul, stăteau doi tineri luminați și a auzit glas din înălțimea turnului, zicând: „Suie-te aici la mine, Daniile”. El a răspuns: „Doamne, cum mă voi sui la o înălțime ca aceea?”. Iar Cuviosul Simeon a poruncit tinerilor acelora să pogoare și, luându-l pe Daniil, să-lsuie la dânsul. Tinerii îndată au făcut ce li s-a poruncit și l-au adus pe el înaintea lui Simeon, care, îmbrățișând pe Daniil, a zis către dânsul cu glas mare: „Îmbărbătează-te, Daniile, fii tare, fii cu mărime de suflet și stai bine și cu bărbăție!”.
Acestea grăind Sfântul Simeon, s-a făcut tunet mare și, de glasul acela, Daniil s-a deșteptat. Iar acea vedenie însemna că i se cuvine și lui a se sui în turn, după asemănarea Sfântului Simeon Stâlpnicul și a se apropia de cer cu trupul și cu duhul.
În acea vreme a venit din Antiohia la împărat, Serghie, ucenicul Sfântului Simeon, aducând culionul lui Simeon, care era trimis împăratului că un dar spre apărare de tot răul. Dar de vreme ce mintea împăratului era spre grijile cele dinafară și se îndeletnicea cu treburile poporului, Serghie a cugetat să plece înapoi și dorea să meargă pe la mănăstirea, numită a neadormiților. Aflându-se împreună cu alții pe locurile unde era Sfântul Daniil, au pomenit unii despre dânsul, spunând cu câtă răbdare își petrecea viața sa și cum a luat de la Dumnezeu dar, spre a vindeca neputințele și a izgoni diavolii. De acest lucru auzind Serghie, a poruncit să tragă corabia la țărm și a mers la Cuviosul Daniil, care l-a primit cu dragoste. După o vreme, pricepând Serghie că duhul lui Simeon odihnește peste Daniil – precum al lui Ilie peste Elisei – darul pe care îl avea la sine, adică culionul fericitului Simeon, l-a dat lui Daniil, că lui i se cădea mai bine decât altcuiva.
După aceasta s-a făcut lui Serghie o arătare ca aceasta: a văzut în somn trei tineri care au venit către dânsul și i-au zis: „Scoală-te, Serghie, și spune-i lui Daniil, că acum s-a împlinit vremea petrecerii sale în acest locaș; deci să se pregătească pentru mai mari nevoințe”. Sculându-se Serghie, a spus aceasta lui Daniil, iar el, înțelegând că poruncește Dumnezeu a urma vieții Cuviosului Simeon, a rugat pe Serghie să meargă în pustie și să-i afle loc lesnicios, unde ar putea să zidească un turn. Serghie, înconjurând niște dealuri, fiind purtat de ajutorul lui Dumnezeu, a venit la locul acela unde era să se zidească turnul și, culcându-se să se odihnească după osteneala zilei, a avut iarăși o vedenie într-acest chip: un porumbel alb zbură deasupra lui și Serghie se sârguia a-l prinde, dar a auzit glas de sus, zicând: „Tu socotești a-l prinde cu cursa, dar nu, căci cu mâinile se cade a-l prinde”. Porumbelul a zburat la înălțime și nu s-a mai văzut. Deci, pricepând Serghie că Dumnezeu i-a arătat locul pentru zidirea turnului, s-a întors la Daniil și i-a spus ceea ce a văzut și a auzit, iar el s-a bucurat și a rugat pe un oarecare prieten al său, anume Marcu, căruia, Dumnezeu ajutându-i, degrabă a zidit turnul. După ce s-a săvârșit vârful, Daniil a ieșit din locașul acela noaptea, ca să nu știe nimeni de dânsul și, venind către turn, s-a rugat, zicând: „Slavă Ție, Hristoase Dumnezeule, că m-ai învrednicit de o viață ca aceasta; Tu știi, Doamne, că întru Tine mă întăresc și, spre Tine nădăjduind, mă voi sui pe acest turn. Deci, primește râvna mea, întărește-mă spre nevoință și începutul acesta adu-l întru săvârșire”. Astfel rugându-se, s-a suit în turn, începând a viețui după Dumnezeu, între cer și pământ, de acesta înstrăinându-se, iar către cer apropiindu-se cu trupul și cu duhul.
Diavolul, care zavistuiește însă totdeauna contra robilor lui Dumnezeu, a început și acolo a supăra pe sfânt, pentru că a ridicat asupra lui pe stăpânul locului aceluia, cu numele Ghelasie. Căci acela înștiințându-se că s-a zidit turnul pe moșia lui fără voie și că a început a viețui acolo un călugăr fără știrea lui, s-a mâniat foarte și a vestit despre aceasta pe împărat și pe patriarhul Ghenadie, care se alesese după Anatolie. Împăratul n-a ținut seamă de aceea, iar patriarhul nu numai că a poruncit să dea jos pe Daniil de pe turn, ci voia să-l și pedepsească. Deci a dat putere lui Ghelasie să meargă și să-l dea jos cu ocară din turn.
Ghelasie, mergând cu mânie să-și împlinească voia sa, Dumnezeu, împiedicându-l în acel gând rău, a poruncit să vină deodată, în zi senină, o ploaie mare și vânt puternic cu multe fulgere și tunete. Însă acela nici așa nu s-a înfricoșat, nici n-a încetat în acel gând rău, având inima sa aprinsă cu iuțime, pornindu-l diavolul spre mânie. După ce a venit la turn, a început a striga cu ocări asupra sfântului ca să pogoare de pe turn, iar de nu va vrea, apoi singur se va sui și-l va da jos. Unul din cei ce venise cu dânsul acolo, zicea: „Lasă-l, că nici un rău nu-ți face; pentru că nici turnul acesta nu este pe moșia ta, nici nu ți se face prin aceasta vreo strâmbătate, ci poate mai bine îți va fi, având un vecin ca acesta, învrednicindu-te de rugăciunile lui”. Dar Ghelasie nu i-a ascultat pe dânșii, ci porunci sfântului cu mânie, ca îndată să coboare din turn. Începând sfântul a se coborî și pășind până la a șasea treaptă, s-au văzut picioarele lui umflate de privegherea cea neîncetată a zilei și a nopții. Atunci le-a fost jale tuturor și chiar acel Ghelasie s-a întors cu milostivire și a început a-l ruga să se suie iarăși la locul său și să-l ierte pentru că a îndrăznit a-l necăji.
După aceasta, Ghelasie i-a zidit un turn mai înalt și de atunci a început a avea pe sfânt în mare cinste, încât chiar înaintea împăratului lăuda pe cuviosul bărbat cel plin de fapte bune. Apoi a venit la sfânt un om bătrân și cinstit din Traghia, aducând cu sine pe singurul său fiu care era îndrăcit și pe care, punându-l lângă turn, rugă pe sfânt cu lacrimi, să se milostivească și să-l vindece; căci iată, zicea el, treizeci de zile sunt de când cel ce se muncește, nu încetează pomenirea numelui tău, sfinte al lui Dumnezeu. Iar cuviosul, fiind milostiv, a zis către dânsul: „De crezi că Domnul meu Iisus Hristos va tămădui prin mine pe fiul tău, după credința ta să-ți fie ție”. Apoi a poruncit să ungă pe cel îndrăcit cu untdelemn sfințit. Și aceasta făcându-se, l-a aruncat diavolul la pământ și mult chinuindu-l, mai pe urmă a zis: „Voi ieși, voi ieși”. După care a și ieșit. Iar tatăl, luând pe fiul său sănătos, l-a dus într-o mănăstire, unde, s-a făcut monah iscusit.
După aceasta, alt bărbat cu numele Chir, înțelept și cuvântător bun, – care fusese mai înainte eparh, iar mai pe urmă a fost ales episcop în cetatea Frigiei, ce se numește Cotilia, – acesta având o fiică cu numele Alexandra, pe care o muncea diavolul, a adus-o la sfântul, care rugându-se lui Dumnezeu și punându-și mâinile pe ea, îndată a ieșit diavolul și s-a făcut sănătoasă. Din acea vreme, Chir avea mare dragoste și osârdie către cuviosul. Odată, tot acela a adus la sfânt pe o femeie a unui ostaș al său, așijderea îndrăcită. Și aceea, cu rugăciunile fericitului a dobândit sănătate, pentru care Chir, fiind mulțumitor, a scris pe turnul sfântului aceste stihuri: „Între pământ și între cer stă un bărbat lovit de pretutindeni de vânturi și nicidecum temându-se. Cu hrană cerească se hrănește și bea vânt în setea lui, sprijinindu-și picioarele sale pe un turn înalt, urmând lui Simeon; el propovăduiește pe fiul Maicii Domnului cea neispitită de nuntă”.
Leon cel mare, împăratul grecesc, neavând fii și dorind să aibă moștenitori, a rugat pe Cuviosul Daniil să mijlocească pentru el la Dumnezeu ca să câștige ceea ce dorește. Iar el, ca cel ce singur era fiul rugăciunii, căci cu rugăciune a fost dăruit maicii sale, asemenea și altora, cu rugăciunile sale îi făcea a avea fii. Deci, rugându-se către Dumnezeu, a proorocit împăratului că în anul viitor i se va naște fiu și s-a împlinit acea proorocie a lui. Împăratul s-a bucurat pentru nașterea fiului său și era mulțumit de rugăciunile sfântului, pentru care i-a zidit alt turn. Străbătând vestea despre Sfântul Daniil, a venit la dânsul împărăteasa Evdochia, soția împăratului Teodosie cel Tânăr, care fusese mai înainte, și l-a rugat să se pogoare de pe acel turn și să meargă în stăpânirea sa, unde zicea că are multe locuri liniștite. Fericitul a lăudat cugetul ei cel bun, dar n-a voit a se duce de acolo, unde i-a poruncit Dumnezeu a petrece și, binecuvântând pe împărăteasă, a trimis-o cu pace, iar el s-a suit în turnul cel mai înalt, pe care îl zidise Ghelasie.
În acea vreme unii din eretici, care erau în Constantinopol, au momit o desfrânată cu mult aur, anume Vasiana, ca să meargă la sfântul și să-l înduplece spre lucrul cel necurat sau pe dânsul singur sau pe vreunul din ucenicii lui. Deci s-a dus cea fără de rușine către cel înțelept, cea necurată către cel curat, socotind că numai cu o căutare spre dânsa se va înșela fericitul și o va pofti, căci era îmbrăcată cu haine țesute cu aur și împodobită cu multe feluri de podoabe.
Aceea venind, s-a prefăcut că era bolnavă; se afla într-o țarină ce era în fața turnului, lingă ograda oilor celor cuvântătoare ale păstorului, văitându-se că este bolnavă și, astfel, dacă nu sfântului, apoi măcar ucenicilor lui să le facă vătămare sufletească. Stând acolo nu puțină vreme și văzând că nu sporește nimic – căci nu putea nicidecum să înșele pe acela a cărui minte nu se lipea de pământ, ci de-a pururea privea sus la Dumnezeu – s-a dus în deșert și, venind la ereticii care o trimiseră, a grăit minciuni ticăloasa, cum că ar fi rănit pe Daniil care ar fi poftit frumusețea ei și că ar fi poruncit ucenicilor s-o suie la dânsul în turn: „Iar eu, zise ea, n-am voit. Ei însă, temându-se să nu iasă în auzul poporului pofta cea rea a lor, voiră să mă omoare și abia m-am smuls din mâinile lor și am fugit”.
Astfel mințind desfrânata aceea asupra sfântului, ereticii răspândiră cuvintele ei în popor, ca, făcând nume rău lui Daniil cel nevinovat și curat, să-l facă urât de popor. Dar îndată a ajuns judecata lui Dumnezeu pe vestitoarea cea mincinoasă și necurată, căci a năvălit asupra ei un duh rău care o muncea. Atunci, nevrând chiar, a mărturisit că a fost plătită de eretici și s-au rușinat cei ce huleau pe plăcutul lui Dumnezeu. Iar cetățenii luând-o au dus-o la sfânt și l-au rugat s-o izbăvească de muncirea cea diavolească. El, fiind ucenic adevărat al lui Hristos, care învață a iubi pe vrăjmași și care poruncește a ierta celor ce greșesc, până la șaptezeci de ori câte șapte, nu i-a răsplătit cu rău pentru rău, ci a făcut bine făcătoarei sale de rău. Căci a făcut rugăciuni către Dumnezeu pentru dânsa, apoi a poruncit s-o ungă cu untdelemn sfințit și așa a izbăvit-o de diavolul care o muncea. Ea, dobândind tămăduire, a sărutat turnul sfântului, mărturisindu-și păcatul înaintea tuturor și cerându-și iertare; apoi, din acea vreme s-a înțelepțit, schimbându-și năravul cel rău.
Cuviosul avea de la Dumnezeu nu numai stăpânire a izgoni diavolii și a tămădui neputințele, dar nici de darul proorociei nu era lipsit, adică a ști mai înainte și a grăi cele ce au să fie. El văzând mai înainte mânia lui Dumnezeu și pedeapsa ce are să vină asupra cetății, a trimis veste patriarhului Ghenadie și împăratului Leon, sfătuindu-i să săvârșească rugăciune publică, de două ori pe săptămână, ca să potolească îngrozirea cea dreaptă a lui Dumnezeu. Dar ei n-au luat în seamă sfatul fericitului; de aceea, au văzut cu fapta împlinirea proorociei lui, pentru păcatele lor, despre care lucru vom arăta.
În acea vreme împăratul fiind pornit de duhul lui Dumnezeu, a scris patriarhului să ia împreună cu el clerici mulți, să se ducă la marele Daniil și să-l sfințească preot. Ducându-se patriarhul cu clerul său și ajungând la turn, a zis către cuviosul că de multă vreme dorea să-l vadă, dar a fost ocupat cu treburile bisericii; iar acum – zise el – am venit să te văd și să mă învrednicesc de cuvintele și rugăciunile tale. Patriarhul a zis celor ce au venit cu el să pună scară ca să se urce la dânsul. Iar sfântul a zis către el: „În zadar te-a pornit spre atâta osteneală cel ce te-a trimis la noi”. Sfântul, zicând acestea, patriarhul s-a mirat și s-a spăimântat, cum a cunoscut că venirea lui nu era cu bunăvoință, ci din poruncă, că niciodată n-ar fi venit la dânsul de n-ar fi fost trimis de împărat. Apoi patriarhul și ceilalți ce erau cu dânsul mult au rugat pe sfânt că să poruncească să pună scara, să se suie la dânsul, dar el nu voia deloc. Atunci era zăduf și arșiță de soare și patriarhul, văzând mulțimea poporului slăbind de zăduf și de sete, a poruncit ca, stând acolo jos, arhidiaconul să înceapă rugăciunea cea obișnuită la hirotonie.
Deci, rugându-se și citind rugăciunile cu care se sfințește preotul, a sfințit pe Sfântul Daniil în preot, deși sta departe de dânșii în înălțimea turnului. Și toată mulțimea poporului striga: „Axios”, adică, vrednic este. Atunci fericitul Daniil, văzând voia lui Dumnezeu, a poruncit să pună scară și, primind semnele preoțești din mina patriarhului, s-a împărtășit cu dânsul, cu preacuratele și dumnezeieștile Taine și rugându-se pentru toți care veniseră acolo, i-a liberat cu pace într-ale lor.
Înștiințându-se împăratul cum că a primit Cuviosul Daniil hirotonia, s-a bucurat și venind degrabă la turn, a dezbrăcat haina cea împărătească și, suindu-se cu smerenie la dânsul, a căzut la sfintele lui picioare, pe care văzându-le umflate și rănite, s-a mirat de răbdarea lui cea mare. Apoi, luând binecuvântare, s-a întors cu veselie. După aceea a venit vremea a se împlini proorocia sfântului, pentru mânia lui Dumnezeu ce avea să fie asupra cetății. Pentru că, în luna septembrie, la pomenirea Sfântului Mucenic Mamant, care se prăznuia cu cinste în Constantinopol, începându-se de cu seară în biserica lui cântarea cea de toată noaptea, deodată s-a aprins foc mare în cetatea împărătească, încât puțin a fost de n-a cuprins toată cetatea. Că, începând de la zidul care era la mare ce se numea al corăbiilor, a trecut până la târgul lui Constantin și a ajuns până la turnul lui Iulian, înconjurând cetatea din mijloc.
Atunci se putu vedea marea pedeapsă a lui Dumnezeu, pentru că focul a ars nu numai mulțime de case mari cu visterii, palate frumoase și locuri sfinte, ci și popor fără număr; pe unii i-a prefăcut în cenușă, pe alții i-a ars pe jumătate, altora vătămându-le mâinile, picioarele, fața, ochii și capetele. Nu era cu putință a stinge pojarul acela, căci cu cât se sileau a-l stinge, cu atât se întindea mai mult văpaia. Dumnezeu pedepsea poporul pentru păcatele lui și puțin a fost de n-a pierit de foc toată cetatea lui Constantin, ca odinioară Sodoma. Atunci abia și-au adus aminte de proorocia sfântului, care le spusese mai înainte de pedeapsa care s-a întâmplat acum, și-i deștepta la rugăciune și pocăință. Deci au alergat la dânsul, rugându-l cu lacrimi, ca prin rugăciunile sale să îmblânzească pe Dumnezeu și să stingă văpaia focului. Iar sfântul, plângând, le imputa că nu l-au ascultat când le-a spus de nevoia ce era de față și n-au primit sfatul lui să facă rugăciune publică de două ori pe săptămâna. Apoi, ridicându-și mâinile, a făcut rugăciune cu sârguință către Dumnezeu, pentru cetate și pentru popor.
După rugăciune, le-a adeverit că după șapte zile va înceta focul, care lucru s-a și făcut. Atunci s-a temut și împăratul de mânia lui Dumnezeu și, luând pe împărăteasă, au alergat la sfânt, cerând milostivirea lui Dumnezeu prin mijlocirea lui.
După anul acela, a fost iarnă foarte friguroasă, care frig nu este cu putință a-l spune; însă n-a putut să-l biruiască pe pătimitorul cel cu bărbăție, ci iarna a fost biruită de dânsul. Pentru că se vărsa mulțime de ploi și ca niște râuri păreau că se coboară din ceruri timp de patru zile, încât s-au prăbușit niște munți de valurile apei și sate s-au înecat. Apoi erau vinturi înfricoșate potrivnice, ca și cum s-ar fi bătut între ele; iar furtuna și vânturile erau așa de mari, încât și cârligele cele de fier, care țineau cele două turnuri ale cuviosului, s-au rupt de puterea furtunii. Însă Cuviosul stătea la înălțime cu multă răbdare și, clătinându-se turnurile, și el se clătina de vânt ca o ramură în copac. Ucenicii de jos, cu spaimă uitându-se la dânsul, strigau plângând, temându-se că va muri de atâta frig sau va cădea la pământ cu turnul. Nădejdea lui Daniil către Domnul era neclintită, însă; ca o piatră întemeiată fiind în turn, sfântul era fără temere. Pentru ce avea să se teamă de moarte acela care socotea viața sa de aici ca o legătură și temniță, iar moartea ca o dezlegare? Ci, zicea că David: „Scoate din temniță, adică din trup, sufletul meu”. Astfel, răbdând de frig, fericitul se ruga către Dumnezeu fierbinte. Deci a strigat dreptul, iar Domnul l-a auzit pe el și din înălțimea cerurilor – precum altădată a certat vânturile din corabie -, deodată s-a făcut liniște mare și ziua s-a înseninat.
Atunci a venit împăratul să vadă pe sfânt, dacă n-a pătimit vreo vătămare, din ploile și de la vinturile ce au fost. Și văzând cârligele cele rupte, a poruncit să întărească turnul mai bine; apoi s-a întors cu binecuvântarea ce o primise de la cuviosul părinte. Dar i s-a întâmplat lucrul acesta: calul pe care era, nu se știe din ce pricină, speriindu-se și căzând înapoi, a trântit pe împărat, încât și coroana a căzut din capul lui departe și s-a sfărâmat, risipindu-se de la coroană mărgăritarele și pietrele cele scumpe.
Atunci era comis (sfetnic) pe lângă împărat unul cu numele Iordan, de credință arian, care, văzând căderea împăratului de pe cal, s-a temut să nu-l învinuiască și să fie pedepsit. Deci, întorcându-se, a alergat la Cuviosul Daniil și-l rugă cu lacrimi, să mijlocească către împărat pentru dânsul ca să-l ierte, că se leapădă – zicea el – de credința cea arienească și se unește cu credința cea dreaptă. Iar cuviosul, primindu-l în bună credință, a scris împăratului că Iordan s-a lepădat de credința cea arienească și s-a lipit de creștini; drept aceea vrednic este a fi miluit. Împăratul a scris înapoi către sfânt, zicând: „Pricina căderii mele n-a fost nimeni altul decât eu, căci înaintea ochilor tăi am îndrăznit a încăleca pe cal și n-am mers mai departe pe jos, de la sfântul tău turn. Iar asupra lui Iordan nu numai că nu am nimic, dar încă mă și bucur că această cădere s-a făcut pricinuitoare sculării lui din căderea cea sufletească”. După aceasta împăratul avea pe sfântul în atât de mare cinste, încât nu numai singur îl cinstea, ci și altora îl arăta ca pe o stea cerească.
S-a întâmplat odată că a venit Guvazie, împăratul Lăzilor, la Leon, împăratul grecesc, pentru împăcare. Pe acela luându-l împăratul Leon, l-a dus la Cuviosul Daniil Stâlpnicul și i l-a arătat, zicând: „Această minune este în împărăția mea!”. Iar acela, minunându-se de răbdarea cuviosului, se închină nu numai sfântului, ci și turnului pe care sta el și cu lacrimi zicea: „Mulțumesc, Ție, Împărate ceresc, că eu, venind la împăratul pământesc, m-ai învrednicit a vedea pe bărbatul cel ceresc cum și petrecerea lui”. Și întorcându-se acel împărat al Lăzilor în țara sa, adeseori vorbea despre cuvios dregătorilor săi și trimetea la dânsul scrisori, cerând sfintele lui rugăciuni pentru apărarea împărăției sale. Și era cuviosul spre mare mirare tuturor, celor de aproape și celor de departe, străinilor, împăraților, cum și la tot poporul, grecilor și romanilor, cum și barbarilor, care, venind la dânsul ca la îngerul lui Dumnezeu, îl chemau într-ajutor și cu sfintele lui rugăciuni dobândeau ce cereau.
Pentru dovedirea credinței lui e destul să știm cum stă în turn și răbda tulburările văzduhului, ploile și furtunile cele mai sus pomenite. Și pentru ca să nu se dea ceva uitării din cele despre dânsul vrednice de pomenit, să povestim și aceasta: într-o vreme era o iarnă foarte cumplită și erau vinturi mari și mai aspre decât cele obișnuite, cu mare zăpadă, ger și gheață, iar cuviosul n-avea în turn nici un fel de acoperământ; chiar culionul cel de piele, care era pe capul lui, i l-a răpit un vânt mare și l-a dus într-o prăpastie.
Atunci a stat mucenicul cel de bună voie, toată noaptea, răbdând acel ger cumplit și frig, care ajunsese mai puternic la răsăritul luceafărului. Apoi, făcându-se ziuă, era atâta vifor cu zăpadă, încât ucenicii sfântului nici cu ochii nu puteau privi la înălțimea turnului, nici nu-l puteau ajuta cu ceva. După ziua aceea iarăși a fost noaptea mai cumplită și iarăși ziua asemenea până-n noapte, încât abia a treia zi s-a liniștit văzduhul. Atunci ucenicii, luând scara s-au suit în turn la părintele lor, pe care l-au aflat cu totul înghețat, de la cap până la picioare, având puțină răsuflare și abia au putut a-l încălzi; apoi au șters trupul lui cu un burete muiat în apă caldă. Venindu-și în simțiri cuviosul a zis către ucenici: „Pentru ce mă supărați și m-ați dezghețat, căci dormeam dulce, pentru că, rugându-mă, am adormit puțin. Totuși, bine să vă fie vouă, fiilor, pentru că atâta purtare de grijă aveți pentru părintele vostru”.
Despre aceasta înștiințându-se iubitorul de Hristos împărat, a rugat pe sfânt cu lacrimi, atingându-se de picioarele lui, ca să lase să se facă puțin acoperământ deasupra turnului și-i zicea: „Cruță-te pe tine, părinte, dacă nu pentru tine, măcar pentru al nostru folos, ca să nu mori mai înainte de vreme și să ne lași sărmani”. Iar el, văzând rugămintea cu lacrimi a împăratului, a lăsat ca să i se facă acoperământ deasupra turnului, dar nu pentru odihna sa ci pentru rugămintea cea cu osârdie a împăratului, căci atâta dragoste și osârdie avea către sfântul, încât pe toți solii și domnii cei mari, care veneau la dânsul din diferite locuri, îi ducea la sfânt, uneori îi aducea singur, iar alteori îi trimetea prin bărbați cinstiți. Iar aceia, mirându-se de răbdarea cea mare a cuviosului părinte, cum răbda gerul și zăduful ziua și noaptea, se umileau cu sufletul și se întorceau plini de mult folos.
Altădată Gezirih, riga al vandalilor, a ridicat război împotriva grecilor și a venit cu mulțimea oștirii sale asupra Alexandriei. Împăratul grecesc, foarte mult întristându-se pentru năvălirea barbarilor, a venit cu toți dregătorii la Cuviosul Daniil Stâlpnicul, căutând ajutor de la sfintele lui rugăciuni. El, mai înainte văzând cele ce vor să fie, a proorocit împăratului că Gezirih, nu numai că nu va lua Alexandria, ci și în toate socotelile sale, nimic nu va spori și se va întoarce în țara să deșert. Și s-au împlinit cele proorocite de cuviosul, pentru care lucru binecredinciosul împărat, mulțumit fiind, a vrut să zidească lângă turn chilii ucenicilor lui spre odihnă, iar cuviosul voia mai bine să se zidească o biserică, în numele Cuviosului Simeon Stâlpnicul și să se aducă din Antiohia sfintele lui moaște. Deci, împăratul a zidit îndată o biserică Sfântului Simeon, în preajma turnului lui Daniil, în partea dinspre miazănoapte; apoi a făcut case de străini lângă biserică și a adus cinstitele moaște ale Sfântului Simeon, cu multă cinste, după dorința Cuviosului Daniil. De acest lucru foarte mult s-a bucurat sfântul și a grăit către popor, învățându-l. Cuviosul era fără de răutate, făcând bine celor ce-l urmau pe el.
Un om eretic cu limbă hulitoare grăia de rău pe sfânt, despre care auzind poporul mustra pe grăitorul de rău. Iar ereticul, scoțând din sânul său pește fript, arăta poporului, zicând: „De acesta mănâncă pustnicul vostru”. După aceasta, mâncând din peștele acela și dând femeii sale și copiilor, îndată a năvălit diavolul asupra lor și-i muncea pe dânșii. Apoi fiind aduși la cuvios, i-a vindecat cu rugăciunile sale, nu numai de muncire ci și de diavolul relei credințe, cel mai cumplit, nepomenind răul, nici răsplătind cu dojană pentru defăimare. Aceia, mulțumindu-i de atâta facere de bine arătată lor de părintele cel fără de răutate, au făcut chipul lui din argint; iar pe dânșii s-au închipuit acolo, căzuți la picioarele lui și și-au scris numele lor; apoi au pus chipul acela în biserica Sfântului Mihail, Arhanghelul puterilor celor cerești.
Pe lângă nerăutatea sa, Cuviosul Daniil avea și dar mare pe buzele sale, încât se umileau cei ce auzeau cuvintele sale și mulți se foloseau și își îndreptau viața.
La curtea împăratului se afla un ostaș vestit, cu numele Edran, cu neamul din Galatia, voinic cu trupul și viteaz în războaie. Acesta, dacă a venit și a auzit cuvintele cele folositoare de suflet ale fericitului Daniil, îndată s-a umilit și, lepădându-se de lume, s-a alăturat ucenicilor cuviosului, împreună cu încă alți doi tovarăși ai săi. De acest lucru auzind împăratul, i-a fost jale de acel ostaș viteaz și a trimis după el, sfătuindu-l să se întoarcă la dânsul în palatul împărătesc. Dar el n-a luat în seamă chemarea cea împărătească și zicea: Ce folos va fi mie, de voi dobândi toată lumea și sufletul îmi voi pierde? Și îmbrăcându-se în rasa călugărească prin mâinile cuviosului, râvnea înfrânării lui. Căci gusta numai atâta hrană și băutură, încât să nu moară de foame firea cea trupească; încă și somn foarte puțin primea, stând și rezemându-se pe subțiori de o frânghie întinsă. De aceea el era iubit împăratului pentru faptele lui cele bune și-l cercetaadesea împăratul, când venea la Cuviosul Daniil. Viețuind astfel vreme îndelungată, s-a odihnit cu pace și era numele lui Țit, din rânduiala călugărească. După dânsul și sluga lui, anume Anatolie, asemenea viață a avut.
În acea vreme împăratul Leon a dat pe fiica sa, Adriana, întru însoțire lui Zenon Isaurul și l-a trimis cu oaste împotriva barbarilor care băteau Tracia. Zenon a mers mai întâi la Cuviosul Daniil Stâlpnicul, care i-a spus mai înainte ce are să i se întâmple: că se va întoarce fără vătămare de la război și, că, după socrul său, Leon, va primi el sceptrul împărăției, dar, din zavistia celor ai săi, va fi izgonit din împărăție și, după o vreme, iarăși se va întoarce la împărăție. Toate acestea s-au împlinit la vremea lor.
După Leon, luând Zenon împărăția și împărățind trei ani, s-a sculat asupra lui Vasilisc, fratele Verinei, femeia împăratului Leon, care murise. Acela, izgonind pe Zenon, a luat împărăția grecească, iar Eutihian, fiind eretic, a început a tulbura Biserica lui Dumnezeu, lepădând soborul cel din Calcedon și semănând învățăturile cele ereticești. Atunci Acachie, patriarhul Constantinopolului, adunând episcopii cei credincioși, se împotriviră împăratului, cu temere totuși, însă nimic n-au sporit. Deci au trimis pe câțiva episcopi la Daniil, rugându-l cu lacrimi în ochi să se coboare din turn și să vină la ei în cetate spre ajutorul Bisericii care este în luptă. Iar cuviosul, deși nu voia, nicidecum a se coborî de la locul său, văzând nevoia Bisericii și fiind îndemnat cu glas dumnezeiesc de sus, s-a pogorât de pe turn și a mers în cetate la patriarh și la episcopii cei împreună cu dânsul, unde a fost întâmpinat de arhierei cu cinste, primindu-l cu o nespusă bucurie.
Auzind împăratul de venirea lui și nevrând a-l vedea pe dânsul, a ieșit din cetate și a intrat într-un sat ce era aproape; iar cuviosul s-a dus după dânsul. Dar neputând călători cu picioarele lui umflate și pline de răni, a fost purtat de credincioși.
S-a întâmplat pe cale un om lepros. Acela, văzând pe cuvios, a început a se ruga ca să-l vindece. Deci, milostivindu-se spre dânsul, cuviosul a făcut rugăciune și a poruncit celui lepros să se spele în mare, care era aproape. Iar acela, spălându-se, a ieșit curat și sănătos. Îndată despre această minune a străbătut vestea pretutindeni și s-a adunat popor mult, aducându-și bolnavii; și toți luau tămăduire cu rugăciunile cuviosului.
Mulțimea, mergând spre dânsul pentru minunile ce se făceau de el, s-a apropiat de palatul împărătesc, care era în satul acela. Acolo, un bărbat got, ivindu-se la o fereastră de sus și văzînd-l pe sfânt că-l duc oamenii, a râs și a zis: „Iată vine un antipat nou (prefect)”. Acestea zicând, îndată l-a ajuns pedeapsa lui Dumnezeu, căci deodată a căzut de sus pe pământ și a murit. Iar împăratul, înștiințându-se de venirea sfântului, a poruncit să nu-l lase să intre. Atunci sfântul s-a dus, scuturându-și praful de pe picioarele sale. După aceasta, temându-se împăratul ca să nu pătimească ceva pentru necinstirea cuviosului, a trimis în urma lui, rugându-se să se întoarcă la dânsul. Iar el, nu numai că n-a ascultat de împărat, ci a proorocit despre pierderea lui, că degrabă se va lua de la dânsul împărăția, zicând: „Cel ce mânie pe Împăratul ceresc, își adună lui multe rele și va avea mare mâhnire în ziua mâniei”. Așa zicând, s-a dus în calea sa. Iar când s-au întors trimișii care vesteau împăratului cuvintele cuviosului, a căzut deodată un stâlp al palatului, care a înfricoșat pe împărat și pe cei ce erau cu el. Astfel, lucrul cel neînsuflețit, prin rânduiala lui Dumnezeu, mărturisea a fi adevărată proorocia cuviosului; iar prin căderea sa cea grabnică, adeverea căderea împăratului de la împărăție.
Apoi, întorcându-se Cuviosul Daniil în cetate, a tămăduit pe doi tineri îndrăciți și pe o fiică a unei văduve. Pe un șarpe, ce se înfășurase fără de veste pe picioarele lui, cu cuvântul l-a trimis la locul său, nepătimind nimic de la dânsul. Iar în cetate, o femeie cinstită, anume Raida, fiind stearpă și udând cu lacrimi picioarele cuviosului, a cerut ca prin rugăciunile lui să se dezlege de nerodirea sa, iar el i-a proorocit că va naște fiu și chiar numele lui i l-a spus înainte, zicând: „Vei naște, femeie, un fiu și vei chema numele lui Zenon”.
Împăratul a început a se gândi cum s-ar fi putut împăca și cum ar dobândi iertare de la cuviosul, pentru că foarte mult îl înfricoșase căderea stâlpului din palatul său, în vremea aducerii la dânsul a cuvintelor lui Daniil. Deci, mai întâi prin oameni cinstiți ruga pe sfânt, dar cu vicleșug, pentru că inima lui nu înceta a aduna fărădelege. După aceasta, singur venind și căzând la picioarele sfântului, își ceru iertare. Iar cuviosul, văzând cu ochii cei sufletești socoteala lui cea rea, a mustrat vicleșugul lui, zicând către alții: „Smerenia și umilința aceasta este prefăcută, căci cu haina oii este acoperit năravul lupului și degrabă veți vedea ochiul lui Dumnezeu cel atoatevăzător și mâna Lui cea atotputernică, care surpă pe cei puternici de pe scaune”. După aceasta s-a întors cuviosul la turnul său. Apoi, trecând puțină vreme, Vasilisc a fost izgonit de la împărăție, după proorocirea cuviosului. Iar Zenon, iarăși luând sceptrul, a venit împreună cu împărăteasa să se închine sfântului, văzând împlinirea proorociei lui.
În toată vremea vieții sale cuviosul n-a ieșit din turn și făcea multe minuni, dar fiind cu cuget smerit și fugind de slava omenească, nu socotea că faptele sale cele bune au puterea facerii de minuni, ci rugăciunile Cuviosului Simeon, căci pe bolnavii care veneau la dânsul, îi trimitea în biserica Sfântului Simeon, la sfintele lui moaște. Un zlătar (argintar) și-a adus pe fiul său olog din naștere, neputând nici călca pe picioare, ci ca un șarpe se târa pe pământ. Pe acela trimițându-l fericitul Daniil în biserica Cuviosului Simeon, a poruncit să pună sfintele lui moaște pe picioarele copilului olog. Acestea făcându-se, a sărit ologul ca cerbul și a alergat la turnul lui Daniil, bucurându-se și slăvind pe Dumnezeu.
Un bărbat oarecare, venind dinspre Răsărit, a căzut între tâlhari, pe care îl bătură foarte rău, încât îi sfărâmaseră genunchii. Apoi, luându-i cele ce avea, s-au dus, lăsând pe om abia viu. Niște călători care treceau pe acolo, văzându-l foarte greu rănit de tâlhari, și-au făcut milă de dânsul și, luându-l, l-au dus în cetatea Anchira. Episcopul cetății aceleia, având multă purtare de grijă pentru el, a adus doctori iscusiți și l-a tămăduit de răni. Însă cel vindecat nu putea să umble pe picioare pentru că îi erau foarte sfărâmate și, deși se tămăduiseră rănile lui, totuși nu avea putere a umbla. Atunci a rugat pe episcop să-l trimită la Cuviosul Daniil și, fiind pus pe un cal, a fost dus la turnul doctorului fără de plată. Iar el, trimițându-l la biserica Sfântului Simeon și poruncind să-l ungă cu untdelemn luat de la sfintele moaște, l-a făcut deplin sănătos și i s-au întărit picioarele și gleznele, încât a putut iarăși umbla, înălțând mulțumire lui Dumnezeu și plăcuților Lui, adică sfinților Simeon și Daniil.
Un sutaș oarecare din Spania avea mare credință către cuviosul și când se întâmplă a se îmbolnăvi cineva din casa lui, robi, rudenii, sau prieteni, îl trimitea la cuviosul cerând tămăduire. Iar când se aducea scrisoarea de la cuviosul, o punea pe aceea peste cel bolnav și îndată bolnavul primea tămăduire.
O oarecare femeie săracă, având un fiu de doisprezece ani, mut din naștere, l-a adus la cuviosul și, lăsându-l lângă turn, s-a dus. Iar cuviosul, văzând pe copil, a poruncit ucenicilor ca să-l ia și să rămână cu dânșii. Ei, socotind că copilul era învățat de maică-sa să nu vorbească prefăcându-se mut ca să cerșească, ca așa mai cu înlesnire să se hrănească, multe necazuri îi făceau, înfricoșându-l și bătându-l ca să vorbească. Uneori când dormea, îl înțepau cu țepi sau îl loveau cu o nuia ghimpoasă, ca deșteptându-se deodată să vorbească. Iar după ce l-au cunoscut cu adevărat că nu vorbește, au spus sfântului. Atunci el a poruncit să ungă limba mutului cu untdelemn sfințit. Fiind într-o zi de Duminică, în vremea Sfintei Liturghii, când începu diaconul a citi Sfânta Evanghelie și poporul după obicei cânta „Slavă Ție, Doamne”, a cântat și copilul, vorbind limpede și cu mare glas: „Slavă Ție, Doamne”. Din acea vreme a vorbit bine.
Ajungând cuviosul la adânci bătrâneți, s-a apropiat către fericitul său sfârșit, pe care mai înainte văzându-l a spus ucenicilor săi și le-a scris acest așezământ: „Fiilor și fraților, căci așa îmi sunteți voi, întâi căci v-am născut duhovnicește, iar al doilea căci Dumnezeu ne este Părintele cel de obște, eu mă duc către Părintele cel de obște. Însă nu vă voi lăsa săraci, iubiții mei, pe voi care plângeți pentru lipsirea părintelui; ci vă las în purtarea de grijă a Părintelui nostru, Cel care și pe voi și pe mine ne-a făcut. Deci, Acela care pe toate le-a făcut cu pricepere și cu înțelepciune, apoi a plecat picioarele și a coborât pe pământ, a murit pentru noi și a înviat; Acela va fi cu voi ca un Preaînțelept, apărându-vă de cel viclean și, ca un Domn, păzindu-vă cu a Sa voie; iar ca un Părinte chemându-vă, dacă cândva vă veți abate, către bună Sa îndurare, vă va întinde vouă duhovniceștile Sale brațe. Căci precum S-a dat pe Sine la moarte pentru noi, să vă unească între voi unul cu altul într-un cuget și să vă facă ca să fiți uniți cu Părintele. Urmați smerenia, slujiți altora, iubiți primirea de străini, postul, privegherea, sărăcia și cea mai dintii și mai mare poruncă, adică dragostea. Pe acelea care sunt cuviincioase drepteicredințe, să le țineți drept, de pleava ereticească păzindu-vă, de maica voastră, adică de Sfânta Biserică, nicidecum să nu vă despărțiți. Dacă toate acestea le veți face, veți fi desăvârșiți întru faptele cele bune”.
Astfel de așezământ scriind cuviosul părinte fiilor săi, a poruncit să-l citească înaintea lor, care plângeau pentru despărțirea lui. Iar mai înainte cu trei zile de sfânta lui mutare, în miezul nopții, precum s-au învrednicit a vedea oarecare din ucenicii săi au venit să-l cerceteze toți sfinții cei din veac, proorocii, apostolii, mucenicii și toate cetele sfinților, întru lumină și slavă cerească și, sărutându-l cu dragoste, îi porunceau să săvârșească dumnezeiasca Taină. Sosind ziua dezlegării lui de trup, a venit patriarhul Eftimie – care a fost după Acachie – cu tot clerul său. Iar temătoarea de Dumnezeu femeia Raida, a cărei sterpiciune s-a dezlegat prin rugăciunile sfântului, pregătea toate cele pentru cinstita înmormântare a cuviosului.
În acea vreme s-a întâmplat acolo un om îndrăcit, care stând lângă turn, adeverea că vede mulți îngeri și sfinți, venind din cer către cuviosul, ba chiar îi numea pe sfinții pe care îi vedea. Iar cuviosul și de Dumnezeu purtătorul părintele nostru Daniil, bucurându-se pentru ieșirea sa din viața aceasta, și-a dat cinstitul și sfântul său suflet în mâinile lui Dumnezeu, fiind plin de zile, viețuind optzeci de ani și trei luni. Părul capului său era des și despărțit în două, de patru palme de lung; asemenea și barba îi era lungă și despărțită în două. După ieșirea lui din viață, omul cel îndrăcit s-a slobozit de muncirea diavolească. Săvârșindu-se sfântul, s-au arătat din cer peste turn trei Cruci de stele care luminau cu nespusă podoabă, strălucind ca soarele. Acestea s-au văzut până ce s-a îngropat sfântul său trup, acolo, lângă turnul lui. Apoi au fost puse împreună cu el și moaștele celor trei sfinți tineri din Babilon: Anania, Azaria și Misail; căci așa poruncise cuviosul când era gata să moară, ca să nu se dea cinste moaștelor lui de către poporul care va veni la închinăciune, ci moaștelor celor trei sfinți tineri. Căci cel ce era smerit în viață, s-a arătat smerit și după moarte, fugind de slava omenească. Dar Dumnezeu, Care l-a preamărit pe pământ înaintea oamenilor cu minuni, îl preamărește și în ceruri înaintea îngerilor Săi, Cel ce Însuși este slăvit de toată făptura în veci. Amin.
