Aducerea moaștelor Sfântului Ierarh Ioan Gură de Aur (27 ianuarie 438)

Aducerea moaștelor Sfântului Ierarh Ioan Gură de Aur (27 ianuarie 438) miniatură din Menologhionul lui Vasile al II-lea Macedoneanul (sec. XI) - foto preluat de pe ziarullumina.ro

Aducerea moaștelor Sfântului Ioan Gură de Aur – miniatură din Menologhionul lui Vasile al II-lea Macedoneanul (sec. XI)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: basilica.rodoxologia.rowww.calendar-ortodox.ro

 

Aducerea moaștelor Sfântului Ierarh Ioan Gură de Aur

În sâmbăta Sfintelor Paşti (16 aprilie 404), Sfântul Ioan Gură de Aur, Patriarhul Constantinopolului, a fost scos cu forţa din biserică de ostaşii împărătesei Eudoxia (soţia lui Arcadiu) şi închis în reşedinţa Arhiepiscopiei până după sărbătoarea Cincizecimii, când a fost adus în exil într-o localitate din Asia Mică (Turcia de astăzi), anume Cucuz.

De aici a continuat legăturile sale cu prietenii din Constantinopol şi Antiohia. Acolo a stat sub paza legionarilor armatei imperiale bizantine timp de trei ani, până în anul 407.

În acel an, la insistenţele împărătesei Eudoxia, împăratul Arcadius a hotărât ca Sfântul Ioan Gură de Aur să fie exilat pe ţărmul răsăritean al Mării Negre, în localitatea Pityus, pentru a fi cât mai departe de Constantinopol şi Antiohia şi pentru a nu influenţa pe credincioşii din capitala imperiului.

După trei luni de călătorie, au ajuns în localitatea Comane din provincia Pont, a Imperiului Bizantin. Într-o noapte, i s-a arătat mucenicul Vasilisc, ale cărui sfinte moaşte se aflau acolo şi i-a zis: „Curaj, frate Ioane, că mâine vom fi împreună!”.

Această călătorie afectând iremediabil starea precară a sănătăţii Sfântului, în data de 14 septembrie a anului 407, după ce s-a împărtăşit cu Sfintele Taine, s-a mutat la Domnul rostind cuvintele: „Slavă Ţie, Doamne, pentru toate”.

După 31 ani, adică la 27 ianuarie 438, împăratul Teodosie al II-lea, fiul lui Arcadius, îndrumat de sfatul duhovnicesc al patriarhului Proclu, a adus moaştele sfântului Ioan Gură de Aur din localitatea Comana la Constantinopol.

Aducerea moaștelor Sfântului Ierarh Ioan Gură de Aur (27 ianuarie 438) - foto preluat de pe basilica.ro

Aducerea moaștelor Sfântului Ierarh Ioan Gură de Aur (27 ianuarie 438) – foto preluat de pe basilica.ro

Când racla cu sfintele moaşte a ajuns în portul capitalei imperiale, toţi locuitorii, în frunte cu împăratul şi patriarhul, au ieşit cu lumânări aprinse în întâmpinarea marelui păstor al Constantinopolului, Sfântul Ioan Gură de Aur.

După acest moment, procesiunea cu moaştele Sfântului Ioan Gură de Aur, condusă de patriarhul Proclu şi de împăratul Teodosie al II-lea, a pornit spre Biserica Sfinţilor Apostoli, ctitoria Sfântului Împărat Constantin cel Mare, după ce mai întâi s-a oprit la Biserica Sfântului Apostol Toma, iar apoi la Biserica Sfintei Irina, care se numea şi Biserica păcii lui Hristos.

Aici, la Biserica Sfintei Irina, împăratul şi patriarhul au descoperit racla şi au aflat trupul Sfântului Ioan neatins de stricăciune şi emanând o mireasmă duhovnicească.

Împăratul, în semn de smerenie, şi-a dat jos mantia de porfiră, semnul imperialităţii sale, şi a întins-o sub racla cu sfintele moaşte şi şi-a cerut iertare în numele părinţilor săi, împăratul Arcadius şi împărăteasa Eudoxia.

Toţi locuitorii Constantinopolului au venit să atingă măcar racla Sfântului şi au rămas în rugăciune zi şi noapte lângă ea.

De la Biserica Sfintei Irina, moaştele au fost duse la vechea Biserică a Sfintei Sofia, pe locul căreia, peste o sută de ani, marele împărat Justinian, va construi Catedrala „Sfânta Sofia”, care străjuieşte şi astăzi malurile Bosforului.

De la Biserica „Sfânta Sofia”, moaştele Sfântului au fost duse la catedrala de atunci a Constantinopolului, Biserica Sfinţilor Apostoli.

Moaştele Sfântului au fost aşezate sub sfânta masă din altarul acestei biserici construite de Sfântul Împărat Constantin cel Mare.

 

Tropar la Sărbătoarea Aducerii moaştelor Sfântului Ierarh Ioan Gură de Aur

Glasul 8

Din gura ta ca o văpaie de foc strălucind harul, lumea a luminat; vistieriile neiubirii de argint lumii a câştigat; înălţimea gândului smerit nouă ne-a arătat. Ci, cu cuvintele tale învăţându-ne, Sfinte Părinte Ioan Gură de Aur, roagă pe Hristos Cuvântul să mântuiască sufletele noastre.

Condac la Sărbătoarea Aducerii moaştelor Sfântului Ierarh Ioan Gură de Aur

Glasul 1

Ceata îngerească…

Veselitu-s-a în Taină Cinstita Biserică de întoarcerea cinstitelor tale moaşte; şi pe acestea ascunzându-le ca pe nişte aur de mult preţ, dăruieşte celor ce te laudă pe tine neîncetat, prin rugăciunile tale, harul tămăduirilor, Sfinte Părinte Ioan Gură de Aur.

cititi si Sfântul Ierarh Ioan Gură de Aur, Arhiepiscopul Constantinopolului (347 – 407)

 

Sinaxar 27 Ianuarie

În această lună, în ziua a douăzeci şi şaptea, pomenirea aducerii moaştelor celui între sfinţi părintelui nostru Ioan Gură de Aur, arhiepiscopul Constantinopolului.

articol preluat de pe www.calendar-ortodox.ro

Sf. Ier. Ioan Gură de Aur (347 - 407) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Ier. Ioan Gură de Aur (347 – 407) – foto preluat de pe doxologia.ro

Acest dumnezeiesc părinte al nostru, de trei ori fericit, Ioan Gură de Aur, a fost mare luminător şi învăţător al lumii.

El nu trecea cu vederea nedreptatea şi nu căuta la faţa oamenilor.

Astfel chiar pe împărăteasa Eudoxia a înfruntat-o pentru fărădelegile şi nedreptăţile ce le făcea, printre altele şi pentru chipul tiranic cu care luase via unei văduve, numită Calitropia.

De aceea a fost izgonit de două ori din scaun, şi iarăşi a fost chemat la păstoriţii săi.

Dar a treia şi cea din urmă oară, a fost trimis la Cucus.

De aici l-au dus la Aravissos şi apoi la Pitius, oraşe nu numai lipsite de cele trebuincioase, dar şi totdeauna prădate de isauri, vecinii lor.

Deci, aflându-se acest mare părinte şi înger în trup acolo în Pitius, a fost chemat de Domnul şi Stăpânul tuturor şi s-a mutat la veşnicele locaşuri, în anul 407.

Iar sfintele lui moaşte au fost îngropate în Comane, împreună cu moaştele sfinţilor mucenici Vasilisc şi Luchian.

Curând după îngroparea sfântului părinte Ioan Gură de Aur, Arcadie împăratul a părăsit viaţa pământească împreună cu soţia sa Eudoxia, urmându-le la împărăţie fiul lor Teodosie.

Mai târziu a ajuns patriarh al Constantinopolului, cu alegerea tuturor, Proclu, ucenicul şi slujitorul sfântului Ioan.

În al patrulea an al patriarhatului şi după treizeci şi trei de ani de la adormirea sfântului Ioan Gură de Aur, Proclu a înduplecat pe împăratul Teodosie să trimită să aducă moaştele sfântului.

Dar sfântul nevrând să se lase înduplecat, şi stând nemişcat, împăratul a trimis o epistolă de rugăminte, care avea acest cuprins:

Învăţătorului a toată lumea şi părintelui duhovnicesc, Sfântului Ioan Gură de Aur, patriarhul, scrie acestea Teodosie împăratul:

Noi, cinstite părinte, socotind că trupul tău este mort ca al altora, am vrut fără multă chibzuială să-l ridicăm şi să-l aducem iarăşi la noi. Din cauza aceasta dorinţa noastră, pe bună dreptate, nu ni s-a împlinit. Dar tu, cinstite părinte, ca cel care ai învăţat pe toţi pocăinţa, iartă-ne greşeala şi te dăruieşte nouă ca unor fii iubiţi de părintele lor, şi veseleşte cu venirea ta pe cei ce te doresc“.

Deci, când au dus scrisoarea aceasta şi au pus-o pe racla sfântului, sfântul îndată s-a lăsat uşor.

Purtătorii raclei au ridicat racla şi au purtat-o fără osteneală.

Când au ajuns de cealaltă parte de Constantinopol, a trecut împăratul, cu tot senatul şi patriarhul cu tot clerul, şi au pus racla ce era cu trupul sfântului într-o corabie împărătească.

Dar iscându-se furtuna pe mare, celelalte corabii s-au împrăştiat în toate părţile, numai corabia cu trupul sfântului s-a abătut la via văduvei aceleia, pe care o năpăstuise Eudoxia, precum s-a spus mai înainte.

Iar dacă s-a dat văduvei îndărăt via, îndată valurile mării s-au liniştit.

Moaştele sfântului au fost duse mai întâi la biserica apostolului Toma, numită a lui Amantie; după aceea la biserica sfintei Irina şi aici au fost puse în sintronul său şi strigară toţi:

Primeşte-ţi scaunul tău, sfinte“.

După aceea fiind aşezată racla într-o caretă împărătească, a fost dusă la biserica cea mare a Sfinţilor Apostoli, unde fiind aşezată pe tronul cel sfinţit, s-a auzit glas grăind: “Pace tuturor“.

După aceasta racla cu sfintele moaşte a fost îngropată în pământ, în altar, unde se află şi acum, iar când se săvârşea sfânta Liturghie, se făceau minuni mari.

Aşa ştie Dumnezeu să mărească pe aceia, care îl slăvesc prin vieţuirea lor.

Sf. Ier. Ioan Gură de Aur (347 - 407) - foto preluat de pe www.icon-art.info

Sf. Ier. Ioan Gură de Aur (347 – 407) - foto preluat de pe www.icon-art.info

Cu privire la izgonirea sfântului Ioan Gură de Aur arătăm aici chiar cuvintele sale, pe care le-a grăit către episcopul Chiriac, care era şi el izgonit.

Vino să-ţi potolesc rana mâhnirii şi să-ţi risipesc negura cugetului.

Ce te mâhneşte şi te întristează?

Că iarna este grea şi că furtuna ce cuprinde Biserica este amară?

Ştiu şi eu aceasta şi nimeni afară de Dumnezeu nu o poate înlătura.

Dar, dacă voieşti, îţi voi zugravi icoana stării de acum.

De multe ori vedem că marea se cutremură şi se umflă tocmai din fundul adâncului.

Vedem şi pe corăbieri care neputând birui furtuna, stau încremeniţi punându-şi mâinile pe genunchi.

Nu văd nici cerul, nici marea, nici pământul, ci zac jos în aşternuturi, plâng şi se tânguiesc.

Aşa se întâmplă pe marea cea văzută.

Dar acum furtuna care s-a dezlănţuit asupra Bisericii lui Dumnezeu este mai rea şi valurile sunt mai multe.

Ci, roagă-te Domnului nostru Iisus Hristos, Care nu biruieşte furtuna cu meşteşugul, ci potoleşte viforul numai cu ameninţarea.

Iar daca te-ai şi rugat de multe ori şi n-ai fost ascultat, nu te lenevi.

Căci astfel este voinţa iubitorului de oameni Dumnezeu, Care se îngrijeşte mai dinainte de mântuirea noastră.

Au doară nu putea să izbăvească pe cei trei tineri, ca să nu fie aruncaţi în cuptor?

Ci, când au fost robiţi şi duşi în ţara barbarilor, îndepărtaţi de îngrijirea părintească, de nimeni cunoscuţi şi în cuptor aruncaţi, atunci adevăratul Dumnezeu pe neaşteptate a făcut minune, a risipit focul din cuptorul haldeilor şi cuptorul s-a prefăcut în locaş de închinare.

Iar tinerii au chemat toată făptura şi pe îngeri şi puterile, şi adunându-se toţi împreună ziceau:

“Binecuvântaţi toate lucrurile Domnului pe Domnul”.

Vezi, frate, cum răbdarea drepţilor a primenit focul acela în rouă?

Cum a înduplecat pe tiranul împărat să trimită cărţi în toată lumea şi să zică:

“Mare este Dumnezeul lui Sedrah, Misah şi Avdenago!”

Şi vezi câtă groaza a pus.

Căci a scris:

“De va grăi cineva cuvânt rău asupra lor, să-i fie casa de jaf şi să i se ia averile”.

Deci nu te mâhni, frate Chiriac.

Eu, când mă izgoneau din Constantinopol, nu mă îngrijeam de mine, ci ziceam în inima mea:

De-i este voia împărătesei să mă izgonească, izgonească-mă, că “al Domnului este pământul şi plinirea Lui”.

De va vrea să mă ferăstruiască, ferăstruiască-mă, că am pildă pe Isaia.

De va vrea să mă arunce în mare, îmi voi aduce aminte de proorocul Iona.

De-i este voia să mă bage în groapă, am pilda pe Daniil care a fost aruncat în groapa leilor.

De va vrea să mă ucidă cu pietre, am pe Ştefan, întâiul mucenic, care a pătimit uciderea cu pietre.

De va vrea să-mi ia capul, am pe Ioan Botezătorul.

De va vrea să-mi ia averea, de va găsi ca am, să mi-o ia; căci “gol am ieşit din pântecele maicii mele şi gol mă voi şi duce”.

Pe mine mă învaţă şi apostolul când zice:

“Dumnezeu nu caută la faţa omului”.

Şi încă:

“De aş fi plăcut oamenilor, n-aş fi sluga lui Hristos”.

Mă înarmează şi David când zice:

“Grăit-am întru mărturiile Tale înaintea împăraţilor şi nu m-am ruşinat”.

“Multe au meşteşugit asupra mea cei ce m-au urât, ci toate le-au făcut din pizmă”.

Ştiu bine că te întristezi, frate Chiriac, pentru că cei ce ne-au izgonit merg cu cinste prin târg şi mulţi îi petrec cu alai.

Dar nu-ţi aduci aminte de bogatul şi de Lazăr?

Care din ei era amărât în această lume, şi care petrecea din plin?

Ce i-a stricat lui Lazăr sărăcia?

Au nu l-a dus în sânul lui Avraam, ca pe un viteaz şi biruitor?

Şi ce i-a folosit bogăţia bogatului cel îmbrăcat în porfiră şi în vison?

Nimic.

Căci unde îi sunt purtătorii de toiege?

Unde-i sunt lăncierii?

Unde-i sunt caii cu trăsurile de aur?

Unde îi sunt prietenii care se hrăneau la masa lui?

Unde este masa cea împărătească?

Au nu-l duceau legat, ca pe un tâlhar, la mormânt, purtându-şi sufletul gol din lumea aceasta şi strigând cu glas sec:

“Părinte Avraame, miluieşte-mă şi trimite pe Lazăr să-şi ude vârful degetului în apă, să-mi răcească limba, că amar mă prăjesc în văpaia aceasta?

Bogatule ticălos, de ce chemi tată pe Avraam, căruia nu i-ai urmat viaţa?

Acela pe tot omul a ospătat în casa lui, iar tu n-ai purtat grijă de nici un sărac.

Nu este de plâns şi de jelit, că acela care avea atâta bogăţie, nu s-a învrednicit de o picătură de apă?

Pentru că nu a dat nici fărâmiturile de la masa săracului, nu primeşte acum nici o picătură de apă.

În iarna vieţii acesteia el n-a semănat milostenie; a venit vara şi n-a secerat.

Rânduiala Stăpânului este aceasta:

El a pus faţă în faţă chinurile nelegiuiţilor şi odihna drepţilor, ca să se vadă unii pe alţii şi să se cunoască; fiecare mucenic îşi va cunoaşte atunci pe tiranul care l-a chinuit.

Şi că ceea ce spun nu sunt numai cuvintele mele, ascultă ce grăieşte înţelepciunea:

“Atunci cu multă îndrăzneală va sta dreptul în faţa celor ce l-au necăjit.

Ca un călător ce umblă pe zăduf şi este ars de sete şi nimereşte la o fântână bună, sau ca un flămând care ar sta la o masă plină de toate mâncările, dar este oprit de cineva mai puternic să se atingă de bucatele de pe masă.

Mare mâhnire şi chin este pe cel însetat că nu poate să-şi stingă setea şi pe cel flămând că este împiedicat să se îndulcească din bucate.

Tot aşa şi la ziua Judecăţii: păcătoşii vor vedea pe sfinţi bucurându-se.

Că şi pe Adam vrând Dumnezeu să-l amărască, l-a făcut să lucreze pământul în preajma raiului, ca privind locul cel dorit, de unde ieşise, să aibă pururea durere în suflet.

Şi dacă, frate Chiriac, nu ne vom mai întâlni aici, în viaţa aceasta, ca să vorbim unul cu altul, dincolo în viaţa cealaltă nu va fi nimeni care să ne împiedice întâlnirea.

Atunci vom vedea şi pe izgonitorii noştri, tot aşa precum Lazăr vedea pe cel bogat şi mucenicii văd pe chinuitorii lor.

Deci dar nu te mâhni, iubite frate, ci adu-ţi aminte de proorocul Isaia care zice:

“De batjocorirea lor nu te teme şi de ocara lor nu te lăsa biruit, că după cum lâna este mâncată de molii, aşa vor fi şi ei mâncaţi”.

Gândeşte-te la Domnul Hristos, cum în scutece fiind, a fost izgonit şi în pământul egiptenilor lepădat,

Cel ce ţine lumea cu mâna Sa.

Şi pentru ce? ca să se facă chip şi pildă nouă, să nu ne mâhnim întru năpaste.

Şi-ţi mai adu aminte de patima Mântuitorului, şi de câte ocări a suferit pentru noi Stăpânul a toate.

Că unii dintre iudei Îl numeau samaritean şi băutor de vin; alţii îndrăcit şi prooroc mincinos, zicând:

“Iată om mâncător şi băutor de vin”, şi că “scoate demoni cu domnul demonilor”.

Şi ca să mai spun şi altele: cum L-au dus atunci să-L arunce în râpă?

O, minune mare!

Şi-L scuipau în obraz şi-i dădeau palme?

Dar că L-au adăpat cu fiere şi I-au bătut capul cu trestie, şi cu hlamida împărătească îmbrăcându-L, cu cununa de spini L-au încununat; şi-i cădeau înainte batjocorindu-L şi tot felul de batjocoriri făcându-I?

Dar când L-au dus acei băutori de sânge, şi L-au tras gol la patimă?

Cum L-au lăsat toţi ucenicii Lui?

Că unul s-a lepădat de Dânsul, iar altul L-a vândut şi ceilalţi au fugit; şi sta singur, gol, în mijlocul poporului aceluia, de vreme ce praznicul Paştilor îi adunase pe toţi.

Şi L-au răstignit ca pe un om rău, în mijlocul făcătorilor de rele şi ar fi zăcut neîngropat.

Ca nici nu L-au pogorât de pe cruce, până nu L-au cerut unii, ca să-L îngroape.

Şi cum au scornit minciună asupra Lui, cum că ucenicii Săi L-au furat şi că n-a înviat.

Şi adu-ţi aminte încă de Apostoli, că de peste tot erau urmăriţi şi că se ascundeau prin cetăţi:

Pavel s-a ascuns la o femeie vânzătoare de mătăsuri şi Petru la un curelar, că nu îndrăzneau să intre la cei bogaţi; dar mai târziu, toate le-au mers uşor.

Aşa că nici tu frate, nu-ţi face inimă rea.

Auzit-am de bârfitorul acela Arsachie, pe care împărăteasa l-a pus patriarh în scaunul meu, că a necăjit pe fraţii şi fecioarele care n-au vrut să se împărtăşească cu el, şi că mulţi dintr-înşii au murit prin temniţe, pentru dragostea mea.

Acest lup în chip de oaie, care are numai haina de episcop, este într-adevăr un adulter.

Că precum femeia căreia îi trăieşte bărbatul, dacă merge după altul se numeşte adulteră, tot aşa şi acesta este un adulter nu trupeşte ci sufleteşte, pentru că, fiind eu viu, mi-a răpit scaunul.

Frate Chiriac, îţi scriu aceasta din Cucus, unde m-au izgonit din porunca împărătesei.

Multe necazuri am întâmpinat pe cale, dar nu le-am luat în seamă.

Că, pe când am ajuns în ţara capadocienilor şi în Tavrochilichia ne-au întâmpinat cete, cete, de sfinţi părinţi şi mulţime de monahii fecioare, care întristate şi plângând cu jale mare, căci mă vedeau dus în surghiun, ziceau întru sine:

“Mai de folos ar fi fost să se ascundă soarele decât să tacă gura lui Ioan”.

Aceste cuvinte m-au tulburat mult şi m-au întristat şi mai mult, când îi vedeam pe toţi plângând pentru mine.

Iar toate celelalte câte mi s-au întâmplat nu le-am luat în seamă.

Foarte bine ne-a primit episcopul cetăţii acesteia, şi multă dragoste ne-a arătat că dacă ar fi fost cu putinţă şi n-am fi păzit hotărârea, ne-ar fi dat chiar şi scaunul său.

Te rog, dar, şi te poftesc din toată inima, goneşte plânsul amărăciunii tale.

Adu-ţi aminte de mine, în rugăciunile tale şi mângâie-mă cu răspunsul tău“.

 

Aducerea moaștelor Sfântului Ierarh Ioan Gură de Aur, Patriarhul Constantinopolului

articol preluat de pe doxologia.ro

Sf. Ier. Ioan Gură de Aur (347 - 407) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Ier. Ioan Gură de Aur (347 – 407) – foto preluat de pe doxologia.ro

Punând sfintele moaște în sicriul poleit cu aur pe care îl aduseseră, au pornit la drum cu sârguință, petrecându-le cu cântare de psalmi, cu făclii și cu tămâieri. Iar când era să se apropie de o cetate sau de vreun sat, ieșea spre întâmpinare tot poporul și astfel îl petrecea fiecare cetate, spre cealaltă.

Iarăși praznic strălucit și pricinuitor de bucurie, iarăși sărbătoare mult luminoasă a cuprins Biserica noastră, care pierde iarna mâhnirii și gerul păcatului; iarăși prăznuim pomenirea dascălului și a părintelui celui cu gura de aur, a cărui vestire, ca și a fericiților apostoli, a străbătut cu adevărat toate marginile lumii și a umplut toate cetățile; ba chiar toate țările s-au bucurat de graiurile lui cele preastrălucite și aurite. Iată a sosit privighetoarea cea mult glăsuitoare, prevestind taina cea mare a învierii celei de obște, ca pe o dumnezeiască primăvară; iar prin tăcerea lui de puțină vreme arată înnoirea cea nemărginită a vârstei celei după Hristos și a tinereților celor duhovnicești.

A venit iarăși gura de aur, care, după puțină tăcere, grăiește acum cu adevărat cuvinte mai dulci decât fagurele de miere, mai scumpe decât pietrele cele neprețuite și cu adevărat mai trebuincioase decât aurul. Limba care grăia cândva măririle darului, fiind lovită de duh ca de un arcuș, și trestia scriitorului ce scrie degrab urmând-o, pe Dumnezeu cel întrupat îl vestește nouă. Iată marele stâlp al Bisericii, turnul bunei credințe cel neclătinat și luminătorul cel nestins al didascaliei, care a fost prigonit mulți ani pentm Hristos și ascuns pentru pizma vrăjmașilor, s-a arătat acum după 30 de ani și a strălucit mai mult decât soarele cel simțit.

Acum iarăși a venit după îndelungate și amare izgoniri, sau mai bine să le zic dulci; căci pentru Hristos le-a pătimit. A venit iarăși la turma sa, după strălucita izgonire și fericita moarte, și a intrat cu cinste și cu dreptate în cetatea de la care cu nedreptate a fost izgonit mai înainte.

Dar să povestim de la început, după rânduială, istoria întoarcerii, ca mai mult să vă bucurați și să vă veseliți. Și să arătăm cine au fost pricinuitorii prin care s-a făcut aducerea sfintelor moaște ale Hrisostomului, cum și când s-a făcut. Căci despre petrecerea lui cea minunată, precum și despre ispitele ce a pătimit în acea nedreaptă izgonire, am scris deplin în ziua a treisprezecea a lunii noiembrie, și ajung acelea să înțeleagă fiecare cum era minunatul Hrisostom în fapta cea bună.

După fericita lui moarte, dumnezeiescul lui suflet s-a dus în ceruri, bucurându-se, iar mult pătimitorul și mucenicescul lui trup a fost îngropat în Comane, de cei împreună călători cu dânsul, adică de ucenicii și prietenii lui; care împreună au călătorit cu dânsul în izgonire, care ca niște recunoscători și mulțumitori către dascălul lor, nu s-au lenevit, ci s-au dus la Roma, unde era episcop într-acea vreme Sfântul Inocențiu (401-417), iar împărat Onoriu (395-423), fratele lui Arcadie (395-408), cărora le-au povestit de la început toate muncile și nedreptățile ce le-a pătimit Sfântul Ioan de la împărăteasa Eudoxia și de la episcopii cei nesfințiți, care au dat mulțime de aur la doi bărbați netrebnici ca să ucidă pe cel numit „Gură de Aur” și decât aurul mai cinstit. Dar Dumnezeu, ca un drept judecător, n-a lăsat a se săvârși o ucidere ca aceasta nedreaptă. Asemenea le-au povestit și câte semne s-au întâmplat în împărăteasca cetate după izgonirea cea nedreaptă a sfântului, adică cutremurul cel mare, care a surpat palatul cel împărătesc și mai toată cetatea; înfricoșata grindină ce a căzut acolo și a făcut atâta pagubă și pierzare cetății; apoi au spus despre statuia de argint a nelegiuitei Eudoxia, care s-a sfărâmat, precum și despre dumnezeiescul foc, care a ieșit din scaunul sfântului și a vătămat biserica; și cum de acolo focul, s-a întors prin minune asupra palatului împărătesc și până la trei ceasuri din zi a ars de tot casa aceea mare și prea frumoasă a singlitului. Atunci tot poporul s-a mâniat și a strigat, zicând: „Cu dreptate este a se prăpădi toată cetatea, de vreme ce a fost izgonit acela, care o ocârmuia și o păzea”.

Pe lângă acestea au povestit încă și reaua pătimire, luările în batjocură, chinurile cu care l-au muncit acei ucigași și fără de omenie ostași care l-au dus în surghiun, pentru care l-a primit tot Răsăritul, ca pe un înger al lui Dumnezeu. Apoi au povestit cum i s-au arătat lui cu minune slăviții Apostoli Petru și Ioan, precum și toate celelalte care au urmat în surghiun, până la fericita lui adormire.

Acestea auzindu-le romanii s-au întristat, dar apoi s-au bucurat. S-au întristat zic, că acei ostași răi și fără de omenie au pricinuit sfântului atâtea chinuri, răutăți, ocări și batjocuri, de care toată lumea s-a îngrozit, dar s-au și bucurat că sfântul, în toate acele chinuri grele și cumplite, a rămas neplecat și neclintit; și a ieșit biruitor strălucit și neînfrânt. Iar mai vârtos papa și împăratul cu totul s-au aprins de dumnezeiasca râvnă și au scris amândoi scrisori, cu multă asprime, mustrând nelegiuirea lui Arcadie.

Deci papa i-a trimis o înfricoșată afurisenie, zicând astfel:

Glasul sângelui dreptului Ioan strigă către Dumnezeu asupra ta, împărate Arcadie, precum de demult sângele lui Abel a strigat asupra lui Cain, ucigătorul de frate; căci în vreme de pace ai ridicat prigoană asupra Bisericii, izgonind pe păstorul și arhiereul ei cel adevărat, cu care împreună chiar pe Hristos Dumnezeu, vai, l-ai izgonit și ai vândut turma lui năimiților arhierei, și nu adevăraților păstori!

Dar eu nu mă întristez pentru Sfântul Ioan, căci fericitul și de trei ori fericitul Ioan, pentru isprăvile lui cele mari și pentru nenumăratele chinuri, pe care cu nedreptate le-a răbdat, a luat moștenire în Împărăția lui Dumnezeu, cu apostolii și cu mucenicii; ci mă mâhnesc pentru pierzarea ta, căci, pentru ca să faci voia unei femei rele și nebune, ai lipsit lumea de învățăturile cele cu miere curgătoare și de viață făcătoare ale lui Ioan de trei ori fericitul.

Pentru aceasta și eu preaumilitul, căruia mi s-a încredințat scaunul verhovnicului, te canonisesc pe tine și pe dânsa și vă îndepărtez de la Sfânta împărtășire a dumnezeieștilor Taine ale lui Hristos. Și care va îndrăzni a vă împărtăși pe voi, să fie caterisit și neiertat; iar dacă voi veți sili pe cineva ca să vă împărtășească, defăimând această apostolească poruncă și așezământ, să fiți ca vameșii și ca păgânii pentru adunarea dreptcredincioșilor. Și să stea păcatul vostru înaintea voastră, iar în ziua dreptei judecăți, când nici una din cele ce sunt ale voastre nu vor putea să vă ajute – nici averile voastre, nici slava, nici stăpânirea și nici însăși vrednicia împărătească –, să vă luați pedeapsa cea cuviincioasă.

Iar pe Arsachie, pe care l-ați pus pe scaunul Sfântului Ioan Hrisostom, pe acesta îl caterisim și după moarte împreună cu toți aceia care s-au împărtășit cu dânsul. Găci în chip prea nelegiuit a luat vrednicia arhieriei, el nevrednicul. Iar pe Teofil, nu numai îl caterisim, ci îl și afurisim, să fie anatematizat și străin de Hristos. Acestea, precum le legăm noi pe pământ, să fie legate și în ceruri, precum se zice în Sfânta Evanghelie”.

Acestea a scris sfințitul Inocențiu. Iar împăratul Onorie a scris și el altă scrisoare, zicând astfel:

Frate Arcadie, nu știu ce lucrare potrivnică și drăcească te-a plecat să te încredințezi unei femei rele și răzvrătite, care te-a îndemnat să faci niște lucruri ca acestea, pe care niciun alt împărat creștin dreptcredincios nu le-a făcut niciodată; și pentru care te osândesc și te prihănesc toți preacuvioșii episcopi cei de aici, că ai scos pe marele arhiereu al lui Dumnezeu, fără judecată, fără socoteală și fără rânduială, din scaunul lui, și l-ai omorât cu chinurile pe care i le-au dat robii tăi cei răi, în nedreptul surghiun, unde l-ai trimis.

Apoi pe arhiereii și slujitorii pe care ți i-a trimis de aici Biserica romanilor, pentru cinstea ta, spre întărirea și adeverirea dreptei judecăți, atâta i-ai defăimat, încât i-ai și închis în temniță, le-ai luat banii ce aveau de cheltuială, încât ei se primejduiau să moară și de foame. N-ai băgat în seamă cât de puțin poruncile apostolești, ci pe cei cuvioși și sfinți, cu necinste i-ai scos din scaunele lor, și cu nedreptate i-ai osândit, în depărtate surghiuniri și în grele munci, iar pe cei nevrednici i-ai hirotonisit. Deci, sârguiește-te frate, nu cu cuvintele, ci cu lucrurile a cinsti pe Dumnezeu și pe oameni prin îndreptarea greșelilor tale; știind că rugăciunile preoților întăresc și îndreptează împărăția noastră”.

Deci Arcadie, primind scrisorile și înțelegând puterea cuvintelor lor, s-a rănit foarte mult de săgețile certării și ale canonisirii; iar somnul cel adânc al trândăviei, care era asupra lui, scuturându-l, căci se deșteaptă sufletele cele trândave de certările cele mai aspre, întâi a pedepsit pe acei care au făcut rău arhiereilor romani, pe unii i-a bătut, iar pe alții i-a omorât și a spânzurat și pe lemne trupurile lor. Iar pe toate rudeniile Eudoxiei, care au ajutat la scoaterea sfântului din scaun, le-a scos din dregătorii și le-a luat toate averile.

Încă nici de a sa femeie nu s-a milostivit nicidecum, ci cu mâinile sale a bătut-o fără milă și a închis-o într-o casă cu defăimare și cu necinste, poruncind ca nimeni să nu meargă la dânsa să o cerceteze și să-i facă vreo mângâiere, astfel că dânsa, din nemăsurată mâhnire și rușine, a căzut în boală grea. Apoi, prinzând pe Mina, Teotechi și pe Ishirion, nepoții lui Teofil, pe Severian al Gabalilor și pe Acachie al Beriei – care se întâmplaseră a fi într-acea vreme acolo în cetate –, i-a legat și i-a trimis cu mare defăimare la papa Inocențiu, scriindu-i și o scrisoare cu multă smerenie pentru dezvinovățirea lui, zicând unele ca acestea:

Eu, o, arhiereule al lui Dumnezeu, nimic n-am știut din cele câte s-au lucrat contra arhiereilor trimiși de la voi. Și după ce m-am înștiințat, am omorât pe aceia care i-au nedreptățit pe ei. Nici de scoaterea marelui Ioan n-am fost vinovat, ci ticăloșii episcopi, care arătând niște canoane ca și cum ar fi bisericești, au primit păcatul asupra necuratelor lor suflete și, crezând lor, am dat acea nedreaptă hotărâre, pentru care aceia mai mult decât noi sunt vinovați. Deci, trimit cuvioșiei tale pe răul Acachie, pe Severian și pe rudeniile răului Teofil și îi voi scrie și lui ca și acela să vină cu sila acolo cât mai degrabă, și îi vei pedepsi după măsura celor îndrăznite și lucrate de dânșii. Iar pe noi ne iartă, prin părinteasca ta iubire de oameni ce ai asupra noastră și să nu ne lipsești de sfințita împărtășire a Preacuratelor și de viață făcătoarelor Taine. Căci și pe fiica ta Eudoxia cu necinste am pedepsit-o și greu am bătut-o, din care cauză a căzut în grele boli și zace la pat. Deci, nu ne pedepsi mai mult, preacinstite părinte, că nici Stăpânul nu osândește de două ori pentru un păcat; mai ales când ne pocăim din toată inima noastră; se cuvine dar, după nemărginita milostivire a preabunului Dumnezeu, să ne ierți și cuvioșia ta”.

Apoi a scris și fratelui său Onorie, deosebit, ca să mijlocească pe lângă papa și să-i trimită iertare.

Deci, primind papa scrisorile lui Arcadie, s-a veselit foarte mult pentru smerenia împăratului și a scris către preacinstitul Proclu, ucenicul Sfântului Ioan Gură de Aur, care era atunci episcop al Cizicului, să meargă la Constantioopol, ca să dezlege pe împărați de afurisenie și să-i împărtășească cu dumnezeieștile Taine; apoi, să țină loc de patriarh, ca un epitrop, până ce va cerceta despre Atic cu de-amănuntul. A scris deosebit iarăși și către Arcadie, înștiințându-l că a primit pocăința lui și că îi va mijloci iertăciune; apoi să poruncească să scrie numele Sfântului Ioan în sfințitele table, și să trimită pe Teofil la Tesalonic, unde avea de gând să meargă și papa, pentru oarecare pricină.

Niște porunci ca acestea cu dragoste primindu-le împăratul și având dorință ca să împlinească fără lipsă toate câte a scris papa, îndată a scris o înfricoșată scrisoare lui Teofil, zicând așa:

Toate marginile lumii le-ai tulburat, cel ce ești decât toți oamenii mai cumplit și cu covârșire preavicleanule, și ai luat de la sine satanicește stăpânirea de loc și n-ai băgat în seamă nici legile bisericești, nici stăpânirea împărătească, de care nu vei scăpa tu, necuvioase. Deci, scoală-te îndată, fără de nicio pricinuire de boală trupească și purcede la Tesalonic, ca să te judece arhiepiscopul Romei”.

Deci Teofil, primind scrisoarea împărătească și văzând poruncile cele înfricoșate ale stăpânitorului, s-a cutremurat foarte. Dar n-a putut să meargă acolo unde i-a scris, căci Dumnezeu a trimis celui cumplit o boală foarte cumplită, și chinuindu-se de împietrirea udului, mărturisea la arătare fapta cea rea pe care a făcut-o sfințitului pătimitor loan Hrisostom, pentru care cu dreptate se pedepsea cel nedrept, până când rău și-a lepădat sufletul cel rău și nelegiuit. Și nu numai atât, ci și alții care s-au unit la surghiunirea Sfântului loan, chinuindu-se în multe feluri de boli trimise de la Dumnezeu și cumplit muncindu-se, rău au murit. Iar mai vârtos ticăloasa Eudoxia a căzut în boala sângelui, și atât a putrezit tot trupul ei, încât a făcut viermi și de vie s-a împuțit ticăloasa, încât a cunoscut că pătimea pentru cele lucrate de dânsa asupra Sfântului loan. Pentru aceea, chemându-l pe dânsul cu glasuri jalnice, a dat înapoi via văduvei și celelalte, pe care cu nedreptate le luase, și astfel a murit cu multă durere.

Dar nici după moarte n-a rămas fără pedeapsă, căci îi sălta mormântul și se clătina, făcând spaimă neasemănată celor ce priveau. Care clătinare și cutremur a ținut 33 de ani, până când s-au adus din surghiun sfintele moaște ale sfântului. Și a lăsat Eudoxia patru fete și anume: Pulcheria, Fulchia, Arcadia și Maria, precum și un fiu, cu numele Teodosie. Deci Arcadie trăind la împărăție 14 ani, s-a săvârșit când era de opt ani Teodosie cel Mic. Iar surorile lui nu s-au măritat, ci Pulcheria ocârmuia împărăția, fiind cu vârsta de 19 ani, până când a venit tânărul în vârsta cea legiuită.

Deci făcându-se împărat Teodosie cel Tânăr (408-450), în Constantinopol era arhiepiscop Sfântul Proclu (434-446), ucenicul Sfântului Hrisostom, care a îndemnat pe împărat și i-a dat multe sfătuiri duhovnicești, ca să trimită oameni cucernici în Comane și să aducă sfintele moaște ale Sfântului loan Gură de Aur, părintele său cel duhovnicesc, spre mângâierea cetății, și pentru ca să înceteze și cutremurarea mormântului, căci până atunci mormântul Eudoxiei încă tremura.

Ascultând împăratul Teodosie sfătuirea cea folositoare a patriarhului, a trimis oameni îndemânatici și cucernici, pentru acest lucru, care nu în puține zile ajungând în Comane și sosind la biserica Sfântului Mucenic Vasilisc, au întrebat pe locuitorii cei de acolo ca să le arate mormântul sfântului și să ia moaștele. Iar ei auzind că se lipsesc de o vistierie neprețuită ca aceasta, peste măsură s-au întristat și s-au amărât; însă n-au îndrăznit a se împotrivi poruncii împărătești, ci i-au dus la mormântul fericitului.

Și ridicând piatra ca să scoată afară toate sfintele moaște, acestea s-au făcut nemișcate, o, minune, și n-au putut atâția oameni să le miște din loc. De aceea s-au întors trimișii la împărat, propovăduind în toată cetatea această minune. După aceea, împăratul și toți cei mai cucernici ai cetății au făcut mai întâi rugăciuni de obște către Domnul ca să-i învrednicească, ca un milostiv, să dobândească pe cel dorit.

După aceea iarăși a trimis împăratul cu multă evlavie pe aceiași soli, ca să aducă pe sfântul; către care a scris și o rugăciune în chip de epistolă într-acest fel:

Către dascălul cel a toată lumea și patriarhul Ioan Hrisostom, scrie împăratul Teodosie. Eu socotind, nu din necredință, ci din neștiința și neluarea-aminte a mea că cinstitele moaște se află ca și trupurile celorlalți oameni, neîmpărtășite de dumnezeiescul dar, am trimis să le aducă cum s-ar întâmpla, fără cuviincioasa evlavie; pentru aceasta, cu dreptate n-am dobândit aceea, pentru care m-am sârguit. Deci, acum iarăși scriu către sfințenia ta, ca și cum ai fi viu, această rugăciune, cerând să ne ierți pentru necunoștința cea mai dinainte și să binevoiești a veni cu pace într-ale tale, ca să te primească cu multă dorire și osârdie fiii tăi, căci dorim foarte mult să dobândim iertare păcatelor prin rugăciunile tale cele bine primite”.

Deci, luând trimișii cartea cea de rugăciune, au plecat la drum. Și ajungând la locul unde erau moaștele sfântului, au făcut precum le-a poruncit împăratul și prăvălind piatra de pe mormânt, au văzut iarăși o altă minune: adică a ieșit din mormânt o lumină negrăită cu multă strălucire și o bună mireasmă neasemănată, în care sfântul nu se arăta ca un mort, ci strălucit la față, plin de veselie. Apoi, îndată s-a dat de bunăvoie și fără de împiedicare l-au ridicat. Atunci s-au făcut multe minuni către cei ce l-au sărutat cu credință. Iar mai ales era acolo un om șchiop, în mijlocul mulțimii celei adunate, care cu multă osteneală făcând loc, a apropiat de picioarele lui haina sfântului și îndată s-a tămăduit.

Deci punând sfintele moaște în sicriul poleit cu aur, pe care îl aduseseră, au pornit la drum cu sârguință, petrecându-le cu cântare de psalmi, cu făclii și cu tămâieri. Iar când era să se apropie de o cetate sau de vreun sat, ieșea spre întâmpinare tot poporul și astfel îl petrecea fiecare cetate, spre cealaltă, până ce au ajuns la Calcedon. Și auzindu-se în cetatea împărătească de venirea sfintelor moaște, toți au alergat, tineri și bătrâni, cu multă dorire, ca să-l întâmpine precum se cădea. Și s-a umplut toată marea de corăbii, încât se părea ca un pământ uscat. Deci a mers și patriarhul Proclu cu împăratul, având osebită corabie, împodobită și plină de aromate binemirositoare, pentru mult pătimitoarele și mult cinstitele moaște.

Atunci s-a făcut furtună mare și toate caicele și luntrele s-au risipit, unele la un loc, altele în alt loc, precum le mâna vântul; numai corabia aceea pe care o aveau pregătită pentru sfintele moaște, n-a putut vântul s-o zbuciume, nici s-o abată într-altă parte, ci alerga împotriva valurilor, ca și cum ar fi fost însuflețită și cu simțire; și, o, minune, că alergând spre pământ, s-a dus la via văduvei și a stat acolo așteptând sfintele moaște. Zic despre văduva aceea, pentru care părintele văduvelor și părtinitorul sărmanilor cel prea cald, a băut paharul umilinței, care pe aceia care îl beau, îi face părtași ai fericirii celei cerești.

Vezi, o, omule, cum pietrele și lemnele sprijină și ajută păstorului celui cuvântător? Vezi cum chiar cele nesimțitoare și necuvântătoare prihănesc fapta cea necuvântătoare și nedreaptă a celor cuvântători, care au făcut-o asupra celui drept? Dar acestea s-au întâmplat astfel cu dumnezeiască și negrăită iconomie. Și atunci iarăși s-a făcut liniște adâncă în mare și iarăși s-a umplut marea de corăbii și de caice, ca și mai înainte. Iar când aceia care aduceau cinstitele moaște au ajuns la locul unde era via văduvei, corabia cea împodobită și pregătită pentru sfântul s-a plecat de la sine înspre aceia, în chip minunat, și chema în chip negrăit sfintele moaște. Mare ești Doamne și minunate sunt lucrurile Tale!

Apoi, punând cinstitele moaște în corabia cea pregătită, împăratul avea dorire a merge la palatul împărătesc, dar precum se vede, n-a voit Sfântul Hrisostom, și fiindcă Helespontul cel repede curgea împotriva lor, de aceea s-au dus la biserica Sfântului Apostol Toma, care se numește Amantiu, precum a iconomisit dumnezeiasca pronie. Deci, intrând în biserică sfintele moaște, împăratul și-a luat de pe cap coroana cea împărătească, pentru smerenie, și, închinându-se, a sărutat frumoasele și evangheliceștile picioare ale marelui Ioan și le-a udat, ca și păcătoasa pe ale lui Hristos, cu prea fierbinți lacrimi, cu plângeri din inimă și cu tânguiri, cerând milă și iertare pentru maica sa și zicând astfel:

Iartă, o, sfinte al lui Dumnezeu, fărădelegea aceleia care te-a nedreptățit, milostivește-te spre dânsa, o, preamilostivule; și precum când trăiai tu, ai împrăștiat și ai izgonit departe de fiii tăi patima pomenirii de rău, cu toată puterea, astfel și acum, urmând adâncul nepomenirii de rău, iartă fărădelegea maicii mele; și ca semn că te-ai milostivit spre dânsa și ai iertat-o, fă să înceteze tremurarea mormântului”.

Astfel s-a rugat binecredinciosul și preacucernicul împărat Teodosie, Iar cuviosul i-a ascultat rugăciunea lui, și ca o vistierie și dascăl al milostivirii s-a milostivit spre cea nemilostivă și a oprit cutremurul mormântului ei. Deci, au făcut priveghere de toată noaptea în biserica aceea, preamărind pe Domnul și pe sfântul Lui.

Apoi l-au dus în biserica cea mare pe sfântul și, punându-l în dumnezeiescul scaun, au făcut și acolo asemenea doxologie, ca și mai înainte; apoi au pus în careta împărătească cinstitele și sfintele moaște și s-a suit în caretă și patriarhul Proclu. Iar împăratul, clericii, tot sfințitul sobor și tot singlitul mergeau înainte cu lumânări și cu tămâieri. Iar toată cheltuiala a făcut-o împăratul cu neasemănată dărnicie, dând la toată mulțimea făclii cu îndestulare. Și era adunată toată cetatea, încât umplea toate drumurile, ulițele, casele, fiind ca albinele mulțime nenumărată. Iar aerul, de mulțimea aromatelor, tămâierilor și a mirurilor ce se vărsau, era atât de bine mirositor, încât se arăta ca un rai. Și atâta cinste i-au făcut, încât, precum spun alții, altă dată nu s-a făcut altui om, nici vreunui împărat, nici vreunui patriarh sau altuia dintre sfinți.

Deci, cu astfel de cinste l-au dus la sfânta biserică a Sfinților Apostoli, ca pe un alt apostol al lui Hristos, împăratul mergând înainte, preoții lăudându-l și boierii binecuvântându-l, iar popoare nenumărate închinându-se și dănțuind dănțuire prăznuitoare și a toată lumea. Și nu numai oamenii, ci și rândurile sfinților și cetele îngerilor socotesc că s-au adunat și împreună au petrecut cinstitele moaște ale aceluia care era de o râvnă și de un cuget cu dânșii. Iar când au așezat pe sfântul în scaunul cel arhieresc, toți au strigat cu mare glas către bunul păstor, zicând: „Ia-ți scaunul tău, sfinte”.

Atunci și nepomenitorul de rău Ioan, deschizându-și gura cea de aur izvorâtoare și mișcându-se, buzele cele de miere curgătoare, o, minunile Tale, Hristoase împărate, a strigat: „Pace tuturor, dragoste și milă să fie la tot poporul și Eudoxiei iertare!”. Cine a văzut, sau cine a auzit din veac o minune înfricoșată ca aceasta? Trup mort după 33 de ani, care avea dezlegate organele, să sloboadă glas deslușit și bine grăitor! Cu adevărat drepții în veci sunt vii, deși cei fără de minte socotesc ieșirea lor pedepsire.

Acest mântuitor glas, care ca din cer a ieșit din gura cea de foc purtătoare și cu totul aurită, a unit Biserica, care era dezbinată mai înainte; pe cei rău credincioși i-a povățuit la credința cea dreaptă, pe cei binecredincioși, mai întemeiați i-a făcut, iar pe cei ce vrăjmășeau și urau pe sfântul, în dragoste negrăită i-a prefăcut. Și ca să zic pe scurt, pe toți i-a adunat și într-o glăsuire și unire i-a adus. Apoi, au pogorât sfintele lui moaște și le-au pus în mijlocul bisericii, ca să le sărute tot poporul, spre sfințirea sufletelor lor. Și atâta se înghesuiau și se călcau unii pe alții, și, o, minune, că nimeni nu s-a vătămat din acea înghesuire; căci cum ar fi fost cu dreptate să se vatăme cei ce se înghesuiau pentru credința către sfântul, care și pe cei acum vătămați, de tot felul de vătămare i-a izbăvit?

Deci după ce au săvârșit cântarea de laudă și acolo, împăratul și patriarhul au ridicat pe sfântul, l-au dus în Sfânta Sfintelor și l-au pus în părțile de-a dreapta, în 27 ale lunii ianuarie. După așezarea cinstitului trup, au adus niște oameni cucernici pe un bolnav, care avea mâinile și picioarele veștejite, care nicidecum nu se mișcau, că atât de subțiri și de neputincioase erau, încât se vedeau ca niște trestii, fiind numai pielea și oasele. Și îndată ce s-a apropiat de mormânt, mai înainte de a ruga pe sfântul, s-a tămăduit minunat și umbla fără împiedicare și cu mâinile lucra.

Această veste a străbătut în toată cetatea, numai într-o zi, și se adunau toți bolnavii și își luau sănătatea cea dorită, slăvind pe Dumnezeu; apoi, mulțumind sfântului, se întorceau bucurându-se. Și nu numai atunci, ci și până astăzi, toți care se apropie de mormântul lui cu credință, orice boală ar avea, cu sufletul sau cu trupul, îndată capătă dorita vindecare.

Astfel preamărește Dumnezeu pe robii Săi și aici în lumea aceasta și în ceea ce va să fie îi face moștenitori ai împărăției Sale. Pe care, facă-se ca noi toți s-o dobândim întru Hristos, Domnul nostru, Căruia se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.