Arhiva tag-ul pentru: Secolul al V-lea

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de peȘ ro.wikipedia.org; ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro

 

Benedict de Nursia

Sfântul Benedict (în latină Benedictus Nursiae, în italiană Benedetto da Norcia; n. 480, Nursia – d. 543, Monte Cassino) este întemeietorul ordinului creștin al călugărilor benedictini, sfânt patron al Europei și al tinerilor studioși.

Este venerat de toate bisericile creștine care recunosc cultul sfinților.

Este considerat de către catolici și de către ortodocși drept patriarh al călugărilor din Occident, din cauza regulei care a avut un impact major asupra monahismului occidental și chiar asupra civilizației europene medievale.

Deseori este reprezentat în îmbrăcăminte de benedictin, cu o crosă de abate, precum și cu o carte.

 

Biografie

Benedict s-a născut în jurul anului 480, la Nursia (actualul oraș Norcia din regiunea Umbria), după trecerea valului năvălirilor barbare prin Italia și abdicarea ultimului împărat roman de apus, Romulus Augustulus (în 476).

Era fiul unor nobili romani bogați și buni creștini.

Numele său, Benedict (în latină Benedictus), se traduce în limba română prin „binecuvântatul”.

Tradiția, acceptată de Sfântul Beda, spune că Scholastica era sora geamănă a lui Benedict.

Și-a petrecut copilăria la Roma, unde trăia împreună cu părinții săi, și a urmat studii la școlile renumite ale vremurilor sale.

S-a îngrozit de lipsa de moralitate a locuitorilor Romei și, dorind să nu mai vadă aceste exemple rele, s-a retras ca pustnic într-o peșteră greu accesibilă din zona pietroasă Subiaco, aflată la aproximativ 70 km est de Roma.

A trăit acolo în izolare, practicând o asceză aspră și fiind hrănit cu alimente coborâte cu o frânghie de monahul Romanus din Subiaco.

După mai bine de trei ani de asceză a devenit cunoscut prin viața sa ieșită din comun și a început să fie vizitat de credincioși, iar unii dintre aceștia i-au devenit ucenici.

Benedict a fondat mai multe mănăstiri (după unele surse, douăsprezece) cu câte zece călugări.

Pornind de la regulile monastice scrise de Sfântul Pahomie, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Augustin, Sfântul Casian, Sfântul Honorat de Lerins, Sfântul Cezar de Arles,

Sfântul Benedict a redactat noi reguli.

În aceste reguli erau prevăzute, în mod exigent, obligațiile zilnice ale călugărilor.

Viața călugărilor se baza pe trei principii: fecioria, sărăcia, ascultarea.

Benedict a introdus modul de viață modest și cumpătat al călugărilor în mănăstire ca:

- o viață celibatară

- o hrănire frugală, unde carnea patrupedelor era interzisă

- mâncarea gătită se consuma o dată pe zi

- limitarea consumului de vin

- împărțirea timpului între rugăciune, meditație, muncă și dormit

- relațiile din mănăstire fiind stabilite ca într-o familie, astfel starețul fiind tratat ca un părinte (tată), iar călugării ca frați

Primirea în ordinul călugăresc era foarte strict verificată și se realiza după trecerea unor probe, prin care se constata seriozitatea și sinceritatea candidatului.

În anul 529 s-a stabilit pe dealul stâncos Monte Cassino, aflat cam la jumătatea distanței între Roma și Neapole, unde a fondat o mănăstire pe ruinele unui templu închinat lui Apollo.

În aceeași regiune, sora sa, Scholastica, înființase o mănăstire de maici, urmând aceleași reguli ale benedictinilor.

Mănăstirea de la Monte Cassino a devenit cea mai cunoscută mănăstire din Apusul Europei, fiind considerată mama mănăstirilor benedictine.

În acest loc Benedict a finalizat redactarea Regulamentului monahal.

Mai multe fapte minunate pe care le-ar fi săvârșit sunt consemnate în Dialogurile scrise de Papa Grigore cel Mare (cca. 540 – 604).

Benedict a decedat la Monte Cassino în 21 martie 543, la mai mult de o lună după sora sa geamănă, Scholastica, care murise la 10 februarie.

 

După moarte

Benedict din Nursia este venerat ca sfânt de bisericile catolică, ortodoxe și anglicană, fiind considerat patronul protector al școlarilor, al învățătorilor, minerilor, fierarilor și al muribunzilor, fiind chemat ca ajutor în boli dureroase.

Unul din papii care au urmat stilul său de viață modestă a fost Papa Grigore I cel Mare.

În Biserica Romano-Catolică Sfântul Benedict este sărbătorit la 11 iulie, data mutării moaștelor sale la Abația Saint-Benoît-sur-Loire din Franța, iar în bisericile de rit bizantin, la 14 martie.

A fost numit sfânt patron al Europei de papa Paul al VI-lea, în 1964.

În anul 1980 papa Ioan Paul al II-lea l-a declarat copatron al Europei, alături de sfinții Chiril și Metodiu.

 

Sinaxar

articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

În această lună, în ziua a paisprezecea (14 Martie), pomenirea preacuviosului părintelui nostru Benedict al Nursiei.

Cuviosul părintele nostru Benedict, al cărui nume pe latinește înseamnă „binecuvântatul”, era de fel din ținutul romanilor, din provincia Nursia și se trăgea din părinți credincioși și bogați.

Părăsindu-și casa, pe părinții săi și toată averea părintească, încă de pe când era tânăr și bărbat nedesăvârșit, a plecat împreună cu aceea pe care o avusese dădacă într-un loc pustiu, unde, prin virtute și înfrânare apropiindu-se de Dumnezeu, a primit de sus puterea de a face minuni și tămăduiri.

Cele mai multe dintre faptele lui minunate s-au păstrat pe larg în istoria vieții lui. De aici aflăm că el a săvârșit tot felul de minuni: a înviat morți, a vestit de mai înainte cele viitoare și a vorbit despre cei ce erau departe ca și cum ar fi fost de față.

Trebuie însă să nu uităm un lucru de mare însemnătate, și anume că, mai înainte de a se muta la Domnul, a grăit în chip profetic celor care se găseau împreună cu el și a adus și la cunoștința celor ce se găseau departe, că se va întâmpla și un semn oarecare, prin care vor cunoaște cu toții că s-a despărțit de trup.

Astfel, cu șase zile mai înainte de adormirea lui, a poruncit să i se sape groapa și îndată după aceasta a fost cuprins de o fierbințeală puternică, iar trupul lui, timp de șase zile a fost scuturat de friguri.

În ziua a șasea a poruncit ucenicilor săi să-l ia și să-l ducă la casa de rugăciune, unde fiind dus, după ce s-a cuminecat cu Sfintele Taine, stând în mijlocul ucenicilor săi, care îl sprijineau, și-a ridicat mâinile către cer și în felul acesta, privind în sus și rugându-se, și-a dat sfințitul său duh.

În aceeași clipă, doi frați, dintre care unul se găsea stând liniștit în chilia lui, iar altul locuia mult mai departe, au avut aceeași vedenie.

Astfel și unul și celălalt au văzut un drum minunat care se întindea de la chilia cuviosului Benedict până la cer, către răsărit, și care era așternut tot cu veșminte prețioase și strălucitoare de mătase, iar pe acest drum se găseau și vreo câțiva oameni minunați, care țineau făclii în mâini și care în rânduială desăvârșită se suiau.

Un alt bărbat, îmbrăcat în alb, și el, și strălucitor de lumină, care se găsea alături, i-a întrebat dacă știu al cui este drumul acesta, pe care ei, privindu-l cu mintea lor, îl găsesc atât de minunat.

Dar aceia răspunzându-i că nu știu, cel ce s-a arătat lor, le-a zis: Acesta este drumul pe care iubitul Benedict se urcă la ceruri ”.

După ce aceștia și-au revenit de pe urma vedeniei pe care au avut-o, au înțeles, fiecare în parte, că sfântul Benedict se săvârșise din viață, ca și cum ar fi fost de față și l-ar fi văzut săvârșindu-se.

Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi! Amin.

 

Scrieri

Nu sunt păstrate, nici cunoscute, scrieri ale cuviosului Benedict al Nursiei, în afară de Rânduiala sa monahală, inspirată după cele ale Sfinților Pahomie cel Mare și Vasile cel Mare, pe baza căreia a fost întemeiat ordinul monahal apusean cunoscut astăzi ca Ordinul benedictin. Majoritatea autorilor acceptă atribuirea acestui text Sfântului Benedict al Nursiei, deși acest lucru nu poate fi pe deplin verificat, întrucât nu s-au păstrat decât manuscrise mult mai târzii ale acestuia.

 

Despre Sfântul Benedict al Nursiei

Grigorie Dialogul (Grigorie cel Mare), în a doua carte a Dialogurilor sale.

 

Imnografie

Troparul Sfântului Cuvios Benedict de Nursia

Întru tine, Părinte, cu osârdie s-a mântuit cel după chip; căci luând Crucea, ai urmat lui Hristos; și luptând, ai învățat să nu se uite la trup, căci este trecător; ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta și cu îngerii se bucură, Cuvioase Părinte Benedict, duhul tău.

Glasul 8

Cu curgerile lacrimilor tale ai lucrat pustiul cel neroditor şi cu suspinurile cele dintru adânc ai făcut ostenelile tale însutit roditoare; şi te-ai făcut luminător lumii, strălucind cu minunile, Benedict, părintele nostru. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu ca să mântuiască sufletele noastre.

Glasul 1

Locuitor pustiului, înger în trup şi de minuni făcător te-ai arătat, purtătorule de Dumnezeu, Părintele nostru Benedict. Cu postul, cu privegherea şi prin rugăciune primind daruri cereşti, tămăduieşti pe cei bolnavi şi sufletele celor ce aleargă la tine cu credinţă. Slavă Celui Ce ţi-a dat ţie putere; Slavă Celui Ce te-a încununat pe tine; Slavă Celui Ce lucrează prin tine tuturor tămăduiri.

Condac (glasul al 6-lea):

Îmbogățitu-te-ai cu dumnezeiescul har, iar cu faptele tale ai descoperit chemarea și te-ai arătat plin de harul Duhului Sfânt, în rugăciuni și în înfrânări, Benedict, plăcutule al lui Dumnezeu, și neputincioșilor tămăduitor te-ai făcut și izgonitor demonilor și grabnic apărător sufletelor noastre.

 

Iconografie

În Erminia lui Dionisie din Furna (ed. Sofia, București, 2000), acesta dă următoarele indicații pentru reprezentarea sfinților din 14 martie (p. 161, 199): Sf. Benedict trebuie reprezentat ca un cuvios pustnic, bătrân, cu puțină barbă, care zice: “Cela ce voiește să fie cu totul călugăr, nu-i folosește a-și avea voia sa în orice lucru“.

cititi mai mult despre Benedict de Nursia si pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro; en.wikipedia.org

 

Viața Sfântului Cuvios Benedict de Nursia

articol preluat de pe doxologia.ro

În anul în care avea să se ducă de-a pururea pomenitul dintru această vremelnică viață și să meargă către Dumnezeu, a vestit ucenicilor celor împreună cu dânsul și celor depărtați, despre ziua sfântului său sfârșit.

Sfântul Benedict era cu viața foarte evlavios și dreptcredincios și împodobit cu darul lui Dumnezeu. Din copilărie strălucea prin nevinovăția inimii și se împodobea cu înfrânarea trupului, neplecând sufletul la nici o voie trupească căci, încă tânăr fiind, a urât pornirea și înfierbântarea trupului, dezmierdările și poftele lumii și socotea ca pe un copac uscat lumea aceasta cu floarea ei.

Acest sfânt a răsărit ca luceafărul de dimineață, din Nursia, cetatea romanilor. Apoi a fost dat la școală de părinți să învețe carte, dar el, văzând că mulți mergeau mai mult în poftele lor, ca un înțelept, s-a retras și n-a mai mers la școală, ca să nu cadă și el într-o prăpastie ca aceea pierzătoare de suflet.

Deci, părăsind școala și lăsând casa părintească și averile cele multe moștenite, căci părinții lui muriseră, lui Dumnezeu singur dorind să-i placă, a iubit chipul sfintei și monahiceștii vieți și s-a făcut monah – faptele cele după Dumnezeu ale acestui cinstit părinte eu cu ochii nu le-am văzut, dar le-am auzit de la patru ucenici ai lui. De la Constantin, om preacucernic, care a fost următor al lui; de la Valentin, care a chivernisit mulți ani sfințitul locaș din Lateran; de la Simplichie, care a păstorit al treilea după Sinodie, și de la Onorat, care locuiește astăzi chilia lui, cea în care ședea mai înainte cuviosul.

Acest părinte, Benedict, care mult a strălucit în fapte bune, după ce a lăsat învățătura cărților, cunoscând, ca unul ce nu cunoaște și înțelept, ca un neînțelept, a părăsit deșertăciunea acestei vieți și s-a dus să locuiască în pustie; dar nimeni nu l-a urmat, decât singură femeia care l-a crescut, căci tare îl iubea. Iar când s-a dus la locul ce se numește Efide, mulți preacucernici bărbați, atrași de duhovniceasca lui dragoste, s-au dus acolo și au rămas cu dânsul în biserica Sfântului Petru.

Într-o zi, maica Sfântului Benedict a cerut de la o femeie din satul care era acolo departe o covățică, ca să curețe niște grâu. Și luând-o, a pus-o pe masă cum s-a întâmplat. Dar urâtorul de bine diavol a aruncat-o jos și s-a stricat, pe când era bătrâna undeva, desfăcându-se în două bucăți. Întorcându-se bătrâna și văzând covățica în două bucăți, a început a plânge. Dar sluga lui Dumnezeu, Benedict, văzând-o, l-a durut inima și, luând bucățile, a căzut la rugăciune cu lacrimi și, sculându-se, a găsit vasul întreg. Apoi îndată chemând-o și sfătuind-o să nu se întristeze de primejdiile ce se întâmplă, i-a dat covățica întreagă.

Aceasta este cea dintâi și de mirare minune a sfântului, de care s-a auzit peste tot locul acela dimprejur. Iar locuitorii locului aceluia au spânzurat covățica la poarta bisericii de acolo, ca să se vadă, spre slava lui Dumnezeu și lauda lui Benedict, adevăratul Lui rob și să se cunoască de toți darul Sfântului Duh, care într-însul locuia, din tânără vârstă. El a stat mulți ani acolo, până la venirea longobarzilor.

Dar iubitorul de Dumnezeu și urîtorul de slavă, Benedict, s-a dat la mai multe osteneli, socotind că mai bine este să se bucure de osteneli, decât de laudele omenești. Apoi, lăsând pe furiș pe maica sa, s-a dus în locuri pustii; ajungând la un loc ce se numea Lac, la patruzeci de mile departe de Roma – în care izvora mulțime de ape, din care se formează un râu -, a rămas acolo. Ducându-se acolo, l-a văzut un monah cu numele Roman, care venea de la o mănăstire ce era aproape. Apoi aflând locul unde s-a dus și scopul lui cunoscând, nu l-a arătat nimănui, ci l-a ajutat la cele ce-i trebuiau și l-a îmbrăcat în sfânta schimă a monahilor și după putință îi slujea la trebuințele trupești.

Iar de Dumnezeu înțelepțitul Benedict, găsind în acel loc, într-o râpă, o peșteră foarte strâmtă, s-a închis într-însa și trei ani a fost necunoscut altora, afară de Roman. Iar Roman era aproape, într-o mănăstire, sub ascultarea părintelui Adeodat. În vremea când ședea bătrânul său să mănânce, lua puțină pâine și-i aducea, în zilele cele rânduite. Și cum de la mănăstire până la peșteră nu era drum, căci era prea înaltă prăpastia, pe deasupra, cu o frânghie lungă și subțire, îi pogora pâinea. Și avea un clopoțel la frânghie, ca să audă sfântul și să iasă s-o ia. Dar vrăjmașul dreptcredincioșilor, bântuitorul faptei bune și pizmașul diavol, îl ura pe Roman pentru dragostea frățească, iar pe Benedict îl zavistuia pentru lipsa trebuinței și pentru socoteala cea bine plăcută lui Dumnezeu. Deci, vrând să-l abată și să-l arunce în lenevire, într-o zi, când Roman pogora pâinea cu frânghia, aruncând diavolul o piatră, a zdrobit clopoțelul. Însă preacinstitul Roman n-a lipsit a face slujba sa, cea lui Dumnezeu plăcută, în alte chipuri.

Apoi, când întrutotbunul Dumnezeu a binevoit ca Roman să înceteze de la acea slujbă și de Dumnezeu iubită slujire, iar petrecerea fericitului Benedict s-o arate spre folosul multora, neîngăduind să se ascundă multă vreme sub obroc dumnezeiescul dar al minunilor ce străluceau printr-însul, atunci pe acesta l-a pus în sfeșnic ca pe o făclie, ca să strălucească la toți cei ce sunt în casa lui Dumnezeu.

Iar arătarea s-a făcut astfel: Un preot, locuind departe de peștera cuviosului, a gătit bucate bogate pentru praznicul Paștilor și i s-a arătat prin vedenie Domnul, Care îi zise: „Tu multe feluri de bucate gătești pentru tine, iar robul Meu, Benedict, în cutare peșteră fiind pentru dragostea cea către Mine, nu are ce să mănânce”. Deci îndată sculându-se preotul, în ziua de Sfintele Paști, s-a dus, cu bucatele pe care le gătise pentru sine, să găsească peștera și pe omul lui Dumnezeu, în prăpăstiile munților, văilor și în găurile pământului. Aflându-l pe dânsul în peșteră l-a sărutat. Apoi, făcând rugăciune amândoi și binecuvântând pe Dumnezeu, au șezut, vorbind împreună și hrănind cu dumnezeiești cuvinte sufletele lor.

Sculându-se preotul, îl rugă pe sfântul, zicând: „Vino, părinte, să prăznuim, că astăzi sunt Paștile”. Iar omul lui Dumnezeu a răspuns: „Știu că sunt Paștile, căci m-am învrednicit a te vedea”. Căci nu știa cuviosul că era cu adevărat sfântul praznic al Învierii Domnului nostru Iisus Hristos. Iar preotul a zis: „Într-adevăr, părinte, astăzi este ziua Învierii Domnului și nu se cade să postești, căci și eu spre aceasta am fost trimis de Dumnezeu către tine, ca din darurile Lui amândoi să ne împărtășim”. Deci, mulțumind lui Dumnezeu, au mâncat amândoi. Iar după ce au mâncat și s-au veselit duhovnicește, au vorbit din Sfintele Scripturi. Apoi, sărutându-l, preotul s-a dus, slăvind pe Dumnezeu pentru lipsa dreptului.

În acea vreme oarecare păstori, văzându-l în peșteră ascuns și cu piei îmbrăcat, socoteau că văd fiare. Iar după ce au înțeles că este pustnic, rob al lui Dumnezeu, au lăsat gândirea că este fiară și s-au cuprins de milostivire. De atunci s-a dus vestea despre dânsul prin locurile cele din jur și mulți mergeau la dânsul și-i aduceau cele trebuincioase trupului. Iar cuviosul părinte îi hrănea mai ales pe dânșii cu povestirile cele duhovnicești, decât cu mâncări simțite.

Într-una din zile, cuviosul liniștindu-se, a venit ispititorul în chip de mierlă și zbura fără rușine atât de aproape de el, încât ar fi prins-o, de ar fi voit. Purtătorul de Dumnezeu, Benedict, înțelegând măiestria vrăjmașului și cu semnul Crucii înarmându-se, mierla s-a făcut nevăzută. Apoi atâta ispită s-a pricinuit în trupul lui după ce s-a dus mierla aceea, încât niciodată una ca aceasta n-a pătimit. Căci orice femeie ce se întâmplase în tinerețe a vedea, i-o închipuia diavolul desfrânării și i-o punea de față în nălucirea lui. Și atât de mare înfocare a trupului i-a aprins, încât puțin a lipsit să se gândească și să se întoarcă în lume.

Dar, întărindu-l darul cel mântuitor al lui Dumnezeu, a biruit pe cel ce-l ispitea. Și, fiind acolo aproape urzici și spini, s-a dezbrăcat și s-a aruncat într-însele și, tăvălindu-se mult timp și sângerându-și trupul și răbdând cu vitejie durerile, s-a izbăvit de acel gând purtător de moarte și i-a mulțumit lui Dumnezeu. De atunci în toată vremea vieții sale, diavolul desfrânării n-a îndrăznit să-l mai supere, după cum acest părinte nebiruit în ispite a povestit ucenicilor săi. Astfel, mulți părăsind dezmierdările lumii, învățau să se lupte cu puterile cele multe ale vicleniei diavolești.

După ce s-a depărtat ispita, a rămas omul lui Dumnezeu netulburat în gând. De acum înainte, încălzindu-se inima lui de darul Sfântului Duh, a dat rodul învățăturii mai bogat; încât s-a făcut auzită tuturor viața lui cea vrednică de minune. Și era o mănăstire nu departe de peștera cuviosului, al cărei egumen se săvârșise. Deci toți frații de acolo, venind la dânsul, îl rugau să le fie egumen. Iar cuviosul, nevrând să lase smerenia din copilărie crescută cu dânsul, n-a primit, socotindu-se păcătos și nevrednic, adăugând și aceasta, că obiceiurile sale nu se unesc cu obiceiurile lor. Dar la sfârșit, biruindu-se de iubirea de frați, a împlinit rugăciunea lor și s-a făcut egumen. Fericitul Benedict, păzind rânduiala mănăstirii și nelăsând pe frați să facă voile lor, aceștia cum au văzut sfințenia cuviosului și pustnicia cea cu dinadinsul nepotrivindu-se cu răutatea lor, au început a se sfădi între ei și a se căi că au cerut egumen pe un bărbat atât de pustnic și luător aminte.

Deci, răzvrătirea acelora se lupta cu legea fericitului, căci obiceiurilor rele le este urâtă petrecerea drepților și cei răi urăsc pe cei buni, iar de către cei îmbunătățiți se întorc urâtorii de fapte bune. Deci, sfădindu-se ei și văzând că socoteala lor cea iubitoare de tulburare n-a sporit, căci părintele nu s-a dus pentru nestatornicia și tulburarea lor, după cum gândeau ei, au pus într-un pahar de sticlă otravă amestecată cu vin și în vremea mâncării, șezând părintele la masă, au îndrăznit, vai de îndrăzneala lor! și i-au dat-o. Atunci purtătorul de semne și marele părinte, Benedict, a făcut semnul de viață făcătoarei Cruci peste pahar, iar paharul îndată s-a zdrobit și a căzut la pământ.

Astfel a cunoscut omul lui Dumnezeu că băutura era de moarte, pentru aceasta n-a răbdat semnul Crucii. Apoi, îndată s-a sculat de la masă cu fața veselă și cu gând bun. După aceea, chemând pe frați, a zis către dânșii: „Multmilostivul Domnul Dumnezeu să vă miluiască, fiii mei, pentru ceea ce ați voit să-mi faceți! Nu v-am spus eu că judecata mea nu se potrivește cu a voastră? Duceți-vă și, după judecata voastră, căutați-vă părinte. Eu de aici înainte nu pot să vă mai fiu povățuitor!”.

Acestea zicând, s-a dus îndată la locuința sa cea dintâi, iubind liniștea de la început și pe Dumnezeu, Cel ce locuiește întru cele preaînalte și la cele smerite caută. Deci, fiind părintele Benedict mai dinainte hotărât de Dumnezeu iarăși în peștera cea amintită și, cu dumnezeiești fapte bune strălucind, cu puteri și cu semne, pe care le făcea Dumnezeu printr-însul și în slavă îngerească înălțându-se, mulți s-au dus la locul acela să se păstorească de darul lui cel de Dumnezeu dat. Deci, iubitorul de Dumnezeu și de suflete, Cuviosul Benedict, a alcătuit acolo, cu puterea lui Hristos, douăsprezece mănăstiri, rânduind în fiecare să se afle câte douăzeci de monahi. Apoi a oprit și el puțini, câți a socotit că ajung sub a lui dăscălească povățuire.

Atunci au început a veni la dânsul din Roma oameni de bun neam și învățați, împreună cu fiii lor, să-i călugărească. Atunci și fiii bunei nădejdi, Eviție și Mavru, s-au dus la dânsul și s-au făcut monahi. Chiar și Tertil, patriciul, a dat pe Plachida. Dintre aceștia Mavru, fiind mai tinerel, după ce a crescut cu obiceiurile cele bune, a început a fi lucrător al învățătorului. Iar Plachida, fiind încă tânăr, cu osteneli pustnicești își înfrână tinerețea.

Într-una din mănăstirile cele mai sus-zise era un monah leneș, care, în vremea rugăciunii, nu răbda să stea cu frații până în sfârșit; ci, când toți frații îngenunchiau, acela ieșea afară și vorbea deșertăciuni. Iar egumenul acestuia, de multe ori sfătuindu-l și nimic folosind, l-a adus la omul lui Dumnezeu, Cuviosul Benedict, care, după cum se cuvine mustrându-l și sfătuindu-l, l-a eliberat. Iar el, întorcându-se la mănăstire și de-abia două zile ținându-se de sfătuire, iarăși în vremea rugăciunii făcea ca și întâia dată obiceiul lui cel diavolesc; că lăsa slujba și ieșea afară din biserică fără frica lui Dumnezeu. Egumenul acestuia, venind la cuviosul, i-a povestit cele despre dânsul. Atunci cuviosul a zis: „Vin eu și-l voi îndrepta”.

Venind la mănăstire în ceasul în care s-a sfârșit lauda cântării de psalmi și frații au îngenunchiat la rugăciune, Sfântul Benedict a văzut că un diavol a apucat marginea hainei monahului leneș și-l trăgea afară din biserică. Atunci sfântul a zis în taină egumenului, cu numele Pompian, și robului lui Dumnezeu, Mavru: „Vedeți cine este cel ce-l trage pe monahul acesta afară din biserică?” Iar ei, răspunzând, au zis: „Ba nu, părinte”. Sfântul a zis: „Să rugăm pe Dumnezeu ca să-l vedeți și voi”. Și rugându-se două zile, Mavru monahul l-a văzut, iar părintele mănăstirii nu l-a văzut. În ziua următoare, după ce s-a sfârșit rugăciunea, ieșind afară omul lui Dumnezeu și găsind pe leneșul acela stând afară din biserică, l-a lovit cu toiagul și, din acea zi, s-a izbăvit monahul de diavoleasca lenevire și necucernicie; și de aici înainte stătea râvnitor cu frații, până ce se făcea sfârșitul, neîndrăznind diavolul să-l mai apuce, căci fusese izgonit de Sfântul Benedict.

Trei din cele douăsprezece mănăstiri erau pe vârfuri și pe răspântii de munți și monahilor le era greu a se pogorî jos la pârâu să ia apă, căci trecerea prin prăpăstii era primejdioasă și ei cu multă frică se suiau și se pogorau. De aceea, adunându-se monahii celor trei mănăstiri, au venit la robul lui Dumnezeu, Benedict, zicând: „Cinstite părinte, cu greu ne este și primejdios a ne coborî jos la pârâu, să luăm apă. Deci, este nevoie să mutăm mănăstirea că nu cumva să alunece cineva în prăpastie și să moară”.

Cuviosul, cu cuvinte dojenitoare și mângâietoare întărindu-i, i-a eliberat. Însă, după ce a înnoptat, luând pe Plachida, despre care am zis mai sus, s-a suit în vârful muntelui greu de umblat și a ales un loc unde s-a rugat. Sculându-se de la rugăciune, a luat trei pietre și le-a pus una peste alta în acel loc de rugăciune și s-a îndreptat spre chilie.

Dimineața au venit iarăși frații și-i ziceau aceleași pentru apă. Dar el a zis către dânșii: „Suiți-vă, fiii mei, în munte și veți găsi trei pietre una peste alta; acolo să săpați, în acel loc, că puternic este Dumnezeu și la acea înălțime a muntelui vă va da apă destulă și greutatea ostenelii drumului vă va ușura-o”. Plecând ei, au găsit precum le-a zis cuviosul. Deci au săpat, și îndată mulțime de apă a început a izvorî, cum și până astăzi curge, arătând minunea sfântului.

Altă dată, un oarecare bărbat din neamul goților, sărac cu duhul, a venit la sfințitul Benedict să se pocăiască de păcatele sale și el l-a primit. Într-una din zile a poruncit cuviosul către unul din frați să-i dea o unealtă, ca să curețe locul de mărăcinii și de gătejele ce erau acolo, ca să facă grădină. Dar locul era deasupra pârâului și, tăind și curățând gotul, a ieșit unealta din coadă și a căzut în pârâu și nu era nădejde să se găsească, pentru că era apă multă. El a alergat și a spus lui Mavru și i-a făcut metanie pentru greșeala sa. Iar Mavru a spus cuviosului și acesta s-a dus la pârâu, unde, luând coada din mâna gotului și punând-o în pârâu cu partea în care fusese unealta înfiptă, îndată a ieșit unealta din fundul apei și a intrat la locul ei. Deci cuviosul a dat gotului unealta aceea tăietoare de mărăcini, zicându-i: „Iată unealta. Ia-o și lucrează și nu te întrista”.

Într-una din zile, purtătorul de semne, Benedict, odihnindu-se în chilia sa, s-a dus monahul Plachida la pârâu să ia apă; dar alunecând vasul din mâna lui, a căzut în pârâu și, vrând el să apuce vasul, a alunecat și a căzut în apă; iar apa, fiind prea repede, l-a dus în mijlocul pârâului, depărtându-l ca la o aruncătură de săgeată, încât se primejduia. Iar adevărata slugă a lui Dumnezeu, Benedict, văzând întâmplarea și chemând pe ucenicul său Mavru, i-a zis: „Frate Mavru, aleargă, că Plachida a căzut în pârâu și apa foarte departe l-a tras”. Minunat și foarte slăvit este lucrul acesta, care se povestește. Deci, alergând Mavru și umblând pe apă, cu porunca părintelui și ajungând la locul unde Plachida era târât de apă, încât era gata a se îneca, l-a apucat îndată de păr și l-a scos. Iar după ce Mavru a ieșit cu Plachida afară la pământ și și-a venit în sine, gândind cum a umblat pe apă, s-a minunat și s-a înspăimântat de ceea ce făcuse.

Apoi, întorcându-se la părintele, i-a vestit dumnezeiasca minune ce s-a făcut. Dar omul lui Dumnezeu, Benedict, a socotit că s-a făcut această mare minune nu pentru sfințenia sa, ci pentru ascultarea lui Mavru. Iar Mavru spunea că a făcut porunca sfântului; căci, zicea că nu se află acum în aceeași putere în care era când s-a dus pe apă. Văzând Plachida smerita cuvântare cea de Dumnezeu următoare a acestora, a zis: „În timpul cât eram purtat de apă, vedeam deasupra capului meu cojocul părintelui meu și socoteam că el m-a scos din apă”.

Strălucind fericitul cu niște fapte bune ca acestea, în locurile acelea mulți, pentru dragostea Domnului nostru Iisus Hristos, veneau de departe la dânsul și adeseori, părăsind deșertăciunea vieții, își puneau grumazul sub jugul cel bun al lui Hristos și se făceau pustnici. Însă diavolul, tatăl zavistiei și vechiul vrăjmaș al dreptcredincioșilor, neputând vedea strălucirea minunilor sfântului și pe sine biruit de puterea lui cea dată de Dumnezeu, intra în mințile celor fără rânduiala și-i îndemna să-l zavistuiască și să-l supere, după cum obișnuiesc cei fără rânduiala și nevrednici a zavistui isprăvile celor vrednici. Pentru că lauda ce se face celor curați și vrednici este ocară și întristare celor întinați de zavistie. De aceea Florentie, preotul bisericii din apropiere, moșul lui Florentie ipodiaconul nostru, îmbrățișând urâciunea și zavistia diavolului celui rău în toate, a început a zavistui și a ocărî faptele bune ale sfântului, socotind că prin aceasta va smulge pe mulți de la învățătura Sfântului Benedict cea de suflet folositoare. Iar după ce n-a dobândit această nădejde vătămătoare de minte, nu numai că n-a putut să atragă pe cineva, dar și mulți alții veneau la sfântul și se înmulțeau.

Florentie, rănindu-se de zavistie ca de o săgeată, defăima nevoința dumnezeiescului bărbat și nu se îngrijea de fel să-i caute viața lăudată și pustnicească. Apoi, întunecându-se de diavol, a ajuns într-atât, încât să otrăvească pe sfântul. Deci a plămădit pâine, a pus otravă într-însa, a copt-o și a trimis-o ca de binecuvîntare. Iar acel văzător bărbat a primit pâinea și i-a mulțumit, dar vicleșugul nu s-a tăinuit de el. Căci în ceasul în care avea obicei sfântul a mânca, a venit corbul din pădurea de aproape unde locuia și, după obiceiul ce-l avea, luând pâine din mâinile sfântului, mânca. Deci luând Sfântul Benedict pâinea cea purtătoare de moarte, a pus-o înaintea corbului și i-a poruncit, zicând: „În numele lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu, ia pâinea aceasta și du-te de o aruncă într-un loc unde să n-o găsească vreun om”.

Atunci corbul, cu gura căscată și cu aripile întinse, a început a zbura împrejurul pâinii, a striga și a arăta, prin mișcările lui, viclenia diavolească din pâine. Dar omul lui Dumnezeu a zis iarăși către corb: „Nu întârzia, nici te teme, ci ridic-o cum ți-am zis și du-o în loc neumblat, ca să nu se găsească niciodată”.

Atunci corbul, după porunca sfântului, a luat-o cu multă frică și s-a dus. Apoi, după trei ceasuri s-a întors și a luat iarăși obișnuita hrană din mâinile sfântului, care, văzând vicleșugul de ucidere al lui Florentie, și neputând îndrepta viclenia lui, se ruga lui Dumnezeu pentru acela mai mult decât pentru sine, ca unul fără răutate și în toate blând.

Florentie însă, neputând să-l omoare pe sfântul, lucra cu răutate și vicleșug satanicesc împotriva ucenicilor sfântului. Căci ei lucrând în grădină, Florentie, sluga diavolului, a trimis șapte fete frumoase și cu totul goale și le-a poruncit să se preumble și să se joace înaintea monahilor, vrând cu aceasta să necinstească fecioria acestora. Dar și la aceasta n-a nimerit cugetul lui cel prea înrăutățit, pentru că Benedict, următorul lui Hristos, văzând scornirea lui cea diavolească și temându-se de sufleteasca vătămare a ucenicilor, judeca mai bine să se depărteze și să dobândească mântuirea ucenicilor, ca nu cumva, din zavistia lui Florentie către dânsul, cu timpul să se vatăme ucenicii.

Chemând pe frații mănăstirilor, rânduindu-le iconom și dându-i lui Dumnezeu, a luat puțini cu sine și s-a depărtat de la chilia sa, fugind cu smerită cugetare de urâciunea și vrăjmășia lui Florentie. Dar Florentie greșea, păcătuind în deșert, fără a putea să vatăme pe altcineva. Iar Dumnezeu, izbăvind pe sluga sa, l-a păzit spre mântuirea multora, ucigând pe viclean. Căci urâtul de Dumnezeu, Florentie, bucurându-se de ducerea fericitului părinte, stând în foișorul casei sale, deodată a căzut din înălțime împreună cu foișorul și cel rău cu rău a murit și a luat moarte vrednică vicleniei sale, pentru că moartea păcătoșilor este cumplită.

Văzând aceasta Mavru, ucenicul sfântului, a trimis degrabă la dânsul, fiind departe de chilia sa ca de zece semne, și i-a zis: „Întoarce-te, părinte, întoarce-te, căci preotul care în zadar te izgonea, a murit”. Auzind aceasta, omul lui Dumnezeu a plâns mult de ticăloasa moarte a lui Florentie și s-a mâhnit și de ucenicul său, căci s-a bucurat de o moarte ca aceea a lui. Deci l-a canonisit să se pocăiască pentru această greșeală. Astfel, fericitul s-a asemănat prin cele patru minuni mai înainte zise cu trei mari proroci: cu Moise, la apă, care prin rugăciune s-a pornit și a izvorât din munte ca un râu; cu Elisei s-a asemănat tăietorului de rugi, care a ieșit din adâncul pârâului; cu Ilie, la ascultarea corbului; cu Apostolul Petru, la umblarea pe apă. Din acestea se vede arătat că acest om era plin de darurile duhului, date tuturor sfinților.

Mutându-se acest preacuvios bărbat în alte locuri, și-a schimbat locuința, dar vrăjmașul nu l-a slăbit. Căci după aceea, cel de diamant a suferit mai mari și mai grele războaie de la diavolul. Căci ieșind Cuviosul Benedict de la locul său dintâi, s-a dus în țara Campaniei, în hotarele cetății care se zicea Cașin, unde, într-un munte oarecare înalt, a găsit o capiște elinească foarte veche în care se cinstea zeul Apolon. Împrejurul acelei necurate capiști erau o mulțime de jertfelnice și de copaci. Până atunci se suia mulțime de necredincioși și aduceau jertfe lui Apolon; iar luminatul cu mintea, Benedict, și râvnitorul dreptei credințe, ducându-se la locul acela și intrând în capiști, l-a zdrobit pe idolul lui Apolon, iar jertfelnicele le-a surpat. Apoi a ars copacii care erau acolo și, în mijlocul acelei capiști, a zidit o biserică a Sfântului Martin, iar unde era altarul lui Apolon, a făcut o cinstită biserică a Sfântului Ioan Botezătorul.

De aici înainte mulțimea poporului care locuia acolo în preajmă, povățuindu-se de învățătura lui, se întorcea către Dumnezeu și toți se făceau creștini. Acestea nesuferindu-le diavolul, nu în chip nevăzut ori în somn, ci pe față se arăta cuviosului, apoi strigă tare și zicea că suferă mare nevoie de la sfântul, încât și frații auzeau graiurile lui, deși nu-l vedeau. Către aceștia iubitorul adevărului zicea: „Credeți-mă, fraților, căci cu ochii văd pe vrăjmașul înfricoșat și purtător de foc, arătându-se cu nălucire; apoi și din ochi și din gură scoate pară de foc!”. Deci auzeau toți, orice zicea vicleanul. Și întâi îl chema pe sfântul pe nume; iar când a văzut că sfântul nu-i răspunde, a încetat a-l defăima. Apoi iarăși îl chema pe nume, zicând: „Benedicte!”, care se tălmăcește binecuvântatule. Iar sfântul nerăspunzând îndată, diavolul zicea: „Maledicte! Maledicte! – adică blestematule -, ce ai cu mine? De ce mă izgonești?”.

Într-una din zile frații, zidind chilia în care era să șadă sfântul, ciopleau piatră la mijloc și voiau s-o pună la zidire. Deci au venit trei și n-au putut s-o ridice. Apoi au venit și alții și nimic n-au folosit și a rămas piatra neclintită. De aceea, s-a socotit că este înrădăcinată în pământ. Mai pe urmă s-a arătat că deasupra pietrei ședea diavolul și pentru aceea atâția bărbați n-au putut s-o clintească. Deci au trimis la cuviosul, care, venind îndată și făcând rugăciune, a zis să ridice piatra și cu atâta lesnire au ridicat-o, încât socoteau că nu are greutate deloc, aceea care mai întâi era grea și nemișcată.

Deci s-a părut cuviosului și a zis ucenicilor să sape acolo unde era piatra. Săpând, au găsit un idol de aramă și l-au aruncat în bucătărie și îndată a ieșit foc dintr-însa. Deci, socotind monahii că bucătăria arde, au alergat și au început a aduce apă s-o stingă. Atunci, întrebând despre pricină, a înțeles cuviosul tulburarea fraților și apoi, intrând în bucătărie, zicea că nu este focul despre care spun ei. Deci, îndată plecându-și capul său lui Dumnezeu la rugăciune, după obicei, se ruga să izgonească de la frați amăgirea aceea nălucitoare a vrăjmașului, care se arăta ochilor lor. Apoi, sculându-se de la rugăciune, ochii fraților celor înșelați i-a adus la fireasca vedere prin rugămintea cea către Dumnezeu și nu mai vedeau bucătăria arzând.

Altă dată, când zideau frații zidul, vrând să-l facă înalt, și sluga lui Dumnezeu, Benedict, era în chilia sa, rugându-se, i s-a arătat diavolul bucurându-se, și i-a spus că merge la frații cei ce lucrează. Atunci a trimis cuviosul la frați cât mai degrabă și le-a vestit, zicând: „Fraților, luați aminte, că vine către voi diavolul în ceasul acesta, să vă ispitească”. Dar, mai înainte de a merge vestitorul, a ajuns diavolul și a surpat zidul ce se zidea și pe un tânăr monah, fiu al unui oarecare Coraliu, l-a zdrobit. Ucenicii sfântului, văzând aceasta, se întristară nu atâta pentru zid, cât pentru frate și i-au vestit cinstitului părinte cu lacrimi în ochi. Iar preamilostivul părinte a poruncit să-l aducă. Dar nefiind cu putință a-l ridica pe mâini, că pietrele zdrobiseră nu numai trupul, ci și oasele lui, l-au pus în sac și i l-au adus. Iar el le-a spus să-l lase pe rogojina pe care se obișnuise a se ruga.

Scoțând afară pe frați și închizând ușa, și-a plecat genunchii și ruga pe Dumnezeu pentru sănătatea lui. Și s-a văzut în ceasul acela o minune cu adevărat vrednică de spaimă și de înfricoșare. Pentru că, după terminarea rugăciunii, tânărul s-a sculat sănătos cu tot trupul. Apoi l-a trimis sfântul iarăși la frați, să lucreze cu dânșii, ca să zidească din nou zidul. Iar diavolul, care socotise să omoare pe monah, mai mult s-a rușinat de luarea în râs pe care o gătise pentru fericitul și care s-a întors asupra sa prin defăimarea ce se făcea de ucenicii sfântului. Deci, de aici înainte, omul lui Dumnezeu a luat de la Hristos darul prorociei, ca mai înainte să spună cele ce vor fi.

Apoi s-a legiuit de sfântul în mănăstire ca atunci când se trimit frați la vreo slujbă, nici să mănânce, nici să bea, până se vor întoarce. Acest canon cu dinadinsul se păzea. Într-una din zile, niște frați au fost trimiși de cinstitul părinte la slujbă și s-a întâmplat că cei trimiși, umblând mult și neputând a se întoarce, au înserat și au găzduit la o sfințită și cinstită fecioară unde au mâncat; apoi au trimis pe cineva din ei la cuviosul să le ceară binecuvântare, după obicei, ca să mănânce. Dar, mai înainte, cunoscătorul părinte l-a întrebat, zicând: „Unde ați mâncat?”. Iar el a răspuns: „Nicăieri, părinte”. Atunci i-a zis sfântul: „Pentru ce minți? N-ați poposit la chilia cutărei fecioare și ați mâncat cutare și cutare bucate și ați băut atâtea pahare?”. Dimineața venind frații, cu înțelepciune și părintește fiind mustrați, ei, umilindu-se, au căzut la cinstitele lui picioare și mărturiseau că au greșit. Iar acest preablând părinte, îndată le-a iertat greșeala lor, făgăduind frații că nu vor mai călca porunca lui, căci l-au cunoscut că, prin Duhul Sfânt, este de față peste tot.

Era un oarecare mirean cu chipul, dar iubitor de fapte bune și iubitor de monahi, frate al lui Valentin monahul, pe care la început nu l-am pomenit. În tot anul se ducea la purtătorul de semne, Cuviosul Benedict, ca să audă învățătura lui cea folositoare de suflet și să vadă pe fratele său Valentin. Acest om și-a pus însuși lege ca, ieșind din casa sa, să nu mănânce nimic până va veni la sfântul să ia binecuvântare. Însă într-o zi, venind spre mănăstire, fără de veste a venit la drum un necunoscut, cu care s-a întovărășit umblând împreună, și care purta multe feluri de mâncări. Iar după ce au trecut câteva ceasuri, a zis către dânsul împreună mergătorul necunoscut: „Frate, vino să mâncăm, să nu slăbim la drum”. Acela a răspuns și a zis: „Ba nu, să lipsească mâncarea, frate, nu mănânc; că am obicei de merg flămând la cinstitul părinte Benedict”.

Aceasta auzind-o celălalt, s-a liniștit. Și umblând iarăși puțin, împreună călătorul îl îndemna să mănânce, dar acela nu l-a ascultat. Și mergând iarăși puțin, au ajuns la un loc frumos și veselitor, unde era un izvor și o pajiște înflorită și verde. Atunci călătorul iarăși îl îndemna, zicându-i: „Iată apă, iată pajiște, iată loc îndemânatec, ia să ședem să mâncăm, frate, și să ne odihnim puțin, ca să putem, iarăși, umbla fără osteneală”. Deci i-a plăcut locul acela și, înșelându-se de a treia sfătuire a călătorului, a șezut și a mâncat împreună cu dânsul, apoi s-a sculat și și-a luat iarăși drumul său.

Seara a venit la chilia sfântului, care l-a primit și, căzând la pământ, cerea binecuvântare. Iar mai înaintevăzătorul Benedict i-a ocărit greșeala pe care a făcut-o, zicând: „Ce este, frate, aceea pe care a făcut-o vrăjmașul, prin împreună călătorul tău? Întâi, n-a putut a te înșela; al doilea, a te amăgi iarăși n-a putut; a treia oară a biruit și în ceea ce a voit te-a aruncat”. Atunci acela, cunos-cîndu-și păcatul neputinței gândului, zăcând la picioarele Sfântului, a plâns atât de mult, încât a cunoscut și mai mult greșeala.

În vremea goților, Totila, craiul lor, auzind de isprăvile sfântului și că este bogat de darul prorociei, a purces să vină la mănăstire. Și, stând departe de mănăstire, a vestit sfântului venirea lui. „Să vină”, a zis sfântul. Iar Totila, socotind lucru cu neputință ca un om stricăcios să fie părtaș de darul prorocesc, a îndrăznit a-l cerca. Deci, a îmbrăcat cu hainele lui și cu încălțămintele pe unul din spătari, cu numele Rigon, poruncindu-i să meargă la cuviosul. Dându-i și ostași mulți, precum este rânduiala crailor, a trimis cu dânsul și comiți, pe Vulruderic și pe Vlid, iar în dreapta și în stânga lor mulțime de boieri și ostași, gândind el că, prin această plăsmuită vedere, să amăgească pe robul lui Dumnezeu.

Ajungând Rigon la mănăstire, înconjurat de rânduiala ostașilor și a celor cu vrednicii, sfântul, fiind la un loc înalt, privea la dânsul. Și, mai înainte încă de a veni Rigon, fiind departe cât să se audă glasul, sfântul a strigat: „Leapădă, fiule, leapădă acelea pe care le porți, căci nu sunt ale tale”. Auzind acestea Rigon și căzând la pământ, s-a minunat și s-a înspăimântat, căindu-se de ceea ce a făcut; căci pe un sfânt ca acesta și bărbat înainte văzător a îndrăznit a-l lua în râs. Deci toți câți erau împrejur au văzut și s-au închinat omului lui Dumnezeu. Și cum s-a sculat Rigon n-a îndrăznit a se duce la sfântul, ci s-a întors la craiul lui, tremurând și căindu-se pentru necunoștință.

Atunci și Totila s-a sculat și a venit la sfântul, pe care l-a văzut șezând de departe, dar n-a îndrăznit a se apropia; ci aruncându-se la pământ, cerea iertare. Iar sluga lui Dumnezeu de două și de trei ori l-a strigat, dar, văzând că de frică nu se scoală, s-a sculat și s-a dus însuși de l-a ridicat, ocărându-l pentru urmările lui. Și în scurtă cuvântare i-a vestit toate cele ce aveau să i se întâmple, zicându-i: „Multe rele ai făcut și faci! Depărtează-te de dânsele și pocăiește-te, căci, să știi, vei intra în Roma și ai să treci marea; nouă ani vei împărăți și în al zecelea te vei sfârși”. Auzindu-le acestea Totila și înspăimântâdu-se de prorocia fericitului, s-a aruncat iarăși la pământ și, cerând binecuvântare, s-a dus.

De atunci și-a schimbat neomenia și asprimea sa prin învățătura cuviosului și folositoarea dojenire. N-a trecut însă multă vreme și a intrat în Roma, în care căuta să intre, și a stăpânit-o. Apoi s-a dus în Sicilia, iar în al zecelea an al împărăției lui dumnezeiasca dreptate l-a tăiat, după prorocia sfântului, și și-a pierdut și împărăția și viața.

După acestea, episcopul Bisericii Canusiei, venind la marele Benedict după obicei, căci pentru sfințenia petrecerii lui, foarte îl iubea sfântul, și șezând de vorbă și cuvânt pornindu-se pentru intrarea în Roma a craiului Totila și pentru pieirea Romei, zise fericitul episcop: „De craiul acesta se va pustii Roma, ca să nu se mai locuiască de oameni de acum înainte”. Către acela a răspuns omul lui Dumnezeu: „Roma nu se strică de neamuri, ci de nevoi, adică de fulgere, gâlcevi și de cutremure va pieri”.

Și iată, tainele prorociei cinstitului părinte se văd mai luminoase decât soarele și cu ochii noștri le vedem toți. Că acum în Roma cea mare și preafrumoasă nu vedem altceva decât case prăbușite, biserici căzute și zidurile ei risipite. Că din căderi și din desele cutremure a căzut frumusețea zidurilor și împodobirea. Tâlcuirea acestei prorocii a cuviosului, dată de Dumnezeu, mi-a făcut-o mie preacucernicul Onorat, ucenicul sfântului. Dar ne încredința că le-a auzit nu de la sfântul, ci de la frați adevărați, care mărturiseau aceasta.

Într-acea vreme un cleric din biserica Acvinilor se supăra de necurații diavoli. Iar cuviosul episcop Constantie de multe ori îl trimitea la multe gropnițe cu moaștele sfinților, ca să se vindece. Dar sfinții mucenici ai lui Dumnezeu nu l-au vindecat ca să se arate darul vindecărilor prin Sfântul Benedict. Deci s-a dus la dânsul, și el prin rugăciuni, a izgonit pe diavol, iar pe cleric l-a făcut sănătos și l-a eliberat, zicându-i: „Du-te. Iată, te-ai făcut sănătos; carne să nu mai mănânci și la treapta preoțească să nu te sui; căci, în oricare zi vei îndrăzni a te sui, îndată te vei îmbolnăvi și mai rău”. Dar el, cum s-a dus la ale sale, a uitat porunca. După câțiva ani, văzând pe cei dintâi ai preoțescului cin că au murit și pe cei mai mici ai săi că se făceau preoți, s-a ales și el în rânduiala preoțească. Dar îndată, intrând diavolul într-însul, ca o fiară sălbatică fără milă l-a zdrobit până la moarte.

Era un oarecare om de neam bun de un nume cu Sfântul Benedict care, fiind condus de învățătura cea de Dumnezeu înțelepțită, a lăsat lumea și a venit către Dumnezeu, câștigând îndrăzneală la sfântul. Acesta, venind odată după obicei către cuviosul și intrând în chilie, a aflat pe dumnezeiescul părinte că plângea cu amar și se tânguia. Stând mult și văzându-i lacrimile curgând, nu se dumerea, fiindcă nu-l văzuse altă dată măcar să lăcrimeze în vremea rugăciunii, ci numai să ofteze de la inimă. Deci înspăimântându-se, a întrebat pe sfântul pricina. Iar purtătorul de Dumnezeu părinte a răspuns: „Toată mănăstirea aceasta pe care, cu ajutorul lui Dumnezeu, am zidit-o și toate câte am gătit fraților acestora, cu judecată Atotputernicului Dumnezeu s-au dat neamurilor. Și de-abia am îmblânzit pe Dumnezeu cu rugăciunea, să-mi dăruiască sufletele fraților mei celor întru Domnul, care sunt în mănăstire”. Iar Benedict, auzind prorocia sfântului, s-a dus de la mănăstire, minunându-se.

Într-adevăr vedem acum că s-a stricat mănăstirea de neamul longobarzilor, împlinindu-se prorocia sfântului după moartea lui. Căci odihnindu-se frații, iar la miezul nopții fără veste intrând în mănăstire longobarzii și răpind toate ale mănăstirii, n-au prins pe nici un monah. Pentru că rugăciunea omului lui Dumnezeu i-a păzit, ca să se arate tuturor darul dumnezeieștii puteri ce era într-însul. Dumnezeu Cel credincios în făgăduințele Sale a împlinit ceea ce a făgăduit adevăratului Său rob Benedict; căci, deși averile locașului, după voia lui Dumnezeu, le-a răpit, însă viața fraților s-a dăruit de Domnul. La fel am cunoscut că și marele Apostol Pavel, rugând pe Dumnezeu pentru viața celor ce pluteau, a fost auzit; căci deși lucrurile din corabie și însăși corabia s-a pierdut, dar s-a dăruit de către Domnul mântuire oamenilor.

Într-altă vreme, Exilarat al nostru a fost trimis la omul lui Dumnezeu cu două ploști cu vin. Acesta pe una a ascuns-o, iar pe cealaltă a adus-o la sfântul. Iar înaintevăzătorul părinte, de care nu s-a ascuns ceea ce se făcuse, plosca pe care i-o adusese a primit-o și a mulțumit, iar pentru cealaltă i-a poruncit, zicând: „Vezi, fiule, din plosca ce ai ascuns-o pe drum, când veneai, să nu se întâmple să bei ci, cu luare aminte, să verși vinul și vei vedea ce are înăuntru”. Iar Exilarat, rușinîndu-se, a făcut metanie și s-a întors; apoi, venind la locul unde ascunsese plosca, a întors-o ca s-o deșerte, să încerce cuvântul și îndată a ieșit un șarpe din ploscă.

Era un sat unde se făcea bâlci de neguțători, nu departe de locașul sfântului. În el erau mulți închinători de idoli care, din multa învățătură a sfântului cea de suflet folositoare luminându-se, s-au întors la credința cea mântuitoare a lui Dumnezeu. În acel sat era o pustnicie de cucernice și cinstite fecioare și trimitea, pentru multă lor sfințenie, pe ucenici ca să le sfătuiască și să le învețe. Într-una din zile, după obicei, a trimis pe unul din monahi spre sufletescul folos al fecioarelor.

Acesta, după ce le-a învățat, a luat de la călugărițe niște basmale și le-a pus în sânul său. Venind apoi la sfântul, acesta l-a mustrat aspru, zicându-i: „Frate, cum a intrat nelegiuirea în sânul tău?”. Iar acela, înspăimântându-se și de frică uitând greșeala sa, nu înțelegea ce-i zicea părintele. I-a zis deci, sfântul: „Au doar eu nu eram acolo de față când ai primit basmalele de la sfintele fecioare și le-ai ascuns în sân?” Iar el, auzind acestea, căzu la picioarele sfântului și, zăcând jos, zicea: „Am greșit, am greșit!”. Apoi sculându-se și scoțând din sân basmalele, le-a aruncat înaintea sfântului.

Într-una din zile, în ceasul când sfântul obișnuia a mânca puțină mâncare seara, un monah, fiul unui dregător, ținea sfeșnicul ca să lumineze. Iar sfântul mâncând, a început diavolul mândriei a supăra pe cel ce ținea sfeșnicul și a-i aduce gânduri de înălțare și de trufie și zicea în sine: „Cine este acesta căruia eu îi stau înainte, de-l slujesc ca o slugă și țin sfeșnicul?”. Acestea gândind el, Sfântul Benedict, fiind împodobit cu darul vederii mai înainte, l-a mustrat cu milostivire părintească și i-a zis: „Închide și pecetluiește inima ta, frate, căci intră gânduri de mândrie și se răsădesc în tine, și ia aminte la tine!”.

Deci, chemând pe frați, a poruncit de i-a luat sfeșnicul din mâinile lui. Iar el, ieșind afară, ședea și plângea. Și întrebat fiind de frați ce a făcut de s-a mâniat sfântul asupra lui, le-a spus gândul cel diavolesc ce a intrat în inima lui; cum s-a umflat de vântul mândriei și ce cuvinte zicea în inima sa asupra sfântului. Și a arătat otrava ce era ascunsă în inima lui. Deci s-au minunat frații de prevă-zătoarea curățenie a Sfântului Benedict, căci cele semănate în minte de diavol, nu puteau a se ascunde de sfântul.

În părțile Campaniei s-a făcut foamete și strâmtorare de toate lucrurile cele de nevoie. Era lipsă și în mănăstirea sfântului și nu aveau frații mai mult de cinci pâini. Văzându-i pe dânșii cinstitul părinte posomorâți, le-a zis: „De ce vă întristați pentru pâine, fraților? Astăzi aveți lipsă, iar mâine vă veți bucura”. Și a doua zi s-au aflat înaintea porții mănăstirii niște saci cu făină de două sute de dimirlii, pentru care Dumnezeu, Stăpânul tuturor, a zis unor oameni, pe care frații nu-i cunoșteau deloc, de au venit și i-au pus la poarta mănăstirii. Deci, minunându-se de preaslăvita minune a sfântului, au slăvit pe Dumnezeu și s-au învățat a nu se mai întrista de aici înainte când se va întâmpla lipsă, având amanet îndrăzneala sfântului către Dumnezeu.

Iar pentru duhul prorocesc se cade a ști că nu obișnuiește totdeauna a lumina mintea prorocilor, ci numai în unele vremi. Căci pentru Sfântul Duh s-a scris în Evanghelie că, unde voiește El suflă; astfel arătat este că și când voiește suflă. De aceea și prorocul Natan, fiind rugat de împăratul David să-i spună de voiește Dumnezeu să zidească el biserica Domnului, întâi l-a sfătuit, apoi l-a oprit. Și Elisei prorocul a văzut pe femeie plângând, dar pricina n-a știut-o, și către Gheezi, sluga sa, care o oprea să nu se apropie, zicea: „Las-o, căci sufletul ei este întristat, iar Domnul a ascuns de mine și nu mi-a arătat”. Iar aceasta o face Dumnezeu cu iconomie, căci uneori dând duhul prorociei, iar alteori ridicându-l, cu acest chip uneori înălță mintea prorocilor, iar alteori o smerește. Ca și prorocii primind duhul, să cunoască insuflarea de la Dumnezeu, dar neprimind darul, să se învețe și să se cunoască ce sunt, căci sunt pământ și cenușă. Drept aceea și David zice: Eu sunt vierme, iar nu om. Dar să ne întoarcem la ceea ce ne stă înainte, adică despre Sfântul Benedict.

Într-altă vreme l-a rugat un om credincios și foarte cucernic să trimită în satul lui, care este aproape de cetatea Terachinilor, să zidească acolo mănăstire. Chemând sfântul pe ucenici, rânduindu-le și egumen și iconom, i-a trimis în pace. Dar le-a făgăduit și le-a zis: „Mergeți, fraților, că în cutare zi vin și eu la voi și vă voi arăta în care loc se cade a se zidi biserica, în care loc trapeza, în care loc arhondaricul și celelalte câte trebuiesc”. Și luând frații binecuvîntarea sfântului, s-au dus și au adunat toate cele trebuincioase pentru zidire, au curățat locul și au gătit toate, ca venind sfântul să le găsească gata și să rânduiască numai zidirile. Dar după noaptea aceea, luminându-se ziua în care a făgăduit sfântul să meargă, s-a arătat egumenului și iconomului și le-a spus toate cu dinadinsul câte trebuiau a se face. După ce s-au deșteptat, cu bucurie povesteau unul altuia vedenia.

Deci, încredințându-se că vine, îl așteptau; dar, după ce a trecut ziua și n-a venit, s-au întristat. Apoi mergând la dânsul, îl întrebau pentru care pricină n-a venit și-l învinuiau că n-a venit după cuvântul său. Atunci Benedict, prietenul lui Dumnezeu, a zis: „De ce ziceți, fraților, că n-am venit precum am făgăduit?”. „N-ai venit”, au zis aceia. Dar sfântul a zis: „Dar nu m-am arătat vouă, la amândoi, noaptea, pe când dormeați, și v-am arătat unde și cum să se zidească mănăstirea? Duceți-vă și, după cum ați văzut și cum v-am arătat, așa s-o zidiți”. Iar ei, auzind acestea, s-au minunat și după aceea au plecat; apoi toate ale mănăstirii după cum au văzut în vedenie, așa le-au zidit.

Astfel era purtătorul de Dumnezeu, Părintele Benedict, în facerile de minuni și prorocii. Dar și cuvântul lui era rar uitat de dumnezeiasca putere și mai întotdeauna era lucrător. Că niciodată nu iese din gura omului ce-și are inima la cele înalte, cuvânt deșert. Iar de se întâmpla cândva să vorbească gura lui cuvânt înfricoșător, cuvântul lui era puternic și nu cădea. Că nu certa cu temere ori cu socotire, ci cu hotărâre; dar ascultați, ca să înțelegeți cele zise.

Departe de mănăstire două fecioare pustnice, de bun neam, ședeau în casa lor și pustniceau, iar un om îmbunătățit și cucernic le slujea. Dar cinstea neamului nu pricinuiește cunoștință la toți cei de bun neam, ca să se cunoască și să se smerească în lumea aceasta și să nu se socotească că sunt mai buni decât alții. Căci, de ar fi avut cunoștință de aceasta, aceste sfințite fecioare n-ar fi defăimat și n-ar fi ocărât pe cel pomenit, care cu osârdie le slujea. Acela, nesuferind, a venit la omul lui Dumnezeu și i-a arătat nemulțumitoarea socoteală a fecioarelor și necinstea ce primea de la dânsele. Iar purtătorul de semne, Sfântul Benedict, auzind acestea, le-a vestit, zicând: „Îndreptați-vă și vă înțelepțiți limba, fiindcă, de nu vă veți îndrepta, apoi nu veți fi împărtășite”.

Iar hotărârea aceasta a neîmpărtășirii nu le-a trimis-o lor ca o hotărâre și despărțire cu adevărat, ci le-a zis cu iconomie și părintește, vrând să înceteze cu nemulțumitoarea lor cugetare. Iar ele nu s-au îndreptat, nici au socotit cuvântul și sfătuirea sfântului. După câteva zile, au murit întru feciorie curată și au fost îngropate în biserică. Iar când se făcea dumnezeiasca Liturghie, după obicei, și diaconul zicea: „Dacă cineva nu se împărtășește, să iasă din biserică”, femeia care crescuse pe fecioarele acelea și aducea, după rânduiala, prescuri pentru sufletele lor, le vedea pe dânsele – înfricoșat cuvânt -, că ieșind din mormânt, ieșeau și din biserică.

Văzând aceasta de multe ori, și-a adus aminte că omul lui Dumnezeu le-a oprit de la împărtășirea dumnezeieștilor Taine, pentru că nu se îndreptau. Deci, cu sârguință a venit la dânsul și, cu multă tânguire căzând la picioarele lui, i-a vestit vederea aceea de spaimă. Sfântul, milostivindu-se ca un milostiv ce era, a luat o prescură și, dându-i-o, a zis către dânsa: „Du-te și dă această prescură s-o slujească pentru dânsele și de acum nu vor fi neîmpărtășite”. Deci, s-a adus prescura aceea și a fost slujită pentru dânsele. Și strigând diaconul să iasă cei care nu se împărtășesc, ele n-au ieșit, nici nu le-a văzut femeia aceea ieșind. De aceea, credem fără îndoială că atunci când s-a luat prescura aceea slujită de Sfântul Benedict, atunci îndată ele s-au învrednicit de iertare.

Un monah oarecare din locașul sfântului, fiind stăpânit de duhul lenevirii, nu făcea canonul mănăstirii; iar omul lui Dumnezeu nu înceta a-l sfătui și nu se lenevea a-l învăța adeseori. Dar acela nu asculta, ci fără rușine se purta cu cuviosul, zicându-i să-l lase să se ducă la părinții săi. Într-o zi, supărându-se Cuviosul de rugămințile lui, i-a poruncit cu mânie să plece din mănăstire. Îndată ce a ieșit din mănăstire, în drum l-a întâmpinat un balaur mare, cu gura căscată, care voia să-l înghită. Deci a început a tremura și cu mare glas a chema pe sfinți și a zice: „Alergați, alergați, că balaurul acesta vrea să mă mănânce!”.

Alergând frații, n-au mai văzut balaurul, iar pe dânsul l-au găsit tremurând; și pipăind cu mâinile, l-au întors la mănăstire, de unde a făgăduit că nu va mai ieși; de atunci și-a ținut cuvântul.

Socotesc că nu se cade a o tăcea nici pe aceasta, pe care am auzit-o de la Ilustrie Antonie, care zice: „Un copil s-a îmbolnăvit, încât i-a căzut părul și trupul i s-a umflat, iar tatăl său l-a trimis la cuviosul și s-a însănătoșit”. Nici cele povestite mie de Peregrin, ucenicul fericitului, nu este cu dreptate a le tăcea. El mi-a spus că, într-una din zile, un datornic fiind constrâns și neavând să plătească, a alergat la cuviosul. Căzând la picioarele lui, zicea că este dator cu doisprezece galbeni și are mare nevoie de bani. Iar Cuviosul Benedict a zis cu glas blând către dânsul: „Iartă-mă frate, că nu am; dar du-te și întoarce-te după două zile”. Într-acel timp, cuviosul s-a îndeletnicit cu rugăciunea. A treia zi a venit săracul. Și era o ladă plină de legume, iar deasupra lăzii fără de veste s-au găsit treisprezece galbeni, pe care a poruncit cuviosul de i-a adus. Deci, dându-i săracului, a zis către dânsul: „Du-te, fiule, și pe cei doisprezece să-i dai împrumutătorului tău, iar unul oprește-l pentru trebuințele tale”.

Dar să ne întoarcem iarăși la început și să povestesc câte am auzit de la cei patru ucenici ai lui, despre care am pomenit la început. Era un creștin care îl zavistuia și-l vrăjmășuia pe altul. Deci, urâtorul binelui l-a îndemnat de l-a și otrăvit, bând paharul fără să știe. Dar deși n-a murit, după cum a voit acela, s-a îmbolnăvit de lepră, făcându-se vrednic de milă. Ducându-l la cuviosul, s-a făcut îndată sănătos. Căci, apucându-l cuviosul cu mâna dreaptă, toată boala de pe pielea lui a vindecat-o.

Într-acel timp, precum am spus mai sus, era foamete în Campania. Iar Benedict, credinciosul și înțeleptul econom al lui Hristos, nu înceta a împărți la cei lipsiți cele de nevoie ale trupului, până ce au sfârșit toate ale mănăstirii și nu rămăsese decât puțin untdelemn într-o sticlă. Atunci un ipodiacon, cu numele Agapit, l-a rugat să-i dea și puțin untdelemn. Iar acest dumnezeiesc bărbat, după ce a pus gând să dea și să risipească toate cele de pe pământ, ca să le găsească în cer, a poruncit să dea puținul untdelemn ce a rămas. Chelarul a zis: „Bine”, dar nu l-a dat. După puțin, a întrebat părintele pe chelar, de l-a dat. „Ba nu, a zis chelarul, că de aș fi dat și acela, după poruncă, nu rămânea nici o mângâiere fraților”.

Atunci, mâniindu-se acel preablând părinte, a poruncit fraților să arunce sticla aceea cu untdelemn afară pe fereastră, ca să nu rămână înăuntru în mănăstire nici un lucru de neascultare, și a aruncat-o. Afară era o grămadă de pietre mari și, cazând sticla peste pietre, nu s-a spart, nici nu s-a vărsat untdelemnul. Deci a poruncit iubitorul de fii s-o aducă și s-o dea ipodiaconului. Atunci, adunându-se frații, înaintea tuturor a ocărât pe monahul cel neascultător, pentru necredința și neascultarea lui.

După ce a făcut aceasta, cinstitul părinte, împreună cu toți frații, s-au rugat. În locul unde se ruga era un vas deșert, dar acoperit; și rugându-se sfântul, s-a umplut de untdelemn, încât se vărsa și tot locul l-a umplut. Aceasta văzând-o făcătorul de minuni, Părintele Benedict, a sfârșit cu rugăciunea. Iar pe necredinciosul și neascultătorul l-a sfătuit părintește, zicând: „Fiule, agonisește credință neîndoită și ascultare vrednică făgăduinței monahicești”. Iar fratele, după cuviință fiind învățat de părinte, s-a cucernicit, s-a rușinat și s-a îndreptat.

De-a pururea acest sfânt părinte adeverea sfătuirea cu minuni. Și nu era nimeni în sinodia lui care să se teamă sau să se îndoiască de făgăduințele lui sau să nu creadă cuvintelor lui, mai ales după ce au văzut într-un minut cercetarea aceasta de la Dumnezeu. Căci pentru o sticlă ce avea puțin untdelemn, li s-a dat un vas plin ce se vărsa, pentru că Dumnezeu este bogat în milă. Deci, ne închinăm numelui Său.

Într-una din zile, ducându-se cuviosul la biserica Sfântului Ioan Botezătorul, care era zidită pe munte, a ieșit în întâmpinarea lui, în chip de doctor, cel întru tot viclean, ținând cornul și un trepied. Iar sluga lui Dumnezeu, Benedict, l-a întrebat, zicând: „Unde te duci?”. Diavolul a zis: „Iată, mă duc aici la frați, să le dau curățenie”. Deci s-a dus purtătorul de semne părinte și, după obicei, și-a făcut rugăciunea, apoi, sfârșind, s-a întors repede. Duhul cel viclean, găsind un bătrân din monahii sfântului, care scotea apă, a intrat într-însul și-l muncea. Văzându-l sfântul muncindu-se fără milă, i-a dat o palmă și îndată diavolul a ieșit din bătrân.

Despre minuni se cuvine a ști, că sfinții în două feluri săvârșesc minunile: uneori prin rugăciuni, iar alteori după stăpânire. După cum zice Evanghelistul Ioan: Iar câți L-au primit pe Dânsul, le-a dat stăpânire a se face fii ai lui Dumnezeu. Deci dacă prin stăpânire sfinții sunt fii ai lui Dumnezeu, ce lucru minunat este dacă, după stăpânire, pot face și minuni? Iar cum că în aceste două chipuri sfinții lucrează minuni, mărturisește Apostolul Petru, care a înviat pe Tavita cea moartă prin rugăciune și care pe Anania și pe Safira, care au mințit, mustrându-i numai, îndată au murit. Deci, în aceste două chipuri adevărata slugă a lui Dumnezeu, Benedict, a făcut minunile.

Ascultați și alte minuni ale lui. Era un arian cu neamul got și cu numele Talaș, căci goții mai toți erau arieni. Acesta, în vremea craiului Totila al goților, de care s-a vorbit mai sus, s-a aprins de groaznică mânie asupra celor îmbunătățiți ai Sfintei Biserici și cu asprime, când vedea un creștin, ori cleric, ori monah, într-un minut îl tăia. Deci într-una din zile, găsind pe un oarecare sătean, îl muncea și-l bătea cu nemilostivire. Dar nesuferind săteanul și căutând barbarul și cumplitul got lucrurile lui, săteanul, ca să se izbăvească, a zis că le-a dat lui Benedict, robul lui Dumnezeu. Atunci Talaș a început a-l munci și a poruncit de i-a legat mâinile cu curele și l-a pus să alerge înaintea calului, ca să-l ducă să-i arate cine este Benedict acesta; și l-a dus la mănăstire. Deci a aflat pe cuviosul înaintea ușii chiliei sale, șezând și citind. Și a zis săteanul: „Acesta este Benedict”. Iar gotul cel mândru, aprins de mânie, cu căutătură sălbatică căuta la cuvios, socotind să-l înfricoșeze. Apoi, cu glas mare și barbar, îi zise cuviosului: „Scoală-te, repede și dă-mi lucrurile acestuia, care le-ai luat”. Iar cuviosul îndată și-a ridicat ochii din carte și, văzând pe preaînrăitul Talaș și împreună cu dânsul și pe sătean legat, îndată a făcut o minune mai presus de toate. Căci îndată ce și-a aruncat ochiul cel de Dumnezeu luminat la cel legat, i s-au dezlegat curelele și au căzut.

Aceasta văzând-o Talaș, s-a cutremurat și a căzut la pământ; apoi și-a pus capul la cinstitele picioare ale omului lui Dumnezeu și cerea binecuvântare. Iar cuviosul, fără a se scula din locul său, chemând pe frați, a poruncit: „Luați-l pe acesta și dați-i să mănânce”. Atunci Talaș ticălosul, venindu-și în sine și cunoscându-și greșeala și mărturisind-o, asculta cele ce sfințitul părinte îi zicea ca să se lase de o asprime și neomenie ca aceea. Și astfel, Talaș cu alt gând și cu mare umilință s-a întors de la mănăstire, zdrobit și smerit cu duhul; și nimic n-a mai cerut de la săteanul pe care omul lui Dumnezeu, numai căutând spre el cu vederea, l-a dezlegat. Deci adevărat este ce am zis, că, cei care-L slujesc cu îndrăzneală pe Atotputernicul Dumnezeu, uneori fac minuni prin stăpânire, iar alteori prin rugăciune. Iată că această minune era din stăpânire, ca și cealaltă, despre care am zis mai sus. Iar câte minuni a făcut prin rugăciune, am spus multe și încă voi mai spune și aceasta.

Într-o zi cuviosul s-a dus la țarină, împreună cu frații. Iar un lucrător de pământ, ținând în brațele sale trupul fiului său, care atunci cu puțin mai înainte murise, a venit la mănăstire, plângând și căutând pe luminatul părinte Benedict. Înștiințându-se că este la țarină și lucrează cu frații și că va zăbovi acolo, a lăsat trupul înaintea porții mănăstirii și a alergat la cuviosul, în ceasul în care el lăsase lucrul și venea la mănăstire cu frații. Pe acesta văzându-l tatăl copilului celui mort, a început a striga cu lacrimi către cuviosul și a zice: „Dă-mi pe fiul meu! Dă-mi pe fiul meu!”. Iar cuviosul, înspăimântându-se de cuvânt, a zis către dânsul: „Omule, dar eu am luat pe fiul tău?”. Acela zise: „A murit fiul meu, cinstite părinte, deci vino de-l înviază!”.

Auzind acestea Sfântul Benedict, făcătorul de minuni, și întristându-se tare, a zis: „Duceți-vă, fraților, duceți-vă. Aceste lucruri nu sunt ale noastre, ci ale Sfinților Apostoli! Ce voiți a ne încărca cu sarcini pe care nu le putem ridica?”. Iar tatăl celui mort tot aștepta și-l ruga, adeverind și jurându-se că nu va pleca, până nu va învia pe fiul său. Cuviosul l-a întrebat, zicând: „Unde este trupul copilului?”. Tatăl a răspuns: „La poarta mănăstirii, cinstite părinte”. Ducându-se sfântul acolo cu frații, și-a plecat genunchii la rugăciune și a lăsat cinstitul cap peste trupul copilului. Apoi s-a sculat, și-a ridicat mâinile la cer și a zis: „Doamne, Dumnezeule, nu căuta la păcatele mele, ci la credința omului acestuia, care se roagă și cere să i se învie fiul. Deci, trimite în trupul acesta, sufletul pe care L-ai luat!”. Dar nu se sfârșise rugăciunea și sufletul a intrat în trup. Apoi tot trupul copilului s-a cutremurat și acesta pipăia cu mâna, încât toți cei de față, văzând o minune înfricoșată ca aceasta făcută de sfântul, s-au minunat. Deci, apucându-l de mână, l-a dat viu tatălui său. Această minune nu era în puterea lui, dar s-a rugat și a cerut ca s-o poată face.

Dar sunt unele lucruri care câteodată le cer sfinții de la Dumnezeu și nu le capătă. Cine este, în această viață, mai sus decât Pavel? Dar și acesta de trei ori a rugat pe Domnul pentru neputința trupului lui și nu l-a auzit, neputând dobândi lucrul pe care îl dorise. Să vă povestesc și despre cinstitul Părinte Benedict care a voit un lucru și nu l-a putut săvârși.

Fericitul avea o soră cu numele Scolastica, sfințită din tinerețe, prin bunăvoința puternicului Dumnezeu. Ea avea obiceiul a veni odată pe an la fericitul său frate. Deci se pogora cuviosul cu ucenicii săi acolo aproape, lângă poarta mănăstirii, la o casă ce o făcuse pentru aceasta și vorbeau. Mergând într-o zi în casa aceea, după obicei au petrecut toată ziua în sfințite cuvinte și în povestirile Scripturilor cele de Dumnezeu insuflate. Iar după ce s-a făcut seară, au șezut și au mâncat. Apoi, mâncând și vorbind din Sfintele Scripturi, au întârziat, trecând cea mai mare parte a nopții; atunci sfințita fecioară și soră după trup a sfântului, a cerut: „Te rog, fratele meu, să nu lăsăm noaptea aceasta, ci să se facă ziuă vorbind despre cereasca bucurie și despre veșnica viață”.

Fericitul a zis către dânsa: „Ce zici, soro? Eu nu pot să rămân afară de chilia mea”. Și era atât de bună vreme și senin, încât nu se vedea nor. Iar sfânta fecioară, văzând că nu s-a înduplecat fratele său la rugămintea ei, și-a încleștat degetele mâinilor, le-a pus pe masă și, plecându-și capul peste mâini, ruga pe Atotputernicul Dumnezeu. Îndată ce și-a ridicat capul de pe masă, s-au făcut atâtea fulgere și tunete și s-a pogorât atâta ploaie, încât nici fratele său, nici sinodia lui nu puteau să se ducă la mănăstire și nu putea nici a ieși peste pragul casei. Aceasta s-a făcut pentru rugăciunea surorii sfântului și pentru lacrimile pe care le-a vărsat, rezemându-și capul pe masă.

Sfântul Benedict, socotind și văzând că era cu neputință a se duce la mănăstire, după cum voia și zicea, pentru tulburarea cea mare a fulgerelor și a tunetelor și pentru potopul acelei ploi, s-a întristat și a zis către sora sa: „Să te ierte Atotputernicul Dumnezeu, soro! Ce este aceasta ce ai făcut?”. Ea a răspuns: „Eu te-am rugat și nu m-ai ascultat; am rugat pe Domnul și El m-a ascultat. Acum ieși, dacă poți, iar pe mine lasă-mă și du-te la mănăstire”. Deci, rămânând sfântul fără voia lui, toată noaptea aceea a petrecut-o priveghind în cuvintele vieții veșnice și în povestirile Sfintelor Scripturi. Aceasta am spus-o ca să arăt că sfântul a voit să facă un lucru, dar n-a putut; căci, cum am zis, sunt lucruri pe care uneori le cer sfinții de la Dumnezeu și nu le capătă. Deci dimineața, cinstita fecioară s-a dus la chilia sa, iar omul lui Dumnezeu la mănăstire.

După trei zile, stând sfântul în chilia sa, și-a ridicat ochii în văzduh și a văzut sfântul suflet al cuvioasei sale surori că ieșise din trup în chip de porumbel și se suia la cele cerești. Bucurându-se de atâta slavă a surorii sale, a dat mulțumiri, laude și cântări Atotputernicului Dumnezeu, iar sfârșitul ei l-a arătat fraților, pe care i-a trimis îndată să aducă în mănăstire încuviințatul și cinstitul ei trup și să-l îngroape în mormântul pe care îl pregătise pentru sine. Căci mintea lor fiind unită una cu alta totdeauna în Sfântul Duh, întru tot sfintele lor trupuri nici îngroparea n-a putut a le despărți.

Într-altă vreme, Servant, diaconul și egumenul mănăstirii ce se află în părțile Campaniei și care era zidită de Liberiu, patriciul de atunci, a venit la fericitul Părinte Benedict pentru cercetare, după cum avea obicei, că și el era plin de cereasca învățătură. Deci, adăpându-se cu cuvintele cele curgătoare de miere ale vieții veșnice, se împărtășea de preadulcea mâncare; și dorind de cereasca patrie cu dor foarte mare, se desfăta cu acestea de-a pururea. Iar când trupul cerea hrana simțită, mânca oftând; iar când vremea cerea să se liniștească, Sfântul Părinte Benedict se suia în foișorul său, asemenea și Servant se ducea în casele cele dedesubt. Lângă foișor era altă locuință, în care ședeau doi ucenici. Dar Sfântul Benedict, sluga lui Dumnezeu, încă dormind frații, sculându-se la rugăciune, stând la fereastră și rugând pe Atotputernicul Dumnezeu; atunci, fără de veste, noaptea a văzut că s-a arătat din cer o lumină mare, încât a fugit întunericul nopții și de lumina cea mare atât s-a luminat noaptea, încât covârșea și lumina zilei.

În ceasul acelei vedenii a urmat o minune, precum însuși părintele a povestit pe urmă. Căci zicea că a văzut toată lumea și pe toți oamenii pământului adunați, ca sub o rază a soarelui. Și, căutând la acea strălucire a luminii, a văzut sfântul suflet al lui Gherman, episcopul de la Capua, într-un cerc de foc, fiind luat la cer de sfinții îngeri. Atunci, cinstitul Părinte Benedict, vrând să facă părtaș și martor al acestei înfricoșate vederi pe Servant diaconul, l-a strigat cu glas tare, de două și de trei ori. Iar acela, tulburându-se de neobișnuitul glas al părintelui, s-a suit înspăimântat în foișor în fugă și a văzut ceea ce era. Însă nu toată vederea, ci puțină parte a luminii aceleia. Înspăimântându-se de minunea aceasta, omul lui Dumnezeu, Benedict, i-a povestit pe larg toate câte a văzut. Și îndată a trimis la cetatea Cașin, la preasîrguitorul bărbat Teoprov, ca să se ducă la cetatea Capua să se înștiințeze de cele despre episcopul Gherman și să-i vestească. De acolo i-a vestit că a murit. Și, cercetând cuviosul, s-a înștiințat că în ceasul în care el a văzut suirea la cer, s-a făcut sfârșitul lui Gherman.

Cu bucurie încă aș fi povestit și multe altele despre cinstitul acesta bărbat, Benedict, dar le trec, căci voiesc să povestesc și faptele altor sfinți. Dar aceasta voiesc a se ști că, pe lângă minunile cu care s-a slăvit în lumea aceasta, acest om al lui Dumnezeu s-a slăvit și a strălucit nu puțin și cu învățătura cuvântului. Căci el a rânduit canoanele și pravilele monahilor cu aleasă deslușire și cu cuvânt luminos. Ale lui obiceiuri și viață, cine voiește să le știe cu dinadinsul, citind alcătuirea pravilei lui, adică a tipicului, va înțelege. Căci sfântul acesta după cum a trăit, așa a și învățat și după cum a trăit el, așa și pe ceilalți i-a învățat a petrece.

În anul în care avea să se ducă de-a pururea pomenitul dintru această vremelnică viață și să meargă către Dumnezeu, a vestit ucenicilor celor împreună cu dânsul și celor depărtați, despre ziua sfântului său sfârșit. Celor de față le-a zis să păzească în taină câte au auzit, iar celor ce lipseau le-a vestit ce fel de semn se va arăta, când va ieși sufletul lui. Mai înainte cu șase zile de lăudatul lui sfârșit a poruncit de i-au deschis mormântul și îndată, i-a venit o fierbințeală groaznică și, din covârșitoarea aprindere, se împuținau puterile sufletului. Și văzându-se din zi în zi că slăbește și se usucă, din aprinderea cea mare, în a șasea zi a zis de l-au ridicat și l-au dus în biserică.

Acolo s-a împărtășit cu stăpânescul Trup și Sânge. Stând în mijlocul ucenicilor și sprijinindu-se de dânșii, fiind cu totul slab, s-a întors spre răsărit și, înălțând mâinile la cer și rugându-se, sfințitul și preacuratul său suflet s-a suit, odată cu rugăciunea, în cer și s-a dat Domnului. Într-acea zi la doi din frați, din care unul se liniștea în chilia sa, iar altul locuia departe, li s-a arătat o descoperire asemenea. Au văzut amândoi că era un drum de la chilia sfântului ce ajungea până la cer, așternut tot cu mătăsuri. Și spre răsărit ardeau făclii nenumărate, zeci de mii, rânduri, rânduri, după rânduiala, toate aprinse. Și iată un bărbat îmbrăcat în alb și luminos la față, stând deasupra, îi întreba pe dânșii, zicând: „Știți al cui este drumul acesta, pe care îl priviți minunându-vă?”. „Nu știm, au răspuns ei”. Cel îmbrăcat în alb a zis iarăși: „Aceasta este calea pe care Benedict, iubitul lui Dumnezeu, se suie la cer”. Atunci au înțeles sfârșitul sfântului. Căci precum au văzut ucenicii care erau de față, tot asemenea au văzut și cei depărtați semnul de care le-a spus sfântul. Și s-a îngropat sfântul lui trup în biserica Sfântului Ioan Botezătorul pe care sfântul o zidise în locul jertfelnicului lui Apolon, pe care l-a surpat, precum mai înainte am zis.

În peștera ce este la pârâu, în care a locuit mai înainte cuviosul, cei ce se apropie cu credință până astăzi, au mare dar de minuni. Căci minunea care voiesc a o povesti, s-a făcut acolo în peșteră. O femeie a înnebunit și umbla prin munți, prin râpi și pe câmpii ziua și noaptea și rătăcea; apoi dormea unde o ajungea somnul. Într-o zi, pe când rătăcea și umbla ici și colo în pustie, s-a dus fără a ști, fiind povățuită de Dumnezeu, și a intrat în peștera cuviosului, unde a înnoptat și a rămas acolo înăuntru. Când s-a făcut ziuă a ieșit atât de sănătoasă încât, toți câți o vedeau, ziceau că niciodată n-a fost nebună. Și astfel a rămas sănătoasă până la sfârșitul vieții, întru cinstea sfântului și întru slava lui Dumnezeu, Căruia se cuvine toată cinstea și închinăciunea, totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.