Sfântul Cuvios Martinian era din Cezareea Palestinei şi s-a născut pe vremea împăratului Constanţiu (337-361), fiul marelui Constantin.
La 18 ani, Sfântul Martinian, părăsind casa părintească, s-a retras într-o peşteră unde a trăit 25 de ani, primind darul facerii de minuni. Şi mulţi veneau şi se foloseau de cuvintele, rugăciunile şi de sfaturile lui cele înţelepte.
De asemenea, sfantul a vindecat chiar si multi indraciti. Pentru aceasta, diavolul, avea sa aduca asupra Sfantului Martinian numeroase ispite si naluciri, pentru a-l indeparta de viata sihastreasca.
Cel mai mult l-a ispitit insa diavolul pe cuviosul Martinian, cu patima desfranarii.
În acea vreme, o femeie desfrânată pe care o chema Zoe le-a zis oamenilor care-l lăudau pe Cuviosul Martinian:
„Pentru ce găsiţi vrednică de laudă viaţa lui? Că neputând înfrânge patimile trupului şi ispitele vieţuirii cu oamenii, de aceea a fugit el în pustie, unde nu are lupta cu ispitele. Că unde nu-i foc, nu arde fânul. Deci, de voi merge eu la dânsul şi fiind eu cu dânsul, de nu se va clătina, atunci se va adeveri că este cu adevărat om fără prihană”.
Astfel, îmbrăcată în haine sărăcăcioase (şi cu cele frumoase în traistă), dorind să-l ducă în ispită, Zoe a venit la Martinian.
Din milă, cuviosul a primit-o, dar dimineaţă, când s-a trezit, femeia era schimbată şi împodobită.
Zoe l-a ispitit pe acesta, dar fiind ceasul când credincioşii veneau la el, a ieşit afară să-i întâmpine.
Aşa, harul lui Dumnezeu i-a schimbat gândul şi, făcând el un foc, s-a aruncat în el, spunându-şi că focul iadului este mult mai greu de suportat “de vei putea sa rabzi, Martiniane, focul iadului, lasandu-te in voia poftei, supune-te femeii!”
Atunci, Zoe s-a pocăit, iar sfântul a trimis-o la Mănăstirea Sfintei Paula din Betleem.
Sf. Cuv. Martinian din Cezareea Palestinei (sec. IV – V) – foto preluat de pe ziarullumina.ro
Apoi, cuviosul s-a ascuns pe o insula pustie unde a trait timp de 10 ani, dar şi aici a venit o femeie, Fotini, singura supravieţuitoare a unei furtuni, a ajuns pană la locul unde se nevoia sfantul.
Acesta i-a lasat fetei hrana si adapostul sau, apoi, zicandu-si: “Fugi, Martiniane, sa nu te ajunga ispita!“, s-a aruncat in mare, ducându-l la uscat doi delfini.
Ultima parte a vietii, Martinian si-a petrecut-o pribegind din loc in loc pana cand, intr-o zi, a sosit la Atena.
Aici a adormit in Domnul, invrednicindu-se a fi ingropat cu mare cinste de episcopul locului.
Sinaxarul, aminteste despre cele doua femei ca si-au desavarsit viata dobandind si ele, de la Duhul Sfant, semnele sfinteniei.
Prima, Zoe, s-a dus la manastire si traind acolo in curatie, s-a invrednicit de a face minuni.
Cea de-a doua, Fotinia, a ramas pe acea stanca din mare, pana la sfarsitul vietii.
Troparul Sfantului Martinian
Glasul 4
Văpaia ispitelor cu curgerea lacrimilor ai stins-o, fericite şi valurile mării şi pornirile fiarelor înfrânându-le, ai strigat: Preaslăvit eşti Atotputernice, Cel Ce m-ai mântuit de foc şi de vifor.
Sf. Cuv. Martinian din Cezareea Palestinei (sec. IV – V) – foto preluat de pe doxologia.ro
Sfântul Cuvios Martinian s-a învrednicit a lua de la Dumnezeu darul tămăduirii și mulți se tămăduiau de multe nevoințe cu sfintele lui rugăciuni. Chiar și cei ce erau îndrăciți, venind la dânsul în munte, se izbăveau de muncirea diavolească. Și multe alte minuni făcea el, ascultând Dumnezeu rugăciunile plăcutului Său.
Aproape de cetatea Cezareei Palestinei este un munte, care se numește locul Corăbiei, în care s-au nevoit mulți viețuitori în pustie. Într-acela a fost fericitul și vrednicul de laude Sfântul Martinian, monahul, cel plin de dumnezeiescul har și care din copilărie bine s-a deprins cu viața monahicească pentru că, din tinerețe iubind pe Dumnezeu, în mare nevoință a intrat, luptând asupra vrăjmașului. El era tânăr și frumos cu trupul, având 18 ani. Atunci a lăsat cetatea, pe cei ce locuiau într-însa și toată gâlceava lumească și a mers în acel munte, la viață liniștită și pustnicească, și acolo a petrecut 25 de ani, având viață îngerească. De aceea s-a învrednicit a lua de la Dumnezeu darul tămăduirii și mulți se tămăduiau de multe nevoințe cu sfintele lui rugăciuni. Chiar și cei ce erau îndrăciți, venind la dânsul în munte, se izbăveau de muncirea diavolească. Și multe alte minuni făcea el, ascultând Dumnezeu rugăciunile plăcutului Său. Deci sporea fericitul Martinian din zi în zi în nevoințele sale cele frumoase și în toate părțile ieșise vestea despre sfânta viață a îmbunătățitului bărbat și, toți cei ce auzeau, veneau la dânsul pentru folos.
Vrăjmașul diavol, care urăște neamul omenesc, n-a suferit să vadă pe tânărul monah care avea fapte bune. Mai întâi a început a aduce asupra lui felurite ispite și cu năluciri în multe chipuri îl înfricoșa. Apoi a ascuțit asupra lui arma cea veche, prin care a izgonit pe Adam din Rai, vrând ca și pe acesta să-l izgonească din viața cea pustnicească, liniștită, și de la scopul cel bun să-l împiedice. Deci, într-una din zile, fericitul Martinian, cântând psaltirea, diavolul s-a închipuit în balaur mare și, băgându-se sub peretele chiliei, a început a săpa pământul cu dinadinsul, vrând să sape pe dedesubt peretele și să răstoarne chilia peste sfânt.
Fericitul, fără frică și fără tulburare săvârșind cântărea, s-a plecat peste ferăstruie și a zis către acel balaur: “Cu adevărat se cuvine să te târăști pe pământ. Pentru ce te ostenești tu în deșert, O! ticălosule, fiindcă pe mine nu mă înfricoșează nălucirile tale, de vreme ce am pe Domnul meu Iisus Hristos, Care-mi ajută și, biruind înfricoșările, calcă puterea ta”. Diavolul, auzind acestea, s-a prefăcut în vifor întunecos și, fugind, zicea: “Așteaptă, așteaptă că știu eu cum te voi surpa, că am asupra ta un meșteșug prin care, ca pe un robit, te voi răpi, și-ți voi spulbera nădejdea ta. Apoi voi aduce asupra ta o ispită pe care tu nu o vei putea suferi în chilia ta, te voi izgoni și te voi îndepărta ca pe o frunză purtată de vânt; atunci voi vedea cine Îți va ajuta ție!”. Acestea zicând diavolul a alergat de la dânsul.
Bărbatul cel tare, Sfântul Martinian, atât era de pașnic în sine și de nefricos, ca și cum n-ar fi văzut nici o nălucire. Ci liniștit se veselea și lăuda pe Dumnezeu, îndeletnicindu-se cu gândirea de Dumnezeu și cu înțelegerea dumnezeieștilor cuvinte, prin citirea cărților. După aceasta, s-a întâmplat că, umblând niște oameni prin cetatea Cezareei și vorbind între dânșii despre viața fericitului Martinian, cea plină de fapte bune, mirându-se prea mult de bărbăția și de răbdarea lui. Dar o femeie desfrânată auzind cuvintele lor și îndemnată fiind de diavolul, s-a apropiat de dânșii, zicând: “Cine este acela de care vă mirați voi, care sunt isprăvile și cum este viața lui? Pe acesta, de voi vrea, ca pe o frunză din copac îl voi scutura. Care este scornirea laudei lui? Că s-a închis ca o fiară în pustie, neputând să rabde în cetate poftele trupești și smintelile? Ce minune este aceasta că este fără patimă? Căci nu vede femeie niciodată. Însă, să știți toți că, nefiind foc, nu arde fânul. Dar, de s-ar pune lângă foc și nu s-ar arde, atunci ar fi lucru mare și vrednic de mirare. Așa și de dânsul se cuvine a zice: de voi merge eu la dânsul și mă va vedea, iar el nu se va clăti, nici se va sminti de mine, nici se va răpi gândul lui la podoaba mea, atunci va fi minunat, nu numai înaintea oamenilor, ci și înaintea lui Dumnezeu și a îngerilor Lui”.
Acestea zicându-le, și cu bărbații aceia făcând rămășag pentru lucrul acesta s-a dus la casa sa. Apoi, dezbrăcându-se de podoabele cele desfrânate, s-a îmbrăcat în haine proaste și rupte și a pus trențe vechi pe calul său; după aceea s-a încins cu o sabie și luând o traistă a pus într-însa toate podoabele sale cele frumoase, hainele cele de mult preț, salbele, inelele cele de aur, mărgelele și altele cu care se amăgesc ochii și mințile celor tineri și a ieșit seara din cetate, ducându-se la muntele cel pustiu în care locuia cuviosul, fiind vânt cu furtună și ploaie mare în noaptea aceea.
Când s-a apropiat femeia de chilia lui Martinian, a început cu glas umilit și cu suspinuri a se ruga de dânsul, zicând: “Miluiește-mă, robul lui Dumnezeu, și nu mă lăsa pe mine, ticăloasa, spre mâncarea fiarelor, că am rătăcit pe drum și am căzut în pustia aceasta și nu știu unde voi merge. Nu mă trece cu vederea, că sunt într-atâta primejdie și nu te îngrețoșa de mine păcătoasa, că și eu sunt a lui Dumnezeu zidire. Mă rog sfinției tale nu mă lepăda pe mine, rătăcita, cinstite și sfinte părinte!”.
Acestea și mai multe grăind ea cu plângere și cu suspinuri, Martinian a deschis fereastra și, privind, a văzut-o într-o îmbrăcăminte ruptă și udată de ploaie, apoi clătindu-se cu mintea, a zis în sine: “Vai mie, ticălosul păcătos, iată cum îmi stă de față ispita, că ori de porunca lui Dumnezeu să ascult, Care zice să fim milostivi, sau din monahiceasca mea făgăduință să cad. Pentru că de nu voi primi în chilie pe femeia ce este în primejdie, fiarele o vor mânca, sau de răceală mare de va muri, voi îngreuna sufletul meu și voi fi ca un ucigaș. Iar de o voi primi pe ea, mă tem să nu fiu ispitit, și atunci îmi voi îngreuna sufletul și trupul și mă voi arăta necurat înaintea Domnului meu. Deci nu știu ce să fac”. Și, întinzându-și mâinile spre cer, a zis: “Spre Tine, Doamne, am nădăjduit, să nu mă rușinezi în veac nici să-și râdă de mine vrăjmașii mei; nu mă lăsa să fiu ispitit și stăpânit de înșelătorul și vicleanul diavol, ci, precum voiești, păzește-mă în ceasul acesta, cu mâna Ta cea tare, acoperă-mă de asupririle vrăjmașului, că binecuvântat ești în veci”.
Astfel, rugându-se, a deschis ușa și a primit-o înăuntru, apoi, aprinzând foc, a poruncit să se învelească și, aducând ceva, i-a dat ei să mănânce, pentru că erau doi finici afară de chilia lui, și a zis către dânsa: “Femeie, mănâncă și te încălzește aici, iar mâine dimineață să te duci în pace”. Apoi, lăsând-o în cea mai dinafară chilie, el a intrat în cea dinăuntru și a închis ușa. Apoi cântând psalmi în ceasul al treilea din noapte și rugându-se, s-a culcat pe pământ după obicei. În acea noapte l-a tulburat satana foarte mult cu pofta trupească. Iar femeia, sculându-se la miezul nopții, a scos toate podoabele sale din traistă și s-a împodobit spre înșelarea sfântului, iar cele rupte le-a pus în traistă și aștepta până ce va ieși la dânsa Martinian.
Făcându-se ziuă, a ieșit sfântul din chilia sa cea mai dinăuntru, vrând să libereze pe femeie ca să se ducă la locul său. Dar, văzând-o împodobită, nu a cunoscut-o spăimântându-se, tăcea. După aceea, a zis către dânsa: “Cine ești tu și de unde ai venit, și ce este acest chip diavolesc ce văd la tine?” Iar ea, răspunzând, i-a zis lui: “Eu sunt, stăpâne al meu”. Zis-a ei sfântul: “Pentru care pricină ți-ai schimbat îmbrăcămintea? Cu cea de aseară păreai mai săracă, acum ești luxoasă”.
Femeia i-a zis: “Eu, stăpâne al meu, sunt din Cezareea Palestinei și auzind de tinerețile tale, de frumusețea ta trupească și de bună podoabă a feței tale, iar inima mea fiind foarte aprinsă de dorința ta, am venit să te văd și să mă satur de frumusețea ta, căci nu în deșert am suferit atâta cale, ci într-adins am venit pentru tine. Ce este atâta înfrânare și pentru ce trupurile voastre le obosiți cu postul cel mare? În ce cărți scrie să nu mănânci, nici să bei și să nu ai femeie după lege? Chiar Apostolul Pavel a zis: “Cinstită este nunta și patul neîntinat”. Care din prooroci nu s-a însoțit cu femeie și nu s-a arătat moștenitor Împărăției cerului? Enoh cel mare și minunat, oare nu fiind însurat s-a ridicat spre cer și n-a văzut moartea până astăzi? Asemenea și minunatul Avraam, oare n-a avut trei femei și s-a numit prieten al lui Dumnezeu și s-a învrednicit a primi pe Dumnezeu în trei fețe în cortul său? Isaac, oare n-a avut femeie și s-a făcut chip al lui Hristos? Iacov oare n-a avut două femei și a putut cu îngerul a se lupta, iar pe Dumnezeu L-a văzut față către față? Moise cel mare, capul proorocilor și slujitorul lui Dumnezeu, oare n-a avut femeie și a vorbit cu Dumnezeu? Apoi neamul evreiesc l-a eliberat din mânia cea amară a Egiptului și s-a învrednicit Împărăției cerului? Asemenea David, ceilalți prooroci și sfinții bărbați, însoțindu-se cu legiuita însurare și născând fii, s-au sălășluit în cereasca împărăție”.
Astfel grăind și slăbind fericitul, l-a luat de mâini și a început a-l trage spre prăpastia pierzării, tulburându-i gândul cel bun. Iar Martinian i-a răspuns: “Dacă te voi lua de femeie, unde te voi duce și cu ce te voi hrăni, neavând nimic? Căci eu, precum vezi, necâștigând nimic, viața mea este lipsită și astfel am petrecut toate zilele vieții mele până acum”. Femeia răspunse: “Domnul meu, să te învoiești să fii cu mine și să mă îndulcesc de tinerețile tale; iar despre cele de trebuință pentru viața noastră nu te îngriji, că am eu casă și averi, aur și argint, slugi și slujnice și peste toate te voi face stăpân”.
Grăind acestea femeia, sau mai bine zis diavolul, care de la început este ucigaș de oameni, vorbind prin buzele ei și amăgind pe Sfântul Martinian, el a început a se aprinde de pofta trupească și a se învoi cu dânsa. Apoi începu a vorbi despre păcat, cum să-l săvârșească. Deci a zis către dânsa: “Femeie, așteaptă puțin, căci unii au obicei a veni la mine pentru binecuvântare! Mă duc să mă uit în cale, că nu cumva să vină cineva și să ne vadă făcând fapta aceasta, căci dacă nu putem să tăinuim înaintea lui Dumnezeu păcatul nostru, apoi cel puțin de oameni să-l tăinuim, ca să nu fim de vorbă și de ocară”. Zicând acestea, a ieșit din chilie și, stând pe o piatră înaltă ce era acolo, privea spre cale cu dinadinsul.
Dar iubitorul de oameni, Dumnezeu, Cel ce nu voiește pierzarea nimănui, n-a trecut cu vederea ostenelile lui făcute din tinerețe și nu i-a defăimat rugăciunile, ci i-a ajutat și i-a schimbat inima de la gândul cel rău spre cel bun; deci, pogorându-se el de pe piatră, a găsit niște vreascuri uscate pe care, luându-le, le-a dus în chilie, le-a pus în mijloc și le-a dat foc și, făcându-se flacără mare, și-a scos încălțămintea și sărind a stat în mijlocul focului, apoi a început a-și arde trupul; deci arzându-se foarte și durându-l picioarele, a ieșit din foc și, ca și cum certându-se pe sine, zicea: “Ce, Martiniane, îți place să te arzi în focul acesta vremelnic și în această cumplită muncire? Dacă vei putea să-l suferi, apoi apropie-te și de femeia aceasta, pentru că ea, și printr-însa diavolul, îți mijlocește focul cel veșnic. Dar nu este ea vinovată, ci vechiul vrăjmaș, care a îndemnat-o asupra ta, vrând să se împotrivească voinței tale celei bune. Gândește-te la munca aceea, sărace Martiniane, și să ai în minte focul cel veșnic, pentru că acest foc vremelnic, se stinge cu apă și când arde, lumina este într-însul, iar focul cel veșnic nu are strălucire și toate râurile și mările ce sunt sub cer nu-l vor putea stinge. De poți răbda focul cel nestins, apropie-te de femeie și săvârșește păcatul”.
Acestea le grăia către sine, aducându-și aminte de veșnica muncă. Apoi, slăbindu-l puțin durerile, a sărit iarăși în foc și stând în mijloc se ardea foarte, până ce nu-i mai era cu putință să rabde mai mult. Ieșind din foc, a căzut la pământ și suspinând din toată inima, a zis cu lacrimi către Dumnezeu: “Doamne, Dumnezeul meu, fii milostiv mie păcătosului, iartă robia minții mele și învoirea către păcat. Tu, Care cerci inimile și rărunchii, știi inima mea că Te-am iubit din tinerețile mele și pentru Tine mi-am dat trupul în focul acesta. Iartă-mă, Stăpânul meu, Doamne, Tu, fiind bun și milostiv, ești binecuvântat în veci”. Acestea le grăia, zăcând la pământ, pentru că nu putea să stea de cumplita ardere a focului. Apoi a început a cânta: “Cât este de bun Dumnezeul lui Israil celor drepți la inimă, iar mie puțin de nu mi-au alunecat picioarele, puțin de nu s-au rătăcit pașii mei”.
Femeia, văzând ceea ce făcea și privind la fericitul cum își dădea trupul focului pentru mântuirea sa, a venit și ea întru cunoștința răutății sale și, ca din somn, s-a deșteptat. Deci, dezbrăcând hainele cele scumpe și toate podoabele sale, le-a aruncat în foc și luând pe dânsa zdrențele, a căzut la picioarele Sfântului Martinian și a început a grăi cu lacrimi: “Iartă-mă, robul lui Dumnezeu, pe mine păcătoasa și ticăloasa, pentru că tu știi stăpâne că multe sunt meșteșugurile și amăgirile diavolului. Acela m-a amăgit și m-a îndemnat să vin asupra ta. Deci, roagă-te pentru mine, cuvioase, ca prin rugăciunile tale să se mântuiască sufletul meu cel păcătos și aceasta s-o știi cu încredințare, o! părinte, că de acum nu mă voi mai întoarce în cetatea mea, nici voi mai intra în casa mea, nici voi mai vedea pe cineva din neamul meu, nici la lucrurile mele cele rele nu mă voi mai întoarce; ci mă voi mântui. Încă să mai știi și aceasta, stăpâne, că în ce chip m-a îndemnat diavolul a lupta asupra ta, așa și eu păcătoasa mă voi înarma asupra lui, cu numele Domnului Iisus Hristos și-l voi rușina. Pentru că înșelătorul, ridicându-mă asupra ta, m-a răsculat asupra lui însuși și, voind ca prin mine să te biruiască, va fi biruit el de către mine, cu ajutorul Stăpânului nostru, Care și pe desfrânate le primește la pocăință”.
Acestea grăind, vărsa neîncetat lacrimi din ochi. Iar fericitul i-a răspuns: “Domnul și Dumnezeul meu să te ierte de păcate, o! femeie. Mergi în pace și, precum ai zis, nevoiește-te pentru mântuirea ta, ostenește-te asupra patimilor, prin pocăință, ca astfel să poți rușina pe cel viclean”. Iar ea a grăit lui: “Mă rog ție să mă povățuiești la mântuire. Spune-mi unde să mă duc ca să mă pocăiesc?” El i-a răspuns: “Mergi la Betleem și caută pe o sfântă fecioară, anume Paulina, care a zidit acolo o sfântă biserică și, mergând la dânsa, să-i spui toate cele ce ți s-au întâmplat și la dânsa poți să te mântuiești!”. Femeia s-a sculat, s-a închinat și a zis lui: “Roagă-te, părinte, pentru mine, păcătoasa!”.
Sfântul s-a sculat de la pământ cu multă durere trupească, i-a dat puține finice pe cale, a scos-o din chilie, i-a arătat calea care duce spre Ierusalim și i-a zis: “Mergi cu pace, femeie, și mîntuiește-ți sufletul, nevoindu-te prin pocăință, și vezi să nu te mai întorci înapoi, pentru că nimeni, punând mâna pe plug și căutând înapoi, nu este îndreptat în împărăția lui Dumnezeu. Singură, deci, să iei aminte ca să nu fi batjocorită iarăși de vrăjmașul, ci neslăbindu-te, să petreci întru pocăință, pentru că Dumnezeu primește pe cei ce se pocăiesc”. Ea, auzind acestea, mai mult și-a lungit plângerea, zicând: “Nădăjduiesc și eu spre Acela, spre Care au nădăjduit neamurile și nu s-au rușinat. Nădăjduiesc că de acum diavolul nu va mai avea parte de mine”. Fericitul Martinian, însemnând-o cu semnul crucii, i-a zis: “Domnul Dumnezeul meu să-ți păzească sufletul și să te ferească până la sfârșit”. Astfel femeia, închinându-se robului lui Dumnezeu, s-a dus, iar sfântul, întorcându-se în chilia sa, a căzut la pământ, suspinând și rugându-se.
Ea mergea plângând și rugându-se lui Dumnezeu, ca s-o povățuiască la mântuire. Mergând o zi, a sosit noaptea și neputând să treacă lățimea pustiei și lungimea căii, a rămas la un loc unde a înserat. Dimineața, sculându-se, iarăși mergea tânguindu-se și rugându-se și a ajuns la Betleem seara, foarte târziu, unde a intrat în mănăstirea fecioarei Paulina, căreia, închinându-se, i-a spus cu de-amănuntul toate cele ce făcuse. Paulina, auzind acestea, a preamărit pe iubitorul de oameni Dumnezeu și a primit-o tânguindu-se. Apoi în toate zilele o învăța pe ea, povățuind-o la mântuire. Iar ea atât de mult se nevoia în postire, încât de multe ori fericită Paulina îi spunea: “Cruță-ți trupul tău, fiică, ca să nu slăbească, ci să ai nevoință până la sfârșit”. Dar ea mai mult petrecea întru pustniceștile osteneli. La sfârșitul zilelor sale, fericită Zoe – că astfel era numele ei – a cerut de la Dumnezeu acest dar, ca să o adevereze dacă este primită pocăința ei. Iar iubitorul de oameni Dumnezeu, spre încredințarea milei sale, i-a dat darul tămăduirii.
Într-una din zile o femeie ce o dureau cumplit ochii, a venit în mănăstire să câștige tămăduire. Iar fericită Paulina, vrând să încerce pocăința Zoei, i-a zis: “Roagă-te, fiică, pentru această femeie, că doar prin rugăciunile tale Domnul îi va da tămăduire”. Deci, rugându-se Zoe pentru cea bolnavă, în puține zile i-a tămăduit ochii și aceea s-a făcut călugăriță în mănăstirea lor. Fericită Zoe a împlinit 12 ani în pocăință și a adormit cu pace întru Domnul. Dar în toți anii întoarcerii sale n-a băut nici vin, nici a gustat unt, nici poame, fără numai pâine și apă, uneori, după două zile. Apoi odihna ei era pe pământul gol. Aceasta era nevoința sfintei și astfel a fost sfârșitul ei. Acum iarăși să ne întoarcem la minunata povestire a Cuviosului Martinian.
Fericitul Martinian, după șapte luni, abia tămăduindu-se de rănile ce le făcuse din arderea focului, a început a gândi în sine, zicând: “De nu mă voi duce de aici în loc neștiut, nu mă va lăsa vicleanul vrăjmaș și nu-mi va da odihnă. Drept aceea, de acum mi se cade ca în locul acela să locuiesc, unde va fi cu neputință să vie parte femeiască. Astfel gândind, s-a sculat și s-a rugat, zicând: “Stăpâne al cerului și al pământului și Făcătorule al mării, dă-mi cele folositoare, nu mă părăsi pe mine și să nu lași sufletul meu să piară până în sfârșit, ci ajută-mă, Doamne, Dumnezeul puterilor și fii mie cale, viață, toiag, traistă și pâine!” Acestea zicând și îngrădindu-se cu semnul crucii, a ieșit din chilia sa și a mers la mare.
Văzându-l diavolul ieșind, a strigat: “Îmbărbătează-se puterile mele și să fie numele meu luminat, că am putut a te birui, de vreme ce din chilie te-am izgonit și trupul tău cu foc ți-am ars și robit te-am făcut”. Apoi iarăși a zis: “Ce, Martiniane, fugi de aici? Oriunde vei merge te voi goni de pretutindeni. Oriunde ai voi să locuiești, nu te voi lăsa până ce desăvârșit te voi birui și netrebnic te voi face”. Iar fericitul i-a răspuns: “Neputinciosule, ticălosule, oare ți se pare că tu m-ai gonit din preajma ta, sau socotești că lenevindu-mă am ieșit? Nu, ci pentru aceea am ieșit ca pe tine mai mult să te biruiesc”. Și iarăși i-a zis: “Dacă nu-ți ajunge cea dintâi și a doua ispită, ce ai adus asupra mea, apoi vino și a treia oară cu meșteșugul tău și de câte ori vei vrea. Căci lucrarea ta cea vicleană am stricat-o cu ajutorul lui Dumnezeu, Căruia I-am și adus pătimirea mea. Drept aceea și femeia pe care tu ai îndemnat-o asupra mea, te socotește acum că pe un fum și nor, spre a călca necuratele și cu meșteșug puterile tale. Să nu îndrăznești de acum înainte să te apropii de umbra ei!” Acestea grăind sfântul, s-a depărtat diavolul de la dânsul.
Fericitul a început a cânta psalmul: “Să se scoale Dumnezeu și să se risipească vrăjmașii Lui și să fugă de la fața Lui cei ce-L urăsc pe Dânsul”. Acestea cântând, mergea spre calea ce ducea la mare. Sosind la mal a aflat un corăbier temător de Dumnezeu și, apropiindu-se, i-a zis: “Frate, nu știi vreo insulă mică undeva, în mijlocul mării, în care nimeni nu locuiește?” Corăbierul i-a zis: “Pentru ce întrebi de aceasta și ce voiești?” Fericitul i-a răspuns: “Vreau să mă depărtez de lumea cea deșartă și să mă liniștesc, dar nu aflu loc în care să mă liniștesc, să mă odihnesc și să scap de smintelile diavolului”. Iar el a zis: “Este un loc înfricoșat în mijlocul mării, adică o piatră, de pe care nu se poate vedea nicidecum uscatul”. Fericitul a răspuns: “Un loc ca acela mult iubesc și doresc și o petrecere ca aceea, unde n-ar putea să vie parte femeiască”. Zis-a lui corăbierul: “Și de unde vei avea hrana ta?” Iar fericitul i-a zis: “Așezământ voi pune între mine și tine, ca tu să-mi aduci hrană, iar eu mă voi ruga lui Dumnezeu pentru tine. Deci, să-mi aduci stâlpari de finic ca să lucrez cu mâinile mele împletituri, iar tu, luând lucrul mâinilor mele, îl vei vinde și pentru acela, cumpărând pâine, îmi vei aduce. Asemenea îmi vei aduce apă într-un vas și vei veni de 2-3 ori pe an, aducându-mi pâine și apă”.
Aceasta auzind, corăbierul a înțeles că bărbatul acesta este duhovnicesc și a făgăduit să-i facă toate voile. Suindu-se cu dânsul în corăbioară, au plutit spre acel loc. Apoi suflând vânt prielnic, au ajuns spre seară la locul acela. Fericitul, văzând locul cel plăcut lui, s-a bucurat cu sufletul și a lăudat pe Dumnezeu, iar pe corăbier binecuvântându-l, s-a suit pe o piatră și a cântat: “Am așteptat pe Domnul care a căutat spre mine și a auzit rugăciunea mea; apoi m-a scos din groapa patimilor și din noroi; și a pus pe piatră picioarele mele, îndreptând pașii mei”. Sfârșind psalmul și rugându-se, a zis corăbierului: “Mergi în pace, frate și adu-mi pâine, apă, stâlpari, ca să lucrez coșnițe”. Corăbierul a zis: “De vei voi, îți voi aduce și lemne ca să-ți faci o colibă mică”. Fericitul, însă, n-a voit și ședea pe piatră arzând de zăduful zilei și suferind de răceala nopții. Iar corăbierul îi aducea de 2-3 ori pe an pâine, apă, precum i-a poruncit fericitul. Deci a petrecut Cuviosul Martinian în acea viață, scăpând de lume, și lăuda pe Dumnezeu ziua și noaptea, fiind întru dumnezeiască gândire cea neîncetată.
Vicleanul diavol nici acolo n-a încetat a da război asupra cuviosului, ci a început a-i face supărare. Într-o noapte, tulburându-se marea și ridicând valurile și înălțându-se peste capul lui ca la 15 coți, striga diavolul: “Iată acum te voi îneca, Martiniane”. Iar el fără frică i-a zis: “Neputinciosule, ticălosule, pentru ce te ostenești nebunește? Căci pe mine nălucirile tale nu mă înfricoșează, nici îngrozirile tale nu mă tulbură, pentru că eu nădăjduiesc spre Domnul meu Iisus Hristos și printr-Însul te voi rușina desăvârșit”.
Acestea zicând, a început a cânta: “Mântuiește-mă Dumnezeule, că a intrat apă până în sufletul meu, afundatu-m-am în noroiul adâncului mării și viforul m-a potopit”. Sfârșind psalmul, a început a zice: “Doamne Iisuse Hristoase, Unul Născut al Tatălui celui nevăzut, Cel Care Te-ai pogorât pe pământ pentru mântuirea noastră, Cel ce cerți marea și poruncești vânturilor și toate ascultă de frica Ta; ascultă-mă, Stăpâne, în ceasul acesta, potolește ispita ce s-a ridicat asupra mea, căci toate sunt Ție cu putință Doamne”. Grăind sfântul astfel, diavolul s-a făcut nevăzut, iar fericitul a rămas Šfără de vătămare și a trăit pe piatra aceea șase ani, răbdând toată nevoia văzduhului pentru mântuirea sa. Nici așa, însă, n-a încetat diavolul, scornind asupra lui ispite, căci vicleanul a adus sfântului altă supărare, mai grea decât cele dinainte.
Într-una din zile, diavolul văzând o corabie plutind pe mare, în care erau bărbați și femei, a ridicat vânt și vifor asupra acelei corăbii și lovind-o de o piatră a spart-o, iar pe toți cei ce se aflau în corabie i-a înecat. Numai o fecioară a putut lua o scândură și a plutit pe ea, spre piatra aceea pe care ședea fericitul Martinian și, apucându-se acea fecioară de piatră, a început a striga: “Miluiește-mă, robul lui Dumnezeu, și dă-mi mâna, mântuiește-mă de apele acestea și nu mă lăsa să pier în adâncul acesta”.
Fericitul, văzând-o că nu are de nicăieri mântuire, a zis zâmbind: “Și acesta este meșteșugul tău, diavole, dar nu vei birui hotărârea mea”. Și gândea în sine, zicând: “Vai mie păcătosul, că iarăși a venit ispita înaintea sufletului meu; deci ce voi face? De nu-i voi da mâna și nu o voi scoate din apă, apoi se va îneca și va fi păcatul asupra sufletului meu și ca un ucigaș voi fi eu, iar de o voi scoate, apoi nu se poate să fiu cu dânsa aici. Cu adevărat, mai cumplită îmi este această primejdie și mai rea ispită decât cea dintâi. Pentru că de aceea puteam fugi, fiind pe pământ, iar de aceasta nu pot să scap, de vreme ce numai singur acest loc mic este în mijlocul apelor și nu se poate scăpa de această primejdie”. Deci, întinzând mâinile spre cer, a zis: “Doamne, nu mă lăsa să pier, ci rânduiește cele de folos sufletului meu”. Zicând acestea i-a dat mâna și a scos-o din apă la uscat. Apoi, văzând-o că era frumoasă, a zis către dânsa: “Cu adevărat nu va putea fi finul cu focul împreună și nu este cu putință ca eu și tu să petrecem împreună. Deci, să rămâi tu aici și nu te teme, căci ai pâine și apă să mănânci și să bei, ca și mine, și-ți va ajunge până ce va veni aici un corăbier, care va aduce pâine și apă. Iată sunt încă două luni până la acea vreme, în care el va veni aici, să-i spui lucrul cum s-a întâmplat și acela te va scoate de aici”.
Acestea zicând, sfântul a însemnat marea cu semnul crucii, și s-a rugat: “Doamne Iisuse Hristoase, Cel ce ai certat marea și vânturile, care Te ascultă cu cutremur, caută spre mine și mă miluiește și nu mă lăsa să pier. Căci iată în numele Tău mă voi arunca în mare, că mai bine îmi este să mor în mare, decât să mă lipesc de femeie, prin patima trupească”. Și, întorcându-se spre fecioară, i-a zis: “Mântuiește-te, fecioară, și Dumnezeu să-ți păzească sufletul tău de toate asupririle vrăjmașului și să te ferească până la sfârșit”. Acestea zicând, s-a aruncat în mare și a început a înota.
Îndată, după rânduiala lui Dumnezeu, l-au luat doi delfini pe spatele lor și-l purtau; iar fecioară, văzându-l ducându-se pe deasupra apei, privea la dânsul până ce a pierit din ochii ei și a fost dus fericitul de acei doi delfini la uscat. Ieșind pe pământ s-a rugat Domnului, zicând: “Te laud pe Tine, Doamne, Dumnezeul meu, că ai arătat milă Ta spre mine nevrednicul, dar nu mă lăsa până la sfârșit, Iubitorule de oameni”. Și-și zicea în sine: “Ce să fac nu știu, căci în munți și în pustietăți nu mă lasă diavoleasca vrăjmășie; căci iată și în mare nu m-au lăsat. Nu știu ce voi face”. De acum este bine să învăț cuvintele Evangheliei și să le fac pe ele pentru că Domnul învață astfel: “Când vă vor goni din cetatea aceasta, fugiți în cealaltă, căci, amin grăiesc vouă, nu veți sfârși cetățile lui Israel”.
Acestea zicând a început a umbla din loc în loc și din cetate în cetate, înstrăinându-se și zicând în sine: “Fugi, Martiniane, ca să nu te ajungă ispită!” Astfel fugind și gonindu-se pe sine își sfârșea zilele. Iar în fuga aceea n-a purtat nici toiag, nici traistă, nici pâine, nici două haine, nici bani la brâu și nimic spre trebuința trupească. Oriunde intra în cetate sau în sat, întreba cine este acolo om bun și găzduia la dânsul, primind hrană, iar unde îl ajungea noaptea, ori în pustie, ori la câmp, acolo petrecea odihnindu-se puțin.
Doi ani cutreierând astfel, a trecut 164 de cetăți și la sfârșit a mers la Atena, unde s-au descoperit de la Dumnezeu episcopului atenienilor toate cele despre fericitul Martinian. Apoi Cuviosul, cunoscând vremea sfârșitului său și îmbolnăvindu-se, a intrat în biserică și culcându-se pe pământ, a zis celor ce erau acolo: “Chemați la mine degrabă pe episcop; dar aceia îl socoteau nebun. Apoi, el iarăși rugându-i, l-au ascultat și ducându-se au spus episcopului, zicându-i: “Un om oarecare zace în biserică, nu știm, nebun este sau nu, și zice: să chemați pe episcop la mine”. Episcopul le-a zis: “Voi sunteți nebuni, iar acela este mai bun decât mine!”
Sculându-se cu sârguință, s-a dus în biserică, iar fericitul, văzând pe episcop, nu putea să se scoale înaintea lui ci întindea spre dânsul mâinile sale, dând vrednică cinste arhiereului lui Dumnezeu. Iar episcopul mai mare cinste îi făcea lui, zicând: “De mult mi-a făgăduit Dumnezeu că o să-mi arate pe robul său și acum a împlinit ceea ce a făgăduit. Deci tu, când te vei sălășlui în cereasca Împărăție, adu-ți aminte și de sufletul meu, rogu-mă ție!” Iar fericitul i-a răspuns: “Binecuvintează, părinte, și te roagă lui Dumnezeu pentru mine, ca să aflu îndrăzneală când voi sta înaintea dreptei Lui judecăți”.
Acestea zicând și-a ridicat ochii spre cer și a zis: “Doamne, Iisuse Hristoase, în mâinile Tale îmi dau sufletul meu”. Apoi, făcându-și semnul crucii, a zis episcopului: “Părinte, dă-mă lui Dumnezeu”. Atunci a început fața lui a zâmbi și așa, veselindu-se sufletul său, s-a despărțit de trupul cel mult chinuit și s-a dus în mâinile lui Dumnezeu. Deci, Cuviosul Martinian s-a odihnit întru Domnul, bine sfârșindu-și alergarea și păzindu-și credința, a luat cununa cea gătită lui în cereasca Împărăție, iar episcopul a îngropat sfântul lui trup în biserică, cu mare cinste.
Cine nu se va minuna de acest nevoitor viteaz și cine nu va ferici răbdarea lui nebiruită și viața lui cea cu bună îndrăzneală? Cum până în sfârșit s-a nevoit pentru mântuirea sufletului și prin mucenicie aducându-se Domnului. Pentru că, nefiind atunci prigonire asupra creștinilor, singur și-a aflat mucenicie și pe față cu diavolul s-a luptat și a călcat vicleșugul lui. Singur și-a fost prigonitor, judecător și muncitor, făcându-și chinuire de bună voie. Cu adevărat se cuvine a-l numi mucenic și viteaz pătimitor, căci de foc n-a băgat seamă și prin focul cel vremelnic a stins focul cel veșnic. Diavolul a pornit asupra lui pe femeie, iar el, prin rugăciunile sale, a făcut-o roabă lui Dumnezeu. Dar se cuvine nouă ca și despre fecioara aceea, care a rămas pe piatră în mare, să povestim cum și-a dus viața sa și în ce fel a câștigat-o. Căci rugăciunea fericitului Martinian pentru dânsa nu a fost în zadar.
Rămânând pe piatră fecioara aceea, primea pâine și apă precum i-a poruncit ei fericitul Martinian. Iar corăbierul care îi aducea fericitului pâine și apă la două luni o dată, venind după obicei cu corăbioara la piatră, a văzut în locul monahului pe fecioară și, socotind că este nălucire, s-a temut și a început a se depărta de piatră. Iar ea a strigat: “Nu te teme, frate, că femeie sunt cu adevărat și creștină. Apropie-te de mine ca să-ți spun un lucru”. Iar el, necrezând-o pe ea și temându-se, îl ruga, zicându-i: “Așa mă jur pe Împăratul Hristos, că sunt creștină, nu te teme de mine, ci vino aproape și-ți voi spune ce s-a întâmplat”. Atunci omul, stând lângă piatră cu corăbioara, a zis către dânsa: “Unde este monahul care a fost aici? Unde s-a dus de aici și pe tine cine te-a adus și te-a suit pe această piatră?” Fecioară, făcându-și cruce, a început a povesti cele ce s-au întâmplat.
Auzindu-le pe toate, corăbierul se miră foarte mult și a zis către dânsa: “Vino să te duc de aici în cetatea ta”. Iar ea i-a răspuns: “Ba nu, frate, mă rog ție să nu mă scoți de aici, ci să faci cu mine iubire de oameni și, ducându-te în sat, să-mi aduci o haină bărbătească de lână, pâine și apă, precum aduceai fericitului părinte și aceeași răsplătire vei lua de la Stăpânul Hristos, pentru că la El nu este deosebire între parte bărbătească și parte femeiască, precum zice apostolul: “Voi toți, una sunteți întru Hristos”. Nu te îngrețoșa de mine, păcătoasa, care voi să mă mântuiesc. Că de n-ar fi voit Dumnezeu să mă mântuiască, nu m-ar fi aruncat pe piatra aceasta. Nici tu să nu mă disprețuiești că sunt femeie. Adu-ți aminte că Dumnezeu a creat pe Adam și pe Eva și la sfârșitul zilelor S-a arătat lumii, născându-Se din Preacurata Fecioară Maria, Născătoare de Dumnezeu. Deci, fii și către mine bun, precum ai fost prea cuviosului părinte și, ducându-te acasă, să-mi aduci, precum ți-am spus, o haină bărbătească de lână, pâine și apă, și să-mi aduci și lină ca să lucrez cu mâinile mele. Adu pe femeia ta aici, că ea mă va îmbrăca în haina cea bărbătească și-mi va porunci cum să lucrez, iar Domnul Dumnezeul meu să fie cu tine în toate zilele vieții tale și să-ți dea din acest veac și în cel ce va să vie, daruri, milă și iertare de păcate”.
Corăbierul a zis către dânsa: “Pe toate câte îmi poruncești mie, eu le voi face, numai tu întărește-te și Dumnezeu va împlini dorința ta”. Acestea zicându-le, a plecat corăbierul și s-a întors acasă. După două zile, luând pe femeia sa și toate cele poruncite de fecioară, a venit la dânsa. Apoi, ieșind din corăbioară, femeia s-a suit pe piatră și s-au sărutat amândouă. După aceea, mergând femeia, a luat cu bărbatul său toate cele de pe corabie, iar fecioară a rugat pe bărbat să se depărteze puțin, până ce se va îmbrăca în haina cea bărbătească și s-a rugat, zicând: “Doamne Dumnezeule, Cel ce ai ascultat pe toți sfinții tăi din veac, ascultă-mă și pe mine păcătoasa și săvârșește în acest loc și în acest chip bărbătesc alegerea mea, fără de poticnire. Păzește-mi sufletul, întărește-mi inima și puternic să faci trupul meu și-mi povățuiește sufletul meu spre bună plăcerea Ta, iar celor ce-mi slujesc dă-le plata cea veșnică, că bine ești cuvântat în veci. Amin”. După aceasta, a zis femeii: “Rogu-mă ție, femeie, când îmi veți aduce pâine și apă să-mi aduceți și lină, ca în zadar să nu mănânc pâinea voastră, iar hainele mele să le iei tu întru pomenirea smereniei mele!” Acestea zicând, i-a eliberat cu pace. Într-acea lună a venit la dânsa iarăși acea femeie cu bărbatul său și i-a adus hrană. Iar fericită fecioară se veselea și lăuda pe Dumnezeu pentru o viață ca aceea, făcând 12 rugăciuni pe zi, iar noaptea 24; hrana ei era o bucată de pâine la două zile. Astfel, Domnul, întărind-o și păzind-o, și-a săvârșit bine alegerea vieții sale. Când s-a suit pe piatră avea 25 de ani, iar pe piatră a viețuit șase ani. După aceasta, cu două luni înaintea venirii corăbierului și a femeii sale, și-a dat sufletul în mâinile Domnului. Numele ei era Fotinia.
Trecând două luni după sfârșitul acestei Sfinte fecioare Fotinia, a venit corăbierul cu femeia sa și a găsit-o moartă, având mâinile așezate în semnul crucii, gura bine strânsă, ochii închiși și fața luminoasă, ca și cum dormea. Apoi s-a închinat sfântului ei trup și, luându-l ca pe o frumoasă floare de dimineață, l-au pus în corabie și a plutit spre cetatea Cezareei din Palestina. Apoi s-au descoperit în vedenie corăbierului toate cele despre această sfântă fecioară și, mergând la episcopul Cezareei, i-a spus despre viața ei îmbunătățită. Atunci episcopul, cu tot clerul, a îngropat-o cu cinste la loc sfânt, cu psalmi și cu cântări, cu lumânări și cu tămâieri, slăvind pe Iisus Hristos, Domnul nostru, Căruia I se cuvine cinstea și slava împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Cuviosul și de Dumnezeu purtătorul Părintele nostru Isidor Pelusiotul a fost călugăr în deșerturile Egiptului. S-a aşezat pe muntele Pelusion, locul împlinirii celor mai multe din nevoinţele sale.
A trecut la Domnul în preajma anului 436/449. Biserica îl prăznuieşte pe 4 februarie.
Isidor era egiptean din naştere, provenind dintr-o familie de vază din Alexandria. Între membrii familiei sale s-au numărat mai mulţi Patriarhi ai Alexandriei, între care Teofil şi Chiril.
A primit o educaţie aleasă în ştiinţele laice ale timpului, dar a plecat din lume fiind încă tânăr, lepădându-se de bogăţiile pământeşti şi de slava lumească, râvnind să îşi închine întreaga viaţă lui Dumnezeu.
Pentru scrută vreme a fost profesor de retorică în Pelusion, în Egipt, dar la scurtă vreme dragostea lui de Dumnezeu l-a făcut să fugă în în pustie, la o viaţă pustnicească.
După un an de nevoinţe ascetice, s-a întors în cetatea Pelusion, unde a fost hirotonit preot.
După câţiva ani s-a retras la o mănăstire unde şi-a petrecut tot restul vieţii, devenind mai târziu şi stareţ al acesteia.
De acolo a scris mii de scrisori pline de har dumnezeiesc şi de înţelepciune; ni s-au păstrat mai bine de două mii dintre acestea.
În vremea vieţii sale, s-a arătat a fi un înfocat apărător al credinţei ortodoxe, scriind (după cum afirmă istoricul Nichifor) mai bine de zece mii de scrisori către diferite persoane, mustrând, sfătuind, încurajând, alinând şi povăţuindu-i.
Când Sf. Ioan Gură de Aur, Arhiepiscop de Constantinopol era persecutat, iar locuitorii cetăţii se împărţiseră în două facţiuni, una de partea Sfântului şi cealaltă împotriva lui, avva Isidor i-a luat partea Sf. Ioan.
I-a scris Patriarhului Teofil, adversar al Sf. Ioan, că Patriarhul Constantinopolului era o mare lumină a Bisericii şi l-a rugat să nu-l duşmănească pe arhiepiscopul constantinopolitan exilat.
Citate
După unele din multele sale scrisori, se spune că Sf. Isidor a zis: “E mai important să înveţi printr-o viaţă de fapte bune decât să propovăduieşti cu cuvinte alese.” “Dacă cineva doreşte să aibă mari virtuţi, să le considere mici pe cele pe care le are, iar acelea se vor arăta mari, fără îndoială.”
“Întâi făptuieşte şi apoi povăţuieşte, după pilda lui Iisus, Domnul nostru.”
“Viaţa fără cuvânt e mai bună decât cuvântul fără viaţă. Căci ea şi tăcând e folositoare; cuvântul şi strigând supără. Dacă se întâlnesc cuvântul şi viaţa, desăvârşesc un simbol al întregii filosofii.”
Imnografie
Tropar, glasul al 4-lea:
Dumnezeul Părinţilor noştri, Care faci pururea cu noi după blândeţile Tale, nu depărta mila Ta de la noi, ci, pentru rugăciunile lor, în pace ocârmuieşte viaţa noastră.
Tropar, glasul al 8-lea:
Întru tine, Părinte, cu osârdie s-a mântuit cel după chip; căci luând Crucea, ai urmat lui Hristos; şi luptând, ai învăţat să nu se uite la trup, căci este trecător; ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta şi cu îngerii se bucură, Preacuvioase Părinte Isidore, duhul tău.
Condac, glasul al 4-lea:
Alt luceafăr aflându-te pe tine Biserica, întru sine, şi luminându-se cu strălucirile cuvintelor tale, strigă către tine: Bucură-te, preafericite, de Dumnezeu înţelepţite Isidore
Iconografie
Dionisie din Furna arată că Sfântul Sfinţit Isidor Pelusiotul se zugrăveşte ca un bătrân cuvios, cu barba ascuţită, purtând un înscris care zice: „Dacă cineva a urât lumea, acesta a scăpat de cursele vrăjmaşilor”. (Erminia picturii bizantine, Sophia, Bucureşti, 2000, p. 159, 197).
Sfântul Cuvios Isidor învață că omul cel îmbunătățit se cade să nu se mândrească pentru lucrurile sale cele bune, ci cele smerite să le socotească pentru sineși.
Cuviosul Isidor era egiptean, fiu de părinți de neam bun și iubitori de Dumnezeu, fiind și rudă cu Teofil, arhiepiscopul Alexandriei și cu Sfântul Chiril, care a luat scaunul după Teofil. El, învățând filozofia din afară și dumnezeiasca înțelepciune, a lăsat slava lumii acesteia, bogăția, strălucirea numelui și, pe toate socotindu-le gunoaie, s-a dus la muntele Pelusiului. Acolo, primind viața monahicească, bine s-a nevoit în vremea împărăției lui Teodosie cel Mic. El a fost bărbat desăvârșit în bunătăți, preot și egumen, cu viața și cu înțelepciunea slăvit și cinstit de toți. Despre el vorbește Evagrie, istoricul bisericesc, când zice: “Împărățind Teodosie, Isidor Pelusiotul era în mare cinste, de a cărui slavă ieșită din lucrurile și cuvintele lui se auzise departe și era lăudat de gurile tuturor. Acesta și-a obosit trupul cu ostenelile atât de mult, încât vedeau toți că are viață îngerească. Trăind în chipul vieții monahicești și al gândirii de Dumnezeu, era totdeauna și înaintea tuturor pildă, spre a fi urmat; el a scris multe cuvinte foarte folositoare”.
Mai mărturisește încă despre viața lui cea îmbunătățită și Nichifor, istoricul, zicând astfel: “Dumnezeiescul Isidor din tinerețe a avut atât de multe sudori în ostenelile mănăstirești și atât de mult și-a omorât trupul, iar sufletul și l-a înfierbântat cu tăinuite și înalte învățături, încât de toți se vedea că petrece o viață cu adevărat creștinească. Apoi era un stâlp viu și însuflețit al rânduielilor monahicești și al dumnezeieștii vedenii și ca un exemplu viu al urmării și al învățăturii duhovnicești. Multe lucrări, pline de mult folos sunt scrise de dânsul, dar mai ales epistolele lui către diferite persoane – pline de dumnezeiescul har și de omenească înțelepciune, aproape zece mii -, în care tălmăcește toată dumnezeiasca Scriptură și îndreaptă obiceiurile tuturor oamenilor.
Din niște asemenea mărturii se vede cum era plăcut lui Dumnezeu Cuviosul Isidor, măcar că nu s-a găsit scrisă viața lui cu de-amănuntul. Însă este destul că din cuvintele cele scurte se cunoaște sfințenia cea mare și înțelepciunea lui, căci tuturor le era chip de viață îmbunătățită și a umplut toată lumea de scrisorile sale cele de Dumnezeu înțelepțite. El a fost mare sprijinitor al Sfântului Ioan Gură de Aur, cel izgonit cu nedreptate de pe scaun, și a scris mult către Teofil, arhiepiscopul Alexandriei, și către Arcadie, împăratul, sfătuindu-l ca să înceteze scornirea cea rea. Dar, deși n-a reușit, totuși a mustrat răutatea și nedreptatea acelora.
După moartea lui Ioan Gură de Aur, a îndemnat prin scrisorile sale pe Sfântul Chiril Alexandrinul – care a urmat după Teofil –, să scrie numele lui Ioan în tabla bisericească, ca a unui sfânt mărturisitor, care a pătimit pentru adevăr multe răutăți de la oamenii cei răi. A scris și lui Teodosie, împăratul, învățându-l să se îngrijească de pacea bisericească, și l-a îndemnat pe acela să adune în Efes al treilea sinod ecumenic contra rău-credincioșilor eretici. Era mare râvnitor pentru dreapta credință și puternic luptător împotriva ereticilor, fiind gata a pătimi și a muri pentru credința cea dreaptă.
Aceasta este arătat din cuvintele lui, căci scriind către un Terasie, hulitorul, zice: “Te întreb pe tine, cel ce ne ocărăști pe noi și te arăți aspru judecător: de te-ar pune împăratul asupra cetății, ca să o păzești, iar tu ai vedea zidul surpându-se și sfărâmându-se, ca să se facă lesnicioasă intrarea vrăjmașilor în cetate, au doară n-ai sta împotrivă cu toate uneltele și armele, oprind spargerea zidului și nelăsând intrarea vrăjmașilor? Aceasta ai face ca și cetatea și pe tine însuți să te poți apăra de vrăjmași, iar a ta credință și osârdnica supunere să o arăți către împăratul. Dar nouă, pe care Dumnezeu ne-a pus dascăli Sfintei Sale Biserici, nu ni se cade să stăm cu tărie împotriva lui Arie, care, nu numai că a ridicat război asupra drept-credincioasei turme a lui Hristos, ci și pe mulți i-a pierdut? Eu pentru această pricină nu țin seamă de nici o primejdie, ci mai bine doresc aceasta, ca adică toate primejdiile să le pătimesc pentru dreapta credință”.
Din aceste cuvinte ale sfântului se vede râvna lui pentru dreapta credință, dar și celelalte fapte bune ale lui le cunoaște fiecare, din scrisorile sale. Fecioria, al cărei păzitor era, o laudă mai mult decât pe multe alte fapte bune, numind-o împărăteasă, pe care toate rânduielile sunt datoare a o cinsti. Însă nu defaimă nici însoțirea cea legiuită, pentru că zice în epistola sa către Antonie Scolasticul: “Se cuvine a asemăna cu soarele pe cei ce-și păzesc fecioria, iar cu luna pe cei ce viețuiesc în văduvia cea neprihănită, iar cu stelele pe cei ce locuiesc în însoțire cinstită”.
În aceasta urmează Sfântului Apostol Pavel, care zice: “Alta este slava soarelui, alta este slava lunii și alta slava stelelor”. Apoi sfătuiește cuviosul și pe iubitorii de înțelepciunea cea dinafară ca mai mult să se deprindă în viața cea îmbunătățită, decât la frumoasa grăire. Pentru că zice într-o scrisoare către Pătrim, monahul: “Cu bună minte, precum aud despre tine, și cu darul firii ești împodobit, încât cu sârguință te nevoiești la învățătura retoricească, ca adică să grăiești frumos; însă calea vieții duhovnicești, prin faptele cele bune mai mult să o urmezi, decât prin frumoasa grăire. Drept aceea, dacă dorești să câștigi răsplătirile cele fără de moarte, de frumoasă grăire îngrijește-te puțin iar a face fapte bune, silește-te cu osârdie”.
Asemenea și către Apolonie, episcopul, scrie: “De vreme ce nu se cuvine a atrage, cu sila, pe cei care sunt astfel născuți încât să aibă voia slobodă cum și pe cei ce se împotrivesc dreptei credințe, pentru aceea, îngrijește, ca prin sfat bun, prin viața ta și prin bunele obiceiuri, să luminezi pe cei ce sunt în întuneric”.
Acest sfânt mai învață că omul cel îmbunătățit se cade să nu se mândrească pentru lucrurile sale cele bune, ci cele smerite să le socotească pentru sineși. “Cel ce lucrează faptele bune are cunună luminată, iar cela ce săvârșește multe fapte bune, însă i se pare că puțin bine a făcut, acela, prin acea smerită părere despre sine, mai luminoasă cunună va avea. Dar mai drept să zic: De este în cineva gând smerit, faptele bune ale aceluia se fac mai luminoase, iar de nu este cu gândul smerit, apoi și faptele bune cele luminoase, se întunecă și cele mari se micșorează. Drept aceea, de voiește cineva să-și arate faptele sale bune, să nu le socotească mari, căci atunci mari se vor afla”. Astfel Cuviosul Isidor, învățându-i pe mulți, singur mai întâi era desăvârșit pentru cele ce le învăța, urmând Domnului Celui ce a început mai întâi a face; apoi pentru lucrurile sale cele bune nu se mândrea, ci smerit cugeta. Iar gândul smerit a însoțit curăția ca o pereche de boi mult ostenitori, care trăgeau jugul cel bun al lui Hristos.
Întreaga lui înțelepciune însă este arătată în epistola lui către Paladie, episcopul Elinopoliei, prin care cu îndestulare îl învață să se ferească de vorbă cu partea femeiască, pentru că zice Scriptura: Vorbele cele rele strică obiceiurile cele bune. Apoi vorba cu femeile, chiar și bună de ar fi, este însă puternică a strica pe omul cel dinăuntru în taină, prin gânduri necurate, deși fiind curat trupul, însă pe suflet îl face necurat. Pentru aceea, Cuviosul Isidor, sfătuindu-l pe episcopul acela, care adeseori vorbea cele de folos cu partea femeiască și care se lăuda că nu simte patimă, îi zicea: “De vorbele femeiești fugi pe cât poți, bunule bărbat. Căci celor ce au treapta preoției, mai sfinți și mai curați se cade să fie decât acei care s-au dus în munți și în pustie. Pentru că aceștia au grijă de sine și de popor, iar acei care s-au dus în pustie au grijă numai de ei. Acestora, care sunt puși la asemenea înălțime a vredniciei preoțești toți le cearcă și le privesc viața, iar cei ce șed prin peșteri, aceia pe ale lor răni le tămăduiesc sau singuri lor își împletesc cununi.
De vei merge la femei pentru vreo slujbă, să ai ochii plecați în jos și pe acelea, la care ai mers, să le înveți să privească cu curăție deplină. După ce vei grăi cuvinte puține, care pot să le întărească și să le lumineze sufletele, îndată fugi, că nu cumva vorba cea lungă să înmoaie a ta putere și să o slăbească. Iar de vei voi să fii cinstit, căci așa se cade, mai ales duhovnicescului bărbat, apoi să nu ai cu dânsele prietenie nicidecum și atunci vei fi cinstit, pentru că firea femeiască se face nesuferită spre cel ce o momește, iar spre cei ce o defăimează, ea mai cu multă libertate își arată firea.
Unii zic că de vorbești cu dânsele nu primești nici o vătămare. Eu însă zic, ca toți să se încredințeze de acestea, că și pietrele se sparg de picăturile de ploaie care pică totdeauna pe ele. Ia aminte la ceea ce grăiesc: că ce este mai tare decât piatra și ce este mai moale decât apa și, mai ales, decât picăturile de apă? Deci, dacă firea se micșorează de acel lucru, apoi cum nu va fi biruită și răsturnată voia omenească care ușor este mișcată?”
Astfel sfătuind Cuviosul Isidor pe episcopul Paladie, ne povățuiește și pe noi toți la viața cea cu întreagă înțelepciune, ca să ne păzim, nu numai trupul de căderea în păcat, dar și sufletul să-l păzim, să-l ferim întreg de gândurile ce-l strică.
Multe fapte bune învață cuviosul pe toți, prin scrieri și prin vorbire. Apoi, ajungând la adânci bătrânețe și plăcând lui Dumnezeu desăvârșit, s-a sfârșit cu pace.
Cuviosul Petru Pionitul, cunoscut în Sinaxare ca Petru Egipteanul, a fost unul din Părinții pustiei care a trăit în secolul al V-lea în centrul monastic numit Chiliile din Egipt.
Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 27 ianuarie [1].
Avva Petru Pionitul este cunoscut din Patericul egiptean, colecția alfabetică.
A făcut parte din generația următoare lui avva Lot și avva Agaton de la Schetia, probabil în a doua jumătate a secolului al V-lea.
A fost în principal ucenic al lui avva Lot, chiar dacă l-a frecventat și pe avva Agaton (amândoi de la Schetia, deși Petru Pionitul trăia la Chilii).
De la el provine prima apoftegmă Despre/Pentru Avva Agaton, 1: „Zis-a Avva Petru, acela al lui Avva Lot, că era odată la chilia lui Avva Agaton [...]”.
Apoftegme
Patericul egiptean – Pentru avva Petru Pionitul
1. Se spunea despre avva Petru Pionitul de la Chilii, că nu bea vin.
După ce a îmbătrânit, îi făceau frații puțin vin amestecat cu apă și îl rugau să primească.
Și zicea: credeți-mă, ca pe un lucru dulce îl primesc; și s-a aplecat să bea vinul cel amestecat cu apă.
2. Un frate i-a zis lui avva Petru, ucenicul lui avva Lot:
Când sunt în chilia mea, în pace e sufletul meu.
Iar de va veni vreun frate la mine și cuvintele celor din afară îmi va spune, se tulbură sufletul meu.
Iar avva Lot zicea:
Cheia ta deschide ușa mea.
Zis-a fratele, bătrânului:
Ce este cuvântul acesta?
Zis-a bătrânul:
Dacă va veni cineva la tine, îi zici lui:
Cum te afli, frate?
De unde ai venit?
Cum sunt frații?
Te-au primit sau nu?
Și atunci deschizi ușa fratelui și auzi cele ce nu voiești.
Și i-a zis fratele:
Așa este.
Ce va face omul, de va veni la dânsul vreun frate?
Răspuns-a bătrânul:
Plânsul cu adevărat învățătură este, iar unde nu este plâns, nu este cu putință a se păzi.
Zis-a fratele:
Când sunt în chilie, plânsul este cu mine, iar de va veni cineva la mine, sau voi ieși din chilie, nu-l am.
Zis-a bătrânul:
Încă nu ți s-a supus, ci spre folos îți este.
Căci scris e în lege, că atunci când vei dobândi vreun rob evreu, șase ani sluji-te-va, iar în al șaptelea an îl vei trimite pe el slobod.
Iar de-i vei da femeie și va naște copii în casa ta și nu va voi să fugă, pentru muiere și copii, îl vei aduce la ușa casei și vei găuri urechea lui cu acul și-ți va fi rob în veac.
Zis-a fratele:
Ce este cuvântul acesta?
Răspuns-a bătrânul:
De se va osteni omul după putere la vreun lucru, în orice ceas îl va căuta spre trebuința sa, îl va găsi.
I-a zis lui fratele:
Rogu-te, spune-mi cuvântul acesta!
Zis-a bătrânul:
Nici copil, adică fiul cel neadevărat nu rămâne împreună cu cineva robind, ci cel ce se naște fiu, nu-și lasă tatăl.
3. Spuneau părinții despre avva Petru și avva Epimah că erau uniți în Rait [2].
Deci, mâncând în biserică, i-au silit pe ei să vină la masa bătrânilor.
Și cu multă osteneală s-a dus avva Petru singur.
Și dacă s-a sculat, i-a zis lui avva Epimah:
cum ai îndrăznit să te duci la masa bătrânilor?
Iar el a răspuns:
de aș fi șezut cu voi, frații ar fi vrut ca pe un bătrân să mă îndemne să blagoslovesc întâi și ca un mai mare al vostru aș fi fost.
Iar acum mergând aproape de părinți, mai mic decât toți eram și mai smerit cu cugetul.
4. A zis avva Petru: nu se cade să ne înălțăm când Domnul va face ceva prin noi, ci mai vârtos să mulțumim că ne-am învrednicit să fim chemați de Dânsul.
Iar aceasta la toată fapta bună este de folos să socotim.
Note
1 – Cf. Sinaxarului Părintelui Macarie de la Simonos Petras.
2 – Dom Lucien Regnault – în Les sentences des Pères du désert, collection alphabétique, Solesmes, 1981, p. 269 – consideră puțin probabil ca acest Petru să fie același cu Pentru Pionitul.
Sfânta Cuvioasă Xenia (sau Xenia Romana) a trăit la începuturile creștinismului, în secolul al V-lea. Originară din Roma, ea a îmbrăcat haina monahală și a trăit într-o continuă priveghere, înfrânare și smerenie.
Numele monahal pe care și l-a ales, Xenia, se traduce prin „străina”, vrând să arate prin acest gest că se înstrăinează de lumea aceasta, pentru a se dedica numai celor sfinte. Biserica Ortodoxă o prăznuiește la data de 24 ianuarie.
Sf. Xenia s-a născut la Roma, pe la începutul secolului al V-lea, într-o familie bogată de senatori. Numele ei de botez era Eusebia.
La vârsta de 17 ani, în momentul în care părinții ei îi hotărâseră o căsătorie din interes, ea a ales să fugă, împreună cu două slujnice, în Insula Cos (Kòs) din Marea Egee.
A făcut acest lucru din dragoste față de Hristos, căci pentru ea adevărata logodnă era unirea cu El.
A renunțat la numele Eusebia, luându-și numele Xenia (grec. ξενία – străina), vrând să arate prin acest gest că se înstrăinează de lumea aceasta, pentru a se dedica numai celor sfinte.
În urma rugăciunilor sale, l-a întâlnit pe ieromonahul Pavel, care a devenit un adevărat părinte duhovnicesc pentru ea.
La îndemnul acestuia, Xenia s-a stabilit în cetatea Milassa din Caria (o veche provincie romană situată în sud-estul Asiei Mici) și a îmbrăcat haina monahală.
Aici a ridicat o bisericuță închinată Sfântului Ştefan Întâiul-mucenic, precum și o mică mănăstire, în care se va nevoi împreună cu cele două slujitoare ale sale cu care fugise din Roma, dar și cu alte fecioare din împrejurimile cetății.
Sf. Xenia era într-o continuă priveghere, înfrânare și smerenie. Purta niște haine vechi, dar considera că trupul său este nevrednic chiar și de acestea.
Toată viața ei era întru umilință și vărsare a lacrimilor. În Sinaxarul zilei în care se face pomenirea ei se spune că
„puteai să vezi izvoarele apelor în vreme de arșiță secând, decât ochii ei încetând de lacrimi… facutu-s-au lacrimile ei pâine ziua și noaptea. Era străină de lume, însă, locuitoare a cerului. A fost văzută în trup, dar s-a asemănat cu îngerii cei fără de trup”.
Diavolii se temeau de înfrânarea ei și nu îndrăzneau să se apropie de ea. Mânca uneori doar la două zile, iar de multe ori petrecea toată săptămâna fără hrană.
Iar când era să primească hrana, nu mânca verdețuri, linte, poame de grădină, ci numai puțină pâine, udată cu lacrimile sale.
Lua din cădelniță cenușă și presăra pâinea sa. Aceasta o făcea în tot timpul vieții sale, împlinind cuvântul proorocesc: „Cenușă cu pâine am mâncat și băutura mea cu plângere am amestecat”.
Adormind întru Domnul Chiril, episcopul cetăți Milassa, a fost ales în locul lui, Cuviosul Pavel, egumenul mânăstirii Sfântul Andrei, părintele duhovnicesc al Sfintei Xenia.
Primind vrednicia de episcop, Cuviosul Pavel a mers la mănăstirea de fecioare și a sfințit-o pe Xenia ca diaconiță, ca pe una ce era cu adevărat vrednică de aceasta.
Căci în trup fiind, avea viață îngerească, și cu toate că fusese crescută întru multe dulceți și desfătări, fiind fiică de senator, însă la atât de aspră viață s-a deprins, încât pe o cale nouă, neobișnuită, se vedea că se suie spre pustnicească desăvârșire.
Atâta râvnă era într-însa, încât de cu seara, până în timpul cântării Utreniei, sta toată noaptea, ridicându-și mâinile în sus și rugându-se;
și așa în toate serile era văzută de surori în taină, iar uneori plecându-și genunchii de cu seara, până dimineața se ruga, cu multe lacrimi, și astfel întotdeauna slujea Domnului, iar aceasta o făcea cu smerenie, pentru că mai jos decât toți se socotea pe dânsa.
Atunci când Cuvioasa Xenia a trecut la cele veșnice, pe la amiază, pe cer s-a arătat, deasupra mănăstirii, o cunună de stele foarte luminoasă având în mijlocul ei o cruce, iar această cunună strălucea mai mult decât soarele.
Prin acest semn, Dumnezeu a dorit să arate tuturor, sfințenia Cuvioasei Xenia. Cetățenii din Milassa, care se aflau la un praznic într-un sat vecin, văzând semnul cel de pe cer, se mirau și întru nepricepere se întrebau ce este acesta.
Iar episcopul lor, fericitul Pavel, înțelegând cu duhul, a zis către toată mulțimea poporului: „Maică Xenia a adormit și pentru dânsa este semnul minunii!”.
Şi îndată, sfârșind Liturghia, s-a întors în cetate cu tot poporul care fusese la praznic și aflară cetățenii, precum le-a spus lor episcopul, că Sfânta Xenia murise.
Viața sa a fost cunoscută de ceilalți creștini abia după moartea ei. Cuvioasa Xenia le ceruse celor două slujnice ale ei să nu spună nimănui nimic despre viața sa – astfel că nimeni nu a știut unde și când s-a născut, din ce fel de familie și de ce a ales să părăsească lumea aceasta.
Abia după trecerea sa la cele veșnice slujnicele ei au făcut cunoscut motivul înstrăinării Xeniei de lume pentru Hristos.
Imnografie
Tropar, glasul al 8-lea:
Întru tine, Maică, cu osârdie s-a mântuit cel după chip; căci luând Crucea, ai urmat lui Hristos; și luptând, ai învățat să nu se uite la trup, căci este trecător; ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta și cu îngerii se bucură, Cuvioasă Xenia, duhul tău.
Condac, glasul al 2-lea:
Pomenirea ta, cea minunată Xenia, săvârșind noi, cei ce te cinstim pe tine cu dragoste, lăudăm pe Hristos, Cel ce ți-a dat ție întru toate putere de tămăduire; pe Acela totdeauna roagă-L pentru noi toți.
La Exapostilaria („Luminânda”) Utreniei din 24 ianuarie:
Dorind, prea cinstită Xenia, locașul cel ceresc, te-ai înstrăinat, de Dumnezeu purtătoare, ca o iubitoare de cucernicie, de patrie, de bogăție și de neam; și ridicându-ți crucea ta, cu osârdie ai alergat către Hristos, Cel ce a venit din Fecioara, în chip neobișnuit, să-i mântuiască pe oameni.
Sf. Cuv. Xenia din Roma (secolul al V-lea) – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
Viețile și laudele sfinților se aseamănă cu lumina stelelor; căci precum stelele sunt întărite cu așezarea pe cer și toată partea cea de sub ceruri o luminează, încât acelea care se văd de indieni, nu se ascund nici de sciți, apoi pământul și marea le luminează și îndreptează corăbiile ce plutesc, ale cărora nume deși nu le știm, pentru mulțimea lor, totuși de luminoasa lor podoabă ne minunăm; astfel este și cu lumânarea sfinților.
Deși sunt închise moaștele lor în morminte, însă puterile lor, în partea cea de sub cer, nefiind împrejur mărginite cu hotarele pământești, ne minunăm de viața acelora și de slava cu care preamărește Dumnezeu pe plăcuții Lui, precum a preamărit și pe această plăcută a Sa, Cuvioasa Xenia, a cărei viață minunată, spre lumânarea și chipul celor ce voiesc să slujească cu dragoste lui Dumnezeu, prin scrisoare, s-a dat neamului celui mai de pe urmă de către cei vechi, într-acest chip.
A fost în Roma cea veche un bărbat slăvit și vestit, unul din cei mai mari senatori, care era creștin dreptcredincios și avea numai o fiică, pe care o păzea că pe lumina ochilor, anume Eusebia; acesteia sosindu-i vârsta de nuntă, un boier asemenea cu cinstea de senator, a poftit pe părinții Eusebiei ca să-i dea pe fiica lor spre însoțire fiului său.
Părinții sfătuindu-se, au logodit pe Eusebia cu acel tânăr de bun neam, care era asemenea cu cinstea și cu bogăția, și au hotărât ziua în care avea să se săvârșească legiuita nuntă; iar fecioară, fiind plină de dumnezeiasca dragoste, dorea ca Mirelui Celui nestricăcios, Care este mai frumos cu podoabă decât fiii omenești, lui Hristos Domnul, să se facă mireasă, prin veșnica sa feciorie; acea dorire a să o tăinuia înaintea părinților, pentru că știa, că de i-ar fi cunoscut gândul ei, apoi nici c-ar fi voit această să audă, cu totul ar fi oprit-o, cu dragostea amăgind-o, și cu porunca silind-o spre însoțire; de vreme ce având pe aceea singură fiică moștenitoare a tuturor bogățiilor lor, doreau să se mângâie de a ei însoțire și de fii. Fericită Eusebia avea două roabe credincioase ale ei, care din copilărie crescuseră cu dânsa și care slujeau ei cu toată osârdia și dragostea.
Deci, luându-le pe ele deosebi, le-a zis: „Voiesc să vă spun un lucru tăinuit, dar mai întâi vă jur pe Domnul Dumnezeu, să nu spuneți nimănui cele ce veți auzi de la mine, pentru că scopul și dorirea inimii mele voiesc să v-o descopăr; deci, păziți ca nimeni din cei dimprejur să nu știe taina mea, și voi mai bine să vă învoiți cu mine, ca și voi să vă mântuiți sufletele voastre și să ajutați ticăloșiei mele”.
Iar roabele i-au zis: „Toate câte vei porunci nouă, stăpâna noastră, le vom face, mai ales că și sufletelor noastre are să le fie de folos înțelegerea ta; deci, gata suntem, ca mai bine să murim pentru tine, decât să spunem cuiva ceva, despre cele ce ai să ne grăiești”. Iar fecioara le-a zis: „Știți că părinții mei vor să mă mărite, iar mie nici prin minte nu mi-a venit cândva să cuget aceea, adică să mă gândesc la nuntă, și foarte greu îmi este lucrul acesta pe care părinții mei s-au sfătuit să-l facă; pentru că este viața aceasta numai umbră, fum și vis.
Deci să mă ascultați pe mine, să luăm de obște viață curată, și de va fi voia Domnului cu scopul meu, și voi de vă veți uni cu sfatul meu și veți păzi cele ce vă spun, apoi ce se va cădea nouă să facem, vom chibzui; dar să mă credeți că de ar ști despre aceasta părinții mei și ar voi ca cu silă să mă îndemne la nuntă, apoi chiar de m-ar da focului, sabiei sau fiarelor, nicidecum nu vor putea să mă întoarcă de la scopul meu, ajutându-mi Dumnezeu”.
Auzind acestea, amândouă roabele au zis: „Voia Domnului să fie, căci și noi ne învoim cu scopul tău; și mai bine dorim ca și tine, stăpâna noastră, să murim cu tine decât să te vădim”.
Unele ca acestea auzind fericită Eusebia de la slujnicele sale, a preamărit pe Dumnezeu; și având cele trei fecioare dragoste întocmai către Hristos, gândeau în toate zilele cum ar face, ca dorirea lor să poată ajunge întru săvârșire; deci se rugau lui Dumnezeu să le dea sfat bun.
Iar din ziua aceea în care s-a dat pe sine întru dragostea Domnului, Eusebia sfătuindu-se la viață curată pe ascuns de părinți, prin mijlocirea celor două roabe ale sale, împărțea la cei ce aveau trebuință, aurul, argintul și toate lucrurile cele ce erau de preț.
Încă au mai împărțit acele roabe și simbriile lor pe care le aveau, pregătindu-se pentru sărăcie, pentru dragostea lui Hristos; apropiindu-se ziua nunții, fericită Eusebia sfătuindu-se cu roabele sale, și-a schimbat noaptea îmbrăcămintea din chipul cel femeiesc în cel bărbătesc și luând niște aur pentru trebuință, a ieșit din casă, neștiind nimeni, întâmplându-se ușile deschise.
Și însemnându-se cu semnul Crucii, a zis către Hristos Dumnezeu: „Tu fii cu noi, Fiul lui Dumnezeu, și arată-ne calea în care vom merge, căci pentru dragostea Ta lăsăm casa și pe toate din ea, și voim mai bine să ne înstrăinăm și în necazuri să viețuim, pe Tine dorindu-Te și pe Tine căutându-Te”. Astfel ieșind din casă, s-a rugat cu lacrimi, plângând și bucurându-se; apoi Sfânta Eusebia zicea pe cale către roabele sale:
„Voi de acum să-mi fiți surori și eu mai vârtos voi sluji vouă în toate zilele vieții mele, dar, o! stăpânele mele, să defăimăm toate pentru Dumnezeu, și să nu căutăm nimic pe pământ, decât numai să mântuim sufletele noastre; să fugim de grijile cele deșarte ale vieții și vătămătoare de suflet, și să credem Domnului, care a zis: Toți cei ce-și vor lăsa pentru numele Meu, tată, mamă, casă, sau țarini, vor lua însutit și vor moșteni viața cea veșnică. Astfel, surorile mele, să ne mântuim sufletele noastre”.
Despre acestea grăind sfânta către dânsele, s-au dus la mare și găsind o corabie care avea să plece spre hotarele Alexandriei, au dat chiria și s-au așezat într-însa, apoi, fiind și vântul prielnic, în puține zile au ajuns la Alexandria; iar de acolo plecând, s-au dus într-o insulă Coș de la Halicarnas, cetatea Cariei, fiind departe la cincisprezece mii de pași; căci alergau pretutindeni, voind să afle un loc necunoscut, că nu cândva să fie găsite de părinți.
Deci, petrecând în aceea insulă mai fără frică, și-au schimbat chipul cel bărbătesc în femeiesc și găsind o casă mică într-un loc deosebit, viețuiau acolo, mulțumind lui Dumnezeu, Căruia se rugau de-a pururea să le trimită un om duhovnicesc, care ar putea să le îmbrace în rânduiala monahicească și să aibă grijă de sufletele lor.
Sfânta Eusebia sfătuia pe prietenele sale, zicându-le: „Mă rog vouă, surorile mele, pentru Domnul să păzim taina noastră, adică să nu spunem nimănui patria noastră și scopul pentru care am plecat din casa părintească, și care îmi este numele meu, că nu cumva, după nume și după patria mea, de unde am plecat, cercetând părinții mei să afle.
Deci, vă jur pe Dumnezeu, ca toate acelea să le păziți până la sfârșitul vieții mele și să nu spuneți nimănui nimic despre cele ce s-au făcut și se vor face de noi. Și de va întreba cineva de numele meu, să spuneți că mă numesc Xenia, care se tâlcuiește „străină”; că acum, precum mă vedeți, mă înstrăinez, lăsându-mi casa și părinții, pentru Dumnezeu; și de acum înainte, nici voi să nu mă mai numiți Eusebia, ci Xenia, deoarece nu am aici cetate stătătoare, ci înstrăinându-mă cu voi împreună, în viața aceasta, caut pe cea viitoare”.
Sfânta zicând acestea către roabele sale, ele au făgăduit să păzească toate cele poruncite lor, și de atunci sfânta, mireasa lui Hristos, era numită Xenia, în loc de Eusebia. Odată plecându-și genunchii împreună cu surorile, au început a plânge și a grăi: „Dumnezeule, fă cu noi, străinele și săracele, mila Ta cea mare, precum ai făcut cu toți sfinții Tăi, și ne trimite, Stăpâne, un om plăcut Ție, prin care am putea să ne mântuim și noi, smeritele”.
Pe când se rugau astfel, Sfânta Xenia cu surorile, ieșind din casă în care locuiau, văzură un bătrân cinstit, cărunt la păr, venind de la țărm, îmbrăcat monahicește, a cărui față era ca un înger, și alergând la dânsul sfânta fecioară a căzut la picioarele lui, plângând și zicând:
„Omule al lui Dumnezeu, să nu treci cu vederea cele înstrăinate în țara îndepărtată, să nu te întorci de către nevoiașele cele sărace, nici să te îngrețoșezi de rugămintele păcătoaselor; ci te aseamănă Sfântului Apostol Pavel și ne fii nouă povățuitor și învățător, precum acela a fost Sfintei Tecla; adu-ți aminte de răsplătirea drepților, gătită de la Dumnezeu, și mă mântuiește împreună cu aceste două surori”.
Auzind acestea slujitorul lui Dumnezeu, s-a pornit pe lacrimi și a zis către dânsa: „Ce voiești să vă fac?”. Ea a răspuns: „Să ne fii părinte și învățător după Dumnezeu și să ne arăți unde am putea să ne mântuim; pentru că suntem străine și nu știm unde să ne ducem, că ne rușinăm a ne arăta la oameni”.
Iar el a zis către dânsele: „De unde sunteți și care este pricina, de sunteți așa singure?”. Sfânta răspunse: „Suntem din țara îndepărtată, robule al lui Hristos, și ne-am sfătuit ca să plecăm împreună din patria noastră și să venim în aceste locuri; apoi ne-am rugat lui Dumnezeu, ziua și noaptea, să ne trimită un om, prin care am putea să ne mântuim și acum Dumnezeu ne-a arătat pe cuvioșia ta, care poți să miluiești neputințele noastre”.
Sfântul bătrân a grăit: „Credeți-mă surorilor, că și eu sunt străin aici, precum mă vedeți, vin de la Sfintele Locuri, unde m-am închinat, și mă întorc în patria mea”. Roaba lui Hristos îi zicea: „Din ce parte ești, cuvioșia ta, stăpânul meu?”. El a răspuns: „Eu sunt din părțile Cariei, din cetatea Milasa”.
Mireasa lui Hristos i-a zis iarăși: „Rogu-mă sfinției tale, să ne spui vrednicia ta, că mi se pare că ești episcop?”. Bătrânul zise către dânsa: „Iartă-mă soră, sunt un om păcătos și nevrednic de chipul monahicesc, dar cu mila lui Dumnezeu sunt prezbiter și egumen al unei mici adunări de frați, în mănăstirea Sfântului și preaslăvitului Apostol Andrei, iar numele meu este Pavel”.
Auzind acestea roaba lui Hristos, a lăudat pe Dumnezeu, zicând: „Slavă Ție, Dumnezeule, că m-ai ascultat pe mine săraca și mi-ai trimis om, să mă mântuiască, împreună cu aceste două surori, precum ai trimis Sfintei Tecla pe Sfântul Pavel”. Apoi a zis către bătrân: „Rogu-mă ție, robule al lui Dumnezeu, să nu ne treci cu vederea pe noi străinele, ci fii părintele nostru după Dumnezeu”.
Grăit-a lor fericitul Pavel: „V-am spus că și eu sunt străin și nu știu ce bine să vă fac aici, dar de voiți să mergeți în cetate, apoi nădăjduiesc că Domnul va face milă cu voi și mă voi îngriji de voi după puterea mea”. Fecioarele căzând la bătrân, cu lacrimi au zis: „Așa, robul lui Dumnezeu, ia-ne cu tine și vom merge oriunde ne vei porunci, numai să faci milă cu noi străinele și să ne fii povățuitor spre viața cea veșnică”.
Luând cu sine robul lui Dumnezeu pe acele sfinte fecioare, au venit în cetatea Milasa, și au găsit acolo niște case la loc liniștit și aproape de biserică, pe care Sfânta fecioară Xenia, cumpărându-le cu aurul ce luase de acasă, a zidit o biserică nu mare, în numele Sfântului și marelui Mucenic Ștefan, și în scurtă vreme a așezat și o mănăstire mică de fecioare, făcându-le mirese ale lui Hristos.
Acolo se îngrijea de dânsele Sfântul Pavel egumenul, de ale cărui mâini a fost tunsă Xenia, împreună cu amândouă roabele sale, în rânduiala monahicească. Și nimeni n-a cunoscut, până la sfârșitul ei, de unde era acea fecioară, nici pentru care pricină a plecat din patria sa, și care este adevăratul ei nume, pentru că se numea Xenia, adică străină. Iar Cuviosul Pavel spunea celor ce-l întrebau despre acele fecioare: le-am luat din insula Coș și le-am adus aici. Deci, toți le socoteau că sunt de acolo, de aceea și mănăstirea se numea „Cos”, după numele insulei aceleia.
Dar nu după multă vreme a adormit întru Domnul, Chiril, episcopul acelei cetăți și a fost ales la pe scaun în locul lui, Cuviosul Pavel, egumenul mănăstirii Sfântul Andrei. Acela primind vrednicia de episcop, și mergând în mănăstirea de fecioare a sfințit pe Xenia diaconiță, ca pe una ce era cu adevărat vrednică de aceasta.
Căci în trup fiind, avea viață îngerească, și cu toate că era crescută întru multe dulceți și desfătări, fiind fiică de senator, însă la atât de aspră viață s-a deprins, încât pe o cale nouă, neobișnuită, se vedea că se suie spre pustniceasca desăvârșire.
De înfrânarea ei se temeau diavolii și de postul și nevoința ei biruindu-se, nu îndrăzneau nici a se apropia de dânsa: pentru că mânca uneori a doua zi, alteori a treia zi, iar de multe ori și toată săptămâna petrecea fără hrană. Și când era să primească hrană, nici verdețuri nu mânca, nici linte, nici vin, nici untdelemn, nici poame de grădină, nici orice alte mâncări de cele bune, afară numai de puțină pâine, udată cu lacrimile sale.
Și luând din cădelniță cenușă, își presăra pâinea sa; aceasta o făcea în tot timpul vieții sale, împlinind cuvântul prorocesc: Cenușă cu pâine am mâncat și băutura mea cu plângere am amestecat. Și se sârguia în tot timpul ca să-și tăinuiască înfrânarea aceasta chiar de surorile sale; numai acele două roabe ale ei împreună viețuitoare o priveau în taină ce face, și singure urmau vieții ei celei îmbunătățite.
Atâta râvnă era într-însa, încât de cu seară, până în timpul cântării Utreniei, sta toată noaptea, ridicându-și mâinile în sus, rugându-se, și așa în toate serile era văzută de surori în taină, iar uneori plecându-și genunchii de cu seară, până la timpul cântării Utreniei, și până dimineața se ruga, cu multe lacrimi, și astfel întotdeauna slujea Domnului, iar aceasta o făcea cu smerenie, încât mai jos decât toți se socotea pe dânsa.
Dar cine va putea spune celelalte fapte bune ale ei? Ce fel de cuvinte vor fi de ajuns, să spună toate isprăvile ei? Ce vom zice de blândețea ei? Pentru că nu a fost văzută mâniindu-se cândva, nici a întinat viața ei vreo deșartă slavă și îngâmfare. Fața ei era smerită, cu mintea înțeleaptă, căutătura neîmpodobită, trupul chinuit cu pustniceștile osteneli și inima ei pașnică, nici o tulburare având.
Apoi ce bunătăți nu erau într-însa? Priveghere de-a pururea, înfrânare mare, smerenie nespusă și dragoste nemăsurată; pe cei din nevoi ajuta, cu cei ce pătimeau, împreună pătimea, spre păcătoși se milostivea, iar pe cei rătăciți îi povățuia la calea pocăinței. Despre hainele ei nici nu se poate grăi, pentru că purta niște zdrențe și chiar de aceea se socotea pe dânsa că este nevrednică.
Și toată viața ei era întru umilință și întru vărsarea lacrimilor celor neîncetate; și mai degrab puteai să vezi izvoarele apelor în vreme de arșiță secând, decât ochii ei încetând de lacrimi, care, de-a pururea, spre iubitul mirele său Hristos izvorau ca pâraie de lacrimi; dorind ca să-L vadă pe El față către față și cu David grăia: Când voi veni și mă voi arăta feței lui Dumnezeu, feței preadulcelui Mirelui meu, făcutu-s-au lacrimile mele pâine ziua și noaptea.
Iar când s-a apropiat fericitei Xenia, pururea pomenită și nevinovată mireasă a lui Hristos, vremea ducerii ei din vremelnica viață, a sosit pomenirea Sfântului Efrem, care a fost altădată în cetatea aceea episcop; și a mers fericitul episcop Pavel cu tot clerul său în satul care se numește Levchin, pentru că acolo era biserica Sfântului episcop Efrem, și într-însa erau cinstitele lui moaște.
În acest timp Cuvioasa Xenia, chemând pe toate surorile sale în biserica mănăstirii, a început a grăi către dânsele: „Stăpânele mele și surori, știu câta dragoste mi-ați arătat, cum ați suferit și mi-ați ajutat mie, străinei; și acum mă rog vouă, să arătați dragostea voastră și să mă pomeniți pe mine săraca, păcătoasa și străina, întru rugăciunile voastre, milostiv făcând mie pe Dumnezeu, ca să nu mă împiedice păcatele mele, ci cu rugăciunile voastre să trec la Hristosul meu, că iată acum sfârșitul meu s-a apropiat și în durere îmi este sufletul și în necaz foarte; căci nepregătită am să ies din trupul meu”.
Iar părintelui nostru, episcopul Pavel, nefiind aici, voiesc să-i spuneți în locul meu când va veni, că așa a zis săraca Xenia: „Pentru Dumnezeu, cinstite părinte, pomenește străinătatea mea; că tu m-ai povățuit și m-ai adus în viața aceasta; deci roagă-te pentru mine, ca să nu mă rușineze Domnul întru a mea nădejde”.
Acestea auzindu-le toate surorile, au început a plânge și a zice: „Stăpâna noastră și povățuitoarea sufletelor noastre, cum ne lași pe noi în sărăcie și în nevoi? Cine ne va povățui de acum pe calea vieții? Cine ne va învăța sau cine se va mai ruga pentru lenevirea noastră? Nu, stăpâna, într-o vreme ca aceasta să nu ne lași pe noi; adu-ți aminte că tu singură ne-ai adunat pe noi în această ogradă a ta, îngrijește-te de sufletele noastre, stăpâna, și te roagă lui Dumnezeu, ca să-ți prelungească viața încă o bucată de vreme pentru noi săracele, ca să ne povățuiești la mântuire”.
Apoi au început și cele două roabe a cădea la picioarele ei și cu amar a zice: „Ne lași acum pe noi, stăpâna noastră, fără noi te duci de aici? Dar, ce vom face noi? Ce vom lucra într-o țară străină noi, nemernicele? O! vai de noi săracele, nevoiașele și străinele, că n-am avut grijă de noi și pentru aceasta vrei să ne lași pe noi singure, doamna noastră? Adu-ți aminte de necazurile pe care le-am îndurat cu tine, adu-ți aminte de străinătatea noastră și a ta, întru care părtașe ți-am fost ție; adu-ți aminte că întru toate cu osârdie ți-am slujit, adu-ți aminte și te roagă lui Dumnezeu pentru noi, ca să ne ia și pe noi cu tine, stăpâna noastră”.
Deci, făcându-se multă tânguire, a început și însăși Cuvioasa Xenia, plângând a zice: „Știți, surorile mele, că mai înainte de timp striga Apostolul Petru, zicând: Nu va zăbovi Domnul nostru făgăduința, precum unii o socotesc zăbovire; ci îndelung rabdă spre noi, nevrând ca să piară cineva, ca toți să vină la pocăință. Și va veni ziua Domnului ca un fur! Deci, acestea știindu-le, surorile mele, să nu ne lenevim într-aceasta puțină vreme, ci să ne trezim, să aprindem candelele noastre, să luăm untdelemn în vasele noastre, să ne pregătim a ieși întru întâmpinarea Mirelui, de vreme ce nu știm în ce ceas ne va chema pe noi Domnul, că iată secerișul a sosit și lucrătorii sunt gata și numai porunca Stăpânului o așteaptă”.
Aceasta grăindu-le sfânta, și toate plângând și căzând la picioarele ei, cuvioasa ridicându-și mâinile ei spre cer, cu multe lacrimi s-a rugat, zicând așa: „Dumnezeule, cel ce ai acoperit până astăzi străinătatea mea, ascultă-mă pe mine săraca și păcătoasa roaba Ta, fii milostiv roabelor Tale acestea, surorile mele, ferește-le și păzește-le de toate meșteșugurile diavolești, spre slava și lauda sfântului Tău nume. Rogu-mă Ție, Dumnezeul meu, adu-Ți aminte de aceste două surori ale mele, care împreună cu mine s-au înstrăinat pentru dragostea Ta și precum în această viață vremelnică nu s-au despărțit de mine, așa și întru Împărăția Ta, nu ne despărți pe noi, ci împreună ne învrednicește în cămara Ta”.
Astfel rugându-se, a poftit pe toate surorile să iasă o vreme, și s-o lase pe ea singură să se liniștească puțin. Deci, ieșind toate din biserică, s-a închis singură ea, iar cele două roabe ale ei stând înaintea ușii, priveau înăuntru pe ascuns și o vedeau cum plecându-și la pământ genunchii săi, se ruga; apoi în chipul Crucii, cu fața la pământ, a făcut rugăciune, și stând ea astfel multă vreme, îndată a strălucit o lumină în biserică, ca un fulger la vedere, și bună mireasmă a început a ieși din biserică, iar ele intrând degrabă înăuntru și voind să o ridice de la pământ, au aflat-o adormită întru Domnul, în 24 zile ale lunii ianuarie, într-o zi de sâmbăta, și în ceasul al șaselea din zi.
Apoi, ieșind cele două surori plângând, au chemat pe altele, zicând: „Maicile și surorile noastre, veniți să ne tânguim pentru sărăcia cea de obște; veniți să plângem de căderea cea prin moarte a stâlpului nostru, ne-am lipsit de cinstită maica noastră și am rămas singure; Sfânta Xenia, maica noastră, a murit”.
Intrând toate în biserică, au văzut-o că se mutase din cele de aici, și făcură plângere și tânguire foarte mare. Iar iubitorul de oameni Dumnezeu, vrând să arate tuturor ce fel de comoară ascunsă era pe pământ, a arătat un semn mare și prealuminat pe cer, pentru că în ceasul acela în care Cuvioasa Xenia și-a dat cuviosul său suflet în mâinile Domnului, pe la amiază, văzduhul fiind înseninat și curat, s-a arătat pe cer, deasupra mănăstirii celei de fecioare, o cunună de stele foarte luminoasă având în mijlocul său o cruce, strălucind mai mult decât soarele; și a fost văzut semnul acela de toți. Iar cetățenii cei din Milasa, împreună cu episcopul lor Pavel, fiind încă în satul Levchin, și văzând semnul cel de pe cer, se mirau și întru nepricepere se întrebau ce este aceasta. Iar fericitul episcop Pavel, înțelegând cu duhul, a zis către toată mulțimea poporului: „Maica Xenia a adormit și pentru dânsa este semnul minunii”. Și îndată, sfârșind Liturghia, s-a întors în cetate cu tot poporul care fusese la praznic și aflară cetățenii, precum le-a spus lor episcopul, pe Sfânta Xenia moartă.
Deci, s-a adunat la mănăstirea de fecioare mare mulțime de bărbați și de femei cu copii, atrași de semnul cel văzut pe cer, și strigau, zicând: „Slavă Ție, Hristoase Dumnezeule, că mulțime de sfinți Ți-au plăcut Ție în taină! Slavă Ție, Cuvântul lui Dumnezeu, Cel ce Te-ai întrupat și de bunăvoie Te-ai răstignit pentru noi păcătoșii, că ai arătat tuturor comoara Ta cea mare, care până acum aici era tăinuită! Slavă Ție, Stăpâne, că pe a Ta cetate, Milasa, ai învrednicit-o ca să fie cămară și vistierie a comorii Tale acesteia, care a ținut întru sine până acum pe acest mărgăritar prea scump, de mare preț, pe sfânta Ta mireasă, pe care ai luat-o în cămara Ta cea cerească, iar curatul și sfântul ei trup l-ai lăsat cetății Tale spre pază!”.
Astfel, toți plângând și privind spre cununa și crucea care se vedeau pe cer, tot poporul cel iubitor de Hristos, dar mai ales partea femeiască, cuprinzându-se de râvnă, cu mare glas striga către Sfântul episcop Pavel: „Să nu ascunzi slava cetății noastre, cuvioase episcop, nici să taci laudele noastre, să nu ascunzi pe mărturisitorul cel arătat nouă de Dumnezeu. Arată făclia cea luminoasă, care până acum a fost sub obroc, și în taină a luminat. Arat-o la toți, ca să vadă toți potrivnicii noștri, și să cunoască la ce fel de stăpân slujim. Să vadă elinii și să se rușineze. Să vadă iudeii taina Crucii și să cunoască că Acela pe care ei L-au răstignit, este Dumnezeu. Să vadă toți cei ce vrăjmășesc asupra Crucii lui Hristos și să se tânguiască. Să vadă cum și după moarte preamărește pe robii Săi, Stăpânul îngerilor, să vadă toți cu ce slavă se încununează de la Dumnezeu Xenia, mireasa Lui, ea, care de oameni se socotea că este străină neștiută și roabă; să vadă toți de ce fel de dar și cinste s-a învrednicit cetatea noastră cea săracă”.
Deci, poporul cu episcopul și cu prezbiterii s-au apropiat de cinstitul trup al Sfintei Xenia și punându-l pe pat, precum se cade, au aprins multe lumânări și tămâie, iar episcopul împreună cu prezbiterii au luat patul pe umerii lor și cântând, s-au dus în mijlocul cetății. Și se mirau toți de minunea cea preaslăvită, ce se făcea, căci, când mergeau cu patul pe care era dus trupul sfintei, mergea deasupra patului și cununa cea cu crucea arătată pe cer; iar când au pus patul în mijlocul cetății, a stat și cununa deasupra patului. Și s-au adunat și din satele de prin împrejurimi mulțime de popor fără de număr, văzând acel semn prea luminat pe cer, și s-a umplut cetatea de adunarea poporului, încât era într-însa mare strâmtoare. Iar fericitul episcop Pavel, cu poporul, tot în noaptea aceea spre duminică, a petrecut-o lingă sfânta, priveghind și cântând până la ziuă. Și multe tămăduiri se făceau de la moaștele ei, pentru că toți, de orice boală erau cuprinși, numai cât se atingeau de patul sfintei, îndată dobândeau tămăduire.
Sosind ziua Sfintei Duminici, au acoperit cu pânze curate cinstitul trup al Cuvioasei Xenia și cântând deasupra gropii, au dus-o până la locul ce se cheamă Sichinie, care este la intrarea cetății dinspre miazăzi; căci mai înainte de mutarea sa, sfântă a poftit ca acolo să-i pună trupul ei. Și vedea iarăși tot poporul că trupul ei ducându-se cu patul, mergea și cununa cea de stele cu crucea cea văzută pe cer, urmând patului; și iarăși când se oprea patul, sta deasupra și cununa aceea. Apoi, făcându-se îngroparea, au împărțit oamenii între ei în mici bucăți, pânzele cele subțiri, ce au fost pe cinstitele moaște și le păstrau la dânșii cu credință, spre tămăduirea a diferite boli.
Deci, ungând episcopul cu mir sfântul trup al Cuvioasei Xenia, după obicei, l-a pus în mormânt nou, și desăvârșindu-se cinstita îngropare, îndată cununa de stele care strălucea pe cer s-a făcut nevăzută. Și multe tămăduiri se dădeau de la mormântul sfintei, tuturor celor ce cu credință se apropiau. Iar nu după multă vreme, a murit și una din roabele Cuvioasei Xenia, apoi după dânsa și cealaltă degrab s-a dus la veșnica viață, și le-au îngropat pe amândouă la picioarele sfintei lor stăpâne.
Când era să moară cea de-a doua, au venit la dânsa toate monahiile, și jurând-o, o rugau, să le spună toate faptele Cuvioasei Xenia; iar ea văzându-se că este acum spre sfârșit, le-a spus cu de-amănuntul toate cele despre sfânta: din care părinți și de unde a fost și pentru care pricină a fugit de acasă și din patria sa cu amândouă roabele sale; apoi, cum și-a tăinuit numele ei, pentru că numele ei din naștere era Eusebia, și l-a schimbat în Xenia, de vreme ce se înstrăina pentru dragostea lui Dumnezeu; și toți s-au înștiințat despre viața cea neștiută a miresei lui Hristos, Xenia.
Astfel, această cuvioasă a plăcut lui Dumnezeu, căci, deși de lume era străină, dar cerului era locuitoare. Văzută era în trup, dar s-a asemănat cu îngerii cei fără de trup. S-a dezbrăcat de trup, ca de o haină și a călcat pe diavolul, ca pe un balaur. A socotit lumea aceasta precum gunoaiele și și-a păzit ca pe o neprețuită comoară fecioria sa neprihănită. S-a logodit cu dragostea lui Hristos, s-a încununat cu credința, și ceea ce a nădăjduit, aceea a câștigat; iar acum se bucură în cămara Mirelui său Celui fără de moarte. Și cu rugăciunile sale mult ajută credincioșilor, pentru că moartea n-a omorât puterile ei, nici facerile de bine ale ei nu le-a hotărnicit într-un loc; pentru că multe fapte bune a făcut pentru Hristos; de aceea și Hristos ne arată multă milostivire nouă, dacă cerem sfintele rugăciuni ale iubitei Sale mirese.
După moartea ei, trecând câtăva vreme, a murit și Cuviosul Pavel episcopul, duhovnicescul părinte al Sfintei Xenia, placând și acela lui Dumnezeu desăvârșit; căci cu rugăciunile lui se goneau diavolii, și toate boalele se tămăduiau; și a fost îngropat în biserica Sfântului Apostol Andrei, unde a fost mai înainte egumen, iar sufletul său cel sfânt a stat înaintea lui Dumnezeu, întru slava sfinților. Cu a cărui caldă folosire către Dumnezeu și cu rugăciunile Cuvioasei Eusebia, care s-a numit Xenia, și cu ale amândurora sfintelor roabelor ei, Domnul să ne învrednicească și pe noi milei Sale, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Preacuviosul părintele nostru Eftimie cel Mare (în grecește Άγιος Ευθύμιος ο Μέγας,Euthymios; n. 377 – d. 20 ianuarie 473) a fost un sfânt monah ortodox care a trăit în Palestina la sfârșitul secolului al IV-lea și începutul secolului al V-lea.
Biserica Ortodoxă îl prăznuiește pe 20 ianuarie.
Sf. Cuv. Eftimie cel Mare (377-473) icoană din sec. XVII, de la Mănăstirea Dionisiu, Muntele Athos – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
Eftimie s-a născut în timpul consulatului lui Grațian în anul 377 d.Hr., la 20 ianuarie în luna august.
El era originar din Melitene, capitala civilă și bisericească a provinciei romane Armenia Inferior (în prezent Malatya, Turcia), fiind fiul unor părinți pioși și credincioși numiți Pavel și Dionisia.
Pentru că Dionisia era stearpă, ea și cu soțul ei, Pavel, s-au rugat cu fervoare la Dumnezeu să le dea un copil.
Atunci ei au avut o vedenie: au auzit vocea unui înger care le-a spus să se veselească pentru că odată cu nașterea copilului toate ereziile vor fi desființate iar pacea va cuprinde Biserica lui Dumnezeu.
De aceea, acest sfânt a fost botezat cu numele de Eftimie (grec. Ευθύμιος,Euthymios care înseamnă „voioșie” sau „voie bună”).
Când tatăl lui Eftimie a murit, mama sa l-a dat în grija lui Otrie, episcop de Melitene, care l-a trecut în rândul clerului, ca citeț.
Deoarece era ager în studiile sale și îi depășea pe toți ceilalți în virtuți și viață ascetică, el a fost hirotonit preot și însărcinat cu supravegherea sfintelor sihăstrii și mănăstiri.
La vârsta de douăzeci și nouă de ani, el a mers la Ierusalim, unde a locuit împreună cu Sfântul Teoctist în peștera unui munte, situată în apropierea lavrei monahale numită Faran (în prezent Ein Fara), la aproximativ șase kilometri est de Ierusalim.
În acea perioadă, Sfântul Eftimie a vindecat mulți oameni de boli.
De asemenea, se povestește că sfântul a hrănit patru sute de oameni, care veniseră la mănăstire, cu doar câteva pâinici. Mai mult, nu numai că a vindecat sterilitatea mamei sale prin nașterea sa, ci prin rugăciune a făcut alte femei sterpe să aibă copii.
În plus, el a deschis porțile cerului, cum a făcut și Sfântul Ilie înaintea sa, aducând ploaie într-o perioadă de secetă. În timpul unei Sfinte Liturghii, cei prezenți au putut vedea o coloană de lumină care le-a arătat lumina interioară a sufletului îndumnezeit al lui Eftimie.
Această lumină a rămas peste sfânt până la sfârșitul Sfintei Liturghii. Un alt semn, de mai târziu, al purității și castității sfântului a fost acela că el putea vedea cu ochii sufletului dispoziția și starea sufletelor care veneau la Sfânta Împărtășanie.
O altă relatare despre clarvederea Sfântului Eftimie are legătură cu un călugăr care era pe moarte. Din afară, acest călugăr părea să fie un sfânt precaut și reținut, dar în inima sa el era desfrânat și nestăpânit deoarece a permis ca osteneala sa să fie îndulcită cu gânduri rușinoase.
Deci, acest călugăr fiind aproape de sfârșit, binecuvântatul Eftimie a văzut un înger luând cu forța sufletul mizerabilului călugăr cu o suliță cu trei vârfuri. Imediat, sfântul a auzit o voce care i-a arătat toate gândurile ascunse și rușinoase ale călugărului muribund.
În anul 451, atunci când Sinodul IV Ecumenic, de la Calcedon, a condamnat ereziile lui Eutihie și Dioscor, aceasta s-a datorat și autorității spirituale a Sf. Eftimie asupra sihaștrilor și monahilor din întregul orient.
Prin eforturile sale el a reușit să o convingă pe împărăteasa Aelia Eudoxia, văduva lui Teodosie al II-lea (care murise în anul 450) să renunțe la erezia monofizită și să revină la dreapta credință – ortodoxia.
Când Eftimie a ajuns la vârsta de nouăzeci și șase de ani (în 473 d.Hr., 20 ianuarie), el a adormit întru Domnul.
La înmormântarea lui a slujit patriarhul Anastasie I al Ierusalimului, care a trebuit să aștepte o zi întreagă ca să poată încheia slujba, până ce călugării și credincioșii din Țara Sfântă și-au luat rămas bun de la sfântul monah trecut la Domnul.
Posteritatea
Sfântul Eftimie cel Mare a înființat numeroase comunități monastice în întreaga Palestină și a fost totodată conducătorul spiritual al mai multor altor comunități întemeiate sau conduse de prieteni și/sau ucenici ai săi, care s-au construit așadar și s-au hrănit din aceeași “școală” sau tradiție spirituală. Printre acestea, cele mai importante au fost:
- Mănăstirea lui Teoctist (421 – sec. XII). Fondată împreună cu prietenul și împreună-nevoitorul său, avva Teoctist în pustia Cutila, inițial ca lavră, transformată la scurt timp chinovie pentru monahii începători. Descoperită de Féderlin en 1894.
- Lavra de la Marda (~426-sec. VI-VII). Așezată pe muntele Marda (probabil Masada), la sud de Marea Moartă, avva Eftimie curăță aici izvorul și zidește o biserică. Descoperită de Lagrange în 1894.
- Mănăstirea Caparbarica (~ 426-sec. VII). Întemeiată de Sf. Eftimie în “pustia Zif”, în apropierea locurilor unde se spunea că David se refugiase, urmărit de regele Saul. Descoperită de Y. Hirschfeld în 1985].
- Lavra lui Eftimie (428-sec. XII). Întemeiată în pustia Ruva, ca la trei stadii de Mănăstirea lui Teoctist și unde s-au păstrat multă vreme moaștele Sf. Eftimie, a fost sfințită de patriarhul Iuvenalie al Ierusalimului. Descoperită de Furrer în 1880 (vizitată de Guérin în 1874).
- Lavra lui Marinus sau a lui Fotinus (~ 440-sec. VII). Întemeiată probabil de avva Marinus, ucenic al Sf. Eftimie, convertit de acesta la creștinism și egumen al mănăstirii cuviosului Teoctist după moartea acestuia. Descoperită de Corbo în 1955.
- Mănăstirea lui Luca (~ 440-sec. VII). Descoperită de Vailhé în 1900.
- Turnul Evdochiei, Mănăstirea lui Ioan Scholarul (~ 455-sec. VII). Zidită pe locul unde împărăteasa Evdochia a zidit un turn-cisternă, la circa zece stadii de lavra Sf. Eftimie și unde s-a nevoit mai târziu un ucenic al Sf. Sava cel Sfințit. Descoperită de Furrer în 1880.
- Lavra lui Gherasim (~455-sec. XII?). Întemeiată de cuviosul Gherasim de la Iordan între Ierihon și Iordan, legat de cuviosul Eftimie printr-o strânsă prietenie duhovnicească, a fost după moartea avvei Teoctist o altă mănăstire unde se pregăteau frații începători înainte de intrarea în lavra Sf. Eftimie. Descoperită de Féderlin în 1903, mănăstirea a fost restabilită și funcționează în prezent ca mănăstire de maici.
- Mănăstirea Sfântului Petru (459-sec. VII). Descoperită de Schneider în 1934.
- Mănăstirea lui Martirie (~465-sec. VII). Întemeiată de viitorul patriarh Martirie al Ierusalimului ca o chilie monahală pentru sine însuși, când acesta se retrage după o vreme de viețuire acolo din lavra Sf. Eftimie; mănăstirea se afla la circa zece stadii de Lavra Sf. Eftimie. Descoperită de van Kasteren în 1890. În prezent ruinele mănăstirii, redescoperite, au devenit un sit turistic, în orașul israelian Ma’aleh Adumim.
- Mănăstirea lui Ilie (~465-sec. VII). Întemeiată de avva Ilie, un ucenic al Sf. Eftimie, originar din Arabia, în afara zidurilor Ierihonului. Descoperită de Féderlin în 1903.
- Mănăstirea lui Gavriil. (~465-sec. VII). Probabil mănăstirea Sfântului Ștefan, construită cu sprijinul împărătesei Evdochia și așezată sub ascultarea lui Gavriil, un ucenic al Sf. Eftimie împreună cu frații lui Cosma de Schitopolis și Crisip), eunuc din naștere, care trăise o vreme singur în apropierea lavrei cuviosului Eftimie. Descoperită de Corbo în 1951.
Imnografie
Tropar (glasul al 4-lea):
Veselește-te, pustie, care nu nășteai, bucură-te, ceea ce nu aveai dureri! Că ți-a înmulțit ție fii, bărbatul doririlor duhovnicești, cu bună credință sădindu-i, cu înfrânarea hrănindu-i, spre săvârșirea bunătăților. Cu ale cărui rugăciuni, Hristoase Dumnezeule, împacă viața noastră.
Condac (glasul al 8-lea):
Întru cinstită nașterea ta, făptura a aflat veselie; și întru dumnezeiască pomenirea ta, cuvioase, bucurie a primit de pe urma multelor tale minuni; din care dă din destul și sufletelor noastre și ne curățește de spurcăciunea păcatelor, ca să cântăm: Aliluia!
Iconografie
Dionisie din Furna arată că Sf. Cuvios Eftimie cel Mare se zugrăvește ca un bărbat bătrân, înalt, cu capul pleșuv, doar cu puțin păr cărunt, cu barba foarte lungă („până la coapse”) și albă, cu chipul palid și căutătura cuvioasă, poartă un înscris care zice: „Fraților, armele călugărului sunt acestea: îndeletnicirea cu faptele bune, rugăciunea, socotința, smerita cugetare și ascultarea cea după Dumnezeu”. Iar atunci când este zugrăvit în trapeza mănăstirii, este înfățișat alături de Sfântul Antonie cel Mare și, fiind întors spre masă, poartă o hârtie pe care stă scris: „Trapeza care tace deplin și grăiește slavă, și cu singura îndestulare se află, se laudă de sfinții îngeri”.
Sf. Cuv. Eftimie cel Mare (377-473) – foto preluat de pe doxologia.ro
Eftimie, cetățeanul cel ceresc, era fiu al împăraților care se numeau Pavel și Dionisia, care erau oameni de bun neam și împodobiți cu toată faptă bună cea după Dumnezeu; având ca patrie și locuință Melitine, Mitropolia cea vestită a armenilor. Deși, fericită Dionisia a trăit destui ani împreună cu bărbatul ei, dar fiind stearpă, nu năștea. Pentru aceea, în mare mâhnire petrecând amândoi, multă vreme s-au nevoit, rugându-se lui Dumnezeu să li se dăruiască fiu.
Deci, mergând în apropiere de cetate, la biserica cea sfințită de acolo a sfântului, slăvitului și bunului biruitor Mucenic Polieuct, a stăruit zile multe în rugăciune, după cum spune cuvântul de la cei vechi. Și într-una din nopți rugându-se ei singuri, li s-a arătat oarecare vedenie, zicându-le: „Veseliți-vă, veseliți-vă, pentru că iată v-a dăruit Dumnezeu fiu, numit cu numele veseliei, căci prin nașterea lui, dăruiește Dumnezeu veselie Bisericilor Sale”. Iar ei însemnând vremea vedeniei, s-au întors la casa lor; și din vremea zămislirii, cunoscând că adevărate cele ale vedeniei, cum s-a născut copilul, l-au numit Eftimie, care se tălmăcește veselie, făgăduind a-l afierosi lui Dumnezeu. El s-a născut, precum am aflat, în luna august, în anul al patrulea al stăpânirii lui Grațian (367-383).
Iată că vedenia este adevărată, cei ce citesc să înțeleagă. Pentru că sfintele Biserici 40 de ani fiind întru mâhnire și apărătorii dreptcredincioși prigonindu-se, iar arienii, pe vremea lui Constanțiu (337-361), luptând împotriva dreptcredincioșilor, ca și pe vremea lui Iulian (361-363) și a lui Valens (364-378), care a împărățit după aceea în Răsărit, atunci Eftimie, cel cu numele veselie, toate supărările sfintelor Biserici le schimba întru veselie.
Neîmplinindu-se a cincea lună, s-a ridicat luptătorul de Dumnezeu Valens și, prădând barbarii Tracia, el s-a oștit asupră-le. Dar în puțină vreme făcând bătălia, Valens a pătimit pedeapsa de la Dumnezeu, pentru că în oarecare sat lângă Adrianopol din Tracia, desăvârșit fiind biruit și el fugind, barbarii l-au ars împreună cu satul unde era, neîmplinindu-se încă întâiul an de la nașterea lui Eftimie.
După trei ani, tatăl său Pavel și-a sfârșit viața, iar fericită Dionisia avea un frate bun cuvântător, care se numea Eudoxiu. Acesta fiind sfetnic și mijlocitor la marele Otreie, care întru acea vreme îndrepta Sfânta Biserică din Melitine, și care a strălucit la sfântul Sinod din Constantinopol, a adus pe copil la el, împlinind făgăduința și ca o jertfă bine primită, afierosindu-l lui Dumnezeu, după cum mult vestita Ana a adus pe Samuil. Iar preasfințitul episcop Otreie, văzând pe copil și auzind de la scolasticul Eudoxiu vedenia cea arătată părinților și cum că mai înainte de naștere maică-sa l-a făgăduit lui Dumnezeu, și apoi s-a făcut zămislirea prin rugăciune, minunându-se, a zis: „Într-adevăr, s-a odihnit Duhul lui Dumnezeu peste tânărul acesta”.
Deci, primindu-l pe copil, botezându-l și tunzându-l anagnost al bisericii celei de sub dânsul, l-a luat în episcopie, și-l creștea, făcându-l ca un fiu al său. Iar pe fericită Dionisia, ca una ce se afla în slujba lui Dumnezeu, a hirotonisit-o diaconiță a preasfintei Biserici. Deci, Eftimie numărându-se în bisericescul catalog, și Teodosie cel Mare (379-395) luând sceptrul împărăției grecilor, printr-însul a dăruit Dumnezeu grecilor și sfintelor biserici dumnezeiesc dar, plin de toată veselia; căci se cădea a se împlini vedenia arătată părinților pentru dânsul.
Trecând puțină vreme, și înțelegând episcopul că a trecut de vârsta copiilor și că trebuie a se îndeletnici cu învățătura, l-a dat dascălilor, pentru a învăța Sfintele Scripturi. Și erau atunci între anagnoști doi tineri de bun neam, cu întreaga înțelepciune împo-dobiți și cu toată priceperea încuviințați, apoi iscusiți în Dumnezeiasca Scriptură și la învățătura cea din afară, care se numeau Acachie și Sinodie; și care, după multe pustnicești nevoințe, au primit arhieria sfintei biserici din Melitine, la vremea lor.
Aceștia, primind din mâna episcopului pe Eftimie, l-au învățat desăvârșita cucernicie și în puțină vreme pe mulți din cei de o vârstă cu el i-a întrecut cu iubirea de învățătură. Pentru că osârdia lui era mai presus de vârstă, încât se minuna Acachie de socoteală minții lui cea luminată. Deci, sfințitul acesta tinerel primea învățătura cea bună și curată, pe care Cuvântătorul de Dumnezeu Grigorie o numește învățătura de ziuă – cum a zis dumnezeiescul David -, opusă celei de noapte. Apoi, învățând Dumnezeieștile Scripturi, dorea a fi următor al dumnezeieștilor și îmbunătățiților bărbați, dar se întrista când unii cântau deșertăciuni și se depărtau de la dumnezeieștile cuvinte. Iar pildele lui Acachie, dascălul, urmându-le, nicidecum nu făcea pomenire de hrană de multe feluri.
Dar nu dorea nici slavă deșartă, nici nu lipsea gura lui de la doxologia lui Dumnezeu, ci săvârșea slujba pravilei cu frică și cu umilință la vremea rânduită, aducându-și aminte că se cuvine a sluji lui Dumnezeu cu frică și cutremur, iar nu cu râs și cu șoptire, făcând sfânta biserică loc de asmodie; căci se cuvine cu cucernicie a intra în biserică cel ce voiește a vorbi cu Dumnezeu prin rugăciune. Iar în vremea liberă se îndeletnicea acasă în rugăciune și în cântare de psalmi și în citirea dumnezeieștilor cuvinte, petrecând toată ziua și toată noaptea; știind că cel ce cugetă în legea Domnului ziua și noaptea va fi ca pomul cel răsădit lângă izvoarele apelor, care rodul său va da la vremea sa.
Deci, da lui Dumnezeu rodul cel potrivit al fiecărei vremi, pentru că în vreme de ispită slujea lui Dumnezeu cu dragoste și răbdare, iar în vreme de îndestulare, rodul lui era înfrânarea; apoi venind gânduri asupra lui de dezmierdare trupească, iarăși odrăslea într-însul întreaga înțelepciune. Pentru că de înțelepciune purtând multă grijă, a păzit nestinsă făclia fecioriei, împodobită cu unt-delemnul milosteniei.
Eftimie astfel nevoindu-se multă vreme, a ajuns la desăvârșirea faptelor bune; iar iconomia lui Dumnezeu astfel înțelepțindu-l și prin multe din acestea făcându-l cunoscut, s-a făcut vestit din început. Fiind crescut precum s-a zis, apoi trecând prin toate treptele bisericești, episcopul din vremea aceea îl hirotonisește fără de voie preot al preasfintei biserici din Melitine. După aceea, i se încredințează a purta grijă și a fi proestos al mănăstirilor celor dimprejurul cetății. Această grijă i s-a dat lui, fiindcă din copilărie era iubitor de monahi; și fiindcă dorea liniștea la Mănăstirea Sfântul Polieuct și la a sfinților 33 de mucenici, acolo a petrecut vremea cea multă.
În zilele Sfântului și Marelui Post se ducea în muntele ce era pustiu atunci, iar acum s-a zidit într-însul o mănăstire minunată, aproape de cetate, care de cei ce locuiesc aproape se numește a „Înălțării”. Această pustie o iubea din ziua dumnezeieștilor arătări (Bobotează), până la sărbătoarea Paștilor, urmând filosofia lui Ilie și a lui Ioan. Pentru aceasta, precum s-a zis, i s-a dat în mina grija și cârmuirea monahilor celor de acolo, iar această grijă socotind-o împiedicare a faptei bune, urîtorul de slavă și iubitorul de Dumnezeu Eftimie a ieșit din cetate și s-a dus spre Ierusalim, poftind a locui în pustia de acolo.
Acest mare părinte Eftimie, povățuindu-l Sfântul Duh, a venit în Ierusalim la 29 de ani ai vârstei sale, închinându-se Sfintei Cruci și Sfintei Învieri, cum și la celelalte cinstite locuri; apoi, mergând la purtătorii de Dumnezeu părinți, cei de prin pustie, și învățând fapta bună și petrecerea fiecăruia și într-al său suflet pecetluind-o, a venit la lavra Fără, – ce se afla de șase stadii de la sfânta cetate; iubitor de liniște, a rămas într-o chilie pustnicească, afară din lavră, neavând nimic de ale acestui veac, pentru că a învățat a lucra împletituri, ca să nu îngreuneze pe cineva, ci mai vârtos dintr-ale sale osteneli să dea celui ce are trebuință. Și el lăsând toată grija pământească, o singură grijă avea, cum să placă lui Dumnezeu întru rugăciune și în posturi.
Însă de toată faptă bună purtând grijă, ca un bun lucrător de pământ, tăia spinii patimilor din rădăcină, curățind gândurile și toată înălțarea ce se ridică împotriva cunoștinței lui Dumnezeu, împlinind acel glas proorocesc, care zice: Înnoiți-vă ogorul și nu semănați peste spini. El avea vecin pe un purtător de Dumnezeu ce se numea Teoctist, pe care iubindu-l atât de mult, s-a unit cu dânsul prin dragostea părintească, încât amândoi s-au făcut de o cugetare și de un obicei, ca și cum ar fi fost un suflet în două trupuri. Și vestind unul altuia scopul cel după Dumnezeu, ieșeau în fiecare an după a șaptea zi a sfintelor dumnezeiești arătări (Boboteaza), spre pustia lui Cutila, ferindu-se de orice întâlnire omenească și dorind în liniște a vorbi cu Dumnezeu prin rugăciune.
Și acolo petreceau până la sărbătoarea Stâlpărilor, necurmat trudindu-și trupul și robindu-l, spre a aduce sufletului hrana cea duhovnicească. În aceasta covârșea marele Eftimie pe toți cu răbdarea, cu blândețea și cu smerita cugetare a inimii. Pentru că a primit și darul Sfântului Duh, după cum dumnezeiescul cuvânt a zis: Spre cine voi căuta? Fără numai spre cel blând și liniștit și care tremură de cuvintele Mele.
De aici îndrăzneala lui cea către Dumnezeu îi creștea în fiecare zi. Și făcând cinci ani în Fără, a ieșit dimpreună cu fericitul Teoctist în vremea în care s-a obișnuit, spre Cutila; și trecând prin pustie, a venit la un pârâu înfricoșat, foarte adânc și anevoie de trecut. Aici văzând locul și înconjurând râpele ce se aflau în munte, ca povățuit de Dumnezeu, a găsit o peșteră minunată în râpă cea dinspre miazănoapte a pârâului și suindu-se cu osteneală ca pe perete, de-abia a putut a se urca la dânsa.
Apoi, bucurându-se ca de un loc pregătit lor de Dumnezeu, au locuit într-însa, hrănindu-se cu buruienile ce se găseau pe acolo. Iar peștera aceea fiind mai înainte locuință de fiare, apoi, domesticindu-se prin dumnezeieștile laude și prin neîncetatele rugăciuni ale cuvioșilor bărbați, a primit sfințire de biserică a lui Dumnezeu. Deci, când a binevoit Dumnezeu a-i arăta pe aceștia, a trimis niște păstori ai unuia care se numea Lazariul, spre a-și aduce turmele sale lângă acel pârâu.
Acei păstori văzând pe părinți arătându-se sus, în peșteră, atât de mult s-au spăimântat, încât s-au înfricoșat și au fugit. Părinții simțind temerea acelora, cu glas blând și liniștit chemând pe aceștia, le ziceau: „Nu vă temeți, fraților, suntem oameni ca și voi, dar pentru păcatele noastre locuim acest loc”. Atunci păstorii îndrăznind, s-au suit la dânșii în peșteră și neaflând nimic de-ale acestui veac lingă dânșii, s-au dus la ale lor, minunându-se și vestind la ai lor; iar de atunci slugile Lazariului le slujeau lor. Apoi și părinții cei de la Fără căutându-i, să vadă unde sunt, adeseori veneau la dânșii.
Deci, mai întâi s-au lepădat de lume și au venit la dânșii doi frați, numiți Marin și Luca. Aceștia au fost învățați de marele Eftimie monahicește spre a fi sârguincioși ai petrecerii celei pustnicești; după aceea, în vremurile cele din urmă, au strălucit la cei dimprejur și au înființat mănăstire. Ei au adus pe Cuviosul Teodosie, care s-a făcut mare începător al vieții de obște a acestei pustii și arhimandrit. Dar în puțină vreme, străbătând vestea despre Eftimie, mulți se adunau la dânsul și auzind cuvântul lui Dumnezeu, pofteau a locui lingă dânsul.
Însă Eftimie fiind urâtor de slavă și iubitor de Dumnezeu și sârguindu-se a dobândi fericirea dintâi, împreună cu ceilalți, se depărta de acest lucru, ca de ceva străin și trimitea pe fiecare din cei care se lepădau de lume la fericitul Teoctist, rugându-l foarte mult să aibă grijă de ei; iar el ascultând aceasta, a primit și făcea toate după dorința marelui Eftimie. Deci, la început nu voia a face în locul acela viață de obște, ci lavră, după chipul celor de la Fără.
Dar fiindcă a văzut că nimeni nu poate veni noaptea la biserică, pentru că era precum mai înainte s-a zis, anevoie de umblat prin locul acesta, după suire, a făcut acolo viață de obște, având peștera ca biserică, în care liniștindu-se marele Efimie, era doctor de suflete, vindecând și mângâind pe fiecare. Și nici unul din frați nu tăinuia gândirea minții, dar și el având iscusire multă, îi învățase să se împotrivească oricărui gând străin, zicând: „Fraților, pentru ce ați venit a vă nevoi și nu vă îngrijiți de mântuirea voastră?”. Se cuvine în fiecare ceas a ne trezi și a priveghea, pentru că se zice: Privegheați și vă rugați, ca să nu cădeți în ispită. Iar aceasta s-o cunoașteți întâi, că se cade a nu avea voie cei ce s-au lepădat de viață, ci a ține smerita cugetare și ascultarea ca cea întâi rânduială; apoi a aștepta de-a pururea și a se îngriji de ceasul morții și de înfricoșata zi a judecății: a se înfricoșa de îngrozirea focului celui veșnic, și a dori slava Împărăției cerurilor.
Și zicea iarăși că monahii se cuvine a se osteni trupește, și mai ales cei tineri, pentru păzirea celor dinăuntru, aducându-și aminte de apostolul, care zice: Noaptea și ziua lucrez, ca să nu îngreunez pe cineva și mâinile acestea mi-au slujit mie, cum și celor ce erau împreună cu mine.
Este greu celor din lume ca, ostenindu-se în locul lor, să hrănească copii și femei, apoi să aducă și pârga lui Dumnezeu și să facă bine după putere, apoi, pe lângă această, li se cer și biruri; iar noi nici cele de nevoie trupului nu căutăm a le avea din lucrul mâinilor noastre, ci a culege osteneli străine, când mai ales poruncește apostolul: Cel ce nu lucrează, nici să nu mănânce.
Acestea învățând părintele nostru Eftimie, lumina pe frați. Și a poruncit să nu vorbească nimeni în biserică, în vremea pravilei, ba încă nici în trapeză, când mâncau frații; și nu-i plăcea când vedea pe vreun frate în chinovie, mai ales pe unul tânăr, vrând a se înfrâna mai mult decât obștea; pentru că zicea că înfrânarea cea bună cere a se împărtăși cineva de hrană cât de puțină în vremea mâncării, însă inima a o păzi și a da război în taină patimilor celor ascunse; căci arma monahului este cugetarea, dreapta judecată, smerita cugetare și ascultarea cea după Dumnezeu. Cu niște învățături ca acestea hrănindu-se frații, adunau roduri, după vrednicia chemării.
Cele despre Terevon cel bătrân, într-un glas mi-au povestit toți părinții cei vechi, dar mai cu de-amănuntul mi-a spus nepotul lui și cel de un nume cu el, vestitul în latura aceasta, adică începătorul saracinilor. Deci, acest bătrân Terevon, moșul celui tânăr, pe când era copilaș, fiind cuprins de boală, i-a paralizat toată partea cea dreaptă, de la cap până la picioare, și mulți bani cheltuind tatăl acestuia, care se numea Aspevet, nu i-au folosit nimic.
Acest Aspevet fiind elin, și aflându-se sub perși, s-a făcut prieten grecilor, într-un chip ca acesta: la începutul prigoanei ce se făcuse atunci în Persia, pe la sfârșitul împărăției lui Iezdegerd I, împăratul perșilor (399-421), vrând vrăjitorii a vâna pe toți creștinii, pe căpeteniile saracinilor cei de sub dânșii i-au pus pretutindeni în cale ca să nu scape la greci nimeni din creștinii cei din Persia. Aspevet fiind atunci căpetenie și văzând cruzimea și neomenia făcută creștinilor de către vrăjitorii din cetăți, n-a împiedicat să fugă pe unii din creștini; iar mai vârtos făcea împotrivă, fiind pornit de milostivire, măcar că avea credința elinească de la strămoși. Deci, fiind clevetit la împăratul Iezdegerd, a luat pe fiul său Terevon, care era jumătate paralitic, pe toate rudeniile și avuția sa, și a fugit la greci; apoi primindu-i Anatolie, voievodul de atunci al Răsăritului, i-au făcut prieteni grecilor, iar lui Aspevet i-a dat pe mâna conducerea saracinilor din Arabia, care erau supuși grecilor.
Deci, cum s-a sălășluit în Arabia tânărul, având o vedenie în vis, a vestit pe tatăl său, iar acesta nelenevindu-se, a luat pe copil cu mulțime de barbari și cu multe slugi; apoi, purtându-se de credință, a venit la locul cel înștiințat în vis, unde locuiau cuvioșii bărbați Eftimie și Teoctist.
Frații văzând mulțimea barbarilor, s-au temut; iar fericitul Teoctist văzând temerea ucenicilor, s-a pogorât către barbari și a zis: „Cine sunteți și ce căutați?”. Ei au zis: „Căutăm pe Eftimie, robul lui Dumnezeu”. Cuviosul Teoctist le-a zis: „Până sâmbătă nu se întâlnește cu nimeni, căci se liniștește”. Atunci Aspevet luând mina marelui Teoctist, i-a arătat pe copil chinuindu-se; iar copilul arătând spre tatăl său, a zis:
„Eu de mai înainte primind boala aceasta în Persia, dar trecând prin toată știința doftoricească și iscodirea vrăjitorească, și nicidecum folosindu-mă, ci dimpotrivă, crescând durerea, am venit în cetatea aceasta, prin dumnezeiască umilință. Apoi într-o noapte mîhnindu-mă, gândind la această boală, îmi ziceam: „O! Tereve, unde este deșertăciunea vieții și tot meșteșugul doctoricesc? Unde este nălucirea vrăjitorilor noștri și puterea cinstirilor noastre? Unde sunt chemările și facerile de basme ale astronomilor și astrologilor? Unde sunt descântecele, farmecele și bârfirile? Iată nici una dintr-acestea n-are tărie, de nu-și va arăta Dumnezeu puterea”.
Și acestea gândind, m-am îndreptat la rugăciune și cu lacrimi rugam pe Dumnezeu, zicând: „Dumnezeule cel mare și înfricoșat, cel ce ai făcut cerul și pământul, cu toată podoaba lor, dacă vei milui neputința mea și mă vei izbăvi din această patimă amară, mă fac creștin, lepădându-mă de toată fărădelegea și credința elinească. Și cum am pus acestea în mintea mea, m-am cuprins de somn și am văzut un monah cu barba până la mijloc, zicându-mi: „De ce pătimești?”. Iar eu arătându-mi patimă, el a zis: „Împlinește cele ce ai făgăduit lui Dumnezeu, și te vei vindeca pe tine”. Apoi, zicând: „Câte i-am făgăduit lui Dumnezeu, le împlinesc, dacă mă voi vindeca de această patimă”. După aceea, mi-a spus: „Eu sunt Eftimie, care petrec în pustia Răsăritului de la Ierusalim, la zece mile de pârâul cel dinspre apus al căii Ierihonitenilor; deci, de vrei a te vindeca fără zăbavă, vino la mine și te va vindeca Dumnezeu, prin mine”. Sculându-mă, am povestit tatălui meu, și atunci lăsând toate, am venit la dânsul. Și vă rog, să nu ascundeți pe doctorul cel arătat mie de Dumnezeu”.
Toate acestea le-a spus fericitul Teoctist marelui Eftimie, care se liniștea acolo și care socotind că este necuvios a se împotrivi dumnezeieștilor vedenii, s-a pogorât la dânșii și rugându-se mult și pecetluind cu semnul Sfintei Cruci pe Terevon, l-a făcut sănătos. Iar bărbații spăimântându-se de a sa grabnică și preaslăvită facere de minune, au crezut în Hristos, și căzând toți la pământ, se rugau a primi pecetea cea întru Hristos. Iar purtătorul de semne Eftimie, înțelegând că ei din suflet au crezut lui Hristos, a poruncit a se face o mică scăldătoare într-un unghi al peșterii, care și până acum se vede, și chemându-i, i-a botezat în numele Tatălui, al Fiului, și al Sfântului Duh.
Iar lui Aspevet i-a schimbat numele în Petru, căci pe el l-a botezat întâi și după el pe unul Marin, frate al femeii lui, amândoi fiind împodobiți cu pricepere și îndestulați cu bogăția. Și astfel luminând și întărind pe Terevon, cum și pe ceilalți, pe care ținându-i la sine 40 de zile, a liberat pe acești nepoți ai Sarei, pe care i-a făcut moștenitori ai făgăduinței, prin Botez. Dar Marin, unchiul lui Terevon, nu s-a mai depărtat de mănăstire, ci lepădându-se de lume, a rămas acolo toată vremea vieții sale și a bineplăcut lui Dumnezeu mult. Și având mulți bani, i-a dat spre a se zidi și a se îmbogăți mănăstirea.
Astfel, în puțină vreme a strălucit în locul acela, încât s-a auzit numele lui în toată Palestina și în eparhiile cele dimprejur. Iar părintele nostru Eftimie, văzând pe mulți că-l supără pentru tămăduire, și aducându-și aminte de liniștea cea mai dinainte, pe care o avea, când pustnicea deosebi, se întrista foarte mult și greu suferea; pentru că astfel mulți îl supărau și îl slăveau. Fiind în mâhnire cel numit cu numele veseliei, căuta să fugă pe furiș spre Ruva. Cunoscând această fericitul Teoctist a pregătit pe frați să-l roage ca să nu-i părăsească; deci, vrând a-i mângâia, a făgăduit de astă dată că nu se va depărta.
Dar trecând puține zile și luând împreună cu sine pe unul mai tânăr, numit Dometian, fiind cu neamul melitinean, dar îmbunătățit cu viața, a ieșit din chinovie și s-a pogorât la Ruva; apoi trecând pustia cea dinspre miazăzi, pe lângă Marea Moartă, a venit la un munte înalt, despărțit de ceilalți munți, ce se chema al lui Marda, și găsind în el un puț cu apă, a zidit chilii; apoi a rămas acolo, hrănindu-se din buruienile ce se vedeau prin munte. Zidind aici mai întâi biserica, ce se păstrează până acum și așezând într-însa jertfelnic, a ieșit de acolo. Apoi a venit în pustia Zifilor, voind a vedea peșterile în care a scăpat David din fața lui Saul și într-acele locuri s-a alcătuit de dânsul o mănăstire; iar pricina alcătuirii acelei mănăstiri se zice că a fost aceasta:
Un fiu al unui sătean, cap al satului, numit Aristovuliad, având duh rău, chema pe Sfântul Eftimie. Tatăl copilului auzind că sfântul este în ținuturile lor și ale Carpavarihenilor, căutându-l, au venit la dânsul. Cum a văzut tânărul pe sfântul, fiind tulburat de diavol, s-a vindecat; iar diavolul ieșind dintr-însul și vestindu-se minunea, au venit mulți din Aristovuliad și de prin satele dimprejur, care i-au zidit mănăstire.
Și adunându-se oarecare frați cucernici, au rămas lângă dânsul, dându-le Dumnezeu cele de trebuință trupului; iar unii din Zifei primind mai înainte eresul cel cu numele nebuniei, prin îndumnezeita lui învățătură, depărtându-se de necuratul eres, au anatematizat pe Manent, născătorul acestuia, și învățând apostolească și soborniceasca credință, s-au luminat. Pe lângă celelalte daruri ce a câștigat dumnezeiescul acesta Eftimie, a primit și aceasta de la Dumnezeu: căci întâlnindu-se cu fiare mâncătoare de sânge și veninoase, nu se vătăma; iar de aceasta nimeni să nu se îndoiască, știind cu siguranță că Dumnezeu odihnindu-Se și odihnind în vreun om, toate i se supun lui, ca și lui Adam mai înainte de a călca porunca lui Dumnezeu.
Dar nu numai fiarele, ci și cele care sunt ale firii se supun unuia că acestuia; apoi adeveresc cuvântul acesta cei ce au despărțit marea și au înfrânt Iordanul, soarele l-au făcut să stea și focul în rouă l-au prefăcut, cum și alte mii de dumnezeiești minuni ce s-au făcut. Deci, Dumnezeu care le-a făcut acestea cu minune, tot El a supus purtătorului de Dumnezeu Eftimie nu numai pe cele simțite, ci și pe cele gândite (adică duhurile răutății). Pentru că unele ca acestea sunt din dumnezeieștile daruri.
Deci, marele Eftimie văzându-se de mulți supărat (pentru că era locuința aproape de sate), a zis lui Dometian, ucenicul său: „Să mergem, fiule, să cercetăm pe Cuviosul Teoctist și pe frați”. Și ieșind din mănăstirea cea de lângă Capartariheni, a venit la sfântul loc în care în numele lui Dumnezeu s-a zidit sfântul locaș, ca de trei semne departe de al lui Teoctist, de trei ori fericitul.
Și a iubit locul acesta foarte mult, pentru că era neted, liniștit și îmbunătățit, mai ales că fusese pustiu mai înainte de a se zidi în partea dinspre miazăzi atâtea mănăstiri; pentru că acum toată pustia este făcută de ucenicii lui ca o cetate. Deci, în acest loc a șezut în mare liniște, împreună cu ucenicul lui, într-o peșteră mică, în care acum este racla cinstitelor lui moaște. Iar Cuviosul Teoctist cunoscând că s-a sălășluit aici marele Eftimie, s-a suit cu sârguință să-l sărute; apoi îl ruga să se pogoare la locul lui.
Dar el, de dorul liniștii celei de acolo, n-a primit, ci numai în fiecare duminică săvârșeau slujba împreună.
Auzind Aspevet, care s-a numit Petru, că a sosit în părțile acelea marele Eftimie, a venit la dânsul cu mulți saracini, bărbați, femei și copii, și-l rugau să le spună cuvânt de mântuire. Iar bătrânul sfânt pe toți (către Botez) făcându-i „chemați”, i-a luat la mănăstirea de jos și botezându-i, a rămas împreună cu ei șapte zile; apoi s-a suit cu ei la locul său. Iar Petru aducând meșteri, au făcut o groapă mare cu două guri, care se păstrează în grădină și au zidit schit; apoi bătrânului sfânt i-au făcut trei chilii și paraclis, adică biserică în mijlocul chiliilor. Și-l rugau cei ce odată erau ca niște lupi ai Arabiei, iar după aceasta s-au făcut oile păstoriei lui Hristos celei cuvântătoare, a rămânea lingă dânsul.
Iar iubitorul de pustie Eftimie, n-a primit această, pentru că foarte mult iubea liniștea; deci, luându-i la un loc potrivit, le-a zis: „Dacă voiți cu totul a fi aproape de mine, rămâneți aici”. Și este locul acela între amândouă mănăstirile; deci, însemnând biserica și locașurile împrejur, le-a dat voie a zidi biserică și a rămânea acolo. Apoi îi cercetă adeseori, până ce le-a așezat preoți și diaconi. După aceea, au venit și cei ce s-au botezat mai înainte, și au rămas acolo, cum și alții din apropiere venind se botezau la dânsul. Și așa înmulțindu-se ei foarte mult, și în multe cete întinzându-se, a rugat marele părinte Eftimie pe Iuvenalie, patriarhul Ierusalimului (422-458), să le hirotonisească episcop; iar patriarhul făgăduind acestea, l-a trimis pe Petru, tatăl lui Terevon, ca unul ce se făcuse vrednic a povățui suflete către mântuire; și așa s-a hirotonisit în Palestina Petru că episcop al celor două schituri. Și se vedeau mulțime de barbari venind la marele Eftimie, botezându-se și învățându-i a se închina lui Dumnezeu. Acestea toate le-am spus despre saracini.
Dar marele Eftimie nu voia să fie viață de obște în locul său, nici lavră, ci când venea cineva la dânsul, spre a se lepăda de lume, se trimitea de dânsul la locașul cel de jos, către fericitul Teoctist; asemenea făcea și cu cei ce voiau a aduce ceva. Deci, când a binevoit Dumnezeu a se locui schitul lui, a trimis întâi trei frați trupești, din latura Capadochilor, anume Cosma, Hrisip și Gavriil, crescuți în Siria, care erau împodobiți cu toată priceperea duhovnicească; aceștia rugându-l a fi cu dânsul împreună, nu i-a primit, pentru că trei lucruri erau cele ce-l opreau: dorul liniștii lui, tinerețea vârstei lor, și al treilea că Gavriil era famen din naștere. Apoi, a văzut în noaptea aceea pe cineva zicându-i: „Primește pe frații aceștia, căci Dumnezeu i-a trimis, și să nu mai întorci pe cineva care voiește a se mântui”. Atunci sfântul primindu-i, a zis celui mai mare al lor, adică lui Cosma: „Iată eu precum mi-a poruncit Dumnezeu, am făcut. Deci, aceasta păzește-o ca pe fratele tău cel mai tânăr să nu-l lași să iasă din chilie; pentru că nu este drept a vedea față femeiască în lavră, spre a nu da război vrăjmașul. Iar pentru tine socotesc că nu vei zăbovi aici, căci după o vreme, vei păstori biserica din Scitopolis”.
După aceștia a primit pe un oarecare, care se numea Domnos, care era nepot al lui Iulian, arhiepiscopul Antiohiei. Iar în acele zile a primit și pe alți frați melitineni, nepoți ai lui Sinodie, care împreună cu Acachie a crescut pe marele Eftimie, adică pe Ștefan, Andrei și Gaian; apoi, și pe alți trei din Răit i-a primit, pe Ioan preotul, pe Talasie, și pe Anatolie. După aceea, a primit și pe un oarecare Chirion, care venise de la Tiberiada, și a fost preot al cinstitei biserici din Scitopolis, a Sfântului Mucenic Vasile. Pe acești unsprezece primindu-i, a dat voie lui Petru episcopul să le zidească mici chilii și să împodobească biserica; și astfel a așezat lavră, după modelul Farilor.
Apoi, pogorându-se Iuvenalie arhiepiscopul în lavră, având cu sine pe Pasarion, care era atunci arhimandrit al monahilor și pe luminatul Isihie, preotul și dascălul bisericii, a sfințit biserica lavrei, întru a șaptea zi a lunii mai, în al unsprezecelea indicțion, la 52 de ani ai vârstei marelui Eftimie. Deci, sfințindu-se lavra și având preoți pe Ioan și pe Chirion, arhiepiscopul a hirotonisit diacon pe Domețian și Domnos, iar marele Eftimie s-a veselit cu duhul, mai ales văzând împreună cu patriarhul pe Pasarion și pe Isihie, cuvântătorul de Dumnezeu, care erau vestiți luminători și în toată lumea străluceau. Dar cel între sfinți Pasarion, încă neîmplinindu-se vremea de șapte luni, a răposat.
Părintele nostru Eftimie începând a alcătui lavră, și frații cei 12 împreună cu dânsul fiind în multă strâmtorare de cele trupești, iar Domețian din anul întâi punându-se econom al lor, – s-a întâmplat că au venit mulțime de bărbați armeni, în număr ca la patru sute, abătându-se din cale de la sfânta cetate, spre Iordan, și au venit la lavră; aceasta economisind-o Dumnezeu, ca să se arate fapta bună a lui Eftimie și darul cel dat lui. Pe aceia văzându-i bătrânul, a chemat pe Domețian și a zis: „Pune înaintea oamenilor aceștia să mănânce”. Iar el a zis: „Nu avem cinstite părinte mâncare ca să se sature zece oameni; deci, de unde am să dau pâini la atâta mulțime”. Iar cuviosul Eftimie fiind plin de proorocescul dar, a zis: „Mergi, precum ți-am zis, căci aceasta zice Duhul Sfânt: vor mânca și le va prisosi”. Deci, ducându-se Domețian în chelăria cea mică, care de către unii se chema cămara de pâine – unde erau puține pâini –, n-au mai putut a deschide ușa. Pentru că dumnezeiasca binecuvântare a umplut chelăria cu pâine până sus.
Deci, chemând pe oarecare din părinți, a scos ușa din țâțâni și au ieșit pâinile afară din chelărie; asemenea și pentru vin și unt-delemn aceeași binecuvântare s-a făcut; deci, au mâncat și s-au săturat, apoi trei luni n-au putut să așeze ușa chelăriei. Pentru că, precum a izvorât vadra cu făină și ulciorul de untdelemn al văduvei celei iubitoare de străini, – cum a zis Dumnezeu prin glasul proorocului, – în același chip și pe dumnezeiescul acesta bătrân, prin osârdia iubirii de străini, l-a învrednicit întocmai. Iar Domețian minunându-se, s-a aruncat la picioarele învățătorului, rugându-se a lua iertăciune, ca unul care a pătimit multe ca om. Și bătrânul ascul-tîndu-l pe dânsul, i-a zis: „Fiule, cela ce seamănă întru binecuvântare, asemenea vă și seceră. Deci, iubirea de străini să n-o uităm, pentru că prin aceasta, – precum zice apostolul: neștiind oarecari oameni, au găzduit îngeri; și cutează, că dacă voi și cei împreună cu voi, pe toți cei ce vin la voi, străini și frați, de o credință, îi veți primi după vrednicie, și le veți sluji, nu va părăsi Domnul locul acesta, de acum și până în veac; pentru că o jertfă ca aceasta îi place lui Dumnezeu”.
De la minunea cea amintită, a început a se binecuvânta lavra în intrări și ieșiri și în multe feluri; pentru că înmulțindu-se frații, prin conlucrarea lui Dumnezeu și ajungând până la 50, zidind și chilii și săvârșind Sfânta Liturghie în biserică, economul era nevoit a câștiga și cele de trebuință; deci, a câștigat și dobitoace pentru slujirea părinților. Atunci era în lavră un oarecare asian de neam, cu numele Auxențiu, care fiind rugat de econom să ia slujba dobitoacelor, n-a primit, fiind dat pentru acea slujbă; deci, neascultînd, economul a făcut pe preoții Ioan și Chirion să roage pe Auxențiu să primească slujba; dar el n-a primit nici după rugămintea acestora.
Sosind sâmbăta, economul a spus marelui egumen cele despre Auxențiu, după care trimițând să-l cheme, i-a zis marele Eftimie: „Ascultă-mă, fiule, și primește slujba”. Iar el a răspuns: „Nu pot, cinstite părinte, pentru că sunt trei lucruri care mă opresc a săvîrși această: întâi, neobișnuința și neștiința limbii de aici, al doilea, frica desfrânării, și al treilea, că nu cumva prin o slujire ca aceasta să nu mai pot ședea în chilie liniștit”. Marele Eftimie a zis: „Rugăm pe Dumnezeu a nu se vătăma de nici una din acestea; pentru că Dumnezeu nu este nedrept a uita ascultarea ta, mai ales știind că din porunca și frica Lui slujești robilor Săi, după tăria dată de la El; deci, ascultă pe Domnul, care a zis: Nu am venit a Mă sluji cineva, ci a sluji Eu; și nu fac voia Mea, ci voia Tatălui celui ce M-a trimis”.
Acestea zicând, iar Auxențiu încăpățânându-se, n-a ascultat. Atunci, răstindu-se preablândul Eftimie, a zis: „Noi, O! fiule, te-am sfătuit ceea ce socotim a-ți fi de folos, iar tu rămânând în nesupunere, vei vedea care este plată neascultării”. Deci, îndată, Auxențiu fiind cuprins de un cutremur, a căzut la pământ și părinții cei de față rugau pe marele Eftimie pentru dânsul. Iar bătrânul a zis către dânșii: „Acum înaintea ochilor voștri s-a împlinit cuvântul dumnezeiesc, care zice: tot cel rău care ridică cuvinte împotrivă, Domnul trimite asupra lui înger nemilostiv”.
Dar fiind mult rugat de părinți, preamilostivul bătrân, apucând de mâna pe Auxențiu, l-a ridicat; apoi pecetluindu-l cu semnul Crucii, l-a făcut sănătos. Atunci Auxențiu se rugă de iertăciunea greșelilor trecute și pentru întărirea celor ce vor să fie. Și îi zise sfântul: „Mare este plată supunerii, de vreme ce Dumnezeu voiește mai bine ascultarea decât jertfa; iar neascultarea moarte lucrează”. Și făcând rugăciunea pentru dânsul, l-a binecuvântat; și așa Auxențiu a primit slujbă cu bucurie și cu osârdie.
Cuviosul Chiriac sihastrul, cel ce strălucea în lavra cea veche a lui Suca, cu faptele bune după Dumnezeu, și la 70 de ani s-a împodobit în aceeași lavră cu faptele monahicești, lepădându-se de lume la tinerețe, în chinovia marelui Eftimie, a petrecut împreună cu moștenitorii lui multă vreme. Apoi, învățând cu dinadinsul toată petrecerea și viețuirea marelui Eftimie, cele mai multe din povestirile spuse în această scriere mi le-a predat mie, între care și aceasta mi-a povestit:
Că doi frați ai lavrei, anume Maron și Climatie, pregătindu-se după înțelegere, voiau a se duce pe furiș noaptea din lavră, fără binecuvântarea sfântului. Dar i s-au descoperit cele despre dânșii; căci a văzut pe diavol punându-le frâu și îi atrăgea în cursă purtătoare de moarte; dar îndată i-a chemat și sfătuindu-i, le-a vorbit multe despre răbdare, spunându-le că pretutindeni este trebuință de luptă, cu ajutorul lui Dumnezeu ori și unde suntem; pentru că și Adam fiind în rai, a călcat porunca lui Dumnezeu, iar Iov a păzit aceasta, fiind în gunoi. Apoi la această sfătuire a adăugat, zicând:
„Că nu se cade a primi gândurile cele rele, care seamănă întristare ori urâciune, pentru locul în care suntem și către cei împreună locuitori ori trândăvie sau mutarea în alte locuri sfătuiesc; ci se cuvine a ne trezi în tot ceasul și a ne abate mintea de la meșteșugirile diavolilor, că nu prin mutare, să se dezlege canonul nostru; pentru că sadul răsădindu-se adeseori, nu poate rodi, asemenea și monahul nu face rod, mutându-se din loc în loc. Deci, dacă cineva încearcă a face bine în locul în care este și nu poate, să nu creadă că în altă parte poate să-l facă; pentru că nu este locul cel ce se arată, ci felul voinței.
Dar, spre adeverirea celor zise, ascultați o povestire a unor bătrâni egipteni, care mi-au povestit-o mie: Era un frate care ședea într-o chinovie a Egiptului și se supăra adeseori; deci, a ieșit din chinovie și s-a dus într-un loc deosebit, gândind că neavând cu cine să se tulbure, va înceta de la dânsul patima mâniei; dar într-una din zile umplând paharul cu apă și punându-l jos, s-a răsturnat, apoi umplând pe al doilea și al treilea, iarăși s-au răsturnat; deci, fratele fiind batjocorit de diavol, s-a mâniat pe pahar și l-a sfărâmat”.
Acest cuvânt zicând, Climatie, prin ispită diavolească, a râs, iar bătrânul luînd-aminte cu îndrăzneală, a zis: „Te-ai batjocorit nebunește de diavol, frate, și cu nepricepere te-ai pornit. Către plâns te-am chemat și tu acum râzi; nu ai auzit pe Domnul mustrând pe cei ce râd, iar pe cei ce plâng, fericindu-i? Deci, cunoaște că este nebunie monahului a grăi ceva, ori de a se porni afară de cuviință, ori a îndrăzni; pentru că părinții hotărăsc că îndrăzneala este rea și născătoare a tuturor patimilor”.
Zicând acestea sfântul și întorcându-se de la Climatie, a intrat în chilia sa cea mai dinăuntru; iar Climatie cazând îndată cu fața în jos, era cuprins de tremur și de frică; apoi Domețian minunându-se de cuvenita blândețe a sfântului părinte, cum și de asprime, adunând pe unii din părinții cei cinstiți, i-au adus înăuntru, împreună cu Maron, rugându-se pentru Climatie.
Atunci marele Eftimie, supunându-se rugăminților părinților, a ieșit și a sculat pe cel ce zăcea acolo; apoi, cu puterea Sfintei Cruci i-a vindecat tremurarea, încetând și scrâșnirea dinților. Deci, făcându-l sănătos, a dat și sufletului datoria: „De acum înainte, ia aminte la tine cu dinadinsul și nu defăima dumnezeieștile cuvinte și învățăturile părinților; fă-te cu totul văzător, după cum și despre heruvimi ai auzit; că așa este datoria monahului, ca în tot locul a se privi pe sine-și și neadormit a avea ochiul sufletului către păzirea sa, ca unul ce călătorește în mijlocul curselor deasupra”.
Cu asemenea învățături înfruntându-i și sfătuindu-i, iar pe ceilalți întărindu-i și cu pilda înfricoșându-i, i-a liberat în pace.
La anul 54 al vârstei marelui Eftimie, s-a făcut soborul a toată lumea, cel al treilea, din Efes (431). Deci, atunci Sinodie, cel mai sus pomenit, fiind cinstit bărbat și preot al sfintei biserici celei din Melitine, venind spre închinăciune la Sfintele Locuri, a mers la lavră, poftind să vadă pe marele Eftimie; iar acesta avea trei nepoți în lavră, pe Ștefan, pe Andrei, și pe Gaian. Atunci, sărutând pe bătrân, i-a povestit cele împotriva păgânului eres al lui Nestorie, care după voia lui Dumnezeu, a ținut puțină vreme scaunul Constantinopolului și a tulburat lumea cu rele învățături. Dar i-a povestit și despre râvnă și dreapta credință a lui Chiril, arhiepiscopul Alexandriei, și a lui Acachie, episcopul Melitinei, și cum că voiește a se ține sobor a toată lumea în Efes, contra lui Nestorie.
Sfântul s-a bucurat auzind despre Acachie, care l-a crescut pe dânsul în tinerețe. Deci, fericitul Sinodie binecuvântându-se de dânsul și luând din lavră pe Ștefan, nepotul său, s-au suit în sfânta cetate și a înduplecat pe arhiepiscop spre a-l hirotonisi. Deci, arhiepiscopul a hirotonisit pe acest Ștefan și pe Cosma Capadocul, ca diaconi ai sfintei biserici a Învierii.
Iar episcopii adunându-se la sobor și vrând a ieși și palestinienii împreună cu arhiepiscopul, marele Eftimie a poruncit lui Petru, episcopul saracinilor, care s-a dus la sobor, a urma în tot chipul lui Chiril, arhiepiscopul Alexandriei, și lui Acachie, episcopul Melitinei; fiindcă erau drept-credincioși și împotriva păgânătății se nevoiau. Deci, adunându-se soborul în Efes și Nestorie rău credinciosul caterisindu-se, Petru, episcopul saracinilor, venind la lavră, toate cele întâmplate în sobor le-a povestit pe rând marelui Eftimie, care auzind cele făcute de răsăriteni, s-a întristat foarte mult despre Ioan episcopul Antiohiei, care fiind drept-credincios, s-a amăgit a lua parte cu apărătorii lui Nestorie. Iar Domnos diaconul, întristându-se despre unchiul său, se ruga să fie lăsat până la Antiohia, spre îndreptarea unchiului său.
Iar marele Eftimie n-a voit a-l lăsa, zicând: „Nicăieri să nu te duci fiule, că nu-ți folosește. Pentru că, deși unchiul tău este puțin unit cu cei răi, dar Dumnezeu cunoscând îndreptarea lui, nu voiește ca el să piară, ci puțin mai pe urmă îl va aduce de partea celor ce se mântuiesc. Deci și tu, o! fiule, dacă vei răbda în locul unde te-a chemat și nu te vei pleca gândurilor celor ce vor a te depărta de pustie, vei spori în fapte bune după Dumnezeu. Iar de nu mă vei asculta pe mine, întâia ședere a unchiului tău o vei urma, dacă te vei învoi cu cei răi”.
Aceasta a zis cel între sfinți Eftimie. Iar Domnos neascultînd porunca sfântului părinte, fără de binecuvântare s-a dus la Antiohia și toate cele mai înainte proorocite de sfântul le-a pătimit. Însă pe urmă, venind la bătrânul, s-a pocăit, iar arhiepiscopul Iuvenalie a hirotonisit pe Ștefan Melitineanul ca episcop al Iamniei, iar pe Cosma Capadocul hirotonisindu-l preot, l-a făcut păzitor al Sfintei Cruci.
Slujitori ai marelui Eftimie, care au petrecut cu dânsul vreme destulă, le-au spus acestea lui Avva Chiriac, care mi le-a spus mie, zicând: Nu l-am cunoscut pe dânsul mâncând ori vorbind cu cineva fără de mare nevoie, afară de sâmbătă și de duminică. Nu l-am văzut pe dânsul cumva dormind pe coastele sale, ci uneori șezând puțin, iar alteori o frânghie spânzurată într-un colț al acoperămîn-tului chiliei ținând-o cu amândouă mâinile, se împărtășea puțin de somn pentru nevoia firii; apoi cuvântul marelui Arsenie, zicând pentru somn: „Vino, slugă rea”. Pentru că adeverea și aceasta, cum că urma cele ale marelui Arsenie, care cu chip părintesc a crescut și a pedepsit pe Arcadiu (395-408) și pe Honoriu (395-423), împărații; și pentru aceasta s-a numit tată al lor, și în pustia cea din Egipt întru aceeași vreme cu faptele bune a strălucit.
Acestea cu plăcere le-a auzit marele Eftimie de la cinstiții părinți, care din Egipt veneau în multe feluri, povestind petrecerile aceluia, și el auzind acestea, arăta toată sârguința spre a urma faptelor bune ale aceluia; liniștea lui, tăcerea și smerită cugetare, simplitatea îmbrăcămintei, depărtarea de mâncare, răbdarea, la toate cum era Arsenie. Deci, râvnă și umilința lui, lacrimile, privegherile cele de toată noaptea, iubirile de pustie, urârea vorbirii, osârdia spre rugăciune, milostivirea și înțelepciunea. Fiindcă a urmat cu toată sârguința petrecerea aceluia, s-a învrednicit și de darurile ce erau întru acela, de împărtășirea Sfântului Duh, de strălucirea dumnezeieștii lumini și a darului celui înainte-văzător.
Iar despre darurile cu care covârșea el, ne arată tămăduirea și puterea asupra duhurilor celor necurate, care până astăzi le vedem izvorând la racla lui. Dar despre darul cel înainte-văzător și de unde au început razele acestuia a le trimite afară și cum s-a arătat prea strălucit luminător, să spunem acum.
Anastasie, un cleric al bisericii Sfintei Învieri, păzitor de vase și horepiscop, ucenic și împreună nevoitor făcându-se al celui între sfinți Pasarion, dorea a vedea pe Sfântul Eftimie; și aceasta spunând-o lui Fid, episcopul Iopei, și lui Cosma, păzitorul Crucii, s-a pogorât la dânsul, împreună cu ei având pe nepotul lui Fid episcopul care și el se chema Fid, fiind anagnost al bisericii Sfintei Învieri, și care a povestit acestea lui Avva Chiriac, celui ce mie mi le-a predat.
Deci, el călătorind și de lavră apropiindu-se, s-a descoperit sfântului despre dânșii și a chemat pe Hrisip, care era econom al lavrei și i-a zis lui: „Gătește-te, pentru că iată împreună cu fratele tău vine patriarhul”. Iar după ce au venit ei, marele Eftimie răpindu-se cu ochii minții, vorbea cu Anastasie ca și cu patriarhul Ierusalimului. Cei de față erau întru mirare. Iar Hrisip apropiindu-se deosebit, i-a zis bătrânului: „Cinstite părinte, nu este aici patriarhul, că acesta este Anastasie păzitorul de vase. Pentru că ia seama, că poartă haine vopsite, care este cu neputință a le îmbrăca patriarhul Ierusalimului”. Iar bătrânul minunându-se și fără glas făcându-se, a zis: „Crede-mă, fiule, căci până când mi-ai grăit, îl vedeam pe dânsul purtând haine albe”. Și a zis în auzul tuturor: „Într-adevăr nu m-am amăgit, ci ceea ce Dumnezeu mai înainte a hotărât, aceasta o va săvîrși negreșit; pentru că negrăite sunt darurile Lui”.
Terevon saracinul, luând femeie dintr-al său neam și multă vreme trăind împreună cu dânsul, n-a avut fiu, ea fiind stearpă; pe aceasta aducând-o la purtătorul de Duh Eftimie, îl ruga, zicând: „Știu să mă plec cinstite părinte, că te va asculta pe tine Dumnezeu, dacă te vei ruga; pentru că El face voia celor ce se tem de Dânsul. Deci, fiindcă atât de multă vreme a trecut și nu m-am putut învrednici a avea fiu, pentru că aceasta era stearpă, te rog cinstite părinte, roagă pe Iubitorul de oameni să ne dăruiască nouă fiu”. Bătrânul înțelegând credința lor, i-a pecetluit de trei ori cu semnul Crucii, atingând cu mâna pântecele femeii și a zis: „Mergeți, bucurându-vă întru Domnul, pentru că iată vă dăruiește prin iubirea Lui de oameni trei fii, parte bărbătească”. Crezând dar cuvintele sfântului bătrân, s-au dus cu bucurie la ale lor; apoi a zămislit cea stearpă și a născut întâi fiu pe Petru, tatăl lui Terevon; și aceasta cu împreună glăsuire cei bătrâni mi le-au povestit, apoi a născut după Petru alți doi fii, după proorocia părintelui purtător de Duh.
Un frate oarecare din lavră, de neam roman și cu numele Emilian, odată într-o noapte ce se lumina spre duminică a fost supărat cumplit de diavolul desfrânării și prin urâte năluciri, i-a tulburat mintea grozav. Deci, în ceasul cântării de psalmii cei de noapte, Sfântul Eftimie venind spre biserică, s-a întâlnit cu el la un loc întunecos. Iar bătrânul a mirosit duhoarea diavolească și bănuind a fi o lucrare a diavolului, a suflat, zicând: „Depărtează-te pe tine Dumnezeu, necuratule duh”. Și îndată fratele a căzut, făcând spume.
Apoi, poruncind sfântul a se aduce lumină, a zis părinților celor ce s-au adunat: „Priviți acest frate, care din tinerețe până acum s-a purtat bine și întru curăția trupului a viețuit; dar puțin rănindu-se cu dezmierdarea trupului, astfel s-a stăpânit de diavol. Pentru aceasta de-a pururea zic vouă: să ne înarmăm pe noi împotriva urâtei năluciri, pentru că cei ce se ispitesc de dezmierdări trupești, chiar neapropiindu-se de trupuri, totuși cu mintea păcătuiesc. Deci, cu toată grijă, fiecare din noi să-și păzească judecata minții sale, apoi cu grijă și cutremur să lucreze mântuirea sa”.
Ascultați o povestire de suflet folositoare și foarte adevărată, pe care mi-au povestit-o niște bătrâni egipteni, venind la mine pentru unul ce se socotea sfânt de către toți, iar în partea cea ascunsă a inimii supăra pe Dumnezeu cu învoirea, precum mi se pare, a gândurilor celor urâte, zicând astfel: că în cetatea lui venind un înainte-văzător, l-a găsit greu bolnav și pe toți cetățenii plângând și zicând: că dacă acest sfânt se va sfârși, nu ne este de aici înainte nădejde de mântuire. Pentru că prin solirea lui, toți ne mântuim.
Acestea auzindu-le înainte-văzătorul acela, s-a dus cu sârguință a se binecuvânta de cel socotit sfânt și când s-a apropiat, a văzut multă pregătire de lumânări, mulțime mare de clerici, și chiar însuși episcopul așteptând ca să-l îngroape; apoi intrând la dânsul, l-a găsit încă răsuflând și privind cu ochii minții sale, a văzut pe tartorul iadului înfigând o suliță de foc în inima lui și cu mare chinuiri smulgând sufletul lui.
După aceasta, a auzit glas din ceruri, zicând: „În ce chip nu m-a odihnit pe mine sufletul lui nici o zi, nici tu să nu încetezi a chinui sufletul lui”. Iar acestea le-am povestit că totdeauna în groază, să fim bine pregătiți la ieșirea sufletului din trup, că nu cândva cu iubirea de dezmierdare rănindu-se, în vremea ieșirii, nesuferit să ne chinuim. Pentru că acest frate, pe care îl priviți spre înțelepciunea noastră și a multor altora, a voit Dumnezeu a se stăpâni de diavol. Ci să rugăm pe Dumnezeu Care l-a pedepsit și nu l-a omorât, să izbăvească zidirea Sa, de bântuirea necuratului și iubitorului de dezmierdare duh”. Deci, rugându-se părintele purtător de duh, a ieșit diavolul, strigând și zicând: „Eu sunt duhul desfrânării”. Și a umplut tot locul de miros ca de pucioasă ce arde. Și de atunci Emilian s-a izbăvit de gândul lui și s-a făcut vas de alegere.
Apoi, într-acea vreme, fiind secetă pe pământ și toți tânguindu- se, văzând că se împlinește proorocescul glas ce zice:Va fi cerul deasupra capului tău de aramă, iar pământul sub tine de fier; fericitul Teoctist și părinții lavrei marelui Eftimie strîmtorîndu-se, fiindcă gropile nu aveau apă, rugau pe marele Eftimie să mijlocească la Dumnezeu pentru ploaie. Iar el nu voia, zicând: „Dumnezeu vrea prin această pedeapsă a ne înțelepți pe noi”. Acestea fiind astfel, s-a adunat nemărginită mulțime din sfânta cetate și din satele dimprejur, la opt zile după dumnezeieștile Arătări (Botezul), mai ales înștiințându-se că marele Eftimie voiește a ieși în pustie după obicei; deci ei ieșind, strigau: „Doamne miluiește”, având cu ei crucile satelor celor de aproape.
Iar auzind plângerile și înștiințându-se că seceta cea de față este pricina acestora, ieșind la ei a zis: „Ce căutați la un om păcătos? Eu, o! fiilor, pentru mulțimea nelegiuirilor mele nu am îndrăzneală a mă ruga despre aceasta, pentru că însuși Dumnezeu, care ne-a zidit, este bun și iubitor de oameni și îndurările Sale sunt peste toate locurile, dar păcatele noastre ne despart de El. Icoana Lui am întinat-o, robindu-ne poftelor și dezmierdărilor celor multe; în lăcomie și în zavistie petrecem și suntem vrăjmași, urându-ne unii pe alții. Pentru aceasta, El iuțindu-se, a adus asupră-ne această pedeapsă, ca prin ea înțelepțindu-ne și prin pocăință făcându-ne mai buni, să ne apropiem cu frică de El și astfel ne va auzi pe noi, precum este zis: aproape este Domnul de toți cei ce-L cheamă pe El întru adevăr. Iar ei auzind acestea, au strigat împreună cu un suflet, strigând: „Însuți cinstite, părinte, roagă pentru noi pe Dumnezeu, pentru că credem că Domnul ascultă rugăciunea ta; pentru că face voia celor ce se tem de El”.
La aceste cuvinte plecându-se marele Eftimie, apoi luând pe părinții cei de față și poruncind poporului să se roage lui Dumnezeu mult, a intrat în locul de rugăciune, nefăgăduind ceva, ci căzând cu fața la pământ, ruga pe Dumnezeu cu lacrimi a milui zidirea Sa și a cerceta pământul cu milă și cu îndurare și a-l îndestula. Deci, rugându-se el, fără veste a suflat vântul austru și cerul s-a umplut de nori, s-a vărsat ploaie multă și s-a făcut vifor groaznic.
Atunci sculându-se sfântul și împlinind rugăciunea, a ieșit la dânșii și le-a grăit: „Iată, Dumnezeu a ascultat rugăciunea voastră și ne-a dat cererea și v-a binecuvântat anul acesta mai mult ca pe ceilalți; deci, luați-aminte cu dinadinsul la voi și prin locurile unde slăviți pe Dumnezeu, Cel ce a adus spre noi milă Sa”. Și astfel i-a liberat. După aceea, a început să cadă ploaia repede, încât multe zile n-a putut să se ducă în pustie, apoi s-a binecuvântat anul acela mai mult decât ceilalți, după cuvântul părintelui, purtătorul de Duh.
Cuviosul Ioan, episcopul și sihastrul, și Talaleu preotul, care se nevoiau în lavra fericitului Sava, mi-au povestit, zicând că și fericitul Sava și mulți alți bătrâni se minunau de râvna cea prea fierbinte a marelui Eftimie pentru dogmele bisericești, măcar că el trăia cu multă smerenie și adeverea că se întoarce de la tot eresul ce se împotrivea cuvântului cel drept slăvitor al credinței, dar mai ales pe cele șase eresuri le ura cu desăvârșire, adică: ura rătăcirea maniheică și se lupta vitejește contra celor ce cugetau ca Origen, care erau mulți pe atunci, mai ales în locurile dimprejurul Cezareei și care veneau către dânsul cu forme de cucernicie. El răsturna, batjocorind în tot chipul, credințele greșite, dogmele odrăslite din acestea, fără Dumnezeu și păgâne. Cât despre unirea lui Arie și a lui Sabelie, asemenea se întorcea și ura viclenia lor, ca și păgânătatea cea deopotrivă, fiind învățat a adora o Unime în Treime și pe Treime într-o Unime; Unime cu Dumnezeirea și cu Ființa, nu cu Ipostasurile (persoanele), iar Treime nu cu ființele, după cum zice Arie, ci cu Ipostasurile, adică cu fețele. O singură Ființă dumnezeiască în trei persoane: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, – aceasta propovăduia.
Nu numai atât, dar și în taina cea despre Hristos, lepăda despărțirea lui Nestorie și amestecarea lui Eutihie, mărturisind cu dreaptă credință pe Dumnezeu Cuvântul, Cel unul din Sfânta Treime cea de o Ființă, – mărturisind că în zilele cele mai de pe urmă s-a întrupat din Duhul Sfânt, din Preacurata și de Dumnezeu Născătoarea Maria; că S-a făcut om, că S-a născut dintr-însa în chip tainic, Domnul nostru Iisus Hristos, Cel împreună slăvit cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. Și pe Ipostasul Lui, îl cunoștea alcătuit din două firi, din dumnezeire și din omenire, dar nici o fire simplă, după Eutihie cel cu mintea vătămată; nici în două Ipostasuri (persoane), după Nestorie cel cugetător ca iudeii. Cunoscând cu dinadinsul deosebirea firii și a Ipostasului, că Ființa însemnează pe cea cuprinzătoare și de obște dumnezeire, iar Ipostasul arată persoana cea deosebită.
Deci, sfântul acesta credea după Ipostas, că se face unire negrăită în feciorescul pântece; pentru că în Ipostasul lui Dumnezeu Cuvântul, a avut însuflețit trupul cel luat din fecioară și nu după sufletul cel înființat mai înainte, nici după trupul cel mai înainte zidit; pentru că nu este altul Hristos și altul Dumnezeu Cuvântul, după rătăciții născocitori; ci unul este Iisus Hristos, Domnul nostru, singur Fiu născut al lui Dumnezeu, deși se știa deosebirea firilor celor împreunate.
În anul 75 al vârstei marelui Eftimie, s-a făcut în Calcedon sobor (451), în care adunându-se mai toți arhiereii lumii, pentru cele scornite din nou de Dioscor Alexandrinul în Efes, mai înainte cu doi ani, au scos din catalogul preoților pe însuși Dioscor și pe ceilalți eretici; și alcătuind hotarul credinței, fiind de față în sobor ucenicii marelui Eftimie, – Ștefan, episcopul Iamniei și Ioan, episcopul saracinilor, fiindcă acum Petru se săvârșise și după aceea Avxolau murise în urgisire, ca unul ce se învoise cu Dioscor în Efes.
Aceștia luând hotarul credinței cel alcătuit și glăsuit de sobor, au venit în grabă la marele Eftimie, temându-se să nu se urgisească, precum s-a urgisit Avxolau, venind la soborul cel tâlhăresc. Deci, primindu-i pe aceștia părintele nostru Eftimie, și citind hotarul credinței, au primit mărturisirea credinței întru dânsul, ca un cercetător al judecății celei drepte. Străbătând vestea că marele Eftimie a primit hotarul de credință cel glăsuit în Calcedon, voiau a-l primi toți monahii, de nu i-ar fi oprit Teodosie, care cu formă era monah, iar cu fapta înainte-mergător al lui Antihrist.
Acesta venind în Palestina, a amăgit pe augusta Evdochia, fiind atunci de față, și pe furiș, a atras pe toți monahii, strigând asupra soborului din Calcedon, că ar fi răsturnat credința cea dreaptă și ar fi întărit dogma lui Nestorie; și astfel, uneltind necuratele sale ucideri, a răpit în chip barbar scaunul patriarhal al Ierusalimului, și oștindu-se asupra dumnezeieștilor canoane, a hirotonisit mulți episcopi. Aceștia făcând multe războaie și ucideri, au putut stăpâni pe toți, douăzeci de luni. Deci, mai toți cetățenii și monahii pustiei urmau depărtării acestuia de la credință, numai ucenicii marelui Eftimie din toată pustia n-au voit a face aceasta.
Dar Teodosie, ca un cumplit, l-a chemat pe acesta ca pe un vestit; iar marele Eftimie nevoind a intra în sfânta cetate, a trimis la Teodosie pe arhimandriții monahilor, pe Elpidie ucenicul și diadohul marelui Pasarion, și pe Gherontie, cel ce a moștenit pe fericită Melania, rugându-l să se unească cu dânsul. Venind aceștia și începând a-l ruga, marele Eftimie a zis: „Să nu fie a mă atrage la necuratele ucideri ale lui Teodosie ori la reaua lui slăvire”. Iar cei veniți cu Elpidie și cu Gherontie, au răspuns: „Dar suntem datori a ne împărtăși cu dogmele lui Nestorie, care s-au întărit de soborul adunat în Calcedon, pentru cele două firi; căci unde am auzit, în dumnezeiasca Scriptură, ori am primit de la cineva din sfinții părinți, cum că Hristos este în două firi, cum zic ei?”.
Marele Eftimie a zis: „Din toate cele ce s-au cercetat și s-a făcut de acest sobor, n-am cinstit ceva; iar cât despre hotarul cel alcătuit de dânsul, nimic nu am a-l prihăni pentru rea slăvire, pentru că laudă credința celor 318 sfinți părinți din Niceea și mărturisește a urma învățătura neclintită și nestricată”. Apoi a învățat a urma sfinților părinți celor 150 din Constantinopol și a celor din Efes, contra lui Nestorie rău-credinciosul. Iar pe Chiril, întâiul șezător al Alexandriei, îl numește luptător și învățător al dreptei credințe. Apoi pe Preasfânta Fecioară de Dumnezeu Născătoare o propovăduiește, zicând că dintr-însa S-a născut după trup singurul născut Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu.
Deci, recunoaște amândouă nașterile, adică pe cea veșnică din Tatăl și fără trup și pe cea sub vreme, din Fecioara Maică, cu trup însuflețit; după aceea, recunoaște două firi în Hristos, dumnezeiască și omenească, dar neamestecate, neschimbate, neîmpărțite și nedespărțite. Iar cei ce îndrăznesc a împărți, ori a despărți unirea negrăită și nedespărțită după Ipostas și cei ce zic că prin trup s-a făcut schimbare în Cuvântul lui Dumnezeu, și care socotesc trupul Celui singur născut a fi de o ființă cu dumnezeirea, cum și cei ce zic că este amestecare a Cuvântului cu trupul, unii ca aceștia sunt ca și păgânii. Drept aceea și noi când auzim despre două firi în Hristos, nu socotim cu totul despărțire în ipostasul lui Hristos cel unul alcătuit; dar mărturisim și deosebirea firilor, după cum zice cel între sfinți, Chiril al Alexandriei.
Zicând sfântul acestea, Elpidie le-a primit și a mărturisit pe marele Eftimie, cum că cu dreaptă credință toate le-a zis; și că s-a îndepărtat îndată de împărtășirea lui Teodosie. Iar Gherontie în nesupunere a rămas; și astfel a venit la cel ce i-a trimis pe dânșii. Teodosie făcându-se stăpânitor al tuturor celor din Palestina, se sârguia cu cuvinte măgulitoare a stinge această scânteie a dreptei credințe, care singură rămăsese pustie. Dar s-a amăgit și, ca o săgeată căzând, a dat îndărăt și că de un sălbatic val de mare, izbindu-se, de un apărător și părtinitor ca acesta al dreptei credințe, s-a risipit. Însă de amăgiri nu s-a depărtat, ci și pe alții în multe feluri i-a trimis, încercându-se spre a-i îndupleca.
Văzând marele Eftimie nerușinarea lui Teodosie și poruncind părinților a nu se împărtăși cu necredința aceluia, s-a dus spre pustie și aceasta cunoscând-o mulți pustnici, scopului său i-au urmat. Și era într-acea vreme un mare pustnic, care a venit din Licia și se chema Gherasim, care în patria sa având petrecerea cea monahi-cească și arătând multe nevoințe împotriva duhurilor vicleniei; apoi fiind de curînd venit din patria sa, viața cea pustnicească o deprindea în pustia cea de lângă Iordan.
Deci, acesta împreună cu ceilalți pustnici s-au rănit de reaua învățătură a lui Teodosie; apoi, auzind mai de la toți pustnicii despre darul marelui Eftimie, ce strălucea, au venit către dânsul la Ruva și rămânând acolo destulă vreme, s-au înduplecat a primi hotărârea cea așezată la soborul din Calcedon și a se depărta de împărtășirea lui Teodosie împreună cu alți pustnici, cu Petru, cel cu porecla „tornit”, cu Marcu, cu Iulon și cu Silvan. Apoi a rămas acolo marele Eftimie, până ce a fugit Teodosie.
Acest luminat Eftimie, după doi ani întorcându-se de la Ruva la lavră, într-o sfântă duminică aducea jertfă cea fără de sânge lui Dumnezeu; dar Dometian sta de-a dreapta jertfelnicului și ținea ripida cea liturghicească. Deci, prinosul săvârșindu-se, Terevon saracinul stând aproape de jertfelnic, având mâinile rezemate pe colțul altarului, vede fără veste că pogorându-se foc din cer s-a întins deasupra jertfelnicului ca o pânză și a acoperit pe marele Eftimie, cum și pe fericitul Dometian; și a rămas de la începutul doxologiei celei întreit sfinte până la sfârșitul ei. Iar această minune nimeni n-a văzut-o, fără numai cei ce erau înăuntrul focului, Terevon și Gavriil, fratele lui Hrisip, care era famen din naștere, și la 25 de ani, atunci se apropiase de Biserică întâi – precum mi-a povestit Avva Chiriac pustnicul, învățând aceasta cu tot dinadinsul de la Terevon și de la Gavriil.
Deci, de frică, Terevon a fugit înapoi, și de atunci n-a mai gândit a se rezema pe colțul altarului, după obiceiul ce avea, făcând aceasta cu îndrăzneală și cu semeție, în vremea Proscomidiei, ci înapoi lângă ușă sta cu frică și cu evlavie, în vremea slujbei, după porunca ce zice că se cade a fi cucernici fiii lui Israel și nu defăimători.
Mi-au povestit părinții, că și acest dar a primit de la Dumnezeu luminatul Eftimie, încât din vederea trupului celui arătat, primea pornirile cele sufletești și cunoștea cu ce gânduri se luptă fiecare și pe care le biruiește, cum și de care se stăpânește. Asemenea avea darul, când aducea dumnezeieștile daruri, de a vedea de multe ori pe îngeri împreună cu dânsul slujind. Și povestea celor de lângă dânsul deosebi, zicând: „De multe ori am privit, când dădeam fraților dumnezeieștile Taine, pe unii din cei ce se apropiau de împărtășire luminându-se, iar pe unii osândindu-se și cu oarecare chip omorându-se, ca unii ce nu erau vrednici dumneze-ieștii lumini”.
În fiecare zi mărturisea aceasta fraților, zicând: Luați aminte la voi, frați și părinți, și fiecare din voi să se cerceteze pe sine și astfel din pâine să mănânce și din pahar să bea –, după cum zice Apostolul, – pentru că cel ce cu nevrednicie face această judecată lui mănâncă și bea; căci pentru aceasta și preotul care aduce jertfa cea fără de sânge lui Dumnezeu, mai înainte de a face începutul acesteia, tuturor mărturisește și poruncește, zicând: Sus să avem inimile. Apoi, făgăduirea poporului primind-o, cutează a aduce lui Dumnezeu prinosul.
După aceea, mâinile la înălțime întinzându-le, aducând și arătând tuturor taina cea iconomisită către mântuirea noastră, cu glas înalt, spre ascultarea a tot poporul, să zică: Sfintele, sfinților. Apoi să gândească: Fiindcă eu sunt om asemenea pătimaș, neștiind ale fiecăruia cele cugetate și făcute, pentru aceea zic și mărturisesc întru Domnul: Dacă cineva se cuprinde de lăcomia pântecelui, ori de gânduri urâte; dacă cineva se întunecă de ură, ori de pomenire de rău; dacă cineva se tulbură de zavistie, ori de iuțeală, dacă cineva este stăpânit de mândrie, să nu îndrăznească a se apropia de acest dumnezeiesc și preacurat foc, mai înainte de a săvîrși sfințenia, spălându-se și curățindu-se de toată întinăciunea trupului și a duhului, prin pocăința cea cuviincioasă; pentru că sfintele acestea se dau sfinților, nu necuraților. Deci, câți sunteți astfel, apropiați-vă către Dânsul și vă luminați și fețele voastre nu se vor rușina.
Iar fericitaEvdochia amăgindu-se de învățătura lui Teodosie și despărțindu-se de soborniceasca împărtășire, apoi silindu-se cu toată sârguința a întări și a ierta pe cei învrăjbiți, și împotriva celor drept-slăvitori nevoindu-se, toți monahii sfintei cetăți și ai pustiei se țineau de aceeași rătăcire, măcar că Teodosie fugise și Iuvenalie își dobândise scaunul său.
Aceasta primind multe feluri de scrisori de la fratele său Valerie și de la ginerele fiicei sale Olivrie, să se depărteze de împărtășirea eutihienilor și să se unească cu soborniceasca Biserică, mai ales pentru cele supărătoare ce i s-au întâmplat, fiindcă atunci ginerele Olivrie fusese ucis în Roma, iar pe fiica și nepoții îi robise în Africa; de aceea, nevrând să calce soborul său și pentru nepătimirea rudeniei să-și vândă credința, pornindu-se de dragostea către Dumnezeu, a gândit să se îndeletnicească mai vârtos cu bărbații cei de Dumnezeu purtători și să învețe de la dânșii credința cea adevărată.
Deci, a trimis în Antiohia pe fericitul Anastasie horepiscopul, împreună cu alți oameni, la marele Simion Stâlpnicul, care era mare luminător și strălucea în lume, însemnându-i prin scrisori judecata minții sale și rugându-se a lua de la dânsul sfat plăcut lui Dumnezeu. Iar Sfântul Simeon i-a răspuns, zicând: „Să cunoști că diavolul, văzând bogăția faptelor tale cele bune, a cerut a te cerne ca pe grâu; și acel pierzător Teodosie, făcându-se încăpere și unealtă a celui viclean, a înnegrit și a tulburat sufletul tău cel iubitor de Dumnezeu; deci, îndrăznește, că nu s-a stins credința ta. Însă eu m-am minunat tare de aceasta că, având izvorul alăturea și neștiindu-l, te-ai sârguit a aduce de departe aceeași apă; deci, ai acolo pe purtătorul de Dumnezeu Eftimie, urmează învățăturile lui și te vei mântui”.
Auzind acestea fericita Evdochia, nu s-a lenevit; ci spunând că marele Eftimie nu voiește a intra în cetate, s-a silit a zidi un turn la locul cel mai înalt al pustiei răsăritului, despre apusul lavrei lui, ca de 30 de stadii, vrând a se îndulci acolo mai des de dumnezeiasca lui învățătură. Și a trimis pe Cosma, păzitorul Crucii, și pe Atanasie horepiscopul, spre căutarea lui, care venind în lavră și negăsindu-l, fiindcă auzise că s-a dus la Ruva, s-au dus către dânsul, având și pe marele Teoctist, și rugându-l mult și de-abia înduplecîndu-l, l-au adus în turnul cel zidit, în care loc s-a întemeiat locașul lui Sholarie. Ea văzându-l pe sfântul, și închinându-se cu bucurie, i-a zis: „Acum am cunoscut că Dumnezeu a cercetat ne-vrednicia mea prin venirea ta de față”.
Sfântul bătrân binecuvântând-o, i-a zis: „Ia aminte, fiică, de acum înainte; pentru că fiind răpită de viclenia lui Teodosie, ți s-au întâmplat în Italia cele rele și vrăjmășești, deci, depărtează-te de pricină cea fără de cuvânt și primește celelalte trei sfinte și a toată lumea soboare, adică cel adunat în Niceea împotriva lui Arie, cel adunat în Constantinopol împotriva lui Macedoniu și cel adunat în Efes mai înainte împotriva lui Nestorie; apoi primește hotarul cel glăsuit de soborul a toată lumea, adunat în Calcedon, și depărtându-te de împărăția lui Dioscor, unește-te cu Iuvenalie, episcopul Ierusalimului”. Zicând acestea, apoi rugându-se și binecuvântând-o, s-a dus.
Ea, minunându-se de faptă bună a sfântului bărbat, a împlinit cu lucrul cele de dânsul grăite, primindu-le ca din gura lui Dumnezeu; pentru că intrând îndată în sfânta cetate, prin înștiințarea lui Cosma și a lui Anastasie, iar preoții unindu-se cu arhiepiscopul, s-au împărtășit cu soborniceasca Biserică și mulțime multă de mireni și de monahi, care se rătăcise prin pilda lui Teodosie, dar care acum s-au întors către soborniceasca împărtășire. Iar din cei doi arhi-mandriți, Elpidie lepădând amăgirea, s-a unit cu Biserica; însă Gherontie rămânând în cea mai dinainte împotrivire, fără cuvânt a lăsat în urma sa popor destul, împreună cu doi monahi, Marcian și Roman, care au ieșit din soborul lui Elpidie, rămânând întru amăgire, din care cel dintâi a alcătuit viață de obște lingă Sfântul Betleem, iar celălat, lingă satul Tecca.
FericitaEvdochia chemând pe frații păzitorului Crucii, în lavra marelui Eftimie, i-a pregătit a se hirotonisi preoți ai Bisericii Sfintei Învieri. Luând și pe Gavriil, l-a făcut egumen al cinstitei biserici a Sfântului întâiului Mucenic Ștefan. Iar Hrisip a lăsat în Sfânta Înviere multe scripturi, vrednice de toată primirea. Apoi, fericită Vasa chemând pe Andrei, fratele lui Ștefan, episcopul Iamniei, din lavra marelui Eftimie, l-a așezat egumen al muceniciei celei zidite de dânsa, adică a Sfântului Mina.
În anul 82 al vârstei marelui Eftimie, a venit la dânsul fericitul Sava, rugându-l a rămânea lingă dânsul; iar marele Eftimie primindu-l, l-a dat ucenicului său Domețian, care după aceea chemându-l, i-a zis: „Nu este drept fiule, fiind tânăr, a rămâne în lavră, pentru că celor tineri mai vârtos le folosește viața de obște”. Căci marele Eftimie se ferea foarte mult a primi în lavra sa tineri fără barbă, pentru ispitele celui viclean; deci l-a trimis la fericitul Teoctist, împreună cu unul din părinți, zicând: „Primește pe acest tânăr și ia aminte de dânsul; căci precum văd, voiește a spori în petrecerea monahicească”.
Această prorocie n-a greșit, pentru că fericitul Sava mult s-a silit și s-a auzit numele lui de la marginile locurilor noastre până în alte părți, ale cărui laude și isprăvi nu este cu putință a le scrie în treacăt. Ci, de este plăcut lui Dumnezeu, vom povesti puține despre dânsul în altă parte. Pentru că nici mie nu-mi este iertat a ascunde faptele plăcute lui Dumnezeu și petrecerile lui cele istorisite mie de cuvioșii bărbați; nici nu este drept ca viața păgânilor a se cinsti cu pomenirile, iar cei ce lângă noi au văzut dreapta credință, să se lase tăcerii și uitării.
În vremea aceea, Leon (457-474), iubitorul de Hristos, luând împărăția lui Marcian (450-457), un oarecare Timotei, cu porecla Eluros (adică mita sălbatică), a tulburat cetatea alexandrinilor; căci omorând în baptisteriu pe Proterie, întâiul șezător al cetății, a răpit scaunul cel patriarhicesc. De atunci, umplându-se de gâlceavă toată egipteneasca povățuire, doi pustnici vrednici de pomenire, ieșind din Nitria, au venit în Palestina, atrăgându-se către purtătorul de duh Eftimie, din cauza veștii cea dată de dânsul pretutindeni, și au rămas la dânsul fiecare într-o colibă separată; unul era capadocian cu neamul, iar cu numele Martirie, celălalt era Ilie, fiind din Arabia.
Pe acești doi foarte mult iubindu-i Eftimie, cel cu mintea luminată, mai des îi îndemna la vorbire; apoi având ochii prevăzători, mai înainte vedea că scaunul Sfântului Apostol Iacob aveau să-l aibă la vremea sa, fiecare dintr-înșii. Pe aceștia îi luă împreună cu sine în pustia lui Cutila și a lui Ruva, la paisprezece ale lunii ianuarie și petreceau acolo cu dânsul până la sărbătoarea Floriilor, având cu ei pe pururea pomenitul Gherasim și pe ceilalți pustnici, care veneau în toate duminicile și din mâinile marelui Eftimie se cuminecau cu preacuratele Taine. Dar fiindcă chiliie lavrei erau foarte strâmte și fără îndestulare, pentru că astfel poruncise marele Eftimie a se face acestea, trecând o vreme oarecare, iar Ilie pogorându-se lingă Ierihon, și-a zidit chiliile afară din cetate, unde acum s-au întemeiat mănăstirile lui cele sfinte și strălucite. Iar Martirie găsind o peșteră spre apusul lavrei, ca la 15 stadii, se liniștea într-însa, unde a și alcătuit o mănăstire prea strălucită.
În anul 83 al vârstei marelui Eftimie, Iuvenalie, arhiepiscopul, împlinind 44 de ani în patriarhie, a ajuns la sfârșitul vieții. Iar Anastasie, cel de multe ori pomenit, s-a suit prin alegerea a tot poporul pe scaunul lui Iacob, la începutul lunii iulie. Acesta având scaunul și de proorocia marelui Eftimie aducându-și aminte, pe Fid, care mai înainte se pogorâse cu dânsul la lavră și auzise proorocia, l-a făcut anagnost și l-a hirotonisit diacon al Sfintei Învieri; apoi l-a trimis cu păzitorul crucii la marele Eftimie, înștiințându-l împlinirea proorociei și rugându-l a se pogorî și a-l săruta.
Marele Eftimie i-a arătat aceasta, zicând: „Mie-mi este plăcut, preacinstite părinte, a mă îndulci de-a pururea de a voastră petrecere aici; însă dacă mai înainte vă primeam și nicidecum nu mă supăram, acum covârșește a mea neputință venirea fericirii voastre. Deci, rog pe a voastră sfințenie a nu se osteni către a mea smerenie. Iar de poruncești a veni, primesc cu bucurie și de vă voi primi pe voi, pe tot cel ce va veni îl primesc, deși nu mai este cu înlesnire a ședea în locul acesta”. Acestea auzindu-le arhiepiscopul, a deslușit, zicând: „Dacă îl necăjesc pe dânsul, nu mă voi duce”.
Terevon, fiind căpetenia saracinilor și ducându-se la Bostra pentru o nevoie ce i se întâmplase, a căzut într-o ispită. Pentru că, fiind pârât de un oarecare boier și de cel ce cârmuia dregătoria cea de acolo, a fost ținut o vreme. Și aceasta cunoscând-o marele Eftimie, scrie de trei ori fericitului Antipatru, celui ce atunci îndrepta Biserica Bostrenilor și razele cunoștinței de Dumnezeu pretutindeni le trimitea, punând sârguința a liberă pe Terevon din legături, trimițând cu scrisori pe Gaian, fratele lui Ștefan, episcopul Iamniei. Iar cel între sfinți Antipatru, primind scrisorile marelui Eftimie, liberând pe Terevon de toată nevoia și de drum pregătindu-l, l-a trimis la marele părinte; iar pe Gaian ținându-l, vrând a avea lângă dânsul neamul lui Eftimie, l-a hirotonisit episcop al cetății Midavenilor.
FericitaEvdochia a zidit multe biserici lui Hristos, iar mănăstiri și case pentru scăpătați și bătrâni a făcut câte nu este cu putință a le număra. Una din bisericile cele zidite de dânsa este în preajma locașului marelui Eftimie, ca la 20 de stadii, numindu-se a Sfântului Petru. Întru aceasta poruncind a se face o groapă mare în zilele Sfintei Cincizecimi, s-a dus să cerceteze lucrul gropii, și căutând, a văzut lavra marelui Eftimie lățită, având chiliile cele monahicești împrăștiate în pustie; și umilindu-se foarte mult și gândind la cuvântul acela al Scripturii, care zice: Cât sunt de frumoase casele tale, Iacobe, și corturile tale, Israile, a trimis pe egumenul Sfântului Ștefan, adică pe Gavriil, către marele Eftimie, rugându-l a veni și a dobândi rugăciunea și învățătura lui. Iar marele Eftimie i-a arătat Evdochiei, zicând: „Pe mine în trup a mă vedea să nu aștepți. Iar tu, o ! fiică, ce te îngrijești pentru multe? Căci socotesc despre tine că mai înainte de iarnă către Domnul te vei duce. Deci, în vara aceasta să te pregătești de ieșirea din viață, apoi pe mine să nu mă pomenești nici în scris, nici nescris, ci când vei merge către Stăpânul tuturor, acolo pomenește-mă, ca, cu pace, și pe mine să mă ia, când El voiește și cum voiește a Lui iubire de oameni”.
Acestea auzindu-le fericita, s-a întristat foarte, mai ales pentru cuvântul care a zis să nu mă pomenești în scris, pentru că vrea a-i lăsa cu diată un venit mare. Apoi, cu alergare mergând spre sfânta cetate, chemând pe arhiepiscop și povestind cele grăite de marele Eftimie, neîmplinită fiind biserica Sfântului Ștefan, întâiul mucenic, a pregătit-o de a se sfinți în 15 zile ale lunii iunie; și la acestea mult venit a afierosit, apoi a așezat domn a toată ocârmuirea pe Gavriil. Deci, se ducea împrejur la toate bisericile cele de dânsa zidite, sfințindu-le și fiecăreia afierosind destul venit. Iar patru luni împlinindu-se după sfințire, cu dreaptă credință și cu plăcere de Dumnezeu așezându-se în mâinile lui Dumnezeu, și-a dat duhul, în luna lui octombrie, în douăzeci de zile, în al patrusprezecelea indicțion.
În anul al nouăzecilea al vârstei marelui Eftimie, marele nostru părinte Teoctist s-a îmbolnăvit de o grea boală și a murit, în a treia zi a lunii septembrie, la începutul indictionului al cincilea, bătrân și plin de zile. Deci, sfințitul Eftimie pogorându-se a-l cerceta pe dânsul și văzându-l greu bolind, apoi îngăduind câteva zile după ce și-a sfârșit alergarea și către Dumnezeu s-a dus de trei ori fericitul, l-a îngropat. Iar arhiepiscopul Anastasie, cunoscând că fericitul Teoctist s-a săvârșit și că marele Eftimie șade la îngropare, după ce s-au coborât moaștele cinstitului părinte în pământ, arhiepiscopul săruta mâinile Sfântului Eftimie, zicând:
„De multă vreme pofteam a săruta mâinile tale; și iată că m-a învrednicit Dumnezeu. Acum te rog, cinstite părinte, mai întâi a te ruga lui Dumnezeu ca proorocia ta cea cu mine împlinită, până în sfârșit a se păzi; iar după aceea, a-mi scrie și a porunci cele ce-ți vor părea”. Iar marele Eftimie, cu cuviosul dar dat lui de Dumnezeu, răspundea: „Aceasta eu pe fericirea ta o rog a mă pomeni întru mijlocirile către Dumnezeu”. Iar arhiepiscopul a zis: „Aceasta mai vârtos o cer eu și nu încetez cerând, pentru că știu lucrarea dumnezeieștilor daruri ce sunt întru tine, și am văzut puterea acestora”. Iar bătrânul cu smerită cugetare răspundea: „Iartă-mă, cinstite părinte, și rugat fiind să ai grijă de această mănăstire”. Arhiepiscopul zise: „Chiar fericitul Teoctist fiind în viață, tu apărai locul acesta și pentru Hristos, din sălbatic l-ai făcut sfânt, cu puterea darului Sfântului Duh celui dintru tine; deci, acum ție înainte aduc laudă”. Acestea zicând arhiepiscopul și ziua bună luându-și de la dânsul, s-a suit la locul său.
Marele Eftimie judecind pe Marin, unchiul lui Terevon, că este îmbunătățit și vrednic a povățui suflete către dumnezeiasca voie, deci, așezându-l egumen al locașului, a venit în lavra sa. Marin rămânând vreme de doi ani la egumenie, s-a sfârșit. Și pogorându-se marele Eftimie, a pus pe Avva Marin în racla marelui Teoctist; iar pe un oarecare Loghin, vrednic de laudă, l-a așezat egumen al locașului.
Iar după sfârșitul marelui Teoctist, episcopul Schitopolei, Olimpie, sfârșindu-se, se hirotonisește Cosma, păzitorul Crucii, episcop al acelei mitropolii și Hrisip ia în mâini slujba păzitorului Crucii, ca proorocia marelui Eftimie pentru aceasta să se împlinească. Pentru care și mie păcătosului mi-a venit a zice stihul acela al Scripturii: Căci nu va face Domnul Dumnezeu lucrul, de nu-l va descoperi către robii Săi, proorocii. Deci, fericitul acesta Cosma a strălucit mult în a doua eparhie a palestinenilor, întărind 30 de ani biserica cea de acolo și luminând-o după putere. Iar fratele acestuia, Hrisip, 12 ani a slujit nevinovat întru păzirea cinstitei Cruci, făcându-se minunat scriitor.
Asemenea încă și Gavriil preotul, cum s-a zis, al Sfintei Învieri, și egumenul Sfântului Ștefan, 24 de ani petrecând, zidindu-și o mănăstire mică în valea cea de la răsărit a cinstitului munte al Sfintei Înălțări, se ducea acolo de la a opta zi a dumnezeieștilor Arătări (adică Botezul Domnului) și se liniștea până la sărbătoarea Stâlparilor, după predania Sfântului părintelui nostru Eftimie; și sfârșindu-se în aceeași mănăstire, în zilele postului Patruzecimei, a fost îngropat acolo, fiind de 80 de ani, și purtător de semne arătându-se. Și fiind foarte isteț și iubitor de învățătură, a învățat a grăi drept și a scrie după glasul romanilor, al elinilor și al sirienilor. Acestea s-au zis despre ucenicii marelui Eftimie; iar acum mă întorc să spun despre părintele nostru.
Mi-a povestit Cuviosul Ioan, episcopul și sihastrul, cum și părintele Talaleu preotul, zicând: „Odată, noi fiind în pustie, ne-a povestit fericitul Sava, zicând că atunci când eram în chinovie, după adormirea fericitului Teoctist, m-am suit împreună cu părintele Loghin, egumenul nostru, la marele Eftimie, în luna lui ianuarie, pentru ca să-l petrecem spre pustie; și osârdnic văzându-mă, m-a luat și pe mine cu el. Apoi, făcând în Ruva câteva zile, împreună cu Martirie și cu Ilie, fiind acolo cu noi și cel între sfinți Gherasim, apoi luându-mă pe mine și pe fericitul Domețian, marele Eftimie s-a dus spre cea mai dinăuntru pustie; și când pe aceasta o treceam, am venit la niște locuri fără apă, hrănindu-mă cu rădăcini de melagri. Iar eu fiind încă neispitit de petrecerea în pustie, am însetat foarte, încât nu mai puteam să umblu; iar marele Eftimie întorcându-se și văzându-mă leșinând, s-a milostivit și despărțindu-se de noi ca de o azvârlitură de piatră, a căzut cu fața la pământ, rugind pe Dumnezeu și zicând: „Doamne, Dumnezeul puterilor, dă apă în pământ însetat, potolind setea fratelui”. Și după rugăciune, luând sapa cea mică, pe care o purta pentru rădăcinile melagrilor, s-a apucat a săpa puțin. Deci, cum s-a arătat apă, m-a chemat și mi-a arătat-o; apoi bând și viindu-mi în mine, am slăvit pe Dumnezeu, care lucrează prin sfinții Săi niște minuni ca acestea”.
Pe lângă altele câștigate de marele Eftimie, i s-a dăruit lui și aceasta: a cunoaște mai înainte ziua adormirii sale și ce se va întâmpla locului său. Deci, eu nu voi pregeta a descoperi luminat și povestirile părinților privind adormirea lui. Într-a opta zi a dumnezeieștilor Arătări, în care era mai ales obiceiul lui a ieși spre pustie, adunându-se cei ce așteptau a-l petrece și cei ce ieșeau împreună cu dânsul, între care erau Martirie și Ilie, și văzând că nici n-a rânduit, nici n-a pregătit, precum era obiceiul lui, i-au zis: „Nu ieși mâine, cinstite părinte?”. Sfântul a răspuns, zicând: „Rămân săptămâna aceasta și sâmbăta de cu noapte ies”. Deci, mai înainte a înștiințat sfârșitul său. Iar marți a poruncit a se face priveghere de toată noaptea pentru pomenirea Sfântului nostru Antonie, în care priveghere luând preoții în diaconion (veșmântărie) le-a zis: „De acum altă priveghere nu mai fac cu voi în acest trup, pentru că m-a chemat Dumnezeu. Deci, ieșind, trimiteți la mine pe Domețian și adunați la mine dimineața pe toți părinții”.
Și toți la dânsul adunându-se, el a zis: „Frații mei iubiți, eu merg pe calea părinților mei, poruncile acestea păziți-le: ca început și sfârșit a toată lucrarea bună, dragostea cea curată prin tot lucrul câștigând-o, căci ea este împreună legătură a desăvârșirii. Pentru că, precum nu se poate mânca pâinea fără sare, astfel este cu neputință fapta bună fără dragoste. Pentru că toată faptă bună prin dragoste și smerită cugetare se întărește de ispitire și de vreme; adică smerita cugetare înalță, iar dragostea nu o lasă, din înălțime a cădea, de vreme ce s-a spus: Cel ce se smerește pe sine, se va înălța; iar dragostea niciodată nu cade. Și mai mare este dragostea decât smerita cugetare. Căci pentru dragostea cea către noi S-a smerit pe Sine Dumnezeu Cuvântul, făcându-Se ca noi. De aceea, suntem datori necontenit de bunăvoie a ne mărturisi Lui și a-I aduce laude și mulțumiri, mai ales noi cei despărțiți de lucruri lumești; și nu numai pentru datoriile cele pentru El, dar și pentru însăși viața noastră, astfel fugind de tulburarea cea lumească. De aceea, curățenia sufletului, curățenia trupului și dragostea cea curată cu toată sârguința s-o aducem Lui”.
Și acestea spunându-le, îi întreba pe dânșii, zicând: „Pe care voiți a-l avea egumen?”. Iar ei cu împreună glăsuire au ales pe Domețian. Atunci marele Eftimie zise: „Aceasta nu este cu putință, pentru că Domețian nu rămâne după mine într-aceasta viață decât numai șapte zile”. Și spăimântându-se părinții că, cu îndrăzneală îi înștiința, de mai înainte ce are să fie, au cerut ca egumen pe un oarecare Ilie, econom al mănăstirii, care era ierihonean cu neamul. Iar marele Eftimie îi zice înaintea tuturor: „Iată toți părinții te-au ales părinte al lor și păstor.
Deci, ia aminte de sineți și de toată păstoria. Cunoaște mai întâi aceasta, că Dumnezeu a binevoit a se face această lavră de obște și aceasta se va întâmpla nu după altă vreme”. Și a rânduit în care loc trebuia a se zidi chinovia; apoi a spus despre alcătuirea ei și despre primirea de străini, despre sârguința pentru pravila cântării de psalmi, și pentru a nu se lenevi de frații cei întru necazuri, cum și de cei mai îngreunați de gânduri, ci a-i deștepta de-a pururea și a-i sfătui. Și acestea le zicea către cel ales ca egumen: „Propovăduiește tuturor, zicând: „Frații mei iubiți, poarta chinoviei ce o să se zidească să n-o închideți pentru tot omul, căci binecuvântare vă va dărui Dumnezeu. Poruncile mele păziți-le nevătămate, și de voi afla îndrăzneală către Dumnezeu, aceasta va fi întâia cerere pe care o cer de la El, ca eu să fiu cu duhul împreună cu voi, până în veci”.
Zicând acestea, i-a slobozit pe toți, afară de Domețian. Deci, rămânând în diaconicon (veșmântărie) în noaptea sâmbetei, a adormit și s-a dus la părinții săi, bătrân și plin de zile. Se mai zice despre dânsul că avea chipul îngeresc, deprinderea bună, obiceiul prea blând, iar înfățișarea trupului său era rotundă, luminoasă, albă și cu ochii frumoși. Dar era scund de statură și cărunt de tot, având barbă mare, ajungând până la pântece, și toate mădularele nevătămate. Pentru că nici ochii, nici dinții lui nu s-au vătămat, ci tare și osârdnic s-a sfârșit. Iar săvârșirea lui s-a făcut în douăzeci ale lunii ianuarie, în indictionul al 11-lea de la zidirea lumii, adică de la care vreme a început, prin mișcarea soarelui, a se număra, anul cinci mii nouă sute șaizeci și cinci (5965), iar de la întruparea lui Dumnezeu Cuvântul din Fecioară, anul patru sute șaizeci și cinci (465), după anii cei scriși de sfinții părinți Ipolit, cel vechi, și cunoscut al apostolilor Epifanie Cipriotul și Iron filosoful și mărturisitorul. Iar vremea vieții lui celei în trup este astfel: Din descoperire născându-se și de trei ani fiind s-a afierosit lui Dumnezeu, la începutul împărăției lui Teodosie cel Mare (379-395); și trecând toate treptele bisericești, a venit la Ierusalim, la 29 (douăzeci și nouă) de ani ai vârstei sale. Și făcând în pustie 67 de ani, în vremea lui Leon împăratul (457-474), la 16 ani ai împărăției lui a luat sfârșit viața lui.
Străbătând vestea în latura cea dimprejur, s-a adunat mulțime nenumărată de monahi și de mireni; dar nu numai atât, ci și prea-sfințitul arhiepiscop Anastasie luând mulțime de clerici și de mireni, împreună cu ostași, au venit la lavră, cu care era împreună Hrisip, Gavriil și Fid diaconul, și pustnicii cei de pretutindeni au venit împreună, din care unul era și dumnezeiescul Gherasim; și înspăi-mînta pe toți necurmarea minunilor. Deci, mulțime nemărginită alergând împreună, se oprea la acel sfințit trup de îngropare și ajungând la al nouălea ceas, ostașii, poruncindu-li-se de triarh, au împins mulțimea, și astfel de-abia li s-a dat cale dumnezeieștilor părinți să săvârșească cele legiuite pentru acel străduitor și mult pătimitorul trup cu laudele cele cuviincioase să-l așeze în sicriul cel bogat.
Lipsirea lui Eftimie le era tuturor pricină de multe lacrimi. Iar lui Martirie și lui Ilie mai mare durere li s-a adăugat și amar plângeau. Dar pe aceia mângâindu-i patriarhul prin Hrisip, păzitorul Crucii, și cu cele cuviinciose sfătuindu-i, le-a poruncit a veni mai des la dânsul. Iar pe Fid diaconul, lăsându-l în lavră, i-a poruncit să înceapă zidirea. La sfânta cetate întorcându-se, a trimis material și meșteri la lucru, ca acele fericite moaște ale lui Eftimie să fie puse într-un loc, ce se află bun și potrivit.
Iar Domețian, ucenicul Marelui Eftimie, ca un următor adevărat al vieții lui, slujind peste cinci zeci de ani sfântului, nu s-a depărtat deloc, ci a șezut lingă sicriu șase zile; ca unul care n-a prețuit viața cea de aici. Și trecând săptămâna, Eftimie i se arătă lui noaptea, luminat cu vederea, zicându-i: „Vino, îndulcește-te de slava cea gătită ție; pentru că iată ne-a dăruit Dumnezeu nouă a avea de obște și petrecerea cea de aici”. Domețian venind la pravilă, le-a vestit acestea fraților, și astfel și el întru bucurie și nădejdea bunătăților, ce aveau să fie a părăsit viața. Iar diaconul Fid, sîrguindu-se cu foarte multe mâini de oameni, peștera, care la început avea pe Eftimie, în casă bună și mare a desăvârșit-o, pe care a împărțit-o jumătate: parte pentru racla marelui părinte și alta având racle de preoți, de egumeni, și de alți cuvioși bărbați.
Și de vreme ce toate se săvârșiseră, lespedea de piatră care era să fie peste mormânt, încuietoarea și celelalte, câte se cuvin a împodobi biserica, le-a trimis îndată patriarhul de la Ierusalim. După aceea și însuși patriarhul s-a pogorât la lavră și acel trup sfânt al fericitului, cu făclii și cu psalmi încredințându-l mâinilor sale, la casa pe care el a înnoit-o, l-a mutat, și în sfânta raclă cu cinste l-a așezat; încât să nu se poată a se deschide cândva, nici a se lua ceva din moaștele sale iar cei ce veneau acolo cu credință, li se împlineau cererile. Astfel, în șapte zile ale lunii mai s-a făcut mutarea moaștelor; apoi luând pe Martirie cu sine și pe Ilie, în sfânta cetate iarăși s-au întors și i-a hirotonit preoți, numărându-i cu clerul bisericii Sfintei Învieri.
Iar acum este vremea a povesti de când lavra lui Eftimie s-a prefăcut în viață de obște. Dar este nevoie a lua puțin mai de sus cuvântul, ca astfel deslușit aflându-se, să facem povestirea. Trecând un an după sfârșitul marelui Eftimie, Leon cel Mare, iubitor de Hristos împărat, și-a săvârșit viața, lăsând pe Leon nepotul, care era încă prunc, ca diadoh (urmaș) al împărăției. După ce acesta puțin (474) a viețuit la împărăție, Zenon, tatăl lui, l-a urmat (474-475; 476-491). Apoi acesta, izgonit fiind de un oarecare Vasilisc, care a luat împărăția (475-476), a fugit în Isauria. Iar Vasilisc, apucând împărăția, a făcut scrisoare înconjurătoare împotriva dumnezeiescului sinod celui din Calcedon. Pe acesta rezemându-se partea cea rămasă a dezbinaților din sfânta cetate, și pe oarecare Gherontie, ca arhimandrit lor adăugindu-l, multe înnoiri împotriva Bisericii a făcut, și nu mai puțin decât cele îndrăznite mai înainte, în vremea lui Teodosie II (408-450).
După aceasta, în al cincilea an, a murit Anastasie, patriarhul Ierusalimului (458-478), începându-se acum luna ianuarie. Apoi, Zenon, întorcându-se, a prins pe Vasilisc, care încă ținea împărăția, și a câștigat iarăși conducerea pe care o pierduse (476-491). Atunci a luat scaunul patriarhiei Ierusalimului Martirie (478-486), cel pomenit de cuvântul meu de multe ori. Acesta, chiar împăratului Zenon și lui Acachie, partiarhul Constantinopolului (472-489), a scris despre cei dezbinați, despre hula acelora și despre eresul cel vrednic de îndepărtat; și lui Fid, diaconul, dându-i scrisorile în mină, nu puține i-a poruncit să spună și din gură.
Iar el, la Iope ajungând și suindu-se într-o corabie care plutea, a ajuns la marea Parților, întâlnindu-se cu furtună mare și vifor; iar la miezul nopții a pătimit stricare de corabie. Și acum aflându-se în primejdie, în mijloc de noian și de neluminare de noapte, văzând că piere, Dumnezeu dându-i un lemn din întâmplare, a înnotat deasupra acestuia, și deșteptându-se puțin dintr-o primejdie atât de mare, și-a adus aminte de minunatul Eftimie și îndată l-a chemat în ajutor pe acela, încât amândouă mâinile le întindea și de multe ori numele aceluia îl striga. Deci, lui, celui ce așa de rău se afla, i s-a arătat marele Eftimie venind pe mare și mergând pe valuri. Și văzându-l, deodată a căzut spaimă peste Fid și apoi l-a rugat să-l scape; iar Sfântul, cum avea și înainte obicei, i-a zis: „Nu te teme, eu sunt, Eftimie, robul lui Dumnezeu. Cunoaște dar, cum că nu este calea aceasta înaintea lui Dumnezeu. Pentru că, de nici un folos nu va fi maicii Bisericilor. Pentru aceasta ți se cade a te întoarce înapoi către cel ce te-a trimis pe tine și a-i spune lui despre mine, și nu te îngriji pentru despărțirea celor dezbinați. Pentru că nu va trece multă vreme și în vremea ierarhiei tale, va fi unirea; apoi cei din Ierusalim toți sub un păstor vor fi (care s-a și împlinit). Iar tu către a mea lavră se cuvine a merge și chiliile fraților chiar din temelie a le surpa, și chinovie de iznoavă a zidi, în locul unde ai zidit cimitirul meu. Pentru că nu lavră, ci chinovie îi place mai vârtos lui Dumnezeu”.
Acestea a poruncit Sfântul Eftimie lui Fid, cu rasa sa pe dânsul înfășurându-l. Iar el răpindu-se asemenea lui Avacum și din somn sculându-se, într-o clipeală la malul mării s-a întors. O! dumnezeiască iconomie! Și apoi în sfânta cetate s-a aflat. Astfel dar cu preslăvire la casa sa ajungând, căci a scos Dumnezeu acea rasă a lui Eftimie, cu care zbură atât de iute, ca cu niște aripi, pe mare. Acestea se cuvine a mai lua-aminte, pentru că urmează altă minune: Căci de oarecare mina răpindu-se rasa, nevăzută s-a făcut din mijloc.
Deci, venindu-și întru sine Fid și gândindu-se ce fel de cumplite nevoi îl ajunseseră cu viforul, întreitele învăluiri, noaptea, deznădăjduirea, și câte rele al acestei furtuni, apoi cum s-a făcut dezlegarea acestei primejdii; după aceea, văzând pe marele Eftimie, când el se îneca, și pe urmă cu rasa înfășurându-l și cum purtându-l prin văzduh, la casa sa l-a dus cu nesimțire. Acestea gândindu-le pentru sine și Fid cu spaimă, a zis: „Acum am cunoscut că marele Eftimie este adevărata slugă a lui Dumnezeu și de El trimițându-se, m-a scos pe mine din primejdii”.
Apoi, Fid a povestit maicii sale acestea. Iar ea cu dulceață ascultându-le pentru că iubea nu numai pe fiul, ci și pe Dumnezeu; și îndulcindu-se pentru povestirea celui mântuit, ea sfătuia pe fiu a împlini toate acestea. Însă după aceea Fid, mergând la patriarh, i-a vestit și lui toate. Și acela foarte mult înspăimîntîndu-se de povestirea cea mai presus de cuvânt, a zis: „Cu adevărat proroc al lui Dumnezeu este marele Eftimie și multă și nespusă îi este îndrăzneala către El. Pentru că cele despre lavră și înaintea noastră tuturor celor ce sunt martori, mai înainte le-a propoveduit, vrând întru Hristos a se săvîrși”. Acestea zicând, i-a încredințat lui Fid zidirea chinoviei, făgăduind însuși că-i va ajuta la lucru.
Deci, mâini multe de slujitori, de zidari și de meșteri luând Fid, s-a pogorât la lavră și a zidit chinovia; apoi împrejur a zidit-o și a întărit-o pe dânsa, iar biserica cea veche a făcut-o trapeză și mai din sus a zidit biserica cea nouă. După aceea, a zidit și un turn înăuntrul chinoviei, solid și frumos. Apoi a ajuns în mijlocul chinoviei a fi cimitirul. Și împlinindu-se zidirea chinoviei și împodobirea în trei ani, prin multe mâini și sârguințe, părinții voiau a o sfinți în aceiași zi întru care s-au mutat cinstitele moaște ale părintelui nostru Eftimie și s-au așezat în cimitirul cel nou. Dar se strâmtorau că nu aveau apă, pentru că dând puțină ploaie în cetate, sterna (groapa) nu avea apă; și venind luna mai (în acea pustie abia plouă iarna, precum știau cei de multă vreme), nu se aștepta ploaie.
Pentru aceasta, fiind în nedumerire egumenul Ilie și diaconul Fid, au spus lui Avva Loghin al locașului de jos și lui Avva Pavel, care era egumenul orașului, lui Martirie, să trimită dobitoacele de la amândouă mănăstirile, ca, împreună cu dobitoacele locașului lor, să aducă apă de la Fără, și se pregăteau să iasă noaptea de la toacă. În acea noapte s-a arătat fericitului Ilie marele Eftimie, zicându-i: „Ce fac dobitoacele astăzi?”. El a răspuns: „Se duc la Fără, pentru că nu avem apă”.
Atunci l-a certat, zicând: „Pentru ce lenevidu-vă, n-ați rugat pe Dumnezeu, puțin credincioșilor; nu va putea mâna Domnului să vă dea apă, Dumnezeu cel ce din piatră vârtoasă a scos apă poporului cel nesupus și grăitor împotrivă și însetat? Cel ce lui Samson a izvorât apă dintr-o falcă de măgar, nu vă va da și vouă, celor ce aveți trebuință? Cred că vă va da și vouă, dacă veți cere de la El cu credință, deci să nu trimiteți dobitoacele la apă, ci aruncați grija voastră spre Dumnezeu, că astăzi, mai înainte de ceasul al treilea, se vor umplea cele două gropi ale voastre”.
Deci, sculându-se și povestid vederea fericitului Fid și tuturor celorlalți, a trimis dobitoacele la locurile lor, și, pe când răsărea soarele, s-a ridicat un nor și s-a revărsat un nor de ploaie numai împrejurul mănăstirii și mai înainte de ceasul al treilea s-au umplut cele două gropi mari, apoi înadată a încetat ploaia. Arhiepiscopul Martirie, cunoscând minunea făcută, a venit la sfințirea mănăstirii cu multă îndestulare și s-a făcut priveghere cu strălucită lumină; apoi, făcând slujbă, a pus sub jertfelnic moaștele sfinților bunilor Mucenici biruitori Tarah, Prob, și Andronic. Atunci, fiind a șaptea zi a lunii mai, care era acum la al doisprezecelea an după sfârșitul lui Eftimie, și trecând câtăva vreme, i s-a încredințat diaconului Fid episcopia cetății, care se cheamă a Dorilor.
Un oarecare drumeț străin, fiind primit în mănăstire și ducându-se la biserică pentru rugăciune, și privind toate cele dintr-însa, apoi intrând la miezul nopții la mormântul sfântului și văzând tăblița de argint ce era deasupra lui, cu mâinile necurate a răpit-o, după cum spune cuvântul, și a fugit noaptea tâlhărește. Dar dintre toți cei din mănăstire nimeni n-a cunoscut furtișagul, ci le erau necunoscute cele întâmplate. Iar dimineața, Procopie, care era portar, și care mai dobândise de la sfântul mare vindecare, ducându-se de la poartă puțin mai înainte, a găsit pe străin, o! minune! stând înlemnit înaintea mănăstirii.
Nedumerindu-se și neavând ce să facă, a descoperit portarului taina, și acela l-a dus la mănăstire, și a făcut minunea să se mărturisească înaintea tuturor fraților care erau martori. Și povestea acel străin astfel: „Că a furat tăblița de argint a moaștelor, pe la miezul nopții, și a ieșit împreună cu dobitoacele; dar mergând foarte grabnic nu mai puțin decât treizeci de stadii, n-a mai putut trece hotarele mănăstirii”. Iar noi luând tăblița, ne-am minunat de puterea purtătorului de semne părinte. Iar bărbatului aceluia dându-i merinde, fiindcă era lipsit, i-am dat liberate.
Deci și eu nevrednicul robul lui, făcîndu-mi-se bine de multe ori de la dânsul sufletește și trupește și văzând facerile de bine cele ce izvorăsc din racla lui, înspăimîntîndu-mă cu mintea, mă gândeam la el, cum a trecut viața aceasta omenească și câte fapte a săvârșit Sfântul acesta Eftimie, care, bine placând lui Dumnezeu, a dobândit un dar ca acesta. Și de aici o dorință prea fierbinte mi-a venit, să învăț și să scriu petrecerea lui cea trupească. Și întrebam cu sârguință pe părinții purtători de Dumnezeu, cei mai vechi, din pustia aceasta, care s-au înștiințat cu dinadinsul despre Eftimie cel mare și o vreme s-au făcut împreună nevoitori ai întru tot lăuda-tului Sava. Și câte am putut afla și învăța de la fiecare dintre aceștia, nu numai minunile și petrecerile marelui Eftimie, ci și viețuirea și petrecerea celui între sfinți Sava, fiind în multe feluri de hârtii, le-am scris acele povestiri amestecate și nepuse în rânduială.
Trecând puțină vreme și adunându-se în Constantinopol sfântul sobor al cincilea a toată lumea (553), și anatematizîndu-se de dânsul învățăturile lui Origen și ale lui Nestorie, apoi cei ce locuiau mai înainte în lavra cea nouă ajutând celor ai eresului lui Origen, s-au depărtat de la soborniceasca împărtășire și din lavra cea nouă i-au gonit, în care au locuit drept slăvitorii părinți, după ce s-au dus aceia din lavra fericitului Sava și din alte binecredincioase și fără de prihană mănăstiri. Deci, atunci depărtându-mă de chinovie, cu socoteală și epitropia dumnezescului Ioan, episcopul și sihastrul, m-am sălășluit în lavra cea nouă, având cu mine hârtiile scrise despre Eftimie și Sava; și am rămas în această nouă lavră, liniștindu-mă doi ani, nedepărtîndu-mă de îndeletnicirea cu acele hârtii; dar începutul alcătuirii nu mă pricepeam a face, ca un neînvățat cu învățătura din afară și ca un neiscusit în dumneze-ieștile cuvinte și zăbavnic cu limba.
Dar Dumnezeul minunilor, cel ce a înfipt toată limba și celor netrecute le dă trecere, apoi lucrurile cele grele le netezește, și limbile gângavilor le face a grăi luminat, a făcut minune și cu a mea smerenie, prin ajutorul lui Eftimie și al lui Sava, slugile Sale, căci eu din nedumerirea cuvintelor, voiam a părăsi hârtiile. Deci, făcând rugăciuni prea fierbinți, într-una din zile, cum ședeam pe obișnuitul meu scaun și aveam hârtiile în mâini, pe la al doilea ceas din zi, fiind cuprins de somn, mi s-au arătat Cuvioșii părinți Eftimie și Sava cu podoaba cuviincioasă părinților și obișnuită lor, și am auzit pe cel între sfinți Sava zicând către marele Eftimie: „Iată Chiril al tău are hârtiile în mâini și arată sârguința prea fierbinte, dar trudindu-se atâta, nu putea face începutul alcătuirii”. Iar marele Eftimie a răspuns: „Cum va putea face alcătuire pentru noi, neavând încă darul de cuvânt rostitor întru deschiderea gurii”. Iar cel între sfinți Sava a zis: „Dă-i lui, părinte, darul”.
Înduplecîndu-se marele Eftimie și scoțând din sânul său un alabastru de argint cu miere, apoi scoțând miere din alabastru, mi-a dat de trei ori în gura mea. Iar cele luate în gură prin miere, erau în chip de untdelemn, iar gustul mai dulce decât mierea; și într-a-devăr a fost arătarea dumnezeiescului cuvânt, pentru că zicea: Cât sunt de dulci gurii mele cuvintele Tale, mai mult decât mierea! Încât eu deșteptându-mă din acea nespusă vedenie, încă având duhovniceasca mireasmă și dulceață pe buze și în gură, am început îndată înainte cuvântarea acestei scrieri de față. Și astfel, cu un dar ca acesta, am povestit cuvântul despre marele Eftimie, silindu-mă și de darul lui rezemându-mă, și făgăduința a o împlini; cum și cele despre viețuirea și petrecerea lui Sava, cetățeanul cel ceresc, întru al doilea cuvânt.
Rog dar pe amândoi, pe lângă darul cel dat, a face și mijlocire pentru mine și a cere curățirea greșelilor mele, ca să fiu păzit, eu, păcătosul și ticălosul, atât aici, cât și la învierea ce va să vie, ca să aflu milă înaintea scaunului lui Hristos; Căruia se cuvine slavă, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, în veci. Amin.
Părintele nostru între sfinți Chiril al Alexandriei (n. ca. 376/378, Alexandria – d. 27 iunie 444, Alexandria) a fost Patriarh al Alexandriei între 412-444, pe vremea când aceasta era la apogeul influenței și puterii sale în sânul Imperiului Roman.
Sfântul Chiril a fost un scriitor prolific, el fiind și protagonistul principal al controverselor hristologice din secolele al IV-lea și al V-lea.
A fost figura centrală a Sinodului de la Efes din 431 care a culminat cu îndepărtarea lui Nestorie din scaunul de Arhiepiscop al Constantinopolului.
Sfântul Chiril este unul din Părinții Bisericii și faima sa în lumea ortodoxă i-a adus numele de „Pecete a tuturor Părinților”.
Este prăznuit în Biserica Ortodoxă atât în ziua de 9 iunie cât și pe data de 18 ianuarie, împreună cu Sf. Atanasie al Alexandriei.
Sf. Chiril s-a născut în jurul anului 378 într-o localitate mică din Egipt, Theodosios, aproape de Malalla el Kobra din zilele noastre.
Fratele mamei sale, preotul Teofil, s-a ridicat până la importanta poziție de Patriarh al Alexandriei.
Rămânând în preajma fratelui ei, acesta a supravegheat buna educație a lui Chiril.
Educația acestuia, reflectată în scrierile sale, dovedește cunoașterea scriitorilor creștini ai vremii, printre care Eusebiu de Cezareea, Origen, Didim cel Orb precum și a scriitorilor Bisericii alexandrine.
Bogata sa corespondență cu Episcopul Celestin al Romei face dovada unei profunde cunoașteri a limbii latine.
Educația pe care a primit-o era specifică epocii sale: între 390-392, când avea 12-14 ani, a făcut studii de gramatică, între 393-397, de la 15 la 20 ani, a făcut retorică (științele umaniste de astăzi), și între 398-402 a făcut studii biblice și de teologie creștină.
A fost tuns citeț de către unchiul său Teofil în Biserica Alexandriei și, sub îndrumarea lui, și-a sporit cunoașterea și a urcat treptele ierarhice.
L-a sprijinit pe unchiul său în îndepărtarea sfântului Ioan Hrisostom din funcția de Arhiepiscop al Constantinopolului, problema fiind de ordin administrativ și nu doctrinar; de altfel, mai târziu Sf. Chiril a sprijinit întoarcerea Sf. Ioan Hrisostom, arătând curții imperiale puritatea doctrinei acestuia ca fiind opusă credinței neortodoxe a lui Nestorie.
După moartea patriarhului Teofil, la 15 octombrie 412, Sf. Chiril a fost proclamat și a devenit patriarh la 18 octombrie 412, în ciuda opoziției îndârjite a susținătorilor candidatului arhidiacon Timotei în atmosfera instabilă a Alexandriei.
Astfel, Sf. Chiril a fost succesorul Patriarhului Teofil în scaunul patriarhal al Alexandriei, având o poziție puternică și influentă, concurând-o pe cea de Prefect al orașului.
În primii săi ani de patriarhat a fost prins în problemele unui oraș cosmopolit în care animozitățile dintre diferitele partide creștine, evrei și păgâni luau adesea forme violente.
Acestea se suprapuneau pe fondul rivalității dintre Alexandria și Constantinopol și pe cel al conflictului dintre școlile alexandrină și antiohiană în ceea ce privește gândirea eclezială, evlavia și discursul teologic.
Aceste probleme s-au acutizat în 428 când scaunul din Constantinopol a devenit vacant.
Nestorie, ca reprezentant al partidului antiohian, a fost înscăunat ca Arhiepiscop al Constantinopolului la 10 aprilie 428 și a inflamat și mai mult spiritele susținând că termenul Theokotos (Născătoare de Dumnezeu) nu reflectă în mod adecvat poziția Fecioarei Maria în relația sa cu Iisus Hristos.
Astfel, Sf.Chiril și partidul alexandrin și-au încrucișat săbiile cu cei din partidul antiohian la curtea imperială.
După multe frământări, Augusta Pulcheria, sora mai mare a împăratului Teodosie al II-lea, l-a susținut pe Sf. Chiril împotriva lui Nestorie.
Pentru a-l îndepărta pe Sf. Chiril, Nestorie i-a sugerat împăratului să convoace un sinod ecumenic la Constantinopol.
Dar împăratul Teodosie a convocat sinodul la Efes, o regiune în care Sf. Chiril era apreciat.
După luni întregi de dezbateri, Sinodul din 431 a sfârșit prin a-l îndepărta pe Nestorie din scaunul său și a-l trimite în exil.
Sf. Chiril a murit la 9 iunie 444, dar controversele au continuat și în deceniile următoare, de la Sinodul tâlhăresc de la Efes din 449 până la Sinodul din Calcedon din 451, și chiar mult după acesta.
Teologie
Poziția teologică a sfântului Chiril în disputele hristologice din timpul său a fost subiectul multor studii și discuții, el fiind revendicat ca sfânt atât de Bisericile Ortodoxe cât și de Bisericile Orientale (monofizite).
Totuși, lucrările teologice ale reprezentanților acestor două familii creștine (a căror dialog teologic a fost oficializat în anul 1985) au confirmat că a existat o neînțelegere terminologică vizavi de termenul grec ”physis”.
Pentru sfântul Chiril, în formularea sa ”mia physis tou Theou Logou sesarkomeni”, termenul ”physis” se referea la Persoana lui Hristos Dumnezeu adevărat (Dieu Cuvântul) și Om adevărat. Termenul ”physis” este deci echivalent termenului de ”persoană” ales de Sinodul IV Ecumenic de la Calcedon, la care sfântul Chiril nu a participat pentru că murise între timp.
Moștenirea
Așa cum s-a spus mai sus, Sf. Chiril a fost un ierarh învățat și un scriitor prolific.
În perioada timpurie a activității sale în Biserică a scris câteva exegeze, printre care: Comentarii la Vechiul Testament, Tratat împotriva arianismului, Comentarii la Evanghelia după Ioan și Dialoguri despre Sfânta Treime.
În 429, în timpul când controversele hristologice au luat amploare, prin mulțimea scrierilor sale a ținut piept adversarilor săi.
Atât scrierile sale cât și teologia sa ocupă un loc important în tradiția Părinților și a Bisericii Ortodoxe până astăzi.
Opera Cultural-Misionară
Tâlcuire la Evanghelia după Sfântul Luca.
Despre Sfânta și de viață făcătoarea Treime.
Tâlcuire la cărțile proorocilor mici (Proorocul Sofronie, Iona, Zaharia).
Tâlcuire la cărțile proorocilor mici (Ioil, Amos, Avdie, Naum, Avacum).
Cuvântare către cuviosul și iubitorul de Hristos împărat Teodosie
Cuvântare către împărați și împărătese (către împărătesele cele cucernice).
Împotriva hulelor lui Nestorie, Împotriva antropofiților, Împotriva sinusiaștilor.
Scrisori, Dialogum cum Nestorio.
Tâlcuire la Sfântul Prooroc Isaia (pars II).
Traduceri de Constantin Daniel. Introducere și note de Ierom. Policarp Pîrvuloiu și Florin Filimon.
Imnografie
Tropar, glasul al VIII-lea:
Îndreptător credinței și chip blândeților, învățător înfrânării te-a arătat pe tine turmei tale adevărul lucrurilor. Pentru aceasta ai câștigat cu smerenia cele înalte, cu sărăcia cele bogate. Părinte Ierarhe (N), roagă pe Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.
Condac, glasul al IV-lea:
Împletiturile eresurilor rupând întru puterea lui Hristos, cu dumnezeiești cuvinte Biserica, Chirile, ai îmbogățit-o. Pentru aceasta și stai înainte cu cetele îngerilor, lui Hristos rugându-te, fericite, cu osârdie să dăruiască tuturor iertare de greșeli.
Alt condac, glasul al VI-lea:
Adâncul învățăturilor cuvântării de Dumnezeu, lămurit ne-ai izvorât nouă din izvoarele Mântuitorului, care îneacă eresurile, fericite, și turma nevătămată de întreitele valuri o păzește; că marginilor ești învățător, ca cel ce arăți cele dumnezeiești.
Iconografie
Dionisie din Furna arată Sf. Cuvios Chiril al Alexandriei se zugrăvește bătrân, pleșuv la frunte, cu fruntea și chipul netede, cu sprâncene mari, groase, rotunde, cu nas coroiat și nări groase, obrazul lat și buze groase; cu părul rar, gălbui, pe alocuri încărunțit; cu barbă lungă și deasă, despicată în două; poartă pe cap un acoperământ împodobit cu cruci.
Ţine în mână înscrisul: „Mai ales pentru Preasfânta, Preacurata, Preabinecuvântata și pururea Fecioara Maria.”.
Se mai zugrăvește împreună cu Sf. Atanasie al Alexandriei pentru pomenirea lor din 18 ianuarie și în icoana Sinodului al III-lea Ecumenic de la Efes, alături de ceilalți Sfinți Părinți de la acel Sinod, șezând pe scaune lângă împăratul Teodosie al II-lea.
Prin tradiție, păzitorii Ciumei, Sfinții Atanasie și Chiril (uneori numai Tănase) sunt protectori recunoscuți în cazul bolilor oamenilor sau ale păsărilor.
În calendarul popular, de altfel bogat în practici de magie terapeutică, ce se desfășurau aproape la fiecare sărbătoare, mai mare sau mai mică, sfinții-patroni ai bolilor nu ocupă un loc foarte mare.
Ca o caracteristică a lor putem menționa focalizarea sacralității în direcția stăpânirii unei singure afecțiuni de către fiecare dintre ei (excepție fac Pantelimon și Cosma-Damian).
Ca și vecinului lui, Haralambie, sfântului Atanasie îi este atribuită putere asupra Ciumei (Atanasia Ciumelor, Tănase de Ciumă, Tănase Ciumatu), eventual, cu o restrângere a activității la păsări („Ciurica Tanasia e rea de moartea găinilor“), în timp ce sfântului Chiril (care suferă o contaminare cu un sfânt situat la celălalt pol al calendarului – 15 iulie, făcând parte din alți Circovi! –, ambii numiți Chiril sau Chiric șchiopul) este făcut răspunzător de paralizie sau afecțiuni ale membrelor.
Considerăm interesant de semnalat și obiceiul împărțirii ofrandelor rituale, din care nu trebuie să lipsească turtele, adesea calde, unse cu unt și stropite cu zahăr, destinate a-l îmbuna pe demonul bolii sau pe sfântul protector.
Chiril, marele învățător al Bisericii, s-a născut în 378, la Mahalla, în Egipt [2]. Era fiul unui părinte nobil și credincios. Tatăl său era dinTheodosiou. Mama sa era originară din orașul politeist Memphis, străvechea capitală. Bunicii după mamă ai Sfântului erau creștini. Aceștia au murit, lăsând în urmă pe fiul adolescent Teofil și pe sora sa mai tânără (mama lui Chiril). În 362/363, în timpul domniei împăratului Iulian, Teofil avea în jur de 16 sau 17 ani. El și-a luat sora mai mică și a părăsit Memphisul, ducându-se în Alexandria. Teofil s-a înrolat în catehumenat. A intrat în atenția Arhiepiscopului Atanasie. Marele Arhiepiscop nu numai că i-a botezat pe cei doi orfani, dar i-a și luat sub protecția sa. Copila a fost încredințată unei comunități de fecioare, unde a rămas până ce a atins vârsta măritișului și s-a căsătorit cu tatăl lui Chiril. Cât despre inteligentul Teofil, Atanasie l-a luat în casa sa. Sub supravegherea lui Atanasie, Teofil și-a încheiat studiile și a intrat în rândul clerului. În ultimii trei ani ai Sfântului Atanasie, Teofil i-a slujit ca secretar. Avansând pe treptele ierarhice, într-un târziu, Teofil a urcat pe tronul Sfântului Marcu, pe 20 iulie 385. Nepotul său, micul Chiril, avea doar șapte ani, dar era pregătit pentru școală. Trebuie să amintim și faptul că Chiril avea mai multe surori; pe una dintre ele o chema Isidora [3].
Teofil l-a chemat pe fiul surorii sale, Chiril al nostru, la Alexandria, pentru ca să înainteze cu studiile și să-l inițieze în treburile Bisericii. Chiril a intrat sub tutela unchiului său de la vârsta de 12 ani. A primit o educație liberală, devenind foarte priceput și apreciat în filosofie și virtute. Era deplin versat în cărțile grecești și latinești. Încheindu-și școala primară, adolescentul Chiril și-a continuat studiile gimnaziale cu un grămătic. Programul materiilor cuprindea: studiul detaliat al literaturii clasice, incluzând și matematicile, muzica și astronomia. După această perioadă, a studiat retorica și filologia, așa cum o demonstrează greaca sa atică elaborată cu care își împodobește discursurile. Dar, în afara studiilor profane, el era dedicat și învățăturii duhovnicești. După studierea gramaticii și a retoricii la școala din Alexandria, sub faimosul exeget Didim cel Orb (†. 398), a început ciclul de studii avansate în dogma creștină. Stăpânea foarte bine Sfânta Scriptură. A dobândit o cunoaștere profundă a tradiției Bisericii primare, fiind el însuși un tutore al unei asemenea moșteniri. A fost printre primii care au inițiat metoda teologică creștină de a cita scriitori patristici anteriori[4]. Își dedica mare parte din timp cititului și meditației la cele dumnezeiești [5].
Sfântul Chiril la muntele Nitria
Timp de cinci ani Chiril a locuit în muntele Nitria, unde a practicat asceza și s-a curățitde patimi[6]. În cartea intitulată Everghetinos, este dată următoarea povestire despre ava Chiril: „Un frate, fiind bântuit de gândurile curviei, a întrebat pe ava Chiril, zicând: «Ce să fac, părinte?». și i-a răspuns Sfântul Chiril: «Dacă gânduri nu ai, ai faptă, adică dacă nu stai împotriva gândurilor, este dovedit că le faci pe dânsele, și nu te mai superi cu dânsele. Că cel ce împlinește cele ce-l sfătuiesc gândurile, cum va fi supărat de dânsele?». și a zis bătrânul Chiril către fratele: «Nu cumva obișnuiești să vorbești cu femeile?». și a răspuns fratele: «Nu, dar gândurile mele sunt vechi și noi, adică sunt amintiri care mă supără și idoli ai gândurilor». și i-a zis Sfântul: «Nu te teme de gândurile cele moarte, ci fugi de cele vii, și străduiește-te mai vârtos la rugăciune; prin cele moarte să înțelegi amintirile cele vechi, iar prin cele vii, vorbele cele de față»” [7].
Sfântul Chiril ca arhidiacon
Unchiul său, Teofil, intuind gradul de înțelepciune și virtute al nepotului, a decis să-l introducă în clerul Bisericii. A fost sfințit arhidiacon. Prin urmare, Sfântul a fost sădit în pășunea Bisericii lui Hristos ca un preafrumos și foarte parfumat crin, loc în care a înflorit prin curăție și toate celelalte virtuți. El revărsa către toți credincioșii dulce mirositorul parfum al înțelepciunii dumnezeiești.
Sfântul Chiril ca papă și patriarh
Când a adormit Teofil pe 15 octombrie 412, tot clerul și poporul, după trei zile de deliberări, cu o singură voce l-au socotit vrednic de scaunul episcopal pe Chiril, care era în vârstă de treizeci și patru de ani. El a fost alegerea lor bine cumpănită pentru noul patriarh al Alexandriei. Însă administrația Bizanțului a încercat să împiedice alegerea lui Chiril. Aceasta îl sprijinea pe arhidiaconul Timotei, în timp ce Chiril se baza pe sprijinul larg al Bisericii locale. În ciuda faptului că Timotei era susținut de garnizoana locală, cel ales a fost Chiril. Pe data de 18 octombrie 412, Sfântul Chiril a fost sfințit patriarh. Socrate Scolasticul scrie în Istoria bisericească: „O crâncenă luptă s-a ivit în privința numirii succesorului: unii doreau să-l așeze pe scaunul arhiepiscopal pe Timotei arhidiaconul; alții îl doreau pe Chiril, care era nepotul lui Teofil. Izbucnind o revoltă în rândul poporului din această cauză, Abundantius, comandantul armatei din Egipt, s-a alăturat lui Timotei. Cu toate acestea, au triumfat susținătorii lui Chiril. Așadar, în a treia zi de la moartea lui Teofil, Chiril a devenit episcop, beneficiind de o susținere mai mare decât avusese unchiul său vreodată. Începând de atunci, tronul episcopal al Alexandriei și-a depășit limitele îndatoririlor sacerdotale: și-a asumat administrarea treburilor lumești” [8].
Imediat după înscăunare, Chiril, urmând linia unchiului său, i-a alungat din Alexandria pe supărătorii eretici și schismatici novațieni. Teofil însuși evacuase templul lui Mithra și a dezvăluit misteriile sale sângeroase[9]. Statuia lui Serapis a fost și ea distrusă cu un topor, iar fortăreața păgânilor disperați a fost ocupată cu forța. Adeseori, partizanii idolatriei din Alexandria săvârșeau atacuri violente asupra cartierelor creștine, capturând creștini și supunându-i la torturi dacă nu vroiau să sacrifice. Astfel, Chiril a închis clădirea novațienilor, le-a confiscat tezaurul nelegiuit și l-a deposedat de proprietăți pe episcopul lor, Teopempt. Novațienii pot fi asemănați cu fariseii. și ei se dădeau pilde de conduită și se intitulau cei puri și drepți. În mod ostentativ, purtau veșminte albe care reprezentau puritatea vieții lor. Printre preceptele lor eretice, era și dogma potrivit căreia dacă cineva a căzut într-un păcat de moarte, un astfel de om nu ar trebui să mai vină la biserică. Ei susțineau că un păcat de moarte nu poate fi iertat decât printr-un botez nou. Nu permiteau a doua căsătorie, considerând-o adulter. De asemenea, săvârșeau din nou botezul celor care părăseau Ortodoxia și doreau să se alăture sectei lor.
Ereticul Novațian
Numele de novațian derivă de la Novațian șNovatianosț (m. 257/258), conducătorul schismei lor, un fost preot din Roma, din timpul domniei lui Decius (249-251). După moar-tea martirică a Papei Fabian în 250, Novațian a jinduit la tronul arhieresc al Romei. A fost rănit mortal de invidie atunci când a fost ales Cornelius în 251. Unul dintre impedimen-tele candidaturii lui Novațian era faptul că în tinerețe, când se lepădase de credință, el pri-mise doar un botez clinic [10], care nu i-a fost confirmat mai târziu. Deși aceasta era una dintre principalele acuzații la adresa lui aduse de Cornelius, Novațian a reușit totuși să fie primit în rândul clericilor. Atât de mare a fost dezamăgirea lui Novațian că nu a fost făcut Papă, încât s-a desprins de Biserica cea adevărată și a devenit dușman al lui Cornelius și al credin-cioșilor. Apoi, s-a alăturat partidului rigorist, care condamna atitudinea binevoitoare arătată față de acei creștini care făcuseră compromisuri cu păgânismul. Alianța lui Novațian cu această facțiune a dus la înălțarea lui ca pretendent la episcopia Romei. Fericitul Papă Cornelius adoptase politica reprimirii celor căzuți, dar care se pocăiseră, la sânul Bisericii. Erau creștini care, din cauza fricii și a caznelor, se lepădaseră de Hristos în timpul persecuției lui Decius. Dar simțind remușcare și regretând această lepădare, ei cereau să fie reprimiți în Biserică, precum Însuși Hristos îl reprimise pe Apostolul Petru, care s-a lepădat de El de trei ori, dar s-a pocăit cu lacrimi fierbinți. Pe de altă parte, Novațian, acest schismatic mândru, nu doar că a refuzat să-i reprimească pe lepădații care se pocăiau, dar, totodată, îl critica pe Cornelius. Novațian îl acuza că se află în comuniune și este prieten cu idolatrii. Am redat astfel câteva dintre ori-ginile fatale ale schismei și ereziei sale, care s-a răspândit în întreg imperiul [11].
După ce Patriarhul Chiril i-a alungat pe novațieni, a chemat ajutorul lui Dumnezeu pentru a alunga demonii care își făcuseră sălaș la Canopis, care se afla la câteva mile distanță de Alexandria. În apropiere de Canopis, era o așezare numită Menuthis (Manouthis) [12],locul unui altar păgân din vechime. Locuitorii din jurul lui Menuthis erau neliniștiți din cauza mulțimii de spirite necurate care împânzeau locul. De multe ori, când era încă în viață, Patriarhul Teofil se referea la Menuthis exprimându-și îndoita dorință: de a curăța locul de demoni și de a ridica un lăcaș în cinstea lui Dumnezeu. Cu toate acestea, el nu și-a putut concretiza intenția, fiindcă a întâmpinat multe obstacole.
Sfântul Chiril, succesorul cel de trei ori binecuvântat, a preluat proiectul lui pe cont propriu. și el, la rândul său, era conștient de influența puternică pe care încă o avea păgâ-nismul asupra poporului de rând, în special vrăjile cultului zeiței Isis. Cu râvnă înfocată, el L-a rugat pe Dumnezeu să-și reverse ajutorul și puterea dumnezeiască pentru a alunga spiritele necurate. Prin urmare, un înger al Domnului i-a apărut într-o viziune. El i-a spus patriarhului să ducă în acel loc cinstitele moaște ale Sfinților doctori fără de arginți Chir și Ioan[13] și, prin prezența acestora, puterea demonilor asupra acelui loc va fi îndepărtată. Sfântul bărbat nu a ezitat, ci a ascultat imediat de porunca îngerului. Numaidecât s-a pus pe treabă; a mutat moaștele Sfinților la Menuthis. A construit o sfântă biserică în cinstea lor. Așa cum am spus mai sus, exista la Menuthis un mare templu al lui Isis, unde se săvâr-șeau slujbe idolești celor devotați. După ce Sfântul Chiril a adus moaștele în micuța bi-serică din apropiere – o, minune! – duhurile necurate au părăsit acel loc. Drept urmare, acel loc a devenit o fântână care izvora lucrări de vindecare prin puterea și revărsarea dumneze-iescului har încredințat Sfinților fără de arginți. Mai mult, Chiril a compus rugăciuni de vindecare pentru a împiedica pe creștini să cadă în înșelare și să caute tămăduire la păgâni. Templul păgân de la Menuthis fusese un loc în care se aflau vindecători. Așadar, în acest nou altar creștin, Chiril a adus monahi. Era scopul patriarhului ca Biserica nu doar să supli-nească lipsa celor oferite de păgâni, ci să dăruiască ceva mult mai bun. Această atitudine a avut o mare influență asupra strategiei misionare creștine [14].
Evreii din Alexandria și prefectul Oreste
Prin harul lui Dumnezeu, bărbatul cel sfânt a alungat demonii cei nevăzuți și inteligi-bili din teritoriul său și s-a îngrijit de expulzarea dușmanilor vizibili și trupești ai lui Hristos și ai Bisericii Sale. Încă din ziua fondării orașului de către Alexandru cel Mare (356-323 î.Hr.), evreii se așezaseră în acest loc. Cu timpul au devenit numeroși. Aveau o adevărată istorie de atacuri ascunse și pe față îndreptate împotriva comunității creștine. Neîmpăcatul lor resentiment față de Hristos și față de creștini i-a incitat la săvârșirea mul-tor tulburări și violențe în oraș, care au dus la vărsări de sânge și chiar crime. Mai întâi, Chiril a hotărât să invite la el adunarea bătrânilor de frunte ai comunității iudaice. Pro-cedând astfel, el i-a sfătuit să-și împiedice oamenii de la comiterea faptelor rele și să adopte o judecată sănătoasă. Prea pătimași pentru chibzuință, acei membri de trei ori blestemați ai adunării s-au arătat încăpățânați. În loc să fie deșteptați de avertizarea sinceră a patriar-hului, ei s-au simțit iritați de recomandarea sa și situația s-a agravat. Ascultați cum au de-generat lucrurile.
În Alexandria se afla o biserică uriașă și foarte frumoasă, construită de Patriarhul Ale-xandru (313-328) [15]. Lăcașul era cunoscut sub numele de Biserica lui Alexandru. Cei mai josnici dintre iudei, extrem de nestăpâniți, au pus la cale să provoace haos în sânul co-munității creștine și într-o noapte, s-au înarmat. Îndemnați de demoni, ei s-au răspândit în oraș și au pornit să ridice străzile unde locuiau creștinii, strigând tare: „Biserica lui Ale-xandru arde!”. Auzind aceasta, creștinii s-au grăbit să stingă flăcările. Evreii le-au întins o cursă, așteptându-i pentru a-i ucide – unii au fost uciși cu sabia, alții împunși de sulițe, alții, tăiați de cuțite sau omorâți cu tot felul de arme; astfel, în nebunia din acea noapte, mulți creștini și-au pierdut viața.
Socrate Scolasticul descrie acel masacru nocturn: „Iudeii au convenit ca fiecare dintre ei să poarte pe deget un inel făcut din scoarță de palmier, pentru a se recunoaște între dânșii. Au stabilit să săvârșească în timpul nopții un atac împotriva creștinilor. Prin urmare, au trimis oameni pe străzi care să strige cum că biserica numită după Alexandru era cuprinsă de flăcări. Astfel, mulți creștini, auzind aceasta, s-au năpustit afară; unii se grăbeau într-o direcție, alții, într-alta, cuprinși de o mare neliniște, dornici de a salva biserica. Iudeii au nă-vălit asupra lor, ucigându-i, căci ei se recunoșteau deja unii pe alții datorită inelelor. În zori, autorii acestei atrocități nu au putut fi tăinuiți” [16].
Dimineața, când Sfântul Chiril a aflat despre îngrozitoarea faptă din acea noapte, a jelit cu amar. A cerut lui Oreste, prefectul orașului, pedepsirea evreilor. Deși prefectul era creștin,totuși avea dușmănie împotriva Sfântului. El nu a dat nici o pedeapsă, ba chiar i-a și ajutat pe evrei să-și acopere crimele. Dumnezeiescul Chiril, plin de sfântă râvnă, a luat cu sine o mulțime uriașă de creștini și a pătruns în cartierul unde locuiau evreii. Împreună au alungat pe mulți dintre aceștia din Alexandria. Casele lor au fost dărâmate, iar sinagoga a fost incendiată [17]. Mulțimea i-a izgonit pe evrei afară din oraș, iar unii chiar le-au jefuit bunu-rile. Astfel, evreii care locuiseră în oraș încă din timpul lui Alexandru Macedon au fost alungați din el, deposedați de orice bunuri și răspândiți în toate zările. După ce prefectul a aflat despre ceea ce s-a întâmplat, a fost cuprins de mânie împotriva patriarhului. Din acel moment, Oreste a început să le facă rău rudelor și prietenilor Sfântului.
Socrate consemnează: „Oreste era plin de o mare indignare în privința acestor lucruri și a fost peste măsură de mâhnit că un oraș de o asemenea întindere a fost părăsit deodată de o mare parte din populația sa. Prin urmare, a comunicat întreaga problemă împăratului. Chiril a scris și el împăratului, descriind purtarea strigătoare la cer a iudeilor. Între timp, Chiril a trimis anumite persoane la Oreste pentru a media o posibilă împăcare; căci acest lucru îl îndemnaseră și oamenii să facă. Atunci când Oreste a refuzat să asculte de sfaturile prietenești, Chiril a crezut că respectul față de religie îl va face pe Oreste să renunțe la dușmănie. Însă când nici aceasta nu a avut vreun efect împăciuitor asupra prefectului, ci a insistat într-o neîmpăcată ostilitate față de episcop, s-a petrecut următorul fapt” [18].
Unul dintre cei prigoniți de Oreste era grămăticul Hierax, un om cinstit și respectabil,pe care autoritățile l-au bătut fără de milă și l-au abandonat în amfiteatru. Socrate Scolasticul vorbește despre acest incident și de ușurătatea populației Alexandriei:
„Publicul alexandrin este foarte bucuros de zarvă, mai mult decât oricare alți oameni. Oricând apare vreun pretext, populația izbucnește în cele mai intolerabile excese; căci nicodată nu pune capăt turbulenței sale fără să verse sânge. S-a întâmplat de data asta că a apărut o nemulțumire în rândul poporului. Nu era ceva de importanță, ci un rău care devenise popular în aproape toate orașele, și anume, plăcerea pentru dansuri. Așadar, fiindcă evreilor le era interzis lucrul în sabat, ei și-au petrecut timpul nu prin ascultarea legii lui Moise, ci prin distracții specifice teatrului. Dansatoarele au adunat lume multă în jurul lor și, inevitabil, dezordinea s-a produs. Deși controlul asupra mulțimii a fost în bună măsură menținut de prefectul Alexandriei, Oreste, evreii au continuat să se opună acestor măsuri. și deși ei erau mereu potrivnici creștinilor, au fost stârniți la o mai mare ostilitate împotriva lor din cauza dansatoarelor. Oreste a făcut public în teatru un edict referitor la frecventarea spectacolelor. Oreste privea de mult timp cu nemulțumire puterea crescândă a episcopilor, fiindcă aceștia încălcau autoritatea încredințată lor de împărat.
Drept urmare, Oreste a poruncit ca Hierax ((un ucenic râvnitor al Sfântului Chiril), care era atunci prezent în teatru, să fie arestat deoarece evreii îl acuzau că ar fi incitat la răz-vrătire. Oreste l-a supus la cazne pe Hierax în mod public, chiar în teatru. Chiril, după ce a fost informat despre aceasta, a trimis după conducătorului iudeilor. I-a amenințat cu cele mai severe măsuri dacă nu se vor opri din molestarea creștinilor. Populația evreiască, la auzul acestor amenințări, în loc să pună capăt violențelor, a devenit mai furioasă. Au pus la cale comploturi pentru exterminarea creștinilor.” [19]
Astfel, de atunci a apărut o mare animozitate între Sfânt și prefect: arunci când Sfântul lua apărarea creștinilor, prefectul îi ajuta pe evrei. Drept rezultat, amândoi au trimis scrisori, care se refereau la această chestiune, împăratului Teodosie cel Tânăr (408-450) [20], așteptând hotărârea împărătească. Între timp, o altă tulburare publică s-a petrecut în Alexandria, care a provocat morți și o mare revoltă. Faptele s-au petrecut după cum urmează.
Filosoafa Hypatia
În acea vreme trăia o fecioară frumoasă și înțeleaptă, pe nume Hypatia, care preda filo-sofia neoplatonică în Alexandria. Ea era fiica lui Teonas filosoful, de la care învățase filosofie încă din anii copilăriei. A progresat atât de mult, încât i-a depășit în înțelepciune pe toți filosofii acelui timp, după cum se atestă în scrierile înțeleptului Sinesie, Episcopul din Cirene, care îi laudă erudiția, deși ea nu se număra printre creștini. Își păstrase fecioria neîntinată și nu dorea să se căsătorească, pentru a se ocupa în principal de cărțile de filosofie, fără să fie distrasă de alte lucruri. Așadar, veneau studenți serioși și oameni de prestigiu din numeroase părți pentru a o vedea și auzi pe filosoafa Hypatia. Într-adevăr, atât clerul, cât și conducătorii și poporul o cinsteau pe aceasta. Ascultau cu dragoste sfaturile ei folositoare și mustrările. Socrate Scolasticul comentează: „Urmând școlilor lui Platon și Plotin, ea explica principiile filosofiei auditorilor săi, dintre care mulți veniseră de departe pentru a-i asculta învățăturile. Datorită stăpânirii de sine și felului de viață liniștit pe care le dobândise ca urmare a cultivării minții, ea nu de puține ori apărea în public în prezența magistra-ților. Nu se simțea timorată nici în fața unei adunări de bărbați. Fiindcă toți bărbații, datorită extraordinarei sale demnități și virtuți, o admirau și mai mult” [21].
Acum, ea nutrea dorința de a-i împăca pe patriarh și pe prefect. Cu smerenie și umi-lință, s-a dus să vorbească cu fiecare în parte. Patriarhul încercase și în alte dăți să se împace cu Oreste. Prefectul, fiind nestăpânit și purtând ranchiună, a refuzat chiar și numai să audă de împăcare. Însă Hypatia, hotărâtă și netemătoare, a grăit cuvinte înțelepte și chibzuite, care l-au convins pe Oreste să se împace.
Aceasta a fost, așadar, relația Hypatiei cu Patriarhul Chiril și prefectul Oreste. Însă, pe când se întorcea acasă în trăsura sa, niște răzvrătiți, care nu doreau pacea obținută dintre patriarh și prefect, s-au năpustit deodată asupra ei și au răsturnat trăsura, trăgând-o afară pe Hypatia. Socrate Scolasticul scrie că ea „a căzut victimă geloziei politice care a triumfat în acea vreme. Fiindcă avusese numeroase discuții cu Oreste, a fost calomniată în rândul populației creștine cum că ea încerca să-l împiedice pe Oreste de la o împăcare cu episcopul. În consecință, unii dintre ei, înfierbântați de o cruntă râvnă habotnică (conducătorul lor fiind un anume Petru), i-au întins o cursă pe când se întorcea acasă. Au tras-o afară din trăsură și au dus-o în biserica numită Caesareum”.
Cuprinși de dușmănie lipsită de orice temei rațional, mișeii i-au smuls veșmintele și au lovit-o barbar și inuman cu țigle, provocându-i moartea. Dar ei nu s-au mulțumit cu diavoleasca faptă. O, iată barbaria și lipsa lor de milă! Pierzându-și mințile, ei i-au luat trupul și l-au tăiat în bucăți. Apoi, i-au ars membrele într-un loc numit Kynaro (Cinaron). Când această faptă a ajuns la cunoștința alexandrinilor, cu toții au jelit-o, și mai mult decât toți, studenții și filosofii. Zvonul alarmant a fost răspândit peste tot, provocând o mare disensiune între ale-xandrini, Biserică și patriarh. Nimic nu poate fi mai străin spiritului creștinismului decât în-găduirea masacrelor, a luptelor sau a faptelor de acest gen. Aceasta s-a petrecut în luna martie, în timpul Postului Mare, în al patrulea an din episcopatul lui Chiril, sub al zecelea consulat al lui Honorius și în al șaselea al lui Teodosie. Era anul 415 [22].
Monahul Amonius și prefectul Oreste
Vestea despre această dezordine de neiertat a ajuns și la Nitria, un loc populat de monahi. Cinci sute dintre ei, cuprinși de râvnă, au intrat în Alexandria pentru a-l ajuta și sprijini pe patriarh. În timp ce se aflau în drum spre cetate, ei s-au întâlnit cu prefectul care stătea în trăsură. Imediat monahii au adresat acestuia invective și epitete jignitoare, numindu-l pe Oreste elin păgân și idolatru. Oreste a presupus că această ambuscadă fusese pregătită de Chiril. Răspunzând abuzurilor lor, Oreste a zis: „Eu sunt creștin. Am fost botezat de Atikos, Episcopul Constantinopolului”. Cu toate acestea, monahii nu au dat atenție vorbelor sale. Unul dintre ei, pe nume Amonius, a aruncat cu o piatră în Oreste. A lovit capul acestuia cu putere și l-a umplut de sânge pe prefect. Toate gărzile, cu câteva excepții, au luat-o la fugă. Unii s-au aruncat în mulțime, fugind într-o direcție sau alta, te-mându-se să nu fie uciși cu pietrele. În acest timp, populația din Alexandria a alergat în apărarea guvernatorului Oreste, alungându-i pe călugări. Mulțimea l-a prins pe Amonius și l-a înfățișat lui Oreste. Adus în fața scaunului de judecată, a fost pe loc condamnat la pe-deapsă publică, în interiorul orașului. Gravitatea rănilor a provocat moartea monahului.
Nu a trecut mult timp și Oreste a făcut un raport împăratului despre cele petrecute. Când Patriarhul Chiril a aflat de această crimă, s-a întristat și a trimis să fie ridicat trupul mona-hului pe care l-a îngropat cu cinstea cuvenită. Chiril a făcut ca trupul acestuia să fie depus într-o biserică anume. De vreme ce a fost îngropat cu cinste, animozitatea dintre Chiril și Oreste nu a slăbit. De asemenea, patriarhul a trimis raportul său către împărat [23]. În scurt timp, neîncrederea a izbucnit ca urmare a unei alte întâmplări.
Evreii răstignesc un băiat creștin
Toate aceste împrejurări au dat încredere iudeilor, care fuseseră expulzați din Alexandria de către sfântul bărbat. În noua lor așezare, ei au construit o altă sinagogă. Aceste crime, atât de pline de ură față de Hristos și Dumnezeu, au încurajat următoarea faptă nelegiuită făcută pentru a batjocori și rușina pe Hristos și pe creștini. Dar fapta lor pizmașă a atras asupra lor pedeapsa meritată. Într-un loc numit Inmestar, așezat între Chalcis și Antiohia Siriei, evreii se amuzau în timpul unui eveniment sportiv. Se complăceau în beție și în tot felul de fapte necugetate. Îl batjocoreau într-una pe Hristos și pe creștini. Pentru a insulta Crucea și pe creștini, au pus mâna pe un băiat creștin. După ce au înălțat o cruce, copilul a fost dezbrăcat de haine și răstignit gol pe cruce. Ei nu l-au bătut în cuie, ci l-au legat cu frân-ghii. După ce l-au supus batjocurii și după ce l-au scuipat în față – așa cum făcuseră și părinții lor Domnului nostru, l-au bătut atât de tare încât a murit în mâinile lor. Într-adevăr, acel fericit copil a devenit un părtaș și imitator al Patimii Domnului. Nu a trecut mult timp până ce au aflat toți de acest incident șocant, care a provocat un conflict violent între evrei și creș-tini. Patriarhul Chiril a trimis un raport împăratului. Deși împăratul a întârziat să acționeze, el a judecat cu dreptate. A poruncit guvernatorului provinciei să-i găsească și să-i pedep-sească pe făptași. Astfel, iudeii din acea așezare au plătit pentru distracția lor nelegiuită și ticăloasă [24]. Mai mult, prefectul Oreste a fost depus din funcția sa. Prin urmare, tulbură-rile și scandalurile menționate mai sus s-au potolit. Sfântul, într-un chip plăcut lui Dum-nezeu, ca un păstor adevărat, a continuat să-și conducă turma cugetătoare cu chibzuință. Pentru scurtă vreme, Biserica a rămas în pace și netulburată.
Patriarhul Nestorie al Constantinopolului
Apoi, diavolul, dușmanul păcii, al adevărului și a tot ceea ce este bine, nu a lăsat pen-tru mult timp ca Sfântul sau restul creștinilor să se bucure în pace. O controversă violentă și de amploare a fost stârnită în 428, din cauza ereziei blasfemiatorului și necucernicului Nestorie, Patriarhul Constantinopolului, urmașul lui Sisinie I (426/427) [25]. Era necesar ca dumnezeiescul Chiril să apere credința împotriva lui Nestorie, care venise din Antiohia. La început, Nestorie părea devotat Ortodoxiei și neurzind nimic împotriva credinței. Dar, în inima sa, acest nefericit era un eretic. Nestorie și școala antiohiană batjocoreau titlul de Theotokos, adică „Născătoare de Dumnezeu”. Ei îl considerau drept un compromis făcut mitologiei păgâne și o blasfemie la adresa Dumnezeirii. Preferau expresia Hristotokos, adică „Născătoare de Hristos”. Cuvântul Theotokos a devenit astfel o piatră de încercare pentru hristologia ortodoxă.
Această erezie a fost propovăduită mai întâi de cei de un cuget cu Nestorie: cei mai importanți, Episcopul Dorotei, care a locuit împreună cu Nestorie, și preotul Anastasie. Ei au fost primii care au semănat semințele ereziei ca neghină în grâu. Încetul cu încetul, amă-nunte ale teologiei lor au fost dezvăluite. În timpul unei sărbători, în marea biserică din Constantinopol, Episcopul Dorotei vorbea poporului. Fără să roșească, el a rostit această blasfemie, spunând: „Cel care o va numi pe Maria drept Theotokos să fie anatema”. În acest timp, părintele Anastasie predica mulțimii,afirmând: „Să nu o numim pe Maria Thetokos, fiindcă Maria a fost o femeie din neamul omenesc, dintr-un trup de bărbat. Deci cum a putut ea să dea naștere lui Dumnezeu?” Când au ajuns la urechea popo-rului alexandrin, aceste cuvinte au stârnit tulburare. Oamenii erau și uimiți, și mâhniți. Într-adevăr, chiar și foștii lor Patriarhi, Alexandru (†. 328) și succesorul său, Atanasie cel Mare (cca 296-373), s-au referit la Fecioara Maria cu titlul de Theotokos. Astfel, dorind să fie mai lămuriți în privința acestui subiect, ei au înaintat problema Patriarhului Nestorie. Atunci, acest om lumesc, viclean și cu minte de iudeu, nu și-a mai putut ascunde otrava ereziei în inima sa. El și-a vărsat credința greșită pentru a-și atinge întunecatul scop. A rostit deschis blasfemia la adresa lui Hristos și a Născătoarei de Dumnezeu, spunând: „Eu nu vreau să-L numesc Dumnezeu pe Cel care a fost conceput în pântece de femeie și a lo-cuit acolo un anumit număr de zile și de luni, până ce a trebuit să fie născut. Nici nu vreau să numesc vreo femeie Theotokos, pe cea care a dat naștere unui Om cu același trup și fire ca a noastră”. S-a născut o dispută mare în tot Constantinopolul. Numirea a născut întrebarea dacă termenul synaphia, însemnând „legătură” ori „adunare”, sau termenul enosis, însemnând „unire”, ar fi mai potrivit pentru a descrie natura relației dintre Dumnezeirea și Omenitatea din Hristos. Nestorienii înclinau spre prima, alexandrinii spre ultima.
Din acel moment a luat naștere o mare rivalitate și dezbinare în popor. Unii erau îm-potriva ereziei lui Nestorie și i-au întors spatele, alții erau de acord cu el și i-au primit necu-viința. Afișe au fost puse pe zidurile bisericilor din oraș și predici au fost rostite împotriva Patriarhului Nestorie ca defăimătoral Născătoarei de Dumnezeu – Maria. Diviziunea aceasta nu s-a limitat doar la Constantinopol, ci s-a răspândit în întreg imperiul și a avut reper-cusiuni asupra fiecărei stări și clase sociale a ortodocșilor creștini, fiindcă Nestorie – cel închinător la om – și adepții săi și-au scris erezia în cărți și le-au semănat peste tot, chiar și în lăcașurile monahale din deșerturi. Omul acesta de trei ori blestemat, care și-a luat în râs mântuirea, i-a ademenit pe mulți alții, incluzând cler, monahi și mireni. Nestorie și-a continuat această crimă de sfâșiere a plinătății Bisericii, așa cum odată Arie a provocat confuzie în privința unității Bisericii. Nestorie a devenit promotorul a numeroase facțiuni.
Când a aflat de urmările îndepărtate ale ereziei, Sfântul Chiril s-a îngrijorat peste măsură. Ca rob credincios al lui Hristos și al Născătoarei de Dumnezeu, având o minte împodobită cu înțelegere, s-a pregătit pentru luptă, întocmai ca atleții înainte de a intra în arenă [26]. El și-a asumat provocarea și a ținut scutul ridicat pentru credință. Fără să primească vreo răsplată, Chiril a fost cu adevărat păstorul care s-a pregătit pe sine să alunge lupul cel gânditor (înțelegător) din mijlocul turmei sale cuvântătoare. Pentru Chiril, Fecioara Maria este podul între Dumnezeu și omenire. Ea este ghergheful prin care Duhul Sfânt a țesut veșmântul nesfâșiat al unirii. Prin ea, Hristos, Care este și Dumnezeu, și Om, a intrat în lume fără a-i nimici fecioria [27].
După cum îi cerea datoria, el a trimis mai întâi o scrisoare lui Nestorie. Cuprindea sfatul înțelept, potrivit căruia el trebuia să se lepede de concepțiile sale eretice, pentru că, prin revenirea sa la credință, s-ar fi îndreptat toți cei pe care i-a atras la necredință. Necinstitul Nestorie a primit epistola patriarhală. El nu numai că nu a vrut să se corecteze, ci, nepă-sător față de mântuirea sa, s-a învârtoșat și mai mult; atât de nepăsător s-a arătat față de scrisoarea Sfântului, încât s-a ocupat cu și mai multă grijă de răspândirea ereziei sale cât mai departe. Mai mult, pe cei din ceata clericală sau monahală care nu erau de acord cu erezia sa îi tortura în diferite chipuri. În mândria și barbaria sa, el considera că tradiția este un nimic. Îl considera eretic pe Sfântul Chiril și continua să semene în popor alte min-ciuni și calomnii. Oponentul de frunte cel mai apropiat de eparhia lui Nestorie era Proclu, Episcopul Cizicului [28], care o cinstea pe Născătoarea de Dumnezeu. Dar un luptător mai aprig avea să răsară în persoana Patriarhului Chiril, care nu dorea să audă vreun cuvânt rostit în detrimentul Născătoarei de Dumnezeu [29].
Istoricul Sfântul Teofan Mărturisitorul spune: „Când Chiril a aflat de blasfemiile lui Nestorie, i-a scris învățându-l și povățuindu-l ca pe un frate, să se abțină de la părerile sale greșite și să se agațe de dreapta credință. Dar Nestorie i-a răspuns într-un mod batjo-coritor și blasfemiator. Atunci, Chiril i-a scris lui Celestin, Papa Romei, despre Nestorie și i-a făcut cunoscute afirmațiile blasfemiatoare pe care i le scrisese Nestorie. Apoi, Ce-lestin i-a scris lui Nestorie, dându-i un termen limită de zece zile pentru a-și schimba părerile și pentru a se pocăi; dacă stăruia în erezia sa, el, ca preot, nu se va mai afla în comuniune cu ceilalți. Asemenea lui Celestin, și Chiril i-a scris lui Ioan, Arhiepiscopul Antiohiei, și lui Iuvenalie al Ierusalimului în privința lui Nestorie și a ereziei sale. Ioan i-a scris lui Nestorie, sfătuindu-l să-și abandoneze erezia, amintindu-i de afirmația Apostolului: „Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie” (Gal. 4, 4) [30].
Dându-și seama de încăpățânarea lui Nestorie, Sfântul Chiril i-a scris o altă epis-tolă, una dură de data aceasta, dorind să-i ia în zeflemea erezia. El scria: „Logosul, unindu-se pe Sine Însuși, într-un mod personal mai presus de înțelegere și de cuvânt, cu trup însuflețit și cu suflet viu, a devenit om și a fost numit Fiul Omului, și aceasta nu pur și simplu ca o favoare sau voință, și din nou, nici printr-o simplă asumare de către sine a persoanei umane; căci în timp ce firile care au fost aduse împreună în această adevărată unitate sunt deosebite, pentru amândouă a fost un singur Hristos și Fiu. Aceasta nu înseamnă că deosebirea firilor a fost înlăturată de această unire, ci mai de-grabă dumnezeirea și firea umană, prin negrăita și negrăita lor conlucrare întru unire, se complinesc într-Unul Domn, Hristos și Fiu”. Patriarhul a trimis scrisori clerului și curții împărătești [31]. Apoi a scris Papei Celestin I (422-432) [32] și celorlalți patriarhi despre cum Nestorie înfățișa Logosul ca două ființe separate strâns legate împreună [33]. Mai mult, el a trimis scrisori în diferite orașe și regiuni, s-a adresat episcopilor, guvernatorilor și con-ducătorilor. A scris pustnicilor și monahilor. După ce a alcătuit două tratate despre contro-versă, a trimis unul împăratului Teodosie și împărătesei Evdochia și un altul Pulcheriei, care manifesta un viu interes față de treburile Bisericii, și celorlalte surori ale împăratului.
Nu, cel de trei ori binecuvântat nu a fost nepăsător în privința datoriei sale de a scrie. În scrisorile sale, el demonstra din Sfânta Scriptură cât de stricăcioasă și vătămătoare de suflet era greșeala lui Nestorie [34]. I-a îndemnat pe toți să se păzească de această erezie ca de o otravă mortală. Chiril a înțeles autenticitatea trăirilor omenești ale lui Hristos. Deși Logosul și-a asumat limitele condiției Sale umane, El a făcut aceasta ca pe un act de putere, care nu Îi nega dumnezeirea Sa nemărginită. Chiril folosește cuvântul „iconomic” (oikonomikos) când vorbește de viața/trăirea lui Hristos. Hristos face unele lucruri dum-nezeiește și altele omenește, dar niciodată intermitent. Picioarele Sale omenești au pășit pe apă. Lazăr a ascultat de omeneasca voce a lui Hristos. Unirea este precum cea dintre crin și parfumul său. „El, Care singur a fost mai vrednic decât toți ceilalți, și-a pus viața Sa pentru noi toți și, pentru scurtă vreme, după o anume iconomie, a îngăduit morții să-I în-robească trupul. Dar apoi, fiindcă El este Viața, a nimicit moartea, refuzând să pătimească ceva potrivnic firii Sale proprii, și a făcut aceasta pentru ca stricăciunea să fie slăbită în trupurile tuturor ca, și astfel, stăpânirea morții să fie distrusă” [35]. Chiar și în limitele Sale ome-nești, Logosul era recognoscibil ca Dumnezeu. „Când El vorbește despre Sine Însuși într-un fel adecvat lui Dumnezeu: «Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl» (In 14,9), ne lasă să întrevedem firea Sa dumnezeiască și de negrăit… Pe de altă parte, când, fără a disprețui hotarele omenității, El le vorbește iudeilor: «Dar voi căutați să Mă ucideți pe Mine, Omul Care v-am spus adevărul» (In 8,40), noi, cu toate acestea, Îl recunoaștem pe El ca Dum-nezeu Logosul, în pofida hotarelor omenității Sale. Pentru că este necesar să credem că El, Care este Dumnezeu prin fire, S-a întrupat sau a devenit om însuflețit de un suflet rațional… ” [36] Logosul dorește să transfigureze și să ridice firea umană dincolo de stricăciunea în care a fost aruncată. „Atunci când El a devenit asemenea nouă, deși a rămas ceea ce era și înainte, El nu a osândit condiția noastră. Nu. De dragul iconomiei, El a primit, îm-preună cu limitările omenescului, toate aceste lucruri care țin de condiția umană. și nu a considerat aceasta ca pe ceva nevrednic de slava sau de firea Sa; căci, chiar și așa, El este Dumnezeu și Domn a toate.” [37] În alt loc el scrie: „El a primit ca povara noastră să fie a Lui și noi vedem în Hristos paradoxul ciudat și neîntâlnit al Stăpânului în chip de rob, al sla-vei dumnezeiești în nimicnicia omenească. Ceea ce era sub jug, în sensul de limitări ale omenescului, a fost încoronat cu cinste împărătească, și ceea ce era umil a fost înălțat la cea mai mare cinste. și totuși, Cel Unul născut nu a devenit om doar pentru a rămâne în li-mitele golirii (kenosis). Adevărul e că Cel care era Dumnezeu prin fire a trebuit să-și asume tot ceea ce a luat cu El prin actul golirii de Sine. În acest mod El a înnobilat firea omului în Sine Însuși, făcând-o părtașă la cinstea Sa dumnezeiască” [38].
Nestorie a fost declarat eretic de două sinoade: unul ținut la Roma, iar altul la Alexandria în 430. Papa Celestin i-a cerut lui Nestorie să semneze o retractare scrisă sau să se aștepte la depunere. Patriarhul Ioan al Antiohiei s-a oferit să mijlocească, dar el îl simpatiza pe Nestorie. El l-a încurajat pe Teodoret al Cirului să scrie împotriva lui Chiril.
Între timp, Sfântul Chiril a redactat cele Douăsprezece anatematisme [39] (Douăsprezece capitole) împotriva învățăturii eretice a Patriarhului Nestorie. Nestorie le-a tratat cu dispreț și s-a opus lui Chiril răspunzându-i cu douăsprezece contraanatematisme, țintind să lovească Ortodoxia cea adevărată. Erezia lui Nestorie se răspândea în fiecare zi tot mai mult și situația se agrava. Certuri aspre au făcut ca schisma în Biserică să se lărgească și mulți episcopi au fost seduși și nimiciți de stricăciunea ereziei.
Într-un sfârșit, împăratul Teodosie cel Tânăr a pus lucrurile la punct. El a decis să pună capăt scandalurilor din Biserica lui Hristos. Venise timpul ca grâul credinței să fie des-părțit de neghina greșelii lui Nestorie. Astfel, el a convocat un Sinod Ecumenic la Efes. Data a fost fixată pentru praznicul Cincizecimii din 431. Întâlnirea a fost rezervată doar mitro-poliților celor mai importante scaune.
Sfântul Teofan afirmă: „Nestorie, înțelegând că patriarhii nu vor trece peste aceasta în tăcere, de vreme ce Bisericile erau atât de tulburate, l-a convins pe împărat să trimită o scri-soare lui Chiril în care îl certa cu severitate. Deși Nestorie credea că prin aceasta îl va lovi pe Chiril, de fapt, el l-a stârnit mai mult. Uimit, Chiril i-a scris împăratului și surorilor aces-tuia despre credința adevărată și despre erezia lui Nestorie. Concomitent, a cerut să se țină un sinod ecumenic pentru examinarea canonică a problemei lui Nestorie. Prin urmare, Împăratul Teodosie a scris tuturor episcopilor de sub jurisdicția sa să se prezinte la Efes, fără întârziere, după Paște, afirmând că cel care nu se va înfățișa la sinodul de la Efes în sfânta zi a Cincizecimii nu va avea nici o scuză în fața lui Dumnezeu sau a noastră. Celestin al Romei i-a cerut lui Chiril al Alexandriei să-i țină locul în sinod, pentru că nu se putea prezenta din cauza dificilei călătorii pe mare din acea vreme” [40].
La Sinodul al III-lea Ecumenic, Nestorie a sosit cu șaisprezece episcopi și o escortă bineînarmată. Majoritatea episcopilor însă, împreună cu efesenii și cea mai mare parte a Con-stantinopolului, erau împotriva lui. Împăratul nu a putut participa, așa că l-a trimis pe co-mandantul trupelor de gardă, contele Candidian. Sfântul Chiril, podoaba cea mai strălucitoare a sinodului, s-a înfățișat însoțit de cincizeci de episcopi, cu un grup de clerici de rang mai mic, împreună cu monahi, servitori, marinari, toți sub stindardul Maicii Domnului și al Evan-ghelistului Marcu. A participat și Arhiepiscopul Memnon al Efesului [41], însoțit de patru-zeci de episcopi sufragani și doisprezece episcopi din Pamfilia. Poporul din Asia Mică era în asentiment cu Patriarhul Chiril și Arhiepiscopul Memnon. Patriarhul Iuvenalie al Ie-rusalimului a sosit împreună cu cincisprezece episcopi, care s-au alăturat pe loc facțiunii lui Chiril. Patriarhul Ioan și patruzeci de episcopi sirieni au fost reținuți de inundații, foamete și de revoltele iscate de această problemă. Din cauza bolii și a neputinței, Papa Celestin nu a putut fi prezent în persoană; i-a scris Patriarhului Chiril să-l reprezinte la întâlnirea sino-dală. De asemenea, a mai fost reprezentat de doi episcopi și un preot, care erau de partea lui Chiril: deși ei nu s-au amestecat în dezbatere, totuși au încercat să judece între partidele care se confruntau. Așadar, păstrându-și importanța rangului, Sfântul Chiril a deținut locul de frunte la întâlnirea sinodală atât ca Patriarh al Alexandriei, cât și ca reprezentant al Papei. Al doilea după el venea Patriarhul Iuvenalie, iar al treilea era Memnon al Efesului [42].
Sfântul Teofan, în Cronografia sa, ne informează: „Ioan al Antiohiei și episcopii răsă-riteni nu au luat în seamă limita de timp stabilită. Într-a șaisprezecea zi de la termen, când Ioan încă nu venise, a sosit Nestorie. În ziua de 20 iunie, a fost convocat sinodul cu Nes-torie, Chiril și prezidat de Iuvenal. Chiril reprezenta și pe Papa Celestin. În timp ce discutau despre Dumnezeu, Nestorie a zis cu mare îndrăzneală: Eu nu L-aș numi dumnezeiesc pe Cel care poate fi în vârstă de doi sau trei ani. și din acest motiv sunt nevinovat de sângele vostru. Din acest moment nu mă mai întorc la voi. Spunând aceasta, el a plecat însoțit de șase episcopi care îi urmau doctrina” [43].
Nestorie căuta să amâne deschiderea dezbaterilor, fiindcă aștepta contingentul sirian care simpatiza cu el. Sfântul Chiril a acționat rapid și, sprijinit fiind de episcopul Memnon, a anunțat că va deschide ședința sinodală pe 21 iunie, în fața a două sute de episcopi. Nestorie și Candidian au protestat și au sesizat fericiți posibilitatea de a pleca. Dar luni, pe 22 iunie, sinodul a fost inaugurat în biserica Sfintei Fecioare Maria. Nestorie a fost rugat pentru a doua și a treia oară să participe, dar a refuzat. Discuțiile au debutat fără el. Socrate scrie: „Partizanii lui Chiril, așadar, au început examinarea discur-surilor publice ale lui Nestorie pe care le rostise despre subiectul în cauză. După ce au de-cis, în urma unei repetate examinări, că documentele conțin blasfemii clare la adresa Fiului lui Dumnezeu, ei l-au depus pe Nestorie” [44]. Astfel, deținând rolul principal, Sfântul Chiril, împreună cu ceilalți părinți, l-au condamnat și l-au depus pe Nestorie în absența episcopilor sirieni. Depunerea lui a fost afișată pe clădirile publice și proclamată de crainici. Efesenii au fost încântați de hotărâre și au sărbătorit. Ei nu mai strigau ca în vechime: „Mare este Artemisa efesenilor!” (Fapte 19,28), ci: „Mare este Preacurata Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu!”.
Sfântul Teofan vorbește, de asemenea, despre aceste proceduri, afirmând că, după ce Nestorie a părăsit sinodul, „Partida lui Chiril s-a întrunit în ziua următoare și a trimis trei episcopi să-l cheme pe Nestorie, dar acesta a refuzat. De asemenea, când a fost chemat pentru a treia și a patra oară, el nu numai că nu a venit, ci a și poruncit ca emisarii să fie insul-tați și batjocoriți. Apoi, Sfântul și Ecumenicul Sinod, primind emisarii, adică episcopii care fuseseră batjocoriți, a hotărât împotriva lui ca să fie deposedat de toată cinstea preoțească. S-a dispus ca această depunere să-i fie anunțată personal” [45].
O sută nouăzeci și șapte de episcopi au semnat documentul, declarându-l pe Nestorie „exclus de la cinstea episcopiei și a oricărei slujiri preoțești”. Nestorie a fost ferm înștiințat: „Către Nestorie, noul Iuda: Află că din cauza învățăturilor tale lipsite de evlavie și din cauza neascultării tale față de canoane, în ziua de 22 a lunii iunie, în conformitate cu legile Bisericii, tu ai fost depus de sfântul sinod și nu mai deții nici un rang în Biserică”.
Câteva zile mai târziu, a sosit Patriarhul Ioan al Antiohiei cu episcopii sirieni. După cea fost informați despre cele petrecute, el l-a dezaprobat pe Chiril fiindcă s-a grăbit cu de-punerea lui Nestorie. Indignați și răniți de propria erezie, Ioan și cei din partida lui și-au convocat propriul sinod în hanul la care trăseseră. Patruzeci și trei dintre ei au semnat un act prin care îi excomunicau pe Chiril, Memnon și pe adepții acestora. Sfântul Teofan adaugă: „La trei zile după depunerea lui Nestorie, Ioan, Episcopul Antiohiei, a sosit însoțit de două-zeci și șase de episcopi care, aflând de depunerea lui Nestorie, s-au separat de sfântul sinod. Ei s-au întrunit împreună cu Nestorie. Ei chiar i-au depus, așa cum credeau, atât pe Chiril, cât și pe Memnon al Efesului. Într-adevăr, Teodoret, tunând împotriva lui Chiril, fiindcă in-terpretase greșit cele Douăsprezece capitole, a vărsat otrava lui Nestorie. Dar sfințitul Chiril a stat curajos și a apărat aceleași Douăsprezece capitole, interpretându-le și dezvăluind comoara doctrinei Bisericii aflată în ele, făcând clare tuturor intențiile sale cucernice. Atunci când Ioan al Antiohiei a fost chemat de sfântul sinod pentru a treia și a patra oară, iar el a refuzat, a primit verdictul potrivit căruia el și susținătorii săi erau îndepărtați de la comuniunea bisericească, până când aveau să se pocăiască și să-și recunoască greșeala. Sfântul sinod a mai decis ca acele hotărâri ilegale și necanonice adoptate de răsăriteni prin care insultau pe prea- sfințiții conducători ai Bisericii, Chiril și Memnon, să fie lipsite de orice validitate” [46].
Socrate afirmă: „Atunci când lucrurile au ajuns în această confuzie, Nestorie a văzut că cearta care s-a iscat ducea la nimicirea comuniunii și în mare amar a numit-o pe Maria «Theotokos» și a strigat: «Dacă doriți, puteți să o numiți Theotokos pe Maria, și astfel să se încheie orice ceartă». Dar deși el a făcut această retractare, ea nu a fost luată în seamă, căci depunerea sa nu a fost ridicată și a fost exilat în Oasis, unde a și rămas. Acesta a fost sfârșitul sinodului efesan. Aceste lucruri s-au săvârșit pe 28 iunie, sub consulatul lui Bassus și Antiochus” [47].
Ioan și Nestorie, așadar, au avut îndrăzneala arogantă de a trimite actele lor împăratului de la Constantinopol. Pe 29 iunie a sosit răvașul împărătesc. Nu numai că anula sinodul lui Chiril, dar interzicea și plecarea vreunui episcop. Era totodată trimis un înalt funcționar imperial pentru a pune lucrurile în ordine.
O a doua ședință a fost stabilită pentru 10 iulie, la reședința episcopală a lui Memnon.La a cincea și a șasea ședință, prezidate de Chiril și legații papali, lucrările sinodului lui Ioan al Antiohiei nu au fost luate în considerație. Clerul care ținea cu Nestorie, public sau în taină, a fost depus. Cei depuși de Nestorie și aderenții lor reveneau în funcții. La înce-putul lui august a sosit trimisul imperial. Implicându-se fără informare în problemă, el nu a făcut nici o diferență între sinoadele lui Chiril și cele ale lui Ioan, ci și-a îndeplinit mi-siunea greșit. I-a pus în arest la domiciliu pe Chiril, Memnon și Ioan, până ce avea să pri-mească actul imperial de validare a deciziilor lor [48]. Nestorie l-a trimis pe contele Irineu ca să-l sprijine în fața împăratului. Totodată, medicul patriarhului i-a încărcat cu daruri bo-gate pe cei din anturajul împăratului. Între timp, un grup de monahi – printre care chiar și ava Dalmatie, retras în pustie de patruzeci și opt de ani, – s-a ridicat în apărarea lui Chiril, cerând o întrevedere cu Teodosie. Le-a fost îngăduită intrarea, iar Teodosie a ascultat cu-vintele lor. După ce părinții monahi i-au solicitat bunăvoința, împăratul i-a lăsat să plece, cerându-le sfintele lor rugăciuni. Însă în oraș au izbucnit numeroase revolte și mulți oa-meni au fost răniți.
Delegatul imperial, Paladie, a notat evenimentele și a trimis raportul său cancelariei imperiale. Împăratul Teodosie a studiat raportul și a luat decizia surprinzătoare de a suspenda deciziile ambelor partide! El a poruncit ca Nestorie să rămână depus, dar Chiril și Memnon la fel. A ordonat ca episcopii să plece din Efes, dorind probabil să țină o mică anchetă ju-diciară în Constantinopol. Împăratul l-a trimis pe contele Ioan. Episcopii au fost extrem de intimidați de Ioan, mai ales prin arestarea lui Nestorie, Chiril și Memnon, dar au refuzat să abandoneze lucrările în mâinile unui sinod bisericesc atât de supus controlului imperial. Ioan al Antiohiei s-a conformat deciziei imperiale, spre dezgustul mai multora din contin-gentul său. Dar cei două sute de episcopi care făceau parte din tabăra lui Chiril au refuzat să-și părăsească stăpânul. Au insistat ca el să fie eliberat, cerând ca hotărârea lor sinodală să fie recunoscută drept singura decizie legitimă și canonică [49].
Atunci când contele Ioan s-a înapoiat la Constantinopol, iar veștile anunțau că Nes-torie a fost depus, a izbucnit o veselie generală. Însă, în momentul în care crainicii im-periali au adăugat și faptul că Chiril și Memnon fuseseră arestați, iar sinodul desființat, în capitală a izbucnit revolta. Chiar și împăratul a fost uimit de popularitatea și sprijinul de care se bucura Chiril [50].
Sfântul Chiril a fost ținut în arest într-o casă la Efes. Audierea a durat mai multe săp-tămâni. Cu trecerea timpului, Teodosie era din ce în ce mai favorabil poziției adoptate de Chiril. Mai mult, aproape două sute de episcopi erau în așteptare la Efes. În acea vară, ei au locuit în condiții precare până ce a fost eliberat Chiril. Teodosie a fost impresionat de fidelitatea lor [51].
Urmările sinodului efesan
Împăratul a convocat o întrunire la care au participat câte opt delegați din fiecare fac-țiune. Sfântul Teofan, în Cronografia sa, spune: „După ce toate chestiunile aflate în dezba-tere au fost cuprinse într-un memorandum înaintat împăratului Teodosie, au fost chemați la Constantinopol episcopi din ambele partide. Cu ajutorul lui Dumnezeu, au fost victo-rioși episcopii de la acel sfânt sinod. Confirmându-se depunerea lui Nestorie, a fost numit ca Episcop al Constantinopolului Maximian, un prezbiter din aceeași biserică” [52].
Chestiunea numirii Sfintei Fecioare „Theotokos” fusese lămurită chiar înainte de în-tâlnirea convocată de împărat. Nestorie a acceptat termenul cu rezervă, deși avea să-i înșele mai târziu. Pe moment, el fu întâmpinat cu o oarecare bunăvoință, deși nu pe deplin ab-solvit de greșeală. Avându-se în vedere declarația lui, a fost exilat într-o mănăstire dincolo de porțile Antiohiei, dar nu s-a străduit să merite această păsuială. În 435 a fost decretată exilarea sa în Petra, Arabia, dar a fost dus în Egipt. Niște barbari libieni au asaltat locul său de reședință și l-au luat cu ei. A fost eliberat și a ajuns în Tebaida. Prefectul din acele părți nu l-a privit cu bunăvoință și a refuzat să-i acorde protecție. A fost târât din loc în loc, slăbit de vârstă, boală și greutăți. A murit în Tebaida de Sus unde, conform scrierilor lui Evagrie (346-399), în mormântul său, i-a fost găsită limba în stare de putreziciune și mâncată de viermi. Conform altora (Kedrynon și Nichifor), întregul său corp a putrezit de viu, cu răni urât mirositoare [53]. Ar trebui menționat că moartea sa a semănat foarte mult cu cea a lui Arie. Până la sfârșit purtarea i-a fost vulgară și dusă la extrem. Când Nestorie s-a dus la toaletă, buzele sale au început să-L batjocorească pe Hristos și pe Născătoarea de Dumnezeu. Un înger al lui Dumnezeu l-a lovit, iar el și-a vărsat intestinele chiar în locul necurăției lui. Astfel, după cum citim în istorisirile Sfântului Gherman, Patriarhul Constantinopolului (cca 634 – cca 733), acel om a sfârșit groaznic drept pedeapsă pentru încăpățânarea sa. Teodosie s-a întors împotriva lui Nestorie și a poruncit arderea tuturor scrierilor acestuia. Discipolii lui Nestorie, care sorbeau din apa necucerniciei sale, au fost numiți după Simon Magul și stigmatizați cu numele de simonieni.
Să ne întoarcem la evenimentele din jurul întâlnirii dintre împărat și episcopii din ambele partide. Între timp, Chiril și Memnon se aflau încă în arest la domiciliu. În fața împăratului, răscolindu-și scrierile lor, ereticii l-au acuzat pe Chiril că L-a înzestrat pe Hristos cu o umanitate exagerată. Atât de puternice au fost manevrele și înșelăciunea lor, încât împăratul și-a schimbat atitudinea în mânie împotriva Sfântului. Împreună cu Epis-copul Memnon, Sfântul a fost întemnițat și pus în lanțuri la Efes. Unindu-se în duh, sfinții bărbați nu au dat înapoi, nici nu au șovăit în credință. Ei au sorbit paharul amar al suferinței și greutăților în timpul întemnițării lor, dar aceasta nu le-a fost spre rușine. Chiril a reușit să se întoarcă în Alexandria în toamna lui 431.
După aceasta, împăratul a făcut o investigație detaliată. Au fost dezvăluite acuzațiile false, interpretările eronate și înșelăciunea ereticilor. Drept rezultat, împăratul nu a privit în urmă la deciziile sale cu satisfacție, în special în privința relelor tratamente aplicate ierarhilor. Prin urmare, fiindcă Sfântul era nevinovat, Teodosie i-a umilit pe eretici și i-a expulzat. A făcut dreptate prin reinstalarea lui Chiril și a aderenților acestuia, sprijinindu-i în episcopiile lor. A preamărit în elogii smerenia și răbdarea Sfântului; și nici una dintre laude nu era exagerată.
Papa Romei a fost informat despre deciziile sinodului chirilian. Împăratul i-a repus pe Memnon și pe Chiril în scaunele lor. Patriarhul Maximian nu a trăit mult. În locul său a fost instalat Proclu (cca 434-446), un apărător al Născătoarei de Dumnezeu (Theotokos). Dar controversa stăruia încă. De fapt, deplina recunoaștere a strădaniilor lui Chiril de la Si-nodul al III-lea Ecumenic de la Efes nu s-a produs până la Sinodul de la Calcedon, în 451, care a reconfirmat Crezul de la Niceea și a doua epistolă către Nestorie a Sfântului Chiril.
Distincție pentru Sfântul Chiri l[54]
O astfel de necinste și pedeapsă a luat ereticul Nestorie, cel întocmai la gând cu iudeii; iar Sfântul Chiril a primit mare cinste la al III-lea Sfânt Sinod a toată lumea, pentru că, după cum povestește Ioan Zonara în cuvântul de laudă pe care l-a compus pentru Sfântul Chiril și care se găsește în cărțile cele scrise cu mâna lui, Părinții celui de-al III-lea Sinod au dăruit dumnezeiescului Chiril aceste privilegii: să se numească „judecător al lumii” și să poarte pe cap, când va sluji Sfânta Liturghie, un giulgiu subțire ca un mandelion. Iar numele de „judecător al lumii” arată judecata cea minunată a toată lumea pe care a făcut-o Sfântul, unind prin dreapta credință toată lumea, care era în acel timp împărțită de eresul lui Nes-torie. Giulgiul cel subțire arată subtilitatea minții și a cugetărilor Sfântului cu care a întărit și a dogmatisit unirea cea după ipostas; fiindcă prin hotarul acesta se arată împreună și o față a lui Hristos, și două firi ale Lui. De asemenea, a fost numit și Papă, lucru care a in-trat în tradiția succesorilor săi. Totodată, au adoptat obiceiul purtării a două mitre, deși nu erau două mitre distincte: era una singură, împodobită cu două vârfuri [55]. De asemenea, i-au dăruit două epitrahile, deși nu separate, ci precum unul singur: unite la mijloc și separate jos, dând impresia că ar fi două [56].
Dorim să atragem atenția că, până să adune sinodul cel mai sus zis, ca prin el să întărească și să întemeieze adevărata credință, Sfântul Chiril a pătimit multă necinste și osteneală. Fiindcă a fost foarte mult nedreptățit și prigonit de ereticii cei de un gând cu Nestorie, pentru că ei, fiind ajutați de dregătorii lumești, au făcut propriul sinod și au propovăduit minciuna că dumnezeiescul Chiril este eretic și de un gând cu Apolinarie cel Tânăr, care a trăit în a doua jumătate a secolului al IV-lea. Acest eretic I-a atribuit lui Hristos un trup uman și un suflet uman, dar nu și o minte rațională, așezând în locul acesteia Logosul dumnezeiesc. În locul unei înțelegeri corecte a Dumnezeului-Om, dumnezeul lui Apolinarie a purtat trup, iar dumnezeul lui Nestorie era un om care L-a purtat pe Dumnezeu. Uma-nitatea lui Hristos mutilată de Apolinarie implica doar o mântuire parțială. El nu a putut înțelege că, pentru a fi un Mântuitor absolut, era necesar ca Hristos să fie nu doar un Dumnezeu deplin, ci și Om deplin. Această erezie a fost combătută de Sfinții Atanasie, Grigorie Teologul, Vasile cel Mare și Epifanie.
Apropierea dintre Alexandria și Antiohia
Patriarhul Ioan al Antiohiei, atunci când a revenit în episcopia sa, adunându-se cu mai mulți episcopi, l-a depus pe Chiril care revenise, la rândul lui, pe tronul patriarhal. După afișarea acestei ostilități, ce pași trebuiau făcuți pentru împăcare? Fiindcă, după numirea lui Maximian pe scaunul patriarhal de la Constantinopol, sirienii încă îl mai considerau pe Nestorie ca fiind pe nedrept condamnat. Ei negau legitimitatea noului Arhiepiscop Maximian. Așadar, Roma, Alexandria și Constantinopolul nu se aflau în comuniune cu Biserica siriană. În ianuarie 432, împăratul Teodosie a inițiat reconcilierea dintre Chiril și Ioan al Antiohiei. Procesul a durat doi ani. În 433, apropierea dintre cei doi a fost împlinită prin schimbul de declarații de credință dintre Alexandria și Antiohia (Symbolum Ephesinum, cunoscut mai târziu drept „Formula de reunire” [57]). Chiril a dat înapoi în ceea ce privește vocabularul, dar nu a făcut nici un pas înapoi în privința principiilor. Extremiștii sirieni și cei alexandrini au mers pe propriul lor drum, precum așa-zisa Biserică nestoriană (asiriană) și, respectiv, monofiziții [58].
Sfântul Teofan descrie, de asemenea, ce s-a întâmplat după ce episcopii s-au înfățișat împăratului, la Constantinopol: „Răsăritenii l-au luat pe Nestorie cu ei în răsărit. În al pa-trulea an de la depunerea lui Nestorie, Episcopul Ioan al Antiohiei, cuprins de frica de Dum-nezeu și văzând că mulți erau rătăciți de Nestorie, a scris împăratului, cerându-i să-l alunge din părțile răsăritene pe Nestorie. Împăratul l-a surghiunit pe Nestorie la Oasis și a trimis instrucțiuni lui Chiril și Ioan, spunându-le să se unească fără amânare, pentru a elibera bisericile de orice dispută. Ioan s-a supus decretului și i-a scris lui Chiril o declarație de credință, acceptând mărturisirea Părinților de la Niceea și pe cea din 150 de la Constantinopol și acțiunile întreprinse la Efes” [59]. Sfântul Chiril s-a arătat încântat de acest demers și a trimis o scrisoare lui Ioan și episcopilor răsăriteni, care începea astfel: „Să se facă voia Cerului, iar pământul să se bucure!”. În această scrisoare către Episcopul Ioan, Sfântul Chiril scria:
„Toată lupta noastră pentru credință a avut ca temei faptul că Sfânta Fecioară este Maica lui Dumnezeu. Însă, dacă noi spunem că Sfântul Trup al lui Hristos, Mântuitorul nostru, al tuturor, este din cer și nu de pe pământ, atunci cum ar mai putea fi considerată ca Maica lui Dumnezeu? Pe cine altul a purtat, dacă nu L-a născut după trup pe Emanuel?
Fericitul Prooroc Isaia nu a mințit când a spus: Iată, Fecioara va lua în pântece și va naște fiu și vor chema numele lui Emanuel (Is. 7,14), care înseamnă Dumnezeu este cu noi. Ceea ce Sfântul Gabriel a zis Fecioarei, este, de asemenea, cu totul adevărat: Nu te teme, Marie, căci ai aflat har de la Dumnezeu. și iată, vei lua în pântece și vei naște fiu și vei chema nu-mele Lui Iisus (Lc. 1,30-31)… căci El va mântui poporul Său de păcatele lor (Mt. 1,21).
Astfel că, atunci când spunem că Domnul nostru Iisus Hristos este din cerul cel de sus,noi nu spunem că Sfântul Său Trup a fost adus de sus, din cer. Nu, noi îl urmăm pe dum-nezeiescul Pavel, care a zis atât de limpede: «Omul cel dintâi este din pământ, pământesc; omul cel de-al doilea este din cer» (I Cor. 15,47), și noi, de asemenea, ne amintim de Mân-tuitorul Însuși, Care a spus: «și nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer» (In 3,13), deși El a fost născut după trup din Sfânta Fecioară, așa cum am spus mai înainte. Dumnezeu-Logosul S-a coborât de sus, din cer, «ci S-a deșertat pe Sine, chip de rob luând» (Fil. 2,7), și a fost numit Fiul Omului, în timp ce a rămas ceea ce El era, adică Dumnezeu – pentru că El este fără de schimbare și nestri-căcios prin fire, și din această cauză El a zis că «S-a coborât din cer», și s-a înțeles acum că este una cu trupul Său și este numit «omul din cer» [60]. Același om este desăvârșit în dum-nezeire și perfect în umanitate, și noi Îl înțelegem a fi un prosopon, pentru că există «un singur Domn Iisus Hristos» (I Cor. 8,6), deși noi suntem conștienți de diferența dintre firile din care s-a format negrăita unire.
Acelora care spun că a existat un amestec, sau o confuzie, sau o îmbinare între Dum-nezeu-Logosul și trup, să le fie oprite gurile de dumnezeiasca cugetare, pentru că asemenea oameni sunt cei care răspândesc astfel de calomnii despre mine, cum că eu aș fi spus aceasta. Dar departe de mine a gândi așa ceva, fiindcă eu consider că cel care ar gândi astfel, cum că există vreo umbră de schimbare [61] în dumnezeiasca fire a Logosului, trebuie să fie com-plet nebun. Căci El rămâne ceea ce este și nu se schimbă și nici nu suferă alterarea. Mai mult, cu toții mărturisim că dumnezeiescul Logos este nestricăcios, chiar dacă, în a Sa prea-înțeleaptă iconomie a tainei, El este văzut cum Își atribuie suferințele ce vin odată cu trupul. Preaînțeleptul Petru spune: «fiindcă Hristos a pătimit cu trupul» (I Pt. 4, 1), și nu în firea dumnezeirii Sale de necuprins. El poartă suferințele propriului trup printr-o iconomică asumare de Sine, așa cum am spus, pentru ca noi să credem că El este Mântuitorul tuturor, lucru care a fost prezis de vocea profetului care grăiește în locul Lui: «Spatele l-am dat spre bătăi și obrajii mei spre pălmuiri, și fața Mea nu am ferit-o de rușinea scuipărilor» (Is. 50,6).
Să fie Sfinția Voastră încredințată că noi urmăm părerile alor noștri Sfinți Părinți, în special pe cea a fericitului și renumitului Părinte Atanasie. Noi refuzăm să fim diferiți față de ei în vreun lucru; să nu se îndoiască nimeni de aceasta. Aș fi redat multe paragrafe din Părinți care confirmă cuvintele mele cu ale lor, dacă nu m-aș fi temut că scrisoarea ar fi putut deveni obositoare din cauza lungimii. Noi nu vom îngădui ca credința, sau mai degrabă Simbolul de Credință (Crezul niceean), care a fost formulat de Sfinții noștri Părinți, care s-au adunat mai înainte la Niceea, să fie modificat de cineva. Nu ne vom permite nouă înșine și nimănui altcuiva a schimba un singur cuvânt din ceea ce s-a scris aici, sau de a păși peste vreo singură silabă; căci noi ne amintim de cel care a zis: «Nu muta hotarul străvechi pe care l-au însemnat părinți tăi» (Pilde 22,28). Căci cine altul a vorbit prin ei decât numai Duhul lui Dumnezeu Tatăl, Care purcede din El și totuși nu este străin Fiului în ceea ce privește firea? Cuvintele sfinților tâlcuitori ne confirmă acest punct de vedere, căci… dumnezeiescul Pavel scrie: «Iar cei ce sunt în carne nu pot să placă lui Dumnezeu. Dar voi nu sunteți în carne, ci în Duh, dacă Duhul lui Dumnezeu locuiește în voi. Iar dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui» (Rom. 8,8-9).” [62]
Ceea ce Sfântul Chiril a prezentat mai sus se află în deplin acord cu formula de mai târziu de la Calcedon[63]. Apoi, odată ce Chiril și Ioan au căzut de acord în privința acele-iași mărturisiri, Bisericile lor au fost din nou unite în pace și armonie.
Răspunsul Preacuratei Fecioare Născătoare de Dumnezeu la erezia nestoriană
Pentru ca cititorii noștri să înțeleagă cât de respingătoare a fost erezia nestoriană pen-tru Născătoarea de Dumnezeu, vom aminti în cele ce urmează o povestire edificatoare în acest sens, povestită de Părinții Ioan și Sofronie, în Pășunea duhovnicească: „Am mers la ava Chiriac, preotul lavrei Calamonului, care este lângă Iordan, și ne-a spus nouă acestea: într-una din zile am văzut în somn pe Sfânta Născătoare de Dumnezeu, cu fața luminată și strălucitoare, îmbrăcată cu un veșmânt roșu, și împreună cu dânsa doi bărbați cu sfințita cuviință, care stăteau în afara chiliei mele. Iar eu am cunoscut că este Stăpâna Născătoare de Dumnezeu și că cei doi bărbați împreună cu dânsa erau Sfântul Ioan Botezătorul și Sfân-tul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu. De aceea, am ieșit din chilia mea și, închinându-mă Născătoarei de Dumnezeu, am rugat-o pe ea să intre înăuntru, ca să-mi binecuvânteze chilia. Iar Născătoarea de Dumnezeu nu a voit nicidecum și fiindcă eu am rugat-o cu stăruință, zicând: «Să nu se întoarcă robul tău rușinat și defăimat de la tine», și alte asemenea; ea, căutând spre mine, mi-a spus: «Cum mă rogi să intru în chilia ta, când tu ai pe vrăjmașul meu într-însa?». Acestea zicând, s-a făcut nevăzută; iar eu, deșteptându-mă, am început să plâng și să mă mâhnesc pentru cuvântul acesta al Născătoarei de Dumnezeu. Deci nefiind altcineva în chilia mea afară de mine singur, mă gândeam ca nu cumva să fi greșit cu vreun lucru oarecare sau cu gândul către Născătoarea de Dumnezeu și de aceea să se fi întors de la mine; însă nu găseam nimic cu care să-i fi greșit întru ceva. Deci, aflându-mă întru nedumerire și mâhnire, am luat o carte ca să citesc și să mă mai mângâi în supărarea aceea. Iar acea carte era a lui Isihie, preotul Bisericii Ierusalimului, pe care o cerusem odată de la dânsul. și ci-tind în ea, am aflat la sfârșitul cărții a doua cuvinte hulitoare ale răucredinciosului Nestorie, de unde am cunoscut că el este vrăjmașul Născătoarei de Dumnezeu pe care îl aveam în chilia mea. și îndată am dat cartea înapoi aceluia care mi-o dăduse, zicându-i: «Ia-ți car-tea, frate, că din ea mai mult m-am păgubit decât m-am folosit». Iar acela, întrebându-mă și aflând pricina acelei pagube – fiindcă i-am povestit vedenia –, s-a umplut de râvna dum-nezeiască și îndată a tăiat din carte acele două cuvinte hulitoare și le-a ars în foc, ca să nu se mai afle în chilia lui vrăjmașul Stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu”.
Sfârșitul unui război între frați
Să ne întoarcem acum la viața Sfântului Chiril. Există o chestiune în privința căreia noi nu vom păstra tăcerea. Sfântul Chiril, cel atât de desăvârșit prieten al lui Hristos și atât de mare întru sfințenie, avea încă și o oarecare prihană într-însul, nu din răutate și cunoștință, ci din oarecare prindere în minte și din necunoștința adevărului. Pentru că numai unul Dumnezeu este fără de păcat și singur este cu totul neprins de orice patimă. Aceasta nu s-a întâmplat din răutate sau cu bună știință, ci dintr-o părere preconcepută și necunoaștere a adevărului. Deși era sfânt, el, ca bărbat, putea fi supus patimii și neputinței omenești, deși acestea erau mici într-însul. Însă și-a îndreptat greșeala într-un chip minunat. Ascultați: așa cum am spus mai înainte, marele Chiril era nepot al Patriarhului Teofil, vrăj-mașul Sfântului Ioan Gură de Aur. Chiril credea ca fiind adevărate acuzațiile pe care le gră-iau dușmanii Sfântului Ioan Gură de Aur[64]. Dar el făcea aceasta nu din răutate, ci din necunoaștere, precum este scris: „Bărbatul cel fără de răutate crede tot cuvântul” (Pilde 14, 15). Din aceste motive, avea dumnezeiescul Chiril suspiciuni în privința preasfințitului și dumnezeiescului Părintelui nostru Ioan Gură de Aur, păstrându-le nu numai în timpul vieții acestuia, ci și după ce s-a săvârșit. Nici numele lui nu voia să-l pomenească în pomelnice împreună cu ale celorlalți binecredincioși patriarhi, precum era obiceiul. În 405, Aticos, succesorul lui Arsachie ca Patriarh al Constantinopolului, a scris către dum-nezeiescul Chiril, arătând că și el a fost unul din vrăjmașii Sfântului Ioan Gură de Aur. Dar, dându-și seama, ulterior, de nevinovăția și curăția acestui sfânt bărbat, s-a pocăit de greșeala sa de mai înainte și a numărat și a pomenit numele Sfântului Ioan Gură de Aur împreună cu ale celorlalți sfinți. Aticos l-a rugat și l-a sfătuit frățește pe Sfântul Chiril, să facă și el la fel. L-a îndemnat pe Chiril: „Scrie numele Sfântului Ioan Gură de Aur în pomelnice și pomenește-l”. Însă dumnezeiescul Chiril nu l-a ascultat, fiindcă nu dorea să-și acuze unchiul, care prezidase Sinodul de la Stejar, de lângă Calcedon și care l-a condamnat pe Sfântul Ioan Gură de Aur în 403, pe baza a douăzeci și nouă de capete de acuzare, cele mai grave fiind acuzațiile de origenism și comentariile necuvenite făcute la adresa împărătesei.
Patriarhul Aticos nu a fost singurul care l-a sfătuit pe Chiril în această privință; i s-a adăugat și o rudă: sfințitul părinte Isidor Pelusiotul [65]. El l-a sfătuit cu multă îndrăzneală și sinceritate, spunând că mânia împotriva Sfântului Ioan Gură de Aur, mânie care nu se veștejise, era nu doar nedreaptă, ci și lipsită de orice rațiune. Isidor l-a mustrat pe Chril spunându-i că nu se cuvine să judece pe cineva din oameni mai înainte de a fi cercetat pricina și greșeala omului cu de-amănuntul. „Căci și Domnul Dumnezeu, cu toate că știe toate mai înainte de a se face și vede mai înainte cele ce au să fie, ca și cum ar fi de față, a spus: «Strigarea Sodomei și a Gomorei s-a înmulțit către Mine și păcatele lor sunt foarte mari. Deci, pogorându-Mă, voi vedea de se săvârșesc după strigarea lor, care vine către Mine; iar de nu, să știu» (Fc. 18,20-21). Sfântul Isidor a citat aceste paragrafe Sfântului Chiril, spunând că aceasta a făcut-o Domnul, ca să ne dea pildă, să nu credem imediat cuvintele acuzatorilor, ci noi înșine să cercetăm pentru a ne confirma dacă ele sunt ade-vărate. Isidor i-a mai spus lui Chiril: „Deci și tu trebuie să socotești mai întâi și apoi să te mânii, după ce vei afla pricină binecuvântată de mânie. Ar trebui să știi că mulți din cei ce au fost împreună cu tine la Sinodul din Efes te acuză pe față cum că te mânii cu nedrep-tate asupra nevinovatului Ioan. Motivul pentru aceasta este faptul că tu ești nepot al lui Teofil și urmezi în grabă în toate aceluia. De vreme ce Ioan a dovedit nebunia lui Teofil, izgonindu-l acesta din scaun pe Ioan cel fără de greșeală, sfânt și iubit al lui Dumnezeu. Cu toate că acum el este mort, așa faci și tu, discreditând slava celui persecutat”.
Sfântul Isidor a scris altă epistolă, către Sfântul Chiril, spunând: „Mă înfricoșează pil-dele care se află în dumnezeiasca Scriptură și mă silesc să ți le scriu. Dacă eu îți sunt pă-rinte –precum mă numești, mă tem de osânda pe care a luat-o preotul Eli, cel din Legea Veche, fiindcă nu a pedepsit precum se cădea pe fiii săi, care au păcătuit [66]. Din nou, dacă eu sunt fiul tău, precum o știu eu însumi, mă înfricoșez de pedeapsa pe care a primit-o Io-natan, fiul lui Saul [67]; căci, putând să oprească pe tatăl lui să nu caute un vrăjitor necro-mant [68], nu l-a împiedicat de la păcat; pentru aceasta, el a fost ucis cel dintâi în război. Deci, ca să nu fiu eu osândit, iți zic ție acelea care sunt spre folosul tău. Ascultă-mă, ca să nu fii osândit de Dreptul Judecător, Cel care nu caută la față. Alungă mânia pe care o ai asupra celui adormit și să nu tulburi Biserica celor vii, devenind o pricină de ceartă”.
Într-un alt loc al epistolei sale zice: „Mă întrebi pentru ce și cum a fost exilat Ioan. Eu nu voiesc să-ți răspund cu de-amănuntul, ca să nu mă arăt că osândesc și fac reproșuri altora. Aceasta îți zic numai: că mulți nelegiuiți și-au aruncat relele semințe cu nedreptate asupra acelui drept. și, în puține cuvinte, îți arăt starea Egiptului cu care te asemeni. Egiptul s-a lepădat de Moise și a slujit lui Faraon. Pe cei smeriți i-a bătut cu bice; pe israelitenii care se osteneau i-a supus la munci și chinuri. Ei zideau cetăți Egiptului și acesta n-a plătit plata lucrătorilor. Într-adevăr, Egiptul se îndeletnicea cu astfel de fapte și altele asemenea. Într-un astfel de loc s-a născut Teofil, care cinstea aurul ca pe Dumnezeu. Împreună cu cei de un gând cu dânsul, el a urât și l-a mâhnit pe Ioan, omul cel iubit al lui Dumnezeu și predica-torul Domnului. Cu toate acestea, casa lui David crește și se întărește mai mult, iar casa lui Saul se micșorează și se împuținează”.
Acesta a fost tonul scrisorilor trimise patriarhului de Sfântul Isidor. Chiril, conștienti-zându-și greșeala, a început să se îndrepte. Însă, s-a îndreptat desăvârșit atunci când a avut vedenia următoare. Odată, în timp ce dormea, Sfântul Chiril a visat că se află într-un loc frumos, plin de bucurie negrăită. Acolo îi vedea pe Avraam, pe Isaac, pe Iacov și pe alți minunați și slăviți bărbați ai Vechiului Testament. De asemenea, vedea acolo și pe mulți sfinți ai harului Sfintei Evanghelii. În locul acela a văzut și o biserică minunată, a cărei frumusețe era cu neputință de descris. Înăuntrul bisericii se auzea o mulțime mare care intona o preadulce cântare. Sfântul a intrat în biserică și a fost cu totul uluit de vederea celor de acolo. S-a umplut cu totul de bucurie și de dulceață în inima sa, căci vedea acolo și pe Doamna noastră Născătoare de Dumnezeu, înconjurată de mulțime de sfinți îngeri și stră-lucind cu slavă negrăită. A mai văzut și pe Sfântul Ioan Gură de Aur stând aproape de Născătoarea de Dumnezeu, cu mare cinste și strălucind cu lumină minunată, ca un înger al lui Dumnezeu. El ținea în mâini cartea învățăturilor sale. Împreună cu Sfântul Ioan Gură de Aur mai erau și mulți alți bărbați slăviți, care stăteau lângă el precum niște slujitori. Dar erau înarmați, ca și cum ar fi fost pregătiți pentru o anumită luptă.
Dumnezeiescul Chiril, văzând acestea, a dorit să meargă să se închine Stăpânei noas-tre Născătoarei de Dumnezeu, alergând spre ea. Dar îndată Sfântul Ioan, împreună cu cei ce-i slujeau, s-au ridicat împotriva lui cu mult avânt și nu numai că l-au oprit de a se apropia de Născătoarea de Dumnezeu, dar l-au și izgonit din acea biserică. Iar Sfântul Chiril era consternat și se gândea din ce motiv s-a mâniat Sfântul Ioan Gură de Aur pe el și de ce l-a izgonit din biserică. Atunci a auzit-o pe Stăpâna noastră, Născătoarea de Dumnezeu, mijlocind și zicând către Sfântul Ioan să-l ierte și să nu-l gonească din biserica aceea; căci nu din răutate, ci din neștiință a gândit necuviincios împotriva lui. Dar Ioan a răspuns că nu dorea să-l ierte. Atunci, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu a zis către Ioan: „Iartă-l pentru dragostea mea, căci mult s-a nevoit pentru cinstea mea, rușinând și înfruntând pe Nestorie, batjocoritorul meu. Chiril m-a propovăduit oamenilor ca Născătoarea de Dum-nezeu. Iartă-l, căci mult s-a ostenit pentru mine, rușinându-l pe cel ce m-a ponegrit, și pe mine Născătoare de Dumnezeu propovăduindu-mă!” Acestea auzindu-le Sfântul Ioan Gură de Aur de la Născătoarea de Dumnezeu, îndată s-a îmblânzit. El l-a chemat înăuntru pe Sfântul Chiril și l-a îmbrățisat ca pe un prieten drag. Ioan l-a întâmpinat cu dragoste și l-a sărutat cu iubire frățească și cu mare bucurie. Astfel s-au împăcat cei doi sfinți, împrietenindu-se amândoi în acea vedenie, prin mijlocirea Născătoarei de Dumnezeu.
Când Sfântul Chiril s-a trezit, adunându-și gândurile și cercetând această vedenie, s-a pocăit foarte mult și singur s-a osândit pe sine. Se gândea că atâta vreme a ținut ranchiună în deșert, patimă lipsită de vreo rațiune împotriva unui bărbat preasfânt atât de bineplăcut lui Dumnezeu și un asemenea prieten al Născătoarei de Dumnezeu. De îndată a adunat pe toți episcopii Egiptului. A făcut praznic și sărbătoare în cinstea marelui Gură de Aur. A scris numele Sfântului Ioan în diptice și-l pomenea împreună cu sfinții cei mari, iar în fiecare an îl lăuda cu cuvinte de laudă și dădea pilde din viața acestuia. Din acestea a fost scrisă viața lui, care se găsește în Hrysostomica lui Gheorghe al Alexandriei. Această pată de pe sfințenia dumnezeiescului Chiril a fost astfel ridicată. Fericitul Chiril și-a pe-trecut restul zilelor cu o pilduitoare purtare. Conștiinciosul Chiril și-a păstorit turma cea rațională prin legi dătătoare de viață și a ajutat cu prisosință pe oricine se afla în nevoie. A povățuit pe fiecare pe calea mântuirii. Cu mare înțelepciune și cu știință duhovnicească, el i-a întors din înșelăciunea diavolului pe cei rătăciți. Dovadă a înțelepciunii și a științei sale este povestirea ce urmează, pe care dorim să o adăugăm aici spre îndulcirea ascultăto-rilor și apoi vom sfârși povestirea noastră.
Dreptul Melchisedec
Ava Daniil ne spune în Pateric cum că, în părțile cele mai de jos ale Egiptului, era un bătrân cuvios cu o viață sfântă, dar simplu și greoi la minte. În consecință, datorită sim-plității lui, gândea și zicea că „Melchisedec este fiul lui Dumnezeu” [69]. Aceasta au vestit-o unii Sfântului Chiril, care, chemându-l pe bărbatul acela și văzând că face semne și minuni și că orice cere de la Dumnezeu Domnul îi arată lui, a meșteșugit cu iscusință următorul plan. El a zis cu blândețe către bătrân: „Părinte, un gând îmi zice mie că Melchisedec este fiul lui Dumnezeu și alt gând, iarăși, îmi zice că nu este fiul lui Dumnezeu, ci este om și arhiereu al lui Dumnezeu; deci am îndoială în această privință. Din acest motiv te-am chemat, ca să-ți spun ca să te rogi lui Dumnezeu să-ți descopere adevărul, ca să mi-l arăți și mie”. Iar bătrânul, auzind aceasta, a răspuns vesel și cu îndrăzneală: „Lasă-mă, stăpâne, să mă rog lui Dumnezeu trei zile pentru aceasta, și orice îmi va descoperi, eu o voi arăta și preasfinției tale”. Deci, ducându-se bătrânul în chilia lui, s-a închis trei zile și a rugat cu căldură pe Dumnezeu ca să-i descopere adevărul în privința lui Melchisedec. Într-adevăr, descoperindu-i-se bătrânului adevărul de la Dumnezeu, s-a întors la Sfântul Chiril și i-a zis: „Stăpâne, Melchisedec este om, iar nu fiul lui Dumnezeu”. Iar Sfântul i-a zis: „și de unde știi, părinte?” Bătrânul i-a răspuns: „Dumnezeu mi-a arătat pe toți patriarhii, unul după altul, de la Adam până la Melchisedec. Pe toți aceia i-am văzut trecând pe dinaintea mea și când a trecut Melchisedec, mi-a zis îngerul Domnului: «Iată, acesta este Melchisedec!» Așadar, m-am încredințat cu adevărat, stăpâne (despota)”. Atunci Sfântul Chiril, mulțumind lui Dumnezeu, s-a bucurat foarte tare că bătrânul s-a vindecat de înșelare și l-a eliberat cu pace. Așadar bătrânul plecând, a mărturisit tuturor: „Melchisedec este om, iar nu Fiul lui Dum-nezeu”. Cu o astfel de înțelepciune și cu o astfel de iscusință a povățuit Sfântul Chiril pe bătrânul cel simplu la cunoașterea adevărului.
Adormirea Sfântului Chiril
Sfântul Chiril a slujit pe scaunul Alexandriei timp de 32 de ani. El a scris multe cărți folositoare de suflet și ortodoxe, dintre care cele mai alese sunt comorile din Glafira la Vechiul Testament [70]. După ce a curățit în zilele sale Biserica lui Hristos de eresuri, apărătorul și protectorul Născătoarei de Dumnezeu și-a dat sfântul lui suflet în mâinile lui Dumnezeu, în a noua zi a lunii iunie [71]. Victoriosul apărător al credinței și cel de trei ori binecuvântat se află acum în ceruri și se bucură împreună cu toate cetele îngerilor, cu patriarhii, cu proorocii și cu apostolii, cu ierarhii și cu toți sfinții cei din veac, dar mai ales cu prietenul său iubit și desăvârșit, cu Ioan Gură de Aur cel dumnezeiesc. Sfântul Chiril al Alexandriei stă înaintea scaunului lui Hristos Dumnezeul nostru și înaintea Preacuratei Maicii Sale, și neîncetat roagă pe Preasfânta și Cea de o ființă Treime pentru toți creștinii, ca să dobândească și ei Împărăția cerurilor. Pe care să o dobândim și noi toți, cu darul și cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine toată slava împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
[1] Viața Sfântului Chiril, care a înflorit în secolul al V-lea d.Hr. (420), a fost alcătuită de istoricii Nichifor și Sozomen, ca și de alți istorici bisericești ale căror scrieri au fost adunate de Nicodim Aghioritul. Ultimul, a transcris aceste texte în greaca nouă, lucrare pe care a publicat-o în al său Neon Eklogion. Această versiune a fost luată și încorporatăîn Sinaxarul mare. Sursele adiționale sunt citate în text. Notele includ citate din Socrate Scolasticul, născut în 380 la Constantinopol, consilier juridic, care ne-a lăsat cronicile sale despre istoria bisericeascădin perioada patristică a secolelor al IV-lea și al V-lea d.Hr., și de la domnia lui Constantin I (324-337) la Teodosie al II-lea (408-450).
Un elogiu elegant în cinstea marelui Chiril a fost scris de Zonaras (sec. XII), un canonist și istoric bizantin faimos, care își începe laudele comparându-l pe Sfânt cu fluviul Nil, care udă Egiptul și lumea. Textul se păstrează la Marea Lavră, ca și în textele in-quarto praznicale (panegiricul) de la Mănăstirile athonite Vatopedu și Dionisiu. Un exemplar se găsește și la Iviron. O slujbă completă, cu canon îndoit, a fost scrisă de părintele Gherasim Micraiananitul. Sfântul Chiril este pomenit pentru dârza apărare a credinței la Sinodul al III-lea Ecumenic de la Efes (431), unde a apărat titlul de Theotokos al Maicii Domnului. Acest sinod a denunțat blasfemiile lui Nestorie și a dezbătut problemele hristologice. De asemenea, Sfântul a îndurat multe suferințe pentru Ortodoxie.
Sfântul Chiril mai este prăznuit pe 18 ianuarie, deși nu aceasta este ziua adormirii sale. El este sărbătorit împreună cu un alt mare ierarh alexandrin, Sfântul Atanasie cel Mare. Cupletul de versete introductive(distihul) pentru ziua de 18 ianuarie spune: „Data surghiunului lui Chiril se păstrează scrisă, dar nu și cea a adormirii sale”. În distihul autentificat al Patriarhului Cristofor de Mitilene aflăm că data când Sfântul a părăsit aceastălume a fost 9 iunie.
[2] Satul actual Mahalla el Kobra se află la 120 de kilometri est de Alexandria.
[3] Norman Russel, „The Making of a Bishop”, în Cyril of Alexandria (London/NY: Routledge, 2000), pp. 4, 209 (9).
[4] Armele pe care le-a oferit această moștenire, cugetul Părinților și Sfinții, l-au ajutat pe Chiril să formuleze în ce anume consta tradiția ortodoxă. În special, cita pe Sfinții Grigorie Teologul și Atanasie cel Mare. Ibidem, 5, 6.
Referitor la citarea Sfântului Atanasie, Chiril a făcut următoarea confuzie. Expresia „o singurăfire întrupată a lui Dumnezeu-Logosul”, care aparține de fapt ereticului Apolinarie (înaintemergătorul monofiziților), în a sa „Scrisoare către Jovian”, a fost atribuită în mod eronat Sfântului Atanasie. Sfântul Chiril a fost indus în eroare crezând că această formulă dogmatică aparține Sfântului Atanasie. De vreme ce Sfântul Chiril nu putea concepe că ar putea fi posibil ca Sfântul Atanasie să acrediteze vreo erezie, el a interpretat această expresie într-un mod ortodox! Sfântul Chiril a socotit că această expresie învață că „în ipostasul unic sau în persoana cea una a lui Dumnezeu-Logosul este unită firea umană cu cea dumnezeiască”, ceea ce este în întregime ortodox. În acest fel, fraza a ajuns să aibă două înțelesuri. Pe buzele ereticilor avea un înțeles eretic, în timp ce pe buzele ortodocșilor avea un înțeles ortodox. Oameni ca Dioscor (Dioscorus, †. 454, Patriarhul Alexandriei) s-au ascuns în spatele acestei expresii dogmatice ambigue. Vezi „The Union with the Monophysites”, în The Circle of Ecumenism, de Kalliopios,Mitropolitul Pentapolei.
[5] Mai târziu, atunci când ortodoxia sa a fost atacată la Sinodul efesian (431), el și-a evidențiat educația ecleziastică și a afirmat: „Noi niciodată nu am susținut ideile lui Apolinarie, ori Arie, ori Eunomie, ci de la o vârstă fragedă am studiat Sfintele Scripturi și ne-am hrănit din mâinile Sfinților Părinți ortodocși”. Acta Conciliorum Oecumenicorum, ed. E. Schwartz (Berlin), I, 1, 3, pp. 22.7-9.
[6] Nitria se află, probabil, sub orașul modern el-Barnudj, în delta superioară de est. La sfârșitul secolului al IV-lea, un autor anonim spune că Nitria, la vreo 64 km de Alexandria, era cea mai renumită dintre toate mănăstirile din Egipt. Își datoreazănumele de la un oraș din apropiere, al căror locuitori strâng azotatul de potasiu. În acest loc se aflau vreo 50 de chilii, așezate una lângă alta și sub ascultare a unui singur părinte. În unele, locuiesc mai mulți, în altele, mai puțini, iar unii dintre frați și locuiesc singuri. Deși sunt despărțiți prin locuințele lor, rămân uniți împreună, nedespărțiți în credință și iubire.
Istoricul monastic Paladie (cca 364-425), care a scris Istoria Lausiacă(Historia Lausiaca), afirmă: „…am venit în muntele Nitriei. Între muntele acesta și Alexandria se află un lac numit Maria, întins pe vreo 112 de kilometri. Străbătându-l într-o zi și jumătate, am ajuns la munte, în partea de mijloc a lui. De la acest munte se întinde o mare pustie până în Etiopia, în țara Mazichilor și a Mauritaniei. În acest munte locuiesc cinci mii de bărbați, cu diferite moduri de viețuire, fiecare precum poate și voiește, trăind pe cât le e cu putință câte unul, sau câte doi, sau mai mulți. În acest munte se servește pâinea în șapte feluri, atât lor, cât și celor șase sute câți sunt retrași în pustia deplină… În acest munte al Nitriei se înalță o biserică mare…Lângă biserică se află o casă de oaspeți, în care e primit orice străin tot timpul, până ce pleacă de bună-voie, chiar de rămâne doi sau trei ani. O săptămână i se îngăduie să rămână fără să lucreze, celelalte zile este pus să lucreze fie în grădină, fie la cuptorul de pâine, fie în bucătărie. Dacă e vrednic de atenție, i se dă vreo carte, dar nu i se îngăduie să se întrețină cu altul până la o oră. În acest munte se află și doctori și țesători. Se folosește și vin și se și vinde vin. Toți aceștia fac pâine cu mâinile lor, încât nu depind de alții. Pe la ceasul al treilea se aud răspândindu-se din fiecare chilie psalmodieri, de parcă te înalță în rai. Iar în biserică intră numai sâmbăta și duminica. În biserică sunt opt preoți. Cât timp se află în viață întâiul preot, nici unul nu slujește sau nu vorbește sau nu judecă, ci stau numai alături de el, în liniște”.
[7] Nota 1, p. 96, Sinaxarul mare grec, „9 iunie”, text inițial inclus în Everghetinos, Cartea a II-a, Pricina a douăzeci și opta, Învățătura a 7-a.
[8] Socrate Scolasticul, Istoria bisericească, Cartea a VII-a, Cap. VII, Nicene and Post-Nicene Fathers, 2nd Ser., vol. II (Oak Harbour, WA: Logos Research Systems, Inc., 1997).
[9] Teofil s-a folosit de autoritatea scaunului pentru a pune în aplicare legile imperiale privind distrugerea templelor păgâne. Aceasta a provocat în Alexandria revolte civile de mare amploare. Teofil însă a pus în acțiune bande de călugări fanatici. Prin asemenea mijloace, în 391, a distrus templele păgâne străvechi ale orașului, precum Serapionul. Pe acestea le-a transformat în biserici. John Anthony McGuckin, On the Unity of Christ, (Crestwood, NY: Saint Vladimir’s Seminary Press, 1995), p.10.
[10] Dacăo persoană nebotezată se află pe patul de moarte și este necesară săvârșirea unui botez în caz de urgență, un preot ortodox poate săvâr și un botez clinic (din grecescul klinee pentru „pat”), prin stropire sau udare atunci când nu este posibilă scufundarea întreită. Dacă în acea localitate nu poate fi găsit nici un preot, iar copilul se află în pericol, orice monah sau orice diacon poate săvârși botezul, sau orice laic, ba chiar și tatăl copilului – dar el trebuie să fie creștin ortodox, care va trebui sărecite formula: „Robul lui Dumnezeu (numele) se botează în numele Tatălui și al Fiului și al Duhului Sfânt”. În Pidalion, Balsamon și Vlastaris spun pentru copilul de mai sus căacesta trebuie apoi botezat de un preot, dacăsupraviețuiește. A se vedea lunga notăde la Canonul apostolic XLVII.
[11] Novațian împărtășea cu Sfântul Ciprian o atitudine moderatăîn privința apostaților (lapsi), dar, atuncicând Corneliu a fost ales papăîn 251, Novațian a devenit campionul rigorismului. În timp ce majoritatea îl susținea pe Corneliu pentru scaunul papal, o minoritate s-a declarat de partea lui Novațian. Ultimul a devenit antipapă. Novațian și partizanii săi au fost excomunicați în cadrul unui sinod convocat de Cor-nelius în 251. Deși Ciprian și Cornelius și-au unit puterile împotriva lui Novațian, schisma s-a dezvoltat într-o sectăcare s-a răspândit în întreg imperiul și a durat câteva secole. În ciuda opoziției, Novațian a reușit săîși formeze propria bisericăcu propriii episcopi, în toatăcreștinătatea.
[12] Menuthis sau Herakleion din Egiptul de Nord sunt acum ascunse sub un strat de jumătate de metro de nisip și de apă nămoloasă. Aceste orașe, fuseseră prospere mai demult, datorită comerțului făcut la gura de vărsare a Nilului în Marea Mediterană. Dar prosperitatea își găsise sfârșitul brusc și misterios cu douăsprezece secole în urmă. Din ruinele acoperite de Marea Mediterană arheologii au tras concluzia că locuitorii din Menuthis au plecat în mare grabă și nu s-au mai întors vreodată. Cel puțin două catastrofe au nivelat orașele și le-au împins sub Marea Mediterană în timpul secolului al VIII-lea. Zonele de coastă actuale nu sunt aceleași cu cele străvechi. Golful Aboukir este acum plin cu aluviuni, iar canalul Canopic al Nilului nu mai este utilizabil. Cum de au ajuns sub ape aceste orașe? Se crede căun cutremur a provocat mișcarea în jos a terenului, aceasta fiind ceea ce arheologii numesc tasare. Oamenii de știință sunt de acord cu faptul că orașele au coborât cu cel puțin 5 metri în Golful Aboukir.
[13] Sfinții Chir și Ioan sunt pomeniți de Sfânta Biserică pe 31 ianuarie.
[14] J.A. McGuckin, On the Unity of Christ, p. 12.
[15 ]Sfântul Alexandru este pomenit de Sfânta Biserică pe 29 mai.
[16] Socrate, Istoria bisericească, loc. cit.
[17] Ioan din Nikiu, un scriitor copt din secolul al XVII-lea, remarcă faptul că „evreii au fost deposedați de bunuri în totalitate. Prefectul Oreste nu i-a putut ajuta cu nimic”. Cronica, trad. Charles (1916), 84.99.
[18] Socrate, Istoria bisericească, loc. cit. Sfântul Teofan, în a sa Cronografie, descrie această întâmplare despre cum „evreii din Alexandria au făcut mult rău creștinilor. Căci după ce s-au înțeles să poarte un inel din lemn de palmier, ei au trimis vestitori care săstrige în acea noapte căbiserica a luat foc. Când creștinii s-au adunat la un loc, evreii i-au măcelărit. Când s-a aflat aceasta, magistrații creștini i-au expulzat pe evrei din Alexandria și le-au confiscat bunurile”. Cronica lui Teofan Mărturisitorul, ed. de C. Mango și R. Scott (Clarendon’s Press Oxford, 1997), AM 5905, 412/413, p. 127.
[19] Socrate, Istoria bisericească, Cartea a VII-a, Cap. al XIII-lea.
[20] Sfântul Teodosie este pomenit de Sfânta Biserică pe 29 iulie.
[21] Socrate, op. cit., Cartea a VII-a, Cap. al XV-lea.
[22] Ibidem. Sfântul Teofan, în Cronografia sa, datează această „moarte violentă a filosoafei Hypatia” în 413/414. Cronica lui Teofan Mărturisitorul, AM 5906, 413/414, p.128.
[23] Socrate scrie: „Unii dintre monahii care locuiau în munții Nitriei și care aveau un temperament înflăcărat, pe care Teofil îi asmuțise mai înainte împotriva lui Dioscor și a fraților săi, au fost din nou aduși, plini de râvnă arzătoare, pentru a decide cearta în favoarea lui Chiril. În jur de cinci sute dintre ei au părăsit mănăstirile și au venit în Alexandria. Ei s-au întâlnit cu prefectul Oreste, care se afla în trăsura sa… Unul dintre monahi, Amonius, a aruncat o piatră. Efectele pedepsei date lui Amonius de către oamenii prefectului au provocat moartea lui. După aceasta, Chiril a poruncit ca Amonius să fie socotit mucenic, de vreme ce apărase evlavia. Totuși unii nu au fost de acord cu cinstirea acordatălui Amonius”. Ibidem, Cartea a VII-a, Cap. XIV. Sinaxarul mare plasează povestirea nitrienilor și a lui Amonius înainte de uciderea brutală a Hypatiei.
[24] Socrate, Istoria bisericească, cartea a VII-a, cap. al XVI-lea. Teofan Mărturisitorul, istoric și sfânt, confirmă acest incident în a sa Cronografie, care s-ar fi petrecut în 415/416, când „la Immon, evreii, în batjocurăși pentru a insulta Crucea, au spânzurat un băiat creștin de o bucată de lemn, l-au torturat și l-au ucis. Atunci când împăratul a aflat de aceasta, i-a pedepsit pe evrei cum se cuvine”. Cronica lui TeofanMărturisitorul, AM 5908, 415/416, p.129.
[25] Nestorie, un călugăr sirian, a fost chemat de împăratul Teodosie al II-lea, pentru a ocupa scaunul vacant al Constantinopolului. El fusese recomandat de nou numitul Episcop al Antiohiei, Ioan (427). Se credea căun om din afară, precum Nestorie, era necesar pentru a soluționa anumite disensiuni ale facțiunilor din capitală. Nu au fost mulți în capitală care să creadă că el reprezenta alegerea potrivită. Aproape imediat, Nestorie s-a apucat să reformeze ceea ce el considera a fi indolenta Biserică a Constantinopolului. J.A. McGuckin, On the Unity of Christ, p. 16.
[26] Sfântul Chiril spunea: „Maria este grădina duhovnicească a celui de-al doilea Adam, atelierul unirii firilor, sărbătoarea schimbului mântuitor, camera de nuntă în care Logosul (Cuvântul) s-a căsătorit cu trupul, rugul însuflețit pe care focul nașterii dumnezeiești nu l-a ars (Ieș. 3,2), adevăratul nor ușor care L-a sprijinit trupește pe Cel care călătorește pe heruvimi (Is.19,1), lâna cea mai curată, plină de roua dumnezeiască (Jud. 6,37-38), cu care Păstorul a îmbrăcat mioara”. Acta Conciliorum Oecumenicorum I, 1, I, pp. 103. 14-17, citat în N. Russel, „The Nestorial Controversy”, în Cyril of Alexandria, p. 34.
[27] Sfântul Chiril scria: „Emanuel, ca Om, a deschis porțile firii; dar ca Dumnezeu, El nu a rupt porțile fecioriei. El a ieșit din pântece într-un chip asemănător cu cel prin care pătrunde prin facultatea auzului (Lc. 1,38). El a pătruns fărăa fi simțit. A ieșit într-un chip mai presus de cuvinte, conform Proorocului Iezechiel, care spune: «Poarta aceasta va fi închisă, nu se va deschide și nici un om nu va intra pe ea, căci Domnul Dumnezeul lui Israel a intrat pe ea. De aceea va fi închisă» (Iez. 44,2-3). Aici este dovada clară că Sfânta Fecioară Maria este Theotokos. Să înceteze orice alte certuri și să ne luminăm prin învățătura Scripturilor, ca să dobândim Împărăția cerurilor în Iisus Hristos, Domnul nostru, Căruia I se cuvine slavă în vecii vecilor. Amin”. Ibidem, I, 1, 1, pp. 107. 17-22.
[28 ]Sfântul Proclu este pomenit de Sfânta Biserică pe 20 noiembrie.
[29] Sfântul Chiril considera că tradiția siriacă, adică cea a lui Diodor din Tars și Teodor al Mopsuestiei, pe care o susținea și Nestorie, nu era o tradiție ortodoxă autentică. Chiril i-a scris lui Nestorie făcând referire la greșelile tradiției sale. De asemenea, Chiril a trimis un dosar cu predicile lui Nestorie la Roma, cerând părerea Papei Celestin. Mai târziu, Sfântul Chiril a scris tratate prin care îi ataca pe Diodor și pe Teodor ca învățători și izvoare ale ereziei lui Nestorie. În 533, la al doilea Sinod de la Constantinopol, Iustinian l-a urmat pe Chiril, eliminând definitiv scrierile acelora din canonul Ortodoxiei. Atât Diodor, cât și Teodor au fost anatemizați.
[30] Cronica lui Teofan Mărturisitorul, AM 5924, 431/432, p. 139.
[31] Sfântul Chiril susține că Logosul nici nu S-a schimbat în trup, nici nu S-a transformat într-o ființă umană. El S-a unit ipostatic (kath hypostasin) cu trupul înzestrat cu rațiune și suflet. „Scriptura, la urma urmei, nu a afirmat că Logosul a unit persoana (prosopon) omului cu El Însuși, ci că El S-a făcut trup. Dar Logosul «întrupat» înseamnă că El a devenit părtaș, ca și noi, sângelui și trupului. El a făcut ca trupul nostru să fie al Lui și a ieșit precum un om dintr-o femeie, fără să se lepede de firea Sa dumnezeiască, de Sine, Cel născut din Dumnezeu-Tatăl. Ci a rămas ceea ce era când și-a asumat trupul. Aceasta este o prezentare simplă a unei teologii atent formulate. Aceasta este cheia cugetului Sfinților Părinți. Din acest motiv ei îndrăznesc să o numească Theotokos pe Sfânta Fecioară– nu din cauza firii Logosului, a dumnezeirii Sale, ci fiindcă Sfântul Său Trup, înzestrat cu viață și rațiune, s-a născut din ea și Logosul S-a «născut» în trup, fiindcăEl era unit cu trupul după ipostas (kath hypostasin)”. Ep. 4.7, Acta Conciliorum Oecumenicorum I, 1, pp. 28. 12-22.
[32] Ep. 11, Scrisoarea lui Chiril către Papa Celestin, PG 77:80, 85. Traducerea engleză în John McGuckin,Saint Cyril of Alexandria and the Christological Controversy (Crestwood, NY: Saint Vladimir’s Press, 2004), pp. 276-279. Sfântul Celestin este pomenit de Sfânta Biserică pe 8 aprilie.
[33] Sfântul Chiril, în „Scrisoarea a treia către Nestorie”, îi spune cătoate citatele din Evanghelie trebuie raportate la un singur prosopon, ipostasul întrupat al Logosului. Sfântul Chiril a folosit prosopon la singular, ceea ce pentru el însemna „ipostas”. Nestorie prefera săvorbească despre două prosopa, la plural, însemnând „funcții”. Câțiva ani mai târziu, Sfântul Chiril a explicat concepția sa despre unirea prosopică. El spune că în Hristos sunt două firi, Hristos fiind un singur prosopon sau ipostas. „Tu nu ar fi trebuit să mă acuzi și să mă calomniezi, … ca și cum eu aș separa firile prin despărțire și diviziune, ca și cum ele ar fi separate într-un sens spațial și departe una de cealaltă. Căci eu, într-adevăr, l-am numit «locuitor» pe cel care locuiește în fire. Locuitorul este cel care locuiește în cel ce îi slujește lui ca locuință și el își are al său prosopon, în timp ce cel care slujește ca locuință are prosoponul celui care locuiește. Astfel, folosindu-se de ale lor prosopa, ca și cum s-ar folosi de proprietățile lor într-un mod voluntar, primul este ultimul și ultimul este primul, primul și cu ultimul locuind așa cum sunt în firile lor. Dacă El este cu adevărat Dumnezeu, noi mărturisim că El este de asemenea cu adevărat Dumnezeu în firea Sa și că El este desăvârșit, nelipsindu-I nimic din firea Tatălui; și noi mărturisim că Omul este cu adevărat om, desăvârșit în firea Sa, nelipsindu-I nimic din firea omului, nici din trup, nici din suflet, nici din cunoaștere. El este întru totul asemenea nouă, însă fără de păcat. El nu este imobil în firea Sa proprie. Căci deși Dumnezeu Se folosește de aceste lucruri în al Său prosopon, El Se folo-sește de acestea ca de unele ce aparțin omului, în același mod în care umanitatea se folosește de dumnezeire în cele ce aparțin dumnezeirii. Căci ele sunt în unire în privința prosopon-ului și nu în privința ousiei (ființei)”. Cartea despre Heraclides 2.1, 324, 325, citat în N. Russel, Cyril of Alexandria, pp. 43-44.
[34] Dificultatea problemei lui Chiril este aceasta: „Dacă(Logosul) nu S-a născut după trup, precum noi, dacă nu ar fi fost părtaș acelorași elemente ca și noi, El nu ar fi putut elibera firea umană de păcatul pe care noi l-am moștenit prin Adam, nici nu ar fi apărat trupurile noastre de stricăciune, nici nu ar fi nimicit puterea blestemului despre care noi spunem căs -a abătut asupra primei femei”. În Cinci tomuri, vezi „Împotriva lui Nestorie” 1, proem. Acta Conciliorum Oecumenicorum I, 1, 6, p. 17.24-27, citat în N. Russel, Cyril of Alexandria, pp. 44, 130 și urm.
Întruparea a transformat întru totul firea umană. Logosul a înnoit-o în trupul Său. Logosul S-a pogorât pe pământ pentru a înălța firea umană la viața în Dumnezeu. Participarea la viața dumnezeiască este scopul Tainelor. Fără puterea îndumnezeitoare a Cuvântului, ele nu sunt lucrătoare. Prin urmare, el zice: „Dacă desparți Cuvântul cel de viață dătător al lui Dumnezeu de unirea tainică și adevărată cu trupul și le separi în întregime, cum poți să demonstrezi că mai este dătător de viață?” (Ibidem, p. 84.33-35). Dacă trupul lui Hristos nu este plin de viață dumnezeiască, noi nu ne putem schimba: „Însuși trupul Logosului este de viață dătător, de vreme ce El și l-a făcut al Său printr-o unire reală care depășește puterea noastră de înțelegere și de exprimare. Într-un chip asemănător, dacă noi devenim părtași la Sfântul Său Trup și Sânge, devenim deplin și desăvârșit înzestrați cu viață, fiindcă Logosul sălășluiește întru noi, atât într-un mod dumnezeiesc prin Duhul Sfânt, cât și omenește, prin Preasfântul și Preacinstitul Trup și Sânge” (Ibidem, p. 85.27-31). Părtășia la Duhul Sfânt este, de asemenea, necesară, alături de părtășia la Trupul euharistic al Fiului: „Așadar, Fiul nu schimbă nimic în dumnezeirea Sa prin faptul că locuiește și în ordinul creat. Dar, în cei care devin părtași la firea dumnezeiască prin participarea la Duhul Sfânt, este într-un fel imprimată o asemănare spirituală cu El, iar frumusețea Dumnezeirii necuprinse strălucește în sufletele sfinților”. (Ibidem, p. 60. 16-20). Prin urmare, în acest fel devin creștinii dumnezei prin înfiere și participă la dumnezeiasca viață.
[35] „Scrisoare către monahi”, 25, citată în lucrarea lui McGuckin, „The Christology of Cyril”, în Saint Cyril of Alexandria and the Christological Controversy, p. 219. Când spune că Hristos a refuzat să pătimească ceva contrar firii Sale, Sfântul Chiril se referă la firea dumnezeiască. Umanitatea este firea asumată de Hristos.
[36] „Scrisoarea a treia către Nestorie”, cap. 8.
[37] Explicarea celor douăsprezece capitole, 2, 9.
[38] Sfântul Chiril, Cum căHristos este Unul, PG 75:1377.
[39] I: Dacă cineva nu mărturisește că Emanuel este cu adevărat Dumnezeu și că pentru aceasta Sfânta Fecioară este Născătoare de Dumnezeu; căci a născut trupește pre Cuvântul cel din Dumnezeu Tatăl, Care S-a făcut trup: să fie anatema.
II: Dacă cineva nu mărturisește că Cuvântul cel din Dumnezeu Tatăl S-a unit cu trupul în chip ipostatic și că unul este Hristos, dimpreună cu trupul Său, Același adică Dumnezeu și om laolaltă: să fie anatema.
III: Dacă cineva, în Hristos Care este Unul, împarte ipostasurile după unire, legându-le între ele numai cu legătura cea după merit, adică după autoritate și putere, și nu cu găsirea laolaltă printr-o unire naturală: să fie anatema.
IV: Dacă cineva atribuie la douăpersoane, sau ipostasuri, expresiile din Evanghelii și scrierile apostolice,fie cele rostite de sfinți asupra lui Hristos, fie cele rostite de El Însuși cu privire la Sine, și pe unele le leagă în chip deosebit de omul care se înțelege alături de Cuvântul cel din Dumnezeu Tatăl, iar pe altele ca unele ce sunt vrednice de Dumnezeu, numai de Cuvântul cel din Dumnezeu Tatăl: să fie anatema.
V: Dacă cineva îndrăznește să spună că Hristos este un om purtător de Dumnezeu și nu că este Dumnezeu cu adevărat, ca Fiu Unul și prin natură, întrucât Cuvântul S-a făcut trup și a fost părtaș la fel cu noi sângelui și trupului: să fie anatema.
VI: Dacă cineva îndrăznește să spună că Cuvântul cel din Dumnezeu Tatăl este Dumnezeul și Stăpânul lui Hristos și nu mărturisește că El este Dumnezeu și om laolaltă, întrucât Cuvântul S-a făcut trup, după Scripturi: să fie anatema.
VII: Dacă cineva zice că Iisus este pus în mișcare întocmai ca un om de Cuvântul lui Dumnezeu, și că bunăvoirea Unuia Născut I-a fost adăugată ca unui altuia, care a existat lângă El: să fie anatema.
VIII: Dacă cineva îndrăznește să spună că omul luat de Cuvântul lui Dumnezeu trebuie dimpreună adorat cu Dumnezeu Cuvântul și dimpreună preamărit și căel este dimpreună Dumnezeu, ca ceva deosebit față de altceva deosebit (căci cuvântul „dimpreună” adăugat continuu ne silește să înțelegem aceasta) și nu cinstește pe Emanuel cu o singură închinare și nici nu-I înalță o singură preamărire, întrucât Cuvântul S-a făcut trup: să fie anatema.
IX: Dacă cineva zice că unul Domn Iisus Hristos a fost preamărit de Duhul, folosindu-Se de puterea Lui ca de o putere străină și căde la El a luat puterea de a lucra împotriva duhurilor celor necurate și de a săvârși minuni între oameni și nu zice dimpotrivă că și Duhul prin Care a lucrat minunile este propriu Lui: să fie anatema.
X: Sfânta Scriptură spune că Hristos S-a născut arhiereu și apostol al mărturisirii noastre și că S-a adus pe Sine pentru noi întru miros de bunămireasmă lui Dumnezeu și Tatălui. Deci dacă cineva zice că arhiereu și apostol al nostru nu S-a născut Însuși Cuvântul cel din Dumnezeu, atunci când S-a făcut trup și om la fel ca noi, ci un altul, în afarăd e El și mai ales un om născut din femeie, sau dacă cineva zice că El a adus jertfă și pentru Sine Însuși, iar nu numai pentru noi, căci nu a avut nevoie de jertfă Cel ce nu cunoștea păcatul: să fie anatema.
XI: Dacă cineva nu mărturisește că trupul Domnului este făcător de viață și căEl este propriu Cuvântului celui din Dumnezeu Tatăl, ci zice că este al altcuiva de El alături, unit la un loc cu El după merit, adică având numai o locuință dumnezeiască, și nu că este făcător de viață, după cum am zis, întrucât el a fost propriu Cuvântului Care are putere de a face vii toate: să fie anatema.
XII: Dacă cineva nu mărturisește că Cuvântul lui Dumnezeu a pătimit în trup și că a fost răstignit în trup,și că a gustat în trup moartea, fiind Cel Întâi Născut din morți, întrucât Dumnezeu este viață, și de viață făcător: să fie anatema [traducere de Olimp N. Căciulă, Anatematismele Sfântului Chiril al Alexandriei, București, 1937].
[40] Cronica lui Teofan Mărturisitorul, loc. cit.
[41] Sfântul Memnon este pomenit de Sfânta Biserică pe 16 decembrie.
[42] Sfântul Chiril a obținut o majoritate suficientă(aproape douăsute de episcopi) și a declarat căsinodul nu va fi amânat mai mult. A pretins aceasta din postura de ierarh senior care prezida sinodul, el acționând și din partea Papei Celestin.
[43] Cronica lui Teofan Mărturisitorul,AM 5925, 432/433, p. 140.
[44] Socrate, Istoria bisericească, Cartea VII, cap. XXXIV.
[45] Cronica lui Teofan Mărturisitorul,AM 5925, 432/433, pp. 140-141.
[46] Ibidem, AM 5925, 432/433, p. 141.
[47] Socrate, loc. cit.
[48] J.A. McGuckin, On the Unity of Christ, p. 26.
[49] Ibidem.
[50] Ibidem, pp. 26-27.
[51] Ibidem.
[52] Cronica lui Teofan Mărturisitorul, AM 5925, 432/433, p. 141.
[53] Sfântul Teofan Mărturisitorul scrie: „Dreptatea dumnezeiască l-a urmărit în exil pe necinstitul și blasfemiatorul Nestorie. După ce a suferit de putrezirea tuturor măruntaielor și, mai mult decât toate, a limbii sale spurcate, el a fost nimicit de moarte (cca iunie 451)”. Ibidem, AM 5925, 432/433, p. 142.
[54] Din cauza anumitor carențe prezente în textul ediției Holy Apostles Convent, am considerat că ar fi mai util ca ultimele capitole din Viața Sfântului Chiril să fie îmbinate cu pasaje diortosite din Viețile Sfinților, îngrijităde Părintele Ioanichie Bălan și publicatăîn anul 2002 la Editura Episcopiei Romanului [n. tr.].
[55] În iconografie, Patriarhul Chiril poartă o bonetă deosebită, țuguiată. Acesta este privilegiul Patriarhului Alexandriei. Adesea este împodobită cu cruci. The Oxford Dictionary of Byzantium s.v. „Cyril”. Photius Kontoglu, în a sa Ekphrasis (vol. I, Atena, 1960, p. 133), afirmă, de asemenea, că acest ierarh se distinge în iconografie printr-un acoperământ al capului personal. El este văzut purtând o skoufia (bonetă), brodatăcu multe cruci.
[56] DupăEfes, Chiril a răspuns unei anchete făcute de Episcopul Succensus, cu privire la obiecțiile antiohiene. Una dintre probleme era firea Logosului. „DacăLogosul, Care a fost născut tainic de Tatăl și Care, după aceea, a ieșit ca om dintr-o femeie prin asumarea trupului (nu trup lipsit de viață, ci trup înzestrat cu viață și rațiune), este de fapt cu adevărat Fiul Cel Unul, El nu poate fi despărțit în două persoane sau doi fii, ci rămâne unul, dar nu fără de trup, sau necorporal, ci având propriul Său trup într-o inseparabilă unire. A spune aceasta nu poate implica un amestec, o fuziune, sau orice altceva de acest gen; cum ar putea? Dacă noi spunem că Fiul Cel Unul născut al lui Dumnezeu a luat trup și a devenit «un» om, aceasta nu implică că El S-a «amestecat», așa cum presupun ei; firea Logosului nu s-a transferat firii trupului și nici firea trupului nu s-a transferat firii Logosului. Nu, ci în timp ce fiecare element a rămas la caracterul său firesc din motivul tocmai amintit, tainic și cu neputințăd e spus în cuvinte, El ne-a arătat o singură fire (dar așa cum am spus, firea întrupată), a Fiului. «Unul» este un termen aplicat cum trebuie nu doar unor elemente distincte principale, ci unor asemenea entități compuse precum este omul, alcătuit din trup și suflet. Sufletul și trupul sunt diferite și nu sunt consubstanțiale. Unite totuși, ele constituie firea unică a omului, în ciuda faptului că diferența din firea elementelor aduse în unire este prezentă în starea amestecului.” Ep. 46,3, „A doua epistolăcătre Episcopul Succensus al Diocezareei”, în Acta Conciliorum Oecumenicorum I, 1, 6, pp. 159. 11-10.7, citat în Russel, „The Nestorian Controversy”, în Cyril of Alexandria, p. 42; PG 77: 237-245.
[57] Sfântul Chiril, Ep. 39.
[58] J.A. McGuckin, On the Unity of Christ, pp. 28-29.
[59] Cronica lui Teofan Mărturisitorul, AM 5925, 432/433, loc. cit.
[60] „Omul cel dintâi este din pământ, pământesc; omul cel de-al doilea este din cer” (I Cor. 15,47).
[61] Cf. Iac. 1,17.
[62] Vezi scrisoarea sa în întregime, în J.A. McGuckin,„Scrisoarea lui Chiril către Ioan al Antiohiei”,în Saint Cyril of Alexandria and the Christological Controversy, pp. 343-348. Vezi, de asemenea, Ep. 39, PG 77:173-182.
[63] Părintele Ioannis Romanides comentează: „Ortodocșii necalcedonieni acuză de secole pe calcedonienii ortodocși că sunt nestorieni. Pe de altăparte, calcedonienii îi acuză pe necalcedonieni fie că sunt monofiziți – ceea ce înseamnă că ei cred într-o ousia în Hristos –, fie că insistă unilateral pe terminologia lui Chiril până la excluderea chiar a definiției lui Chiril referitoare la cele douăfiri din mărturisirea de credință către Ioan al Antiohiei, care a adus reconcilierea în 433…
Nestorie a respins faptul că Cel care a fost născut din Fecioară este consubstanțial [deoființă] cu Tatăl după dumnezeire și astfel este prin fire Dumnezeu… El credea că numele de Hristos nu se potrivește Logosului, ci este numele persoanei de legătură născute din Maria și în care Logosul locuiește și care a fost asumată de Logos… În lumina negării sale a celor două nașteri a Logosului și a îndoitei deoființimi a unuia și aceluiași Logos, Fiul lui Dumnezeu, și același, de asemenea, Fiu al Mariei, și astfel a adevăratei semnificații a termenului Theotokos, insistența lui Nestorie cum că el nu desparte pe Hristos în două persoane, ci doar firile și numele, a fost considerată o batjocură la adresa credinței. Pe acest temei el a fost condamnat de Sinoadele al III-lea și al IV-lea Ecumenice și respins de Ioan al Antiohiei și Leon al Romei.
Reconcilierea din 433 dintre Chiril și Ioan al Antiohiei a fost înlesnită de mărturisirea antiohiană a îndoitei nașteri și deoființimi a Domnului nostru Iisus Hristos, Fiul cel Unul născut al lui Dumnezeu,aceeași dogmă respinsă atât de violent de Nestorie și chiar și de Teodoret. În mărturisirea sa, Ioan afirmă clar că Fiul cel Unul născut al lui Dumnezeu S-a născut din Tatăl mai înainte de veacuri conform dumnezeirii Sale. Iar în zilele din urmă, același Fiu al lui Dumnezeu, pentru noi și pentru mântuirea noastră, S-a născut după trup din Fecioara Maria, la fel (a se observa că el vorbește aici clar despre Fiul Unul născut și nu despre Prosopon-ul din unirea celor douăfiri, al lui Nestorie și Teodoret) deoființă cu Tatăl, după dumnezeire, și deoființă cu noi, după umanitate (Mansi, iv. 292)…
În scrisoarea sa către Acachie al Mitilenei (PG 77:184-201), Chiril chiar subliniază faptul căaceastă mărturisire antiohiană a îndoitei nașteri și a îndoitei deoființimi ale Unuia și Aceluiași Logos, nu poate fi suspectată de nestorianism, de vreme ce aceasta este exact ceea ce Nestorie neagă(PG 77:189-192, 197).
Desigur, Chiril preferă să vorbească despre o singurăfire (physis) sau ipostas al lui Dumnezeu-Cuvântul întrupat și făcut om, de vreme ce aceasta apără mai bine unirea și atribuirea tuturor acelor lucruri care aparținlui Hristos Cuvântul ca subiect al tuturor actelor dumnezeiești sau umane. Pentru Chiril, physis semnifică un comportament concret și individual ca subiect de sine și conform proprietăților sale firești. Astfel, singura fire a lui Dumnezeu Cuvântul întrupat, luând asupra Sa prin a doua Sa naștere, o umanitate reală, perfectă și deplină, are atât ousia, cât și trăsăturile firești specifice oamenilor. Astfel, Însuși Logosul Care este Hristosși trăiește cu adevărat viața de om, fără să Se schimbe în vreun fel în dumnezeirea Sa, rămâne ceea ce era… Lucrul asupra căruia stăruie Chiril și care, poate că într-o zi, va atrage mai multăa tenție din partea necalcedonienilor este că, oricât de mult ar insista cineva în privința acurateții formulării teologice, este o pură caricatură faptul de a acuza pe cineva că este nestorian dacă acceptă îndoita naștere și îndoita deoființime a Logosului ca bază pentru titlul de Theotokos, ca și pentru atribuirea atributelor umane și divine și a energiilo rLogosului, Care este un singur subiect întrupat și Care acționează conform dumnezeirii Sale și conform umanității Sale însușite. Aceasta este ceea ce negau Teodor, Nestorie și Teodoret; și acesta este miezul Ortodoxiei. Sfântul Chiril a înțeles acest lucru și este datoria noastră a-l așeza în centrul discuțiilor noastre…
De asemenea, definiția de la Calcedon este clară în această privință. «Urmând Sfinților Părinți, noi învățăm și mărturisim cu toții căDomnul nostru Iisus Hristos este unul și același Fiu, perfect în ce privește dumnezeirea și perfect în ce privește umanitatea, Dumnezeu adevărat și om adevărat, având un suflet rațional și un trup; de aceeași fire cu Tatăl în privința dumnezeirii și de aceeași fire cu noi în privința firii umane… în privința dumnezeirii – născut din Tatăl mai înainte de veacuri; în privința firii umane – născut în timpurile din urmădin Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu, pentru noi și pentru mântuirea noastră…» (Mansi, vii, 116)
Este imposibil de acceptat părerea multora cum că Chiril s-ar fi lepădat de ale sale Douăsprezece capitolede dragul reconcilierii cu Ioan. De unul singur nu avea nici o putere de a modifica în vreun fel deciziile unui Sinod Ecumenic și nu există nici o dovadă în sens contrar. Deși se pare că Sinodul Endemus de la Constantinopol a exagerat în privința meritelor lui Chiril din 433, a acceptat cele Douăsprezece capitoleca parte a Efesului, care a fost aprobat în totalitate (Mansi, vi, 665). În lumina mărturiilor este clar că «Scrisoarea a III-a către Nestorie» a lui Chiril, inclusiv cele Douăsprezece capitole, nu a fost repudiată de Calcedon, așa cum pretind mulți. Dimpotrivă, cele Douăsprezece capitole(Doisprezece anatematisme) au fost folosite ca punct de plecare în poziția Sinodului față de nestorianism și Tomosul lui Leon. Ar trebui remarcat că la Chiril, în «Scrisoarea a III-a către Nestorie», aprobată de Efes și Calcedon, se vorbește despre un ipostas al lui Dumnezeu Logosul întrupat și nu despre o physis a lui Dumnezeu Logosul întrupat. Desigur, acești termeni sunt absolut sinonimi pentru Chiril. La Sinodul din Alexandria (362), prezidat de Sfântul Atanasie cel Mare, s-a decis adoptarea modalității capadociene de a distinge între ipostas și ousia atunci când este vorba de Sfânta Treime. Nici o decizie nu s-a luat în privința termenului physis. Urmarea a fost că tradiția capadociană a echivalat physis cu ousia, în timp ce tradiția alexandrină a echivalat physis cu ipostas. Natura accidentalăa acestei echivalări a lui physis fie cu ipostas, fie cuousia, trebuie luată în mod serios în considerație pentru a înțelege istoria dezbaterilor hristologice dintre 448 și 451”. Vezi textul următor despre Sfântul Chiril: „One Physis or Hypostasis of God the Logos Incarnate and Chalcedon”, de Părintele Ioannis Romanides, în Greek Ortho-dox Theological Review, vol. X, 2 Winter 1964-1965; http: //www.romanity.org/htm/rom.-08.en.st_-cyrils_one_physis_or_hyposta-sis_of….
[64] Sfântul Ioan Hrisostom (Gurăde Aur) este pomenit de Sfânta Bisericăpe 13 noiembrie.
[65] Sfântul Isidor este pomenit de Sfânta Bisericăpe 4 februarie.
[66] I Rg. 3,13.
[67] I Rg. 31,1-13.
[68] I Rg. 28,9.
[69] Fc. 14,18; Evr. 7.
[70] Glafira, PG 69-72. Sfântul Chiril a lăsat multe epistole (PG 77:9-390), omilii la praznice (PG 77:401 și urm.) și alte lucrări, printre care: 1. două lucrări dogmatice despre Preasfânta Treime, dintre care se remarcă printr-o expunere exactă a învățăturii ortodoxe Despre purcederea Duhului Sfânt (PG 68); 2. comentarii, Tâlcuire la Evanghelia dupăLuca, Tâlcuire la Evanghelia dupăIoan(PG 73, 74), Tâlcuire la Epistolele Apostolului Pavel către Corinteni și Evrei; 3. o lucrare despre Preasfânta Treime, cu titlul Thesaurus(PG 75:9-656), scrisă împotriva lui Arie și a lui Eunomie; 4. Cinci cărți: Antireticile împotriva lui Nestorie(PG 76:9-248); 5. o Apologie sau Apărarea creștinismului împotriva împăratului Iulian Apostatul(PG 76:489-1064); 6. Împotriva antropomorfismului (PG 76:1065-1132), pentru mai mulți egipteni care, din neștiință, și-L imaginau pe Dumnezeu sub formă umană;7. Despre unirea lui Hristos. Este o explicare teologicăa motivului pentru care tradiția siriacă a celor „doi Fii” nu este ortodoxă.
[71] Sfântul Teofan Mărturisitorul scrie: „În acest an (446), au murit întru cucernicie Chiril al Alexandriei și Proclu al Constantinopolului. Proclu a fost urmat de Flavius, prezbiterul și sacristierul bisericii din Constantinopol, un sfânt și preavirtuos bărbat. Dar Chiril a fost urmat de Dioscor, care nu și-a cinstit învățătorul. Mai mult, el a fost sălbatic și crud, îndeosebi fațăde familia lui Chiril”. Cronica lui Teofan Mărturisitorul, AM 5939, 446/447, p. 153. În timp ce Sfântul Teofan arată că Chiril a păstorit până în 446, adormind după o slujire de 32 de ani, alții așază adormirea lui pe 27 iunie 444.
Cuviosul Ioan Colibașul (grec. του «Καλυβίτου» – adică „cel care a trăit într-o colibă”) sau Ioan cel sărac pentru Hristos este un sfânt ascet care a trăit în secolul al V-lea. Prăznuirea lui se face la 15 ianuarie.
Ioan Colibașul era de fel din Constantinopol și a trăit pe vremea împărăției lui Leon I (457-474). Provenea dintr-o familie bogată, aristocratică și creștină, dar puțin practicantă.
Tatăl lui, Eutropie, era mare dregător la curtea împăratului și senator, iar pe mama sa o chema Teodora.
Istoria povestește că în copilărie Ioan a cunoscut, la școala unde studia, un călugăr de la Mănăstirea Achimiților, adică „a neadormiților”, și văzând felului acestuia de viață s-a aprins inima lui de focul slujirii lui Hristos.
„Și văzând dragostea lui de Dumnezeu, i-au dat părinții lui o mică evanghelie ferecată cu aur, ca să o poarte cu el. Dar el, ieșind din lume fără știrea părinților s-a făcut monah.”.
Ioan fugit de acasă pentru Hristos cu acel călugăr la Mănăstirea Achimiților, unde s-a făcut monah, petrecând întru multe nevoințe.
Dar după ce a trăit un timp în mănăstire a început a fi ispitit și muncit de patima dorului de părinți. Și atunci, cu voia egumenului mănăstirii și a fraților, s-a dus la casa părintească îmbrăcat sărăcăcios, și-a făcut o colibă mică lângă poarta casei părintești, și locuia acolo în rugăciune și în lipsuri, fără ca cineva din ai casei să-l recunoască, ba chiar batjocorit de slugi și uitându-se la părinții săi, care treceau pe lângă el îmbrăcați în podoabe lumești, fără să știe că el este fiul lor.
Când a fost să moară, a chemat pe mama sa, care l-a cunoscut după Evanghelia ferecată în aur, dată lui pe când era încă la școală.
Și așa și-a dat sufletul cu pace în mâinile lui Dumnezeu.
Imnografie
Tropar (glasul al 4-lea)
Din pruncie iubind cu căldură pe Domnul, lumea și cele frumoase ale lumii ai părăsit și ai sihăstrit în chip desăvârșit; ți-ai ridicat coliba înaintea porților părinților tăi; zdrobit-ai cursele demonilor, preafericite; pentru aceasta pe tine, Ioan, Hristos după vrednicie te-a preamărit.
Condac (glasul al 2-lea)
Râvnind, înțelepte, sărăcia ce nu se fură,
ai urât bogăția părinților tăi.
Și având Evanghelia în mâinile tale,
ai urmat lui Hristos Dumnezeu, preacuvioase Ioan,
rugându-te neîncetat pentru noi toți.”
Spiritualitate
Din imnografia cuviosului Ioan Colibașul reiese învățătura evanghelică despre urmarea lui Hristos.
În condacul sfântului Ioan Colibașul se spune: “având Evanghelia în mâinile tale, ai urmat lui Hristos Dumnezeu” (Mineiul pe ianuarie, ediția 1954).
Adică: având Evanghelia că și carte de căpătâi, pururea deschisă în mâinile tale, evanghelicește – cum altfel? -, ai urmat lui Hristos.
Dar cele două condace ale cuviosului Ioan Colibașul mai accentuează și o altă latură: sărăcia monahului, sărăcie mai larg înțeleasă decât numai ca o lepădare de bogății.
Astfel, condacul pe care tocmai l-am citat mai spune: “ai urât bogăția părinților tăi” – pentru ce ? – “râvnind sărăcia care nu se fură”: fără de grija și smerenia.
Al doilea condac al cuviosului Ioan Colibașul aduce elemente noi: “ai defăimat cele de jos” (“cu bună chibzuire”) – pentru ce? – “dorind a câștiga cu înțelepciune cele de sus”: e o dezlegare de cele de jos pentru că sufletul și omul întreg să se poată înălța la Dumnezeu.
“Şi lui Hristos Celui ce a sărăcit (S-a coborât, S-a smerit pe Sine) ai urmat, bucurându-te, sărăcind împreună cu El, Ioane.” (ed. 1954)
Ideea principală: sărăcia ca premisă a urmării lui Hristos Dumnezeu-Omul: Întruparea (adică, într-un sens, kenoza: sărăcirea de ale Sale), Moartea și Învierea, Înălțarea (care nu era fără sărăcire).
“Slava” cântării a 3-a din canonul cuviosului Ioan Colibașul e simplă și plină de înțelepciune ascetică:
“După lege, stăruind în rugăciuni și în postiri, întru nepătimire te-ai îmbrăcat, Prea Cuvioase, smerindu-ți zburdările trupului, cu puterea dumnezeiescului Duh.” (ed. 1954)
Vorbind despre “mișcările (sau “zburdările”, cum le zice această alcătuire) trupești”, cuviosul Antonie cel Mare spune: “socotesc că trupul are mișcare firească amestecată cu el, dar nu lucrează de nu va voi sufletul, ci numai însemnează în trup nepătimașa mișcare.
Este încă și altă mișcare ce stă în a hrăni și a îngrășa trupul spre lucrare.
Pentru aceasta și zice Apostolul: nu vă îmbătați cu vin întru care este curvia (Ef. 5, 18).
Şi iarăsi Domnul în Evanghelie, poruncindu-le ucenicilor le zicea: luați aminte să nu se îngreuieze inimile voastre cu sațiul mâncării și cu beția (Luca 22, 34).
Este încă și altă mișcare la cei ce se nevoiesc, care se face din vrăjmășia și din zavistia dracilor.
Pentru aceasta trebuie a ști, că trei sunt mișcările trupești: una firească, alta din neluarea aminte a hranei și a treia de la draci.”
Ei bine, pe de-o parte, aceste mișcări sunt stinse prin stăruința în postiri și în rugăciuni, și pe de altă parte, cu puterea dumnezeiescului Duh.
E veșnică sinergie între lucrarea omului și lucrarea Domnului, care singură bagă pe om în limanul nepătimirii.
Cele două laturi ale părții omului (“Ajută-te și cerul te va ajuta” – Ioana d’Arc) sunt rugăciunea și ostenelile, care se susțin una pe cealaltă; dar, mai ales, stăruința în acestea (elementul tipic monahal, adică maximalist).
Sf. Cuv. Ioan Colibașul (secolul al V-lea) – foto preluat de pe doxologia.ro
În vremea împărăției dreptcredinciosului împărat Leon cel Mare (457-474), era în Constantinopol – care se numește Roma cea nouă -, un om cu dregătoria de stratilat (general), bogat și cinstit, anume Eutropiu, având de soție pe Teodora. Acela avea trei fii, dintre care pe doi i-a pus în slujba împărătească și cinstite dregătorii le-a mijlocit, iar pe al treilea, cel mai mic, anume Ioan, l-a dat la învățătura cărții și la toată înțelepciunea cea retoricească și a filozofilor.
Fiind copilul Ioan de 12 ani, s-a arătat isteț la minte, mai mult decât toți vârstnicii săi, încât chiar și dascălii se minunau de istețimea lui și de înțelegerea lui cea desăvârșită, fiind tânăr de vârstă. Și nu numai la cea din afară, ci și la cea duhovnicească filozofie se arăta ales ucenic.
Căci lucrând întru dânsul Sfântul Duh, era blând, fără răutate și smerit, iar când îi prisosea vreme de la învățătură, se îndeletnicea, nu cu jucării copilărești, precum este obiceiul tinerilor, ci întru citirea cărților celor de Dumnezeu insuflate. Apoi, la bisericile lui Dumnezeu cu sârguință alerga la rugăciune, pentru că inima lui se înfierbântă cu văpaia dumnezeieștii dragoste, și în cugetul lui se aprindea foc.
Așa sârguindu-se el spre dumnezeiasca slujbă, s-a întâmplat de a intrat un monah în casa în care fericitul Ioan învăța și pe care văzându-l copilul l-a întrebat, zicând: „De unde ești, părinte, și unde mergi?”. Iar monahul i-a răspuns: „Din Mănăstirea Neadormiților sunt și merg la Ierusalim, ca să mă închin Sfintelor Locuri”. Mănăstirea aceea a Neadormiților, Achimiților, era în Bitinia, în partea Răsăritului, care este în Asia Mică, zidită de fericitul Marcel. Și aprinzându-se Ioan cu duhul, a început a-l întreba despre viața monahicească, de rugăciune și de post, de cântarea cea neadormită, cum și de alte nevoințe și osteneli, care cuvinte îi păreau lui Ioan mai dulci decât mierea.
Monahul văzând pe copil cinstit și înțelept, i-a spus cu de-amănuntul obiceiurile și rânduielile mănăstirii sale, iar Ioan ascultând cu luare-aminte povestirile monahului, i-a zis: „Părinte, te vei întoarce iarăși în mănăstirea ta sau vei rămâne la Ierusalim?”. Monahul i-a răspuns: „Am poruncă de la egumenul meu să mă întorc; deci de va voi Domnul, închinându-mă la Sfintele Locuri, mă voi întoarce”. Atunci Ioan apucând de mâna dreaptă pe monah, i-a zis: „Părinte, un cuvânt duhovnicesc am să-ți spun”. Și ducându-l la un loc deosebit, i-a zis:
„Ascultă-mă, părinte, mă rog ție, ca milostiv să fii mie, căci am mare trebuință să scap de lumea asta mult tulburătoare și să slujesc lui Hristos; dar părinții mei gândesc de mine altfel, pentru că mă iubesc mai mult decât pe frații cei mai mari; ei se îngrijesc de mine pentru o dregătorie mare și vor să mă căsătoresc, iar eu ascultând de multe ori cuvântul lui Dumnezeu în biserică și citind singur cărțile, am înțeles că toate cele ale lumii sunt deșarte, afară de una care este de folos, ca adică lepădându-mă de lume, să slujesc lui Hristos în chipul cel monahicesc; deci, te jur pe Dumnezeu cel ce voiește mântuirea noastră, ca, întorcându-te, să mă iei de aici și să mă duci în mănăstirea ta”.
Auzind acestea monahul și cunoscând într-însul chemarea dumnezeiască, a făgăduit cu jurământ, ca, întorcându-se, să-l ia; și așa s-au despărțit.
După ducerea monahului aceluia la Ierusalim, fericitul Ioan dorind să fie următor vieții evanghelicești, a rugat pe părinții săi a-i scrie o Evanghelie, din care să poată învăța cuvintele lui Hristos și a face lucruri plăcute Lui. Părinții, văzând asemenea dumnezeiască osârdie a fiului lor spre Sfânta Scriptură, se bucurau foarte, și îndată au găsit un bun scriitor, ca să scrie frumos o Evanghelie; apoi au ferecat-o cu aur și au împodobit-o cu pietre scumpe, că nu numai dulceața cuvintelor lui Hristos, scrise înăuntru, să atragă pe fiul lor cu osârdie la citire, dar și podoaba cărții din afară. Și așa pregătindu-i Evanghelia, i-au dat-o, iar el luând-o, cu dragoste o citea cu luare-aminte și se îndulcea cu inima de cuvintele lui Hristos și din zi în zi se aprindea de mai mare dragoste de Dumnezeu, așteptând cu osârdie pe monahul acela de la Ierusalim, căruia îi descoperise taina inimii sale.
Trecând multe zile, a venit monahul cel așteptat și văzându-l Ioan, s-a bucurat foarte. Și i-a zis monahul: „Iată, fiule, m-am întors pe la tine, precum am făgăduit, ca să te iau la mănăstire, de vei voi”. Fericitul Ioan a răspuns: „Mulțumesc lui Dumnezeu că te-ai întors sănătos și m-a învrednicit a te vedea iarăși pe sfinția ta; deci, iată eu sunt gata de drum, dar ce să facem dacă nu vor voi părinții mei să mă lase, pentru că știu pe maică-mea jalnică și când va auzi că voiesc să mă duc de la dânșii, vă umplea pământul cu lacrimi și mă va opri cu sila și astfel îmi va curma dorința mea. Deci, mă rog ție, părinte, să ieșim de aici în taină, ca să nu știe nimeni din cunoscuții mei despre plecarea mea și să nu-mi priceapă drumul”.
Monahul a zis: „Să facem așa cum voiești, fiule, ca să împlinească Dumnezeu dorința inimii tale”. Și așa s-au dus spre malul mării, la limanul corăbiilor și, găsind o corabie, au rugat pe cârmacii ei să-i ducă la locașul Neadormiților; iar cârmaciul cerea de la dânșii aur mult pentru chirie, căci zicea: „Eu aștept până ce-mi va umple cineva corabia cu multă marfă, ca de acolo să-mi iau obișnuita chirie”. Ioan l-a întrebat: „Câtă chirie iei pentru corabia ta încărcată?”. Cârmaciul răspunse: „O sută de galbeni iau!”. Ioan i-a zis: „Frate, să aștepți trei zile și eu voi închiria corabia ta”.
Apoi, sfătuindu-se cu dânsul, s-a dus. Iar Ioan a zis către monah deosebit: „Chiria corăbiei este mare, iar mie a mă duce de la părinți și a nu fi știut de dânșii, îmi este mult mai bine; deci, voi merge la părinți și voi ruga să-mi dea aur, ca pentru o trebuință oarecare”. Monahul i-a răspuns: „Mergi, fiule, și Domnul să-ți îndrepteze capul tău cel bun după voia Sa”.
Deci, mergând Ioan în casa sa, a zis către mama sa: „Doamnă, maica mea, un dar voiesc să cer acum de la voi, dar nu îndrăznesc”. Maică-sa i-a răspuns: „Cere, fiul meu, tot ce dorești”. Ioan a zis: „Toți vârstnicii mei care învață cu mine nu odată sau de două ori, ci de multe ori m-au chemat cu dânșii la masă, iar eu niciodată nu i-am chemat la mine și nu le-am răsplătit cinste pentru cinste; de aceea, mă rușinez foarte mult și nu mai pot de acum nici la școală să mă duc; deci mă rog vouă să-mi dați atâția bani cât să ajungă pentru facerea ospățului prietenilor mei”. Maică-sa i-a răspuns: „Așteaptă, fiule, până dimineață și voi spune tatălui tău ca să-ți dea cele de trebuință”.
Deci a spus bărbatului său toate cuvintele lui Ioan, iar el iubind foarte mult pe fiul său, i-a dat 100 de galbeni. Aceasta s-a făcut cu rânduiala lui Dumnezeu, că scopul cel bun al sfântului copil să fie întru săvârșire. Drept aceea, tatăl dând aurul fiului, a pus lângă dânsul o slugă credincioasă, poruncindu-i, ca dinadinsul să ia aminte, ca să nu risipească ca un copil pe lucruri netrebuincioase aurul ce i s-a dat. Ioan luând cei 100 de galbeni și pe slugă, s-a bucurat și s-a dus cu dânsul la țărm, zicând: „Să căutăm pește bun să cumpărăm”. Și apropiindu-se de corabie, a trimis pe slugă la școală, zicând: „Du-te să vezi, dacă s-au adunat copiii și să te întorci iarăși la mine”.
Ducându-se slugă, Ioan a intrat în corabie cu monahul și dând chiria, a pornit de la țărm. Ioan a luat cu el și Evanghelia pe care i-o făcuseră părinții, și citind-o, se mângâia. Întorcându-se sluga de la școală, căuta pe Ioan la mal și nu l-a găsit; apoi, socotind că era acasă, s-a dus la părinții săi, care întrebau de Ioan și îndată au început a-l căuta pretutindeni multe zile, nu numai în Constantinopol, dar și în locurile de prin jur, însă nu l-au găsit nicăieri; deci, s-a făcut plângere și tânguire mare în casa lui Eutropiu, pentru Ioan, iubitul lor fiu.
Mergând Ioan pe mare, Dumnezeu i-a sporit calea, pentru că a scos vinturi din vistieriile Sale și le-a poruncit să sufle spre ajutorul corăbiei, apoi degrabă a sosit la sfântul locaș al Neadormiților; în care intrând, a spus monahul acela egumenului și fraților toate cele despre tânărul Ioan, strălucirea și bunul neam al părinților lui, dragostea lor către dânsul, boieria cea mare și nunta ce se aștepta, spunând apoi cu câtă credință și osârdie caută să se îmbrace în chipul monahicesc și să slujească Domnului.
Egumenul văzând pe băiat foarte tânăr, i-a zis lui: „Fiule, nu vei putea suferi ostenelile și postirile monahicești, căci ești încă tânăr, și la noi este obiceiul, ca să nu călugărim îndată pe cel ce vine, ci mai întâi să-l ispitim multă vreme, de cumva nu se află leneș și răzvrătit; deci, de vei voi că să fii monah la noi, se cade ție ca mai întâi fără chipul monahicesc să fii aici destulă vreme, să privești la viața noastră și să te ispitești pe tine însuți de vei putea un jug ca acesta să-l porți sau nu”. Iar fericitul Ioan a căzut la picioarele egumenului cu multe lacrimi, zicându-i: „Rogu-mă ție părinte, ca astăzi să mă călugărești pe mine, să nu cauți la tinerețele mele, ci la osârdnica mea dorire; căci cu toată inima doresc să mă îmbrac în chipul cel îngeresc al vostru. Deci, nu trece rugăciunea mea, ci pentru Preasfânta cea de o ființă și de viață făcătoarea Treime, primește-mă și mă numără în ceata monahilor”. Egumenul văzând o dorire ca aceasta a lui și lacrimile, și înainte văzând darul Sfântului Duh ce avea într-însul, îndată l-a primit și l-a tuns, poruncindu-i a petrece în mănăstireștile ascultări și a se povățui de iscusiți bătrâni.
Câștigându-și dorirea, toate cele poruncite lui cu sârguință și cu smerenie le făcea, și îndreptându-se întru nevoințele monahicești din zi în zi și din putere în putere sporea; apoi, în scurtă vreme atât de mult a sporit în faptele bune, încât a întrecut și pe ceilalți monahi, călugăriți mai dinainte, și tuturor s-a făcut chip de neîncetată rugăciune către Dumnezeu, de ascultare fără cârtire, de postirea cu răbdare și fără măsură; pentru că adeseori se ținea numai cu împărtășirea preacuratelor și de viață făcătoarelor lui Hristos Taine, iar altceva nimic mai mult nu gusta în multe zile, încât și egumenul se minuna și zicea către dânsul: „Fiule, fiind tânăr, pentru ce ți-ai luat asupră-ți osteneli ca acestea? Ferește-te că nu slăbind cu trupul din postul cel fără de măsură și vătămându-ți sănătatea ta, nelesnicios să te faci spre nevoințele viitoare și spre slujba măririi lui Hristos”. Iar el, cu obișnuita smerenie închinându-se, răspundea: „Iartă-mă, sfinte părinte, pe mine netrebnicul rob și te roagă pentru mine leneșul, ca să-mi dea Domnul să încep nevoința și să-mi întărească neputința mea”.
Astfel nevoindu-se fericitul Ioan șase ani, în locașul acela, s-a sculat asupra lui vrăjmașul diavol, urâtorul binelui, vrând să-l slăbească întru nevoințe, să întindă curse picioarelor lui, și să-l împiedice dintr-o alergare bună ca aceea, în calea poruncilor Domnului; drept aceea, i s-a făcut dor de părinții săi, încât de jale i se cuprinse inima, aducându-și aminte de dragostea cea mare a tatălui și a maicii, pe care o aveau către dânsul, și-i zicea gândul: „Ce fac acum părinții tăi fără tine? Cât de mult necaz, întristare și plângere au pentru tine, căci te-ai dus neștiut de ei? Tatăl plânge, maica se tânguiește, frații se întristează, rudeniile și vecinii doresc de tine și toată casa tatălui tău este în mâhnire pentru tine”.
Încă îi aducea aminte vicleanul de bogăția și slava părinților, de cinstea fraților lui și de diferite feluri de deșertăciuni lumești îi aducea lui aminte; ziua și noaptea neîncetat îl tulbura cu gânduri ca acestea, încât acum slăbise cu trupul și abia era viu; pe de o parte, pentru înfrânarea cea mare și nevoințele monahicești, iar pe de alta, pentru tulburarea gândurilor, se uscase ca un vas de lut virtutea lui și trupul lui era ca o trestie de vânt clătinându-se.
Egumenul, văzându-l slăbind, i-a zis: „Au nu ți-am spus eu ție, fiule, că Dumnezeu nu cere de la robii Săi osteneală fără măsură, ci voiește ca fiecare după puterea să să-i slujească Lui întru slava numelui Său celui sfânt? Iar tu, fiule, nu m-ai ascultat și iată acum ai slăbit postind fără măsură și ridicând sarcină mai mare decât puterea ta”. Răspuns-a Ioan: „Nu postul m-a uscat părinte, nici nevoința m-a slăbit pe mine, ci gândurile cele aduse de la vicleanul, prin care mă tulbură de multă vreme ziua și noaptea”.
Apoi a mărturisit egumenului toate gândurile sale despre părinți și despre casă. Iar egumenul a zis lui: „Au nu ți-am spus, fiule, de la început, că nevoințele monahicești sunt mari, ostenelile multe și ispitele vrăjmașului nespuse?”. Acestea zicându-le egumenul, a lăcrimat și a plâns destul pentru Ioan. Iar Dumnezeu Cel ce toate le rânduiește spre folos prin oarecare tăinuită încredințare, a pus gând în inima egumenului ca să nu oprească pe Ioan a merge la părinți, pentru că avea să facă minunate întru dânsul voile Sale; deci, egumenul a binecuvântat pe Ioan ca să meargă unde va voi și l-a învățat să se ferească cu dinadinsul de cursele vrăjmașului, ca să fie calea lui fără prihană. Iar Ioan a zis: „Deși la părinții mei mă voi duce, însă și acolo cu ajutorul lui Dumnezeu și cu rugăciunile voastre voi sfărâma capul vrăjmașului meu și neputincios îl voi arăta pe el”.
Deci, a mers în chilia sa, ca să se pregătească de drum; și nu alta era pregătirea lui fără numai rugăciunile, lacrimile, suspinurile, plecările genunchilor, ca să nu-l dea Domnul spre bucuria vrăjmașului, ci singur să-i îndrepte calea după voia Sa cea bună și desăvârșită, precum știe și precum voiește.
A doua zi, venind la egumen, îl rugă pe el căzându-i la picioare, ca să nu se mânie asupră-i pentru ieșirea lui din mănăstire, ci să-i dea împreună cu binecuvântarea cea părintească și sfintele sale rugăciuni în călătorie. Atunci egumenul a adunat pe toți frații la sine și le-a spus că Ioan voiește să se ducă de la dânșii; deci le-a poruncit să se roage pentru dânsul. Iar Ioan a zis către frați: „Știu că diavolul voiește să mă scoată din locul acesta sfânt, pentru vederea părinților mei, însă nădăjduiesc spre Dumnezeu și spre sfintele voastre rugăciuni, că și pe părinți voi vedea și peste diavolul voi trece cu picioarele mele, iar înșelăciunea lui o voi călca”.
Mergând toți în biserică, au făcut rugăciune cu lacrimi pentru Ioan. Egumenul binecuvântându-l, a zis: „Mergi, fiule, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh și ai cu tine pe Domnul nostru Iisus Hristos, împreună călătorind și îndreptându-ți calea după a Sa voie”. La fel și toți părinții ridicându-și mâinile lor, l-au binecuvântat și pe toți sărutându-i, le-a zis: „Mântuiți-vă, părinților și fraților, mântuiește-te și tu însoțire binecuvântată, mântuiți-vă bunilor nevoitori, cei ce cu dragoste m-ați primit întru însoțirea voastră, de care acum mă lipsesc, nevrednic fiind să viețuiesc cu niște oameni ca aceștia plăcuți ai lui Dumnezeu”. Deci, acestea zicându-le, a ieșit din mănăstire și a mers în calea sa.
Ducându-se depărtare de o stadie, s-a uitat înapoi și văzând mănăstirea, a plâns cu amar. Apoi, căzând în genunchi, se ruga lui Dumnezeu, tânguindu-se și udând pământul cu lacrimile. Și după rugăciunea cea multă sculându-se, iarăși s-a dus, încredințându-se pe sine lui Dumnezeu, spre a Lui purtare de grijă și apărare. Iar în cale i s-a întâmplat a vedea un om sărac, îmbrăcat în zdrențe, către care Sfântul Ioan a zis: „Te văd frate, că ai haină veche și foarte ruptă; deci mă rog ție ca să mi-o dai mie, iar tu să iei pe a mea, căci este mai bună”. Săracul s-a bucurat de aceasta și îndată dezbrăcându-și haina cea ruptă, a dat-o lui Ioan, iar Ioan i-a dat în locul ei haina sa cea bună.
Apropiindu-se fericitul Ioan de Constantinopol, a văzut casa părinților săi și s-a aruncat cu fața la pământ, rugându-se și zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, nu mă lăsa pe mine!”. Atunci era seară și a așteptat fericitul Ioan la acel loc, până ce s-a făcut noapte. La miezul nopții, venind înaintea porții părinților săi, iarăși s-a aruncat la pământ, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, iată casa părinților mei, pe care am dorit s-o văd, dar să nu pierd pentru dânsa din darul Tău, mă rog Ție, Stăpâne: trimite-mi de sus ajutor și putere, ca să biruiesc pe diavolul și să nu mă lași biruit și ispitit de el, ci să faci ca în acest loc să-mi sfârșesc bine viața mea”. Astfel rugându-se, a petrecut până la ziuă.
Apoi, făcându-se ziuă, s-au deschis porțile și a ieșit vătaful casei, care era mai mare peste ceilalți slujitori, și văzând pe sărac îmbrăcat în zdrențe, i-a zis lui: „Cine ești tu și de unde vii? Pentru ce ai îndrăznit a veni aici? Să te duci de aici degrabă, că iată stăpânii mei vor să iasă”. Fericitul Ioan a zis către dânsul cu smerenie: „Iată, precum mă vezi, sunt om sărac, neavând unde să-mi plec capul; deci mă rog ție, stăpânul meu, milostiv să-mi fii și să nu mă gonești de aici, ci să mă lași în gunoiul acesta, pentru că eu nu voi face nici un rău nimănui; iar tu vei câștiga de la Dumnezeu milă, de mă vei milui și nu mă vei împiedica să rămân aici”. Atunci, sluga milostivindu-se spre dânsul, l-a lăsat acolo. După puțină vreme, au ieșit părinții lui din casă, mergând la palatul împărătesc; văzându-i pe ei fericitul, cu totul s-a umplut de lacrimi și a zis în sine: „Iată, cu voia lui Dumnezeu văd pe părinții mei, dar nu te vei bucura diavole, pentru că, cu darul Domnului meu, întru nimic socotesc săgețile tale cele înfocate asupra mea”.
Apoi, suspinând, iarăși a zis către Dumnezeu: „Doamne, Iisuse Hristoase, nu mă lăsa până în sfârșit!”. Și a petrecut acolo într-un unghi ce era lângă porți, zăcând în gunoi, ca Lazăr și ca Iov. Iar tatăl său, văzând pe nevoiașul sărac zăcând lângă porți, a început a-i trimite din masa sa bucate, zicând: „Mare este răbdarea săracului acesta, că rabdă gerul și zăduful, frigul și ploaia, fără acoperământ; cu adevărat a unuia ca acesta este Împărăția cerului. Și puternic este Dumnezeu ca și pe noi să ne mântuiască prin el; deci, pentru aceea l-a trimis la noi, ca, făcându-i milă, singuri să ne învrednicim a fi miluiți de Dumnezeu; și cine știe de nu într-o sărăcie ca aceasta petrece iubitul nostru fiu Ioan, despre care nu știm unde se află? Deci, să facem săracului acestuia aceea ce am voi că să facă cineva fiului nostru”.
Într-una din zile a ieșit maica lui afară din curte și, văzând pe Ioan săracul în zdrențe întinate tăvălindu-se prin gunoi, s-a scârbit de el foarte mult și a zis către slugi: „Luați pe omul acesta urât, pentru că nu pot umbla, cât îl voi vedea pe aici”. Și îndată, luându-l slugile, l-au dus într-alt loc, iar fericitul privea de departe spre poarta tatălui său. Odată, văzând pe vătaful casei ieșind pe poartă, l-a chemat la sine și i-a zis: „Rogu-mă ție, stăpânul meu, precum din început ai făcut milă cu mine, așa și acum milostivește-te spre mine și fă-mi o colibă mică, ca să nu mă vadă stăpâna voastră și apoi să am și puțin acoperământ”.
Vătaful, ascultându-i rugămintea, i-a făcut degrab o colibă, nu mare, întru care petrecea sfântul, rugându-se neîncetat. Și în toate zilele tatăl lui îi trimitea hrană, pe care el cu mulțumire primind-o, o împărțea la alți săraci, care veneau la dânsul, iar el în foame și sete petrecea întotdeauna și și-a uscat trupul său de înfrânarea cea mare și de atâta post, încât era cu putință a-i număra alcătuirea oaselor. Într-o răbdare ca aceasta a petrecut Cuviosul Ioan trei ani, nespunând părinților săi cum că el este fiul lor.
După trei ani, prea bunul și iubitorul de oameni, Domnul nostru Iisus Hristos, căutând spre smerenia și răbdarea robului Său și vrând să pună sfârșit durerilor și ostenelilor lui, i S-a arătat în vedenie, zicându-i: „Bucură-te, Ioane, cel ce te-ai asemănat iubitului Meu ucenic, Ioan feciorelnicul, că ai lăsat toate și întru feciorie curată Mi-ai urmat Mie; iată acum s-a sfârșit alergarea și durerile tale cele multe, că după trei zile vei veni la Mine și întru odihna cuvioșilor te vei sălășlui”. Deșteptându-se Ioan din vedenie, a început cu plângere a se ruga Domnului, zicând: „Mulțumescu-ți Ție, Doamne Dumnezeul meu, că pe mine nevrednicul vrei să mă învrednicești odihnei drepților; dar mă rog Ție Stăpâne, să-ți aduci aminte și de părinții mei și să-i miluiești după mare milă Ta, iar păcatele lor să le cureți, că Tu însuți ești bun și milostiv”.
Astfel rugându-se, a chemat pe slujitorul cel mai înainte pomenit, pe vătaful casei părinților săi și i-a zis: „Dintru început până într-acest ceas mi-ai fost milostiv; deci, rogu-mă ție, stăpânul meu, ca să fii milostiv până în sfârșit, căci un lucru poftesc de la tine, să mergi și să spui stăpânei voastre astfel: „Săracul acela, pe care ai poruncit să-l gonim de la poartă, se roagă ție prin mine, zicând: „Să nu mă defăimezi pe mine, săracul, ci aducându-ți aminte de Stăpânul Hristos, să binevoiești a veni la mine, căci eu am ceva de trebuință să-ți spun”.
Deci, mergând slugă, a spus stăpânei sale cuvintele săracului. Iar ea a zis: „Au doară și săracul are să vorbească cu mine? Eu nici a căuta spre dânsul nu pot, iar el voiește să vorbească cu mine?”. Și a spus bărbatului său despre aceasta, iar bărbatul i-a zis: „Mergi, femeie, să nu te scârbești de săraci, pentru că pe aceștia i-a ales Dumnezeu”. Iar ea nu l-a ascultat și nu voia să meargă. Deci, Cuviosul Ioan iarăși a trimis, zicând: „După trei zile eu mor, iar dacă tu nu voiești să mă vezi și să vorbești cu mine, multă jale vei avea”. Ea nici așa nu voia să-l asculte pe sărac, însă se lupta cu gândul, zicând întru sine: „Ce voiește săracul acela să-mi spună?”. După aceasta, abia s-a hotărât a merge la dânsul, auzind că i se apropiase moartea, vrând să afle ceva nou de la el.
Deci, a ieșit din casă și a poruncit slugilor să-l aducă înaintea sa, pentru că Cuviosul Ioan nu putea să meargă cu picioarele, căci era foarte bolnav; de aceea a fost adus înaintea maicii sale și și-a acoperit fața ca să nu fie cunoscut de dânsa; apoi a început a grăi către dânsa astfel: „S-a sfârșit slujirea ce-mi faceți mie, Doamnă, și s-a pregătit vouă răsplătire pentru milostenie, precum a zis Domnul în Evanghelie: De vreme ce ați făcut unuia dintre acești frați mai mici ai mei, Mie ați făcut. Iar eu ca un sărac, neavând nimic, voi să-ți las o binecuvântare, dar mai întâi te rog să-mi juri că vei face ceea ce îți voi zice și așa vei lua binecuvântarea”. Iar ea cu jurământ a făgăduit că va face ceea ce va zice.
Atunci Cuviosul Ioan a zis: „Rogu-mă, ție doamnă, ca după moartea mea să poruncești să mă îngroape în acel loc unde este coliba mea, și să nu mă acopere cu alte haine decât cu aceste zdrențe în care sunt acum, pentru că sunt nevrednic de un loc mai cinstit și de o îmbrăcăminte mai bună”.
Zicând acestea, a scos din sân Evanghelia și i-a dat-o ei, zicând: „Aceasta să-ți fie ca mângâiere în această viață, iar în veacul viitor să-ți fie bună călătorie, cum și bărbatului tău și stăpânului meu”. Ea, luând Evanghelia, o întorcea într-o parte și într-alta, zicând: „Aceasta este asemenea cu acea Evanghelie pe care bărbatul meu a ferecat-o cu aur pentru fiul nostru”. Deci, alergând, a arătat-o bărbatului său, iar el cunoscând-o, a zis: „Cu adevărat această este pe care am dat-o iubitului nostru fiu. Să-l întrebi de unde o are și dacă nu știe de fiul nostru Ioan”.
Ducându-se amândoi la dânsul, îl întrebară, zicând: „Te jurăm cu Sfânta și de viață făcătoare Treime, să ne spui de unde ai luat Evanghelia aceasta și unde este fiul nostru Ioan?”. Iar de trei ori fericitul, cunoscând că era în ceasul de pe urmă al ducerii sale din acestea de aici, apoi și pentru acele jurăminte, a judecat că este cu dreptate să mărturisească taina cea ascunsă; și suspinând din adâncul inimii sale, a zis, lăcrimând: „Eu sunt Ioan cel căutat de voi și aceasta este Evanghelia aceea pe care mi-ați dat-o, când voiam să mă duc de la voi; eu am fost pricinuitorul mâhnirii voastre, însă Evanghelia dată de voi m-a învățat să iubesc mai mult pe Hristos, decât pe voi, părinții mei, și să iau asupră-mi jugul Lui cel bun”.
Auzind acestea, părinții lui au privit cu dinadinsul trăsăturile feței lui și cunoscând după semn, după glas și după altele asemenea, că el era cu adevărat, au rămas fără de glas mult timp, ca și cum ar fi fost muți; după ce și-au venit în simțiri, nu știau ce să facă mai întâi; să se veselească că l-au aflat, ori să se tânguiască de moartea lui.
Deci, cuprinzându-l și îmbrățișându-l, se căinau și se tânguiau cumplit, zicând: „O! mult dorite și mult chinuite fiule! O! durere a inimii noastre! O! rană a născătorilor tăi! O! acule care ai pătruns astăzi în sufletele noastre! O! cât ai rănit inimile noastre, acum când te-am aflat, mai mult decât înainte, când ai fugit de la noi! Că atunci nădejdea întoarcerii tale ne dă oarecare așteptare, ce îndulcea amărăciunea întristării, iar acum ai luat de la noi și această mângâiere a nădejdii și ai întors întru mâhnire acea puțină mângâiere a noastră! Mai bine ar fi fost dacă te-ai fi săvârșit în tăcere și nu te-ai fi arătat că ești viu; atunci n-ai fi făcut rană mai mare, nici patimă mai usturătoare. O! aflare mai nenorocită decât pierzarea! O! față dorită, care ai mâhnit atât pe cei ce te-au dorit! Se cădea să te arăți când ai venit, că aveam vreme să ne bucurăm și să ne înveselim de întoarcerea ta, sau măcar să te fi săvârșit așa pe ascuns, să nu fii cunoscut; acum nu știm ce să facem: aflarea ta să o prăznuim, ori de moartea ta să ne tânguim. O, nenorociții de noi, cei mai ticăloși decât toți ticăloșii, noi îl aveam în mâinile noastre și goneam pe acela pe care îl căutam prin toată lumea cu atâta sârguința! O! înconjurare a stelelor! O! soare a tot văzătorule! Ce fel de lucru vezi astăzi? Câte suspinuri, câte bocete și izvoare de lacrimi trebuiesc la o durere ca aceasta nemăsurată; ce piatră, ce fier, care altă fire va fi mai tare a suferi un rău ca acesta neasemuit?”.
Acestea și altele asemenea acestora ziceau părinții lui Ioan, vreme de patru ceasuri, și mai ales mamă-sa cea mâhnită și îndurerată, care își aducea aminte de urâciunea și defăimarea ce i-a făcut-o prin necunoștința lui – după cum s-a zis mai sus –, atunci se tânguia cu jale și cu mângâiere, smulgându-și părul capului și bătându-și pieptul și fața. Iar cuviosul slăbind câte puțin, și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, fiind pe brațele lor bunul biruitor.
Atunci toată cetatea s-a umplut de mirare și toți îl plângeau și se înspăimântau de atâta răbdare neîntrecută și neurmată a pustnicului. Iar maică-sa, biruindu-se de dragoste, a uitat porunca cuviosului și jurământul cu care se jurase lui, și dezbrăcându-l de haina cea ruptă și veche, l-a îmbrăcat în haine strălucite și scumpe. Dar, o! minune și dor fierbinte către Hristos, că chiar și semnele pătimirilor și luptelor le poftea sihastrul și le avea mai iubite decât cele scumpe de la maică-sa; deci, îndată s-au cuprins mădularele ei de slăbănogire și a rămas cu totul nemișcată. O! vedere străină și prea înfricoșată. Tatăl cuviosului văzând-o slăbănogită și cu totul nemișcată, i-a adus aminte porunca copilului și cum a luat de pe dânsul hainele cele strălucite și l-a îmbrăcat iarăși cu cele rupte, îndată s-a tămăduit maică-sa.
Astfel s-a arătat copilul înțelepțitor al părinților săi, arătând Dumnezeu că nu numai copiii sunt datori a păzi poruncile părinților lor, dar și ei pe ale copiilor lor, când cererile lor vor fi după Dumnezeu. Deci, s-a îngropat viteazul nevoitor chiar în coliba lui, după cum a poruncit, cunoscând ei, că pe cele așa smerite le primește strălucirea corturilor de sus.
Apoi au zidit și o sfântă biserică în locul colibei, pe mormântul cuviosului, și au înzestrat-o cu jumătate din averea lor, iar cealaltă au împărțit-o săracilor, ca să fie și pomul asemenea rodului. Viețuind ei bine și cu viață îmbunătățită, s-au dus în împărăția cerului; și acum se veselesc veșnic cu prea- cuviosul lor fiu și cu toți sfinții. Apoi au fost și ei îngropați în biserica cea zidită de dânșii pe mormântul fiului lor.
Așa a fost viața Sfântului și Cuviosului Ioan Colibașul; astfel au fost nevoințele și răbdarea lui, care pentru Hristos le-a suferit; aceasta a fost lupta lui cu diavolul, pe care biruindu-l, a luat acum cununa biruinței în cer, în Biserica celor ce prăznuiesc, cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, căruia se cuvine slava, în veci. Amin.
Icoană sec. XX, Mănăstirea Panahrantou, Megara (Grecia) – Colecția Sinaxar la Sfinții zilei (icoanele litografiate se găsesc la Catedrala Mitropolitană din Iași)
Aceşti Cuvioşi Părinţi au fost monahi şi pustnici care au trăit în Muntele Sinai şi în mănăstirea apropiată, Rait, în secolele al 4-lea şi al 5-lea. Peşterile acestor cuvioşi sihaştri aflate în Muntele Sinai, au fost deseori jefuite de triburile arabe de beduini şi barbarii din Egipt, la fel cum s-a întâmplat şi cu mănăstirile din acea zonă.
De două ori, venind cete de barbari, unii dinspre Etiopia, iar alţii dinspre Arabia, (nişte beduini numiţi vlemiţi – Geograful Strabon († 29) scrie despre vlemiţi că sunt „un neam neputincios la război, numai la a năvăli şi a jefui este foarte abil”) au prădat aceste locuri sfinte şi i-au ucis fără milă pe cei care vieţuiau în ele pentru că nu găseau nimic de valoare de luat de la ei.
Prima năvălire a fost la începutul secolului al 4-lea, pe vremea Sfântului Sfinţit Mucenic Petru, Arhiepiscopul Alexandriei (300-311). Cuviosul Amonie şi părintele Dula, egumenul Sinaiului s-au ascuns într-un turn din Mănăstirea Horiv şi au scăpat cu viaţă. Cuviosul Amonie istoriseşte:
„Când am coborât din turn, am găsit pe unii înjunghiaţi, pe alţii 38 ucişi cu sabia, având pe trupurile lor multe răni. Doi dintre ei erau încă vii şi anume Isaia şi Sava. Îndată am îngropat pe părinţii cei înjunghiaţi, iar de cei vii am avut grijă. Unul dintre ei, anume Isaia, sosind noaptea a murit. Sava şi-a dat sufletul în mâinile Domnului a patra zi după uciderea celorlalţi părinţi”.
A doua năvălire a avut loc pe vremea Sfântului Ioan Gură de Aur (†407) şi este descrisă de un necunoscut din preajma Sfântului Nil Sinaitul (†450).
Mănăstirea Raitului se află aproape de ţărmul Mării Roşii. Ea a fost atacată de beduini în acelaşi timp cu Sinaiul. Aceştia au venit cu o corabie pe Marea Roşie, au petrecut noaptea ascunşi în stâncile de sub mănăstire, iar a doua zi de dimineaţă au ucis 33 de monahi.
Nu au scăpat cu viaţă decât doi dintre ei şi anume: Andrei şi Orion.
După ce au căutat în zadar în toate chiliile mănăstirii aur şi alte lucruri de preţ, cei 300 de beduini s-au îndreptat spre corabie. Au găsit-o, însă, sfărâmată de stâncile ţărmului.
Pe când umblau pe insulă, au fost înconjuraţi de 600 de oameni înarmaţi. Aceştia aflaseră de cele întâmplate în mănăstire şi au început astfel lupta împotriva beduinilor. Aceştia din urmă au fost ucişi până la ultimul.
Dintre toţi câţi au pierit atunci, Biserica pomeneşte cu precădere uciderea a 39 de pustnici din Sinai şi a 38 de călugări din Mănăstirea Rait, pentru moartea lor mucenicească, pentru viaţa lor sfântă şi pentru puterea lor de jertfă, deoarece nu au voit să descopere pe cei care se ascunseseră. Barbarii, nemaigăsind corabia lor, care se scufundase, au ucis pe toţi robii pe care-i luaseră, apoi, neputându-se înţelege, s-au ucis între ei.
Canon de rugăciune către Sfinţii Cuvioşi Mucenici din Sinai şi Rait
Troparul Sfinţilor Cuvioşi Mucenici din Sinai şi Rait, glasul al 4-lea:
Dumnezeul părinţilor noştri Care faci pururea cu noi după blândeţile Tale, nu îndepărta mila Ta de la noi; ci, pentru rugăciunile lor, în pace îndreptează viaţa noastră.
Cântarea 1, glasul al 4-lea. Irmos: Adâncul Mării Roşii…
Stih: Sfinţilor Cuvioşi Părinţi, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru noi.
Făcându-vă asemenea luminii, prin sihăstrie, preafericiţilor, în chip lămurit v-aţi arătat Dumnezeieşti la înfăţişare, prin vărsarea sângelui. Pentru aceasta vă veseliţi împreună cu sihaştrii lui Hristos şi cu mucenicii.
Viața Sfinților Cuvioși Mucenici din Sinai și Rait
Sf. Cuv. Părinti uciși în Sinai și Rait – Icoană sec. XX, Mănăstirea Panahrantou, Megara (Grecia) – Colecția Sinaxar la Sfinții zilei (icoanele litografiate se găsesc la Catedrala Mitropolitană din Iași) – foto preluat de pe doxologia.ro
Povestirea monahului Amonie despre uciderea cuvioșilor părinți din Sinai și Rait
Șezând odată, zice Amonie, în smerita mea chilie, în părțile Alexandriei, în locul ce se numea Canov, mi-a venit în gând să mă duc în părțile Palestinei, de vreme ce nu puteam suferi, văzând în toate zilele necazurile ce se făceau creștinilor de către chinuitorii cei fărădelege, iar pe Sfântul părintele nostru Petru, patriarhul, fugind și ascunzându-se din loc în loc, neputând cu îndrăznire să-și păstorească turma să cea cuvântătoare; dar încă am dorit să văd și Sfintele Locuri din Ierusalim și să mă închin acolo unde a umblat Domnul nostru Iisus Hristos și a săvârșit tainele rânduielii Sale.
Deci, m-am dus acolo și m-am bucurat de toate lucrurile Domnului și am mulțumit iubitorului de oameni Dumnezeu că m-a învrednicit a mă închina Sfintelor Locuri, apoi m-am dus în pustie cu alți monahi și, Dumnezeu ajutându-mi, am venit în Muntele Sinai, în timp de 18 zile, și m-am închinat acolo Sfintelor Locuri, unde am petrecut îndulcindu-mă de vederea și de vorbele acelor părinți cu chip îngeresc ai Sinaiului.
Pentru că în toate zilele umblam în chilia fiecăruia din ei pentru folos sufletesc, a căror rânduială a vieții era într-acest chip: în toate zilele ședeau în chiliile lor, liniștindu-se, iar sâmbăta seara spre duminică se adunau toți în biserică și făceau împreună priveghere de noapte, iar dimineața, la Sfânta Liturghie, împărtășindu-se cu Sfintele și de viață făcătoare ale lui Hristos Taine, se adunau fiecare din ei iarăși în chilia sa. Vederea lor era îngerească, pentru că se topiseră trupurile lor de înfrânarea cea mare și de priveghere; căci viețuiau ca niște fără de trupuri, neavând nimic din cele ce s-au obișnuit a aduce plăcere și patimi, nici vin, nici untdelemn, nici pâine, ci puține finice sau muguri de stejar, și cu acelea își hrăneau trupul lor. Numai pentru străini se aflau pâini la locul cel rânduit.
Apoi, nu multe zile trecând, deodată au năvălit asupra părinților acelora mulțime de barbari, care se numeau blemieni și, murind mai marele lor, pe acei părinți pe care i-au aflat în locurile de primprejur, i-au ucis cu nemilostivire; iar câți au fost aproape de vârf, au simțit tulburarea și au fugit departe împreună cu sfântul părinte, egumenul locului, al cărui nume era Dulă. Acela era cu adevărat om al lui Hristos, având multă răbdare și blândețe, ca nimeni altul; pentru aceea unii l-au numit și Moise. Și au ucis barbarii aceia pe toți sfinții care au fost în Horeb, în Tefrovil și în Chidar, iar celelalte locuri dimprejurul Muntelui Sinai le-au prădat; apoi, apropiindu-se și de noi, puțin de nu ne-au pierdut, nefiind nimeni să-i oprească.
Dar iubitorul de oameni Dumnezeu, Cel ce întinde mâna de ajutor celor care Îl cheamă din toată inima, a poruncit să se aprindă o văpaie mare în sfântul vârf al muntelui, și văzând tot muntele plin de fum, și focul suindu-se până la cer, ne-am cutremurat toți, și puțin de n-am pierit de frica celor ce se vedeau, apoi căzând la pământ, ne-am închinat Domnului și ne-am rugat Lui, să treacă primejdia ce era asupra noastră.
Barbarii, văzând focul, s-au înspăimântat și îndată au fugit, aruncându-și armele și lăsându-și și cămilele, pentru că n-au putut măcar un ceas să rabde înspăimântătoarea vedere de foc. Noi văzând acestea, am mulțumit și am slăvit pe Dumnezeu, Care nu lasă până în sfârșit pe cei care Îl cheamă.
Când m-am coborât din vârf, am găsit pe fiecare în locul unde fusese înjunghiat, iar părinții erau omorâți în diferite feluri: 38 cu ucidere de sabie, având pe trupurile lor multe și felurite răni, – al cărora chip de junghiere, cine poate să-l spună? – iar doi erau încă vii, anume Isaia și Sava, răniți foarte rău, încât abia suflau. Îndată am îngropat pe părinții cei înjunghiați, cu mare plângere; iar pentru cei vii am avut grijă. Pentru că cine ar fi fost atât de nemilostiv, care pentru atâția și astfel de părinți să nu fi plâns cu amar, pe bărbații cei cuvioși și cu sfânta cuviință, aruncați la pământ cu umilință? Dintre aceștia unul avea capul tăiat desăvârșit, al altuia abia se ținea de o parte, altul era tăiat în două, altuia îi erau tăiate mâinile și picioarele, altul avea ochii scoși și altul era despicat în două de la cap până la picioare.
Dar cine poate să spună pe rând cele ce am văzut, pipăind trupurile sfinților și îngropându-le! Iar acei doi frați care erau abia vii, zăceau bolind, iar unul dintre dânșii, anume Isaia, sosind noaptea, a adormit în al doilea ceas. Sava a rămas încă viu, de a cărui sănătate era nădejde, pentru că nu era rănit de cumplite răni, și mulțumea lui Dumnezeu de cele ce i se întâmplaseră; însă era cuprins de necaz, că nu s-a învrednicit să moară cu sfinții părinți, drept aceea strigă cu jale: „Vai, mie, păcătosul, vai mie cel nenumărat în ceata sfinților părinți, uciși pentru Hristos! Vai mie netrebnicul, cel într-al 11-lea ceas lepădat, cel ce am văzut limanul mântuitoarei împărății și n-am intrat întru dânsa!”.
Apoi se rugă cu umilite cuvinte: „Dumnezeule, Atotțiitorule, Cel ce ai trimis pe Fiul Tău Cel Unul născut spre mântuirea neamului omenesc; Unule, iubitorule de oameni, nu mă despărți de cei mai înainte adormiți sfinți părinți, și cu mine să se împlinească numărul de 40 al robilor tăi. Așa, Doamne, Iisuse Hristoase, binevoiește întru aceasta, căci din pântecele maicii mele Ție Ți-am urmat și pe Tine unul Te-am iubit”. Astfel rugându-se, și-a dat sufletul în mâinile Domnului, a patra zi după uciderea sfinților părinți.
Și încă având noi tânguire și mâhnire în sufletele noastre, iar lacrimile fiind în ochii noștri, a venit un oarecare ismailitean și ne-a spus că în cea mai dinăuntru pustie, ce se cheamă Răit, pustnicii ce o locuiesc, toți sunt uciși de barbari. Și locul acela era departe de noi, cale mai mult de 20 de zile, și care se află aproape de Marea Roșie, unde sunt 12 izvoare de apă, și odinioară erau vreo 17 copaci de finic, precum se scrie în cărțile Numerilor, iar acum s-au înmulțit foarte.
Deci, l-am întrebat pe omul acela cum au fost uciși părinții și care este numărul celor uciși, dar n-a putut să ne spună, de vreme ce și acela auzise de la alții, cum că părinții cei ce locuiau în Răit, toți sunt uciși de la mic până la mare. Trecând nu multe ceasuri, iată că și altul același lucru ne spuse. Iar după puține zile a venit un monah din părinții cei ce au fost acolo, vrând ca să petreacă în Muntele Sinai, despre care știind părintele Dulă, egumenul Muntelui Sinai, cu dinadinsul a început a-l întreba; vrând să știe cu încredințare de cele ce s-au întâmplat acolo sfinților părinți, și în ce chip fugind acela, s-a mântuit.
Despre aceea a început fratele a spune: „Eu, părinților, nu am viețuit cu dânșii, decât aproape 20 de ani, iar alții erau acolo de mulți ani; unii erau de 40 de ani, alții de 60 de ani, iar alții aveau 70 de ani în acel loc.
Locul acela este neted și prea potrivit, foarte larg, iar în lungime ca de 70 de stadii. Dinspre răsărit are un munte ca un zid, care s-a întins până la Marea Roșie, acolo mulți sihaștri aveau locuință, după cuvântul apostolului, rătăcind prin pustietăți, prin munți, prin peșteri, și în prăpăstiile pământului. Aproape de munte era biserica lor, întru care în toate Duminicile se adunau bărbații cu adevărat creștini; și, deși erau pe pământ dar cu sufletul și cu viața erau asemenea îngerilor. Pentru că trupurile lor le-au trecut cu vederea, ca pe niște lucruri străine, iar sufletele lor, nu numai cu o faptă bună, ci cu toate le-au împodobit, ale căror pătimiri, chinuri și ispite, aduse asupra lor de diavoli, nu pot a le spune, iubiților, ca și faptele bune ale tuturor. Însă ale unuia sau doi le voi spune spre folos și destul va fi vouă, ca și viața celorlalți părinți s-o înțelegeți, auzind cele ce se vor grăi.
A fost unul dintre ei bătrân, anume Moisi, care din tinerețe a iubit viața monahicească, fiind de neam din cetatea care era acolo aproape, ce se chema Faran; acela era mai înainte egumenul părinților celor ce locuiau acolo, iar anii vieții în călugărie erau 73, petrecând în muntele acela într-o peșteră, care nu era aproape de mănăstire; cu adevărat al doilea Ilie Tesviteanul, pentru că toate cele ce cerea de la Domnul le dădea lui.
Apoi, făcând semne cu puterea lui Dumnezeu și tămăduind toate bolile, pe tot poporul cel ce locuia în hotarele Faranului, ca și pe ismailitenii părților acelora, pe toți i-a făcut creștini; pentru că văzând minunile și tămăduirile ce se făceau de dânsul, au crezut întru Hristos și veneau la Sfânta Biserică, primind Sfântul Botez. După aceea, sfântul părinte pe mulți i-a scăpat de duhuri necurate, căci avea putere asupra diavolilor, cu darul lui Hristos.
Iar de când a început a se liniști acolo, n-a gustat pâine, dar pentru străini ținea la dânsul puțină pâine, pe care i-o dădeau lui oamenii cei ce veneau din Egipt. Iar el singur avea ca hrană puține finice și apă. Ba încă și îmbrăcăminte avea de finic și iubea liniștea foarte mult, ca nimeni altul. Însă cu sârguință și cu blândețe primea pe cei ce veneau la dânsul pentru învățătură.
Somnul lui era ușor și scurt și acela numai după cântarea Utreniei, iar celelalte ceasuri ale nopții le petrecea fără somn. Iar în sfintele cele 40 de zile cu nimeni nu vorbea până în Joia cea Mare. În toate cele 40 de zile îi erau destule spre hrană 20 de finice și un pahar de apă, dintre care de multe ori îi prisosea, până la Sfintele Patimi – precum ucenicul lui ne-a spus nouă.
Deci, odinioară, în sfintele 40 de zile, un om anume Vedian, începător al neamului arabilor, a fost dus la dânsul pentru tămăduire, fiind cuprins de duhul cel necurat. Apropiindu-se de chilia starețului ca la o stadie, l-a aruncat pe el vicleanul duh și a început a striga: „O, la cine mă duceți, pentru că eu nici măcar un ceas n-am putut ca să împiedic și să ispitesc pe înșelătorul acela?”. Acestea zicându-le, a ieșit din el și îndată s-a tămăduit omul și a crezut în Hristos, cu mulți alții, și s-a învrednicit Sfântului Botez mai pe urmă. Apoi multe altele era de trebuință ca să vă spun vouă pentru acel cuvios, dar vremea neajungând, este nevoie a tăcea, căci s-a sfârșit, fiind înjunghiat de barbarii cei ce năvăliseră.
La acest minunat și fericit părinte a fost un ucenic de un nume cu el, – pentru că se chema Moise – din părțile Tebaidei, care a sihăstrit cu dânsul 46 de ani, neschimbând nimic din rânduiala părintelui său, și a fost pildă celorlalți monahi tineri, cu care și eu la început am viețuit; iar pentru cea fără măsură a lui înfrânare m-am despărțit de dânsul; și acesta a fost ucis cu ceilalți sfinți părinți. Ar fi fost așijderea de folos a pomeni și faptele celorlalți părinți; însă pentru scurtimea vremii pe toate lăsându-le, numai de un cuvios încă voi pomeni.
Era între dânșii un părinte anume Iosif, de neam analitean; acela petrecea departe de la mare ca de două stadii, zidindu-și locaș cu mâinile sale, fiind bărbat sfânt cu adevărat, cu toate faptele bune împodobit; iar acolo era de 30 de ani. Ucenicul lui nu era petrecător cu dânsul, ci aproape, într-o altă chilie.
La acest Cuvios Iosif oarecând a venit un frate, ca să-l întrebe ceva, iar când a bătut în ușă și nu i-a răspuns starețul, a privit pe o ferestruică și a văzut pe stareț stând în mijlocul chiliei, fiind că o flacără de la cap până la picioare; deci, înfricoșându-se și slăbind cu trupul, a fost ca un mort două ceasuri, și deșteptându-se ca din somn, ședea lângă ușa starețului. Iar starețul îndeletnicindu-se întru gândirea la Dumnezeu, nu știa ce se petrecea, și, trecând cinci ceasuri, iarăși fratele acela a bătut și deschizându-i starețul, l-a adus înăuntru și l-a întrebat: „Când ai venit, fiule?”. Iar el răspunzând, a zis către stareț: „Sunt patru ceasuri și mai mult de când am venit, dar ca să nu te supăr părinte, n-am bătut până acum”.
Deci a cunoscut fericitul stareț cum că-l văzuse fratele și nimic nu i-a zis lui; ci câte l-a întrebat, i-a spus lui cele folositoare și cu pace l-a liberat. După ducerea acelui frate, a lăsat minunatul stareț chilia sa și s-a făcut nevăzut, temându-se de slava omenească.
După câteva zile, un ucenic al lui, anume Ghelasie, venind în chilia starețului, nu l-a aflat și mult l-a căutat rătăcind prin pustia aceea, însă nu l-a aflat nicăieri; apoi s-a întors în chilia starețului, vărsând multe lacrimi și s-a sălășluit într-însa, ca măcar chilia părintelui văzând-o, să primească puțină mângâiere sufletului său. Deci, a petrecut în chilia părintelui șase ani, iar după acei șase ani, într-una din zile, la nouă ceasuri, a bătut în ușă cineva și, ieșind Ghelasie, a văzut pe părintele său stând afară și s-a mirat de această neașteptată vedere; pentru că i se părea că vede un duh, însă cu bucurie a zis către dânsul: „Fă rugăciune, părinte!”. Iar starețul a făcut rugăciune și l-a sărutat.
După aceea a zis către ucenic: „Bine ai făcut, fiule, spunându-mi despre rugăciune mai înainte, pentru că în multe feluri sunt cursele diavolului. Iar fratele a zis către dânsul: „Pentru ce ai voit părinte că să te desparți de părinți și pe mine, fiul tău, să mă lași? Că iată în mâhnire și în plângere am fost până acum”. Dar starețul i-a zis: „Pricina ducerii mele, fiule, numai Dumnezeu singur o știe. Însă până acum nici din locul acesta nu m-am depărtat, nici pe tine nu te-am lăsat, nici a trecut vreo duminică în care să nu mă împărtășesc cu părinții în biserică, cu sfintele cele fără de moarte Taine ale lui Hristos, Dumnezeul nostru”.
Și se mira fratele cel mai mult, cum umblând printre ei, de nici unul nu se vedea. Și i-a zis lui: „Dar acum părinte, cum ai venit la fiul tău?”. Starețul i-a răspuns: „Iată acum, fiule, a sosit vremea ducerii mele către Domnul și am venit ca să mă îngropi”. Și mult vorbind cu fratele despre cele folositoare, și întărindu-l pe el, și-a ridicat mâinile sale către cer și a făcut pentru dânsul o rugăciune; și așa cu pace a adormit întru Domnul.
Apoi, îndată venind fratele, ne-a spus nouă, și adunându-ne cu stâlpari, ramuri și cu cântări multe, l-am dus în biserică, avându-și fața luminată precum a fost de demult a proorocului Moise, și l-am pus cu cei mai dinainte adormiți sfinți și dumnezeiești părinți. Încă și multe altele aveam să vă spun vouă, dar vă las, de vreme ce este vremea să spun cele despre bărbați, pentru că vă văd pe voi că doriți a auzi cum au fost uciși sfinții părinți de către dânșii.
Drept aceea, acei fericiți părinți au fost desăvârșiți, căci au viețuit întru multă sărăcie și necîștigare; apoi cu vitejie au răbdat pentru Domnul necazurile, totdeauna îndeletnicindu-se în rugăciune și în dumnezeiască vedere. Și eram noi acolo toți locuitorii 43. Și iată veniră doi oameni spunându-ne cum că din cealaltă parte de mare, dinspre Etiopia, au venit mulțime de barbari cu corăbiile, care prinzindu-ne pe noi care treceam cu caicul (barca), ne-au oprit, zicându-ne: „Să ne duceți la cetate, căci nu vă vom ucide pe voi”.
Iar noi chiar nevrând, am făgăduit, dar căutam vreme când va sufla austrul, ca să plecăm. Însă Dumnezeu ajutându-ne, noi doi am scăpat noaptea cu caiacul din mâinile lor. Și vă spunem vouă aceasta, ca să vă păziți o vreme, că nu cumva barbarii aceia umblând pe lângă locul acesta, să vă nimerească și să vă ucidă, căci sunt 300 la număr. Noi auzind acestea, ne păzeam, punând străji pe lângă mare, că dacă vor vedea corabia venind, să ne spună. Apoi, făcând priveghere toată noaptea, ne rugăm lui Dumnezeu ca să rânduiască cele de folos pentru sufletele noastre. În ceasul întâi al nopții s-a văzut corabia cu pânza ridicată venind spre noi. Dar mirenii câți se aflau împrejurul locului aceluia, ce se numea Faran, s-au pregătit de război, apărându-și femeile și copiii, adunându-se toți bărbații, 200 la număr, afară de femei și de copii; iar noi am alergat la biserica noastră, care era îngrădită cu ogradă.
Sosind corabia aceea la liman cu barbarii, povățuindu-se de corăbieri, au petrecut noaptea sub poalele muntelui de apus, aproape de izvoare. Deci, făcându-se ziuă, îndată barbarii legând pe corăbieri, i-au aruncat afară și numai pe unul l-au lăsat în corabie, împreună cu un barbar, ca să nu se poată duce corăbierul acela cu corabia.
Apoi veniră la izvoare, unde îi întâmpinară bărbații cei de acolo, ieșind la război; de amândouă părțile s-au aruncat săgeți multe. Dar, barbarii fiind iscusiți, au gonit pe bărbații cei de acolo și au ucis dintr-înșii o sută patruzeci și șapte la număr, iar ceilalți din ei au fugit pe unde au putut; iar barbarii luând femeile și copiii îi țineau la ei, nelegiuiții.
După aceasta, ca niște animale sălbatice, s-au repezit spre noi, către ograda mai sus zisă, nădăjduind ticăloșii că vor găsi la noi mult aur; și înconjurând zidurile cetății, strigau fără de rânduiala și cu glasuri de barbari ne înfricoșau. Iar noi fiind în cea mai de urmă primejdie și necaz, nu ne pricepeam ce să facem, decât numai spre Dumnezeu strigam, tânguindu-ne.
Unii din noi răbdau acel necaz cu vitejie, alții plângeau și rugându-se, mulțumeau lui Dumnezeu; și unul pe altul mângâindu-se, strigau cu toți împreună: „Doamne, miluiește!”. Și stând părintele nostru Pavel în mijlocul bisericii, a zis: „Acultați-mă părinților și fraților, pe mine cel păcătos și mai de pe urmă între voi toți; știți cu încredințare toți cum că pentru dragostea Domnului Iisus Hristos ne-am despărțit de lumea cea deșartă și petrecem în această pustie și ne-am învrednicit a purta jugul Lui cel bun, în foame și în sete, umblând în cea mai de pe urmă sărăcie; am defăimat toate cele pământești și deșarte, ca să ne învrednicim a fi părtași împărăției Lui cerești, și acum, afară de aceasta, nimic nu nădăjduim, chiar moartea de ni s-ar întâmpla nouă în ceasul acesta.
Drept aceea, de ar voi Stăpânul nostru, ca degrab să ne libereze din viața cea deșartă și să ne aibă la El, apoi pentru ce să ne mâhnim și să nu răbdăm? Oare nu mai mult ne vom bucura? Pentru aceasta suntem datori a mulțumi și a ne bucura și nicidecum a ne împuțina cu sufletul. Pentru că ce este nouă mai frumos, sau ce este mai dulce decât aceasta, ca adică să vedem slava Domnului și să privim la sfânta Lui față cea dumnezeiască? Aduceți-vă aminte, fraților și părinții mei, cum întotdeauna am fericit și am preamărit pe sfinții mucenici, cei mai dinainte, și unul altuia povesteam pătimirile lor, cum pentru numele lui Hristos au fost chinuiți și doream ca împreună cu dânșii să ne aflăm. Iată acum vremea a sosit, căci dorința noastră se îndeplinește, adică să ne săturăm cu dânșii de așteptarea noastră în veacul ce va să vie; drept aceea, nicidecum să nu vă împuținați, nici să vă tulburați de necaz, nici să vă înfricoșați, ci cu nevoință să vă încingeți cu putere și moartea s-o răbdați cu vitejie; căci Dumnezeu ne va primi cu milostivire în Împărăția Sa”.
Răspunzând apoi cu toții, au zis: „Precum ai grăit, cinstite părinte, așa vom face, pentru că ce vom răsplăti Domnului pentru toate ce ne-a dat? Paharul mântuirii vom lua și numele Domnului vom chema. Apoi Sfântul părintele nostru Pavel, întorcându-se spre răsărit și ridicându-și mâinile spre cer, a zis: „Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeule Atotțiitorule, nădejdea și ajutorul nostru, nu ne uita pe noi nevrednicii robii Tăi; ci adu-ți aminte de sărăcia noastră și de necazul nostru, căci s-au smerit sufletele noastre; întărește-ne pe noi în ceasul acesta, Doamne, în vremea primejdiei noastre, primește ca o jertfă bineprimită, întru miros de bună mireasmă, sufletele noastre ale tuturor, căci Ție se cuvine slava și cinstea, acum și pururea și în vecii vecilor”.
Apoi, toți zicând „Amin”, îndată s-a auzit un glas din Sfântul Altar, noi toți auzindu-l astfel: Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați, și Eu vă voi odihni pe voi.
Atunci frică și spaimă au căzut peste noi, de glasul acela, și au slăbit inimile și genunchii noștri; căci duhul este osârduitor, precum a zis Domnul, iar trupul neputincios; dar numai fețele noastre le aveam privind spre cer, iar de viața aceasta ne deznădăjduisem.
Iar barbarii, neîmpotrivindu-li-se nimeni, nici oprindu-i, au adus lemne lungi și cu acelea au sărit zidurile ogrăzii; apoi deschizând ușa, au intrat ca niște lupi sălbatici și fiare neîmblânzite, având săbiile în mâinile lor și prinzând un bătrân cinstit, căruia îi era numele Ieremia, care ședea lângă ușile bisericii, au zis către dânsul: „Arată-ne pe mai marele vostru!”. Iar acela privind la ei, a văzut fețele lor negre ca și armele din mâinile lor și a zis către dânșii: „De ce mă îngroziți, vrăjmași ai Hristosului meu? Nimic nu voi arăta vouă despre cele ce mă întrebați”. Acolo aproape era și egumenul.
Barbarii s-au mirat de vitejia bărbatului, care nu s-a temut deloc, ci mai ales i-a ocărit; deci cu mânie legându-i mâinile și picioarele, l-au dezbrăcat, iar cu săgețile i-au săgetat tot trupul fericitului; și astfel nevoindu-se cu vitejie asupra diavolului și capul balaurului călcându-l, mai înainte decât toți cu cunună mucenicească s-a încununat, făcându-se începătură și chip de pătimire bătrânilor și tinerilor.
Deci, auzind acestea sfințitul părintele nostru Pavel, degrabă a ieșit la dânșii, strigând: „Eu sunt cel pe care voi îl căutați”. Și cu al său deget se arăta că însuși el este, pe care aceia îl caută.
Viteazul rob al lui Hristos s-a dat pe sine barbarilor, neînfricoșîndu-se, nici luând aminte la rănile și chinurile ce erau să-i facă nelegiuiții mai înainte de moarte. Și-l întrebau, zicând: „Spune nouă unde ai aurul tău ascuns?”. Iar acela cu cuvânt blând, precum grăia totdeauna, a zis către dânșii: „Să mă credeți că nici un lucru pământesc n-am avut în toată viața mea, decât numai aceste haine vechi, pe care le vedeți pe trupul meu”; și le-a arătat pe acelea cu mâna, ținând îmbrăcămintea sa.
Iar ei cu săgețile tot trupul lui l-au săgetat și capul cu pietre i l-au zdrobit, zicându-i: „Adu-ne averile tale!”. Dar după ce l-au chinuit mult și n-au găsit nimic, îndată i-au tăiat capul în două cu sabia, încât atârna de o parte și de alta pe amândoi umerii și multe răni luând pe trupul său, zăcea mort la picioarele părintelui celui mai înainte ucis, fiind al doilea purtător de biruință asupra diavolului. Iar eu, ticălosul, văzând nemilostiva moarte și sângele sfinților vărsat și cele dinăuntru aruncate pe pământ, de frică căutam un loc în care să scap fugind.
Erau acolo, în partea stângă a bisericii, puține ramuri de finic și, pe când barbarii zăboveau la Sfântul părintele nostru Pavel, m-am ascuns sub ramurile acelea, gândind astfel că cu adevărat una din două va fi mie: sau mă voi ascunde și de moarte voi scăpa, sau și pe mine aici găsindu-mă, mă vor ucide. Nelegiuiții barbari lăsând pe cei doi părinți morți, au intrat în biserică răcnind și cu săbiile lor pe toți părinții i-au ucis, pe cei tineri și pe cei bătrâni, cu nemilostivire dându-i la moarte”.
Acestea spunându-ne monahul acela cu suspinare, plângea amar și se tânguia foarte, încât și pe noi, zice Amonie, ne-a pornit spre tânguire și plângere mare; apoi am plâns toți, încât puteai să vezi lacrimile ca pâraiele ieșind din ochii noștri și hainele noastre se udau de multă plângere.
Apoi, acel minunat frate plângând, grăia: „Ce voi zice sau ce voi spune fraților de cele ce au văzut ochii mei, vrednici de multă tânguire?”. Era acolo un părinte mare, cu numele Adam, care avea un ucenic tânăr, ca de 15 ani, anume Serghie, pe care îl crescuse din copilărie, și din mică vârstă îl învățase viața monahicească și l-a deprins la luptă și la război împotriva diavolilor. Pe acesta văzându-l barbarii foarte frumos la față și fiind încă tânăr, li s-a făcut milă de dânsul, și nu l-au ucis, ci apucându-l de mina l-au scos afară, vrând ca să-l ia cu ei. Iar tânărul văzând că nu este ucis cu frații și cu părinții, ci că are să fie împreună călător cu barbarii cei fără de lege, se tânguia cu amar; apoi, aprinzându-se cu duhul și toată frica și spaima de la sine lepădând-o, bărbătește a alergat, și, apucând sabia de la un barbar, a lovit pe unul din ei peste umăr, ca măcar astfel să pornească spre mânie pe barbari și să-l ucidă.
Deci, s-a făcut aceea, pentru că de mânie multă umplându-se barbarii, l-au tăiat bucăți. Iar el, zâmbind, striga: „Binecuvântat este Domnul care nu ne-a dat pe noi vii în mâinile oamenilor celor păcătoși”. Aceasta zicând, a adormit întru Domnul. Auzind eu aceasta, m-am rugat Preaînduratului și Iubitorului de oameni Dumnezeu, ca să mă acopere de la fața acelor fără de lege barbari și să le orbească ochii, ca să nu mă vadă, ca măcar eu să îngrop trupurile sfinților.
Drept aceea, tăindu-se sfinții, au umplut toată Sfânta Biserică de sânge, neînfricoșîndu-se, nici întristându-se deloc, ci mulțumeau lui Dumnezeu de cele ce s-au întâmplat, căci mintea o aveau îndreptată către Stăpânul lor, și, bine viețuind pe pământ, s-au făcut biserică Sfântului Duh, și pe toate cele frumoase și deșarte ale lumii acesteia lăsându-le, lui Dumnezeu au urmat, iar la sfârșit, prin felurite munci, au murit pentru numele Lui.
Iar barbarii aceia, după uciderea părinților, au cercetat toată mânăstirea, socotind că vor afla acolo multă bogăție, neștiind nelegiuiții că sfinții părinți nimic pământesc n-au câștigat, ci, în trup fiind, au viețuit îngerește. Iar acestea făcându-se, măcar că nici o picătură de sânge nu aveam în mine, însă cu totul ca un mort zăcând, socoteam că și ramurile acelea le vor scutura, căutând co-moară; adeseori priveam de sub ramuri, când vor veni la mine și aflându-mă să mă ucidă, ca și pe ceilalți. Deci moartea o aveam înaintea ochilor și mă rugam lui Dumnezeu să mă mântuiască, dacă îi este cu plăcere.
Venind spre ramuri barbarii, au trecut de acolo, întunecându-le Dumnezeu mintea și ochii, lăsând pe sfinții părinți zăcând morți; și, negăsind nimic să ia, s-au întors la izvoare, vrând să se ducă la mare, dar, ajungând acolo, au găsit corabia sfărâmată, căci corăbierul pe care îl lăsaseră s-o păzească, fiind iubitor de Hristos, a tăiat funia corăbiei, tăinuindu-se de barbarul care era cu dânsul; dar, fiind vânt, corabia s-a lovit de mâl și a pierit, iar corăbierul, ucigând pe barbar, a fugit și s-a ascuns în munți. Barbarii pierzându-și nădejdea, nu se pricepeau ce să facă și cum să se întoarcă în pământul lor, iar de multă mânie, au tăiat cu sabia pe toți robiții pe care i-au avut cu dânșii, pe femei și pe copii, iar după aceea au aprins foc și au ars toți finicii.
Zăbovind ei în acestea, au venit mulțime de bărbați din cetatea Faran, cu șase sute săgetători aleși, pentru că auziseră de uciderea sfinților părinți ce se făcuse în Răit. Barbarii, simțind venirea lor, s-au pregătit de luptă și ducându-se spre mare, au făcut război, pe când răsărea soarele; apoi, slobozindu-se multe săgeți din amândouă părțile, cei ce erau din Faran, fiind mai mulți, au biruit pe barbari și au ucis pe mulți din ei.
După aceea, barbarii nemaiavând nădejde de scăpare, se împotriveau bărbătește până la al nouălea ceas – și au ucis oameni din Faran optzeci și patru, iar mulți alți erau răniți. Barbarii toți au căzut în acel loc, nefugind nicidecum de vrăjmași, nici depărtându-se din locul acela.
Făcându-se acestea, eu am luat puțină îndrăzneală și am ieșit din locul unde eram ascuns și, pipăind trupurile părinților uciși, i-am aflat pe toți morți, afară de trei, pe Domn, pe Andrei și pe Orion, dintre care Domn zăcea chinuindu-se cumplit, pentru că avea în coaste o rană îngrozitoare; iar Andrei, deși avea multe răni, dar nu erau așa de cumplite, căci mai pe urmă s-a găsit viu.
Orion nu avea nici o rană pe trup, pentru că barbarii l-au lovit cu sabia din partea dreaptă și abia a ieșit prin haină pe partea stângă, neatingându-se nicidecum de trupul lui; socotind barbarul că este mort l-a lăsat și s-a repezit la alții, iar el aruncându-se între alții, zăcea ca un mort. Acesta, sculându-se, se ducea pe la trupurile sfinților, pipăindu-le și plângând cu mine și tânguindu-se de cele ce ni se întâmplaseră.
După aceasta, bărbații din Faran, lăsând trupurile lângă malul mării, spre mâncarea fiarelor și păsărilor cerului – au adunat trupurile prietenilor lor, fiind multe; și, făcând plângere și tânguire mare, le-au îngropat sub poalele muntelui, unde erau izvoarele, și s-au întors la noi. Apoi a venit și boierul lor, Vedian, care s-a izbăvit de duhul cel necurat prin Cuviosul Moise, precum am zis mai înainte.
Cu acel boier intrând în biserică, ne-am tânguit și am plâns cu amar, bătându-ne piepturile noastre, căci vedeam aruncată la pământ turma lui Hristos, ca oile cele răpite de fiare. Puteai să vezi pe cei bătrâni cu sfințită cuviință, cu căruntețe cinstite, iar pe cei tineri – având niște chipuri îngerești, pentru că străluceau fețele lor că floarea de dimineață, arătând semnele vieții lor îmbunătățite. Dar înfricoșate și cumplite răni aveau robii lui Hristos și mucenicii, pentru că unul avea rană de la umeri până la pântece, iar altul zăcea la pământ tăiat în două, unuia capul îi era tăiat, iar altuia ochii scoși, unuia mâinile și picioarele îi erau tăiate, iar altuia înfiptă sulița în inimă; și toți așa s-au sfârșit, având diferite răni pe trupuri, care, fiind vii totdeauna au avut în minte omorârea Domnului Iisus Hristos, ca astfel și viața lui Iisus să se arate în trupurile lor; și toată viața lor cheltuind-o cu bună plăcerea lui Dumnezeu, la sfârșitul lor – prin chinuri s-au luminat și în ceata sfinților mucenici s-au numărat.
Deci, am adunat la un loc trupurile lor cele sfinte, iar iubitorul de Hristos – boier Vedian – cu ceilalți au adus de la Faran haine luminoase și am îngropat pe sfinți, în număr de treizeci și nouă; și toți cei ce s-au întâmplat acolo, luând ramuri și stâlpari de finic, au mers la îngroparea sfinților cu psalmi și cu cântări, ducând împreună cinstitele lor moaște și le-am pus în mormânt toate împreună, afară de Domn. Iar Domn, despre care am pomenit mai înainte, fiind roman de neam, era încă viu, dar sosind seara, a adormit și acela întru Domnul; apoi, aducându-l, l-am pus aproape de sfinții părinți.
Acești sfinți mucenici ai lui Hristos s-au sfârșit în a patrusprezecea zi a lunii ianuarie, în ceasul al nouălea. Părinții Andrei și Orion au rămas acolo, având două gânduri, că ori să rămână în acel loc, ori să se ducă. Iar eu, neputând suferi pustiirea acelui loc, cum și tânguirile și lacrimile ce se vărsau pentru părinții cei înjunghiați – am venit la voi. Însă iubitorul de Hristos Vedian mă silea mult să petrec acolo, și făgăduia că va veni adeseori la noi și ne va aduce cele de trebuință. Dar n-am voit, pentru pricinile ce s-au spus înainte. Deci, rogu-mă vouă, părinților, ca și cele ce s-au întâmplat aici, pe toate să mi le spuneți, precum de la mine toate le-ați auzit cu amănuntul.
Noi, zice Amonie, spunându-i cele ce au fost aici, ne-am minunat de judecățile lui Dumnezeu, cum într-o zi au fost uciși sfinții părinți, și cum același număr s-a aflat și acolo și aici, și iarăși ne-am tânguit și am plâns toți împreună. Apoi, sculându-se Cuviosul părintele nostru Dulă, a zis: „Cu adevărat iubiții mei, ei ca niște aleși robi ai lui Hristos s-au învrednicit de bucuria și de cămara cea cerească, după atâtea nevoințe și ispite, încununându-se cu cunună mucenicească – și acum sunt în mare slavă și cinste.
Iar noi, care am rămas, cu toate necazurile ce au fost, să ne îngrijim de noi și să-i rugăm pe aceia să se roage Domnului pentru noi, ca și noi să avem împărtășire cu dânșii întru cerească împărăție; și acum să înălțăm lui Dumnezeu cântări de mulțumire, căci ne-a apărat de mâinile barbarilor”. Deci, zicând acestea, pe toți ne-a ridicat cu mărime de suflet, iar necazul inimii noastre l-am prefăcut în bucurie și sufletele noastre le-am mângâiat cu cuvinte înțelepte.
Iar eu, păcătosul Amonie, m-am întors cu Dumnezeu în părțile Egiptului și toate acestea le-am scris pe hârtie. Dar în locul cel dintâi care se cheamă Canov, nu m-am dus deloc, ci am șezut aproape de Memfis, într-o chilie mică, în care petrecând, adeseori îmi aduc aminte și citesc chinurile și nevoințele cuvioșilor mucenici ai lui Hristos; cu care împreună și nouă să ne dea Domnul ca să avem împărtășire în Împărăția Lui cea cerească, și să ne îndulcim cu bunătățile cele negrăite și veșnice, cu toți cei ce-L iubesc, căci Aceluia se cuvine toată slava, cinstea și închinăciunea, cu Cel fără de început al Lui Părinte și cu Preasfântul și Bunul și de viață făcătorul Lui Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Acest cuvios părinte a trăit pe timpul împăratului Justin cel mic. Părinții lui, care se numeau Teodor și Evdochia, erau oameni drept-credincioși și înstăriți.
Desăvârșindu-se în știința înțelepciunii celei omenești cât și în aceea a Sfintei Scripturi, și însurându-se, după scurtă vreme soția lui a murit.
Deci, dedându-se cu totul înțelepciunii celei dumnezeiești, a ajuns arhiereu al sfintei Biserici din Meletina, când era de treizeci de ani. Și, împreunând înțelepciunea vieții din lume cu viața sihăstrească, a ajuns pricină de mântuire nu numai păstoriților săi, ci și întregului neam al său.
Căci împăratul l-a trimis de multe ori în solie la perși, atunci când Hosroe, împăratul perșilor, fusese alungat de Varam și ajunsese birnic al grecilor.
Dometian, ajungând prieten al împaratului Mauriciu și al împărătesei lui și dobândind de la ei sume mari de bani, le cheltuia în zidiri de sfinte biserici și de aziluri pentru săraci. Mergând iarăși la Constantinopol, s-a mutat către Domnul.
Pentru că fusese cinstit după cuviință de toată obștea împărătească și bisericească, a fost așezat într-un sicriu și apoi, petrecut cu făclii și cu cântări, a fost adus în patria sa Melitina.
A făcut multe minuni și cât a trăit și după plecarea sa de pe pământ.
Sfântul Cuvios Sava cel Sfințit (n. 439 – d. 532) a fost un monah din Palestina care, conform tradiției, a alcătuit primul tipic (regulă) monahală de organizare a slujbelor bisericești de peste an, așa-numitul „Tipic de la Ierusalim”.
A fost un reorganizator important al monahismului prin modelul mănăstirii sale, situată nu departe de Ierusalim.
S-a opus cu fermitate mișcărilor eretice monofizită și origenistă.
Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face pe data de 5 decembrie.
Sf. Sava cel Sfințit s-a născut în Mutalaska, de lângă Cezareea Capadociei (Turcia de azi) din părinți creștini, Ioan și Sofia, în anul 439. Tatăl său era comandant în armată. Călătorind spre Alexandria (Egipt) pentru chestiuni militare, și-a luat cu el soția, lăsându-l însă pe copil, în vârsta de 5 ani, în grija unui unchi. Când a împlinit opt ani, a intrat la mănăstirea sfântului Flavian din apropiere. Fiind isteț, a învățat repede să citească și a devenit foarte bun cunoscător al Sfintei Scripturi. Înapoindu-se din călătorie, părinții săi l-au rugat să se întoarcă în lume și să se căsătorească, însă aceasta a fost în zadar.
Ajungând la vârsta de șaptesprezece ani, a fost tuns călugăr și era atât de râvnitor la post și rugăciune încât a primit darul facerii de minuni.
În anul 456, după ce petrecuse zece ani la mănăstirea Sf. Flavian, a călătorit până la Ierusalim, iar de acolo la mănăstirea Sf. Eftimie cel Mare (pomenit la 20 ianuarie). Dar Sf. Eftimie l-a trimis pe Sf. Sava la avva Teoctist, starețul unei mănăstiri din apropiere care urma o regulă cenobitică strictă. Sf. Sava a trăit în ascultare în această mănăstire până ce a ajuns la vârsta de treizeci de ani.
După moartea avvei Teoctist, urmașul acestuia i-a dat binecuvântarea Sf. Sava să se retragă într-o peșteră. Sâmbăta, el își părăsea sihăstria și se întorcea la mănăstire, unde lua parte la slujbele dumnezeiești și mânca împreună cu frații. După o vreme, a primit încuviințarea să nu-și mai părăsească deloc sihăstria. S-a nevoit în acea peșteră vreme de cinci ani.
Sf. Eftimie călăuzea cu grijă viața tânărului monah; observând maturitatea duhovnicească la care acesta ajunsese, a început să îl ia cu sine în pustia Ruba. Au plecat în ziua de 14 ianuarie și au rămas acolo până în Duminica Floriilor. Sfântul Eftimie îl numea pe Sf. Sava „copil bătrân” și îl încuraja în înaintarea sa în virtuțile monahale.
Când Sf. Eftimie a adormit întru Domnul (+473), Sf. Sava s-a retras din lavra acestuia și s-a așezat într-o peșteră din apropierea mănăstirii sfântului Gherasim de la Iordan (4 martie). În anul 478, s-a mutat din nou, așezându-se într-o peșteră de pe vârfurile Cheilor Kedronului, la sud-est de Ierusalim. Sihăstria sa a pus bazele unei mari mănăstiri care a primit numele său (Lavra Mar Saba – Lavra Sfântului Sava) și care este cunoscută în sursele mai vechi drept Marea Lavră. După câțiva ani, în jurul Sf. Sava au început să se adune ucenici care își doreau să urmeze viața monahală. Pe când mergea odată Sf. Sava, i s-a arătat un stâlp de foc, iar în locul acela a găsit o peșteră largă având forma unei biserici.
În anul 491, Patriarhul Salustiu al Ierusalimului l-a hirotonit preot. În anul 494, patriarhul l-a numit pe Sf. Sava arhimandrit cu autoritate peste toate mănăstirile din Palestina.
În anul 500 Sfântul Sava merge la Schitopolis (sub episcopatul lui Cosma de Schitopolis), unde stă până în anul 507 (Viața Sfântului Sava, c. 33). Aici ucenicii săi vor întemeia o mănăstirea. În următoarele sale vizite la Schitopolis, din 518 și 531, Sfântul Sava găsește în cetatea și împrejurimile Schitopolisului o viață monahală bine înrădăcinată, precum și o mănăstire organizată pe lângă casa episcopului.
Sf. Sava a întemeiat mai multe alte mănăstiri.
Multe minuni s-au înfăptuit prin rugăciunile Sf. Sava. La Marea Lavră, a făcut să izvorască un izvor de apă; într-o vreme de mare secetă, a venit o ploaie îndestulătoare; a vindecat bolnavi și îndrăciți.
Sf. Sava a alcătuit și prima regulă monastică a slujbelor dumnezeiești de peste an, așa-numitul „Tipic de la Ierusalim” care a fost acceptat de mănăstirile din întreaga Palestina.
Sf. Sava a luptat pentru dreapta credință și împotriva mișcărilor monofizită și origenistă din acea vreme. S-a adresat el însuși împăraților romani din Constantinopol (în 511 lui Anastasie I, iar în 531 lui Iustinian cel Mare), căutând să-i convingă să se opună acestor mișcări eretice.
Sf. Sava cel Sfințit a adormit întru Domnul la mănăstirea sa pe 5 decembrie 532 și a fost îngropat într-o curte aflată între cele două biserici vechi ale Lavrei Sf. Sava. Moaștele sale au fost luat în secolul al XII-lea și duse în Italia de către cruciați, dar Papa Paul al VI-lea le-a înapoiat mănăstirii în anul 1965, într-un gest de bunăvoință față de ortodocși.
Imnografie
Tropar, glasul al 8-lea:
Cu curgerile lacrimilor tale ai lucrat pustiul cel neroditor și cu suspinurile cele dintru adânc ai făcut ostenelile tale însutit roditoare; și te-ai făcut luminător lumii, strălucind cu minunile, Sava, Părintele nostru. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.
Condac, glasul al 8-lea:
Ca cel ce din pruncie te-ai adus lui Dumnezeu jertfă fără de prihană, prin faptă bună, fericite Sava, săditor al cucerniciei te-ai arătat. Pentru aceasta ai fost podoaba cuvioșilor și cetățean vrednic de laudă al pustiului. Drept aceea strigăm către tine: Bucură-te, Părinte, de trei ori fericite!
Icos:
O ! mai marele părinților, și podoaba cuvioșilor, îndrăzneala pustnicilor către Hristos, cetățeanul pustiei, și săditorul; cum voi lăudă viața ta, Cuvioase? Că strălucești marginilor ca soarele. Pentru aceasta strig către tine acestea: Bucură-te Cuvioase lauda Capadochilor! Bucură-te cinstita podoaba lumii! Bucură-te odrasla pustiei cea prea frumoasă! Bucură-te dumnezeiască desfătarea părinților! Bucurăte că în ceruri cu îngerii locuești! Bucură-te că cele de pe pământ din Cer le îndreptezi! Bucură-te îndreptarea călugărilor și canonul! Bucură-te mijlocitorul celor leneși către Dumnezeu! Bucurate izvorul minunilor cel de Dumnezeu izvorât! Bucură-te cuviosul organ al Duhului! Bucură-te prin carele s-a împodobit răsăritul! Bucură-te prin carele cele despre apus strălucesc! Bucură-te Savo de trei ori fericite.
Viața Sfântului Cuvios Sava cel Sfințit
Sf. Cuv. Sava cel Sfințit (439 – 532) – foto preluat de pe doxologia.ro
Pe când Teodosie cel Tânăr ținea sceptrul împărăției grecești și avea douăzeci și șapte de ani în împărăție, s-a născut Cuviosul Părintele nostru Sava în părțile Capadociei și în mitropolia Cezareei, într-un sat ce se numea Mutalasc. Acesta la început era neînsemnat, iar mai pe urmă, prin Sava, care s-a născut într-însul, s-a arătat mai slăvit decât Armatem, care a odrăslit pe dumnezeiescul prooroc Samuil.
Părinții fericitului Sava se chemau Ioan și Sofia și erau de bun neam și binecredincioși; iar când era pruncul de cinci ani, s-au dus părinții lui în Alexandria, la slujba împărătească, pentru că Ioan era ostaș. Prin pronia lui Dumnezeu, Sava a rămas cu averea părinților la Eremia, fratele mamei sale. Și întrucât Eremia avea o femeie cu nărav rău și sfadnică, supărându-se copilul, s-a dus la Grigorie, fratele tătălui-său, care viețuia într-alt sat, ce se numea Scanda, pentru care pricină s-a ridicat vrajbă între unchii lui. Părinții lui zăbovind multă vreme în Alexandria, Eremia și cu Grigorie se certau între dânșii, căci fiecare dintr-înșii voia să-l aibă la el, nu atât pentru că îl iubeau pe copil, pe cât că să fie părtaș avuției tatălui său. Iar fericitul copil, având înțelegere de bătrân și văzând gâlceava și sfada unchilor lui, s-a lepădat de toată averea părinților și mergând în mănăstirea lui Flavian, ce era departe de satul Mutalasc ca de douăzeci de stadii, a luat chipul îngeresc, fiind atunci abia de opt ani. Viețuind acolo, a învățat repede psaltirea și celelalte sfinte scripturi și sporea în fapte bune, luând aminte la rânduiala monahicească.
Nu după multă vreme împăcându-se între dânșii, unchii fericitului Sava au venit la dânsul în mănăstire și au început a-l răzvrăti, sfătuindu-l să iasă din acea sfântă ogradă și să-și ia femeie cu care să viețuiască în averea părintească. El, voind mai bine a fi lepădat în casa lui Dumnezeu decât a viețui în locașurile păcătoșilor și iubind mai mult viața monahicească decât cea mirenească, nu ascultă de unchii săi și sfatul lor cel înșelător îl lepăda, zicând: „Eu fug ca de un balaur de acei care îmi poruncesc a mă lepăda de calea lui Dumnezeu. Pentru că mă tem că nu cumva, cu vorba lor cea rea, să-mi strice obiceiurile mele bune și apoi să aduc asupra mea blestemul cu care blestemă prorocul pe cei care se dedau la îndărătnicii, despre care zice: Blestemați sunt cei ce se abat de la poruncile Tale”.
Cu aceste cuvinte izgonind de la dânsul pe unchii săi, care nimic n-au folosit, el se sârguia în mai mari nevoințe, cu ostenelile și înfrânările chinuindu-și trupul și robindu-l pe el duhului.
Deci, fiind biruit șarpele acela, care prin avere și însurătoare voia să-l scoată din sfântul lăcaș, ca din sălășluirea Raiului – s-a apropiat alt ispititor, spre a ispiti pe sfânt, adică diavolul îmbuibării pântecelui. Căci fericitul, lucrând odinioară în grădina mănăstirii, a văzut un măr foarte frumos într-un pom, și fiind biruit de cuget, a rupt mărul acela, vrând a-l mânca mai înainte de vremea rânduită și de obișnuita binecuvântare. Dar, aducându-și aminte că în rai cu astfel de rod șarpele a adus spre păcat pe cel dintâi om, s-a oprit de a-l mânca și se osândea singur în sine zicând: Frumos și bun era la mâncare rodul cel ce a omorât pe Adam. Și, aruncând mărul la pământ, l-a călcat cu picioarele, calcând împreună cu dânsul și gândul său, iar mai vârtos zdrobind capul șarpelui lăcomiei de pântece; apoi și-a pus însuși legământ să nu mai mănânce mere până la moartea sa. De atunci toată pofta și-o biruia prin înfrânare, mâncând și dormind puțin, pururea petrecând în osteneală; pentru că mâinile lui erau întinse ori spre rugăciune, ori la lucru. Măcar că era tânăr, dar îndată s-a făcut deopotrivă în fapte bune cu toți părinții cei bătrâni, care se aflau în acea mănăstire.
Odinioară s-a întâmplat unui frate, ce avea slujba pităriei, că și-a udat hainele sale de ploaie și era vreme de iarnă, când nu strălucea soarele. Deci, neavând unde să-și usuce hainele, le-a băgat în cuptorul de copt pâine, deasupra lemnelor și le-a uitat acolo. După puțin timp s-au adunat frații să coacă pâine și au aprins lemnele în cuptor, neștiind că pitarul își pusese într-însul hainele sale să se usuce. Aprinzându-se lemnele foarte tare, și-a adus aminte pitarul de hainele sale și se întristă mult. Acolo era și fericitul Sava, care, văzând întristarea fratelui, nu s-a temut și făcându-și semnul Sfintei Cruci, a intrat în văpaia cuptorului. O, minune! Precum altădată tinerii prin credință, nu s-au ars în cuptorul Babilonului, așa și copilul Sava, precum dragostea cea către frate, a ieșit din cuptor nevătămat, aducând în mâinile sale hainele fratelui nevătămate, asemenea și ale sale rămânând nearse.
Această minune văzând-o frații, s-au înspăimântat și zicea unul către altul: „Ce are să fie copilul acesta în anii viitori, dacă s-a învrednicit de la Dumnezeu cu un dar ca acesta, chiar din tinerețile lui”.
A petrecut fericitul în acea mănăstire zece ani, mergând din putere în putere și din slavă în slavă. Apoi a vrut să se ducă la Ierusalim, să se închine Sfintelor Locuri, să cerceteze pe părinții care erau acolo, prin pustietățile cele de primprejur, să se folosească din vorbă cea împreună cu dânșii și să-și găsească acolo un loc spre sălășluire pustnicească. Deci, apropiindu-se de egumen, a cerut voie să-l elibereze pe el cu rugăciunea și cu binecuvântare spre sfânta cetate. Iar egumenul n-a vrut să-l lase, zicând: „Nu este bine, tânăr fiind, să umbli aiurea, ci mai de folos îți este să stai într-un loc”.
Dar Dumnezeu Care le rânduiește pe toate spre folos, a poruncit egumenului în vis să nu oprească pe Sava. „Dă-i drumul, zice, să-Mi slujească Mie în pustie”. Atunci chemând egumenul pe fericitul, i-a dat binecuvântare, și cu rugăciune l-a eliberat spre drumul său. Iar el, povățuit fiind de dreapta celui Preaînalt, a venit în Ierusalim în al optsprezecelea an al vârstei sale, la sfârșitul împărăției lui Marchian și a patriarhului Iuvenalie. Intrând în mănăstirea Sfântului Pasarion, în vreme de iarnă, l-a primit Elpidie arhimandritul și l-a dat unui bătrân capadocian, la care iernând gândea la viața pustnicească, pe care de mult cu mare dorință o râvnea. El, auzind de Eftimie cel Mare, care strălucea cu faptele cele bune și cu minunile în pustia aceea dinspre părțile de răsărit ale Ierusalimului, a voit a-l vedea.
Deci, cerând binecuvântare de la întâistătătorul, a plecat și ajungând în lavra marelui Eftimie, a petrecut acolo câteva zile, așteptând vremea în care i-ar fi fost cu putință a vedea pe cel dorit; căci cuviosul nu venea totdeauna în sobor, ci numai o dată pe săptămână, sau de două ori, și la zile însemnate. Venind sâmbăta, Sava a văzut pe Cuviosul Eftimie ducându-se la biserică și a căzut înaintea lui, rugându-se cu osârdie să-l primească și pe el în lavra sa. Iar minunatul Eftimie, văzându-l așa tânăr, l-a trimis în mănăstirea cea mai din vale, care era făcută pentru noii începători, adică la fericitul Teoctist, poruncindu-i să poarte grijă de acel monah tânăr. Apoi a proorocit pentru dânsul, că în scurt timp, cu darul lui Hristos, va străluci în viața cea monahicească, mai mult decât mulți alții și că va fi propovăduitorul tuturor pustnicilor din Palestina și va ridica lavră mai mare decât toate lavrele din toate părțile acelea.
Sava, fiind primit în mănăstirea cea mai din vale, s-a dat pe sine cu totul lui Dumnezeu și săvârșea toate slujbele mănăstirii cu ascultare, fără cârtire, cu supunere smerită și întru osteneală cu osârdie, încât se minunau părinții de atâta iubire de osteneală și de obiceiul lui cel bun. Iar diavolul, vrând să-i facă împiedicare, a născocit un astfel de lucru: era în mănăstirea aceea un frate de neam din Alexandria, cu numele Ioan. Acela, auzind de moartea părinților săi, i-a băgat vrăjmașul în mintea lui un gând netrebnic, ca să meargă și să rânduiască averea rămasă de la părinții săi. De aceea supăra pe egumenul Teoctist cu dese rugăminți, să-l lase să se ducă în Alexandria și cerea ca și pe Sava să-l lase să meargă împreună cu dânsul, să-i fie spre ajutor, ca unul care era puternic cu trupul și putea să-i slujească bine pe cale. Silit fiind Teoctist de rugămințile cele cu sârguință ale lui Ioan, i-a dat drumul să meargă în patria sa și l-a liberat împreună cu dânsul și pe Sava, după cererea lui; apoi s-au dus.
Ajungând ei în Alexandria și îngrijindu-se de averea ce rămăsese după cei morți, fericitul Sava a cunoscut pe părinții săi, Ioan și Sofia, care se întâmplaseră într-acea vreme acolo – pentru că tatăl său avea o dregătorie ostășească în Alexandria, din porunca împărătească. Atunci fericitul Sava începea a doua nevoință și de mai mare luptă, decât cea dintâi, pe care a avut-o când l-au chemat unchii lui din mănăstire în lume, pentru însurătoare. Pentru că mai mult îl sileau părinții lui, pe de o parte cu rugăminți și cu lacrimi, iar pe de altă parte cu cuvintele cele drăgăstoase și înșelătoare, ca să lepede hainele cele negre și să le îmbrace pe cele albe; apoi urmând vieții lor, să se facă ostaș în locul tatălui său.
Fericitul, pricepând că acea întâlnire și cunoștință cu părinții săi i s-a făcut prin meșteșugirea vrăjmașului, s-a împotrivit tare firii sale. Pentru că s-a lepădat de dragostea părintească și, trecând cu vederea rugămintea lor și lacrimile cele multe, s-a făcut ca un diamant tare, neclintit în bună hotărâre, răspunzând părinților: „Mă tem de Cel care a zis: Cel ce iubește pe tatăl său, sau pe maică să, mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine; și care nu-și va lua Crucea sa și nu va veni după Mine, nu este vrednic de Mine. Deci, cum vă voi cinsti pe voi mai mult decât pe Dumnezeu și viața voastră deșartă, mai mult decât Crucea, și ostășia voastră lumească, mai vârtos decât ostășia cea duhovnicească? Căci dacă împărații pământești, osândesc la chinuri pe ostașii care fug din cetele lor, cu atât mai mult Împăratul ceresc nu va cruța pe aceia, care, înscriindu-se în ostășia Lui mult mai cinstită, cad din ceata Lui cea aleasă”. La sfârșit, fericitul Sava a adăugat și aceasta: „Voi, dacă mă veți sili mai mult la aceasta, ca să mă lepăd de ostășia lui Hristos cea prea frumoasă, apoi mai mult, nu vă voi mai numi părinții mei”.
Ioan și Sofia, văzând inima fiului lor neînduplecată către dorința lor, au încetat de a-l mai supăra și cu mai multă tânguire l-au liberat, fără voia lor. Apoi l-au rugat să ia ceva din averea lor pentru trebuință, după aceea i-au dat patruzeci de galbeni, iar el nu voia să ia nimic; dar, ca să nu mâhnească prea tare pe părinții săi, a luat numai trei galbeni, însă și pe aceia, întorcându-se în mănăstire, i-a dat în mâna lui Teoctist, egumenul său.
Împlinind în acea mănăstire zece ani, cuviosul Teoctist s-a mutat la Domnul, iar după dânsul s-a ales cuviosul Marin, bărbat cu fapte bune, dar și acela săvârșindu-se după doi ani, a venit după dânsul Longhin, bărbat bun. Fericitul Sava împlinea într-acea vreme treizeci de ani de la nașterea sa. Atunci, apropiindu-se de egumenul Longhin l-a rugat ca, pentru viața cea fără tulburare, să-i dea voie să se închidă în peștera cea de lângă mănăstire, în partea dinspre miazăzi. Longhin a vestit prin scrisoare pe marele Eftimie. Acesta, având urechile sale pline de povestirile despre viața lui Sava cea fără prihană, despre postirea, rugăciunile, blândețea, smerenia și despre celelalte fapte bune ale lui plăcute lui Dumnezeu, a scris înapoi lui Loghin: „Să nu oprești pe Sava a se osteni precum voiește”.
Deci, i s-a poruncit la început fericitului să petreacă într-acea peșteră numai cinci zile în săptămâna; apoi, după cererea lui, cinci ani a fost liber a petrece într-însa. Iar viața lui în peșteră era așa: cinci zile postea, negustînd nimic, nici ieșind din peșteră. Lucrul lui era acolo împletirea de coșnițe, din care în fiecare zi împletea câte zece, iar în gură și în minte avea rugăciunea neîncetată către Dumnezeu. Sâmbăta, venea de dimineață din peșteră în mănăstire, aducând cu sine cincizeci de coșnițe. Când venea, se împărtășea cu soborniceasca rugăciune și, întărindu-și trupul cu hrană, iarăși intra în seara Duminicii în peșteră, ducând cu sine stâlpari de finic, cât putea să-i fie destule pentru împletirea a cincizeci de coșnițe.
Într-o osteneală și postire ca aceea, viețuind el în acea peșteră cinci ani, l-a luat cu sine marele Eftimie, la ostenelile cele pustnicești, ca pe un monah desăvârșit, care în anii săi cei tineri a ajuns la măsura părinților celor ce au îmbătrânit întru faptele cele bune, pentru care pricină marele Eftimie îl numea tânăr-bătrân. Căci, fiind tânăr cu trupul, avea ca un bătrân înțelepciune duhovnicească și viața curată.
Deci a ieșit împreună cu dânsul marele Eftimie din lavră, în a paisprezecea zi a lunii ianuarie, ducând împreună cu el și pe fericitul Dometian, în pustia Ruva, vrând să petreacă acolo tot postul mare, până la Duminica Stâlparilor. Apoi a vrut odată bătrânul să treacă prin altă pustie ce era deasupra Mării Moarte, dinspre miazăzi, unde a venit împreună cu amândoi ucenicii săi, Dometian și Sava, în niște locuri fără apă. Fiind arșiță mare, fericitul Sava a ostenit și slăbind de sete a căzut, neputând a mai merge. Făcându-i-se milă de dânsul, marele Eftimie a căzut la rugăciune depărtându-se de dânsul ca de o aruncătură de piatră și se ruga, zicând: „Doamne, Dumnezeule, dă apă ca să se potolească setea acelui frate care a slăbit”. Apoi, sculându-se de la rugăciune, a săpat în pământ de trei ori cu un lemnișor ce se întâmplase acolo și îndată a izvorât apă vie din care bând Sava s-a întărit. El de atunci a primit putere dumnezeiască de a răbda de sete prin pustie. Apoi, sosind Duminica Stâlparilor, s-au întors în lavră.
Trecând puțină vreme, Cuviosul și de Dumnezeu purtătorul părintele nostru Eftimie, s-a mutat la Domnul, luându-i locul ca patriarh în Ierusalim, Anastasie. Iar după mutarea Sfântului Eftimie și după săvârșirea altor părinți bătrâni ai acelei lavre, văzând Sava că se schimbă rânduielile mănăstirii, s-a dus în pustia ce este dinspre răsărit, împrejurul Iordanului, unde într-acea vreme strălucea, ca o stea luminoasă, Cuviosul Gherasim, cu viața sa cea îmbunătățită.
Fericitul Sava era atunci de treizeci și cinci de ani de la nașterea sa, când s-a sălășluit în pustie singur, unde a fost ispitit de diavol, care, a ridicat asupra lui război. Odată, odihnindu-se sfântul după osteneală, la miezul nopții s-a închipuit diavolul în mulțime de șerpi și de scorpii, venind asupra lui spre a-l înfricoșa. Dar el îndată s-a sculat la rugăciune și era în buzele lui psalmul lui David care zice: Nu te vei teme de frica de noapte…; peste aspidă și vasilisc vei călca… . Acestea zicând el, îndată a pierit diavolul, cu toate înfricoșările lui.
După câteva zile iarăși s-a închipuit diavolul în chipul unui leu înfricoșat și s-a repezit la sfânt, vrând să-l sfâșie și, apropiindu-se, se dă înapoi; apoi iarăși se repezea și iarăși se dă înapoi. Iar cuviosul, văzând pornirea fiarei și mișcările ei, a zis: „Dacă ai îngăduință de la Dumnezeu a mă mânca, pentru ce te oprești? Iar de nu, pentru ce te ostenești în deșert? Căci te voi călca pe tine, leule, fiind înarmat cu puterea Hristosului meu!”. Atunci îndată diavolul, care se arătase în chip de fiară, a fugit cu rușine. Din acea vreme i-a supus Dumnezeu toate fiarele și balaurii, încât umbla prin mijlocul lor ca prin mijlocul oilor celor blânde.
Odată, umblând prin pustie, a întâmpinat patru saracini foarte flămânzi și slăbiți. Acelora poruncindu-le să stea, a scos din haina sa rădăcini înaintea lor, cu care și el singur se hrănea și care se chemau melagrii, precum și miez de trestie. Iar ei mâncând s-au întărit și au însemnat locul șederii lui, apoi s-au dus. După câteva zile au venit la dânsul, aducându-i pâine, brânză și dactile (un fel de fructe) dându-i mulțumire pentru facerea de bine, căci în zi de foamete i-a hrănit pe dânșii. Iar el, umilindu-se, a zis în sufletul său cu lacrimi: „O, amar suflete al meu! Acești oameni pentru o mică facere de bine, pe care le-am făcut-o odată, cât sunt de mulțumitori! Iar noi ce vom face? Primind întotdeauna darurile lui Dumnezeu cele negrăite, suntem nemulțumitori, viețuind în lene și în nepurtare de grijă, nici păzind sfintele Lui porunci”.
După această a venit la dânsul un monah cu numele Antie, iubitor de fapte bune, care mai înainte petrecuse multă vreme cu Cuviosul Teodosie. Acela, legându-se prin dragoste de fericitul Sava a început a viețui împreună cu dânsul. Odată au năvălit asupra lor agarenii, care au trimis pe unul înaintea lor ca să-i omoare. Iar cuvioșii părinți, rugându-se către Dumnezeu, îndată s-a deschis pământul și a înghițit pe acei agareni; apoi ceilalți agareni, văzând acea minune, s-au temut și au fugit. După aceea fericitul Sava, prin tovarășul său Antie, s-a cunoscut cu Cuviosul Teodosie și mare dragoste s-a prins între ei.
Împlinindu-se al patrulea an al petrecerii Sfântului Sava în pustie și străbătând și alte locuri ale pustietății, s-a suit la un loc înalt, unde împărăteasa Evdochia, soția împăratului Teodosie cel Tânăr, s-a îndulcit de învățătura cea folositoare de suflet de la marele Eftimie. Acolo Sava petrecând toată noaptea în obișnuitele sale rugăciuni, i s-a arătat o vedenie. Era îngerul lui Dumnezeu prea strălucit, arătându-i o vale pe care curgea odată pârâul din Siloam către miazăzi, unde era o peșteră. Deci îi poruncea îngerul să locuiască în acea peșteră vestindu-l că Cel ce dă hrană dobitoacelor și puilor de corbi, care-L cheamă pe El, Acela îl va hrăni și pe dânsul în acea peșteră. Apoi, sfârșindu-se vedenia și făcându-se ziuă, s-a pogorât Sava din dealul acela și, fiind povățuit de Dumnezeu, a aflat peștera aceea pe care i-a arătat-o îngerul în vis și s-a sălășluit într-însa, fiind de patruzeci de ani de la nașterea sa. În acel an s-a mutat la Domnul, Anastasie, patriarhul Ierusalimului, lăsând după sine în scaun pe Martirie; iar Zinon, împăratul, omorând pe tiranul Vasilisc, și-a primit împărăția sa.
Peștera aceea în care s-a sălășluit Cuviosul Sava, avea suire la dânsa foarte grea. Pentru aceea a legat din peșteră o frânghie, pe care se pogora după apă la izvorul ce se numea Eptastom, ce era departe de peșteră ca la cinsprezece stadii. Viețuind cuviosul în peștera aceea, la început se hrănea cu buruienile ce creșteau prin jurul peșterii; iar Dumnezeu, care i-a poruncit să sălășluiască acolo, i-a trimis hrană prin oameni barbari, precum prin corbi lui Ilie proorocul, în Horât. După câtva timp, trecând patru saracini prin locul acela, au aflat peștera Cuviosului Sava și voiau să se suie la dânsul, dar nu puteau pentru greutatea urcușului. Fericitul, văzându-i pe dânșii de sus, a slobozit frânghia ca să se suie la el. Ei, intrând în peșteră n-au aflat la dânsul nimic și s-au minunat de viața și de obiceiul lui cel bun; apoi făcându-li-se milă, s-au sfătuit ca să aibă purtare de grijă pentru hrana lui. Deci veneau adeseori la dânsul și aduceau pâine, brânza, finice și alte mâncări. Cuviosul a petrecut în aceea peșteră cinci ani singur, vorbind numai cu Dumnezeu și cu rugăciunile cele neîncetate biruind pe vrăjmașii cei nevăzuți. Apoi a binevoit Dumnezeu a-i încredința sufletele multora și a-l face povățuitor și păstor al oilor celor cuvântătoare; căci după cinci ani de petrecere liniștită în acea peșteră, au început mulți a veni la dânsul din diferite locuri, vrând a viețui lângă el; iar el primindu-i pe toți cu dragoste, dădea fiecăruia loc îndemânatic pentru nevoință. Apoi, zidindu-și chilii, viețuiau cu plăcere de Dumnezeu, privind la chipul vieții celei pline de fapte bune a Cuviosului Sava. Deci, s-au adunat la dânsul în puțină vreme, până la șaptezeci de frați, între care cei mai aleși erau aceștia: Ioan, care după aceea a fost egumen al lavrei celei noi, Iacov, care a zidit lângă Iordan lavra ce se numește Pirghion; Firmin și Severin, dintre care unul a alcătuit lavră în Malishe, iar celălalt a făcut o mănăstire în Varihe și Iulian, economul lavrei de la Iordan, care se cheamă Elcherava, și alți mulți bărbați sfinți, ale căror nume sunt scrise în cărțile vieții. Tuturor acelora le era egumen Cuviosul Sava.
Înmulțindu-se frații și făcându-se lavră pe deal, din partea dinspre miazănoapte a pârâului, cuviosul a zidit o biserică mică în vale, în mijlocul pârâului cel uscat. Când venea la dânsul cinev a din cei sfințiți, îl rugă pe acela de săvârșea Sfânta Liturghie, el nevrând să primească hirotonia din smerenie, nici pe vreunul din frați nu voia să-l ridice la treapta preoției.
Fiind prin locul acela lipsă de apă, pentru că izvorul era departe de locul acela, sfântul s-a rugat într-o noapte, zicând: „Doamne, Dumnezeul nostru, de este voia Ta să fie locuit în slava prea sfântului Tău nume locul acesta, caută spre noi, robii Tăi, și ne izvorăște apă spre potolirea setei noastre”. Astfel rugându-se, s-a auzit un glas din pârâu, unde căutând, fiind lună plină în noaptea aceia, a văzut un asin sălbatic săpând cu piciorul în pământ și, punându-și gura la locul cel săpat, a băut apă. Deci, îndată pogorându-se Cuviosul Sava la locul acela unde a văzut pe asinul cel sălbatic, a început a săpa; și săpând puțin a aflat apă multă și s-a făcut izvor curgând cu îndestulare, împlinind toată trebuința lavrei și neîmpuținîndu-se niciodată.
Într-o noapte, umblând el împrejurul pârâului și cântând psalmii lui David, i s-a arătat un stâlp de foc lingă surpătură, care era în partea râului dinspre apus, și a stat sfântul la rugăciune până la revărsatul zorilor. Apoi, luminându-se de ziuă, s-a dus la locul acela unde văzuse stâlpul și a aflat o peșteră mare și minunată în chipul bisericii, care era făcută de mina dumnezeiască iar nu omenească. Aceea avea intrarea largă dinspre miazăzi și lumină îndestulătoare de la soare. Deci, acea peșteră împodobind-o, a făcut-o biserică. Și a poruncit fraților ca în toate sâmbetele și Duminicile să se adune într-însa la cântare. Apoi și el s-a sălășluit aproape de acea biserică nefăcută de mână, zidindu-și chilie pe o piatră înaltă și a făcut ușă tăinuită la biserică, prin care intrând, petrecea ziua și noaptea în rugăciune.
Înmulțindu-se mereu numărul fraților, încât s-au făcut până la o sută cincizeci și zidindu-se chilii de amândouă părțile râului, se înmulțea și slava Cuviosului Sava; și i se aducea lui mult aur de către iubitorii de Dumnezeu, pe care îl cheltuia la zidirea lavrei. Dar mai ales sfințitul patriarh Martirie al Ierusalimului avea mare dragoste către dânsul și foarte mult îl cinstea și-i trimitea cele de trebuință.
Ducându-se la Domnul Fericitul Martirie, întru al optulea an al patriarhiei sale, după dânsul luând scaunul Salustie, la patruzeci și opt de ani ai vieții Cuviosului Sava, s-au sculat din lavră niște răzvrătiți cu năravul și trupești cu cugetul, după cum se zice, neavând duh, care, mai dinainte făceau sfat nedrept asupra sfântului și în tot chipul îl necăjeau. Pentru că, adeseori prin mijlocul griului odrăslesc neghinele și prin mijlocul viei cresc rugi și chiar în ceata Apostolilor unul s-a făcut vânzător, iar la Elisei era ucenic Gheezi. Acei frați răzvrătiți, sau mai bine zis mincinoși, cugetând cele rele asupra sfântului, s-au dus în sfânta cetate la patriarh și l-au rugat să le dea egumen. Fiind întrebați din ce loc sunt, ei au răspuns: „Viețuim într-un pârâu în pustie”. Și aceasta o ziceau, vrând să tăinu-iască numele fericitului Sava, că știau ei că numele lui este vestit și pomenirea lui era de toți iubită. Deci, fiind întrebați de multe ori și siliți de patriarh să spună de unde sunt, au spus chiar nevrând că sunt din pârâul ce se numește cu numele unui monah Sava. Atunci patriarhul a întrebat: „Dar unde este Sava?”. Iar ei, nerăspunzând la întrebare, au început al cleveti pe fericitul, zicând că este prost, neiscusit, și nu poate să povățuiască și să cârmuiască mulțimea de frați, dintr-o așa mare lavră, prin simplitatea și neștiința lui”. Apoi, la clevetire adăugau și acestea, zicând că nici el nu voiește să primească hirotonia și nici pe vreunul din frați nu-l lasă.
Așa clevetind pe dreptul înaintea patriarhului, s-a întâmplat că era acolo un bărbat cinstit și vrednic de pomenit, cu numele Chiric, preot al preaslăvitei biserici a Învierii lui Hristos și păzitorul lemnului Sfintei Cruci celui de viață făcător. Acela, auzind clevetirea lor, i-a întrebat: „Oare, voi ați primit pe Sava în locul acela sau el v-a primit pe voi?”. Iar ei au răspuns: „Sava ne-a primit pe noi”. Zis-a lor Chiric: „Dacă Sava a putut a vă aduna pe voi în acel loc pustiu, cu cât mai vârtos va fi vrednic, Dumnezeu ajutându-i, să vă povățuiască pe voi”. Iar ei neputând răspunde la aceasta au tăcut.
Patriarhul, amânând întrebarea până a două zi, îndată a trimis după Sfântul Sava, chemându-l cu cinste la sine, ca pentru un alt lucru. Venind fericitul, iar patriarhul nespunându-i nimic despre clevetitori, nici clevetitorilor zicându-le ceva, nici mustrându-i pe dânșii, îndată a hirotonisit pe Cuviosul Sava preot, chiar nevrând el. Deci sfințindu-l pe el, a zis către cei ce cleveteau asupra lui: „Iată aveți pe părintele vostru și egumenul lavrei pe care l-a ales Dumnezeu de sus, iar nu om”. Acestea zicând, a luat pe Sava și pe aceia și a mers în lavră și a sfințit biserica cea zidită de Dumnezeu și a binecuvântat toată lavra, învățând pe frați să se supună egumenului lor, fericitului Sava, iar după aceea s-a întors.
Când fericitul Sava avea cincizeci și trei de ani de la nașterea sa, fiind împărat Anastasie, după moartea lui Zinon, în acel an a venit la lavră un bărbat dumnezeiesc, împodobit cu daruri duhovnicești, fiind de neam armean, cu numele Ieremia, care avea doi ucenici, ale căror nume erau: Petru și Pavel. Deci, foarte s-a bucurat pentru dânșii fericitul Sava și le-a dat peștera aceea în care petrecuse el singur mai înainte când era în pârâu. Apoi le-a poruncit ca sâmbăta și Duminică să cânte pravila în biserica cea mică, pe limba armenească. Și așa, încetul cu încetul s-au înmulțit armenii în lavră. În aceeași vreme a venit în lavră și cuviosul părintele nostru Ioan, care se numea Tăcutul, și care, fiind episcop al cetății Coloniei, a lăsat episcopia sa pentru Dumnezeu și tăinuindu-și dregătoria, se ostenea în lavră ca un monah simplu.
Cuviosul Sava – urmând Sfântului Eftimie cel Mare, care se obișnuise în toți anii a ieși în pustie în a paisprezecea zi a lunei ianuarie, de petrecea acolo tot sfântul și marele post; aceluia râvnind, Cuviosul Sava ieșea în aceeași lună ianuarie, dar nu în aceeași zi, căci aștepta a douăzecea zi ca să săvârșească în lavră pomenirea Sfântului marelui Eftimie. Iar după săvârșirea pomenirii, ieșea în pustie, fugind de petrecerea împreună cu oamenii, și apropiindu-se de Dumnezeu cu gândirea și cu rugăciunea, petrecea acolo până în sâmbăta Stâlparilor (Floriilor).
Într-un an, ieșind după obiceiul său din lavră în pustie și umblând împrejurul Mării Moarte, a văzut un ostrov (insulă) mic și pustiu. Acolo vrând a petrece zilele postului, s-a dus într-însul. Dar, prin zavistia diavolului fiind împiedicat, a căzut într-o groapă, din care ieșea ca dintr-un cuptor abur întunecat cu foc. Deci, i s-au ars fața, barba și alte părți ale trupului i s-au vătămat, încât s-a îmbolnăvit foarte greu.
Când s-a întors în lavră numai după glas îl cunoșteau frații, așa era de arsă fața lui. Și a bolit mult până când o putere dumnezeiască de sus, cercetându-l pe el, l-a tămăduit și i-a dat putere asupra duhurilor necurate. Dar barba lui n-a mai crescut cum a fost mai înainte, ci era mică și rară, ca să nu se mărească în deșert, împodobindu-se cu dânsa, iar el mulțumea lui Dumnezeu pentru aceasta.
În alt an a ieșit, după obicei, în pustie împreună cu ucenicul Agapit. Netrecând multe zile, Agapit, de osteneală și de foame, s-a culcat pe nisip și a adormit. Iar fericitul Sava, stând departe de dânsul și rugându-se, a venit un leu mare asupra lui Agapit care dormea și-l mirosea de la cap până la picioare. Fericitul Sava, văzând pe leu deasupra ucenicului care dormea, s-a temut să nu-l mănânce și îndată a făcut rugăciune cu sârguință către Dumnezeu, pentru ucenic, să fie păzit de fiară. Iar Dumnezeu, ascultând pe robul său, a astupat gura fiarei și n-a vătămat pe Agapit, ci, ca și cum ar fi fost lovit cu bici, a fugit în pustie. Fugind leul, a lovit cu coadă pe cel ce dormea și acela, deșteptându-se și văzându-l, s-a cutremurat și a alergat la părintele său. Iar el l-a învățat să nu se dea mult timp somnului, că nu cumva să fie mâncat de fiare și mai vârtos de cele nevăzute.
În alt an, umblând fericitul după obicei cu același ucenic prin pustia care era pe lângă Iordan spre miazănoapte, a aflat într-un munte o peșteră și într-însa un pustnic înainte-văzător. Făcând rugăciune amândoi și începând vorba, a zis pustnicul: „De unde ai pornit, o! minunate Sava, a veni la noi? Cine ți-a arătat locul acesta? Că iată cu darul lui Dumnezeu petrec aici de treizeci și opt de ani și n-am văzut nici un om, iar tu cum ai venit aici?”. Iar fericitul Sava a răspuns: „Dumnezeu Care ți-a arătat numele meu, Acela mi-a arătat și mie locul acesta”. Apoi, după vorbe folositoare de suflet, sărutându-se, Sava s-a dus cu ucenicul în pustie.
Apropiindu-se vremea să se întoarcă la lavră, Sava a zis către ucenic: „Să mergem, frate, să sărutăm pe robul lui Dumnezeu cel din peșteră”. Deci, venind, l-au aflat în genunchi plecat către răsărit. Și părându-i-se că face rugăciune, a așteptat câteva ceasuri; apoi, făcându-se seară și văzând Sava că nu se scoală bătrânul de la rugăciune, a zis: „Încredințează-ne pe noi lui Hristos, părinte”. Însă nu răspundea. Sava, apropiindu-se, s-a atins de dânsul și l-a aflat răposat. Apoi, întorcându-se către ucenic, a zis: „Vino, fiule, să îngropăm trupul sfântului că spre aceasta ne-a trimis Dumnezeu aici”. Deci, făcând deasupra lui obișnuita cântare, l-au îngropat în aceeași peșteră și astupând ușa peșterii cu pietre, s-au dus în lavră.
În anul acela în care s-a sfințit biserica cea de Dumnezeu zidită, a murit în Alexandria, Ioan, tatăl fericitului Sava, fiind puternic în ostășia Isaurilor. Iar fericită Sofia, maica lui, care acum foarte mult îmbătrânise, vânzând toate averile sale, a venit în Ierusalim la fiul său Sava, aducând mult aur. El, primind-o pe dânsa, a sfătuit-o să se tundă în chipul călugăresc, în care viețuind ea puțin, s-a mutat la Domnul. Aurul cel adus de dânsa l-a cheltuit la treburile mănăstirii și la zidirea caselor de străini; căci a zidit una lângă Ierihon, iar altă în lavră, ca în cea de lângă Ierihon să odihnească pe străini, iar în cea din lavră pe monahi.
Zidindu-se casa de stăini în lavră, a trimis părintele un frate cu dobitoace mănăstirești la Ierihon, ca să aducă de acolo lemne pentru trebuința lucrului. Acela, la întoarcere, fiind arșiță mare, a însetat pe cale și neaflându-se apă, pentru că pământul acela era pustiu și fără apă, a căzut slăbit de sete. Aducându-și aminte de sfântul bătrân a zis: „Dumnezeul părintelui meu Sava, nu mă lăsa pe mine”. Atunci îndată s-a arătat deasupra lui nor și, slobozind rouă, l-a răcorit pe el și dobitoacele care duceau lemne. Apoi acel nor, a mers pe deasupra lui până la lavră, umbrindu-l și răcorindu-l de zăduf; și aceasta s-a făcut pentru rugăciunile Sfântului părintelui său Sava, de care și-a adus aminte în nevoia să.
Odată, în vremea postului, Cuviosul Sava a voit să se suie în muntele Castelinului, ce era departe de lavră, la douăsprezece stadii, în partea de miazănoapte. Muntele acela era neumblat de oameni și înfricoșat pentru suirea cea aspră și grea pe el, cum și pentru înfricoșările ce se făceau acolo; pentru că mulțime de diavoli se încuibaseră acolo și multe feluri de năluciri înfricoșau pe cei ce treceau pe acolo. Cuviosul, având ajutor pe Cel Preaînalt, s-a suit pe muntele acela și cu undelemnul ce-l luase din candela Sfintei Cruci, stropindu-l în toate părțile, întărindu-se cu semnul Crucii a petrecut acolo toată vremea postului cel mare. La început mult război a avut cu diavolii în toate zilele; pentru că năvăleau asupra lui, uneori în chipul fiarelor, iar alteori în chipul târâtoarelor și alteori în chipul păsărilor, făcând zgomot, strigare și țipăt înspăimântător. Cuviosul, ca un om înfricoșându-se, se gândea să se pogoare din munte, însă Cel ce a întărit odată pe marele Antonie în războiul cu diavolii. Acela, arătându-i-se și sfântului, i-a poruncit să îndrăznească în puterea Crucii. De atunci petrecea fericitul fără temere, cu rugăciunea și cu puterea Crucii, izgonind departe de el toate fiarele și îngrozirile diavolești.
Aproape de sfârșitul postului mare, stând sfântul noaptea la rugăciune, diavolii au ridicat asupra lui cel mai mare război. Pentru că, arătându-se mulțime mare în obișnuitele lor chipuri de fiare, de târâtoare și de păsări, năvălind asupra sfântului, strigau peste măsură și se vedea cum se clătina tot muntele. Dar sfântul deloc nu se înfricoșa, ci neîncetat rugându-se lui Dumnezeu, diavolii, nerăbdînd, au strigat: „O! ce nevoie răbdăm de la tine, Savo! Oare nu-ți este destul pârâul cel locuit de tine? Au nu-ți ajunge peștera ta, cum și cealată pustie pe care ai făcut-o locuită? Și aici ai venit în locașurile noastre, vrând a ne izgoni? Iată, acum ne ducem, nemaiputând a ne împotrivi ție, care ai ajutător pe Dumnezeu”. Atunci îndată cu mare tânguire, cu strigare, cu gâlceava și cu zgomot foarte mare, în chipul corbilor, au zburat în acea noapte din muntele acela.
Nu departe de muntele acela erau niște păstori care înnoptaseră cu turmele lor. Aceia au văzut pe diavoli zburând din munte în munte și au auzit strigarea lor. Apoi, venind, au spus Cuviosului Sava. Iar el, mulțumind lui Dumnezeu pentru izgonirea diavolilor, s-a dus în lavră ca să prăznuiască Învierea lui Hristos împreună cu frații. După praznic, luând pe unii din părinți, a venit iarăși la Castelin, unde au început a curăți locul și a zidi chilii. Ostenindu-se ei la lucrul acela, au aflat sub deal o casă mare cu pietre minunate, frumos făcută, care avea lărgime destulă și acoperământ înalt. După ce au curățit-o și împodobit-o, au făcut-o biserică și au sfințit-o; apoi cuviosul a așezat acolo viață de obște.
În vremea când se zidea acea chinovie, lipsindu-le bucățele, îngerul Domnului s-a arătat în vedenie lui Marchian, arhimandritul din Betleem, zicând: „Iată tu, Marchiane, șezi la odihnă, având toate cele de trebuință, iar robul lui Dumnezeu Sava se odihnește pentru dragostea Lui, împreună cu frații în muntele Castelin, flămând și neavând hrana cea de nevoie și nu este nimeni cine să le dea cele de trebuință; deci, trimite-le tu bucate fără zăbavă, ca să nu slăbească de foame”. Marchian îndată a trimis la Cuviosul Sava multe lucruri din cele de trebuință, încărcând vitele cu multe feluri de bucate. Cuviosul, primind cele trimise, a mulțumit lui Dumnezeu, Care are purtare de grijă pentru robii Săi.
Isprăvind chinovia, a adunat într-însa frați mulți și a încredințat-o lui Pavel, care a fost multă vreme pustnic, împreună cu Teodor, ucenicul său. Dar Pavel peste puțină vreme s-a mutat din viața aceasta și a primit toată ocârmuirea Teodor, aducând în mănăstire pe Serghie fratele său și pe alt Pavel, unchi al său, care mai pe urmă a fost egumen în muntele Castelin, apoi a fost episcop în Aili și Amatunta.
Cuviosul Sava avea mare purtare de grijă pentru aceasta, ca să umple chinovia cea din Castelin de bărbați râvnitori, nevoitori și monahi iscusiți; iar pe oamenii mireni care voiau să se călugărească, așijderea și pe cei tineri fără barbă, nu-i lăsa să viețuiască în chinovia de la Castelin, nici în lavră. Ci a zidit pentru ei, în partea dinspre miazănoapte, o altă chinovie mai mică și a pus acolo povățuitori iscusiți să-i învețe pe noii începători rânduiala și pravila cea călugărească. Să știe mai întâi Psaltirea și toată rânduiala cântării de rugăciune; apoi să știe toate rânduielile călugărești și să se îndemne către nevoință și către osteneli. După aceea să-și păzească mintea lor de cele lumești și să se împotrivească gândurilor rele, ca să-și taie voia și să fie ascultători, blânzi, smeriți, tăcuți, treji și cu luare aminte, păzindu-se de vicleșugurile vrăjmașilor.
Când cineva sporea bine întru aceste începuturi călugărești, cuviosul îl ducea în chinovia cea mare sau în lavră; iar pe alții din cei noi începători și mai ales pe cei tineri, îi trimitea la cuviosul părinte Teodosie, care, ieșind din biserica cea de la Scaune, își făcuse o mănăstire, la treizeci și cinci de stadii depărtare de lavră, spre apus. Și erau amândoi, Sava și Teodosie, un suflet și o inimă, întru toate având o împreună glăsuire între dânșii – pentru care pricină, ierusalimenii îi numeau pe dânșii „nouă pereche apostolească, Petru și Pavel”. Apoi li s-au încredințat începătoria peste toate adunările cele mănăstirești. Căci după mutarea fericitului Marchian, arhimandritul, și a preasfințitului patriarh Salustie, s-au adunat la dânsul toți monahii din lavre și de prin mănăstiri, de prin munți și de prin pustie. Atunci, după unirea tuturor, acești doi părinți mari, Sava și Teodosie, au fost aleși și puși arhimandriți peste toate lavrele și viețile de obște care erau împrejurul Sfintei Cetăți. Din acea vreme Cuviosul Teodosie era mai mare peste mănăstirile cu viața cea de obște, iar Cuviosul Sava, peste părinții care petreceau prin pustietăți.
După plecarea la Domnul a patriarhului Salustie, când Ilie a fost ridicat în scaun în locul lui, în vremea aceea fericitul Sava cumpăra pământul care era lângă lavra sa, pe care voia să facă chilii pentru monahii care veneau de departe. Cei ce vindeau acel loc cereau aur mult și bătrânul nu avea atunci mai mult decât jumătate din galbeni. Însă, punându-și nădejdea în Dumnezeu, către care avea dragoste și mare credință, a zis vânzătorului: „Ia, frate, acum arvuna aceasta până mâine, iar mâine, de nu-ți voi da tot prețul, mă lipsesc și de arvună!”. Făcându-se noapte și apropiindu-se de ziuă, sfântul sta la rugăciune, și iată a intrat un necunoscut dând în mâna lui o sută șaptezeci galbeni și îndată s-a dus, nespunând cine și de unde este. Cuviosul s-a mirat de purtarea de grijă a lui Dumnezeu și, mulțumindu-i, a dat prețul celui ce vindea locul; deci a zidit și o a doua casă de străini, spre odihna fraților celor ce veneau de departe. Asemenea și pentru chinovia cea din Castelin a cumpărat două case, pentru primirea de străini; una în Sfânta Cetate, aproape de turnul lui David, iar altă în Ierihon.
În acea vreme au venit în lavră doi frați după trup, de neam din Isauria, anume Teodul și Ghelasie – că alt Veseleil și Eleac, prea înțelepții făcători ai Cortului sfânt -, pe care i-a trimis Dumnezeu către al doilea Moisi, adică Cuviosul Sava și prin care a săvârșit toate zidirile lavrei. Căci au zidit chilii multe, bolniță, pitărie, baie lângă pârâu și biserica cea mare a Preacuratei și de Dumnezeu Născătoare. Pentru că biserica cea nefăcută de mână, pe care o arătase Dumnezeu cuviosului prin stâlp de foc, fiind strâmta, iar frații care se adunaseră acum mulțime, neputând încăpea la cântarea pravilei, au zidit altă biserică lângă aceea, mai mare și mai frumoasă, în numele Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, pe care a sfințit-o patriarhul Ilie. Deci în această biserică a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu a poruncit fraților să se adune spre lauda Domnului; iar în biserica cea arătată de Dumnezeu a adus pe armeni și a rânduit cântări de toată noaptea, în zilele duminicilor și la praznice însemnate.
Unii din frații armeni, urmând atunci glasul ereticesc, adică a lui Petru care se numea Fulon, adăugau la cântarea cea îngerească: „Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte” și aceste cuvinte: „Cel ce Te-ai răstignit pentru noi, miluiește-ne pe noi”. Acea hulă, fericitul Sava pierzând-o dintre frați, a poruncit armenilor să cânte cântarea cea întreit sfânta în limba grecească, iar nu pe cea armenească. Deci toată slujbă o cântau armenește, iar „Sfinte Dumnezeule” îl cântau grecește, pentru ca să nu se adauge de armeni acele cuvinte de hulă ale lui Fulon, la Sfinte Dumnezeule.
Cuviosul Sava cârmuindu-le pe toate bine, acei clevetitori, de care s-a zis mai înainte, din îndemnarea diavolească pizmuiau cârmuirea lui cea bună. Deci s-au sculat asupra lui cu zavistie, adunând într-un cuget cu ei până la patruzeci de frați, din cei neiscusiți cu viața și răzvrătiți cu năravul, care aveau înțelegerea nesănătoasă, și au făcut multe supărări sfântului. Dar acela care era aspru asupra diavolului și blând către oameni, dând loc mâniei lor celei nedrepte, a lăsat lavra și s-a dus în părțile Schitopului și acolo a șezut în loc pustiu, lângă pârâul Gadarei.
Aflând peștera unui leu, a intrat într-însa și, rugându-se, s-a culcat să se odihnească în culcușul leului, pentru că se înnoptase. La miezul nopții a venit leul și a văzut pe bătrân odihnindu-se în culcușul său; și apucându-l cu dinții de haine îl trăgea afară din peșteră, ca să-i lase locul său; iar cuviosul deșteptându-se a văzut acel leu înfricoșat, dar nu s-a înspăinîntat, ci sculându-se a început a-și face rugăciunea de miezul nopții. Sfârșindu-și rugăciunea, a șezut iarăși în locul acela unde se culca leul, care apucându-l cu dinții de marginea hainei, trăgea afară din peșteră pe sfântul părinte. Iar părintele a zis către leu: „O, fiară, peștera este largă și poate să ne încapă pe amândoi, căci un făcător ne-a zidit; iar de nu-ți place să fii împreună cu mine, du-te mai bine tu de aici, pentru că eu sunt mai cinstit decât tine, căci sunt zidit cu mâna lui Dumnezeu și sunt cinstit cu chipul Lui”. Acestea auzidu-le leul, s-a dus ca și cum s-ar fi rușinat de bătrân.
Viețuind fericitul în acea peșteră, s-au înștiințat despre dânsul schitopolitenii și gadarenii, care au început a veni la dânsul. Între aceștia era și un tânăr cu numele Vasile, care, lăsând lumea, a fost tuns în călugărie de Cuviosul părinte Sava, cu care viețuia împreună. Tâlharii, auzind de tunderea lui Vasile și socotind că a adus aur mult în peșteră la părintele său Sava – pentru că tânărul acela era din părinți de bun neam și bogați -, au năvălit noaptea asupra lor. Dar, neaflând la dânșii nimic, s-au mirat de lipsa lor și s-au dus. Și iată, au văzut doi lei mari venind asupra lor și s-au înspăimântat foarte, căci gândeau că i-a ajuns mânia lui Dumnezeu pentru năvălirea ce au făcut cu îndrăzneală asupra robilor săi. Deci au strigat cu glas mare către fiare: „Jurămu-vă pe voi, cu rugăciunile părintelui Sava să vă duceți din cale ca să trecem de aici”. Iar leii, auzind numele Sfântului Sava, au fugit ca și cum ar fi fost loviți cu biciul. Dar tâlharii, înspăimîntîndu-se de acea minune, s-au întors la cuviosul și i-au spus ceea ce s-a petrecut; apoi s-au pocăit de faptele lor cele rele și, lăsându-se de a mai face tâlharii, se hrăneau cu ostenelile lor. Deci a viețuit acolo cuviosul câtăva vreme și a adunat frați, cărora punându-le egumen și încredințându-i lui Dumnezeu, el singur ca o pasăre osebindu-se s-a dus la liniște în altă pustie, unde liniștindu-se mult, s-a întors iarăși în lavra sa, socotind că acum tulburătorii aceia vor fi încetat din răutatea și cârtirea lor; dar i-a aflat pe dânșii neîndreptați, petrecând întru răutatea cea dintâi și încă și mai mult se înmulțiseră, încât erau până la șaizeci, iar el plângând pentru dânșii ca și pentru cei pierduți, îi sfătuia cu cuvinte părintești; dar pe arapi n-a putut să-i albească, căci cu sfaturile lui cele blânde mai mult se întărâtau. Deci cuviosul, iarăși dând loc mâniei lor, a lăsat lavra și s-a dus în părțile Nicopolei, unde s-a sălășluit sub un copac, care are roade dulci ce se numea roșcov și cu roadele copacului aceluia se hrănea.
Înștiințându-se despre el stăpânul locului aceluia, i-a zidit o chilie și în puține zile, cu darul lui Hristos, adunându-se frații la cuviosul, locul acela s-a făcut chinovie. Acolo viețuind fericitul Sava, pizmuitorii lui, care erau în lavră, au scos veste între frați că pe Sava l-au mâncat fiarele în pustie, apoi s-au dus la fericitul Ilie, patriarhul, spunându-i: „Părintele nostru, umblând prin pustia Mării Moarte, l-au mâncat leii; deci ne rugăm sfinției tale poruncește să ni se dea egumen”. Iar fericitul Ilie, știind viața lui Sava, din tinerețea lui, a zis către monahi: „Eu nu vă cred, căci știu că Domnul este drept și nu va trece cu vederea atâtea fapte bune ale părintelui vostru, nici va îngădui ca el să fie mâncat de fiare; ci mai bine mergeți de căutați pe părintele vostru, sau tăceți șezând în chiliile voastre, până când îl va arăta Dumnezeu”. Deci s-au întors pizmuitorii cu rușine.
Sosind praznicul înnoirii bisericii Învierii Domnului din Ierusalim și adunându-se toți episcopii Palestinei și egumenii, atunci a venit și Cuviosul Sava, împreună cu niște frați din mănăstirea Nicopolei. Pe acesta văzându-l patriarhul, s-a bucurat și, luându-l deoparte, l-a rugat să se întoarcă iarăși în lavra sa. Iar el se lepăda, zicând că este mai presus de puterea lui a ocârmui și a îngriji atâta mulțime de frați; deci își ceru iertare. Iar patriarhul a zis: „De nu vei asculta rugăciunea și sfatul meu, nu vei mai veni de acum înaintea feței mele, pentru că nu pot răbda, ca ostenelile tale să le stăpânească alții”. Atunci fericitul Sava, chiar nevrând, a spus patriarhului pricina ieșirii sale din lavră: „Ca să nu fiu – zice el – pricinuitor de sfadă și tulburător fraților”. Apoi i-a spus despre pizmuitorii care s-au sculat asupra lui. După aceea, neputând a nu asculta pe patriarh, s-a supus. Dar pe ucenicul său, care venise cu el din Nicopole, l-a pus egumen al mănăstirii, iar el s-a dus la lavra sa.
Apoi patriarhul a trimis împreună cu dânsul și scrisoarea sa către frați, întru acest chip: „Vă poruncesc, fraților întru Hristos, să știți că părintele vostru Sava este viu, iar nu este, precum ați auzit voi și cum ați spus, că l-au mâncat fiarele; căci a venit la mine la praznic și l-am îndemnat să vie la voi, judecând a fi lucru cu nedreptate ca să lase lavra sa, pe care a strâns-o cu ajutorul lui Dumnezeu și cu ostenelile sale. Deci primiți cu osârdie și cu toată cinstea pe părintele vostru și să vă supuneți lui întru toate, pentru că nu voi l-ați ales pe dânsul, ci el v-a adunat pe voi. Iar dacă unii din voi ar fi mândri și neplecați, încât nu vor voi a se smeri și a se supune lui, unora ca acelora le poruncim, ca îndată să iasă din lavră, pentru că nu este cu cuviință a nu-și primi locul său părintele acesta”.
Scrisoarea aceasta citindu-se în lavră în mijlocul bisericii, pizmuitorii cei orbiți cu răutate au făcut tulburare, strigând asupra sfântului părinte, celui nevinovat și curat cu inima: unii îl ocărau, îl dosădeau, îl grăiau de rău, iar alții luându-și hainele și lucrurile lor se grăbeau a ieși din lavră; alții, apucând topoare și cazmale, au alergat la chilia pe care chiar Cuviosul Sava o zidise și au dărâmat-o până în temelie, în nebunia lor; iar lemnele și pietrele le-au aruncat jos în pârâu, apoi s-au dus de acolo în lavra Suchiului. Egumenul lavrei aceleia, Acvilin, bărbat dumnezeiesc, știind răutatea lor, nu i-a primit pe dânșii, ci i-a izgonit din lavra sa. Apoi ei ducându-se în pârâul Tecuia și făcându-și colibi, s-au sălășluit acolo. Astfel smulgându-se din lavră acele neghine, frații cei rămași s-au făcut ca niște rod de grâu bine primit lui Dumnezeu.
Trecând puțină vreme și auzind Sfântul Sava unde petrec cei ce s-au despărțit de lavră și că sunt în mare lipsă, a pus pe caii și asinii lavrei multe bucate și s-a dus la dânșii voind pe de o parte să potolească mânia lor, iar pe de alta să le ajute în lipsa lor. Unii dintr-înșii văzând pe fericitul Sava venind către ei, ziceau: „Iată că și aici vine înrăutățitul acela”. Și grăiau și alte cuvinte rele, din mânie și din ură. Iar el, fără răutate privind la dânșii cu dragoste și grăindu-le cuvinte frumoase, i-a mângâiat pe dânșii și le-a dat bucățele. Apoi, văzând strâmtorarea, lipsa și neorânduială lor, căci erau ca niște oi care n-au păstor, a vestit despre toate patriarhului și l-a rugat să rânduiască cele cuvenite pentru dânșii. Patriarhul i-a încredințat pe dânșii lui Sava, dându-i șaptezeci de galbeni pentru zidiri și altele multe spre trebuință. El mergând la dânșii a zăbovit cinci luni și le-a zidit biserică și pitărie și le-a așezat lavră nouă, aducând din lavra cea veche pe unul din părinții cei iscusiți, cu numele Ioan, bărbat mai înainte-văzător. Pe acela punându-l egumen, Sava s-a întors în lavra sa. Iar Ioan, le-a fost povățuitor șapte ani într-acea lavră nouă, apoi s-a dus la Domnul. Când era să moară, a proorocit cele ce aveau să fie și, plângând, a zis către cei ce ședeau împrejurul său, că vor veni zile când, cei ce viețuiesc aici se vor lepăda de credința cea dreaptă și cu mândrie se vor înălța, dar îndrăzneala și mărirea lor se vor risipi și deodată vor cădea.
După Ioan a fost egumen Pavel, de neam roman; acesta egumenind numai șase luni, și nemaiputând răbda gâlcevile, a fugit în Arabia și acolo s-a sfârșit în mănăstirea lui Saverian.
Înștiințându-se Sava de fuga lui Pavel, a pus pe Agapit ucenicul său, egumen al lavrei celei noi. Acesta a aflat pe unii dintre frați că au învățătura lui Origen, ca o otravă de aspidă pe buzele lor și ca o osteneală și durere sub limbile lor. Între aceștia mai întâi era unul cu numele de Ioan Palestinianul, care se părea a fi creștin adevărat, având chipul dreptei-credințe, dar în inimă era plin de răutatea păgâneasca, de bârfirea maniheilor, de eresurile lui Didim, ale lui Evagrie și ale lui Origen.
Pe acești frați adunându-i Agapit, și temându-se să nu se vatăme și alții cu aceleași eresuri, a vestit pe patriarh despre dânșii și cu sfatul lui i-a izgonit din lavră. Apoi, după cinci ani, Agapit s-a mutat la Domnul, și după dânsul s-a încredințat egumenia lui Mamant. Atunci Non, împreună cu cei de un cuget cu el, auzind de mutarea lui Agapit, s-au întors în lavra cea nouă; dar, temându-se de fericitul Sava, își tăinuiau otrava eresului. În acea vreme Cuviosul Sava, aflând o peșteră care era departe de lavra sa cea veche ca de zece stadii din partea de miazănoapte, la poalele Castelionului, a făcut mănăstire, ajutându-i cu averea sa Marchian, preotul sfântului Sion, împreună cu fiii săi Antonie și Ioan.
În dealul unde a zidit împărăteasa Evdochia un turn, în pustia dinspre răsărit, viețuiau doi monahi, care se țineau de eresul lui Nestorie; pentru aceasta se mâhnea foarte sfântul părinte, căci rătăciseră din calea cea dreaptă. În vremea aceea, sfântului i s-a arătat vedenia aceasta: Se părea a fi în biserică, săvârșindu-se slujba, și în mijlocul fraților a văzut stând pe acei nestorieni. Apoi, când a venit vremea Sfintei Împărtășiri, toți frații se apropiau de dumnezeieștile Taine și se împărtășeau, iar cei doi eretici, vrând a se apropia de împărtășanie, îndată i-au oprit niște ostași înfricoșați, respingându-i de la împărtășanie și izgonindu-i din biserică. Dar fericitul ruga pe ostași să lase și pe acei doi monahi să fie împreună cu frații în biserică și să nu-i oprească a se împărtăși. Însă ostașii au răspuns, zicând: „Nu se cuvine a lăsa să se împărtășească cu dumnezeieștile Taine pe aceștia care sunt iudei, că nici pe Hristos nu-l mărturisesc a fi Dumnezeu, nici pe Preacurata Fecioară Maria a fi Născătoare de Dumnezeu”.
Pentru această vedenie fericitul mai mult se mâhnea, fiindu-i jale de pierderea sufletelor lor. Multă nevoie a suferit postind și rugându-se către Dumnezeu pentru dânșii, ca să-i lumineze cu lumina cunoștinței adevărului. Apoi, adeseori se ducea la dânșii învățându-i și mustrându-i, rugându-i și sfătuindu-i, până ce în sfârșit cu darul lui Dumnezeu, i-a câștigat la credința Bisericii lui Hristos. Așa se îngrijea cuviosul pentru mântuirea sufletelor omenești. După aceea i-a coborât pe dânșii din dealul acela, și i-a dat în mănăstirea lui Teodosie, iar în locul lor a trimis un ucenic de al său, încredințându-i dealul acela, cu numele Ioan Bizantinul, unde, după puțină vreme, cu sporirea ajutorului lui Dumnezeu, s-a zidit și mănăstirea.
Era în lavra cea mare un monah cu numele Iacov, de neam din Ierusalim, îndrăzneț și mândru. Acela, sfătuindu-se cu unii monahi de același obicei cu dânsul – iar fericitul Sava nefiind atunci în lavră, ci petrecând liniștit în pustie după obiceiul său în vremea postului celui mare -, a ieșit din lavră și s-a dus într-o vale, ce se numea Șapte guri, și a început a-și face mănăstire, vrând să fie asemenea Cuviosului Sava.
Întorcându-se Sava din pustie și înștiințându-se despre lucrul lui Iacov, s-a dus la dânsul și-l sfătuia să înceteze, zicând că este nefolositor lucru a începe ceva cu îndrăzneală și cu înălțare de minte. Dar acela n-a ascultat pe bătrân, ci se împotrivea cuvintelor lui. Iar sfântul i-a zis: „Dacă nu te supui, păzește-te, că nu prin ispită să te pedepsești”. Acestea zicând, s-a dus la chilia sa. Iar asupra lui Iacov a venit spaimă și cutremur și a căzut în boală cumplită, zăcând șase luni, încât abia putea să vorbească. Apoi, deznădăjduindu-se de viața sa, s-a rugat de cineva să-l ducă la Cuviosul Sava ca să-și ceară iertare la sfârșitul vieții sale. Văzându-l Sfântul Sava, l-a îmbărbătat, l-a certat cu cuvinte părintești, i-a dat mâna și ridicându-l din pat l-a făcut sănătos, ca și cum n-ar fi zăcut niciodată, apoi, împărtășindu-l cu Preacuratele Taine, i-a pus înainte hrană. Și Iacov nu s-a mai întors la zidirea sa cea nouă, ci, primind ascultare în casa de străini, slujea acestora.
Odată, fiind nebăgător de seamă în slujba sa, a fiert bob mai mult decât trebuia, că i-a rămas de la masă atâta, încât se putea din rămășița aceea și a doua zi să se îndestuleze trapeza. El, însă, l-a aruncat pe fereastră în pârâu, aceasta nu numai o dată făcîndu-o, ci de mai multe ori. Părintele Sava, văzând acest lucru, s-a coborât pe ascuns în pârâu și a adunat bobul cel lepădat, apoi, aducându-l în chilia sa, l-a uscat puțin la soare. Trecând puțină vreme, cuviosul a fiert din bobul acela și, gătindu-l bine, a chemat pe Iacov la sine ca să-l ospăteze. Mâncând el, bătrânul a zis către Iacov: „Iartă-mă, frate, că nu te-am ospătat precum am voit și nu te-am împăcat cu bucățele, pentru că nu știu a face fiertura bine”. Iar Iacov a zis: „O, părinte, bine ai fiert bobul acesta; de mult n-am mâncat bucate ca acestea”. Bătrânul a zis: „Crede-mă, fiule, că acesta este bobul pe care tu l-ai vărsat în pârâu; să știi dar cum că cel ce nu poate să chivernisească cu măsură nici o ulcică de bob, ca să nu rămână ceva în zadar, apoi cum poate unul ca acela să chiverniseacă o mănăstire și să povățuiască pe frați? Așa grăiește și Apostolul: Dacă cineva nu știe să-și conducă casa sa, cum va putea să îngrijească de Biserica lui Dumnezeu?”. Iacov, auzind acestea s-a rușinat; iar pentru iubirea sa de începătorie și pentru slujba sa cea cu nebăgare de seamă, făcând pocăință, își cerea iertare.
Pe acest Iacov, care ședea în chilia sa, odată îl supăra diavolul cu războiul poftei trupești. Deci, stându-i asupră acel război îndelungat cu gânduri necurate, n-a putut mai mult a răbda și, luând cuțitul, și-a tăiat părțile sale genitale. Făcându-i mare durere și curgând mult sânge, a început a striga pe frații care petreceau pe aproape, ca să-i ajute. Iar frații, venind și văzând lucrul ce-l făcuse, pe cât puteau potoleau durerea lui cu doctorii și după multă vreme abia au putut să-l vindece. Auzind despre aceasta Cuviosul Sava a izgonit pe Iacov din lavră, fiind vindecat de rană. După aceea s-a dus la Cuviosul Teodosie, spunându-i nevoia ce i s-a întâmplat cu izgonirea și rugându-l să mijlocească pentru dânsul către Cuviosul Sava, ca iarăși să-l primească în lavră și în chilia sa. Teodosie, înduplecîndu-se de rugăciunea fratelui, s-a dus la fericitul Sava și l-a rugat pentru fratele cel izgonit. Sava, pentru rugăciunea unui părinte că acela și bun prieten al său, a primit pe Iacov, dându-i poruncă să nu vorbească cu nimeni, fără numai cu cel ce-i slujea, nici să iasă din chilia sa; ba încă l-a înlăturat de la împărtășirea cu Preacuratele și dumnezeieștile Taine.
Șezând Iacov în liniște, făcea roduri vrednice de pocăință, vărsând multe lacrimi înaintea lui Dumnezeu, până când i s-a dăruit iertare din înălțime. Iar fericitului Sava i s-a vestit prin dumnezeiască descoperire că este iertat păcatul lui Iacov, căci a văzut Cuviosul Sava în vedenie un bărbat strălucind stând aproape și un mort zăcând lângă picioarele lui Iacov, pentru a cărui înviere rugându-se Iacov, s-a auzit glas de sus, zicând: „Iacove, auzite sunt rugăciunile tale; deci atinge-te de mort și va învia”. Atingându-se Iacov de mort, după poruncă, îndată a înviat. Iar bătrânul cel strălucit îndată a zis către Sava: „Iată, a înviat mortul și tu dezleagă de acum din legături pe cel ce l-a înviat”. Sava, văzând acestea a trimis îndată după Iacov și, dezlegându-l de canon, i-a poruncit să intre în sobor și împreună cu frații să se împărtășească cu Preacuratele Taine. După șapte zile de la dezlegarea sa, Iacov s-a dus la Domnul.
Cuviosul părintele nostru Sava, era ca un pom minunat care odrăslește ramuri frumoase. Astfel, cu chipul vieții sale cel sfânt și cu rugăciunile cele cu sârguință către Dumnezeu înmulțea sfânta sa lavră cu părinți și monahi nevoitori, care se făceau sfinți, cum și el era sfânt, precum este scris: Dacă rădăcina este sfântă, apoi și ramurile sunt sfinte.
Dintre aceste ramuri sfinte să pomenim pe fericitul Antim, bătrânul din Betania, care în multe nevoințe monahicești își petrecuse viața. Acesta, la începutul venirii sale în lavră, și-a zidit o chilie mică în partea de răsărit a pârâului, în dreptul turnului Cuviosului Sava și a petrecut într-însa treizeci de ani; iar la bătrânețe, slăbind și apropiindu-se către sfârșit, a căzut în boală grea. Văzându-l Cuviosul Sava așa, prea îmbătrânit și zăcând greu, a vrut să-l ia într-una din chiliile cele mai aproape de biserică, ca să poată acolo frații mai lesne a-l cerceta și a-i sluji mai ușor. Dar el s-a rugat să-l lase să se săvârșească acolo unde s-a sălășluit de la început; și l-a lăsat în chilia sa bolnav.
Într-o noapte, Cuviosul Sava, sculându-se la rugăciune după obiceiul său mai înainte de cântarea Utreniei, a auzit niște glasuri minunate ca și cum ar fi cântat un cor. Părându-i-se că se cântă slujba în biserică, se miră în sine cum s-a început Utrenia fără dânsul și fără obișnuita lui binecuvântare? Venind îndată în biserică, n-a aflat pe nimeni, iar ușile erau încuiate și s-a întors mirându-se de glasurile care se auzeau. Apoi iarăși a auzit cu glas dulce cântând cântarea aceasta: „Trece-voi în locul cortului celui minunat, în casa lui Dumnezeu, în glasul bucuriei și al mărturisirii sunetului celui ce prăznuiește”.
Înțelegând de unde ieșeau acele glasuri minunate, adică din partea de unde era chilia fericitului Antim, a înțeles mutarea lui și îndată, deșteptând pe eclesiarhul, i-a poruncit să bată toaca să se adune frații. Și luând pe unii dintr-înșii, a mers în chilia bătrânului, cu făclii și cu tămâie. Intrând înăuntru n-a aflat pe nimeni altul decât numai trupul fericitului Antim, zăcând mort, iar sufletul lui se dusese la Domnul însoțit de îngeri. Deci, luând ei acel cinstit trup, l-au dus în biserică și, cântând cele de îngropare, l-au pus împreună cu sfinții părinți.
Un frate, cu numele Afrodesie, din mănăstirea lui Teodosie, de fel din Asia, mare de stat și atât de tare încât ridica de la pământ singur cu multă înlesnire douăsprezece banițe de grâu, fiind trimis la o slujbă, în drum s-a mâniat asupra asinului cu care căra grâu și l-a lovit tare, iar asinul din acea lovitură a căzut și a murit. Pentru aceasta Cuviosul Teodosie a izgonit pe Afrodesie din locașul său și a venit la Cuviosul Sava, nevoindu-se la dânsul multă vreme, în mare pocăință. Și atât de mult a sporit în darul lui Dumnezeu, încât și-a cunoscut vremea sfârșitului său mai înainte cu șapte zile și l-a rugat pe Cuviosul Sava ca să-l elibereze să meargă la Cuviosul Teodosie să-și ceară iertare. Sava a trimis împreună cu dânsul pe ucenicul său Teodul, zicând Cuviosului Teodosie: „Iată, fratele nostru cel de obște Afrodesie, pe care l-am primit odinioară ca om, acum cu darul lui Hristos îl trimit către tine înger”. Iar Teodosie, primindu-l cu dragoste, l-a iertat și l-a trimis cu pace. Întorcându-se la Sfântul Sava s-a odihnit în Domnul.
Cetățenii din cetatea Midava, care este în partea Iordanului, adeseori veneau la cuviosul aducându-i cele trebuincioase, iar de la dânsul primeau binecuvântare. Printre aceia era un bărbat vestit, cu numele Gherontie, care, venind în Sfânta Cetate, a căzut bolnav și, vrând să se ducă în muntele Eleonului pentru rugăciuni, a căzut de pe animalul său rănindu-se. Apoi mai mult s-a îmbolnăvit, încât se deznădăjduise de a mai trăi. Pe acela ungându-l Cuviosul Sava, cu untdelemn sfințit, îndată l-a făcut sănătos. După aceea a venit fiul lui Gherontie, cu numele Toma și a găsit pe sfânt în casa de străini pe care o avea în Ierihon. Primindu-l cu bucurie și veselindu-se duhovnicește împreună, a voit și trupește să-l ospăteze. Deci, șezând la masă și mâncând, a zis către ucenic să aducă, dacă are, puțin vin. Acesta a răspuns că nu are decât numai puțin oțet într-o tigvă. Sfântul a zis: „Bine este cuvântat Dumnezeu; dintr-acest oțet să bem, că Cel ce a prefăcut apa în vin, poate să prefacă și acrimea acestui oțet”.
Acestea a zis gura cea dulce ca mierea și dumnezeiască și s-a făcut oțetul ca un vin prea dulce, veselind cu adevărat inima omului. Cuviosul a poruncit apoi să aducă foc și tămâie, zicând: „Cercetare dumnezeiască s-a făcut pentru noi în ceasul acesta”. Minunea nu a rămas aici, căci vinul s-a înmulțit într-atâta, încât le-a ajuns tuturor. Iar Toma, spăimântându-se de covârșirea minunii, a cerut tigva de la sfânt, căci mai avea vin și, luând-o, s-a dus cu însoțitorii săi, cărora le-a ajuns celălalt vin tot drumul. Pe urmă, după ce s-a deșertat tigvă, o păstra Toma ca pe o visterie de mult preț și, când se îmbolnăvea cineva, o umplea cu apă și o turna peste cel bolnav și acela îndată își găsea sănătatea cea dorită.
Odată, aflând că niște bucate fierte pentru lucrători sunt amare, le-a prefăcut în dulceață cu semnul Crucii. Altădată, mergând cuviosul de la Ierihon către Iordan cu un tânăr ucenic al său, a întâlnit o mulțime de oameni mireni, cu care era împreună și o fecioară frumoasă la chip. După ce ei au trecut vrând starețul să încerce pe ucenic, a zis: „Cum era fecioara care a trecut? Mie mi se părea că era chioară de un ochi”. Ucenicul răspunse: „Ba nu, părinte, ci avea amândoi ochii luminoși”. Te-ai înșelat, fiule, că fecioara era numai cu un ochi”. Dar el întărea cuvântul, susținând că avea ochii foarte frumoși. Bătrânul zise: „Cum te-ai încredințat tu?”. Ucenicul a răspuns: „Eu, părinte, cu dinadinsul am căutat în fața ei și am văzut că amândoi ochii erau foarte luminoși”. Atunci, starețul i-a zis: „Tu ai căutat cu așa sârguință la fața ei, dar nu ți-ai adus aminte de porunca ce se dă în Sfânta Scriptură: Fiule, să nu te biruiască vederea frumuseții, nici să fii vânat cu ochii tăi, nici să te rănești cu genele ei. Deci, să știi, că de acum nu vei mai fi cu mine în chilie, pentru că nu-ți păzești ochii”. Apoi l-a trimis în muntele Castelin pentru pedeapsă.
Cuviosul, umblând odată prin pustia ce se numea Ruva, l-a întâmpinat în cale un leu, având înfipt în piciorul său o țeapă de lemn și căzând înaintea sfântului, își arătă piciorul, rugându-se parcă sfântului să-i vindece rana. Sfântul, scoțând țeapa din piciorul său, i-a ușurat durerea și leul umbla în urma sfântului, slujindu-i. Bătrânul avea atunci cu sine un ucenic cu numele Flais și un asin. Când trimitea pe ucenic la vreo trebuință, poruncea leului ca să păzească pe asin, iar leul, luând cu dinții căpăstrul asinului, îl ducea la pășune și, către seară adăpându-l, îl ducea la bătrân. Trecând câteva zile și leul făcându-și slujba sa, sfântul a trimis pe ucenic la oarecare trebuință și, din îndemnare diavolească, a căzut în păcatul desfrânării. Tot atunci leul, păscând pe asin, l-a mâncat. Flais, cunoscând că spre mustrarea păcatului lui, a mâncat leul pe asin, se temea a se arăta starețului. Deci, ducându-se într-un sat oarecare, se tânguia acolo. Starețul, căutând mult pe ucenic și aflându-l, l-a adus în chinovie și, închizându-l într-o cămară, l-a pus la canon. Iar el, pocăindu-se cu multe lacrimi, s-a curățit de păcatul lui, ajutându-i și rugăciunile starețului său, care foarte mult se îngrijea pentru mântuirea sufletelor omenești.
Se cuvine a mai pomeni și de purtarea lui de grijă pentru întărirea Bisericii lui Dumnezeu, când a fost trimis la Constantinopol pentru îndreptările cele bisericești. Pricina trimiterii sale s-a început astfel: Împăratul Anastasie, care cugetă cele ereticești, lepădând soborul al patrulea a toată lumea al sfinților părinți, cel din Calcedon, a tulburat Biserica în acea vreme foarte mult, a izgonit din scaun pe Eftimie, patriarhul Constantinopolului și s-a mâniat asupra lui Flavian Antiohianul și asupra lui Ilie Ierusalimteanul, încât voia să-l izgonească pentru că nu se învoia cu eresul lui. Deci, patriarhul Ilie, vrând să sfătuiască pe împărat ca să dea pace Bisericii, a trimis rugăminte către dânsul, prin egumenii lavrelor de prin pustia Palestinei, între care era și Sava, scriind astfel: „Pe aleșii robii lui Dumnezeu – pe cei buni și credincioși viețuitori ai pustietăților, având împreună cu dânșii și pe Sava, care este capul pustnicilor și luminătorul Palestinei -, îi trimitem cu rugăciune spre stăpânirea voastră. Iar tu, o, împărate, ținând seama de ostenelile lor, poruncește să înceteze războiul asupra Bisericii și nu lăsa să se înmulțească răutatea; pentru că știm că te îngrijești a plăcea lui Dumnezeu, care ți-a dat diademă”.
Ajungând sfinții părinți la Constantinopol și intrând în palatele împărătești, Sava mergea mai în urma tuturor, apoi păzitorii cei ce stau înaintea ușilor, văzându-l îmbrăcat în haine proaste și cârpite, ca pe unul din cei săraci, l-au oprit și nu l-au lăsat să intre înăuntru; iar împăratul, primind cu cinste pe părinții care veniseră la dânsul și citind cartea patriarhului, întrebă care din dânșii este Sava, pe care îl laudă patriarhul în scrisoarea sa? Deci, privind părinții împrejur, au zis: „A venit împreună cu noi, dar nu știm unde a rămas”. Împăratul a poruncit îndată să-l caute și abia l-au găsit într-un colț oarecare, stând și citind psalmii lui David. Când a fost adus înaintea împăratului, acesta a văzut un înger luminat mergând înaintea lui și cunoscând că Sava este omul lui Dumnezeu, s-a sculat de pe scaun, dându-i cinste; apoi a poruncit tuturor să șadă.
Făcându-se multă vorbă, fericitul Sava, mai mult decât toți părinții care erau acolo, se nevoia sfătuind pe împărat, cu cuvinte de Dumnezeu insuflate, ca să dea pace bisericilor, făgăduindu-i biruință de la Dumnezeu asupra vrăjmașilor. Deci părinții ceilalți fiind liberați acum și sporind puțin, Cuviosul Sava a rămas să mai sfătuiască pe împărat și să-l împace cu patriarhul Ilie. Iernând cuviosul în Constantinopol, adeseori se ducea la împărat, vorbind despre credință și despre patriarhul Ierusalimului, pentru că i se lăsase cuviosului intrare liberă în palatul împărătesc, nefiind oprit de portari. În acea vreme a înduplecat pe împărat să nu se mai minie asupra patriarhului, ci să dăruiască liniște bisericilor Palestinei. Apoi s-a întors la Ierusalim, fiind îndestulat de împărat cu cele de trebuință pentru cale și cu daruri mari, primind din mâna lui până la două mii de galbeni, pe care, ducându-i, i-a împărțit la mănăstirile sale; iar o parte a trimis-o la satul Mutalasc, unde s-a născut, ca să se zidească o biserică în curtea părinților săi, în cinstea sfinților mucenici Cozma și Damian.
Fericitul Ilie patriarhul, prin Sfântul Sava câștigând pacea să și a bisericilor Palestinei, nu a viețuit multă vreme în liniște; căci ereticii, îndemnând neîncetat pe împărat spre minie l-au ridicat asupra Bisericii lui Hristos și a păstorilor ei, ca să le facă rău. Deci a poruncit împăratul să facă sobor în Sidon, încredințând președinția la doi episcopi, care apărau credința cea rea a lui Evtihie și a lui Dioscor, adică lui Sotiric, episcopul Cezareei Capadociei și lui Filoxen, al Ierapoliei, ca să anatematisească la soborul acela, soborul cel din Calcedon, iar pe Flavian și Ilie să-i alunge de pe scaunele lor, care lucru s-a și făcut.
Săvârșind adunarea lor cea fărădelege, pe fericitul Flavian, patriarhul Antiohiei, care n-a voit să vină la soborul lor, l-au izgonit cu necinste cei răucredincioși, având ajutor pe împărat; în locul lui a răpit scaunul Sevir, cel fără minte, care a adus multe nevoi asupra credincioșilor, cei ce nu voiau să aibă împărtășire cu dânsul. A trimis dogmele sale cele sobornicești și lui Ilie, patriarhul Ierusalimului, dar el, neprimind legile ereticești, le-a trimis înapoi. De acest lucru înștiințându-se, împăratul s-a mâniat foarte asupra fericitului Ilie și a poruncit ca iarăși să trimită acele dogme la Ierusalim cu niște clerici și cu mare putere ostășească, ca astfel pe cei ce nu vor voi, să-i silească să se învoiască la soborul lor, care s-a făcut în Sidon.
Venind aceia în Ierusalim și făcându-se multă tulburare, iar patriarhul, aflându-se în nevoie, a adunat Cuviosul Sava pe toți monahii din mănăstiri și, intrând în Sfânta Cetate, a izgonit pe trimișii lui Sevir, pe slujitori și pe ostași; iar pe Sevir și pe cei de un gând cu dânsul, i-a dat anatemei înaintea tuturor.
Atunci s-au întors ereticii cu rușine la cei ce i-au trimis, spunând îndrăzneala cea mare a credincioșilor și necinstirea cea multă a lor. Împăratul, umplându-se de nespusă mânie, a trimis în Ierusalim pe Olimpie, eparhul Palestinei, cu mulțime de ostași și i-a poruncit, că nu după legi, nici cu judecăți, ci cu putere împărătească să alunge din scaun pe patriarhul Ilie. Deci, venind Olimpie cu putere multă, îndată a împlinit porunca împăratului, alungind pe patriarh fără judecată și l-a trimis în surghiun în Asia. Iar în locul lui a ridicat pe Ioan, feciorul preotului Marchian, care a făgăduit să blesteme soborul cel din Calcedon și să aibă împărtășire cu Sevir.
Înștiințându-se de acest lucru, Cuviosul Sava, iarăși că întâi, și-a adunat oastea sa cea duhovnicească și ca un voievod a mers în Sfânta Cetate; dar n-a apucat pe eparhul Olimpie, pentru că acela, săvârșind degrabă răutatea cea poruncită lui, s-a întors cu bucurie la împărat. Atunci fericitul s-a mâhnit foarte mult pentru izgonirea fără vină a patriarhului și se tânguia pentru dânsul. Aflând pe Ioan, patriarhul cel nou, cugetând cele ereticești, îi spuse lui ca să nu aibă împărtășire cu Sevir, ci să apere soborul din Calcedon și să-l susțină până la sânge; iar de nu va face așa, apoi de toți părinții pustnici se va anatematesi ca un eretic. Ioan, rușinîndu-se și totodată temându-se de atâția părinți de Dumnezeu insuflați, care veniseră împreună cu Sfântul Sava, s-a lepădat de Sevir și de toate eresurile și a primit credința cea întărită de soborul din Calcedon; și așa s-au liniștit sfinții părinți.
Atunci degrabă s-a făcut înștiințare împăratului despre aceea că Ioan, patriarhul cel nou pus, leapădă soborul din Sidon, iar pe cel din Calcedon îl primește. De aceea, mâniindu-se împăratul împotriva lui Olimpie, l-a scos din dregătoria sa, pentru că a ales un patriarh ca acela. În locul lui Olimpie punând pe Anastasie ca eparh a toată Palestina, l-a trimis în Ierusalim, ca să înduplece pe patriarhul Ioan către împărtășirea cu Sevir sau să-l izgonească din scaun. Venind Anastasie, îndată a luat pe patriarh și l-a aruncat în temniță, iar acesta îl rugă să-l lase, făgăduind că va face toate cele poruncite; dar, zicea el, să nu ne arătăm că de nevoie facem voia împăratului, ci de bună voie. Deci a făgăduit că în Duminica viitoare, în biserică înaintea poporului va anatematesi soborul din Calcedon și va primi pe cel din Sidon, primind și împărtășirea cu Sevir. Patriarhul, fiind scos din temniță, a trimis pe cineva în taină către cuvioșii părinți, Sava și Teodosie, ca să se sârguiască să adune pe toți părinții și să vină la dânsul în Duminica viitoare, în biserică.
Atunci s-a întâmplat să fie în Ierusalim și Ipatie, rudenia împăratului, care venise pentru închinăciune. În ziua Duminicii au venit amândoi arhimandriții, Sava și Teodosie, împreună cu o mulțime de monahi, ca la zece mii. Apoi, făcându-se adunare bisericească și Anastasie, eparhul, intrând în biserică cu Ipatie, rudenia împăratului și cu ostașii săi și adunându-se mulțime de popor, s-a suit patriarhul în amvon, având cu sine pe Sava și pe Teodosie; atunci tot poporul împreună cu monahii au strigat asupra patriarhului: „Anatematisește pe eretici și întărește soborul cel din Calcedon”. Și luând patriarhul îndrăzneală a strigat zicând: „Oricine cugetă într-o unire cu Evtihie, cu Nestorie, cu Sevir și cu Sotirih să fie anatema”. Așijderea și Cuviosul Teodosie cu fericitul Sava au strigat: „Cine nu primește cele patru soboare, ca pe cei patru evangheliști, să fie anatema”. Văzând aceasta, eparhul Anastasie s-a temut de mulțimea poporului și a monahilor și, ieșind din biserică, a fugit în Cezareea. Iar rudenia împăratului s-a jurat părinților, că n-a venit să întărească credința lui Sevir, ci să se unească cu sfânta sobornicească Biserică. Și a dat cuvioșilor părinți, lui Sava și Teodosie, mulțime de aur, ca să împartă monahilor care au venit cu dânșii. După aceasta, cuvioșii părinți au scris către împărat într-acest chip, ca din partea soborului:
„Domnul nostru Iisus Hristos, Împăratul tuturor și Dumnezeul cel veșnic, care cu a Sa bunătate a încredințat stăpânirii tale sceptrul împărăției pământești, vrând cu adevărat a da prin a voastră iubire de bunătate, pace bună tuturor bisericilor, iar mai vârtos maicii bisericilor, Sfântului Sion, pentru că toți știu că de la această biserică s-a început Taina cea mare a credinței celei drepte și a străbătut până la marginea pământului, pe care noi cei ce suntem locuitorii acestor locuri dumnezeiești, primind-o din început, de la Sfinții Apostoli am păzit-o întreagă și nevătămată, până în ziua de astăzi și în veac o vom păzi, cu darul lui Hristos, neabătîndu-ne nicidecum de la calea cea dreaptă spre cele potrivnice, nici vătămându-ne cu necuratele și deșartele lor glasuri – deci când și împărăția ta, întru aceeași credință fără prihană și neîntinată te-a hrănit și te-a crescut – ne minunăm cum astăzi, în zilele împărăției tale, a năpădit atâta zarvă și atâta tulburare asupra Sfintei Cetăți a Ierusalimului, încât nici pe slujitorii lui Dumnezeu nu-i lasă. Iar pe preoții și monahii, care din tinerețe au iubit faptele cele bune și și-au ales viața blinda în tăcere – înaintea iudeilor și a neamurilor din Sfântul Sion – prin mijlocul cetății îi muncesc și în locurile cele necurate îi izgonesc; ba încă îi silesc să facă lucruri din cele ce nu se cuvin credinței celei drepte, încât cei ce vin aici pentru răgăciuni, în loc de folos sufletesc, află vătămare și, smintindu-se de cele ce văd, se întorc. Deci, rugăm stăpânirea voastră ca să ne izbăviți de atâtea răutăți, al căror aflător și început este Sevir, căruia, pentru păcatele noastre, i s-a dat biserica Antiohiei, spre pierzarea sufletului său și spre sminteala tuturor. Căci cum să nu ne fie nouă sminteală, celor care suntem în Ierusalim? Acum să învățăm credința, noi care am slujit tuturor părinților, prin cuvinte de dreaptă credință? Acum să ne vedem, că așa de târziu am cunoscut mărturisirea cea dreaptă? Au doară nu înțelegem că învățătura ce s-a arătat de curînd, care pare a fi îndreptare sănătoasă a credinței celei dintâi și care s-a așezat de părinți nu este îndreptare, ci cu adevărat răzvrătire, care pregătește pierderea sufletelor celor ce o primesc? Deci, nu suferim altceva a adăuga mai mult în dreapta credință, decât cele ce s-au așezat de cei trei sute optsprezece sfinți părinți de la Niceea și de ceilalți care au fost la celelalte trei soboare a lumii, nici a schimba ceva. Pentru aceasta, suntem gata a ne pune sufletele noastre și a muri, de va fi nevoie. Pacea lui Dumnezeu, care covârșește toată mintea, să păzească credința noastră cea sfântă și viforul cel ridicat asupra ei să-l aline, spre slava Sa și spre podoaba împărăției tale”.
Scrisoarea aceasta de la sfinții părinți, primind-o, împăratul s-a supărat foarte mult și cugetă să izgonească din hotarele Ierusalimului pe patriarhul Ioan, împreună cu amândoi arhimandriții, Sava și Teodosie. Dar purtarea de grijă a lui Dumnezeu n-a lăsat a se săvîrși răutatea lui, căci s-a întâmplat în acea vreme un război cu barbarii. Deci, lăsând pentru altă dată prigoana asupra Bisericii și asupra cuvioșilor părinți, se pregăti de război împotriva barbarilor.
Apoi, după izgonirea cea nedreaptă a sfântului patriarh Ilie, prin judecata cea dreaptă a lui Dumnezeu s-a făcut foamete, uscăciune și lipsă mare prin toată Palestina, ca în zilele proorocului Ilie. Căci se închisese cerul și nu da ploaie, încât se uscaseră izvoarele apelor, ba încă se înmulțiseră și lăcustele de umpluseră toată fața pământului, încât au mâncat toată iarba câmpului și frunzele copacilor. Acea pedeapsă a lui Dumnezeu a ținut cinci ani, așa că mulți au murit de foame și de sete, încât poporul Ierusalimului zicea că, pentru izgonirea cea cu nedreptate a patriarhului Ilie pedepsește Dumnezeu Palestina cu foamete.
În vremea aceea chemând fericitul Sava pe egumenii celor șapte mănăstiri, pe care le zidise el, le-a poruncit să nu se îngrijească de nimic din cele trupești, aducându-le aminte de cuvintele Evangheliei, care ne învață a nu ne îngriji, ce vom mânca și ce vom bea sau cu ce ne vom îmbrăca, ci a ne pune nădejdea în Dumnezeu, Care știe trebuințele tuturor. Deci erau hrăniți cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu cea Atotputernică.
Altădată, apropiindu-se o zi de Duminică, economul lavrei celei mări a zis către Cuviosul Sava: „Nu putem, părinte, să tocăm în această sâmbătă și Duminică pentru dumnezeiasca Liturghie, căci nu numai că nu avem ce pune înaintea părinților să guste când se vor aduna, dar nici pâine pentru sfânta jertfă nu se află”. Sfântul i-a răspuns: „Eu, pentru lipsa hranei, nu voi lăsa dumnezeiasca slujbă. Pentru că este credincios Cel ce poruncește a nu ne îngriji pe a doua zi și puternic este a ne hrăni în vreme de foamete; dar să trimită eclesiarhul în cetate vreun vas sau haină și, vânzând-o, să cumpere cele trebuincioase pentru Sfânta Liturghie”. Sfântul, răspunzând economului astfel, și-a pus nădejdea în Dumnezeu și răbdă.
Însă n-a sosit ziua Duminicii și, iată, au venit la dânsul câțiva tineri, trimiși din purtarea de grijă a lui Dumnezeu, aducând cu dânșii treizeci de asini încărcați cu pâine, grâu, vin, untdelemn și cu alte feluri de hrană, pe care le-a dat toate cuviosului. Iar el, mulțumind lui Dumnezeu, a zis către econom: „Ce zici, frate, oare vom opri să nu se toace în această sâmbătă și Duminică pentru că nu avem ce pune înaintea părinților când se vor aduna?”. Iar economul, minunându-se de credința cea mare a sfântului și de marea purtare de grijă a lui Dumnezeu pentru dânșii, își ceru iertare pentru necredința sa.
După aceasta, a voit Cuviosul Sava să cerceteze pe preasfințitul Ilie, patriarhul Ierusalimului, care era în surghiun. Sava, era atunci de optzeci de ani. Deci, luând cu dânsul doi egumeni, pe Ștefan și pe Evtalie, s-au dus. Văzând Ilie pe Sava și pe cei care veniseră la dânsul, s-a bucurat și i-a oprit câteva zile la dânsul și, în toate zilele acelea, ieșea din camera sa, în ceasul al noulea. Pentru că de la otpustul (sfârșitul) Vecerniei și până la al nouălea ceas din zi nu se arăta nimănui, ci, închizând ușa, petrecea în liniște. Iar la al nouălea ceas, ieșind la dânșii, ospăta împreună cu ei și se mângâiau cu vorbe duhovnicești. După otpustul Vecerniei iarăși intra în chilia sa de liniște.
Odată n-a ieșit la dânșii, ca de obicei, și era a nouă zi a lunii iulie, iar ei l-au așteptat toată ziua, negustînd bucate. Către al șaselea ceas din noapte, patriarhul a ieșit cu ochii plini de lacrimi și a zis către dânșii: „Voi mâncați, că eu n-am vreme, pentru că mă îndeletnicesc cu un lucru”, iar ei se întrebau cu sârguință, pentru ce a zăbovit și a ieșit atât de târziu și pentru ce plângea așa? El, oftând greu și tânguindu-se, a zis către Sfântul Sava: „O, fericite părinte, vai! că în ceasul acesta s-a săvârșit împăratul Anastasie. Apoi se cuvine ca și eu, după zece zile, să mă duc din viața aceasta și să mă judec cu dânsul înaintea înfricoșatei judecăți a lui Dumnezeu!”.
Deci așa a fost căci, după zece zile, s-a mutat la Domnul preasfințitul patriarh Ilie, îmbolnăvindu-se puțin înaintea sfârșitului său; iar fericitul Sava, îngropându-l cu cinste, s-a întors la lavra sa.
Despre moartea împăratului Anastasie se povestește că, în noaptea aceea în care s-a făcut arătare patriarhului Ilie, l-a lovit din înălțime un tunet și un fulger, care a umplut palatul împărătesc și-l gonea acest fulger pe împărat, care alerga din loc în loc și din colț în colț. Apoi, ajungându-l într-un loc, l-a ucis și astfel cel nelegiuit a murit fulgerat.
După moartea răucredinciosului împărat Anastasie a luat împărăția binecredinciosul Iustin, care a trimis poruncă prin toate laturile stăpânirii sale, să libereze pe cei dreptcredincioși din surghiun și fiecare să-și primească locul și dregătoria sa; iar soborul cel din Calcedon să-l scrie în sfintele cărți, ca astfel Biserica lui Hristos să aibă pace și liniște.
Această poruncă împărătească venind în Sfânta Cetate a Ierusalimului și toți bucurându-se, patriarhul Ioan a rugat pe Cuviosul Sava să se ducă în Cezareea și în Schitopoli ca să arate acea scrisoare dreptcredincioasă a împăratului, apoi să scrie în cărțile bisericești soborul cel din Calcedon. Iar cuviosul, deși era neputincios cu trupul, fiind bătrân și obosit după multe nevoințe monahicești, dar pentru Biserica lui Hristos, nu s-a lepădat de ascultarea aceea, nici nu s-a lenevit a suferi osteneala căii cele îndelungate, ci s-a dus cu alți monahi din cei mai de frunte.
În Cezareea a fost întâmpinat de Sfântul Ioan Hozevitul, care era atunci acolo ierarh, iar în Schitopoli a fost primit cu dragoste de mitropolitul Teodosie și de toți cetățenii, unde a făcut și minuni. Astfel, pentru un samarinean, numit Silvan, care avea o dregătorie și se sculase asupra creștinilor, a proorocit că se va arde cu foc în mijlocul cetății, cum va arăta cuvântul mai de pe urmă. Apoi a vindecat pe o femeie care-i curgea sânge; a tămăduit pe o fecioară îndrăcită și, la urmă, aducând mult folos Bisericii, s-a întors.
După patru ani de secetă în Palestina, era mare lipsă de apă, iar frații, vrând a se împrăștia, au rugat pe sfânt că să-i libereze. El, mustrându-i pentru nerăbdarea lor, le-a poruncit să nădăjduiască către Dumnezeu și a treia zi s-a arătat deasupra lavrei un nor și s-a făcut vărsare mare de ploaie, încât s-au umplut rezervoarele lavrei cu apă. Dar acea ploaie a fost numai în lavră, iar peste locurile cele din jur, nici picătură de rouă nu s-a pogorât. Deci, au venit la bătrân egumenii de la mănăstirile cele din jur, zicând: „Cu ce am greșit ție, părinte, că ne-ai trecut cu vederea și numai spre folosul lavrei tale ai cerut ploaie de la Dumnezeu?”. El i-a mângâiat cu cuvinte bune, dându-le nădejde că nu se vor lipsi nici mănăstirile lor de apă când va dă Dumnezeu ploaie peste toată Palestina.
Sosind al cincilea an al foametei, era atâta lipsă de apă, încât săracii prin Sfânta Cetate mureau de sete, căci din lipsă de ploaie și din uscăciunea cea mare s-au împuținat izvoarele și au secat puțurile și s-au uscat pâraiele. Patriarhul Ioan era și el în mare întristare și umbla prin locurile acelea, care erau odată băltoase; apoi, săpând fântâni și puțuri, dorea să dea de apă și nu afla. În pârâul Siloamului a săpat cu multă osteneală și cu mulți lucrători, până la patruzeci de stânjeni, dar n-a dat de apă și, deznădăjduindu-se, plângea pentru nevoia cea de obște din toată cetatea.
Era luna septembrie și se apropia praznicul înnoirii. Apoi, înștiințându-se că Cuviosul Sava prin rugăciunile sale a adus ploaie în lavra sa, l-a chemat la sine și l-a rugat să mijlocească la Dumnezeu ca să miluiască pe poporul Său și să nu-l omoare cu setea și cu foamea. Iar Cuviosul Sava zicea: „Cine sunt eu ca să pot potoli mânia lui Dumnezeu, însumi fiind păcătos?”. Patriarhul îl rugă fierbinte și cuviosul a zis: „Iată, ca ascultare, merg la chilie și mă voi ruga bunătății lui Dumnezeu; iar de vor trece trei zile și nu va fi ploaie, să știți că nu m-a ascultat Dumnezeu; deci, rugați-vă și voi că să ajungă rugăciunea mea către Dumnezeu”. Acestea zicând, s-a dus. A doua zi s-a făcut arșiță mare și mulțime de lucrători au lucrat toată ziua l-a groapa aceea ce s-a zis mai sus; iar după ce s-a înserat și-au lăsat toate vasele și coșurile, nădăjduind că iarăși o să vină la lucru a doua zi. Dar sosind noaptea, a suflat vântul dinspre miazăzi și au început tunete și fulgere și a plouat toată noaptea, încât, a umplut văile și pâraiele curgeau de pretutindeni. Atunci s-a înmulțit apa în locul cel săpat, iar țarina care de atâta vreme și cu atâta osteneală a fost scoasă din puț, s-a dus la loc într-un ceas, acoperind vasele și coșurile, iar puțul s-a potrivit cu pământul, încât nici nu se cunoștea locul cel săpat și toate lacurile Sfintei Cetăți s-au umplut cu apă, cu rugăciunile Cuviosului Sava; iar poporul, cu veselie dădea mulțumire lui Dumnezeu.
În al optzeci și șaselea an al vieții Cuviosului Sava, s-a săvârșit patriarhul Ioan, lăsând după sine pe Petru, care era de fel din Elevteropoli, bărbat plin de fapte bune. Apoi trecând trei ani, împăratul Iustin, fiind bătrân și neputincios, a lăsat împărăția, încredințând-o lui Iustinian, nepotul său.
Patriarhul Petru iubea pe Cuviosul Sava și-l cinstea ca și ceilalți patriarhi de mai înainte și mergea adeseori la dânsul în pustie. El avea o soră, cu numele Esihia, care viețuia după Dumnezeu. Aceea a căzut într-o boală grea și, sîrguindu-se doctorii mult să o vindece, nu sporeau nimic. Atunci patriarhul a rugat pe Sfântul Sava să vină în casa celei bolnave și să facă rugăciune pentru dânsa. Iar el venind, a însemnat pe bolnavă cu semnul Crucii de trei ori și îndată s-a sculat sănătoasă, slăvind pe Dumnezeu.
După aceasta, Cuviosul și de Dumnezeu purtătorul părintele nostru Teodosie s-a dus la Domnul, în a unsprezecea zi a lunii ianuarie. Atunci era Cuviosul Sava de nouăzeci și unu de ani de la nașterea sa. În acea vreme, samarinenii, care viețuiau în Palestina, rupându-se de sub stăpânirea împăratului grecesc, și-au făcut împărat din neamul lor, pe unul cu numele de Iulian, care s-a sculat asupra creștinilor și mare răutate le făcea. Multe biserici le-a prădat și le-a ars; apoi năvălind asupra satelor și a cetăților, omora mulțime de creștini. Dar mai ales în hotarele Neapolei, unde, prinzind pe episcopul Samon, l-au omorât cu sabia; iar pe preoții cei ce erau împreună cu dânsul, tăindu-i bucăți, i-au amestecat cu moaștele sfinților mucenici și i-au ars în foc.
Înștiințându-se despre aceasta, împăratul a trimis mulțime de oaste asupra samarinenilor. Apoi, făcându-se război, Iulian, împăratul samarinenilor, a fost omorât. Atunci Silvan, despre a cărui pierzare a proorocit Cuviosul Sava, a fost prins de creștini și ars în mijlocul cetății Schitopolei. Iar Arsenie, fiul lui, s-a dus la Constantinopol și, după puțină vreme, nu se știe în ce chip a aflat har la împăratul, că s-a făcut dregător în palatele împărătești și, câștigând îndrăzneală la împărat, spunea minciuni asupra creștinilor din Palestina, fiind el însuși în păgânătate ca samarinean, ca și cum ei ar fi fost pricinuitorii răscoalei și dezbinării samarinenilor de sub stăpânirea împărătească. Deci, s-a mâniat împăratul asupra palestinienilor, crezând minciunile lui Arsenie samarineanul.
Despre aceasta înștiințându-se Petru, patriarhul Ierusalimului, a rugat, împreună cu episcopii care erau sub dânsul, pe fericitul Sava să meargă până la Constantinopol, spre a potoli minia împăratului și să-l roage despre multe nevoi ale Bisericii și ale cetății lor. Cuviosul Sava, deși acum era foarte bătrân, s-a dus cu sârguință, cinstind trebuințele Bisericii mai mult decât odihna sa. Binecredinciosul împărat Iustinian, cum și Epifanie patriarhul Constantinopolului, înștiințându-se despre venirea lui, au trimis bărbați cinstiți ca să-l întâmpine. Înfățișându-se el înaintea împăratului, a deschis Dumnezeu ochii lui Iustinian, precum odinioară pe ai lui Anastasie și a văzut darul lui Dumnezeu peste capul Cuviosului Sava, luminat strălucind și ca o cunună înconjurând capul lui, cu raze că de soare, de care lucru înfricoșându-se împăratul, s-a sculat de pe scaunul său și închinându-se lui, ceru binecuvântare. Deci, cuprinzând capul cuviosului, l-a sărutat cu dragoste și cu bucurie. Apoi, a rugat pe bătrân ca și pe împărăteasa Teodora s-o învrednicească de binecuvântarea lui. Împărăteasa, când a văzut pe Cuviosul Sava, s-a închinat și a zis lui: „Roagă-te pentru mine, părinte, ca să mi se dea rod pântecelui”. Iar bătrânul a zis: „Dumnezeu, stăpânul tuturor să păzească împărăția voastră”. Împărăteasa a zis: „Roagă pe Dumnezeu, părinte, să dezlege nerodirea mea și să mă învrednicească a naște fiu”. Zis-a bătrânul: „Dumnezeul slavei să păzească împărăția voastră în bună credință și să vă dea biruință asupra vrăjmașilor”, iar împărăteasa, rugându-se și a treia oară bătrânului pentru dezlegarea nerodirii sale, auzi aceleași cuvinte ca mai înainte și s-a tulburat.
Ieșind cuviosul de la împărăteasă, părinții care erau cu el au zis către dânsul: „Pentru ce, părinte, ai mâhnit pe împărăteasă și nu te-ai rugat pentru dânsa după cererea ei?”. Răspuns-a lor bătrânul: „Credeți-mă, părinților, că nu va ieși fiu din pântecele ei ca să nu se adape cu învățătura lui Sevir și să tulbure Biserica lui Hristos mai mult decât Anastasie”. Cu aceste cuvinte, cuviosul a adeverit că împărăteasa cugeta într-însa cele ereticești.
După aceea, primind împăratul rugămintea cuviosului, minia ce o avea împotriva palestinienilor a întors-o asupra samarinenilor și a rânduit așezământul acesta: samarinenii să nu facă adunare, pentru ca fiii să nu ia moștenire după părinții lor; în sfârșit, să fie uciși cei mai mari ai lor, care au fost pricinuitori ai războiului. Atunci și Arsenie samarineanul s-a făcut nevăzut, pentru că poruncise împăratul să-l omoare. Mai pe urmă, alergând la Sfântul Sava și căzând la picioarele lui, ceru Sfântul Botez, ca astfel să se izbăvească de mânia împărătească și să scape de moarte; deci s-a botezat el și cu toți casnicii săi.
Împăratul, vrând să arate harul său și să facă după plăcerea Cuviosului Sava, l-a poftit să-i ceară orice îi trebuiește și să ia aur pentru trebuința mănăstirilor sale, cât va voi. Iar cuviosul, nepoftind bogăție, ci cele de folos creștinilor, a rugat pe împărat să ierte câtva timp birul cel împărătesc ce se lua din Palestina, căci a sărăcit poporul din pricina prăzii samarinenilor, iar bisericile cele arse și dărâmate de samarineni iarăși să se zidească cu cheltuiala împărătească. În Sfânta Cetate să se zidească casă de străini, pentru odihna creștinilor, care vin de departe să se închine Mormântului Domnului; după aceea să se zidească spital pentru cei străini și să se rânduiască doctori. Apoi biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, căreia i-a pus temelia patriarhul Ilie, să se săvârșească; să se zidească o cetate în pustie, mai jos de mănăstirile lui și să rânduiască într-însa strajă de ostași, ca să le apere de năvălirea barbarilor. Iar mai vârtos să se sârguiască a dezrădăcina din toată împărăția sa eresul lui Arie, al lui Nestorie, al lui Origen și al altor eretici, care tulbură Biserica lui Dumnezeu. Pentru toate acestea, a făgăduit că Dumnezeu va da împăratului țările pe care le pierduseră împărații cei mai dinainte, adică Roma și Africa, ca iarăși să se împreuneze sub stăpânirea grecească. Împăratul, ascultând acestea toate, a poruncit să fie după cererea sfântului, singur punând sârguință ca degrabă să se săvârșească întru toate dorința cuviosului.
Rânduind împăratul toate după cererea sfântului, împreună cu sfetnicii și cu vistiernicii săi, cuviosul s-a retras puțin în lături și citea psalmii lui David, săvârșindu-și ceasul al treilea. Iar unul din ucenicii săi, anume Irimia, apropiindu-se de dânsul, a zis: „Cinstite părinte, împăratul are multă sârguința pentru împlinirea cererii tale, iar tu pentru ce te depărtezi de dânsul și stai deoparte?”. Zis-a lui bătrânul: „Fiule, ei săvârșesc lucrul lor, iar noi să facem lucrul nostru”.
După aceasta împăratul dând scrisoare sfântului l-a liberat cu pace, iar Dumnezeu, pentru dragostea împăratului care a arătat-o către Cuviosul Sava și pentru împlinirea cererilor lui, l-a răsplătit înmiit. Căci s-a împlinit prorocia bătrânului și peste puțină vreme a dobândit două mari biruințe asupra vrăjmașilor, adică a luat Roma și Africa, cum și pe amândoi împărații, pe Vitis al Romei și pe Ghelimir al Cartaginei, pe care i-a văzut aduși în Constantinopol ca pe niște robi. Iar Cuviosul Sava întorcându-se la Ierusalim, iarăși a fost rugat de patriarh și de episcopi să meargă în Cezareea și în Schitopoli ca să arate scrisorile cele împărătești.
Acolo, văzând un copil mic, pe nume Chiril (scriitorul vieții acestuia), l-a numit ucenic al său, proorocind pentru dânsul că o să fie călugăr și locuitor în lavra lui. Întorcându-se de acolo și petrecând puțină vreme, a căzut în boală grea. Despre aceasta înștiințându-se, patriarhul Petru a venit ca să-l cerceteze. Și văzând că nimic nu se află în chilia bătrânului pentru trebuința bolnavului decât numai puține coarne și niște finice vechi, l-a luat pe un pat și l-a dus la episcopia sa, unde el însuși îngrijea de dânsul, slujindu-i cu mâinile sale.
Trecând puține zile, Cuviosul Sava a avut o vedenie dumnezeiască, vestindu-i despre mutarea să ce avea să fie în curînd. Iar el, spunând patriarhului vedenia, se rugă să-l lase să se ducă la lavra sa pentru ca să se săvârșească în chilia sa. Patriarhul, vrând să facă toate după plăcerea lui, l-a trimis la chilia lui, cu toate cele de trebuință, pentru odihna bolnavului. Iar bătrânul, culcându-se în chilia sa, a chemat pe toți părinții și frații și le-a dat sărutarea cea mai de pe urmă, punându-le egumen în locul său pe un bărbat vrednic, cu numele Meliț, poruncindu-i să păzească fără vătămare toate așezămintele mănăstirii date de dânsul. Apoi au trecut patru zile, negustînd nimic, nici vorbind cu nimeni. Iar în seara sâmbetei, cerând Preacuratele Taine și împărtășindu-se, a zis cuvântul cel mai de pe urmă: „Doamne, în mâinile Tale îmi dau duhul meu”.
Și așa s-a săvârșit în a cincea zi a lunii decembrie. Deci, viețuind nouăzeci și patru de ani, a trecut la viața cea neîmbătrânită, petrecându-l îngerii lui Dumnezeu și sfinții mucenici.
După aceea, îndată s-a auzit în toate hotarele Ierusalimului despre adormirea cuviosului și s-au adunat de prin toate lavrele și mănăstirile mulțime mare de monahi și a venit patriarhul cu episcopii și cu dregătorii cetății. Cântându-se cele de îngropare s-a pus trupul lui cu cinste, între amândouă bisericile, în locul unde cuviosul a văzut stâlpul de foc cândva.
Iar despre aceea că sfântul lui suflet a fost petrecut la cer de îngeri și mucenici, s-a adeverit astfel: era în Sfânta Cetate un vânzător de argint, de fel din Damasc, cu numele Romul, sluga celui mai mare de la Ghetsimani. Acela însuși a mărturisit că, în vremea mutării cuviosului părintelui nostru Sava, tâlharii, spărgând casa lui, au furat mult argint și al său și străin, care era la dânsul, ca la o sută de litre (măsură veche). Deci Romul, fiind în mare mâhnire, a mers în biserica Sfântului Mucenic Teodor și a petrecut acolo cinci zile, plângând și aprinzând o făclie înaintea altarului, iar în a cincea noapte a adormit și a văzut pe Sfântul Mucenic Teodor zicând către dânsul: „Ce-ți este, frate? Și pentru ce te mâhnești și plângi?”. Iar el a zis: „Pentru că am pierdut argintul meu și cel străin, prădat fiind de tâlhari; de aceea plâng, mă rog și mă tânguiesc, însă nimic n-am folosit, fiind neauzit de tine”. Sfântul a zis: „Să mă crezi, frate, că n-am fost în zilele acestea aici, pentru că ni s-a poruncit tuturor mucenicilor a ne aduna ca să întâmpinăm sfântul suflet al Cuviosului Sava, care a ieșit din trup și să-l petrecem până la locul cel de odihnă; iar acum nu mai plânge, ci, du-te în cutare loc – spunând numele locului – și vei afla ce ți s-a furat”. Romul, sculându-se îndată și luând pe unul din prietenii săi, s-a dus la locul cel arătat și a aflat așa precum i s-a arătat în vedenie de Sfântul Teodor.
Apoi nu se cuvine a tăcea și altele din minunile ce s-au făcut după mutarea cuviosului. Doi frați iubitori de străini, având o vie și odihnind pe frații care veneau la dânșii din lavra fericitului Sava, s-au îmbolnăvit de o boală grea chiar în vremea culesului viei, încât ei deznădăjduiseră de viața lor, însă aveau dragoste și credință către Cuviosul Sava, de care, aducându-și aminte, îl chemau în ajutor. Sfântul, grăbind spre rugăciunea lor, s-a arătat fiecăruia deosebi, zicând: „Iată, am rugat pe Dumnezeu pentru sănătatea voastră și v-a dat după cerere; deci, sculați-vă și mergeți la lucrul vostru”. Iar ei, simțindu-se că sunt sănătoși, au preamărit pe Dumnezeu și au mulțumit sfântului. De atunci, toți anii făceau praznic mare în ziua aceea în care s-a săvârșit pentru ei acea minune.
O femeie cu numele Ghinarusa, binecredincioasă și cu fapte bune, a făgăduit să dea două perdele pentru împodobirea bisericilor din Castelin și din peșteră. Dar din lenevirea țesătoarei nu s-au pregătit degrabă acele perdele; de aceea Ghinarusa se mâhnea. Atunci i s-a arătat Cuviosul Sava, zicându-i: „Nu te mâhni, căci mâine va începe a se săvîrși lucrul, pentru că nu va fi fără folos darul tău”. Apoi s-a arătat și țesătoarei și, cu mânie, a mustrat lenevirea ei. Deci, făcându-se ziuă, au spus una alteia ceea ce văzuseră, așa că degrabă s-a săvârșit lucrul.
Economul lavrei celei mări a luat cămile de la saracini ca să aducă de la Marea Moartă griul ce-l cumpărase. Deci mergând cămilele cu grâul spre lavră, una din ele, abătându-se din cale spre dreapta, a căzut de pe mal în râu cu toată sarcina ce era pe dânsa și se tăvălea în baltă. Stăpânul cămilei, fiind sărăcin, a strigat: „Oh, părinte Sava, ajută-mi și nu lăsa ca să piară dobitocul meu”. Și îndată, în clipeala ochiului, a văzut un bătrân cinstit șezând pe cămilă; apoi, alergând pe altă cale și coborând în râu, a aflat dobitocul său nevătămat, iar pe cel ce ședea pe dânsul nu l-a văzut; așijderea și grâul l-a găsit întreg.
Din acea vreme, în toții anii, venea saracinul în acea lavră de se închina mormântului Cuviosului Sava.
Odată, origeniștii adunându-se din diferite locuri, având în cap pe unul Leontie, voiau să năvălească fără de veste asupra lavrei celei mari și să risipească turma cea dreptcredincioasă a Cuviosului Sava și toată lavra până în temelie să o dărâme. Deci, pentru acea faptă pregătind mulțime de cazmale și unelte de fier, cum și arme multe, mergeau în calea lor cu mare mânie. Atunci era ca la al doilea ceas din zi și a căzut peste dânșii pe cale o ceață și negură, încât toată ziua ostenindu-se n-au aflat lavra, ci au rătăcit prin locuri neumblate, unde i-a ajuns noaptea și abia a doua zi s-au aflat lângă mănăstirea Sfântului Marchian. Pricepând că nimic nu pot folosi, s-au împrăștiat cu rușine fiecare într-ale lor, împlinindu-se cuvintele lui Isaia proorocul: Sfărâmare și nevoie în căile lor, pipăi-vor ca orbii zidul și că cei ce sunt fără de ochi vor pipăi și vor cădea în amiazăzi ca în miezul nopții. Iar Dumnezeu păzea lavra pentru plăcutul Său, Cuviosul Sava, care bine s-a nevoit într-însa, cu ale cărui sfinte rugăciuni să ne păzească și pe noi de toate răutățile, Preabunul și Unul în Treime Dumnezeu Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, Căruia se cuvine slava în veci. Amin.
