Cuviosul și de Dumnezeu purtătorul Patapie din Teba este un părinte al pustiei care a trăit în deşertul kemetian în Egipt în prima jumătate a secolului al V-lea.
Moaștele sale sunt neputrezite până astăzi și pot fi închinate la mănăstirea sfântului din Loutraki (Grecia).
Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă se face la data de 8 decembrie.
Sf. Patapie s-a născut în anul 380 în orașul Teba din Egipt.
Tatăl lui era guvernatorul regiunii și urmașul unei binecunoscute familii egiptene.
El și soția lui erau creștini evlavioși și l-au îndrumat pe fiul lor în citirea Scripturii.
Când Patapie a ajuns la vârsta potrivită, părintii lui i-au adus profesori reputați din Alexandria, capitala Egiptului, pentru a-l instrui în domeniul științelor, matematicii, filosofiei și retoricii.
Datorită educației sale, a înțeles repede cât de trecătoare era viața din lumea aceasta și s-a simțit atras de viața ascetică.
În acest sens a fost inspirat mai ales de Clement, Atanasie și Origen.
Tatăl său l-a dus și la Școala catehetică din Alexandria, unde a fost profund influențat de un profesor orb, pe nume Didim (1).
Didim l-a inspirat și mai mult în dorința lui de a urma calea ascezei.
Când și-a terminat studiile, Patapie s-a întors la Teba, unde a aflat că tatăl lui murise.
Dorindu-și să urmeze o viață aspră a monahilor, a plecat atunci în pustia egipteană, unde a devenit binecunoscut pentru nevoințele lui.
Pentru că faima lui se răspândise, iar el nu mai avea pace în pustie, a plecat la Constantinopol în anul 428.
În timpul călătoriei, l-a întâlnit pe ucenicul său, Șenuta, care pe vremea aceea era vâslaș.
S-au oprit la Corint, unde au rămas vreme de șapte ani la un schit.
În anul 435, Patapie a plecat de la schitul său din munți, continuându-și drumul spre Constantinopol.
L-a luat cu el pe de-acum monahul Șenuta.
Când au ajuns la Constantinopol, cei doi s-au dus, fără să spună cine erau, la Mănăstirea Maicii Domnului din Vlaherne, unde au primit o chilie din cele construite chiar în zidul de apărare a orașului.
Rămânând necunoscuți celorlalți, Patapie și ucenicul său și-au reluat nevoințele, petrecându-și vremea în posturi aspre, privegheri și rugăciuni, ca niște monahi de rând.
A devenit făcător de minuni, vindecând pe mulți de bolile lor.
A trecut la Domnul în anul 463, la vârsta de 83 de ani și a fost înmormântat de ucenicii săi în Biserica Sf. Ioan Botezătorul din Petra, Constantinopol, biserică ce s-a aflat mai târziu sub protecția familiei imperiale a Paleologilor, și mai ales a Sfintei Ipomoni, mama ultimului împărat al Bizanțului, Constantin Paleologul.
După adormirea Sfântului, Biserica a strâns și păstrat cu grijă istoria vieții și a sfintelor sale moaște.
La o mie de ani după adormirea Sfântului, când Constantinopolul a fost cucerit de turci, moaștele sfântului au fost luate din biserică și duse la micul schit săpat în stâncă din Corint, după cum sfântul o și ceruse când era încă în viață.
Trupul sfântului a fost ascuns în spatele peretelui de apus al peșterii, înaintea iconostasului și a capelei construite acolo.
La începutul secolului al XX-lea, un preot din zonă, Pr. Constantin Sosanis, a descoperit moaștele sfântului ascunse în perete.
Pr. Constantin, care slujea de obicei în această capelă, era un om neobișnuit de înalt, și din această pricină a hotărât să facă unele modificări ale capelei.
Cu o seară înainte să înceapă lucrările la zidul de apus, Pr. Constantin a visat că a venit la el un monah care l-a prevenit: „Fii atent când o să spargi peretele, căci eu mă aflu de cealaltă parte.
Sunt Sfântul Patapie Egipteanul.
A doua zi, trupul sfântului a fost descoperit: ținea la piept o cruce mare de lemn, un sul de pergament pe care era scris numele său, iar moaștele erau acoperite cu niște frunze mari, încă verzi, de parcă atunci ar fi fost culese.
După descoperirea moaștelor sale, Sfântul s-a arătat mai multor oameni în vis sau în vedenie, cerându-le să-l viziteze la “casa lui din Loutraki”.
Este cunoscut mai ales ca vindecător de cancer, săvârșind minuni în întreaga lume.
Mănăstirea „Sfântul Patapie”
Moaștele sfântului au fost descoperite în anul 1904.
Trupul său răspândea o bună mireasmă.
Mulți vizitatori au luat bucăți din moaștele sfântului, dorind să le păstreze pentru sine, însă sfântul li s-a arătat în vis, cerându-le să le aducă înapoi, ceea ce au și făcut.
Pentru a le ocroti de asemenea profanări, cu permisiunea autorităților bisericești, pr. Constantin Sousanis a luat moaștele Sf. Patapie din peșteră și le-a păstrat o vreme în casa lui din Loutraki.
În anul 1952, Pr. Nectarie, un preot din Soinikismos, în Corinth, a întemeiat o mănăstire în locul unde se găsea peştera unde fuseseră găsite moaştele sfântului, iar moaştele Sf. Patapie au fost reaşezate în peşteră.
Începând din anul 1952 până în 1963, stareță a fost monahia Singlitichia.
Următoarea stareță a fost monahia Patapia, care a ajutat foarte mult la construcția mănăstirii, dar aceasta a demisionat, din cauza unor probleme de sănătate, în 1970.
Actuala stareță este sora Isidora.
Pomenirea Sf. Patapie se face pe 8 decembrie, iar pomenirea aflării moaștelor sale se face în marțea Săptămânii Luminate (în amintirea zilei în care au fost găsite).
Sfântul a săvârșit multe minuni, ajutând pe mulți bolnavi, familii și persoane aflate în diferite necazuri.
Mănăstirea Sf. Patapie se găsește la Loutraki, un oraș-stațiune, la o oră de Atena.
Sfintele Moaște sunt așezate într-o raclă de lemn, în partea din spate a peșterii.
Imnografie
Troparul Sfântului Cuvios Patapie
Glasul al 8-lea:
Îndreptătorule al Ortodoxiei, învățătorule al dreptei cinstiri de Dumnezeu și al curăției și luminătorule al lumii, podoaba călugărilor cea de Dumnezeu insuflată, Patapie înțelepte, cu învățăturile tale pe toți i-ai luminat. Alăută duhovnicească, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.
Alt Tropar (glasul al 8-lea):
Întru tine, Părinte, cu osârdie s-a mântuit cel după chip; căci luând Crucea, ai urmat lui Hristos; și luptând, ai învățat să nu se uite la trup, căci este trecător; ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta și cu îngerii se bucură, Cuvioase Părinte Patapie, duhul tău.
(Audio) Troparul Înainteprăznuirii Sfintei Ana și a Sfântului Cuvios Patapie (în limba greacă)
Biserica ta, sfinte, având-o popoarele lăcaș de sănătate duhovnicească, cu osârdie venind la ea, cer ca să ia vindecare de greșeli cu rugăciunile tale. Că te-ai arătat ocrotitor tuturor celor ce sunt în nevoi, Patapie cuvioase.
Icos:
Sicriul tău înțelepte izvorăște tămăduiri tuturor, din care luând credincioșii, se mântuesc de multe neputințe ale sufletelor și ale trupurilor; care și eu ticălosul le-am dobândit, scăpându-mă de cei ce mă necăjesc; și pentru aceasta laud acum folosința ta și vestesc luminat, cum întâmpini pe cei ce sunt în nevoi, și mântuești de ispite pe cei ce vin la tine cu căldură. Dă-mi dar putere ca să te laud pe tine; că tu tuturor celor din nevoi te-ai arătat folositor, Patapie cuvioase.
Note
1 - Acesta este acel Didim despre care Sf. Antonie cel Mare a zis: „Nu te jeli pentru că ești lipsit de ochii trupești, căci aceștia sunt buni doar pentru muște și țânțari. Ar trebui să te bucuri că ai ochii cei duhovnicești și că vederea ta cea dinlăuntru s-a deschis către Dumnezeire și către frumusețea cea cerească”.
Sfântul Cuvios Patapie (380 – 463) – foto preluat de pe doxologia.ro
În părțile Egiptului este o cetate ce se numește Teba, care o înconjură și o adapă fluviul Nil. Acolo s-a născut acest fericit Patapie, din părinți creștini, fiind crescut în bună credință și în frica Domnului. Venind în vârstă desăvârșită, a trecut cu vederea deșertăciunea lumii acesteia și, lăsând casa, părinții și prietenii, s-a făcut monah. Ducându-se în pustia Egiptului, viețuia după Dumnezeu, nevoindu-se cu postul, cu rugăciunea și cu multe feluri de osteneli monahicești și pustnicești. Făcându-se vestit și începând a veni mulți oameni la dânsul și a-l lăuda pentru viața cea plină de fapte bune și fiind supărat că i se tulbura liniștea – căci era lăudat de gura oamenilor – din această pricină lăsând părțile Egiptului, a venit la Constantinopol. Aici, făcându-și o colibă aproape de Vlaherna, lângă zidul cetății, s-a închis într-însa și se odihnea acolo, ca în pustie, neștiut de nimeni, afară numai de singurul Dumnezeu, Care știe pe cei ce sunt ai Săi, vorbind cu El prin neîncetata rugăciune.
Dar precum nu poate cetatea a se ascunde, stând pe vârful muntelui, așa și omul cel cu fapte bune, care a venit într-o desăvârșită sfințenie. Pentru că Dumnezeu preamărește pe cei ce-L preamăresc pe El și descoperă pe cei ce s-au umplut de darul Său și pentru folosul altora. Deci și acest desăvârșit întru sfințenie, care era îmbogățit cu darul facerii de minuni, descoperindu-se și preamărindu-se de Dumnezeu, a fost aflat că o comoară ascunsă în țarină. Căci un tânăr oarecare dintre creștini, fiind orb din naștere și povățuit fiind prin rânduiala lui Dumnezeu a venit la coliba Cuviosului părinte Patapie, și l-a rugat pe fericitul să mijlocească la Dumnezeu pentru dânsul să i se dea vederea ochilor, ca văzând făptura să vie în mai desăvârșită cunoștință a Făcătorului și să-L preamărească. Iar cuviosului, văzând credința tânărului, i s-a făcut milă de dânsul dar nu îndrăznea, ca un smerit cugetător, să facă o lucrare ca aceasta, socotindu-se nevrednic. Apoi, ca să-i vadă și socotința lui, a zis: „Ce lucru minunat ai cunoscut la mine și de ce ceri un lucru pe care nu poate altul să-l săvârșească fără numai singur Ziditorul lumii Cel Atotputernic?”. Iar tânărul a strigat cu jale, rugându-se cu lacrimi și cu cuvinte smerite, spunând că crede fără îndoială căci poate să-i dea vindecarea cea dorită, ca o slugă adevărată a lui Hristos.
Cuviosul a zis către dânsul cu credință: „În numele lui Iisus Hristos, care dă orbilor vedere și morților viață, vezi!”. Atunci îndată s-au deschis ochii orbului celui din naștere și vedea luminat, slăvind și mulțumind lui Dumnezeu. Tânărul acela era cunoscut multora, care, văzându-l că are vedere, se minunau și-l întrebau cum a văzut; iar el nu tăinuia pe făcătorul de minuni și făcătorul său de bine, prin care a luat de la Dumnezeu vederea. Deci a ieșit veste în popor despre acea minune a cuviosului și de atunci mulți au început a veni la dânsul, învrednicindu-se de rugăciunile lui.
Un vestit bărbat din Constantinopol zăcea de boala hidropicei și era trupul lui foarte umflat, pentru care multă avere cheltuise omul acela pe la doctori căutând tămăduire, dar nedobândind-o. Auzind despre Sfântul Patapie, a poruncit să-l aducă la dânsul și a rugat pe sfântul, ca, prin darul cel tămăduitor pe care l-a primit de la Dumnezeu, să-i vindece boala trupului său. Iar doctorul cel fără de arginți, mai întâi a făcut rugăciune cu sârguință către Dumnezeu pentru dânsul, apoi l-a însemnat cu semnul Crucii și l-a uns cu untdelemn sfințit. Atunci îndată toată răutatea ce era în trupul lui a ieșit și s-au curățit toate cele dinăuntrul lui, făcându-i-se tot trupul sănătos.
Un alt tânăr oarecare pătimea cumplit, fiind muncit de un diavol care îl izgonea prin munți și prin pustietăți, trântindu-l în foc și în apă ca să-l piardă, aruncându-l de pe înălțimile munților în prăpăstiile văilor, bătând și sfărâmând tot trupul lui, încât acum l-ar fi pierdut pe el, de nu ar fi păzit Dumnezeu zidirea Sa de pierderea cea desăvârșită; căci El înfrânează toată puterea vrăjmașului cea cu totul înrăutățită. Odată ducându-l diavolul pe tânărul acela spre țărmurile mării, cu mare pornire, pentru ca să-l arunce în noian și să-l înece, a întâlnit în drum pe Cuviosul Patapie, care, prin porunca lui Dumnezeu, ieșea din colibă sa ca să libereze făptura cea zidită după chipul Lui, din robia vrăjmașului. Iar diavolul, văzând de departe pe fericitul, a început a se apropia către dânsul sărind, întorcându-și ochii, spumegând, scrâșnind din dinți și îngrozindu-l cu ucidere; apoi, apropiindu-se de Sfântul Patapie, a strigat: „O, nevoie! o! primejdie, ce este aceasta? Și aici iarăși este omul acesta? Ce voi face, unde mă voi duce, unde voi mai viețui de acum, mult ostenindu-mă și abia aflîndu-mi locașul acesta? Iată acum cu nevoie mă izgonește dintr-însul; cu adevărat înfricoșat ești Nazarineanule, cu adevărat înfricoșat și pretutindeni peste toți este stăpânirea Ta. Deci unde mă voi duce, ori în pustie, ori în cetate, sau unde Tu nu ești de față, că numai cu semnul Crucii și prin numele Tău mă izgonești; căci sunt biruit și izgonit”.
Acestea zicând necuratul, arunca pe tânărul în sus. Iar făcătorul de minuni Patapie, făcând semnul Crucii cu mâna în văzduh, a certat duhul, zicând: „Ieși, duh necurat, ieși, du-te departe în pustie! Hristos îți poruncește aceasta prin mine, a cărui putere chiar și nevrând ai mărturisit-o”. Acestea zicând sfântul, diavolul a aruncat pe tânăr la pământ și a ieșit dintr-însul pe gură ca un fum. Iar tânărul, viindu-și în simțiri, plângea de bucurie și mulțumea mai întâi lui Dumnezeu, apoi și Cuviosului Patapie, pentru izbăvirea să de duhul cel necurat.
O femeie oarecare avea o vătămare nevindecată la pieptul său și acum, deznădăjduită fiind de doctori și înmulțindu-se cumplita ei durere, a venit la Cuviosul Patapie și căzând la picioarele lui, cu multă tânguire și rugăminte, cerea tămăduire. Iar sfântul însemnând rana cu semnul Crucii, îndată a vindecat-o.
Acestea și multe alte minuni făcând, Cuviosul părintele nostru Patapie a sosit la fericitul său sfârșit și, în adânci bătrâneți, a trecut către Dumnezeu, Căruia bine i-a plăcut. Apoi a fost îngropat cu cinste în biserica Mergătorului Înainte, întru slava lui Hristos Dumnezeul nostru, Celui preamărit întru sfinții Săi, Căruia, împreună cu Părintele și Duhul Sfânt, I se cuvine cinste și închinăciune în veci. Amin.
Sfântul Ierarh Pavel Mărturisitorul, arhiepiscopul Constantinopolului
Cel între sfinți, părintele nostru Pavel Mărturisitorul sau Pavel I al Constantinopolului a trăit în secolul al IV-lea și a slujit ca Arhiepiscop al Constantinopolului (337-339, 341-342, 346-351). Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă se face pe 6 noiembrie.
Arienii, susținuți de împăratul din răsărit, s-au revoltat la alegerea lui Pavel în acest scaun. Împăratul Constanțiu al II-lea (fiul și urmașul lui Constantin cel Mare) a ținut un sinod care l-a alungat pe Pavel și a ales în locul lui pe Eusebiu de Nicomidia.
La rândul lui, Eusebiu i-a alungat la Roma pe ceilalți episcopi ortodocși. La moartea lui Eusebiu, Pavel s-a reîntors la Constantinopol.
Deși a fost primit cu multă căldură de popor, împăratul Constanțiu l-a exilat din nou la Roma. Împăratul apusean, Constans, l-a trimis pe Pavel la Constantinopol cu o scrisoare de amenințări către omologul său răsăritean, ceea ce a dus la reinstalarea lui Pavel ca arhiepiscop.
După asasinarea lui Constans într-o lovitură de palat (în anul 350), Pavel a fost din nou exilat, dar de data aceasta la Cucusus în Armenia. Acolo, în timp ce slujea Sfânta Liturghie, arienii au venit și l-au ștrangulat cu omoforul.
În 381, împăratul Teodosie cel Mare a adus moaștele Sfântului Pavel la Constantinopol. Aproape o mie de ani mai târziu, în 1326, acestea au fost din nou mutate, de data aceasta la Veneția.
Imnografie
Troparul Sfântului Ierarh Pavel Mărturisitorul, Patriarhul Constantinopolului
Glasul al 3-lea:
Pentru mărturisirea…
Pentru mărturisirea dumnezeieștii credințe ca alt Pavel pe tine Biserica te-a arătat râvnitor între preoți. Strigă împreună cu tine și Abel și sângele cel drept al lui Zaharia. Părinte Cuvioase, pe Hristos Dumnezeu roagă-L să ne dăruiască nouă mare milă.
Condacul Sfântului Ierarh Pavel Mărturisitorul, Patriarhul Constantinopolului
Glasul al 2-lea:
Căutând cele de sus…
Luminând pe pământ, ca o stea din cer luminătoare luminezi acum Biserica cea a toată lumea, pentru care și pătimind, sufletul tău, Pavele, ți-ai pus, și ca al lui Zaharia și al lui Abel lămurit strigă sângele tău către Domnul.
Viața Sfântului Ierarh Pavel Mărturisitorul, Patriarhul Constantinopolului
Sf. Ier. Pavel Mărturisitorul, patriarhul Constantinopolului (Secolul al IV-lea) – foto preluat de pe doxologia.ro
Când Constantie, fiul marelui Constantin, ținea sceptrul împărăției grecești, arienii au ridicat prigoană asupra celor binecredincioși, având ajutor pe împăratul, care era amăgit de același eres al lor. În acea vreme Biserica lui Hristos era în mare tulburare și necaz, având puțini stâlpi care o întăreau. Căci Sfântul Atanasie al Alexandriei, apărătorul cel mai mare al Ortodoxiei, era izgonit din scaunul său, iar Sfântul Alexandru, Patriarhul Constantinopolului, își schimbase viața aceasta vremelnică pe cea veșnică.
Când era să moară fericitul Alexandru, oile cele cuvântătoare au înconjurat patul păstorului și-l întrebau: „Părinte, cui ne lași pe noi, fiii tăi? Cine ne va fi nouă păstor în locul tău, care să meargă pe urma ta și să îndrepteze bine Biserica lui Hristos?”.
Atunci patriarhul Alexandru a pus înaintea lor doi bărbați: pe fericitul Pavel, de neam din Tesalonic, care era preot, și pe Macedonie, diaconul. Apoi a zis către dânșii: „Dacă voiți să aveți păstor învățat, strălucind cu faptele cele bune, alegeți pe Pavel; iar dacă voiți numai cu chip frumos și cinstit cu înfrumusețările din afară, să alegeți pe Macedonie”. Acestea zicând către oile sale pururea pomenitul patriarh Alexandru, s-a dus către Domnul.
Apoi făcându-se adunare și sfat pe care din cei doi să-i ridice la scaunul patriarhiei – Pavel sau Macedonie -, era neînțelegere în adunare, adică între cei dreptcredincioși și între arieni, care erau mulți acolo. Dreptcredincioșii voiau pe fericitul Pavel, iar arienii mai mult pe Macedonie. Însă a biruit partea celor dreptcredincioși și a fost ales ca patriarh Sfântul Pavel, în Biserica Sfintei Irina.
Deci, suindu-se pe scaun, a început a paște bine turma cea încredințată lui. Iar împăratul Constantie nu era atunci în Constantinopol, ci în Antiohia, și se făcuse alegerea fără dânsul; de aceea nu voia pe fericitul Pavel. Iar când s-a întors împăratul din Antiohia la Constantinopol, a început a se mânia asupra sfântului patriarh, că se suise fără voia lui pe scaunul arhieresc. Apoi, fiind îndemnat de arieni, a adunat un sobor nedrept și a depus din scaunul patriarhal pe Sfântul Pavel, care era nevinovat și curat cu inima, iar Bisericii lui Hristos de mare folos. Căci și cu înțelepciunea și cu viața, acest fericit părinte era lumina lumii și strălucea în Biserică ca o stea de dimineață în mijlocul norilor.
După detronarea lui, împăratul a pus patriarh pe Evsevie din Nicomidia și iarăși s-a dus în Antiohia. Dar Evsevie fiind eretic, a început a tulbura Biserica cu învățăturile sale cele nedrepte și a o întuneca cu eresul. Deci se sârguia cu toată puterea să șteargă din mărturisirea de credință cuvântul omousion, adică de o ființă, ca să nu se citească cuvintele acestea: născut iar nu făcut, Cel de o ființă cu Tatăl. Căci răucredinciosul nu mărturisea pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a fi deopotrivă cu Dumnezeu Părintele.
Fericitul Pavel, după detronarea sa, s-a dus la Roma, căci atunci Biserica Romei era în bună credință și papa ținea credința cea dreaptă. Deci, mergând Sfântul Pavel la Roma, a aflat acolo pe marele Atanasie și pe alți episcopi, care erau izgoniți de Evsevie și a rămas împreună cu dânșii. Dar Evsevie, voind ca nici Roma să nu dea pace lui Atanasie și lui Pavel, a scris papei Iuliu al Romei; iar acesta, luând scrisoarea de la Evsevie, a cunoscut în ea mincinoasa clevetire a slujitorilor celor nevinovați ai lui Dumnezeu. Apoi a sfătuit pe Atanasie, pe Pavel și pe ceilalți episcopi, să se ducă la scaunele lor. După aceea a scris către episcopii Răsăritului să-i primească cu dragoste și să nu-i împiedice a-și lua scaunele.
Episcopii, plecând din Roma, au mers fiecare la Biserică sa și au trimis celor ce-i scoseseră pe dânșii, scrisorile pe care le aduseseră de la papă. Iar aceia primindu-le, iarăși se nevoiau să acopere dreptatea cu minciuna și au gândit să adune sobor în Antiohia; iar lui Papa Iuliu se sârguiau a-i răspunde prin scrisoare. Însă Evsevie n-a reușit aceasta, căci a murit cu puțină vreme mai înainte. Iar poporul cel dreptcredincios care era în Constantinopol, primind pe Pavel cu bucurie, l-a dus în biserică. Însă cei ce erau de credința cea rea a lui Arie, văzând că după moartea episcopului lor, Evsevie, cei binecredincioși iarăși au ridicat pe fericitul Pavel la scaunul arhiepiscopiei, s-au adunat în altă biserică și și-au ales episcop pe rău credinciosul Macedonie. Și era atunci tulburare mare în cetate, încât mulți au murit în războaie și în certurile ce se făceau. Apoi a ajuns aceasta și la urechile împăratului Constantie, când era în Antiohia.
Trimițând el pe voievodul Ermoghen în părțile Traciei, i-a poruncit să izgonească pe Pavel din Biserică. Și, venind Ermoghen în Constantinopol, a tulburat toată cetatea, silind pe popor să izgonească pe Sfântul Patriarh Pavel. În această mare tulburare, poporul se împotrivea lui Ermoghen, voievodul. Dar el a vrut ca, cu puterea mâinilor ostășești să izgonească pe Pavel. Atunci, mulțimea poporului cu mare mânie pornindu-se asupra lui, i-a ars casa cu foc, iar pe dânsul l-au ucis.
Auzind împăratul Constantie despre uciderea voievodului Ermoghen, a mers degrabă din Antiohia în Constantinopol și a izgonit pe fericitul Pavel din Biserică și din cetate. Iar pe popor s-a mâniat foarte, căci nu numai pe Pavel l-a primit fără poruncă lui ci și război și tulburare a ridicat pentru dânsul și au murit mulți, ucigând și pe voievod. De aceea a retras jumătate din dăruirea împărătească, pe care tatăl său, binecredinciosul Împărat Constantin, o făcuse cetății. Și dăruirea aceea consta în opt mii de pâini, care se dădeau în fiecare zi. Deci a retras de la cetate patru mii, iar pe Macedonie, luptătorul împotriva Duhului Sfânt, așezându-l episcop al cetății, iarăși s-a dus în Antiohia.
Atunci, fericitul Pavel, plecând către părțile Apusului și venind la dreptcredinciosul Iuliu, Papă al Romei, i-a spus toate ce i s-au întâmplat, precum și împăratului Constans. Iar împăratul Constansa făcut scrisoare către fratele său Constantie, la fel a făcut și papa, că Pavel să fie primit în scaunul său, ca un binecredincios. Deci, luând el scrisoarea de la împărat și de la papă, s-a dus la Constantinopol și a fost primit cu mare bucurie de cei credincioși. Iar scrisorile cele aduse de la Roma, le-a trimis printr-un om însemnat în Antiohia, la împăratul Constantie. Acesta însă a nesocotit scrisoarea fratelui său și s-a mâniat și mai mult asupra fericitului Pavel, pentru că iarăși, fără poruncă lui, a primit scaunul. Apoi, degrabă a trimis poruncă la Constantinopol lui Filip eparhul, poruncindu-i să-l dea jos pe Pavel din scaun și să-l izgonească, și iarăși să pună pe Macedonie.
Filip, temându-se de ridicarea poporului, ca să nu-i facă și lui ca lui Ermoghen voievodul, a plănuit să scoată pe Pavel din scaun în taină. De aceea a tăinuit porunca împărătească și a intrat în casă ce era lângă mare, unde se adunau birurile poporului, al cărei nume era Zevxip. Acolo a chemat cu vicleșug la sine pe fericitul Pavel, ca și cum ar fi voit să primească de la el un sfat pentru folosul de obște. Iar el, fiind în fericită nevinovăție, netemându-se de nimic, a mers acolo. Dar eparhul, temându-se de mulțimea mare de popor, care era împrejur și care venise cu Sfântul, n-a făcut nimic pe față, ci în ascuns. Deci, luând pe fericitul Pavel de mină și vorbind cu dânsul, a intrat în camerele cele mai din fund și a poruncit să se deschidă ușile din dos, care erau spre mare. Pe acolo scoțând pe fericitul, i-a spus porunca împărătească, l-a pus în corabia care era pregătită pentru acest lucru și a pornit pe Sfântul degrabă în surghiun. Apoi i-a poruncit să viețuiască în Tesalonic, căci aceea era patria lui și i-a dat voie să umble în toate cetățile cele dimprejur fără temere, numai să nu îndrăznească a se întoarce spre părțile Răsăritului.
După surghiunirea fericitului Pavel, eparhul s-a dus din casa mai sus zisă spre biserică, șezând în caretă cu Macedonie iar mulțime de oaste înarmată îl înconjura. Această faptă ajungând degrabă în auzul poporului, alergară spre biserică toți dreptcredincioșii, precum și arienii, sârguindu-se să se întreacă unii pe alții și să ajungă mai degrabă la biserică. Iar eparhul, fiind aproape de biserică, nu putea să intre într-însa de mulțimea poporului ce se adunase. Deci, a coborât pe Macedonie din caretă, iar ostașii împingeau cu sila poporul, care de multă strâmtoare nu se putea da la o parte. Dar ostașilor, părându-li-se că mulțimea poporului li se împotrivește, s-au mâniat foarte tare și au început a-i ucide cu săbiile, făcând eparhului și lui Macedonie cale către biserică. Deci, au fost omorâți trei mii o sută cincizeci, unii de ostași iar alții înghesuiți de popor. Și tuturor acestor fapte a fost pricinuitor răucredinciosul Macedonie. Acesta a șezut pe scaunul patriarhal după pofta împăratului și cu puterea ostașilor, iar nu după rânduielile bisericești. O astfel de silă și cumplită ucidere au făcut Bisericii, arienii cei fărădelege.
În acea vreme împăratul Constantie a ridicat biserica cea mare a Sfintei Sofia pe care a unit-o prin împrejmuire cu biserica Sfintei Irina, pe care a zidit-o Sfântul Constantin.
După câtva timp, fericitul Pavel și-a pus în gând să meargă de la Tesalonic la Corint și s-a întors la Roma unde, aflând pe Marele Atanasie, i-a spus toate cele ce i se întâmplaseră. Apoi, amândoi au mers și au spus împăratului Constanscele suferite. Iar acesta, cu mare supărare a scris fratelui său să trimită la dânsul din partea Răsăritului trei episcopi, care au fost pentru izgonirea lui Atanasie și a lui Pavel, aducând cu ei și așezământul credinței cel scris.
O scrisoare ca aceea primind de la fratele său, împăratul Constantie, care era în Antiohia, s-a temut de mânia fratelui său și a trimis la dânsul patru episcopi, pe Narcis al Ciliciei, pe Teodor al Traciei, pe Maris al Calcedonului și pe Marcu al Siriei. Aceștia, mergând la Roma la împărat, nu au îndrăznit a se da în vorbă și a disputa cu Atanasie și cu Pavel, tăinuind și credința lor cea eretică, pe care o așezaseră în Antiohia, și alcătuind alta au dat-o împăratului Constans, care era scrisă astfel:
„Credem întru Unul Dumnezeu, Tatăl Atotțiitorul, Făcătorul și Ziditorul tuturor, prin Care toate s-au făcut în cer și pe pământ. Și întru Unul născut Fiul Lui, Domnul nostru Iisus Hristos, Cel mai înainte de toți vecii din Tatăl născut, Dumnezeu din Dumnezeu, lumină din lumină, prin Care toate s-au făcut, cele din cer și de pe pământ, cele văzute și nevăzute, fiind cuvânt și înțelepciune și putere și viață și lumină adevărată, Care în zilele cele mai de pe urmă S-a făcut om pentru noi și S-a născut din Sfânta Fecioară și S-a răstignit și a murit și S-a îngropat și a înviat a treia zi din morți. Și S-a înălțat la cer și șade de-a dreapta Tatălui. Și iarăși va să vină la sfârșitul veacului să judece viii și morții și să dea fiecăruia după faptele lui. A Cărui împărăție este neîncetată și rămâne în nesfârșitul veac.
Credem încă și în Duhul Sfânt, Care este Mângâietorul pe Care L-a făgăduit Sfinților Apostoli, și după înălțarea Lui la cer a trimis pe Acela prin Care se sfințesc sufletele celor ce cu adevărat și curat cred în Domnul. Iar pe cei ce grăiesc că Fiul este din altă ființă, iar nu din Dumnezeu-Tatăl și cum că ar fi fost o vreme când nu era Fiul, pe aceia nu-i primește Sfânta sobornicească și apostolească Biserică”.
Astfel de așezământ al credinței dând episcopii aceia împăratului și altora mulți, s-au dus din Roma. Iar după trei ani, episcopii Răsăritului, iarăși adunând sobor, au dat alt așezământ al credinței și l-au trimis la episcopii din Italia. Aceștia, pentru mulțimea cuvintelor, nu l-au primit, fiind îndestulați cu acea mărturisire a credinței pe care au așezat-o dumnezeieștii Părinți din Niceea.
Fiind din amândouă părțile multă neunire și tulburare, amândoi împărații au poruncit să se adune sobor în Sardica pentru mărturisirea credinței, precum și pentru Atanasie și Pavel, ca și pentru dânșii să ia sfârșit neînțelegerea. Aceasta a fost în al unsprezecelea an după moartea marelui Constantin. Deci, s-au adunat în Sardica, din partea Apusului, mai mult de trei sute de episcopi, iar din partea Răsăritului, numai șaptezeci și șase. Episcopii Răsăritului nu voiau să primească în sobor disputa celor din Apus, până când nu vor izgoni de la dânșii pe Atanasie și pe Pavel, apărătorii dreptei credințe; căci răsăritenii aceia erau vătămați de eresul lui Arie și se temeau a sta de vorbă cu Atanasie și cu Pavel, apărătorii bunei credințe. Pentru aceea voiau să nu fie aceștia în sfânta adunare. De aceea, Protoghen care era episcop al Sredței și Cuviosul Cudrovie, cum și toți cei ce erau împreună cu dânșii, au zis către răsăriteni: „Nu numai pentru credință ne-am adunat aici, adică să credem că Fiul este de o ființă cu Tatăl, ci și pentru Atanasie și Pavel”.
Auzind acestea, răsăritenii s-au despărțit de apuseni și, întorcându-se, au ajuns la cetatea Filipopoli, care este în Macedonia. Acolo făcând necurată adunare, au îndrăznit a da anatemei învățătura prin care se mărturisea că Fiul este de o ființă cu Tatăl. Apoi acel eres al lor l-au împărțit prin scrisori în toate eparhiile.
Despre aceasta înștiințându-se episcopii sfintei adunări din Sardica, mai întâi au osândit pe acei eretici care au îndrăznit a face o păgânătate ca aceea, apoi pe clevetitorii lui Atanasie și Pavel i-au scos din treptele lor și, întărind așezământul dreptei credințe cel hotărât în Niceea, pe cei ce nu mărturiseau pe Fiul a fi de o ființă cu Tatăl, i-au dat anatemei.
După acestea, împăratul Constansa scris fratelui său Constantie, rugându-l să primească pe Pavel și pe Atanasie în scaunele lor. Apoi îndată a trimis pe Pavel în Constantinopol, dându-i și doi episcopi împreună călători, precum și scrisoarea către fratele său, în care era scris așa: „Atanasie este încă la mine, iar pe Pavel îl trimit la tine pentru ca să-i poruncească stăpânirea ta să-și primească scaunul său. La fel și Atanasie, voiesc să-și primească scaunul său, căci am cunoscut că ei pentru bună credință sunt izgoniți și clevetiți cu minciuni”. Și a adăugat în scrisoare cuvinte și mai amenințătoare: „Dacă nu vei porunci să fie astfel, apoi eu singur cu putere și cu arme voi veni asupra ta și chiar nevoind tu, le voi da bisericile și îi voi pune în scaunele lor”.
Ajungând Sfântul Pavel la împăratul Constantie, i-a dat scrisoarea aceea de la fratele său Constans; iar el, primind-o și citind-o, s-a temut de îngrozirea fratelui său și a izgonit din Biserică pe Macedonie, iar pe fericitul Pavel l-a ridicat în scaun. La fel și pe Atanasie, chemându-l prin scrisorile sale, l-a trimis în Alexandria să-și primească scaunul său. Deci s-a adus bucurie mare creștinilor pentru păstorii lor și au petrecut câtăva vreme mângâindu-se cu învățăturile cele de Dumnezeu insuflate ale acestor învățători mări a toată lumea. Căci Atanasie în Alexandria, iar Pavel în Constantinopol, îndreptând Biserica lui Hristos, luminau lumea cu bună credință și izgoneau întunericul eresului lui Arie.
După multă vreme, Magnențiu, povățuitorul oștilor împăratului Constans, sfătuindu-se cu sfetnicii săi, au ucis pe stăpânul lor, pe când era la vânat. Deci, fiind ucis bunul și binecredinciosul împărat al Romei, Consta, îndată arienii și-au înălțat capul și au ridicat prigoană asupra celor binecredincioși. Mai întâi s-au sculat asupra apărătorilor bunei credințe, a dascălilor a toată lumea, asupra lui Atanasie și a lui Pavel. Atunci Atanasie singur a fugit de la scaunul său, temându-se de mânia ereticilor arieni, pentru că îl căutau să-l ucidă. Iar fericitul Pavel a fost trimis la închisoare în cetatea Cucus din Armenia și închis într-o biserică, unde slujind odată dumnezeiasca Liturghie, au năvălit arienii asupra lui și l-au sugrumat cu omoforul lui. Și astfel și-a dat Domnului sufletul său.
Macedonie iarăși s-a suit pe scaunul patriarhal la Constantinopol, aducând nespusă răutate Bisericii lui Dumnezeu, izgonind și ucigând pe cei dreptcredincioși și înlocuind pe episcopi cu eretici de-ai lui. Având ajutător pe eparhul Filip, mulți, în diferite feluri, au fost omorâți, adică aceia care nu voiau să aibă unire cu dânsul. Femeilor celor binecredincioase li s-au tăiat sânii cu cuțitele, iar altora, deschizându-le gura cu fierul, li se punea într-însa cu sila împărtășire arienească. Altora, arienii le tăiau nasurile și urechile și pe alții îi pecetluiau cu fier roșu. Astfel de prigoană era asupra celor binecredincioși, vărsându-se fără cruțare sângele creștinilor.
În acea vreme arienii au ucis cu sabia pe doi clerici, pe Marchian și pe Martirie, care fuseseră notari ai fericitului Pavel și apărători ai bunei credințe. Apoi tirania lui Macedonie s-a întins până la părțile Paflagoniei, auzind cum că sunt acolo mulțime de dreptcredincioși. Deci, a trimis trei sute de ostași înarmați, și în latura aceea, pentru ca să silească cu sabia pe cei binecredincioși la unirea arienească.
Auzind credincioșii care viețuiau în cetatea Mantinei despre venirea ostașilor trimiși de arieni, s-au aprins de râvna. Și, adunându-se toți la un loc, au apucat unii topoare, alții coase, iar alții drugi și au alergat împotriva ostașilor care se apropiau. Apoi făcându-se război între dânșii, a căzut mulțime mare de popor din amândouă părțile, încât puțini dintre ostași au scăpat vii, dar și din cetățeni nu puțini au fost uciși. Acestei vărsări de sânge a fost pricinuitor blestematul eretic Macedonie. Iar când, fără poruncă împărătească, a îndrăznit să dezgroape din pământ moaștele binecredinciosului împărat Constantin cel Mare și a le muta în alt loc, atunci toată Biserica s-a umplut de sânge, căci mulți dintre ei nu voiau acest lucru, pentru care s-a făcut război și ucidere între dânșii.
De aceasta auzind împăratul, s-a mâhnit asupra lui Macedonie și asupra eparhului Filip. Deci, Macedonie a fost scos din scaunul patriarhal, iar Filip din cârmuire. Însă eresul lui Arie și al lui Macedonie se lățea și a făcut rău Bisericii lui Dumnezeu, încă patruzeci de ani, până la împărăția lui Teodosie, când acesta, adunând sobor de Sfinți Părinți la Constantinopol, a nimicit eresul, a ridicat bună credință și a adus cu mare cinste moaștele Sfântului și fericitului mărturisitor al lui Hristos, Pavel, din Cucusa Armeniei, în Constantinopol, slăvind astfel pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh în veci. Amin.
Sfinţii Mucenici Achindin, Pigasie, Aftonie, Elpidifor şi Anempodist
Sfinţii mucenici pomeniţi astăzi au trăit în Persia, în timpul domniei regelui Sapor al II-lea (309-379), cel care a început prigonirea creştinilor.
Între oamenii care slujeau la curtea sa erau în taină şi creştini, printre ei, şi Achindin, Pigasie şi Anempodist, oameni de frunte şi întăriţi în credinţă, care aduceau pe mulți la Hristos.
Însă, fiind pârâţi, i-au prins şi i-au adus în faţa regelui Sapor.
După ce şi-au mărturisit credinţa, au fost supuși la chinuri.
Dar sfinţii, întăriţi de harul dumnezeiesc, au rămas nevătămaţi şi, prin rugăciune, au dărâmat un idol de seamă al perşilor.
Mâniați, păgânii i-au supus la chinuri și mai aspre.
Şi din toate acestea scăpând întregi, sfinţii au adus la credinţă şi pe alţi curteni de seamă, ca Aftonie şi Elpidifor, acesta fiind cel dintâi din sfatul regelui.
Atunci, le-au tăiat capetele Sfinţilor Aftonie şi Elpidifor şi la încă 7.000 de creştini în frunte cu mama regelui.
Iar Sfinţii Achindin, Pigasie şi Anempodist au fost martirizaţi într-un cuptor ars în foc.
Imnografie
Troparul Sfinţilor Mucenici Achindin, Pigasie, Aftonie, Elpidifor şi Anempodist
Glasul al 2-lea
Purtătorilor de lupte ai Domnului, fericit este pământul care s-a adăpat cu sângele vostru şi sfinte locaşurile care au primit trupurile voastre. Că în privelişte pe vrăjmaşi aţi biruit şi pe Hristos cu îndrăznire aţi propovăduit, pe Acela ca pe un Bun rugaţi-L să mântuiască sufletele noastre.
Condacul Sfinţilor Mucenici Achindin, Pigasie, Aftonie, Elpidifor şi Anempodist
Glasul al 2-lea
Pe propovăduitorii cei tari…
Pe mucenicii cei binecredincioşi şi de Dumnezeu purtători, ca pe cei ce toate cele de pe pământ le-au dispreţuit, i-ai primit întru desfătarea bunătăţilor Tale şi în odihnă: pe Achindin, Pigasie, Anempodist, cu ei şi pe Aftonie şi pe Elpidifor, Însuţi Cel Ce eşti Preabun.
Glasul al 4-lea
Cel Ce Te-ai Înălţat…
Cu Podoaba Treimii strălucind, Ddumnezeiască ceată, cea cu cinci raze a celor pătimitori, năvălirile tiranilor cele cumplite le-au slăbit, fără de pizmă, fără primejdie, fără de sminteală, harul tuturor izvorându-l cu nădejde Dumnezeieşte, celor ce vin cu dragoste printr-înşii la Ziditorul tuturor, Hristos Dumnezeul nostru.
Viaţa Sfinţilor Mucenici Achindin, Pigasie, Aftonie, Elpidifor şi Anempodist
Sfinții Mucenici Achindin, Pigasie, Aftonie, Elpidifor și Agapie – Icoană sec. XX, Grecia, Colecția Sinaxar la Sfinții zilei (icoanele litografiate se găsesc la Catedrala Mitropolitană din Iași) – foto preluat de pe doxologia.ro
Savorie, împăratul Persiei, fiind întunecat cu închinarea la idoli şi plin de toată fărădelegea, a ridicat prigoană mare asupra creştinilor în pământul său. În acea vreme, printre slugile care slujeau în curţile lui, erau în taină şi trei creştini: Achindin, Pigasie şi Anempodist, care, slujind într-ascuns lui Hristos, pe mulţi îi aduceau, cu învăţăturile lor, la aceeaşi dreaptă credinţă.
Pe aceştia trei i-a clevetit un oarecare la împărat, cum că nu numai ei singuri cred în Cel răstignit, ci şi pe alţii îi vatămă cu aceeaşi credinţă că şi cu o otravă. Împăratul a zis cu mânie către clevetitori: “Pentru ce voi, ştiindu-i pe unii ca aceştia de demult, nu mi i-aţi arătat, nici nu i-aţi adus la mine?” Ei au răspuns: “De vei porunci, stăpânitorule împărate, în acest ceas îi vom aduce înaintea ta”.
Deci, îndată poruncind împăratul, trimişii s-au dus să-i prindă. Sosind la casa unde petreceau sfinţii, au găsit uşile încuiate, căci credincioşii robi ai Domnului, stăteau la rugăciune şi nu voiau să deschidă oamenilor, îndeletnicindu-se în vremea aceea cu vorbirea către Dumnezeu. Oamenii aceia, stricând uşile i-au prins şi, legându-i, i-au dus înaintea împăratului. Dar împăratul, căutând spre dânşii, a început a-i întreba cu blândeţe, zicând: “De unde sunteţi, fiii mei?” Iar sfinţii au răspuns: “De ţara noastră întrebi, împărate? Moşia noastră şi viaţa noastră este Preasfânta Treime, Cea de o fiinţă şi nedespărţită – Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, Unul Dumnezeu”.
Împăratul a zis: “Foarte îndrăzneţi sunteţi; şi chiar cutezaţi a mărturisi înaintea mea alt Dumnezeu, pentru că încă nu ştiţi care sunt rănile şi feluritele chinuri”. Sfinţii au răspuns: “Suntem îndrăzneţi pentru Dumnezeul nostru şi, pentru El, suntem gata să primim tot felul de chinuri şi răni. Şi dacă nu crezi cuvintelor noastre, încearcă cu fapta: dă-ne răni, pune asupra noastră chinurile pe care le ştii şi vei cunoaşte dacă ne vom lepăda de Dumnezeul nostru!”
Pe când sfinţii grăiau multe de acestea, preamărind pe Unul Dumnezeu şi defăimând pe împărat pentru a lui mulţime de zei, acesta s-a mâniat şi a poruncit la patru oameni ca, pe fiecare dintre sfinţi, întinzându-i pe pământ, să-i bată cu toiege ghimpoase. Iar sfinţii, fiind astfel bătuţi, binecuvântau pe Dumnezeu într-un glas, zicând: “Vezi, Doamne, nu ne lăsa şi nu Te depărta de la noi, ca să cunoască toţi că mâna Ta este asupra noastră; Tu, Doamne, ajută-ne nouă”.
Acestea cântând sfinţii în timp ce erau torturaţi, au slăbit cei ce îi băteau, iar împăratul a pus alţi ostaşi ca să-i bată. Şi au fost bătuţi multă vreme, încât ar fi trebuit să moară din bătaie, de n-ar fi ţinut singur Dumnezeu viaţa lor spre arătarea atotputerniciei Sale cea dintr-înşii. Împăratul, văzând o răbdare ca aceea a lor, fiindcă nu strigau, nici slăbeau, se miră de aceasta. Deci s-a înspăimântat şi îndată a căzut de pe scaunul cel împărătesc. Iar sfinţii au strigat către dânsul, zicând: “Domnul nostru, Care ţi-a dat ţie viaţa, Acela te ridică pe tine iarăşi, ca să vezi în noi puterea Lui”. Iar celor ce stăteau înainte, li s-a părut că împăratul a fost lovit de moarte şi, alergând, l-au ridicat. El, abia suflând, s-a sculat şi, venindu-şi în fire, mai mult s-a mâniat, părându-i-se că sfinţii i-au făcut lui farmece; căci paginii se deprinseseră a socoti vrăjitorii şi farmece, minunile cele mari ale lui Dumnezeu, care se fac prin sfinţii Săi, fiind ei plini de toată lucrarea diavolească.
Deci a poruncit împăratul cel fărădelege să spânzure pe Sfinţii Mucenici şi sub dânşii să aprindă foc, ca astfel să piară prin legături şi prin foc.
Sfinţii, multă vreme stând spânzuraţi, aveau în gurile lor această cântare: “Luminătorul şi Făcătorul nostru, Cel ce ai fost vândut pentru noi şi ai fost scuipat, ocărit şi, ca un făcător de rele, ai fost spânzurat pe lemn, Stăpâne, Cel ce ţii toate cu mâna, vino acum şi caută spre pătimirea noastră şi ne arată nouă mântuirea Ta. Priveşte spre durerile noastre şi ne miluieşte şi arată tuturor că noi pe Tine, Unul Dumnezeu, Te avem, în cer”.
Apoi, îndată li s-a arătat lor Domnul ca un om, având faţa luminoasă ca soarele. Iar prin arătarea Lui, s-au dezlegat legăturile şi s-a stins focul, iar sfinţii s-au făcut sănătoşi. Apoi, umplându-se ei de negrăită bucurie la vederea Domnului, iarăşi S-a făcut nevăzut. Iar sfinţii au stat înaintea împăratului, ca şi când n-ar fi fost supuşi nici unui chin. Văzându-i pe dânşii sănătoşi, împăratul s-a mirat şi a zis către ei: “Cum s-a întâmplat aceasta?” Iar ei au zis: “Oare nu vezi ce s-a făcut, că ne-a mântuit pe noi Hristos, Dumnezeul nostru, din tirania ta? Vezi puterea Lui şi te ruşinează!”
Păgânul atunci a început a grăi hule asupra lui Hristos, iar sfinţii au strigat: “Mute să fie buzele tale viclene, care hulesc pe adevăratul Dumnezeu”. Şi îndată a amuţit împăratul, rămânând fără glas. Iar sfinţii au zis către dânsul: “Acum spune, împărate, cărui Dumnezeu porunceşti să ne închinăm?” Iar el nu putea să le răspundă nici un cuvânt, fără numai cu ochii se tulbură. Dar sfinţii au zis: “Ce ţi s-a întâmplat, împărate, de nu vorbeşti cu noi? Oare aşa ne vom duce de la judecata ta, neluând răspunsul cel de pe urmă?” Iar împăratul a început a arăta cu ochii şi cu mâinile celor ce stau înainte, ca să-i ia pe sfinţi şi să-i închidă în temniţă. Şi nimeni din cei ce stăteau înainte nu pricepea ce porunceşte cu ameninţarea sa.
Atunci împăratul, apucând porfira de pe sine, a trântit-o la pământ şi, ca un nebun, a început înaintea tuturor a o călca cu picioarele. Iar mulţimile, văzând acestea, se minunau şi le părea rău de împăratul lor, că şi-a ieşit din minţi astfel. Dar sfinţii au zis către popor: “O! orbilor la minte, văzând nu vedeţi şi auzind nu auziţi, că s-au învârtoşat inimile voastre”.
Acestea grăind sfinţii, s-a arătat din cer o ceată de îngeri prea luminată, pe care mulţi din popor au văzut-o şi, neputând să o privească, au căzut de frică la pământ şi au crezut în Hristos. Iar sfinţii au început a cânta: Dumnezeu este puterea şi scăparea noastră, ajutor întru necazurile care ne-au cuprins pe noi. Pentru aceasta nu ne vom teme când se va tulbura pământul. Şi iarăşi: “Scoală-Te, Doamne, ajută-ne şi ne izbăveşte, pentru numele Tău”.
Împăratul, neputând face ceva, fiind mut, de mânie a început a se bate peste obraz. Dar Sfântul Achindin, văzându-l aşa tulburat, a lăcrimat şi a zis: “În numele Domnului nostru Iisus Hristos, grăieşte!”. Şi îndată i s-a dezlegat limba şi a început a grăi. Dar nu binecuvânta pe Dumnezeu, ci mai tare Îl hulea, având inimă împietrită. Căci, deşi a văzut asupra sa mâna cea tare a lui Dumnezeu, n-a vrut a cunoaşte adevărul, ci pe toate acestea le socotea a fi vrăjitorii ale Sfinţilor Mucenici şi s-a pornit cu şi mai multă mânie asupra lor.
Deci, după ce i s-a dezlegat limba, în loc de mulţumire, cel dintâi cuvânt de răspuns i-a fost: “Pe Achindin, pe Pigasie şi pe Anempodist, cu amară moarte îi voi pierde; iar pe voi, cei ce staţi înainte, vă voi pedepsi, pentru că nu m-aţi ascultat când vă porunceam cu ameninţare să luaţi pe aceşti necuraţi creştini şi să-i chinuiţi pentru mine, căci cu vrăjitoriile lor îmi legaseră limba”. Atunci a poruncit împăratul să ardă un pat de fier şi să pună pe el pe mucenici. Iar ei, fiind arşi pe patul acela, se rugau lui Dumnezeu cu osârdie şi cântau psalmul lui David, care se cuvenea în acea vreme: “Cercatu-ne-ai pe noi, Dumnezeule, cu foc ne-ai lămurit, precum se lămureşte argintul. Pus-ai necazuri pe umărul nostru, ridicat-ai oameni pe capetele noastre, trecut-am prin foc.
Deci, dă-ne nouă ca, cu suflet tare şi cu inimă vitează să purtăm chinurile cele ce ne sunt puse înainte; dă şi celor ce stau împrejur, ca să cunoască numele Tău Cel Sfânt, prin care ai arătat puterea Ta şi minunile Tale”.
Acestea grăindu-le sfinţii, s-a auzit un glas din cer, zicând: “De vreme ce cu fapta v-aţi întărit credinţa voastră, cererile voastre se vor împlini”. Acel dumnezeiesc glas, învrednicindu-se a-l auzi mulţi din cei ce stăteau împrejur, au strigat: “Unul este adevăratul Dumnezeu, pe Care Îl cinstesc aceşti pătimitori, Unul este tare, Unul nebiruit, şi afară de Dânsul nu este alt Dumnezeu. Fericiţi sunteţi voi, o!, pătimitorilor, că v-aţi făcut mărturisitori ai venirii Lui pe pământ şi, pentru dragostea Lui, sufletele voastre le daţi spre moarte, căci vă mijloceşte vouă viaţa veşnică. Rugaţi-vă bunătăţii Lui şi pentru noi, ca să ne întindă nouă de sus ajutorul Său şi să ne scoată din adâncul pierzării”.
Iar Sfinţii Mucenici, ridicându-şi ochii spre cer, se rugau pentru dânşii, zicând: “Dumnezeule, Cel ce vieţuieşti întru cele înalte, caută spre robii Tăi, cei ce cheamă numele Tău întru adevăr şi trimite rouă de mângâiere moştenirii Tale celei noi, poporului acestuia, care acum a crezut în Tine, ca să le fie lor doctorie şi tămăduire, roua care se va pogorî de la Tine şi care spală necurăţia păcatelor; ca să Te ştie pe Tine toţi, că eşti Unul Dumnezeu şi toate câte sunt, o, Împărate, să se supună stăpânirii Tale”.
Aşa grăind sfinţii, săvârşind rugăciunea, îndată s-au pornit fulgere şi tunete înfricoşătoare şi s-a pogorât o ploaie mare. Umplându-se de frică şi de spaimă, necredincioşii au fugit, rămânând cu mucenicii numai cei care crezuseră în Hristos, către care sfinţii au zis: “Nu vă temeţi, că pentru voi sunt acestea; pentru ca, prin ploaia aceasta, să se săvârşească peste voi Taina Sfântului Botez”. Iar când toţi, într-un glas, înălţau slavă lui Dumnezeu, a fost văzută mulţime de îngeri pogorându-se de sus, care îmbrăcau cu haine albe poporul cel nou luminat, arătând a fi curăţite sufletele lor cu sfânta credinţă şi cu apa cea pogorâta de sus peste dânşii. Şi s-a stins focul prin ploaia aceea; iar patul s-a răcit şi sfinţii s-au sculat vii şi sănătoşi; numai trupurile lor erau negre ca nişte lemne arse în foc.
Atunci împăratul, chemând iarăşi pe sfinţi, le-a zis: “Cu toate că aţi stins focul cu vrăjitoriile voastre, nu veţi scăpa din mâinile mele, până când, sau vă voi îndupleca pe voi la închinarea zeilor, sau cu groaznică moarte vă voi omorî”. Iar sfinţii, ca şi cu o gură au răspuns: “Omoară-ne precum voieşti, dar de Unul Dumnezeu, Care locuieşte în cer şi Care ne-a gătit noua viaţa veşnică, nu ne vom lepăda!”
Atunci împăratul, râzând, a zis: “Fiii mei şi prieteni, de vreme ce voi cinstiţi pe un Dumnezeu, nici eu nu vă silesc să cinstiţi mai mulţi dumnezei, ci numai unul, pe acesta pe care îl cinstesc eu şi căruia mă închin. Căci şi eu am un dumnezeu, pe care îl iubesc şi-l cinstesc mai mult decât pe ceilalţi, care este Dia (Jupiter) cel mare şi care e mai întâi decât toţi dumnezeii. Deci acestuia singur, închinaţi-vă împreună cu mine, iar ceilalţi zei rămână la voia voastră, precum veţi vrea, căci este destul a-l cinsti pe acesta”.
Fericitul Anempodist a zis către împăratul: “În ce chip porunceşti să dăm cinstire dumnezeului tău?” Împăratul, auzind aceasta, s-a bucurat, căci socotea că vor să se închine necuratului Dia, şi le-a zis lor: “Mergeţi, fiii mei, împreună cu mine, în templul marelui Dia şi, precum mă veţi vedea pe mine făcând, aşa să faceţi şi voi şi ne vom închina împreună dumnezeului meu”. Iar sfinţii au zis: “Tu, împărate, precum ai învăţat, aşa te roagă, iar noi, precum demult am învăţat, aşa ne vom ruga”.
Împăratul, neînţelegând cele grăite de dânşii, se bucura, căci socotea că sfinţii acum s-au plecat către a lui închinare de idoli şi grăia către dânşii: “Pentru ce n-aţi voit mai înainte să vă plecaţi la un cuget cu noi şi să nu fi îndurat atâtea chinuri? Iar acum iertaţi-mă pe mine, care v-am chinuit pe voi şi vă făgăduiesc că vă voi răsplăti acestea toate cu multă dragoste”.
Deci, a poruncit să gătească careta sa cea împărătească, pentru a merge la templul lui Dia. Intrând în caretă, a chemat la sine şi pe Sfinţii Mucenici, ca să stea împreună cu dânsul. Iar sfinţii au răspuns: “Nu, împărate, noi vom merge pe jos ca să nu fie vreo bănuială”. Şi aşa au ajuns la templul cel idolesc. Acolo, împăratul luându-i pe ei de mâini, a intrat cu dânşii în templu şi a început a striga: “Mare este zeul Dia şi mare este puterea lui! Veniţi, iubiţii mei şi mai înainte de mine vă rugaţi lui Dia, dumnezeului cel mare”. Iar sfinţii au răspuns: “Precum porunceşti, aşa vom face”.
Făcându-şi semnul crucii pe fruntea lor, sfinţii au căzut în genunchi şi, ridicându-şi mâinile spre cer, au început a se ruga Unuia Dumnezeu în Treime, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Şi îndată s-a cutremurat locul şi templul a început a se sfărâma, iar împăratul, temându-se, a fugit afară cu toţi cei ce erau împreună cu dânsul. Apoi a căzut templul cu idolii şi toate cele ce erau în el s-au sfărâmat ca praful. Iar sfinţii, care au rămas neatinşi în căderea templului aceluia, se bucurau de puterea lui Hristos şi râdeau de neputinţa zeilor păgâneşti.
Dar împăratul s-a aprins cu iuţime asupra Sfinţilor şi a zis către dânşii: “Astfel este închinarea şi întoarcerea voastră către Dia? Aşa vă este rugăciunea voastră, căci cu vrăjitoriile voastre aţi stricat templul lui şi pe zei i-aţi sfărâmat?” Iar sfinţii au răspuns: “Precum de demult am învăţat, aşa ne-am şi rugat lui Dumnezeu, Ziditorul a toată lumea, iar vrăjitorii nu ştim; căci nu prin vrăjitorii, ci în numele lui Dumnezeu Cel Atotputernic, Cel chemat de noi în rugăciune, a căzut păgânescul templu, împreună cu necuraţii voştri zei”.
Atunci împăratul a poruncit să gătească trei căldări şi să le umple cu plumb, cu pucioasă şi cu smoală, să taie lemne din corăbiile vechi şi cu acestea să facă foc mare sub căldări. Deci acestea făcându-se, iar căldările fiind foarte înfierbântate şi clocotind, sfinţii au fost legaţi cu lanţuri şi sloboziţi în căldări; mai întâi până la brâu, apoi până la piept şi după aceea până la grumaji. Iar ei, fiind în acele chinuri, căutau spre cer şi fiecare dintre dânşii cânta cântărea din psalmii lui David. Fericitul Pigasie grăia:
La Tine este izvorul vieţii, întru lumina Ta, vom vedea lumină. Şi marele Anempodist zicea: “Picioarele mele au stat spre îndreptare şi legea Ta este făclie picioarelor mele şi lumină cărărilor mele”. Iar fericitul Achindin grăia: “Cuprinsu-ne-au durerile morţii, primejdiile iadului ne-au înconjurat pe noi şi, de vreme ce am trecut prin foc, Însuţi ne scoate, Doamne, pe noi întru odihnă”.
Astfel, rugându-se sfinţii în căldări, au rămas nevătămaţi de fierberea plumbului, a pucioasei şi a smoalei şi lanţurile dezlegându-se singure de pe dânşii au căzut; iar sfinţii au ieşit sănătoşi în vederea tuturor. Atunci, mulţi înspăimântându-se de acea înfricoşătoare minune, au cunoscut adevărul şi, preamărind pe Hristos, au crezut într-Însul. Încă şi unul din cei care-i chinuia pe dânşii, pe nume Aftonie, văzând acea minune, a crezut în Hristos şi a strigat: “Mare este Dumnezeul creştinilor”. Iar către împărat a zis: “Neîndumnezeitule şi urâtorule de oameni, împărate, până când nu vei lăsa în pace acest popor nevinovat? Că iată, noi ne-am ostenit mai mult, chinuindu-i pe dânşii, decât ei răbdând chinurile, iar tu eşti de fier şi împietrit şi nu te umileşti în inima ta”. Iar împăratul îndată a poruncit să-i taie capul.
Atunci Aftonie, auzind răspunsul împăratului cel hotărât, pentru tăierea capului său, şi-a ridicat ochii spre cer şi a zis: “Slavă Ţie, Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeule, în Care cred creştinii. Iată şi eu cred în Tine, mă închin Ţie şi mor pentru Tine. Deci, mântuieşte-mă pe mine nevrednicul, după mare milă Ta”. Şi, apropiindu-se călăul de dânsul, i-a pus funia de gât, ca să-l ducă în afara cetăţii, spre ucidere. Iar el, uitându-se spre Sfinţii Mucenici, a zis: “Domnii mei şi părinţilor! Nu pomeniţi răul pe care vi l-am făcut, chinuindu-vă după porunca împăratului celui păgân, ci vă rugaţi lui Dumnezeu pentru mine, ca să-mi ierte păcatele cele multe, să mă unească cu ceata celor ce cred în El şi să-mi facă parte cu voi în împărăţia Lui”. Iar Sfinţii Mucenici au zis: “Bucură-te, frate, că mergi la Hristos mai înainte de noi şi fii cu bună nădejde, căci vei afla la El milă şi-ţi va răsplăti după credinţa ta!”
Atunci Aftonie, închinându-se sfinţilor, a mers în afara cetăţii şi, chemând Preasfânt numele lui Iisus Hristos, şi-a plecat sub sabie grumazul şi, fiind tăiat, s-a dus către Domnul, bucurându-se. Iar creştinii, luând trupul lui, l-au îngropat cu cinste, ca pe un mucenic al lui Hristos. Apoi pe Achindin, pe Pigasie şi pe Anempodist, împăratul a poruncit să-i pună în saci de piele şi să-i arunce în mare. Şi aceasta făcându-se, s-a arătat Sfântul Aftonie, cu trei îngeri umblând pe mare şi, scoţând pe Sfinţii Mucenici din mare, i-a dezlegat din saci şi i-a adus pe uscat, vii şi sănătoşi, ca şi cum n-ar fi pătimit niciodată nimic.
Auzind împăratul că Sfinţii Mucenici sunt vii, s-a mâniat asupra ostaşilor cărora le poruncise să-i arunce în noianul mării, căci socotea că nu l-au ascultat şi că i-au slobozit. Pentru aceea, întâi a tăiat mâinile ostaşilor acelora, care erau patru la număr, poruncind să-i înece în mare. Iar ei, luându-şi sfârşitul, chemau pe Domnul nostru Iisus Hristos, mărturisind numele Lui cel sfânt, crezând şi rugându-se Lui; şi aşa au fost înecaţi în apa mării.
Apoi, Sfinţii Mucenici Achindin, Pigasie şi Anempodist iarăşi au fost prinşi, închişi în temniţă şi ferecaţi în obezi. Iar împăratul, tulburându-se, s-a dus în cămara sa şi, culcându-se pe pat, a chemat pe boierii săi şi a grăit către dânşii cu mânie, zicând că l-au lăsat pe el singur a se osteni cu judecăţile ce le făcea asupra creştinilor şi cu chinurile acestora şi nu-l ajutau deloc nici cu cuvântul, nici cu lucrul. Iar ei au răspuns, zicând că nu este lucru folositor să te îndeletniceşti cu judecăţi ca acestea şi să te sârguieşti la chinuirea nevinovaţilor creştini.
Atunci împăratul a zis către dânşii: “Ce cugetaţi ieri şi alaltăieri, când vă ţineaţi gura cu mâinile?” Iar unul din boieri, pe nume Elpidifor, râzând, a zis: “Batjocoream în minţile noastre nebunia ta şi ne gândeam că şi noi într-atâta am fost de nebuni, ascultându-te pe tine”. Iar împăratul a poruncit unei slugi ce stătea înainte să lovească pe Elpidifor peste faţă. Şi, văzând aceasta toţi boierii, le-a părut rău şi au zis către împărat: “Să ştii, împărate, că noi nu suntem ca tine”.
Văzând împăratul că toţi boierii sunt la un gând cu Elpidifor, s-a temut şi, nevrând a-i scârbi mai mult, a zis: “Iertaţi-mă, că de multă mâhnire mi s-a tulburat mintea”. Şi, lăsând boierii pe împărat s-au dus, căci sosise noaptea. Iar împăratul mai mult se mânia şi se gândea, ca şi pe sfinţi să-i piardă şi boierilor să le răsplătească.
A doua zi a poruncit ca să arunce pe Sfinţii Mucenici într-o groapă, care avea multe animale sălbatice; dar şi acolo au petrecut nevătămaţi şi mângâiaţi prin arătarea îngerului şi au fost scoşi întregi şi de acolo. După aceea, fiind spânzuraţi şi strujiţi până la oase, iarăşi au rămas nevătămaţi. Împăratul, neştiind ce să mai facă, i-a dat spre tăiere. Şi, mergând sfinţii în afara cetăţii, la locul de ucidere, veneau după dânşii mulţi dintre cei ce crezuseră, plângând şi zicând: “Robii adevăratului Dumnezeu, pentru ce ne lăsaţi pe noi fără de învăţătură?” Iar sfinţii le-au răspuns: “Milostivul Dumnezeu va rândui pentru voi precum ştie şi precum voieşte, numai să credeţi în El fără îndoială şi Acela vă va da vouă ceea ce va fi de folos”.
Una din slugile împărăteşti, alergând la împărat, l-a vestit cum că tot poporul s-a lipit de acei trei creştini şi nu le dă voie să-i ucidă. Atunci împăratul a zis: “Scoateţi trei sute de oşteni înarmaţi, să ucidă pe cei ce urmează acelor înşelători”. Iar slugile i-au spus că şi unii boieri sunt în poporul acela şi chiar şi Elpidifor este acolo. Deci, îl întrebau dacă este cu putinţă ca să-i taie şi pe aceia împreună cu ceilalţi. Iar împăratul a poruncit să cheme pe Elpidifor înaintea sa.
Elpidifor, luând împreună cu sine pe alţi trei boieri, a venit înaintea împăratului, iar împăratul şi-a lăsat capul în piept şi a rămas tăcut multă vreme; apoi, ridicându-şi capul, a zis: “O, Elpidifore, ce aţi socotit, părăsind zeii părinteşti, şi împărtăşindu-vă cu înşelătorii cei creştineşti? Să ştii că nu voi cruţa pe tot cel ce crede Celui răstignit”. Iar Elpidifor a răspuns: “Fă ceea ce voieşti, căci noi suntem gata a muri pentru Hristos Cel răstignit, că Acela este Unul Dumnezeu adevărat şi drept şi nu este altul afară de Dânsul; iar zeii tăi toţi sunt diavoli, de la care noi ne întoarcem şi ne lepădăm de jertfele lor cele necurate, iar de tine, slujitor diavolesc, nu ţinem seama”.
Atunci împăratul i-a osândit la moarte şi a dat asupra lor această hotărâre: “Elpidifor şi toţi cei ce sunt împreună cu dânsul, care au lăsat pe prea luminaţii noştri zei şi care s-au lepădat de viaţa aceasta şi moartea şi-au ales, poruncesc să fie tăiaţi de sabie, ca să primească ceea ce singuri au căutat. Şi oricare va voi să-i ia şi să le îngrijească trupurile lor, acela fără de frică s-o facă”.
Deci, îndată luându-i ostaşii, i-au dus după cetate la Sfinţii Mucenici şi la tot poporul ce crezuse în Hristos. Acolo, când s-a citit porunca împărătească, au ridicat toţi glasurile, zicând: “Slavă Ţie, Dumnezeule, că ne-ai arătat nouă calea cea bună, ca ieşind din această lume întunecată şi înşelătoare, să venim la Tine, Dumnezeul nostru, să ne închinăm scaunului Tău şi să Te vedem pe Tine, lumina cea neapropiată”. Apoi au început a se săruta unul cu altul. Iar ostaşii, înconjurându-i, au început a-i tăia. Şi au căzut de sabie, în acel ceas, până la şapte mii din cei ce au crezut în Hristos, împreună cu Sfântul Elpidifor.
Iar Achindin, Pigasie şi Anempodist n-au fost tăiaţi ci, după porunca împăratului, iarăşi au fost închişi în temniţă. Apoi, a doua zi, împăratul a poruncit să se dea foc unui cuptor şi să ardă într-însul pe Sfinţii Mucenici. Şi când a scos pe sfinţi din temniţă, împăratul a zis către dânşii: “Vedeţi cuptorul acesta? Iată, pentru voi este pregătit!” Iar fericitul Achindin a zis: “Mai mare cuptor ţi s-a gătit ţie în gheenă, ca în el să arzi în veci, împreună cu diavolii cei asemenea ţie”. Atunci împăratul a zis cu mânie: “Au, doară, diavol sunt eu?” Sfântul a răspuns: “Şi faptele tale şi numele tău te arată a fi diavol, că lucrezi cele diavoleşti şi numele tău se tâlcuieşte “împăratul diavolilor”. Deci bine te-a numit pe tine maica ta, Savorie, că eşti părtaş al diavolilor”.
Împăratul a zis către cei ce stăteau înainte: “Poftiţi pe maica mea să vină aici!” Şi maică să venind, împăratul s-a sculat de pe scaunul său şi, dându-i ei cinstea ce i se cuvenea, a pus-o să stea aproape de el şi a zis: “Spune-mi, maica mea, care îmi este numele?” Iar maică să a răspuns: “Porţi numele moşului tău, că moşul tău se numea Savorie şi tu ai, de asemenea, numele Savorie”.
Iar împăratul, arătând cu degetul către sfinţi, a zis: “Dar aceştia spun cuvinte nelegiuite, că numele meu este diavolesc”. La aceste cuvinte maică să a râs, căci ea crezuse în Hristos, dar se tăinuia înaintea fiului său cel rău. Şi văzând împăratul pe maică să râzând, s-a înfuriat atât de tare, încât, năpustindu-se asupra ei, a început să o bată peste faţă. Iar ea, alergând, a căzut la picioarele Sfinţilor Mucenici şi, plângând, zicea: “Mântuiţi bătrâneţile mele, robii lui Hristos, căci cunosc, nu numai cu numele, ci, şi cu lucrul, că diavol şi satană am născut eu pe acest ticălos”.
Văzând împăratul că şi maicasaa crezut în Hristos, a osândit-o şi pe dânsa să o arunce în cuptorul cel cu foc, împreună cu Sfinţii Mucenici. Şi chiar din ostaşii cei ce stăteau înainte, douăzeci şi opt la număr, au crezut şi toţi, împreună cu Achindin, Pigasie, Anempodist şi cu fericită maică a împăratului, au fost aruncaţi în cuptor. Acolo în foc rugându-se ei, şi-au dat sfintele lor suflete în mâna lui Dumnezeu. Şi cei vrednici au văzut o ceată de sfinţi îngeri împrejurul cuptorului, cântând şi primind sufletele sfinţilor. Apoi, ieşind bună mireasmă mirositoare din trupurile mucenicilor şi stingându-se cuptorul, împăratul s-a dus la palat şi se risipiră toţi.
Atunci venind unii din cei credincioşi la cuptor, au găsit trupurile sfinţilor întregi şi nevătămate de foc şi, luându-le, le-au îngropat cu cinste, lăudând pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, un Dumnezeu în Treime slăvit în veci. Amin.
Sf. doctori fără de arginţi Cosma şi Damian, cei din Asia - foto preluat de pe doxologia.ro
Viața
Cosma și Damian erau frați; tatăl lor era păgân, dar mama lor, Teodota, era creștină.
Aceasta, după moartea bărbatului ei, a trăit în văduvie. Având vreme liberă și fără piedici, ea a slujit cu sârguință lui Hristos, închinându-și toată viața lui Dumnezeu.
După moartea ei, a fost proslăvită ca sfântă.
Sf. Teodota și-a crescut cei doi fii ca buni creștini, insuflându-le iubirea față de semenii lor și ajutându-i să devină bărbați virtuoși și drepți. De asemenea, ea le-a asigurat și o educație aleasă.
Educați și formați ca doctori, Cosma și Damian au primit în dar de la Dumnezeu harul vindecării trupurilor și sufletelor bolnave prin puterea rugăciunii.
Cosma și Damian sunt cunoscuți și sub numele de „doctori fără arginți”, datorită vindecărilor miraculoase pe care le dăruiau oamenilor, vindecări pentru care ei nu cereau plată de la pacienții lor.
Deoarece vindecarea era dată nu atât de medicamente, cât de rugile lor fierbinți către Dumnezeu, singura lor plată simbolică era ca cel tămăduit să înceapă să creadă în Iisus Hristos.
Neluând niciodată plată în bani sau în alte bunuri pentru serviciile lor, ei respectau astfel porunca Mântuitorului Nostru Iisus Hristos care a spus:
„În dar ați luat, în dar să dați” (Matei 10:8).
Faima sfinților Cosma și Damian s-a răspândit în toată regiunea și oamenii i-au numit „doctorii fără de arginți”.
Odată, sfinții Cosma și Damian au fost chemați la căpătâiul unei femei foarte grav bolnave, pe nume Paladia, care nu mai găsise vindecare la nici un doctor.
Cei doi sfinți, numai prin credință și puterea rugăciunii au reușit să o vindece pe Paladia, care s-a sculat sănătoasă și a dat slavă lui Dumnezeu.
Dorind să-i răsplătească pentru binele făcut, Paladia s-a îndreptat spre Damian, arătându-i trei ouă și zicând:
„Ia acest dar în numele Sfintei Treimi Dătătoare de Viață, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt”.
Auzind numele Sfintei Treimi doctorul fără de arginți nu a îndrăznit să refuze.
Când a auzit Cosma această întâmplare, s-a întristat mult, crezând că făcând aceasta fratele său a încălcat porunca de a nu primi plată materială pentru serviciile medicale aduse semenilor lor.
Din acest motiv, atunci când Sf. Cosma era pe patul de moarte, el a cerut ca fratele său Damian să nu fie înmormântat lângă el.
La scurt timp după moartea sfântului Cosma, Sf. Damian s-a stins și el din viață și toți apropiații săi se întrebau unde să îl îngroape.
Dar Dumnezeu a făcut o minune: o cămilă, pe care cei doi doctori o vindecaseră mai demult, la rugămintea stăpânului ei, a glăsuit cu voce omenească, spunând că nu trebuie să se se îndoiască și să-l îngroape pe Damian lângă fratele său Cosma, pentru că Damian nu acceptase acele ouă de la Paladia drept plată, ci din respect pentru numele lui Dumnezeu.
Sfintele trupuri ale doctorilor fără arginți au fost îngropate împreună la Thereman (în Mesopotamia).
Minunea de la Thereman
După moartea sfinților Cosma și Damian s-au înfăptuit mai multe minuni.
În Thereman (Mesopotamia), aproape de biserica ridicată la mormântul Sf. Cosma și Damian, trăia un om pe nume Malchus.
Într-o zi el a plecat în călătorie, lăsându-și soția singură pentru o perioadă destul de lungă de timp.
Înainte să plece el s-a rugat în biserica închinată „Doctorilor fără de arginți”, ca aceștia să aibă grijă de nevasta lui.
Dar un dușman al lui Malchus uneltind împotriva acestuia, a plănuit uciderea femeii.
El i s-a arătat soției lui Malchus, spunându-i că l-a trimis bărbatul ei să o ia și să o ducă acolo unde era el.
Crezându-l, ea l-a urmat, dar când au ajuns într-un loc pustiu vrăjmașul a încercat să o omoare.
Văzând pericolul în care se afla, femeia s-a rugat fierbinte lui Dumnezeu să o ajute.
Atunci au apărut doi bărbați înfricoșători care l-au alungat pe diavol și acesta a căzut de pe o stâncă.
Cei doi au condus-o pe femeie acasă, unde ajungând ei, ea s-a închinat și i-a întrebat cum le este numele ca să le poată mulțumi toată viața.
Ei i-au răspuns că sunt slujitorii lui Dumnezeu, Cosma și Damian, după care s-au făcut nevăzuți.
Tremurând de uimire și bucurie, ea a povestit tuturor această minune și a mers la icoana binefăcătorilor ei rugându-se și mulțumind lui Dumnezeu.
De atunci, cei doi sfinți, Cosma și Damian, sunt considerați și protectori ai sfințeniei căsniciilor creștine, precum și dătători de armonie în viața soților.
Imnografie
Tropar, glasul al 2-lea:
Sfinților doctori cei fără de arginți și de minuni făcătorilor, Cosma și Damian, cercetați neputințele noastre; în dar ați luat, în dar dați-ne nouă.
Condac, glasul al 2-lea:
Har de tămăduiri luând, întindeți sănătate celor ce sunt întru nevoi, măriți doctori făcători de minuni, Cosma și Damian. Dar cu cercetarea lor de către voi, cutezările vrăjmașilor le-ați potolit, lumea tămăduind cu minunile.
cititi mai mult despre Sf. doctori fără de arginţi Cosma şi Damian, cei din Asia si pe: ro.wikipedia.org; doxologia.ro
Cuviosul Avramie s-a născut în regiunea Edessei, din Mesopotamia, la sfârșitul secolului al III-lea.
Părinții săi nobili și evlavioși nu au mai avut alți fii și, cu toate că prețuiau evlavia înflăcărată a Cuviosului, l-au căsătorit împotriva voinței sale.
În timpul festivității de nuntă, Avramie stătea singur cu inima zdrobită.
Atunci Mirele Hristos i-a trimis raza preadulcelui Său har necreat și, luminându-i inima, tânărul Avramie și-a părăsit îndată soția, retrăgându-se într-o chilie izolată, unde a rămas vreme de șapte zile în post aspru și rugăciune.
Părinții săi, înțelegând că Dumnezeu l-a ales pentru partea cea bună, ca prin iconomie să le descopere tuturor taina lui Hristos (Efeseni 3, 9), l-au lăsat să-și continue urcușurile dumnezeiești, singur numai cu Dumnezeu, închis într-o chilie mică, unde printr-o ferestruică îi dădeau din când în când puțină pâine și apă, doar pentru nevoile firii.
Avramie a înflorit în taină vreme de cincizeci de ani, luminând pe cei din jur său prin strălucirea virtuților și sprijinind lumea cu rugăciunile sale.
Sf. Cuv. Avramie și Maria, nepoata sa (Secolele III – IV) – foto preluat de pe basilica.ro
În vremea aceea, cetatea Beth-Kidiná din apropierea Edessei era locuită de închinători la idoli și toate încercările episcopului local de a-i aduce la credință s-au dovedit neroditoare.
Luminat de Duhul Sfânt, episcopul, însoțit de cler, a mers la Avramie și i-a cerut să primească Taina Hirotoniei ca, venind în cetate, să predice cuvântul Evangheliei.
După multe rugăminți și amenințări, pentru a nu cădea în păcatul neascultării, Cuviosul, cu lacrimi în ochi, a acceptat să-și părăsească chilia și să-și asume această sarcină.
Vreme de trei ani, a îndurat loviturile, batjocoririle și disprețul din partea localnicilor impietriți la inimă, însă fără a-și abandona eforturile și rugăciunile pentru mântuirea lor, a reușit în cele din urmă să aducă la credința ortodoxă mai mult de o mie de locuitori, care au primit Sfântul Botez.
Cuviosul Avramie a mai rămas un an de zile în acea cetate, semănând sămânța Evangheliei, iar apoi, aprins încă de dorința isihiei, a părăsit în ascuns slava și grijile acestei lumi.
Întors în chilia sa, Cuviosul a îndurat războiul fără milă și atacurile demonilor, pe care le-a biruit prin puterea lui Dumnezeu.
Pentru că fratele după trup al Cuviosului Avramie murise, lăsând singură în lume pe fiica lui, Maria, în vârstă de șapte ani, Avramie a luat-o în grija sa și, ducând-o într-o chilie mică, a lăsat-o să înflorească ca o floare a deșertului, prin rugăciunile și convorbirii ei cu Dumnezeu, dându-i sfaturile necesare printr-o mică ferestruică, ce despărțea chiliile lor.
Tânăra fată a ajuns astfel la vârsta de douăzeci de ani, sporind în tot lucrul cel bun și plăcut lui Dumnezeu.
Într-o zi însă, a căzut în păcate cu un monah desfrânat, care adeseori venea să-l viziteze pe Cuvios.
Și în loc să-L roage fierbinte pe Acela care s-a întrupat pentru mântuirea păcătoșilor, Maria, dimpotrivă, a căzut în cel mai îngrozitor păcat al deznădejdii.
Diavolul a convins-o că Dumnezeu nu va putea niciodată să se milostivească de ea, pentru că și-a necinstit fecioria și schima îngerească.
Înnebunită de durere, Maria a mers în cetatea vecină, unde s-a dedat desfrânării, alunecând astfel zilnic, vreme de doi ani, și mai adânc în abisul păcatului, în timp ce Avramie înălța neîncetat rugăciuni către Domnul ca să-i descopere unde a plecat nepoata sa.
Astfel, de la câțiva călători a aflat unde ajunsese Maria și, alegând mântuirea sufletelor, a părăsit îndată isihia, schima, nevoința și rugăciunile sale, s-a îmbrăcat în haine militare și, adunând puțini bani, i-a dat casei de desfrâu, unde Maria practica meseria cea murdară, pretinzând că dorește și el să se bucure de frumusețea fetei.
Cuviosul a comandat o cină fastuoasă și, pentru prima oară după cincizeci de ani de post aspru, a mâncat carne și a băut vin – retrăgându-se apoi într-o odaie cu tânăra fată.
După ce a închis ușa, Avramie i-a dezvăluit nepoatei cine este, în timp ce aceasta, încremenită de uimire și de rușine, cu privirea țintuită în podea, nu îndrăznea nici măcar să-l privească.
Cuviosul i-a vorbit cu blândețe, fără să o mustre câtuși de puțin și cu lacrimi în ochi, i-a amintit de râvna ei pentru viața ascetică, încredințând-o că mila lui Dumnezeu este nemărginită și că depășește orice păcat, singurul păcat de neiertat fiind deznădejdea.
Apoi, pentru a o încuraja, Cuviosul a mai adăugat: Hai, copilul meu, să ne întoarcem în chilia noastră.
Iau asupra mea fărădelegea ta și eu voi da seamă în fața lui Hristos în ziua înfricoșătoarei Judecăți.
Tu vino doar în chilia ta, întoarce-te la nevoință și rugăciune și stai din nou în fața Atotziditorului Dumnezeu.
Lacrimi dulci se rostogoleau pe fața Mariei când a auzit cuvintele acestea.
Părăsind îndată casa păcatului și viața desfrânată, s-a închis din nou în chilie, cu atâta râvnă și lacrimi, încât nu a întârziat să primească de la Dumnezeu nu numai iertarea păcatelor, ci a dobândit și harisma facerii de minuni.
După ce a petrecut o viață plăcută lui Dumnezeu, Cuviosul Avramie a adormit în pace în anul 366, iar cinci ani mai târziu s-a odihnit întru Domnul și nepoata sa, Maria.
Imnografie
Troparul Sfântului Cuvios Avramie
Glasul al 8-lea
Întru tine, părinte, cu osârdie s-a mântuit cel după chip; că, luând crucea, ai urmat lui Hristos; şi lucrând, ai învăţat să nu se uite la trup, căci este trecător; ci, să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta şi cu îngerii împreună se bucură, Preacuvioase Părinte Avramie, duhul tău.
Condacul Sfântului Cuvios Avramie
Glasul al 3-lea
Fecioara astăzi…
În trup ca un înger pe pământ te-ai arătat şi pustnicind, ai fost ca un pom răsădit, bine crescând lângă apa înfrânării şi cu curgerile lacrimilor tale spălând întinăciunea. Pentru aceasta te-ai arătat locaş Dumnezeiesc al Duhului, Sfinte Părinte Avramie.
Viața Sfântului Cuvios Avramie
Sf. Cuv. Mc. Anastasia Romana; Sf. Cuv. Avramie și Maria, nepoata sa (29 octombrie) – Icoană sec. XX, Grecia – Colecția Sinaxar la Sfinții zilei (icoanele litografiate se găsesc la Catedrala Mitropolitană din Iași – foto preluat de pe doxologia.ro
Fericitul Avramie s-a născut din părinți creștini și din tinerețe se îndeletnicea cu treburile la biserică, ascultând și învățând cu râvnă dumnezeieștile Scripturi. Părinții lui, iubindu-l foarte mult, îl îndemnau să se căsătorească, însă el nu voia. Și fiind de multe ori silit de dânșii să-și ia soție, în cele din urmă el s-a supus voinței lor. După ce s-a făcut nunta, în a șaptea zi, șezând el în casă cu soția, deodată a răsărit ca o lumină în inima lui dorul de Dumnezeu, și, sculându-se, s-a dus din casă, fără să spună la nimeni nimic. Fiind povățuit de Dumnezeu, Avramie a ieșit din cetate și la o depărtare cam de două stadii a aflat o casă părăsită. Deci a intrat acolo și s-a sălășluit într-însa cu mare plăcere, luând aminte de mântuirea sa și slăvind pe Dumnezeu. Iar părinții și rudeniile lui erau mâhniți de ceea ce făcuse și îl căutau pretutindeni pe fericitul Avramie. După șaptesprezece zile l-au aflat în chilie rugându-se lui Dumnezeu.
Văzându-l, s-au mirat foarte mult, dar fericitul a zis către dânșii: „Nu vă mirați, ci preamăriți pe Dumnezeu, iubitorul de oameni, Cel ce m-a izbăvit din lumea cea deșartă, și vă rugați Domnului pentru mine, ca să-mi dea răbdare până la sfârșit, ca să pot purta jugul cel bun pe care m-a învrednicit să-l iau asupră-mi. Lăsați-mă să locuiesc aici în liniște, pentru dragostea lui Dumnezeu și mă voi deprinde a face sfânta Lui voie”. Atunci ei, văzând gândul lui neînduplecat, au zis: „Amin”. Și i-a mai rugat pe ei fericitul să nu-l mai supere venind mereu la dânsul. Apoi, închizând ușile, a lăsat o ferestruică mică prin care primea hrana și astfel viețuia, slujind lui Dumnezeu. Și i s-a luminat gândul, sporind în viață bună, în înfrânare mare, în smerenie, în curăție și dragoste. Vestea despre dânsul a străbătut pretutindeni și toți care auzeau de el veneau să-l vadă, luând folos de la dânsul, pentru că i se dăduse lui cuvântul înțelepciunii, al înțelegerii și al mângâierii.
După zece ani de la plecarea lui, s-a întâmplat de au murit părinții fericitului Avramie și i-au lăsat lui averi multe. Iar el, nevrând să-și lase rugăciunile sale și liniștea, a rugat pe un prieten al lui să împartă toată averea la săraci și, făcând așa, a rămas fără grijă, pentru că sârguința fericitului era să nu-și lipsească mintea de lucrurile cele sfinte, ci să și-o curățească de lucrurile cele pământești. De aceea nimic n-a câștigat pe pământ, decât numai o haină, o rasă și un vas mic, din care obișnuia a mânca sau a bea, și o rogojină pe care se odihnea. în toată vremea călugăriei sale nu și-a schimbat rânduiala, ci a petrecut cincizeci de ani în rânduiala monahală, cu mare osârdie și cu mare dragoste către Dumnezeu.
Atunci, între satele dimprejurul unei cetăți, era un sat foarte mare în care locuiau numai elini, de la mic până la mare, și nu se găsea nimeni ca să poată să-i întoarcă pe ei la Dumnezeu. Au fost trimiși mulți prezbiteri și diaconi de episcopul eparhiei aceleia, dar nu i-au putut întoarce de la înșelăciunea idolească. Pentru că nu puteau să rabde necazurile ce le sufereau de la dânșii, mulțime de monahi nu o dată au încercat aducerea lor la credința în Dumnezeu, dar, nesporind nimic, s-au lepădat de dânșii.
Într-una din zile, episcopul, șezând cu clericii săi, și-a adus aminte de fericitul Avramie și a zis: „Eu n-am văzut în viața mea un bărbat desăvârșit ca acesta, în tot lucrul bun și plăcut lui Dumnezeu, precum fericitul Avramie”. Clericii au răspuns: „Așa este, stăpâne! El este robul lui Dumnezeu și monah desăvârșit”. Iar episcopul a zis către dânșii: „Vreau să-l așez pe el preot în satul acela elinesc, căci cu răbdarea și cu dragostea lui va putea să înduplece inimile lor și îi va întoarce la Dumnezeu”. Apoi, sculându-se, împreună cu clerul a mers la Avramie.
Ajungând ei, după ce s-au sărutat, episcopul a început a grăi cu dânsul despre acest sat de necredincioși și l-a rugat să meargă acolo. Auzind Avramie de aceasta, s-a mâhnit foarte tare și a zis către episcop: „Iartă-mă, sfințite părinte, și lasă-mă aici să-mi plâng păcatele mele, pentru că sunt neputincios și nedestoinic pentru acest lucru”. Iar episcopul a zis către dânsul: „Cu darul lui Dumnezeu îți va fi cu putință, dar să nu te lenevești la ascultarea cea bună”. A răspuns fericitul: „Rogu-mă sfinției tale, lasă-mă aici să-mi plâng răutățile mele”. Iar episcopul a zis către dânsul: „Iată ai lăsat lumea și ai urât cele ce sunt într-însa, te-ai răstignit și toate le-ai îndreptat, dar ascultare nu ai”.
Auzind acestea, Avramie a plâns mult și a zis: „Ce sunt eu altceva decât un păcătos? Și ce viață am eu, de cugeti unele ca acestea despre mine?”. Iar episcopul a răspuns: „Șezând aici numai pe tine singur te mântuiești, iar acolo, cu darul lui Dumnezeu, pe mulți vei mântui și-i vei întoarce la Dumnezeu. Deci socotește care faptă îți va fi mai mare: oare să te mântuiești pe tine singur, sau pe mai mulți?”. Iar fericitul a răspuns, plângând: „Fie voia lui Dumnezeu! Merg pentru ascultare”. Și scoțându-l episcopul din chilie, l-a dus în cetate și l-a trimis cu mare bucurie împreună cu clerul, în satul acela. Iar fericitul, pe cale, se ruga lui Dumnezeu, zicând: „Iubitorule de oameni, Bunule, vezi neputința mea și trimite darul Tău spre ajutorul meu, ca să fie preamărit preasfânt numele Tău”. Sosind în sat, a văzut pe oameni cuprinși de înșelăciunea diavolească slujind idolilor și a suspinat, plângând. Apoi, ridicându-și ochii spre cer, a zis: „Umile fără de păcat, Dumnezeule, nu trece cu vederea lucrul mâinilor Tale”.
După aceea a trimis în cetate la prietenul său, căruia îi încredințase averea de la părinți ca s-o împartă la săraci, rugându-l ca din averea rămasă să-i trimită și lui ceva pentru zidirea bisericii. Iar prietenul acela îndată a trimis cât putea să-i fie de trebuință. Apoi fericitul a început a zidi biserică lui Dumnezeu cu sârguință și în puțină vreme a ridicat-o cu bună rânduială și a înfrumusețat-o ca pe o mireasă împodobită. Iar până ce s-a zidit biserica, fericitul mergea și se ruga lui Dumnezeu între idoli, nezicând nici un cuvânt nimănui. După săvârșirea bisericii, a adus într-însa rugăciunile Domnului cu multe lacrimi, zicând: „Adună-i, Doamne, pe oamenii cei risipiți și unește-i pe ei în această biserică, luminează-le ochii lor cei înțelegători, ca să te cunoască pe Tine, Unule, Bunule și iubitorule de oameni, Dumnezeule”.
Săvârșind rugăciunea, a ieșit din biserică, răsturnând capiștea și sfărâmând idolii lor. Iar ei, văzând cele ce a făcut Avramie, ca niște fiare s-au năpustit asupra lui și, bătându-l, l-au izgonit afară din sat. Dar el, întorcându-se noaptea, a intrat acolo iarăși și, mergând în biserică, cu plângere se ruga lui Dumnezeu să mântuiască pe oamenii cei pierduți.
Făcându-se ziuă, l-au aflat pe el în biserică rugându-se și s-au spăimântat. Păgânii veneau în toate zilele în noua biserică, nu la rugăciune, ci să vadă frumusețea zidirii și podoabele ei. Deci fericitul îi învăța cum să cunoască pe Dumnezeu. Iar ei îl băteau cu bețe ca pe o piatră neînsuflețită și îl aruncau la pământ. Apoi l-au legat de grumaz și l-au târât afară din sat. Socotind că este mort, au pus peste dânsul pietre și, lăsându-l, s-au dus. Iar el, fiind abia viu, către miezul nopții și-a venit în fire, s-a sculat și a început a plânge, zicând către Dumnezeu: „Pentru ce Stăpâne, ai defăimat lacrimile mele și smerenia mea? Pentru ce, ți-ai întors fața Ta de la mine și ai trecut cu vederea lucrul mâinilor Tale? Acum, Stăpâne, caută spre robul Tău și ascultă rugăciunea mea; întărește-mă și dezleagă pe robii Tăi din legăturile diavolești și îi învrednicește să te cunoască pe Tine, Unul adevăratul Dumnezeu, că nu este altul afară de Tine”. Apoi a intrat în sat și, mergând în biserică, cânta și făcea rugăciuni.
Făcându-se ziuă, au venit oamenii și, văzând că el este viu, s-au înspăimântat, dar fiind răi și nemilostivi l-au chinuit, aruncându-l iarăși la pământ, l-au legat cu o funie de grumaz și l-au târât afară din sat. Astfel a pătimit fericitul vreme de trei ani, răbdând cu credință, fiind legat, bătut, izgonit, târât și împroșcat cu pietre, flămând și însetat. Pentru toate câte i s-au făcut nu s-a mâniat pe ei, nici nu a zis ceva, nici nu s-a împuținat cu sufletul. Nu s-a mâhnit, răbdându-le pe toate, ci mai ales și-a adăugat dragostea și dorirea pentru ei, rugând și învățând pe bătrânii lor ca pe niște părinți, iar pe cei tineri ca pe niște frați și pe copii ca pe niște fii, deși era înfruntat și batjocorit de dânșii.
Apoi, într-o zi, s-au adunat toți cei care locuiau în satul acela, de la mic și până la mare și, fiind înspăimântați de răbdarea lui Avramie, au început a grăi între ei: „Oare vedeți răbdarea cea mare a bărbatului acestuia? Oare ați văzut dragostea lui cea negrăită către noi? Că răbdând felurite chinuri, nu s-a depărtat de aici și către nici unul n-a zis vreun cuvânt rău, nici nu s-a întors de la noi, ci cu mare bucurie le-a răbdat pe toate acestea? Cu adevărat el ne este trimis nouă de la Dumnezeu, despre Care totdeauna ne grăiește, spunându-ne că este împărăție, rai, viață veșnică și sunt adevărate cuvintele lui, pentru că de nu ar fi fost așa, nu ar fi răbdat de la noi atâtea răutăți. încă și neputința zeilor noștri a fost arătată, pentru că nu au putut să-i facă lui nici un rău când el îi sfărâma pe ei. Cu adevărat este robul lui Dumnezeu Celui viu și toate cele zise de el sunt adevărate. Deci veniți să credem în Dumnezeul Cel propovăduit de dânsul”. Astfel toți, pornindu-se, au alergat cu un suflet la biserică, strigând: „Slavă cerescului Dumnezeu, Celui ce a trimis pe robul Său ca să ne mântuiască de înșelăciunea diavolului”.
Fericitul, văzându-i pe ei, s-a bucurat foarte mult și fața lui strălucea ca lumina de dimineață. Bucurându-se, a grăit către dânșii: „Părinții mei, frații mei și fiilor, veniți să dăm slavă lui Dumnezeu, Celui ce a luminat ochii inimii voastre, ca să-L cunoașteți pe El și să vă curățați de necurățiile diavolești. Deci credeți în Dumnezeul Cel viu din tot sufletul, căci Acela este Făcătorul cerului și al pământului și al tuturor făpturilor. El este fără de început, nespus și neajuns, dătător de lumină, iubitor de oameni, înfricoșat și bun Domn. Credeți și întru Fiul Său, Unul născut, Care este înțelepciunea, puterea și voia Lui; credeți și în Preasfântul Lui Duh, care le învie pe toate și veți câștiga viața cea cerească”. Apoi, răspunzând, toți au zis: „Cu adevărat, părintele și povățuitorul vieții noastre, precum grăiești și ne înveți pe noi, așa credem și suntem gata a face toate cele ce ne poruncești”. Și îndată, luându-i pe ei, fericitul i-a botezat pe toți în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, de la mic și până la mare, cam o mie de suflete.
Apoi, în toate zilele le citea din dumnezejeștile Scripturi, învățându-i pe ei și spunându-le cele referitoare la împărăția cerului și la rai; apoi le vorbea despre gheena focului, despre dreptate, despre credință și despre dragoste. Iar ei erau întocmai ca și pământul cel bun, care primește sămânța cea roditoare și dă rod, unul o sută, altul șaizeci și altul treizeci. Cu așa mare sârguință, cu tăcere și cu osârdie ascultau învățăturile lui și se supuneau cuvintelor lui. îl aveau pe fericitul înaintea ochilor lor ca pe îngerul lui Dumnezeu și se legaseră de el cu legătura dragostei, luând aminte la sfânta lui învățătură. Și fericitul a petrecut cu dânșii încă un an de la botezarea lor, învățându-i cuvântul lui Dumnezeu, neîncetat și ziua și noaptea. Apoi, văzând sârguință lor către Dumnezeu și credința lor cea mare, voia să-i lase, pentru că se vedea pe sine foarte iubit de dânșii și cinstit și se temea să nu fie mintea lui legată de vreo grijă pământească și să i se schimbe călugăria lui. Sculându-se într-o noapte, s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: „Unule fără de păcat, Unule sfinte, Cel ce întru sfinți Te odihnești, Unule iubitorule de oameni și milostive Stăpâne, Cel ce ai luminat ochii lor cei înțelegători, i-ai dezlegat de înșelăciunea idolească și le-ai dăruit lor înțelegerea Ta, păzește-i pe ei până la sfârșit și îi ferește, Stăpâne, și apără turma Ta cea bună pe care ai câștigat-o cu multa Ta iubire de oameni, îngrădește-i pe ei cu darul Tău și luminează întotdeauna inimile lor, ca, săvârșind cele plăcute Ție, să se învrednicească împărăției Tale cerești. Iar pe mine, nevrednicul și neputinciosul, mă apără și să nu-mi socotești mie acest păcat, căci toate cunoscându-le Tu, știi cât te iubesc și te doresc pe Tine”.
Sfârșind rugăciunea, s-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci și în taină a plecat de acolo în alt loc și s-a ascuns de dânșii. Apoi, făcându-se ziuă, poporul cel nou luminat, după obiceiul său a venit la biserică și, căutându-l pe Avramie, umblând ca oile cele pierdute în căutarea păstorului lor și strigându-l cu lacrimi pe nume, nu l-au mai aflat. După ce l-au căutat pretutindeni și nu l-au aflat, s-au mâhnit foarte mult și, ducându-se îndată la episcop, i-au spus lui toate cele întâmplate. Auzind acestea episcopul, s-a mâhnit și a trimis pretutindeni mulți oameni sârguincioși pentru a-l căuta pe fericitul Avramie, mai ales pentru lacrimile și rugăciunile turmei sale. Acesta a fost căutat ca o piatra scumpă, dar cei trimiși nu l-au aflat. Apoi, mergând episcopul împreună cu clerul în sat și văzându-i pe toți întăriți în credința și în dragostea pentru Dumnezeu, a ales dintre dânșii bărbați vrednici, pe care i-a numit prezbiteri și diaconi și, binecuvântându-i, s-a dus.
Fericitul Avramie, auzind toate acestea, s-a bucurat foarte mult și a preamărit pe Dumnezeu, zicând: „Ce voi răsplăti Ție, o, Stăpânul meu bun, pentru toate câte mi le-ai dat mie? Mă închin și slăvesc rânduiala ta”. Astfel rugându-se el, s-a dus bucurându-se la chilia sa unde șezuse mai înainte și, făcându-și o altă chilie mică lângă chilia cea dintâi, s-a închis înăuntru, bucurându-se de Dumnezeu, Mântuitorul său.
Însă diavolul, văzând toate cele făcute de Avramie și turbând de invidie, se sârguia în tot chipul să-l biruiască pe bunul ostaș al lui Hristos. Vrând să-l înalțe pe el cu mândria, a venit la dânsul cu cuvinte de laudă, căci, stând fericitul Avramie în miezul nopții la rugăciune, a strălucit deodată o lumină de soare în chilia lui și s-a auzit un glas ca și cum venea de la Dumnezeu, zicându-i: „Fericit ești, fericit ești, Avramie, atât de fericit, încât nimeni dintre oameni n-a săvârșit voia mea precum ai făcut tu și pentru aceasta ești fericit”. Fericitul, cunoscând îndată înșelăciunea diavolului, și-a înălțat glasul său și a zis: „Întunericul tău să fie cu tine întru pierzarea ta, o, plinule de înșelăciune și de răutate, căci eu, deși sunt om păcătos, am încă nădejde spre darul și ajutorul Dumnezeului meu și nu mă tem de tine, nici nu mă înfricoșează pe mine nălucirile tale, pentru că zidul meu cel nebiruit este numele Mântuitorului meu Iisus Hristos, pe care îl iubesc și cu numele Lui te cert pe tine, necuratule diavol”.
Atunci îndată ca fumul s-a stins diavolul. După puține zile, iarăși rugându-se fericitul Avramie noaptea, a venit satana ținând o secure și a început să taie și să dărâme chilia lui. Și cum se părea că este dărâmată, diavolul a strigat către ceilalți slujitori ai lui cu glas mare, zicând: „Sârguiți-vă, prietenii mei, sârguiți-vă, ca degrabă să intrăm și să-l sugrumăm pe el”. Iar fericitul a zis: „Toate neamurile m-au înconjurat și în numele Domnului i-am biruit pe ei”. Și îndată satana a pierit, iar chilia sfântului a rămas întreagă. După puține zile, rugându-se la miezul nopții, și-a văzut rogojina pe care se odihnea arzând cu mare văpaie și călcând pe văpaie a zis: „Peste aspidă și peste vasilisc voi pași și voi călca peste leu și peste balaur și peste toată puterea vrăjmașului, pentru numele Dumnezeului meu Iisus Hristos, Cel ce-mi ajută”. Iar satana fugea și striga cu glas mare, zicând: „Eu te voi birui, grozayule, pentru că am găsit meșteșug împotriva ta”.
Într-una din zile, când fericitul mânca, a intrat iarăși diavolul în chilia lui, în chip de tânăr și, apropiindu-se de el, voia să-i răstoarne la pământ vasul din care mânca. Iar Avramie, pricepând că este diavolul, ținea bine vasul, netemându-se deloc. Apoi necuratul, luând un sfeșnic în care ardea o lumânare, a început a cânta cu glas mare, zicând: „Fericit cel fără de prihană în cale, care umblă în Legea Domnului”. Deci a cântat acest psalm până la sfârșit, dar sfântul nu i-a răspuns până ce nu a terminat de mâncat.
După ce a terminat de mâncat, s-a însemnat cu semnul crucii și a zis către dânsul: „Necuratule diavol și de trei ori ticălosule, neputinciosule, fricosule, dacă știi că sunt fericiți cei fără de prihană, pentru ce îi superi? Că fericiți sunt și de trei ori fericiți toți cei ce nădăjduiesc spre Dumnezeu și îl iubesc pe El din toată inima”. Diavolul a răspuns: „Îi supăr ca să-i biruiesc și le fac sminteală dorind ca să-i întorc de la tot lucrul bun”. A zis către dânsul fericitul: „Să nu ai parte, blestematule, ca să biruiești sau să smintești pe cineva din cei care se tem de Dumnezeu. Tu îi biruiești pe cei asemenea cu tine, care s-au depărtat de la Dumnezeu cu voia lor; pe aceia îi înșeli și îi biruiești, căci Dumnezeu nu este cu dânșii, iar dinaintea celor ce îl iubesc pe Dumnezeu pieri, așa precum piere fumul în vânt, pentru că rugăciunea lor cu lacrimi te alungă, precum vântul alungă praful. Viu este Dumnezeul meu și binecuvântat în veci. El este slava și lauda mea și nu mă tem de tine, chiar și tot anul de vei sta aici, sau și mai mult decât un an, tot nu voi face voia ta, necuratule diavol. Deci nu mă îngrijesc de tine, așa precum nu se îngrijește cineva de o javră de câine”.
Acestea zicându-le fericitul, îndată a dispărut diavolul și iarăși, după cinci zile, când săvârșea fericitul cântarea cea de la miezul nopții, a venit vrăjmașul cu nălucire de popor mult și a aruncat, precum se părea, o funie în chilia lui și trăgând, strigau între ei: „Să o aruncăm pe ea în groapă”. Și fericitul, văzându-i pe ei, a zis: înconjuratu-m-au ca albinele fagurele și s-au aprins ca focul în spini, dar întru numele Domnului i-am biruit. Apoi satana a strigat: „Nu mai știu de acum ce să fac! Iată, acum m-ai biruit cu totul și puterea mea ai zdrobit-o, nepăsându-ți de mine. Dar eu nu te voi lăsa în pace până ce nu te voi smeri”. Iar fericitul i-a răspuns: „Blestemat să fii tu și toate lucrurile tale, necuratule, iar Stăpânului nostru Dumnezeu, pe care îl iubim, I se cuvine slava și închinăciunea, căci El ne ajută ca tu să fii zdrobit și batjocorit de noi. Să știi de acum, ticălosule și nerușinatule, că noi nu ne temem de tine, nici de nălucirile tale”.
Astfel, multă vreme s-a luptat cu diavolul care încerca cu felurite năluciri să-l înfricoșeze, dar n-a putut să biruiască gândul lui cel tare ci, dimpotrivă, diavolul era biruit de sfânt. De aceea el sporea cu mari nevoințe în dragostea către Dumnezeu, pe Care L-a iubit din tot sufletul și o astfel de viață petrecea, încât s-a învrednicit de dumnezeiescul dar și de aceea diavolul n-a putut să-l biruiască. Iar în toată vremea călugăriei lui nu i-a trecut nici o zi fără lacrimi, nici nu și-a deschis gura pentru a râde, nici nu s-a atins untdelemn de trupul lui și în toate zilele era pregătit pentru moarte.
Fericitul Avramie avea un frate după trup, care avea o singură fiică. Murind tatăl ei, a rămas copila orfană. Pe această copilă au luat-o cunoscuții și au dus-o la unchiul ei. Fetița avea șapte ani, iar Avramie a poruncit ca ea să locuiască în chilia cea din afară. El petrecea singur în chilia cea dinăuntru și între dânșii era o ușă mică, prin care sfântul o învăța pe nepoată Psaltirea și celelalte cărți sfinte. Copilita petrecea monahicește ca și el, în post și în rugăciuni și în toate nevoințele vieții monahale. Iar fericitul se ruga de multe ori cu lacrimi la Dumnezeu pentru dânsa, ca să aibă mintea sănătoasă și să nu se plece spre deșertăciunea pământească, căci tatăl ei îi lăsase avere destulă. Din acel ceas, sfântul a poruncit ca averea ei să fie împărțită toată la săraci, iar ea îl ruga pe unchiul ei, zicând: „Roagă-te lui Dumnezeu pentru mine, părinte, ca să mă izbăvesc de cursele cele de multe feluri ale diavolului”. Apoi în toate se asemăna unchiului său în viața monahală, pentru care el se bucura, văzând nevoințele ei cele bune, lacrimile, smerita cugetare, blândețea și dragostea către Dumnezeu. Deci a petrecut împreună cu el monahicește douăzeci de ani, ca o mielușea curată și ca o porumbiță neîntinată. După douăzeci de ani diavolul i-a întins curse să o vâneze, ca măcar în felul acesta să-l poată supăra pe fericitul Avramie și să-i depărteze mintea de la Dumnezeu.
Era acolo un monah, care numai cu numele era monah, dar fapte nu avea. Acela a venit la sfântul ca și cum ar vrea să se folosească de la el. Văzând pe fericita aceasta, nepoata sfântului, a dorit să vorbească cu dânsa, căci se aprinsese inima lui ca o flacără de multa dragoste ce prinsese către dânsa. Deci a ispitit-o vreun an de zile, până când, ajutându-i satana, a intrat în chilia fecioarei și a amăgit-o.
După ce a săvârșit păcatul, nepoata sfântului s-a înspăimântat și, rupându-și hainele de pe dânsa, se bătea peste obraz; apoi de necaz voia să se sugrume și zicea în sine: „Eu am murit cu sufletul și mi-am pierdut zilele, iar osteneala monahicească, înfrânarea și lacrimile mele, întru nimic s-au prefăcut, pentru că am mâniat pe Dumnezeu, și însămi pe mine m-am pierdut; iar pe cuviosul meu unchi l-am aruncat în mare rușine și necaz, eu fiind batjocorită de diavol. De acum înainte pentru ce să mai viețuiesc eu, ticăloasa? O, vai mie, în ce am căzut! Cum s-a întunecat gândul meu și cum de m-am pierdut nu pricep. Ce ceață întunecată a acoperit mintea mea? Nu știu ce voi face și unde mă voi ascunde, sau încotro mă voi duce și în care groapă mă voi arunca? Unde este învățătura cuviosului meu unchi? Unde este învățătura lui Efrem, prietenul lui, care îmi zicea: Ia aminte de tine și-ți păzește sufletul neîntinat, pentru Mirele Cel fără de moarte, pentru că Mirele tău este sfânt. De acum înainte nu voi mai îndrăzni a privi la cer, din pricină că sunt moartă pentru Dumnezeu și pentru oameni. Iar aici nu voi mai putea ședea, căci în ce fel voi începe eu, păcătoasa, plină de necurăție, să vorbesc cu sfântul meu părinte? De voi îndrăzni, va ieși foc din acea ușiță a lui și mă va arde. Mai bine este să plec în alt loc, unde nu va fi nimeni care să mă știe pe mine, căci, de vreme ce am murit, de acum nu mai am nădejde de mântuire!” Sculându-se îndată, s-a dus în altă cetate, unde, schimbându-și haina, a mers într-o casă de oaspeți.
După ce a plecat ea, fericitul Avramie a văzut în vedenie un balaur înfricoșat, foarte mare și groaznic. Acesta, șuierând tare, a venit la chilia lui și aflând o porumbiță a înghițit-o și iarăși s-a întors la locul său. Apoi, deșteptându-se fericitul din somn, s-a mâhnit foarte mult și a plâns cu amar, zicând: „Nu cumva satana va ridica prigoană asupra Sfintei Biserici, ca pe mulți să-i depărteze de la credință, sau va fi dezbinare în Biserică?”. Rugându-se Domnului, a zis: „Cel ce toate le știi, iubitorule de oameni, Doamne, Tu singur știi și vedenia aceasta”. Apoi iarăși, după două zile, a văzut pe același balaur ieșind de la locul său și venind în chilie la dânsul și-a pus capul sub picioarele sfântului și a crăpat. Aflându-se porumbița aceea în pântecele lui, și-a întins mâna sa și a luat-o vie, neavând întinăciune.
Apoi, fericitul, deșteptându-se, a strigat de două ori pe fecioara călugăriță, nepoata lui, zicând: „De ce te-ai lenevit? De două zile aștept să aud din gura ta mărirea lui Dumnezeu și nu aud nimic?”. Deschizând ușița, n-a mai găsit-o pe ea acolo și a înțeles că acea vedenie fusese pentru dânsa și, plângând, a zis: „O, vai mie, că pe mielușeaua mea a răpit-o lupul și fiica mea este prădată”. Apoi și-a ridicat glasul său cu lacrimi, grăind: „Mântuitorule a toată lumea, întoarce pe mielușica Ta, Maria, în ograda vieții, ca să nu se pogoare bătrânețile mele cu mâhnire, în iad. Nu defăima rugăciunea mea, Doamne, ci trimite darul Tău degrabă ca să o scoată pe ea din gura balaurului”.
Trecuseră două zile de la plecarea fericitei când sfântul a văzut vedenia, apoi doi ani a petrecut Maria fără unchiul ei. Iar acesta se ruga lui Dumnezeu ziua și noaptea pentru dânsa. După doi ani i-a spus cineva unde este și cum viețuiește și atunci, rugând pe unul din cunoscuții săi, l-a trimis acolo ca sâ știe cu încredințare despre dânsa. Trimisul acela s-a dus și, aflând-o, s-a întors și i-a spus. Apoi sfântul a poruncit să-i fie adusă o haină ostășească și un cal și s-a îmbrăcat în haine ostășești, punându-și o căciulă înaltă în cap ca să-și poată acoperi fața. A luat și un galben cu sine, apoi, încălecând pe cal, a plecat. Ajungând la acea casă de oaspeți, a căutat în toate părțile, vrând să o afle și după aceea, zâmbind, a zis către gazdă: „Prietene, am auzit că se află aici o fecioară frumoasă. Nu mi-o arăți pe ea să o privesc și eu?”.
Gazda, văzându-l că este cărunt, a râs de el în inima sa, căci a bănuit că pentru desfrânare întreabă de ea și i-a răspuns: „Am aici o fecioară foarte frumoasă”. Și într-adevăr, fericita era frumoasă la față peste fire. Atunci cuviosul, cu față veselă, a zis către gazdă: „Să o aduci la mine ca să mă veselesc astăzi, privind-o”. Și chemând-o pe ea, a venit la dânsul. Iar când a văzut-o sfântul, în împodobirea desfrânată, era să-l podidească plânsul. însă s-a abținut, ca să nu fie recunoscut de dânsa și ca nu cumva ea, înțelegând, să fugă de el. Apoi, șezând ei și bând, a început a glumi cu dânsa acest minunat bărbat, iar ea, sculându-se, l-a îmbrățișat și a început a-i săruta grumazul. Sărutându-l, a simțit un miros frumos care ieșea din curatul lui trup, chinuit cu ne voințe.
Atunci, aducându-și aminte de zilele cele dintâi ale înfrânării sale, a suspinat, a lăcrimat și a zis: „O, vai mie!”. Iar gazda a zis către dânsa: „Doamnă Măria, astăzi sunt doi ani de când petreci cu noi aici și niciodată n-am auzit de la tine vreun cuvânt de mâhnire, iar acum ce-ți este ție?”. Iar ea a răspuns: „De aș fi murit mai înainte de acești ani, aș fi fost fericită”. Atunci îndată fericitul Avramie, ca să nu fie recunoscut de Măria, a zis către dânsa cu cuvânt aspru: „Acum ți-ai adus aminte de păcatele tale, când ai venit la mine?”. Și scoțând galbenul i l-a dat gazdei, zicându-i: „Prietene, să ne faci nouă o cină bună, ca să mă veselesc deseară cu fecioara, pentru că am venit de departe pentru dânsa”.
O, mare este înțelepciunea cea duhovnicească! O, câtă tărie și răbdare! Acela care, vreme de cincizeci de ani, în călugăria sa, n-a mâncat pâine până la saturare, nici apă din destul n-a băut, acum mănâncă carne și bea vin, ca să mântuiască sufletul cel pierdut. Cetele sfinților îngeri s-au mirat în ceruri de o socoteală ca aceasta a fericitului sfânt. Mânca carne și bea vin ca să scoată din noroi sufletul cel înecat. O, înțelepciune sfântă și înțelegere adâncă!
Deci, după cina și veselia lor, fecioara i-a zis: „Domnule, scoală-te să mergem în pat, ca să ne odihnim”. Iar el i-a zis: „Să mergem”. Apoi, intrând el în cameră, a văzut un pat mare cu așternut bogat și s-a așezat pe el. Atunci a zis către dânsa: „Închide ușile și vino de mă descalță”. Iar ea, închizând ușile, a venit la dânsul și el a zis: „Doamnă Măria, apropie-te aici de mine”. Apropiindu-se ea, el sărutând-o, a apucat-o de mâini și o ținea tare, ca să nu scape. Apoi, lepădând căciula cea ostășească din cap, a început a plânge, zicând către dânsa: „Fiica mea, Măria, dar nu mă cunoști pe mine? Nu sunt eu acela care te-am crescut? Unde îți este mintea, fiica mea? Cine te-a pierdut? Unde este chipul tău cel îngeresc pe care l-ai avut, fiica mea? Unde este înfrânarea și plângerea ta? Unde este privegherea ta și culcarea pe pământ? Căci din înălțimea cerului te-ai coborât în groapă. O, fiica mea, pentru ce nu mi-ai spus mie când ai greșit, ca eu să fi primit pocăința pentru tine cu iubitul meu Efrem? Pentru ce ai făcut unele ca acestea și pentru ce m-ai necăjit și în astfel de griji m-ai aruncat? Dar cine este fără păcat? Numai Unul Dumnezeu este fără de păcat”.
Auzind ea acestea, s-a făcut ca o piatră neînsuflețită în mâinile lui, temându-se și rușinandu-se. Apoi iarăși i-a zis fericitul: „Nu-mi grăiești, fiica mea Măria? Nu-mi grăiești, inima mea? Oare nu am venit eu pentru tine aici? O, fiica mea, eu voi răspunde lui Dumnezeu pentru tine în ziua judecății, eu voi lua asupra mea pocăință pentru păcatele tale”. Și plângând până la miezul nopții, o ruga și o învăța pe ea. Iar ea, luând puțină îndrăzneală, a zis către dânsul, plângând: „Nu pot căuta spre tine, pentru rușinea faptelor mele. Cum voi putea să mă rog lui Dumnezeu, căci sunt întinată cu fapte necurate”. Iar el a zis către dânsa: „Asupra mea să fie păcatul tău. O, fiică, pe mine să mă întrebe Dumnezeu de păcatul tău, iar tu numai să mă asculți pe mine și să mergem la locul nostru. Iată și Efrem se roagă lui Dumnezeu pentru tine. O, fiica mea, miluiește-mi bătrânețile, mă rog ție, inima mea! O, fiica mea, scoală-te și mergi cu mine!”.
Iar ea a răspuns către dânsul: „Dacă știi că eu voi putea să mă pocăiesc și îmi va primi Dumnezeu rugăciunea, voi merge și voi cădea la cuvioșia ta și voi săruta sfintele tale picioare, căci te-ai milostivit spre mine și ai venit aici să mă scoți din noroiul faptelor mele”. Și punându-și capul pe picioarele lui, toată noaptea a zis: „Cu ce-ți voi răsplăti pentru toate, stăpâne al meu?”. Iar a doua zi a zis către dânsa: „Fiică, scoală-te să mergem”. Iar ea a zis către dânsul: „Am aici puțin aur și haine, ce poruncești să fac cu acestea?”. A răspuns fericitul: „Pe toate să le lași aici, căci acestea sunt ale vrăjmașului”.
Apoi, sculându-se, au plecat îndată. Și punând-o pe cal, astfel o ducea, iar el mergea înaintea ei, bucurându-se ca un păstor când află oaia cea pierdută și cu bucurie o ia pe umerii săi; așa mergea și fericitul și se bucura cu inima. Când au ajuns la locul lor, îndată a închis-o pe Măria în chilia cea dinăuntru, unde a stat el mai înainte, iar el petrecea în chilia în care a stat Măria. Atunci ea s-a îmbrăcat într-o haină de păr și petrecea în călugărie cu smerenie și cu plângere, cu înfrânare și cu blândețe, chemând pe Dumnezeu spre ajutor, pocăindu-se cu multă sârguință. Astfel se pocăia și se ruga, încât pocăința și rugăciunea noastră este umbră pe lângă a ei. Iar Dumnezeu, Milostivul, Cel ce nu voiește să piară nici unul și toți să vină la pocăință, a miluit pe roaba Sa, care cu adevărat s-a pocăit și i-a iertat păcatele. Ca semn al iertării ei, i-a dat darul să tămăduiască neputințele celor ce veneau la ea.
Apoi fericitul Avramie a trăit încă zece ani și, văzând pocăința ei cea mare, lacrimile, ostenelile și rugăciunile către Dumnezeu, cele cu dinadinsul, se mângâia și slăvea pe Dumnezeu. După aceasta s-a sfârșit și a adormit întru Domnul, având șaptezeci de ani de la nașterea sa. Iar când a murit, s-a adunat aproape toată cetatea și toți, cu sârguință, se apropiau de cinstitul lui trup, iar bolnavii câștigau tămăduire.
Mielușeaua lui Hristos, Măria, a viețuit cinci ani în mare înfrânare după mutarea unchiului ei, rugându-se cu lacrimi lui Dumnezeu, ziua și noaptea, căci de multe ori cei ce erau pe acolo, când treceau noaptea prin apropiere auzeau glasul plângerii și al tânguirii ei fără de măsură și, stând, se mirau și preamăreau pe Dumnezeu. Pocăindu-se desăvârșit și bineplăcând lui Dumnezeu, fericita Măria cu pace s-a mutat; și acum, după umilele plângeri, cu bucurie se veselește împreună cu sfinții Domnului, Căruia I se cuvine slava și închinăciunea în veci. Amin.
Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, izvorâtorul de Mir (Icoană rusească pe lemn din secolul al XV-lea) – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
Sfântul Dimitrie a trăit la Tesalonic (Salonic, în Grecia de azi) în vremea împăraților Dioclețian și Maximian (284–305).
Provenea din una din cele mai nobile familii din Macedonia și era admirat de toți, nu doar pentru noblețea și frumusețea lui exterioară, ci și pentru virtuțile sale, pentru înțelepciunea și bunătatea sa.
Încă din tinerețe a devenit strateg și specialist în arta militară, așa încât în ciuda vârstei lui, a fost numit general al armatelor Tesaliei și proconsul al Greciei de către Maximian Galerius, Cezarul Greciei și al Macedoniei.
Toate aceste onoruri nu l-au făcut pe Dimitrie să piardă din vedere lucrurile cele mai importante, și anume cele legate de mântuirea sufletului.
Fiind dintru început evlavios și învățător al credinței în Iisus Hristos, își petrecea o bună parte a fiecărei zile cu învățarea și interpretarea învățăturii lui Hristos, în public și fără să se ascundă, așa încât mulți păgâni din Tesalonic și din regiune s-au convertit la creștinism, în ciuda persecuțiilor pornite de împărat împotriva creștinilor.
Biruitor în războiul contra sciților, în drum spre Roma, Cezarul Galerius (care tocmai fusese proclamat August pentru partea răsăriteană a Imperiului Roman) s-a oprit la Tesalonic pentru a fi aclamat de popor și a sacrifica zeilor.
Câțiva păgâni invidioși din oraș au profitat de această ocazie pentru a se plânge împăratului și a-l denunța pe Dimitrie că este creștin.
Mânia împăratului a devenit repede furie, când a aflat că Dimitrie nu doar era ucenic credincios al lui Hristos, dar și predica public credința creștină.
Deci a poruncit împăratul să fie prins sfântul și să fie pus într-o temniță umedă din subsolul unei băi publice.
Și lăudându-se împăratul cu un om al lui ce-l chema Lie și îndemnând pe oamenii cetății sa iasă să se lupte cu el – căci întrecea acesta pe toți cei de vârsta lui la mărimea trupului și la putere –, un oarecare tânăr creștin, pe nume Nestor, mergând la Sfântul Dimitrie în temniță, îi zise: „Robule al lui Dumnezeu, vreau să mă lupt cu Lie. Roagă-te pentru mine”.
Iar sfântul însemnându-l la frunte cu semnul crucii, îi zise: „Și pe Lie vei birui și pentru Hristos vei mărturisi”.
Deci luând Nestor îndrăzneală din cuvintele acestea, merse de se lupta cu Lie și-i puse semeția lui jos, omorându-l.
De care lucru împăratul rușinându-se, s-a mâhnit și s-a mâniat.
Și fiindcă s-a aflat că Sfântul Dimitrie a îndemnat la aceasta pe Nestor, a trimis ostași și le-a poruncit să-l străpungă cu sulițele pe sfântul în temniță, pentru că a fost pricina morții lui Lie.
Și făcându-se aceasta, îndată marele Dimitrie și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, făcând după moartea sa multe minuni și uimitoare tămăduiri.
Apoi, din porunca împăratului s-a tăiat și capul lui Nestor (pomenirea Sfântului Nestor se face la 27 octombrie).
Moaștele
Marele Mucenic Dimitrie este venerat ca fiind unul dintre cei mai mari „sfinți militari”.
La scurt timp după moartea sa, mai exact după ce Sf. împărat Constantin cel Mare a acordat libertate creștinismului pe întreg cuprinsul Imperiului Roman, la Salonic a fost ridicată o bazilică chiar deasupra mormântului său.
Această bazilică a devenit un mare centru de pelerinaj.
Sfântul Dimitrie a fost martirizat la Sirmium (Sremska Mitrovita, în Serbia), iar moaștele sale au fost aduse în Tesalonic, pe 26 octombrie 413.
Biserica actuală în care se află moaștele Sfântului Mucenic Dimitrie a fost construită la puțin timp de la incendiul bisericii ridicate de guvernatorul Leontie, din anii 626-634.
După cucerirea otomană (în 1430), bazilica a fost transformată în moschee.
A redevenit biserică după recucerirea orașului de către greci (1912), în timpul Primului Război Balcanic.
Edificiul paleocreștin original există și astăzi, făcând parte din situl Monumentelor Paleocreștine și Bizantine din Salonic și aflându-se pe lista monumentelor din Patrimoniul mondial UNESCO.
Biserica Sfântul Dimitrie din Salonic, sau Hagios Demetrios (în grecește: Άγιος Δημήτριος), adăpostește moaștele Sf. Mare Mucenic Dimitrie, care este și ocrotitorul orașului Salonic.
Racla cu sfintele moaște care se află în Biserica Sfântului Dimitrie din Tesalonic / Foto: Bogdan Zamfirescu – foto preluat de pe doxologia.ro
Sfântul Mare Mucenic Dimitrie – ocrotitorul orașului Tesalonic
Sfântul Mare Mucenic Dimitrie este ocrotitorul orașului Tesalonic.
Comunitatea creștină de aici a fost înființată de Sfântul Apostol Pavel, în timpul celei de-a doua călătorii misionare.
În ziua de 26 octombrie, în Tesalonic se organizează pelerinaje și procesiuni la sfintele sale moaște.
Punctul culminant al sărbătorii îl constituie deschiderea raclei în care sunt păstrate cinstitele moaște ale Sfântului Dimitrie.
Racla este așezată în partea stângă a naosului, într-un mic paraclis din marmură și împodobit cu fresce din viața sfântului.
Episcopul care participă la această sărbătoare, se roagă înaintea raclei, apoi sfințește untdelemnul pe care îl toarnă peste mirul izvorât din sfintele sale moaște.
Acest ulei sfințit unit cu mirul izvorât în chip minunat este dăruit credincioșilor spre dobândirea sănătății sufletești și trupești.
Sfântul Mare Mucenic Dimitrie izvorâtorul de Mir, mozaic din secolul al XII-lea, aflat în prezent în Galeriile Tretiakov din Moscova – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
Relatări diferite
Unii specialiști în istoria religiilor consideră că Dimitrie nu a fost militar, ci funcționar roman civil, iar martiriul său ar fi avut loc la Sirmium (astăzi Sremska Mitrovița, Serbia), un important oraș-garnizoană din provincia romană Pannonia Inferioară, care în perioada marii persecuții era reședința Caesarului Galerius.
De la numele lui Dimitrie ar proveni și denumirea actuală a acestui oraș (Mitrovița, în limba sârbă).
Când vine vorba de Sfântul Dimitrie, grecii afirmă că trebuie să vorbim de doi sfinți distincți: Sfântul Dimitrie de la Tesalonic, fiul guvernatorului, cinstit pe 26 octombrie și Sfântul Dimitrie de la Sirmium, diacon care și-a dat viața pentru Hristos și este pomenit pe 9 aprilie.
Nu se știe dacă această ipoteză a grecilor este adevărată.
În ce privește data morții Sfântului Dimitrie, majoritatea cercetătorilor sunt de acord cu anul 306, pe când Galerius devenise Augustus în cadrul tetrarhiei, după retragerea simultană din viața publică a împăraților Dioclețian și Maximian din 305, iar marea persecuție împotriva creștinilor ajunsese la apogeu.
Imnografie
Troparul Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de mir
Glasul al 3-lea
Mare apărător te-a aflat întru primejdii lumea, purtătorule de chinuri, pe tine cel ce ai biruit pe păgâni. Deci precum mândria lui Lie ai înfrânt, și la lupta îndrăzneț pe Nestor l-ai făcut, așa, Sfinte Dimitrie, roagă-l pe Hristos Dumnezeu, să ne dăruiască nouă mare milă.
Condacul Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de mir
Glasul al 2-lea
Cu curgerile sângiurilor tale, Dimitrie, Biserica Dumnezeu a roșit-o, Cel ce ți-a dat ție tărie nebiruită; și păzește cetatea ta nevătămată, căci tu ești întărirea ei.
Dionisie din Furna arată că Sf. mare mucenic Dimitrie se zugrăvește sub chipul unui tânăr, „cu începere de mustăți”.
În icoana care reprezintă judecarea sfântului de către Maximian, se zugrăvesc palatul și împăratul șezând pe tron cu mâna întinsă înspre sfânt; și sfântul, stând înaintea lui, întinde înspre el mâinile; și trei ostași îl țin pe sfânt.
Și un om cu căciulă boierească și veșmânt de blană, șezând aproape de împărat, îl arată pe sfânt.
În icoana care îl reprezintă pe Sf. Dimitrie îl binecuvântându-l pe Nestor, se zugrăvește sfântul Nestor în genunchi și cu mâinile în sus; și înaintea lui o încăpere cu baie, din fereastra încăperii ivindu-se sfântul Dimitrie, care îl binecuvântează.
Icoane realizate mai târziu, îl înfățișează pe Sf. Dimitrie în chip ca luptător, pe cal roib, învingându-l, în mod simbolic, pe împăratul păgân Maximian.
Sf. Mare Mc. Dimitrie, Izvorâtorul de Mir (†303) – foto preluat de pe doxologia.ro
Onomastică
Originea numelui Dimitrie e grecească și amintește de vechea zeiță Demeter.
Creștinismul a impus numele masculin Demetrios, explicat uneori ca simplificare a lui demometer, “maica poporului” (demos = popor; meter = mama), pronunțat în neogreaca dimomitir.
La noi, pe lângă numele bărbătești Dumitru, Dimitrie (cu prescurtări ca Mitrea, Mitru, Mitu, Dima și diminutive ca Mitrus, Mitruț, Mitrel, Mitrică, Mitus, Mitel, Mitică, iar uneori Mitty, sub influenta occidentală), exista și numele femeiesc Dumitra (de unde Mița și alte forme diminutivate).
Potrivit statisticilor Direcției pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date din Ministerul Administrației și Internelor, peste 315 000 de români, în majoritate bărbați, își sărbătoresc ziua numelui la 26 octombrie, cu ocazia Sfântului Dumitru.
Conform acestor statistici, dintre bărbații sărbătoriți cu acest prilej, 261 437 poartă numele de Dumitru, 8 112 se numesc Mitică, 5 393 – Dimitrie, iar 1 036 – Dumitrache.
În rândul femeilor a căror onomastică este la 26 octombrie, 29 941 poartă numele de Dumitra, 6 580 se numesc Dumitrița, 480 – Mitra, 383 – Dumitrica, 340 – Demetra, iar 337 – Dumitrana.
Muzică
În 1962, viața și martiriul Sfântului Dumitru au devenit subiectul unui oratoriu de 90 de minute al compozitorului diasporei de greci Nicolas Astrinidis.
Trei părți ale lucrării au avut premiera la Primul Festival Sfântul Dumitru din Salonic, la 26 octombrie 1962.
Întregul oratoriu a fost premiat în 1966 și au primit performanțe ulterioare în 1985 (Salonic) și în 1993 (București). Toate performanțele au fost înregistrate.
Datini, traditii si obiceiuri populare romanesti – Focul lui Sâmedru
Icoană pe sticlă cu tema Sfântul Dumitru, datare începutul secolului al XX-lea, zona Gherla, Cluj, Transilvania – Colecția Muzeului Național al Țăranului Român – foto preluat de pe www.facebook.com/@MuzeulTaranului
Moșii de Toamnă sunt prilej de mare sărbătoare pastorală, un fel de revelion la care participă tot satul.
Pomenirile, rugurile aprinse pe coamele dealurilor, la răspântii, în mijlocul satului, lângă ape – deci ”locurile propice adunării spiritelor”, alături de veghea rituală, țin de credința că la Sâmedru, morții se fac moroi, vârcolaci, strigoi și ieșind din morminte, încearcă să-i chinuie pe cei vii.
Tradiția populară a găsit însă, și elementul purificator.
Dimitrie, un tânăr credincios și cu o educație aleasă, a fost prefect al Tesalonicului. Pentru că L-a mărturisit pe Hristos și pe mulți i-a întors la credință, mai întâi a fost întemnițat, iar mai apoi ucis cu sulițele, la porunca împăratului Maximian. Trupul Sfântului Dimitrie a fost îngropat cu cinste de către creștini și, după un timp, din mormântul său au început să curgă picături de mir frumos mirositor, prin care s-au săvârșit multe minuni și vindecări. Din acest motiv, Sfântul Mare Mucenic Dimitrie este numit și Izvorâtorul de Mir și este cunoscut până astăzi ca mare făcător de minuni.
Sfântul și marele mucenic Dimitrie s-a născut în cetatea Solun (Tesalonic), din părinți de neam bun și dreptcredincioși. Tatăl lui era voievod în cetatea Solunului, crezând în taină în Domnul nostru Iisus Hristos și slujind Lui. Dar nu îndrăznea să mărturisească preasfânt numele Lui, căci atunci era mare prigoană asupra creștinilor din partea paginilor împărați. Temându-se de groaznica prigonire a nelegiuiților, ținea ascuns în sine mărgăritarul cel de mult preț al credinței lui Hristos. El avea în palatul său o cămară ascunsă de rugăciune, în care erau două sfinte icoane, împodobite cu aur și cu pietre scumpe: una a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Cel ce S-a întrupat, iar altă a Preasfintei Sale Maici, Fecioara Maria, înaintea cărora întotdeauna aprindea candela și aducea tămâie și se ruga împreună cu soția sa, cea de o credință, adevăratului Dumnezeu, Cel ce locuiește întru cei de sus, Fiului Său Unul născut și Fecioarei Maria cea preanevinovată. De asemenea, era și milostiv către săraci și aducea mari faceri de bine celor care le trebuiau. Dar nu aveau fii, și pentru aceasta erau în mare mâhnire și se rugau lui Dumnezeu cu tot dinadinsul, ca să le dea moștenitori casei lor.
După multă vreme au fost auziți, pentru că, aducându-și aminte Cel Preaînalt de rugăciunile și de milosteniile lor, le-a dat lor un fiu; pe acest sfânt și vrednic de fericire Dimitrie, la a cărui naștere s-a veselit tot Solunul împreună cu voievodul lor, care a dat la toată cetatea, dar mai ales săracilor, un mare ospăț, mulțumind lui Dumnezeu pentru acest mare dar. Apoi, când copilul a ajuns în vârstă, ca să poată cunoaște și să înțeleagă adevărul, l-au dus părinții în casa lor de rugăciune și, arătându-i sfintele icoane, i-au zis: „Aceasta este icoana adevăratului Dumnezeu, Care a făcut cerul și pământul și aceasta este icoana Preasfintei Fecioare Maria, Născătoarea lui Dumnezeu”. Deci, I-au învățat pe el sfânta credință, spunându-i toate cele ce luminează cunoștința despre Domnul nostru Iisus Hristos, precum și toate cele privitoare la deșertăciunea necuraților zei păgâni și a idolilor cei neînsuflețiți. Iar Dimitrie a cunoscut adevărul din cuvintele părinților săi, dar mai ales din darul lui Dumnezeu, care începuse a lucra într-însul. El cu tot sufletul a crezut în Dumnezeu și, închinându-se sfintelor icoane, le-a sărutat cu osârdie. Părinții lui, chemând în taină un preot și pe câțiva creștini, prieteni ai lor, în acea ascunsă cămară de rugăciune, au botezat pe fiul lor în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Copilul, luând Sfântul Botez, a învățat cu amănuntul Legea lui Dumnezeu. El creștea cu anii și cu înțelepciunea, mergând cu fapte bune ca pe o scară, din putere în putere, și era în el darul lui Dumnezeu care îl lumină și îl făcea înțelept. După ce a ajuns la vârsta cea desăvârșită, părinții lui s-au dus din vremelnica viață, lăsându-l pe Sfântul Dimitrie moștenitor nu numai al averilor, ci și al faptelor lor cele bune.
Auzind atunci împăratul Maximilian despre moartea voievodului Tesalonicului, a chemat la dânsul pe fiul acestuia, pe Sfântul Dimitrie, și, văzându-i înțelepciunea și vitejia în război, l-a făcut antipat și i-a încredințat lui Tesalonicul, zicându-i: „Păzește patria ta și s-o cureți de necurații creștini, ucigându-i pe toți cei care cheamă numele lui Iisus Hristos Cel răstignit”. Sfântul Dimitrie, luând de la împărat dregătoria, a mers la Solun, unde a fost primit cu mare cinste de cetățeni și îndată a început a mărturisi înaintea tuturor numele lui Iisus Hristos, pe care îl preamărea, precum și a învăța pe toți credința. El a devenit pentru tesaloniceni un alt Apostol Pavel, aducându-i pe ei la cunoștința adevăratului Dumnezeu și dezrădăcinând închinarea la idoli. Apoi, nu după multă vreme s-a făcut cunoscut împăratului Maximilian că Dimitrie, antipatul, este creștin și pe mulți îi aducea la credința sa, lucru pe care auzindu-l împăratul, s-a mâniat foarte tare.
Întorcându-se atunci de la războiul pe care l-a purtat cu sciții și cu sarmații, pe care i-a supus sub stăpânirea împărăției Romei și venind biruitor, a făcut din cetate în cetate praznice și jertfe idolești, apoi a venit și în Tesalonic.
Dimitrie, încă înaintea venirii împăratului în Solun, a încredințat toată averea sa unui credincios slujitor al său, pe care îl chema Lupul, și l-a însărcinat cu toată bogăția ce rămăsese de la părinții lui, aurul, argintul, pietrele de mare preț, și hainele, să le împartă în grabă la cei cărora le trebuiau și la săraci, zicând: „Împarte bogăția cea pământească, ca să căutăm pe cea cerească”. Iar el s-a pus pe rugăciuni și pe post, pregătindu-se înainte pentru a primi cununa cea mucenicească. Împăratul a întrebat dacă sunt adevărate cele auzite despre Dimitrie. Iar Dimitrie, stând înaintea împăratului, cu mare îndrăzneală a mărturisit că el este creștin și a defăimat închinarea de idoli cea păgânească. Atunci împăratul a poruncit să fie dus nu în temnița cea de obște, ci într-un loc mai defăimat, într-o baie mare și veche, care era aproape de palatele unde ședea împăratul. L-au pus, deci, pe sfânt în cămările acelei băi, care era adâncă și în care, intrând el, se ruga, grăind ca David: „Dumnezeule, spre ajutorul meu ia aminte Doamne, ca să îmi ajuți mie, grăbește, că Tu ești răbdarea mea Doamne, Doamne, nădejdea mea din tinerețile mele. Spre Tine m-am întărit din pântece, din sânul maicii mele, Tu ești acoperitorul meu până ce voi fi. Pentru aceasta se va veseli gura mea, când voi cânta Ție și limba mea toată ziua va învăța dreptatea Ta”.
Sfântul Dimitrie ședea acolo în temniță ca într-o cameră luminoasă, cântând și slăvind pe Dumnezeu. Apoi sfântul a văzut o scorpie înaintea sa, care voia să-l muște de picior; iar el, însemnându-se cu semnul crucii și după ce a zis: „În numele lui Hristos care a zis să călcăm peste șerpi și peste scorpii și peste toată puterea vrăjmașului”, a călcat peste scorpia aceea. Stând așa în temniță, a fost cercetat de îngerul lui Dumnezeu care i s-a arătat întru lumină mare, cu o preafrumoasă cunună din Rai, și i-a zis lui: „Pace ție, pătimitorule al lui Hristos, Dimitrie! Îmbărbătează-te și te întărește și biruiește pe vrăjmașii tăi”. Zicându-i acestea, i-a și pus cunună pe cap. Iar sfântul a răspuns: „Mă bucur întru Domnul și mă veselesc întru Dumnezeu, Mântuitorul meu”. Și sfântul se aprindea cu inima către dragostea lui Dumnezeu, voind să-și verse cu osârdie sângele său pentru Dânsul.
În acea vreme împăratul se îndeletnicea cu jocuri publice și cu priveliști; pentru că împărații elinilor, în vremea de demult, aveau obiceiul ca atunci când intrau într-o cetate puneau pe oameni să se lupte, aruncau pietre și săreau, apoi aruncau cu sulițe la semn și se luptau cu pumnul. Acest fel de lupte se numeau pentatlon și cei care ar fi biruit în aceste cinci lupte primeau daruri de la împărat. Împăratul a vrut să vadă aceste cinci feluri de lupte și s-a așezat la un loc înalt ca să-i vadă pe luptători, între care era și vestitul Lie, din neamul vandalilor. Acesta era înalt cu trupul, puternic cu virtutea și înfricoșat la chip, căruia i-a făcut un loc înalt de priveliște. Împăratul se bucura, văzând cum acel Lie se luptă cu oamenii cei viteji și îi ucidea pe ei, aruncându-i de sus în sulițe: Mai era acolo și tânărul creștin Nestor, cunoscut Sfântului Dimitrie. Acela, văzând pe Lie că ucide pe mulți și mai ales că îi pierde pe creștini fără cruțare, s-a aprins de râvnă și, vrând să se lupte cu Lie, a alergat la Sfântul Dimitrie care era în temniță și i-a spus lui despre luptătorul Lie că a ucis mulțime de creștini. Nestor cerea de la dânsul binecuvântare și rugăciuni, ca să-l poată birui pe acel nemilostiv ucigaș de oameni. Sfântul Dimitrie, însemnându-l pe el cu semnul Sfintei Cruci, i-a zis: „Du-te și îl vei birui pe Lie, mărturisind pe Hristos”. Apoi Nestor a alergat în acel loc și cu mare glas a strigat: „O, Lie! Vino să ne luptăm amândoi!”. Împăratul, șezând la loc înalt și privind pe oameni luptându-se, dacă a văzut pe Nestor tânăr și frumos la față, fiind cam de douăzeci de ani, l-a chemat la dânsul și i-a zis: „Tinere, pentru ce nu-ți cruți viața ta? Oare nu vezi pe câți i-a biruit Lie și cât sânge a vărsat? Nu îți este milă de frumusețea ta și de tinerețea ta? Dacă ești sărac, vino să te îmbogățesc, numai nu te duce să te lupți cu Lie, că o să-ți pierzi viața”. A răspuns Nestor: „Împărate, eu sărac nu sunt, nici nu vreau să-mi pierd viața, ci vreau să mă lupt cu Lie și să-l biruiesc pe el”.
Acestea zicându-le, strigă: „Dumnezeul lui Dimitrie, ajută-mi!”. Apoi a început să se lupte cu potrivnicul, pe care, trântindu-l jos în sulițele cele ascuțite, l-a omorât. Împăratul s-a mâhnit foarte tare de pierderea lui Lie, mai mult decât dacă ar fi căzut el din împărăția sa. Chemând la el pe Nestor, i-a zis: „Tânărule, cu ce farmece l-ai biruit pe Lie? EI a omorât atâția oameni mai puternici decât tine și tu cum l-ai omorât pe dânsul?”. Sfântul Nestor a răspuns: „Împărate, eu nu am biruit pe Lie cu farmece, ci cu puterea lui Hristos, adevăratul Dumnezeu, am făcut aceasta”. Acestea dacă le-a auzit păgânul împărat, s-a mâniat foarte tare și a poruncit unui boier pe care îl chema Marchian, să-l scoată pe Nestor afară de poarta cea de aur și să-i taie capul cu cuțitul. În acest chip s-a sfârșit Sfântul Nestor, după cuvântul Sfântului Dimitrie.
Nu s-a mângâiat împăratul pentru pierderea lui Lie, căci toată ziua și toată noaptea era mâhnit. Apoi, aflând că Dimitrie a fost pricinuitorul morții lui Lie, a poruncit să-l ucidă pe el cu sulițele. „Precum Lie a fost aruncat în sulițe de Nestor și a murit, așa și Dimitrie să fie străpuns cu sulițele, ca de aceeași moarte să moară cel care a pricinuit moartea iubitului meu Lie” – așa zicea împăratul. Dar s-a înșelat nebunul împărat, socotind că sfinții mor cu aceeași moarte ca și păcătoșii, pentru că moartea păcătoșilor este cumplită, iar a sfinților este cinstită înaintea Domnului.
Începând a se lumina de ziuă, în ziua de douăzeci și șase a lunii octombrie, au intrat ostașii în temniță și, aflându-l pe Sfântul Dimitrie stând la rugăciune, l-au împuns pe el cu sulițele. Întâia suliță cu care a fost împuns a fost în coasta dreaptă, în locul în care a fost împuns și Hristos pe cruce. Căci sfântul, cum a văzut pe ostași, singur a ridicat mâna dreaptă și aceștia I-au și împuns. Astfel, închipuind patima lui Hristos Domnul, Cel împuns cu sulița, sfântul și-a dat în mâinile Lui cinstitul său suflet. Iar trupul lui care zăcea pe pământ fără cinste, mergând noaptea un oarecare dintre credincioși, l-a luat în taină și l-a îngropat.
Când Sfântul Dimitrie a fost străpuns de sulițe în temniță de către ostași, era de față la moartea lui și credinciosul său slujitor, cel pomenit mai înainte, Lupul. Acela a luat haina stăpânului său cea înmuiată în sânge. La fel și inelul lui l-a înmuiat în sânge și multe minuni făcea cu haina și cu inelul, tămăduind toate bolile și gonind duhurile cele viclene, încât s-a dus vestea minunilor prin tot Solunul și toți bolnavii alergau la dânsul. Aflând despre acestea Maximilian, a poruncit ca să-l prindă pe fericitul Lupul și să-i taie capul. Și astfel, sluga cea bună și credincioasă a sfântului s-a dus la Domnul după stăpânul său, adică după Sfântul Dimitrie, căci unde este stăpânul, acolo să fie și sluga lui.
Apoi, nu după multă vreme, a încetat prigoana asupra creștinilor. Deasupra mormântului Sfântului Dimitrie era zidită o biserică mică, în care se săvârșeau multe minuni și bolnavii primeau tămăduire. Atunci, un boier din cei mari, slăvit și credincios, din părțile Iliricului, pe nume Leontie, fiind cuprins de o boală grea și nevindecabilă, a alergat cu credință la Sfântul Mare Mucenic Dimitrie. Când au ajuns la biserica sfântului, l-au așezat în acel loc unde se aflau în pământ moaștele mucenicului și îndată acesta a primit tămăduire și s-a sculat sănătos, mulțumind lui Dumnezeu și preamărind pe Sfântul Dimitrie, plăcutul Lui. Acesta a vrut să zidească sfântului o biserică mare și frumoasă în semn de mulțumire.
Dărâmând biserica cea mică, când s-a început temelia celeilalte biserici, au fost găsite moaștele Sfântului și Marelui Mucenic Dimitrie întregi și nestricate, din care au izvorât mir frumos mirositor și a umplut toată cetatea de mireasmă bună. Apoi s-a adunat tot poporul și cu bucurie au luat din pământ moaștele sfântului și s-a tămăduit mulțime de bolnavi, prin ungerea cu mirul care izvora. Leontie, bucurându-se, nu atât pentru sănătatea sa, cât pentru aflarea sfintelor moaște, degrabă a săvârșit lucrul pe care îl începuse și a ridicat în acel loc o biserică preafrumoasă în numele Sfântului Mare Mucenic Dimitrie. Într-însa a pus cinstitele lui moaște, într-o raclă ferecată cu aur și împodobită cu pietre de mare preț. Apoi, cumpărând sate și vii, le-a dat bisericii spre întreținerea celor ce slujeau în ea. Leontie, întorcându-se la locul său, a vrut să ia cu sine o parte din moaștele sfântului, ca să zidească. o biserică și în patria sa. Dar sfântul, arătându-i-se în vis, i-a zis să nuîndrăznească a lua ceva din moaștele lui. Atunci el a luat numai giulgiul cel înmuiat în sângele sfântului și, punându-l în racla de aur, a plecat: Multe minuni s-au făcut pe cale cu acel giulgiu, prin puterea rugăciunilor sfântului, căci trecând el un râu mare și foarte tulburat de o furtună, pentru care era cuprins de mare frică, i s-a arătat Sfântul Mucenic Dimitrie, zicându-i: „Racla cu giulgiu ia-o în mâinile tale și nu te teme”. Astfel făcând el, a reușit să treacă împreună cu însoțitorii săi, fără primejdie râul acela. Ajungând în patria sa a zidit o preafrumoasă biserică în cinstea sfântului mucenic. Acolo s-a vindecat Marin, eparhul Iliricului, care era plin de răni din cap și până la picioare. De asemenea, au mai fost tămăduiți unul căruia îi curgea sânge din nări și unul îndrăcit a fost izbăvit și multe alte minuni se săvârșeau acolo cu ajutorul rugăciunilor sfântului. Însă multe minuni se făceau în Tesalonic, acolo unde se aflau moaștele lui cele sfinte.
Apoi a fost o foamete mare în Tesalonic, încât mureau oamenii din pricina lipsei de hrană. Sfântul mucenic Dimitrie, nesuferind să vadă oamenii din cetatea sa pierind de foame, s-a arătat pe mare corăbierilor, înconjurând limanurile, adăposturile și ostroavele, apoi a poruncit corăbierilor care duceau grâu să meargă în Tesalonic. Astfel a izbăvit cetatea sa de foamete.
Când dreptcredinciosul împărat Iustinian a zidit o preafrumoasă biserică în Constantinopol, în numele înțelepciunii lui Dumnezeu, Biserica Sfântă Sofia, a trimis în Tesalonic bărbați cinstiți ca să aducă de acolo o parte din moaștele Sfântului Mucenic Dimitrie, pentru împodobirea și sfințirea acelei biserici noi. Ajungând trimișii la Tesalonic și apropiindu-se de cinstită raclă a sfântului, deodată a ieșit foc din raclă, dogorind pe toți și un glas înfricoșat din acel foc, zicea: „Să nu îndrăzniți”. Toți cei ce erau acolo au căzut de frică și, luând numai țarină din acel pământ, s-au dus la împărat. Spunându-i cele ce s-au petrecut, s-au mirat toți de cele ce au auzit. Iar țarina luată de la mormântul sfântului mucenic a dat-o jumătate împăratului, iar cealaltă jumătate au pus-o în cămara unde se păstrau vasele bisericii.
Altădată un tânăr, pe care îl chema Onisifor, era rânduit la biserica Sfântului Dimitrie să aprindă lumânările și să îngrijească candelele. Acela, fiind îndemnat de diavol, fura lumânările și le vindea în taină și își făcea câștig necinstit. Iar sfântul, nesuferind un lucru rău ca acesta ce se făcea în biserica lui, i s-a arătat în vis lui Onisifor, și fapta cea rea a lui a mustrat-o cu iubire de oameni, zicându-i: „Frate Onisifore, nu-mi este plăcut lucrul pe care îl faci tu, că furi lumânările și faci pagubă celor ce le aduc, dar mai ales ție. Că celui ce face unele ca acestea îi crește osândirea. Deci lasă-te de aceste apucături rele și te pocăiește”. Onisifor, sculându-se din somn, s-a rușinat de fapta sa și se temea. Dar după o vreme a uitat învățătura mucenicului și a început obiceiul său cel rău, de a fura luminările. Odată, unul din dreptcredincioșii cetățeni, sculându-se foarte de dimineață, a venit la biserică și a adus niște lumânări foarte mari pe care, aprinzându-le, le-a dus la mormântul Sfântului Mucenic Dimitrie, apoi, rugându-se, s-a dus. Iar Onisifor, mergând spre acele lumânări, și-a întins mâna să le ia și îndată a auzit un glas din mormântul sfântului mucenic, zicându-i: „Iarăși faci același lucru rău?”. Onisifor, fiind lovit de acest glas, a căzut rău la pământ și zăcea ca un mort, până ce a venit unul din clerici care l-a ridicat pe el, uimit de spaimă. Apoi, abia venindu-și în fire, și-a mărturisit înaintea tuturor păcatul și le-a povestit despre arătarea cea dintâi a sfântului în vis, cât și cea despre a doua mustrare a mucenicului și toți s-au înspăimântat, auzind aceasta.
De multe ori, Sfântul Mare Mucenic Dimitrie și-a izbăvit cetatea Solunului de năvălirea și de asuprirea barbarilor. În vremea împăratului Mavrichie, fiind război cu arabii și cetatea Solunului fiind înconjurată și tare bătută de barbari, atunci era în cetate un om temător de Dumnezeu și foarte îmbunătățit, care se numea Ilustrie. Acesta, venind noaptea în biserica Marelui Mucenic Dimitrie, în pridvor fiind, se rugă cu toată tăria lui Dumnezeu și purtătorului de chinuri al lui Hristos pentru apărarea cetății sale și i s-a făcut o vedenie înfricoșată. A văzut doi tineri luminați, ca unii din cei ce stau înaintea feței împăratului, venind în biserica sfântului. Aceia erau îngerii lui Dumnezeu în fața cărora s-au deschis ușile singure și ei au intrat înăuntru. Apoi a intrat și Ilustrie după dânșii, vrând să vadă ce va fi. Iar cei ce intraseră, cu glas mare au zis: „Unde este stăpânul cel ce locuiește aici?”. Și iată, s-a arătat alt tânăr, ca un slujitor, zicând: „Ce aveți cu el?”. Iar ei au zis: „Domnul ne-a trimis la dânsul ca să-i spunem un cuvânt”. Iar slujitorul, arătând spre mormântul sfântului, a zis: „Aici este”. Iar ei au zis slujitorului: „Spune-i despre noi”. Și mergând, slujitorul a ridicat perdeaua și a ieșit Sfântul Dimitrie în întâmpinarea lor, cu acel chip precum era zugrăvit pe icoană.
Era luminat ca soarele, încât nu-i era cu putință lui Ilustrie să privească la dânsul, ci tremura de frică, văzând ceea ce se petrecea.
Apoi, cei ce au venit l-au sărutat pe Sfântul Dimitrie, iar el a grăit către dânșii: „Vă mulțumesc, dar pentru ce ați venit la mine?”. Iar cei ce veniseră au răspuns: „Stăpânul ne-a trimis pe noi la sfinția ta, poruncindu-ți ca să-ți lași cetatea și să mergi la Dânsul, vrând ca să o dea pe ea vrăjmașilor”. Acestea auzindu-le mucenicul, a lăcrimat, plecându-și capul. Iar slujitorul zicea către cei ce au venit: „Dacă aș fi știut că venirea voastră îmi aduce întristare, nu aș fi spus Stăpânului meu de voi”. Apoi Sfântul Mucenic Dimitrie a început a grăi: „Oare așa voiește Domnul și Stăpânul tuturor ca această cetate, pe care a răscumpărat-o cu sânge, să o dea în mina vrăjmașilor, celor ce nu-L cunosc pe El și nu cred într-Însul, nici nu cinstesc numele cel sfânt al Lui?”. Iar cei ce veniseră i-au răspuns: „De nu ar fi voit așa Stăpânul nostru, nu ne-ar fi trimis pe noi la sfinția ta”.
Iar el le-a zis: „Mergeți, fraților, să spuneți Stăpânului meu că așa zice Dimitrie, robul Său: Știu îndurările Tale, iubitorule de oameni, Stăpâne, Doamne, care covârșesc păcatele noastre, încât chiar fărădelegile a toată lumea nu biruie milostivirea Ta. Tu pentru păcatele noastre Ți-ai vărsat Sângele Tău, și Ți-ai pus sufletul pentru noi. Deci, arată-Ți mila Ta și spre această cetate și să nu poruncești să o las pe ea. De vreme ce m-ai pus pe mine de strajă cetății acesteia, Ție mă voi asemăna, Stăpânul meu, căci îmi voi pune sufletul pentru cetățeni. Și de vor pieri aceștia, să pier și eu cu dânșii. Dar să nu pierzi, Doamne, cetatea în care se pomenește numele Tău cel sfânt, căci cu toate că a greșit poporul Tău, totuși nu s-a depărtat de la Tine și Tu singur ești Dumnezeul celor ce se pocăiesc”. Apoi l-au întrebat cei ce veniseră: „Așa să răspundem din partea Ta, Domnului Care ne-a trimis pe noi?”. A zis Dimitrie: „Da, fraților, așa să-I spuneți. Pentru că știu că nu până la sfârșit se va iuți, nici în veac se va mânia”. Acestea zicându-le, a intrat în mormânt și s-a închis în sfințita raclă. Iar cei ce au vorbit cu dânsul s-au făcut nevăzuți. Toate acestea Ilustrie le-a văzut și le-a auzit în vedenia aceea, apoi, sfârșindu-se vedenia, și-a venit în fire. Și se minuna foarte tare și, căzând la pământ, a mulțumit sfântului pentru că are grijă de cetate și el roagă pe Stăpânul să nu fie dați în mâinile vrăjmașilor lor. Iar a doua zi a spus toate acestea poporului și-l întărea spre vitejeasca împotrivire asupra vrăjmașilor.
Auzind acestea, cu lacrimi strigau către Dumnezeu, cerând milă, iar pe sfântul mucenic Dimitrie îl chemau ca să le fie întotdeauna în ajutor, după cum și până aici s-au păzit întregi prin apărarea lui. Deci, îndată s-au dus vrăjmașii de la zidurile cetății cu rușine, neputând să ia cetatea cea păzită de marele plăcut al lui Dumnezeu, și s-au întors deșerți în ale lor. Astfel își apăra cetatea sa Sfântul Mucenic Dimitrie.
Apoi pe mulți i-a eliberat din robia barbarilor, căci arătându-i-se unui episcop care era prins de barbari și legat, l-a dezlegat de legături și l-a dus până la Tesalonic. După aceea, năvălind barbarii în hotarele Tesalonicului și robind mulți oameni dimprejurul cetății, au luat pe două fecioare frumoase și, ducându-le în pământul lor, le-au dăruit stăpânitorului. Amândouă erau iscusite la lucrul gherghefului, făcând în cusături tot felul de flori și de pomi, păsări, fiare și chipuri omenești. Înștiințându-se stăpânitorul de meșteșugul lor, le-a zis: „Am auzit că în pământul vostru este un Dumnezeu mare, anume Dimitrie, și face multe minuni. Deci să-mi coaseți pe pânza curată chipul aceluia, ca și eu să mă închin lui”. Iar fecioarele i-au zis: „Dimitrie nu este Dumnezeu, ci mare slugă a lui Dumnezeu și ajutor al creștinilor. Noi nu îndrăznim a face aceasta, stăpânitorule, pentru că știm că nu voiești ca să-l cinstești, ci să-l batjocorești”. Iar stăpânitorul a zis: „În mâinile mele este viața și moartea voastră, alegeți voi ce voiți: sau să faceți ceea ce vă poruncesc și să fiți vii, sau dacă nu împliniți porunca, să muriți îndată”. Iar ele, de frica morții, au început să coase pe o pânză subțire chipul Sfântului Mucenic Dimitrie. Sosind ziua sfintei lui pomeniri, au terminat de cusut chipul mucenicului și noaptea, șezând fecioarele la gherghef, s-au plecat peste chipul acela și au început să plângă, zicând: „Să nu te mânii pe noi, mucenice al lui Hristos, pentru că știm că nelegiuitul stăpânitor are să batjocorească sfântul tău chip. Să știi că noi nu am voit să închipuim sfânta ta față, dar fără de voie am făcut aceasta, temându-ne de moartea cea cumplită”. Astfel plângând deasupra chipului, au adormit. Și precum oarecând îngerul a luat pe Avacum, așa și sfântul Dimitrie, luând pe acele fecioare cu chipul, le-a dus în acea noapte în Tesalonic, când era praznicul său, și le-a pus în biserică lângă mormântul sfântului, pe când se făcea cântarea cea de toată noaptea.
Poporul, văzând această minune, s-a mirat, iar fecioarele acelea, deșteptându-se, au strigat: „Slavă lui Dumnezeu! Dar unde ne aflăm?”. Și li se părea că sunt în vis. Apoi, cunoscând cu adevărat că sunt în Tesalonic și văzând mormântul sfântului și popor mult stând în biserică, cu mare glas au mulțumit izbăvitorului lor, Sfântului Mucenic Dimitrie și toate cele întâmplate le-au spus tuturor. Și s-au bucurat solunienii de această minune preaslăvită și au prăznuit cu bucurie ziua Sfântului Dimitrie, iar chipul cel cusut l-au pus înaintea altarului.
În vremea în care era să se predea Tesalonicul în mâinile agarenilor (turcilor), mergând câțiva creștini cucernici la Tesalonic în ziua praznicului Sfântului Mare Mucenic al lui Hristos, Dimitrie, erau pe drumul cel împărătesc care duce la Vardari, acolo unde se unește drumul ce vine de la Tesalonic cu drumul ce vine de la Larisa. Aceia au văzut aievea un om în chip de ostaș, care venea de la Tesalonic și un altul în chip de arhiereu, care venea pe drumul de la Larisa și s-au întâlnit amândoi. Mai întâi ostașul a zis către arhiereu: „Bucură-te Ahilie, arhiereul lui Dumnezeu!”. Arhiereul a răspuns: „Bucură-te și tu, ostașule al lui Hristos, Dimitrie”. Iar creștinii aceia auzind astfel de nume, au stat cu frică la o parte ca să vadă sfârșitul. A zis iarăși ostașul către arhiereu: „De unde vii, arhiereule al lui Dumnezeu, și unde te duci?”. Atunci Sfântul Ahilie a lăcrimat și i-a zis: „Pentru păcatele și fărădelegile lumii, mi-a poruncit Dumnezeu să ies din Larisa, pe care o păzeam, căci are de gând s-o dea în mâinile agarenilor. Deci, am ieșit de acolo și mă duc unde îmi va porunci”. „Dar tu, a zis Ahilie, de unde vii ostașule al lui Hristos, Dimitrie? Te rog, spune-mi!”.
Atunci a lăcrimat și Sfântul Dimitrie și i-a zis: „Eu tot asemenea am pătimit, arhiereule Ahilie. De multe ori am ajutat tesalonicenilor și i-am izbăvit din robie, de primejdie aducătoare de moarte și de toată neputința. Însă acum, pentru multele păcate și fărădelegile lor, S-a depărtat Dumnezeu de la dânșii și mi-a poruncit să-i las, că cetatea să fie cucerită de agareni. Deci, pentru aceasta am ascultat porunca Lui și îndată am ieșit de acolo și mă duc unde îmi va porunci”. Zicând acestea, amândoi și-au plecat capetele la pământ și au plâns, iar după aceea s-au sărutat și și-au luat ziua bună unul de la altul și îndată s-au făcut nevăzuți. Când au văzut această minune, creștinii aceia n-au mai îndrăznit să se ducă la Tesalonic, ci s-au întors înapoi, povestind vedenia și minunea aceea.
După aceasta, n-a trecut o lună și Tesalonicul, precum și Larisa, au fost cucerite de turci. Apoi multe alte minuni a făcut sfântul, spre slava lui Dumnezeu în Treime, Căruia se cade cinste, mulțumită și închinăciune de la toată făptura, în veci. Amin.
Sfântul Cuvios Macarie Romanul cu leii – detaliu din icoana Maicii Domnului Alăptătoarea de pe Valea Țibleșului, aflată în Spermezeu, satul natal al Preasfințitului Macarie Drăgoi. Iconari: Gabriel-Toma Chituc și Mihai Coman
Sf. Cuv. Macarie Romanul (Secolele IV-V) – Imagine din cartea cu viaţa Sfântului Macarie tipărită în anul 1907 – sfintisiicoane.wordpress.com
S-a născut în Roma, ca fiu al unui senator creştin cu numele Ioan, şi al credincioasei sale soţii, pe la jumătatea secolului al IV-lea.
A fost crescut în cunoaşterea Sfintelor Scripturi, din care a început a iubi pe Hristos şi s-a ivit în sufletul lui dorinţa de a sluji Domnului toată viaţa, ca monah.
Totuşi, împotriva voinţei lui, a fost logodit de părinţii săi cu o fecioară de neam ales.
Însă, în noaptea nunţii, Macarie a ieşit pe ascuns din casa părintească şi a fost găzduit de o femeie văduvă credincioasă, care mergea la casa părinţilor lui, dându-i de veste despre strădania rudelor lui de a-l găsi.
După şapte zile, într-o Duminică noaptea, mulţumind acelei femei şi făcând multă rugăciune cu lacrimi, a pornit la drum.
Iar Dumnezeu a trimis pe Arhanghelul Rafail, în chip de bătrân, care l-a luat cu sine şi, plecând din Roma, au călătorit vreme de trei ani şi au ajuns dincolo de hotarele Persiei, unde bătrânul a dispărut, apoi i s-a arătat înconjurat de lumină şi i-a zis:
„Eu sunt Rafail Arhanghelul, cel ce, arătându-mă ţie în chip de călugăr bătrân, te-am adus până aici, după porunca Celui Preaînalt.
Deci, nu te teme, ci dă slavă lui Dumnezeu, ridică-te şi urmează-ţi drumul”.
Şi, acestea zicând, Arhanghelul s-a făcut nevăzut.
Apoi, călăuzit de fiare sălbatice, Cuviosul a ajuns la o peşteră, unde a aflat o leoaică moartă şi pe puii ei amândoi, scâncind de foame.
Deci, a îngropat leoaica, iar pe pui i-a hrănit şi i-a crescut, încât aceştia îl ascultau întru toate.
Vreme de doi ani Cuviosul s-a nevoit netulburat de mari ispite, dar apoi vrăjmaşul diavol i s-a arătat sub chipul logodnicei sale, care ar fi venit să-l caute.
Iar Cuviosul, uitând să se însemneze cu semnul Sfintei Cruci, mişcat de lacrimile femeii, a luat-o de mână şi a adus-o în peşteră, dându-i de mâncare.
Apoi a fost cuprins ca de un somn greu, în care, biruit fiind de pofta femeii, s-a lăsat ademenit spre păcat, dar ea îndată s-a făcut nevăzută.
Atunci Cuviosul şi-a dat seama de înşelăciunea diavolească şi a plecat din peşteră, plângând şi cerând de la Domnul chip şi vreme de pocăinţă, iar Arhanghelul Rafail i s-a arătat, îndemnându-l să rămână în acea peşteră până la sfârşitul său.
Cuviosul s-a nevoit după aceea, vreme de trei ani, plângând cu amar pentru păcatul său.
Apoi, primind, ca semn al iertării, lumină cerească pogorâtă asupra lui, a mulţumit lui Hristos 40 de zile.
Iar Domnul Iisus i S-a arătat în peşteră, umplând locul de mireasmă, de lumină şi de cântări îngereşti, apoi S-a înălţat la cer în nor luminos.
După acestea, Cuviosul Macarie a vieţuit în mari nevoinţe şi neîncetate rugăciuni, cu post şi priveghere, multă vreme, iar Dumnezeu îl hrănea, trimiţându-i în fiecare zi o bucată de pâine printr-un corb.
Şi, când a binevoit Domnul, l-a făcut cunoscut în acest chip:
Trei monahi, pe nume Serghie, Teofil şi Ighin, din Mănăstirea Sfântului Asclepie, din Mesopotamia Siriei, primind binecuvântarea stareţului lor să călătorească pentru folos duhovnicesc, au mers şi s-au închinat la Ierusalim şi la Sfintele Locuri, apoi, punând în inima lor dorinţa de a ajunge până la marginea pământului, ca să vadă unde este Edenul sau Raiul pământesc sădit de Dumnezeu, au străbătut Persia, întâlnind în drumul lor un monument ridicat de marele Alexandru Macedon (336-323 î. Hr.), amintind despre cuceririle înfăptuite de el în acele locuri.
Apoi, mergând spre răsărit, au călătorit multe zile pe căi neumblate şi, călăuziţi de Dumnezeu în chip minunat, au ajuns până la peştera Cuviosului Macarie.
Acesta, după ce, prin rugăciune şi semnul Crucii, s-a încredinţat că ei sunt oameni şi nu demoni, i-a primit, slăvind pe Dumnezeu.
Cuviosul avea tot trupul acoperit cu păr alb ca zăpada, şi, de multă bătrâneţe, nu i se vedeau ochii, că sprâncenele îi acopereau, iar mustăţile se amestecau cu barba, care ajungea până la pământ, fiind slujit de cei doi lei.
Şi i-a întrebat de unde sunt şi pentru ce au venit până acolo. Iar ei i-au spus toate întâmplările lor şi că au gândul să meargă până la marginile pământului.
Şi le-a răspuns Sfântul, zicând:
„Fiii mei, nu este cu putinţă a ajunge acolo.
Că şi eu păcătosul, după ce m-am aşezat aici în peşteră, mi-am pus în gând să fac aceasta.
Într-o noapte, însă, mi S-a arătat Domnul, zicându-mi: Nu te apuca să ispiteşti acestea, că nu vei putea trece mai departe de acest loc, ci întoarce-te la peştera ta!
Deci, auzind aceasta de la Domnul, n-am cutezat a merge mai departe, că am înţeles că a ajunge omul la cunoaşterea acestora nu-i este cu putinţă câtă vreme este în trup”.
După ce au citit Vecernia, l-au întrebat despre ostenelile vieţii sale, iar Sfântul Macarie le-a istorisit viaţa sa.
Şi a venit un corb mare, aducând o pâine şi jumătate, ca să se hrănească toţi, şi au slăvit pe Dumnezeu.
Iar mai apoi, cerând rugăciunile Cuviosului, cei trei călugări au plecat, fiind trei zile însoţiţi de lei, apoi au ajuns iarăşi, în chip minunat, la Ierusalim, unde s-au închinat în locurile unde Hristos a lucrat mântuirea noastră, după care s-au întors la mănăstirea lor, făcând cunoscută viaţa Cuviosului Macarie Romanul.
Sfântul a răposat cu pace în pustie, dându-şi sufletul în mâinile lui Hristos, fiind pomenit în ziua de 23 octombrie.
Sfântul Cuvios Macarie Romanul împreuna cu Sfântul Arhanghel Rafail – icoană pe lemn, Mănăstirea Sfinții Cuvioși Macarie Romanul și Ioan Iacob de la Neamț din Ikast, regatul Danemarcei (Iconar: Gabriel-Toma Chituc) – foto preluat de pe doxologia.ro
Imnografie
Troparul Sfântului Macarie Romanul
Glasul 1:
Pe cel aflat în adâncul pustiei de treimea de sfinți monahi pelerini: Serghie, Ighin și Teofil, pe fiul Romei și Părintele Răsăritului, pe Preacuviosul Macarie, cel cu nume de fericit, care în peșteră s-a nevoit și de doi lei era slujit, să-l fericim, cântând: Bucură-te, cel călăuzit de Arhanghelul Rafail la chipul îngeresc, crinule al curăției și biruitorule al curselor diavolești, înălțime a smereniei, care ai teologhisit atotputernicia Preasfintei Treimi!
Glasul al *-lea:
Cu curgerile lacrimilor tale ai lucrat pustiul cel neroditor și cu suspinurile cele dintru adânc ai făcut ostenelile tale însutit roditoare; și te-au făcut luminător lumii, strălucind cu minunile, Macarie, Părintele nostru. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.
Condacul Sfântului Macarie Romanul
Glasulul al 8-lea
Fericitului nevoitor și pustnic, celui ce în Roma a odrăslit și în părțile Răsăritului s-a ostenit, să-i aducem din inimă cinstire și, ca unui rugător neîncetat pentru toată lumea și învățător al smereniei, să-i cântăm: Bucură-te, Sfinte Părinte Macarie, lauda sihaștrilor!
Viața și petrecerea Sfântului Cuvios Macarie Romanul
Sfântul Cuvios Macarie Romanul (Secolele IV-V) – foto preluat de pe doxologia.ro
Trei oarecare sfinți bătrâni, Serghie, Ighin (Hyginos) și Teofil, care se osteneau împreună în mănăstirea Sfântului Asclipie cea din Mesopotamia Siriei, fiind la un gând, cu bună socoteală, se vorbiră într-una din zile și își puseră gând ca să umble și să înconjure pământul căutând un semn de la Dumnezeu de folos pentru mântuire. Și plecând întru acea cale, aveau adesea groază și din pricina oamenilor și din pricina fiarelor cu scârbă și cu patimă rea; câteodată lipsiți chiar și de hrana buruienilor sălbatice. Deci călătorind multe zile, au ajuns la un loc pustiu, unde se vedeau urme de om și o peșteră, în care se vedea că locuiește om, că era îngrijită binișor. Și intrând într-însa au așteptat ca să vadă pe cel ce locuia acolo. Și peste puțin, simțind un miros frumos, au văzut o asemănare de om acoperit cu părul capului său. Și acesta era Preacuviosul Macarie Romanul, de Dumnezeu purtătorul. Venind acesta spre peșteră, i-a simțit de departe, și aruncându-se bătrânul jos la pământ, a făcut rugăciune, și strigând cu glas mare, a zis: “De sunteți de la Dumnezeu, arătați-vă mie, iar de sunteți de la diavolul, depărtați-vă de la mine smeritul și păcătosul”. Iar ei răspunseră, zicând: “Binecuvântează-ne, robul lui Dumnezeu, că suntem creștini și ne-am lepădat de diavolul”. Atunci sculându-se bătrânul, a venit către dânșii și desfăcându-și părul de pe obraz, i-a binecuvântat; părul îi era alb ca zăpada, iar pielea trupului său era ca țestul de broască, și de multă bătrânețe îi erau lăsate sprâncenele pe ochi și unghiile mâinilor și ale picioarelor sale mai lungi decât o palmă erau, iar barba îi ajungea până la picioare. Și a început a-i întreba: “De unde sunteți, fiii mei, și pentru ce ați venit aici? ” Iar ei îi spuseră toată întâmplarea și gândul lor. Și el zise: “Fiii mei, nu se va afla om ca să poată pricepe puterea lui Dumnezeu; că eu nevrednicul m-am nevoit să fac aceasta, și mi s-a arătat unul noaptea și mi-a zis: Nu te pune a ispiti pe Cel ce te-a zidit, că nu vei putea trece mai departe din locul acesta”. Deci auzind ei acestea foarte se înfricoșară. Și fiind înspre seară, le zise: “Fiii mei, stați puțintel înlături, căci am doi copii aicea, care vin în toată seara la mine, ca nu cumva văzându-vă străini să vă vatăme”. Și iată doi lei veneau din pustie repede și căzură la picioarele lui răcnind; iar aceia de frică căzură cu fața la pământ. Punând bătrânul mâinile peste fiare, le zise: “Fiii mei, din pământul omenesc au venit aceștia la mine, dar voi să nu le faceți vreun rău”. Și îndată bătrânul întorcându-se către monahi, le zise: “Veniți, fraților, să facem Vecernia”. Și dacă se sculară aceia înfricoșați, se repeziră leii la dânșii și le lingeau picioarele. Iar când fu a doua zi, ziseră sfântului: “Spune-ne, cinstite părinte, cum ai venit aici”. Și el răspunzând, zise: “Eu am fost fiul unui oarecare boier Ioan Romanul, singliticul, și m-au logodit părinții mei ca să mă însoare fără voia mea, și s-a făcut nunta, și când au vrut să mă închidă la așternut, jucând oamenii și umblând ei încoace și încolo, eu am ieșit singur afară și m-am ascuns într-o casă a unei femei văduve, șapte zile.
Iar părinții mei plângând și căutându-mă, eu la miezul nopții am ieșit la drum și am aflat un bătrân și l-am întrebat: “Unde mergi, părinte? ” Iar el îmi răspunse: “Unde gândești tu, acolo merg și eu”; și mă luai după dânsul, și peste trei ani am ajuns aici împreună cu dânsul. Iar mai înainte cu puține zile până a nu veni aici, dormind noi, cum mă deșteptai, n-am mai văzut pe împreună-călătorul meu și am început a plânge și a mă întrista și numaidecât mi se arătă, zicând: “Eu sunt Rafail Arhanghelul; nu te speria, ci dă slavă lui Dumnezeu, de vreme ce ai trecut întunericul și ai venit la lumină”. Zicându-mi acestea, iarăși s-a făcut nevăzut de la ochii mei. Iar eu am plecat și după cinci zile am ajuns aici și am aflat în această peșteră o leoaica moartă și puii amândoi țipau neavând ce suge și luându-i i-am hrănit cu mugur de prin copaci, ca pe niște fii ai mei; iar pe leoaică am îngropat-o în pământ. Și dacă s-au împlinit doi ani am ieșit în al șaptelea ceas și am șezut cu acești leișori, și iată văzui o basma jos, foarte subțire și frumoasă și eu mă miram în cugetul meu și ziceam: de unde să fie aceasta; iar a doua zi am găsit niște papuci de mătase și m-am mirat și de acelea. Și căutând împrejur am văzut o femeie șezând deasupra unei pietre, și era împodobită cu haine de aur de mult preț și frumoasă. Și i-am zis: “De unde ai venit și ce este acest chip diavolesc? ” Iar ea plângea cu amar zicând: “Eu, ticăloasa, sunt fiica unui oarecare boier roman, și m-au silit părinții de m-au măritat fără voia mea. Și fugind eu de la împreunare neștiind nimeni dintr-înșii de fuga mea, mă rătăcesc prin munți, prin peșteri și pustietăți; și am nimerit aici neștiind unde merg; dar nu te scârbi de mine roaba ta, de vreme ce și eu sunt zidirea lui Dumnezeu”. Și ea era ispită diavolească, și-mi grăia cu meșteșug, și eu nu știam. Deci zisei către dânsa: “Unde vrei să mergi, de vreme ce nici eu nu te voi lăsa să te afli aici cu mine? ” Iar ea zise: “Venit-am să locuiesc aici în pustiul acesta”. Și luând-o de mână am dus-o în peșteră și i-am dat să mănânce mugur, de care mâncam și eu.
Și lacrimile îi curgeau ca un izvor, încât îmi tremura și mie sufletul; și dacă s-a înserat și-mi făcui ruga Vecerniei, m-am culcat pe pământ să mă odihnesc puțin, și a început a mă tulbura satana. Și eu cel ce niciodată n-am poftit vreun păcat trupesc, am îndrăgit femeia; și când am vrut să mă împreun cu dânsa, îndată a pierit dinaintea mea. Și cunoscând că am greșit înaintea lui Dumnezeu, am zis: “Greșit-am înaintea Ta, Doamne, miluiește-mă! ” Și în sfârșit venindu-mi în sine mi-am cunoscut păcatul, că nici leii aceștia nu mai veneau la mine de zece zile, cum făceau mai înainte. Și mi-am pus în gând să mă mut de aici, ca nu cândva să mă amăgească iarăși și să fiu lepădat de la fața Domnului. Și sculându-mă am ieșit din această peșteră și umblând cale de două zile mi s-a arătat îngerul Domnului, și-mi zise: “Unde mergi, Macarie? ” Iar eu i-am zis: “Fug de fața păcatelor mele! ” Și-mi zise îngerul: “O ispită nu ai putut răbda? întoarce-te la chilia ta”; și eu i-am zis: “Dar cine ești tu, Doamne? ” Și zise: “Eu sunt Rafail, care te-am povățuit la calea aceasta”. Și acestea zicând s-a făcut nevăzut de la mine, și întorcându-mă eu la chilia aceasta am îngenunchiat către Domnul, petrecând patruzeci de zile și patruzeci de nopți nemâncat.
Și sculându-mă am văzut că erau lumini în peșteră la câte patru unghiuri, și un om îmbrăcat în porfiră, și cu cunună de aur în cap de pietre scumpe, și cânta o cântare minunată și glasul lui era ca de popor mult cântând. Și dacă a sfârșit cântarea s-a făcut miros prea minunat și îndată s-a făcut nevăzut dinaintea mea cel ce se arătase. Eram atunci de 48 de ani. Iată acestea le-ați auzit, fraților; de veți putea să suferiți, rămâneți cu noi; iar de nu, Domnul să vă îndrepteze. Și slobozindu-i, le zise: “Mântuiți-vă cu pace, duhovniceștii mei fii, și rugați-vă și pentru mine”. Și i-au petrecut leii trei zile; care sărutând urmele picioarelor lor, se întoarseră către starețul; iar monahii călătorind câteva zile au sosit la un râu și culcându-se să doarmă puțintel au fost răpiți de dumnezeieștii îngeri și au fost duși în Ierusalim.
Deci deșteptându-se și cugetând câtă cale ca prin vis trecuseră, au slăvit pe Dumnezeu, și făcând rugă și închinându-se la Sfintele Locuri, s-au întors la mănăstirea lor, povestind toate ce văzuseră și pătimiseră, precum și cele despre Sfântul Macarie.
Sfinții mucenici Ciprian și Iustina au trăit în vremea împăratului Deciu (249-251).
Prăznuirea lor în Biserica Ortodoxă se face pe 2 octombrie.
Sf. Ciprian nu trebuie confundat cu Sf. Ciprian al Cartaginei (1), pomenit pe 16 septembrie.
Sf. Sfințit Mc. Ciprian; Sf. Mc. Iustina fecioara (†304) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Sfântul Ciprian era din Antiohia Siriei, de bun neam și bogat, filozof și vrăjitor cumplit.
A fost câștigat la credința cea întru Hristos de către Iustina, o fecioară creștină din Antiohia care toate demonicele lui lucrări le-a destrămat.
Căci un bărbat oarecare elin, numit Aglaid, de dragostea frumuseții ei rănindu-se și neajungându-și scopul, a venit la Ciprian.
Iar acesta de trei ori trimițând demonii către tânără, n-a izbutit nimic.
Deci după ce a cunoscut că meșteșugul său este neputincios, s-a botezat și, arzând vrăjitoreștile sale cărți, a crezut în Domnul.
Mai apoi, sfântul Ciprian a fost făcut episcop și pe mulți povățuindu-i la credința lui Hristos.
Sfânta Iustina a devenit stareța unei mănăstiri de fecioare.
Sf. Ciprian a fost prins împreună cu Iustina de către stăpânitorul Damascului, și strujindu-li-se coastele au fost băgați în cazan de fier, și fiind trimiși la Nicomidia li s-au tăiat capetele.
Iar marele Grigorie Teologul, nu pe altul, ci pe acesta îl numea „iubit Fecioarei”.
Și se săvârșește soborul lor la locul muceniciei din Nicomidia, care se află de acea parte, la locașurile lui Solomon, în ziua de 2 octombrie.
Trupurile lor au zăcut șase zile neîngropate și fiind acolo niște străini le-au luat în taină și le-au dus la Roma, unde le-au dat unei femei cinstite pe care o chema Rufina, care era rudenia lui Claudie Cezarul.
Acea femeie a îngropat cu cinste trupurile sfinților lui Hristos, mucenicii Ciprian, Iustina și Teoctist.
Mai târziu moaștele lor au fost mutate în basilica împăratului Constantin din Roma.
La mormântul lor au început să se facă multe tămăduiri ale celor bolnavi care alergau acolo.
Imnografie
Troparul Sf. Ciprian (Glasul 4)
Şi părtaș obiceiurilor și următor scaunelor Apostolilor fiind, lucrare ai aflat, de Dumnezeu insuflate, spre suirea privirii la cele înalte. Pentru aceasta, cuvântul adevărului drept învățând și cu credință răbdând până la sânge, sfințite mucenic Ciprian, roagă-te lui Hristos Dumnezeu sa mântuiască sufletele noastre.
Condac, glasul 1:
De la meșteșugul vrăjitoresc întorcându-te, de Dumnezeu înțelepțite, la dumnezeiasca cunoștință, doctor preaînțelept te-ai arătat lumii, dăruind tămăduiri celor ce te cinstesc pe tine, Cipriane cu Iustina, cu care roagă-te Iubitorului de oameni Stăpânului să mântuiască sufletele noastre.
Troparul Sf. Iustina (Glasul 4)
Mieluşeaua Ta, Iisuse, Iustina, strigă cu glas mare: pe Tine, Mirele meu, te iubesc și pe Tine căutându-Te mă chinuiesc și împreună mă răstignesc și împreună mă îngrop cu Botezul Tău; și pătimesc pentru Tine, ca să împărățesc întru Tine; și mor pentru tine, ca să viez pentru Tine; ci, ca o jertfă fără de prihană, primește-mă pe mine ceea ce cu dragoste mă jertfesc Ție. Pentru rugăciunile ei, ca un Milostiv, mântuiește sufletele noastre.
Iconografie
Dionisie din Furna îl confundă pe Sf. Ciprian al Cartaginei (pomenit pe 16 septembrie) cu acest Sf. Ciprian, fostul vrăjitor (pomenit pe 2 octombrie).
Indicațiile sale se referă la acesta din urmă.
El arată așadar că acest Sf. Ciprian se zugrăvește ca un om tânăr cu părul creț, dar cu barba lungă și sură („afumată”), despărțită în două.
Poartă un înscris care zice: “Tu, Împărate, Cela ce ești pururea și petreci în veci…”.
Note
1 – Confuzia începe încă din secolul al IV-lea, în scrierile lui Grigorie de Nazianz (Cuvântarea 18) și Prudentius (Imnul 13), și continuă în unele sinaxare până astăzi. – www.newadvent.org
Sf. Sfințit Mc. Ciprian; Sf. Mc. Iustina fecioara (†304) – foto preluat de pe doxologia.ro
Pe vremea împărăției lui Deciu, era în Antiohia Siriei un filozof și vrăjitor vestit, anume Ciprian, de neam din Cartagina, născut dinpărinți necredincioși, care a fost dat în copilăria sa spre slujba păgânescului și necuratului lor zeu, Apolon. În anul al șaptelea al vârstei sale îl încredințară la vrăjitori spre învățătura meșteșugului vrăjitoriei și a drăceștii înțelepciuni. Iar după zece ani de la nașterea sa a fost trimis de părinți spre săvârșirea jertfei în muntele Olimpului, pe care păgânii îl numeau locuință dumnezeiască, căci acolo se afla nenumărată mulțime de idoli întru care mulți diavoli locuiau.
Ciprian a învățat în acel munte înalt mult meșteșug diavolesc, căci știa felurite năluciri drăcești; se deprinsese a schimba văzduhul, a porni vântul, a slobozi tunete și ploi, a tulbura valurile mării, a face stricăciune în răsaduri, grădini și câmpii, a aduce vătămări și răni asupra oamenilor și se învățase la înțelepciunea cea pierzătoare și prea rea lucrare diavolească. Și a văzut acolo nenumărate pâlcuri drăcești împreună cu stăpânul întunericului, împrejurul căruia unii săltau, alții slujeau, alții chiuiau, lăudând pe stăpânul său, iar alții erau trimiși în toată lumea spre înșelarea popoarelor.
A văzut acolo pe toți zeii și zeițele păgâne și felurite năluciri și vedenii, la care se învăța câte patruzeci de zile în post; că mânca după apusul soarelui nu pâine, nici altă hrană, ci numai ghindă de stejar. Când era de cincisprezece ani avea ca dascăli șapte slujitori mari care slujeau la cele șapte planete. De la acei jerfitori a învățat multe taine diavolești. Apoi s-a dus în cetatea Agra, unde, slujind câtva timp zeiței Ira, a învățat multe meșteșuguri de la slujitorul care era acolo. Și a petrecut și în Tauropoli slujind zeiței Artemis. De acolo s-a dus la Lachedemonia și a deprins să facă fel de fel de vrăji și năluciri, ca aceea ca morții din morminte să grăiască.
Având douăzeci de ani, a mers în Egipt, în cetatea Memfis, la capii răutăților și multe farmece și vrăjitorii învăța. La treizeci de ani a mers la caldei și acolo a învățat să citească în stele. Și în Antiohia a mers, fiind atunci desăvârșit în toată răutatea: vrăjitor și fermecător, pierzător de suflete, mare prieten și credincioasă slugă a stăpânitorului iadului, cu care singur față în față a vorbit și de cinste mare de la dânsul s-a învrednicit. De acest lucru singur a mărturisit, zicând: „Să mă credeți pe mine că singur pe diavol l-am văzut, pentru că prin jertfe l-am rugat și l-am sărutat și am grăit cu dânsul și cu aceia care sunt la dânsul mai mari și m-au iubit și mi-au lăudat înțelegerea mea și înaintea tuturor a zis: „Iată noul Amvrie, grabnic spre ascultarea noastră, vremelnic de împărtășania noastră”. Și mi-au făgăduit că au să mă pună boier, după ieșirea mea din trup și cât timp eu am să petrec pe pământ, în toate au să-mi ajute și mi-au dat spre slujirea mea un grup de diavoli. Iar când ieșeam de la dânsul a strigat către mine: „Îmbărbătează-te, nevoitorule Cipriane” și, sculându-se, m-a petrecut, încât și toți mai marii diavolilor s-au mirat. De aceea toți boierii lor pe mine mă ascultau, văzând cinstea ce mi se făcea de către dânsul. Era chipul lui ca o floare de iarbă și capul îi era încununat cu o coroană prefăcută, nu adevărată, ci nălucire de aur și pietre luminoase, care lumină chipul acela și hainele lui erau minunate. Iar când se întorcea încoace sau încolo se cutremura tot locul acela și mulți stăteau lângă scaunul lui cu fel de fel de rânduieli ale duhurilor răutății, întru mare supunere. Eu cu totul pe mine mă dădusem atunci, supunându-mă la toată porunca lui”. Aceasta despre sine singur a spus-o Ciprian după întoarcerea sa la Dumnezeu.
Este arătat ce fel de om era: prieten al diavolilor, ale căror lucruri, toate, le făcea supărând pe oameni și înșelându-i. În Antiohia a petrecut multă vreme și a adus pe mulți oameni spre toată necurata fărădelege, pe mulți i-a ucis cu otrăvurile și cu farmecele, pe copii și pe copile spre jertfă diavolilor îi înjunghia și pe mulți i-a învățat la vrăjile sale rele: pe unii îi învăța să zboare prin văzduh, pe alții să plutească cu luntrea prin nori, pe alții i-a făcut să umble pe ape. De toți păgânii era cinstit și slăvit ca un mare jertfitor și preaînțelept slujitor al necuraților lor zei și mulți alergau la dânsul pentru nevoile lor, pentru că îi ajuta cu puterea diavolească de care era plin; unora le ajută la desfrânare, altora la mânie, la vrajbă și la izbândirea răutăților, iar altora în zavistie le ajuta. Acum era cu totul în fundul iadului și în gurile diavolești, fiu al gheenei, părtaș al celor diavolești și al pierzării celei veșnice. Iar Domnul, Cel ce nu voiește moartea păcătosului, pentru negrăita Sa bunătate și pentru milostivirea cea nebiruită de păcatele omenești, a vrut ca pe acest om să-l caute și pe cel afundat în adâncul iadului din prăpastie să-l scoată și să-l mântuiască, spre arătarea milostivirii Sale, tuturor oamenilor, căci nu este păcat să biruiască iubirea Lui de oameni. Și l-a mântuit pe Ciprian din pierzarea lui în acest chip:
În acea vreme era în Antiohia o fecioară cu numele de Iustina, care s-a născut din părinți pagâni. Tatăl ei se numea Edesie și era slujitor idolesc, iar maică să se numea Cleodonia. Fecioara Iustina când a ajuns la vârsta desăvârșită, șezând în casa sa la fereastră, a auzit din întâmplare un cuvânt de mântuire din gura unui diacon care trecea pe acolo, care se numea Prailie și care grăia pentru întruparea Domnului nostru Iisus Hristos „că S-a născut din curata Fecioară Maria și, multe minuni făcând, a voit a pătimi pentru mântuirea noastră și a înviat din morți și S-a înălțat la ceruri și a stat de-a dreapta Tatălui și împărățește în veci”.
Această propovăduire a diaconului a căzut pe pământ bun în inima Iustinei, căci degrabă a început a aduce rod și a dezrădăcina din ea toți spinii necredinței. Iustina voia ca mai mult și mai desăvârșit să învețe de la acel diacon, însă nu îndrăznea să-l caute pe el, împiedicând-o feciorelnica rușine. Însă mergea adeseori, în taină, la biserica lui Hristos, ascultând cuvintele lui Dumnezeu; și lucrând în inima ei Duhul Sfânt, a crezut în Hristos. Și în scurtă vreme și pe maica ei a făcut-o să creadă și după aceea și pe bătrânul ei tată l-a adus la credință; el, văzând înțelegerea fiicei sale și auzind cuvintele ei cele înțelepte, socotea în sine că idolii, fiind făcuți de mâini omenești, cum pot să fie ei dumnezei, neavând nici suflet, nici suflare? Și o vedenie minunată a văzut el noaptea în vis, prin dumnezeiască arătare: adică o tabără mare de îngeri purtători de lumină, iar în mijlocul lor era Mântuitorul lumii, Iisus Hristos, și L-a auzit pe El grăindu-i: „Veniți la Mine și vă voi da vouă cerească împărăție”. Apoi, deșteptându-se din somn, Edesie îndată a mers cu femeia și cu fiica sa la episcopul creștinesc pe care îl chema Optat, rugându-l pe el să-i învețe credința lui Hristos și să le dea lor Sfântul Botez și i-a spus lui cuvintele fiicei sale și îngereasca vedenie pe care singur o văzuse.
Auzind aceasta episcopul, s-a bucurat de întoarcerea lor și, grăindu-le mult despre credința în Hristos, a botezat pe Edesie și pe Cleodonia, femeia sa și pe fiica lor Iustina și, împărtășindu-i pe ei cu Sfintele Taine, i-a slobozit cu pace. Iar după ce s-a întărit Edesie în credința lui Hristos, văzând episcopul evlavia lui, l-a făcut preot; și petrecu în fapte bune și în frică de Dumnezeu un an și șase luni și așa, în sfânta credință, și-a sfârșit viața. Iar Iustina bine s-a nevoit în poruncile Domnului, iubind pe Mirele său Hristos și slujindu-I Lui în rugăciuni, în feciorie și în curățenie, în post și în mare înfrânare. Iar vrăjmașul cel ce urăște neamul omenesc, văzând o viață ca aceasta a ei, a zavistuit faptele ei cele bune și a început a o supăra, felurite nevoi și necazuri pornindu-i împotrivă.
Era atunci în Antiohia un tânăr scolastic, pe nume Aglaid, fiu de părinți bogați și slăviți, viețuind cu desfătare întru deșertăciunea lumii acesteia. Și acesta, într-o vreme oarecare, a văzut-o pe Iustina fecioara mergând la biserică și s-a minunat de frumusețea ei. Iar diavolul a pus gând rău în inima lui asupra ei și, aprinzându-se de dorul ei, Aglaid a început a se gândi în toate chipurile, că întru cunoștința și dragostea ei să vie și, înșelând-o, să aducă pe mielușeaua cea curată a lui Hristos întru necurăția cea gândită de dânsul. Și pândea calea ei, ori unde avea să meargă fecioară și, întâmpinând-o, o amăgea cu cuvinte desfrânate, lăudându-i frumusețea. Apoi, spunându-i cuvinte de fericire și arătându-și dragostea sa către dânsa, cu curse înșelătoare și meșteșugit împletite o urmărea pe ea spre desfrânare. Iar fecioara se întorcea și fugea de dânsul, înfricoșându-se de el și nu voia să-i asculte înșelătoarele și viclenele cuvinte. Și tânărul, dorind frumusețile ei cele feciorești, a trimis la dânsa rugăminte ca să voiască să-i fie lui soție. Iar ea a răspuns către dânsul: „Am pe Mirele meu Hristos căruia Îi slujesc și curăția mea îmi păstrez. Acela și sufletul și trupul meu îmi păzește de toată necurăția”.
Un răspuns că acesta al curatei fecioare auzindu-l Aglaid și mai mult a dorit-o, aprinzându-l pe el diavol. Neputând nicidecum să o amăgească, a gândit că s-o răpească; și adunând spre ajutor tineri fără de rânduiala, asemenea lui, i-a păzit calea pe care obișnuia fecioară să meargă spre biserică la rugăciune. Acolo a întâmpinat-o și a prins-o, ducând-o cu sila spre casa lui. Iar ea a început a striga foarte tare, bătându-l pe el peste gură și scuipând asupra lui. Auzind acea strigare, vecinii au ieșit din casele lor și au alergat ca s-o scoată din mâinile tânărului cel nerușinat ca din gura lupului și au reușit să o ia pe mielușeaua cea fără prihană, pe Sfânta Iustina. Și au fugit toți cei nelegiuiți, iar Aglaid cu rușine s-a dus la casa sa.
Neștiind ce să mai facă, înmulțindu-se în el răutatea patimii, s-a ispitit cu încă un lucru rău: a mers la marele vrăjitor și fermecător, Ciprian, jertfitorul idolesc și acestuia, spunându-i necazul său, i-a cerut ajutor, făgăduind să-i dea mult aur și argint. Ciprian, pe toate auzindu-le de la dânsul, îl mângâia făgăduindu-i că toată dorința lui i-o va îndeplini. „Eu, a zis el, voi face ca această fecioară singură să căute dragostea ta și te va dori pe tine mai mult decât tu pe ea”. Așa, mângâindu-l, i-a dat bună nădejde.
Luând Ciprian cărțile sale de învățătură a chemat pe unul din duhurile cele necurate pe care îl știa că degrabă poate să aprindă cu necurată dorire inima Iustinei spre tânărul acela. Iar diavolul i-a făgăduit cu sârguință să-i îndeplinească dorința și cu mândrie a zis: „Nu-mi este mie cu anevoie acest lucru, de vreme ce eu de multe ori am cutremurat cetăți, ziduri am surpat, case am despărțit, vărsări de sânge și ucideri de tată am făcut; învrăjbiri și mânie mare între frați și între soți am pus, pe cei ce voiau să petreacă mult în feciorie i-am adus în necurăție; pe călugării cei ce se nevoiau prin munți și la multă postire se deprindeau, negândindu-se niciodată la trup, în poftă desfrânării i-am adus și i-am învățat să slujească patimilor trupești, iar pe alții, care întru pocăință și întru lepădarea de toate veniseră, iarăși i-am întors la cele dintâi lucruri rele și pe mulți din cei ce petreceau în curăție, i-am aruncat în desfrânare. Deci, oare nu pot eu că pe această fecioară spre dragostea lui Aglaid să o plec? Și ce să zic mai mult? Cu lucrul voi arăta puterea mea degrabă. Deci, primește această doctorie – și îi dădu un vas plin – și dă-o tânărului aceluia ca să stropească locuința Iustinei și vei vedea ce va fi”. Acestea zicând, s-a dus, iar Ciprian, chemându-l pe Aglaid, l-a trimis pe el să stropească în taină casa Iustinei cu licoarea din vasul acela diavolesc. Și făcându-se aceasta, a intrat diavolul desfrânării cu săgețile cele aprinse ale poftei trupești, ca să rănească prin desfrânare inimă cea feciorească și trupul ei și cu pofta cea necurată să-l aprindă.
Avea obiceiul fecioara aceea că în toate nopțile să-și facă rugăciunile sale către Domnul. Și a fost după obicei, când în ceasul al treilea din noapte, sculându-se se ruga lui Dumnezeu, a simțit ca de năprasnă o tulburare în trupul ei și furtună rea de pofta cea trupească și aprinderea focului gheenei. Și a fost acea supărare și în acel vifor dinăuntru multă vreme; îi venea întru pomenire acel Aglaid, căci se ridicase în ea gândurile cele rele. Se mira fecioară și singură de sine se rușina, simțindu-și sângele fierbând ca într-o căldare și se gândea la lucruri de care întotdeauna, ca de niște necurățenii, se scârbea. Și cu bună cunoștință fiind Iustina, a înțeles că de la diavol i s-a tras acest război întru dânsa și îndată, înarmându-se cu arma semnului crucii, a alergat către Dumnezeu cu fierbinte rugăciune și a strigăt din adâncul inimii către Hristos, Mirele său, zicând: „Doamne, Dumnezeul meu, Iisuse Hristoase, iată, vrăjmașii mei s-au ridicat asupra mea, curse au pregătit pentru picioarele mele și au smerit sufletul meu; iar eu mi-am adus aminte de numele Tău și m-am veselit și când mă supără ei pe mine, eu la Tine scap și nădăjduiesc, spre a nu se bucura vrăjmașul meu de mine; căci știi, Doamne Dumnezeul meu, că eu sunt roaba Ta și curăția trupului meu pentru Tine o păzesc și sufletul meu Ție ți l-am încredințat. Deci, păzește pe oaia Ta, Păstorule bun, nu mă lăsa întru mâncarea fiarelor celor ce caută să mă înghită pe mine, dă-mi biruința poftei celei rele a trupului meu”. Astfel, sfânta fecioară, stăruind mult în rugăciune, a rușinat pe vrăjmașul care, fiind biruit de rugăciunea ei, a fugit de la dânsa cu rușine; și s-a întors odihna în trupul și în inima Iustinei și s-a stins văpaia poftei, iar războiul a încetat și fierberea sângelui s-a potolit și Iustina a dat slavă lui Dumnezeu, cântând cântare de biruință.
Diavolul s-a întors la Ciprian cu veste rea, că nu a reușit întru nimic. Dar Ciprian l-a întrebat pe el din care pricină nu a putut s-o supună pe acea fecioară. Iar el, cu toate că nu voia, i-a spus adevărul, zicând: „Pentru aceasta nu am reușit, pentru că am văzut pe ea un semn de care m-am înfricoșat, și din această cauză nu am putut ca să o biruiesc”. Ciprian a chemat un diavol mai cumplit și l-a trimis pe acesta spre a o ispiti pe Iustina. Și mergând acesta, a făcut mai multe decât cel dintâi, căci cu mare putere a năvălit asupra ei, iar fecioara cu mai fierbinte rugăciune s-a înarmat și mai mare nevoință a arătat, pentru că s-a îmbrăcat în haină de păr și își chinuia trupul său cu înfrânarea și cu postul, numai pâine și apă mâncând. Și așa, îmblânzindu-și patimile trupului, a biruit pe diavol și l-a gonit cu rușine, iar el, la fel ca și cel dintâi, nesporind nimic, s-a întors la Ciprian. Iar Ciprian a chemat pe una dintre căpeteniile diavolești și i-a spus despre slăbiciunea celorlalți doi diavoli trimiși care nu au putut să covârșească o fecioară și a cerut de la dânsul ajutor. Iar el a ocărât pe diavolii cei dintii cu sălbăticie, ca pe cei ce nu sunt bine iscusiți în acel lucru și ca pe cei ce nu știau cum să îndulcească desfrânarea în inima fecioarei. Și i-a dat bună nădejde lui Ciprian, făgăduindu-i că singur, în alt chip, să ispitească pe fecioară.
Ducându-se de la Ciprian, s-a prefăcut pe sine în chip de femeie și așa a intrat la Iustina; și, șezând, a început a grăi cu dânsa cuvintele cele dumnezeiești, ca și cum ar fi vrut să urmeze vieții și curăției ei; o întreba ce fel de plată o să aibă pentru această viață sfântă și pentru fecioria ei. Iar Iustina a zis: „Mare și negrăită este plată pentru cei ce viețuiesc în curăție, și mâhnire mare au oamenii care nu bagă de seamă o visterie mare ca aceasta a curăției îngerești”. Iar diavolul, descoperindu-și nerușinarea, cu meșteșug a început a o amăgi, zicându-i: „Apoi în ce chip ar putea să fie lumea și cum s-ar naște oamenii? De ar fi păzit Eva curăția, apoi de unde s-ar fi înmulțit neamul omenesc? Cu adevărat, bună este însoțirea, pe care singur Dumnezeu a rânduit-o, și Sfânta Scriptură o laudă, zicând: Cinstită este nunta întru toate și patul nespurcat. Mulți sfinți ai lui Dumnezeu oare nu au fost întru însoțirea pe care a dat-o Dumnezeu spre mângâierea omului, ca spre copiii săi căutând să se înveselească și să laude pe Dumnezeu?”.
Niște cuvinte ca acestea auzindu-le Iustina, a cunoscut pe maestrul diavol amăgitor și mai bine decât Eva l-a biruit pe el; pentru că, neintrînd în mai multă vorbă cu dânsul, a alergat degrabă la limanul Crucii lui Hristos. Și a pus semnul cel cinstit pe fruntea ei și inima și-a ridicat-o spre Dumnezeu, Mirele său, și îndată a pierit diavolul, cu mai mare rușine ca cei dintâi. Acel mare diavol a venit și la Ciprian, tulburat; și cunoscând Ciprian că nici acela nu a reușit nimic, a zis către diavol: „Oare nici tu pe fecioara aceea n-ai putut s-o biruiești, fiind diavol puternic și iscusit mai mult ca alții în acest lucru? Apoi care din voi va face ceva acelei nebiruite inimi feciorești? Deci, spuneți-mi mie: cu ce fel de arme vi se împotrivește vouă și cum puterea voastră cea tare neputincioasă o face?”. Iar diavolul, fiind silit de puterea lui Dumnezeu, deși nevrând, a mărturisit: „Nu putem, a zis el, să privim spre semnul crucii, ci fugim de dânsul, căci ne arde precum focul și ne gonește departe”. Ciprian s-a supărat foarte tare asupra diavolului, că l-a adus întru rușine și se certa cu dânsul, zicându-i: „Dar așa este puterea voastră, că o fecioară neputincioasă vă biruiește?”. Atunci diavolul, vrând să-l mângâie pe Ciprian, a încercat să facă alt lucru, în acest fel: s-a prefăcut în chipul Iustinei și a mers la Aglaid, că așa părându-i-se lui Aglaid că este Iustina cu adevărat își va împlini datoria sa și nu va fi arătată neputința lor cea diavolească, nici Ciprian nu se va afla întru rușine.
Când a intrat diavolul la Aglaid în chipul Iustinei, Aglaid a sărit de nespusă bucurie și alergând la ea, a cuprins-o și o săruta, zicând: „Bine ai venit la mine, prea frumoasă Iustina”. Și cum a zis tânărul cuvântul Iustina, îndată diavolul s-a stins, neputând nici numele Iustinei să-l rabde, iar tânărul s-a înspăimântat foarte tare și, alergând la Ciprian, i-a spus lui cele ce s-au întâmplat. Ciprian, cu ajutorul vrăjilor sale, a pus pe dânsul chip de pasăre și făcându-l ca să zboare prin văzduh, l-a trimis la casa Iustinei, ca prin fereastră să intre în camera ei. Iar el, fiind purtat de diavol, zbura prin văzduh deasupra camerei Iustinei și voia să se așeze pe casă. S-a întâmplat atunci ca Iustina să privească pe fereastră și văzând-o diavolul pe ea, l-a lăsat pe Aglaid și a fugit. Și a pierit de la Aglaid și acea nălucire, în care se arăta ca o pasăre și puțin a lipsit de a nu muri cazând jos, căci cu mâinile s-a apucat de vârful casei și, ținându-se, a rămas spânzurat. De nu ar fi fost coborât de acolo prin rugăciunea Sfintei Iustina, ar fi căzut ticălosul și ar fi murit. Și așa, nereușind nimic, s-a întors tânărul la Ciprian, povestindu-i lui primejdia sa, iar Ciprian s-a necăjit foarte tare, văzându-se înfrânt și s-a hotărât că singur să se ducă la Iustina, nădăjduind în vrăjitoriile sale. Mai întâi s-a prefăcut în femeie, apoi în pasăre; și încă nu se apropia de ușile casei ei, iar nălucirea și înșelătoarea asemănare cu cea de femeie și cu cea de pasăre au pierit de la dânsul și s-a întors rușinat.
După aceasta, a început Ciprian a face izbândire rușinii sale, și a adus cu ajutorul vrăjilor sale ispite asupra casei Iustinei și asupra caselor tuturor rudeniilor, ale vecinilor și ale cunoscuților ei, ca odinioară diavolul asupra dreptului Iov: le omora dobitoacele, pe slugile lor le lovea și cu răni îi arunca pe dânșii în necaz nemăsurat. Apoi a lovit-o și pe Iustina cu o boală, încât zăcea la pat și plângea maică să pentru dânsa. Iar ea o mângâia pe maică să, precum David, zicând: „Nu voi muri, ci vie voi fi, și voi povesti lucrurile Domnului”. Însă nu numai asupra ei și asupra rudeniilor ei, ci și asupra cetății (Dumnezeu așa a voit), a adus Ciprian vătămare, din cauza mâniei sale celei neîmblânzite și din pricina rușinii celei mari. Și erau răni între dobitoace și multe boli între oameni. Și prin lucrare diavolească a străbătut vestea prin întreaga cetate, că marele jertfitor Ciprian pedepsește cetatea pentru Iustina, care i se împotrivește. Adunându-se nu puțini dintre cinstiții cetățeni, au mers la Iustina și cu mânie au sfătuit-o pe dânsa ca să nu-l mai mâhnească pe Ciprian și să se mărite cu Aglaid, ca să nu pătimească toți mai multă supărare pentru dânsa. Iar ea pe toți îi mângâia, încredințându-i că degrabă toate vătămăturile acelea, care au fost aduse lor de Ciprian cu ajutorul diavolilor, vor pieri, lucru care s-a și întâmplat. Pentru că după ce Sfânta Iustina s-a rugat cu tărie lui Dumnezeu, îndată toată puterea diavolească a pierit și toți s-au tămăduit de boli și s-au vindecat de răni.
Schimbându-se lucrurile, popoarele Îl preamăreau pe Hristos, iar de Ciprian și de meșteșugul lui cel vrăjitoresc își băteau joc, încât acum Ciprian nici între oameni nu se mai arăta de rușinea cea mare și chiar și de cei cunoscuți se rușina. Apoi, înștiințându-se bine că semnul crucii și numele lui Hristos nimic nu poate să le biruiască, și-a venit în fire și a zis către diavol: „Pierzătorule și al tuturor înșelătorule, vistierule a toată necurăția și înșelăciunea, acum ți-am cunoscut neputința, că dacă de umbra crucii te temi și de numele lui Hristos te cutremuri, apoi ce vei face când singur Hristos va veni asupra ta? Dacă pe cei ce se însemnează cu crucea nu-i poți birui, apoi pe cine vei scoate din mâinile lui Hristos? Acum am cunoscut că nu ești nimic și nu poți nimic și nu ai putere de izbândire. M-am înșelat eu, ticălosul, ascultându-te pe tine și crezând în înșelăciunea ta; deci, depărtează-te de la mine, blestematule, depărtează-te, că de acum mi se cade mie să rog pe creștini că să mă miluiască. Mi se cade mie să alerg la cei dreptcredincioși ca să mă izbăvească și să se îngrijească pentru mântuirea mea. Du-te, du-te nelegiuitule, vrăjmaș al adevărului și potrivnic și urîtor a toată lumea!”.
Acestea auzindu-le, diavolul s-a repezit la Ciprian ca să-l ucidă și, năpădind asupra lui, a început a-l sugruma, bătându-l. Și nu avea Ciprian ajutor de la nimeni și nu știa cum să-și ajute lui și să se izbăvească din cumplitele mâini diavolești și, încă fiind viu, și-a adus aminte de semnul sfintei cruci prin care se împotrivea Iustina la toată puterea diavolească și a zis: „Dumnezeul Iustinei, ajută-mi și mie!”. Apoi, ridicându-și mâna, și-a făcut semnul crucii și îndată diavolul ca o săgeată întinsă a pierit de la dânsul. Iar el, răcorindu-se și căpătând îndrăzneală și chemând numele lui Hristos, se însemna cu semnul crucii și în felul acesta se împotrivea diavolului, ocărându-l și blestemându-l. Diavolul stătea departe de dânsul și nu îndrăznea să se apropie, pentru semnul crucii și pentru numele lui Hristos, care îl înfricoșau și îl îngrozeau, zicându-i: „Nu te va scoate Hristos din ghearele mele!”. Și, mâniindu-se asupra lui, a răcnit ca un leu și s-a dus.
Ciprian, luând toate cărțile vrăjitoriilor sale, a alergat la Antim, episcopul creștin, și, căzând la picioarele lui, se ruga să-l miluiască pe el și să-i dea lui Sfântul Botez. Iar episcopul, știindu-l pe el mare vrăjitor și tuturor înfricoșat, socotea că a venit la dânsul cu înșelăciune și îl îndepărta, zicându-i: „Multe rele faci între pagini și să nu faci acestea și între creștini, ca să nu pieri degrabă”. Iar Ciprian, plângând, i-a povestit episcopului toate răutățile sale și cărțile sale i le-a dat ca să le ardă. Văzând episcopul smerenia lui, i-a arătat și l-a învățat pe el sfânta credință și i-a poruncit lui ca să se pregătească să primească Sfântul Botez. Iar cărțile lui le-a ars înaintea tuturor creștinilor cetății. Apoi, ducându-se Ciprian cu inima umilită, plângea pentru păcatele sale, presărându-și cenușă pe cap și făcea pocăință, strigând către adevăratul Dumnezeu și Îl ruga pentru curățirea fărădelegilor sale. A doua zi, intrând în biserică, asculta cuvântul lui Dumnezeu cu mângâiere și bucurie, stând între cei credincioși. Iar când celor chemați diaconul le poruncea să iasă afară, zicându-le: „Câți sunteți chemați, ieșiți!”, alții ieșeau, iar Ciprian nu a voit să iasă, ci a zis către diacon: „Rob al lui Hristos sunt, nu mă goni pe mine de aici”. Iar diaconul i-a zis lui: „De vreme ce încă nedesăvârșit ești întru Sfântul Botez, pentru aceasta ești dator să ieși”. Iar el a răspuns: „Viu este Hristos, Dumnezeul meu, Cel ce m-a păzit pe mine de diavol și pe fecioara Iustina curată a păzit-o și m-a miluit pe mine; deci, nu mă izgoni din biserică până ce voi fi creștin desăvârșit”. Apoi diaconul i-a spus despre aceasta episcopului și episcopul, cunoscându-i osârdia lui și căldura inimii pentru credința în Hristos, l-a chemat la sine și neîntârziat l-a botezat în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Aflând despre aceasta Sfânta Iustina mare mulțumire a înălțat către Dumnezeu și multe milostenii a dat săracilor și prinoase a făcut la biserică. Iar pe Ciprian, episcopul l-a făcut citeț în a opta zi, în a douăzecea zi l-a făcut ipodiacon și în a treizecea zi l-a făcut diacon, iar după un an l-a hirotonit preot. Ciprian, schimbându-și obiceiul, din zi în zi mai strâmtă își făcea calea vieții, totdeauna plângând pentru faptele sale cele rele de mai înainte și a mers din putere în putere și din bunătate în bunătate. Apoi, curînd a fost numit episcop și în acea dregătorie a arătat o viață asemănătoare cu cea a multor sfinți mari și bine a păstorit turma lui Hristos. Iar pe sfânta Iustina fecioară a făcut-o diaconiță și i-a încredințat ei o mănăstire de fecioare, făcând-o pe ea stareță asupra acelor fecioare creștine. Și mult norod păgân, prin chipul și prin învățătura sa, de la închinarea de idoli întorcându-i, i-a câștigat și i-a unit cu Biserica lui Hristos. Și se împuțina slăvirea idolească, iar slava lui Hristos se înmulțea.
Văzând diavolul o viață ca aceasta a lui Ciprian și sârguință să pentru credința lui Hristos și pentru mântuirea sufletelor omenești, scrâșnea din dinți împotriva lui. Și a îndemnat pe pagâni să-l clevetească pe Ciprian înaintea stăpânitorilor părților din răsărit, că pe idolii lor i-a defăimat și mult norod dintre aceștia a întors la adevărata credință, iar pe Hristos, potrivnicul lor, Îl slăvește. Adunându-se necredincioșii, au mers la Evtolmie ighemonul, care stăpânea atunci în părțile acelea și au clevetit pe Ciprian, împreună cu Iustina, aducând asupra lor multe pricini: precum că și idolilor și împăratului și tuturor stăpânitorilor potrivnici sunt și tulbură poporul, amețindu-l și ducându-l în urma lor spre închinarea la Hristos cel răstignit. Și pe stăpânitor l-a rugat ca amândoi, Ciprian și Iustina, cu moarte să fie pedepsiți. Auzind de acestea, ighemonul Evtolmie a poruncit ca să fie prinși și Ciprian și Iustina și în temniță să-i arunce. Și mergând în Damasc, i-a luat pe amândoi ca să-i judece.
Acolo, șezând la judecată, i-au adus de față pe legații lui Hristos, pe Ciprian și pe Iustina, și judecătorul a zis către Ciprian: „Pentru ce ți-ai schimbat slava ta cea dintâi, fiind mai înainte vestit slujitor al vechilor zei și pe mulți oameni la dânșii aducând?”. Iar Sfântul Ciprian i le-a spus lui toate pe rând, așa cum a cunoscut neputința și înșelăciunea diavolească și a cunoscut puterea lui Hristos, de care toți diavolii se tem și se cutremură și de semnul cinstitei cruci se sting; și și-a spus toată pricina întoarcerii sale către Hristos, pentru care se arată gata îndată a muri. Iar judecătorul, neprimind cuvintele în inima lui și neputând să răspundă la cuvintele lui Ciprian, a poruncit ca sfântul să fie spânzurat și să-i fie strunjit trupul, iar pe Sfânta Iustina s-o bată peste gură și peste ochi. Și au fost chinuiți multă vreme, dar neîncetat îl mărturiseau pe Hristos și răbdau toate chinurile cu mulțumire. După aceea i-au aruncat pe ei în temniță; apoi cu îmbunări îi îndemna către închinarea la idoli.
După ce n-a reușit să-i întoarcă de la credința lor, judecătorul a poruncit să fie aruncați într-o găleată cu apă fiartă; și căldarea aceea, deși fierbea întruna, cu nimic nu i-a vătămat pe dânșii și, ca într-o răcoreală Îl preamăreau pe Dumnezeu. Văzând aceasta, un preot idolesc, cu numele Atanasie, a zis: „Și eu așijderea în numele zeului Asclepie, în acest foc voi intra și pe vrăjitorii aceștia îi voi rușina”. Când acesta s-a atins de foc, îndată a murit. Judecătorul, văzând acest lucru, s-a înfricoșat și, nemaivrând să-i judece, i-a trimis la împăratul Claudiu care se afla în Nicomidia și i-a scris despre toate cele făcute de dânșii. Iar împăratul i-a judecat și i-a osândit la moarte prin tăiere cu sabie.
După ce i-au dus la locul unde trebuiau să fie omorâți, și-a cerut Ciprian vreme de rugăciune, pentru ca mai înainte pe Iustina s-o omoare, căci se temea ca ea să nu se înfricoșeze de moartea lui. Iar ea, bucuroasă, și-a plecat capul sub sabie și la Mirele său Hristos s-a dus.
Văzând moartea cea nevinovată a lor, un om oarecare, pe care îl chema Teoctist, a fost cuprins de o jale foarte mare pentru dânșii, și, aprinzându-se cu duhul către Dumnezeu, a căzut în genunchi lângă Sfântul Ciprian, sărutându-l și mărturisindu-se pe sine creștin. Îndată alături de Ciprian și Teoctist a fost osândit la moarte prin tăiere. Și așa fiind omorâți ei, și-au dat sufletele lor în mâinile lui Dumnezeu.
Trupurile lor au zăcut șase zile neîngropate și fiind acolo niște străini le-au luat în taină și le-au dus la Roma, unde le-au dat unei femei cinstite pe care o chema Rufina, care era rudenia lui Claudie Cezarul. Acea femeie a îngropat cu cinste trupurile sfinților lui Hristos, mucenicii Ciprian, Iustina și Teoctist. La mormântul lor au început să se facă multe tămăduiri ale celor bolnavi care alergau acolo. Cu ale lor rugăciuni să tămăduiască Domnul și bolile noastre cele trupești și sufletești. Amin.
Sfântul Ierarh Alexandru, Patriarhul Constantinopolului
Cel între sfinți, părintele nostru Alexandru al Constantinopolului a fost primul episcop al Constantinopolului, el fiind deja episcop al Bizanțului atunci când numele orașului a fost schimbat în Constantinopol.
Alexandru al Constantinopolului (†337) – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
Se crede despre Sfântul Alexandru că s-a născut între 237 și 244.
A fost ales vicar pentru a-l asista pe Mitrofan, care era episcop al Bizanțului în primele decade ale secolului al IV-lea și care era foarte bătrân în vremea Sinodului de la Niceea.
Există o mare incertitudine legată de transferul dintre Alexandru și Mitrofan privind episcopia Bizanțului și decesul lui Mitrofan.
Hirotonirea lui Alexandru ca vicar a avut loc, probabil, între 313 și 314, când Alexandru avea 72 de ani.
Din cauza vârstei lui Mitrofan, Alexandru a fost cel care a participat la Sinodul de la Niceea, deși se poate ca și Mitrofan însuși să fi participat la acest sinod (1). În realitate, Alexandru i-a succedat lui Mitrofan numai după decesul acestuia, conform voinței lui Mitrofan (2).
Punctul central al Sinodului de la Niceea a fost disputa teologică provocată de Arie și învățătura sa numită arianism.
Alexandru l-a sprijinit pe Alexandru al Alexandriei în apărarea poziției trinitare la sinod, în final sinodul condamnându-l pe Arie și arianismul.
După sinod, Arie a cerut să fie reprimit în comuniune. Cu sprijinul lui Eusebiu de Nicomidia, care l-a convins pe împărat, Constantin cel Mare l-a obligat pe Alexandru să îl reprimească oficial pe Arie în comuniune.
În conformitate cu relatarea lui Socrate Scolasticul, Arie nu s-a dezis faptic de erezia lui, ci a adoptat o poziție echivocă, lucru de care Episcopul Alexandru fusese avertizat.
Deși adepții lui Eusebiu l-au amenințat pe Alexandru cu depunerea și alungarea, el a persistat în a refuza să-l admită pe Arie înapoi în sânul Bisericii.
Alexandru s-a închis singur în Biserica Sfânta Irina, care la acea vreme era catedrala Constantinopolului, în rugăciuni fierbinți către Dumnezeu cerând să fie luat din lumea aceasta mai degrabă decât să fie forțat să refacă comuniunea cu cineva care doar se prefăcea că se pocăiește.
Așa cum se cunoaște, Arie a murit în 336 în drum spre biserică, înainte de a putea fi reprimit în comuniune.
Alexandru nu i-a supraviețuit mult timp lui Arie. Se spune că pe patul de moarte el și-a numit succesorul în persoana vicarului său, Pavel și că și-a avertizat clerul împotriva lui Macedonius, un semi-arian care a devenit episcop de Constantinopol în 342 și ale cărui învățături au inspirat macedonianismul.
Imnografie
Troparul Sfinţilor Ierarhi Alexandru, Ioan şi Pavel cel Nou, Patriarhii Constantinopolului
Glasul al IV-lea:
Dumnezeul Părinților noștri, care faci pururea cu noi după blândețile Tale, nu depărta mila Ta de la noi, ci pentru rugăciunile lor Sfinților Patriarhi Alexandru, Ioan și Pavel cel Nou, în pace îndreptează viața noastră.
Condacul Sfinţilor Ierarhi Alexandru, Ioan şi Pavel cel Nou, Patriarhii Constantinopolului
Glasul al VIII-lea:
Apărătoare Doamnă…
Cu turma ta, ca cel ce m-am izbăvit de cei răucredincioși, aduc semne de biruință și mulțumire, ție nebiruitului viteaz, ierarhe. Pentru că ai omorât pe Arie cel nebun și ai amuțit pe filosoful cel semeț. Pentru aceea grăiesc către tine: Bucură-te, Părinte, de trei ori fericite.
Alt condac, glasul al VIII-lea:
Aprinși fiind de dragostea lui Hristos, slăviților, ați luat jugul sfintei Sale Cruci, următori arătându-vă Lui în viețile voastre, și astfel făcutu-v-ați părtași dumnezeieștii Sale slave, înțeleptule Alexandru împreună cu minunatul Ioan și cu slăvitul Pavel. Stând înaintea tronului Său, rugați-vă statornic pentru sufletele noastre.
Dionisie din Furna arată că Sf. Sfințit Alexandru de Constantinopol se zugrăvește sub chipul unui bătrân (Erminia picturii bizantine, ed. Sophia, București, 2000, p. 212, 218).
Note și referințe
1 – Site-ul Patriarhiei Ecumenice spune că Alexandru i-a succedat lui Mitrofan în 314.
2 – Datarea tranziției scaunului patriarhal dintre Mitrofan și Alexandru din acest articol urmărește informațiile postate pe site-ul Patriarhiei Ecumenice [lista patriarhilor].
Totuși, aceste informații nu coincid cu cele din biografia lui Mitrofan I de pe același site și nici cu perioada Primului Sinod Ecumenic, Alexandru fiind deja Episcop al Bizanțului cu zece ani înainte de sinod
Alexandru al Constantinopolului (†337) – foto preluat de pe doxologia.ro
Sfântul Alexandru a fost protopop și horepiscop pe vremea Sfântului Mitrofan, întâiul Patriarh al Constantinopolului, fiind înfrumusețat cu toate faptele bune. Când s-a adunat în Niceea întâiul Sinod a toată lumea, al Sfinților Părinți, Patriarhul Mitrofan, neputând să se ducă la acel sobor, din pricina bătrâneților și slăbiciunii trupești, a trimis pe acest Alexandru, apărător al dreptei credințe. El, șezând în sobor în locul patriarhului său, s-a luptat mult pentru dreapta credință împotriva răucredinciosului Arie. După săvârșirea Sinodului, Alexandru întorcându-se din Niceea în Constantinopol, îngerul Domnului s-a arătat fericitului Mitrofan, spunându-i că i se apropie sfârșitul și poruncindu-i să-l lase după sine ca patriarh pe Alexandru, zicând: „După zece zile îți vei lua cununa de la Dumnezeu, iar scaunul bisericesc să-l ia, în locul tău, Alexandru, slujitorul tău”.
Deci, a venit și dreptcredinciosul împărat, marele Constantin, împreună cu alți părinți, ca să cerceteze pe Sfântul Patriarh Mitrofan care era bolnav și zăcea pe patul morții. Când l-a întrebat pe cine îl va binecuvânta să primească scaunul patriarhiei după mutarea sa, Sfântul Mitrofan a răspuns: „Domnul mi-a descoperit că după mine va lua scaunul patriarhiei Alexandru, împreună slujitorul meu, cel vrednic de adevărata alegere și de darul Duhului Sfânt”. Așa s-a și întâmplat.
Ducându-se Sfântul Mitrofan la Domnul, a fost pus ca patri-arh al Constantinopolului, Alexandru. El a păstorit bine turma cea cuvântătoare a lui Hristos și gonea lupii eretici și elini; pentru că nu numai cu arienii avea mare luptă, dar și cu filosofii. Unii din acești filosofi, îndrăznind, se apropiau de împărat și îl certau, că a lepădat credința cea veche părintească, a lepădat legile romane și grecești și a primit o credință și o lege nouă, care va fi, nu spre întărire, ci spre risipirea împărăției. Ei rugau pe împărat să le poruncească să întrebe de credință pe Alexandru, episcopul lui; deci, împăratul a poruncit să se facă întrebare. Alexandru, arhiereul lui Dumnezeu, deși era neînvățat în filosofia elinească, însă, fiind plin de Duhul Sfânt, nu s-a lepădat de întrebare.
Ducându-se mulți filosofi și voind toți să se întrebe cu episcopul creștinesc, arhiereul i-a rugat să aleagă pe unul din ei mai înțelept și cuvântător și să-l pună înaintea sa la întrebare, iar ceilalți să asculte toți. Sfântul le zicea: „Altminteri nu voi putea eu, un singur om, să vă dovedesc la toți, când veți striga și vă veți gâlcevi; de aceea voi, filosofii, să alegeți pe care îl știți că este mai înțelept”. Deci, ei au ales unul și l-au pus înaintea arhiereului, iar ei singuri s-au gătit la ascultare cu luare aminte.
Începând, Preasfințitul Patriarh Alexandru a zis către filosof: „În numele Domnului meu Iisus Hristos, îți poruncesc să taci!”. Și îndată i s-a legat limba filosofului și a rămas mut, neputând zice nimic.
Văzând aceasta, adunarea filosofilor s-a înfricoșat și s-a rușinat. Deci, unii din ei au fugit de rușine, iar alții au crezut în Hristos. Filosoful cel amuțit, văzând prin amenințare rătăcirea sa, iar credința creștinească arătându-i-se a fi dreaptă, a căzut la picioarele arhiereului și i s-a dezlegat limba din amuțire, și cu mare glas a început a slăvi pe Hristos și s-a botezat împreună cu ceilalți prieteni ai săi. Atunci s-a făcut bucurie împăratului și tuturor cre-dincioșilor, încât Dumnezeu, Care a dăruit atâta putere minunată plăcutului său, se preamărea de toți.
După aceea, Sfântul Alexandru a omorât cu rugăciunea și pe răucredinciosul Arie, pentru că, trecând câțiva ani de la Sinodul cel dintâi a toată lumea și fiind chemat la Constantinopol acel eretic, a amăgit cu vicleșug pe dreptcredinciosul împărat Constantin, când l-a întrebat de crede astfel, precum Sfinții Părinți au întărit în Sinodul din Niceea. Iar el, având în sân hârtia ereticeștii sale credințe, lovea cu dreapta pieptul, zicând: „Așa cred”. Ca și cum învoindu-se cu credința cea întărită în Niceea, iar cu gândul zicea: „Așa cred, precum am scris cu mâna mea, și cum am în sânul meu”. Jurându-se înaintea împăratului că așa crede, și împăratul neștiind un vicleșug ca acela, a crezut cuvintele lui cele meșteșugite; deci, l-a trimis la Preasfințitul Alexandru, poruncindu-i să primească pe Arie întru împărtășirea bisericească, ca pe un dreptcredincios.
Ziua de Duminică a fost rânduita ca să intre Arie în biserică spre împărtășire. Sfântul Alexandru se lepăda a-l primi pe el, ca pe un începător de eresuri. Fiind sâmbăta spre Duminică, în acea noapte arhiereul lui Dumnezeu, Alexandru s-a aruncat la rugăciune înaintea sfântului prestol și cu lacrimi se ruga lui Dumnezeu ca îndată să-i ia sufletul din trup, ca să nu vadă ziua aceea, în care Arie avea să se apropie și să ia împărtășirea cu Sfintele Taine. Dar Dumnezeu, milostivindu-se spre Biserica Sa, a hotărât să piardă pe Arie de pe pământul celor vii.
Sfântul rugându-se astfel lui Dumnezeu, după ce s-a făcut ziuă, s-a apropiat ceasul sfintei slujbe. El a văzut pe Arie că venea din palatul împărătesc la biserică cu multă mândrie, înconjurat de boierii împărătești, care erau de eresul lui și de o mulțime de oameni înarmați. Apropiindu-se de locul ce se numea „Târgul lui Constantin”, unde era un stâlp de marmură, care avea pe sine coroana împărătească, a căzut frică asupra lui de conștiința ce-l mustra pe el și de frică i-a venit nevoia cea trupească; deci, își căuta loc ascuns. Din întâmplare a aflat o privată a poporului, în care, intrând el, a fost lovit cu o durere cumplită la cele dinăuntru și a crăpat în două ca și Iuda, iar mațele lui au ieșit prin șezut. Astfel a pierit cu ticăloșie, lepădându-și sufletul cu amar!
Văzând cei ce-l așteptau afară că nu mai iese, au intrat la el și l-au găsit mort în privată, zăcând în sânge. Atunci îndată s-a înștiințat toată cetatea de cumplita moarte neașteptată a ereticului Arie. Deci, ereticii s-au rușinat, iar dreptcredincioșii s-au bucurat, că Hristos, adevăratul Dumnezeu, este biruitorul vrăjmașului și hulitorului. Preasfințitul Patriarh Alexandru, auzind de aceasta, a dat mulțumire lui Dumnezeu, Cel ce S-a milostivit spre Biserica Sa și a scăpat-o de acel lup cumplit. Dreptcredinciosul împărat Constantin cel Mare, auzind de moartea lui Arie, s-a întărit mai mult în dreapta credință, și dogmele Sinodului din Niceea le-a ținut până la sfârșitul său.
Astfel a fost primită înaintea lui Dumnezeu rugăciunea cea dreaptă a lui Alexandru, marele arhiereu al lui Hristos, care, ca și cu o armă ascuțită, a omorât pe vrăjmașul Domnului. Deci, a făcut prăznuirea bisericii celei dreptcredincioase. După aceea și Sfântul Grigorie Cuvântătorul lui Dumnezeu, în cuvântul său către constantinopolitani, îl pomenește, grăind cu laude: „Adevăr vă zic vouă, deoarece sunteți ucenici ai preaalesului Alexandru, ai marelui ierarh și propovăduitor al Preasfintei Treimi, care, cu cuvântul și cu lucrul a gonit rătăcirea ereticească. Aduceți-vă aminte de rugăciunile lui cele la fel cu ale Apostolilor, prin care a pierdut pe începătorul și povățuitorul necurățeniei, în locul la care vrednică era limba necurată, ca prin necinste să se izbândească și prin moartea cea necinstită, care cu dreptate l-a ajuns, ca să se mustre veșnic vătămarea cea purtătoare de moarte ereticească, care a pierdut multe suflete”.
Acestea le-a grăit Sfântul Grigorie spre lauda Sfântului Alexan-dru și spre defăimarea răucredinciosului Arie, aducând aminte de moartea cea necinstită a lui Arie, care s-a întâmplat la acel loc necurat, prin rugăciunea Sfântului Alexandru. Căci, precum el a ocărât pe Fiul lui Dumnezeu, hulind dumnezeirea Lui cea întocmai puternică cu a Tatălui și de-a pururea fiitoare, tot așa ocară a luat prin moartea cea necinstită, izbîndindu-se ocara prin ocară.
Sfântul Alexandru, păstorind Biserica lui Hristos ani îndestulați, a ajuns la adânci bătrâneți; iar când a fost aproape de sfârșit, oile cele cuvântătoare au înconjurat patul păstorului lor și-l între-bau: „Părinte, cui ne lași pe noi, fiii tăi? Pe cine vei pune în locul tău, care, mergând pe urmele tale, ar putea să îndrepte bine Biserica?”. Iar el, arătând spre cei doi bărbați cinstiți, spre preotul Pavel și spre diaconul Macedonie, a zis: „De voiți să aveți păstor învățător și strălucit prin fapte bune, alegeți-l pe Pavel; iar de voiți să-l aveți numai frumos la față și cu podoaba din afară cinstit, atunci alegeți-vă pe Macedonie!”. Acestea zicându-le, Preasfințitul Patriarh Alexandru și-a dat sufletul, având de la nașterea sa nouăzeci și opt de ani.
După dânsul a luat scaunul patriarhal Sfântul Pavel, întâiul patriarh al Constantinopolului cu acest nume, a cărui pomenire se cinstește la 6 noiembrie. Sfântul Ioan care se numea Capadoc – căci era cu neamul din Capadocia -, a luat scaunul Patriarhiei Constantinopolului după Timotei cel răucredincios și la sfârșitul împărăției lui Atanasie ereticul. El a fost ales la acea înaltă dregătorie fără să vrea, și ridicat de poporul cel dreptcredincios mai mult decât cu puterea împărătească; dar nu a avut pace de la răucredinciosul împărat până la sfârșitul lui, fiind urât și gonit de dânsul.
Aceasta i se făcea, fiindcă împăratul acela ținea de eresul lui Sevir, mincinosul patriarh al Antiohiei, și potrivnicul Sinodului a toată lumea din Calcedon al Sfinților Părinți. Ereticul Sevir, urmând lui Dioscor și lui Eutihie, care au fost goniți de la Sinod și dați anatemei, zicea că o fire este în persoana lui Hristos, cuvântul și trupul s-ar fi amestecat prin întrupare într-o fire, iar nu după cum ne-au învățat Sfinții Părinți să credem, că în persoana lui Hristos sunt două firi, precum cânta și Biserica; Dumnezeu fiind din fire și cu firea făcându-se om pentru noi, nu în două fețe fiind despărțit, ci în două firi neamestecate fiind cunoscut. Același răucredincios și potrivnic al credinței celei drepte, bârfea cum că dumnezeirea Sfintei Treimi ar fi pătimit pe cruce împreună cu omenirea lui Hristos, și pentru aceea îndrăznea de adăuga la cântarea: Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, și „Cel ce Te-ai răstignit pentru noi”, mântuiește-ne pe noi.
De la acel ticălos Sevir a ieșit erezia achefaliților, adică a celor fără de cap, numindu-se astfel pentru că n-au voit să fie sub episcopii dreptcredincioși, care stăpâneau bisericile, după cum capul stăpânește celelalte mădulare, ci fiecare singur se făcea începător și învățător, după mintea cea nebună a capului lor. Murind episcopii cei răucredincioși și preoții lor, la dânșii nu mai era rânduiala botezului după obiceiul bisericesc, nici a dumnezeieștii Liturghii, împărtășindu-se din agnețul cel de multă vreme pregătit și păzit, al Trupului lui Hristos. Deci, adunându-se în ziua Sfintelor Paști și zdrobind acel agneț în părți mici, atunci fiecare își alegea orice fel de credință nedreaptă voia, și, luând învățăturii socotința cea adevărată, învățau pe alții după mintea lor deșartă. Deci multe alte eresuri au răsărit de la dânșii, potrivnic unul altuia.
Despre acestea, Nichifor Calist, istoricul bisericesc grec, scria în cartea 18, cap. 45: „Din niște eretici ca aceia era și răucredinciosul împărat Atanasie, care a tulburat mult Biserica lui Dumnezeu, izgonind din scaunele lor pe ortodocșii arhierei. Și pe Sfântul Ioan, pus din nou patriarh al Constantinopolului, voia să-l izgonească; dar l-a ajuns pe el judecata lui Dumnezeu, că moartea i-a tăiat viața lui”. Dar, nu este cu necuviință a pomeni aici de moartea acelui rău împărat, care a fost astfel: Cu puține zile înainte de pieirea sa, a văzut în vis un om înfricoșat, șezând pe scaun înalt și întru slavă ca un judecător, și mulți stând înaintea lui. Judecătorul acela avea în mâinile sale o carte, pe care, deschizînd-o, a găsit scris numele împăratului Anastasie, pe care arătându-l împăratului, a zis: „Eu voiam să te las să trăiești mai mult; dar pentru necredința ta voi șterge din viața ta paisprezece ani”.
Aceasta zicând-o, a șters pe cel scris în carte, iar împăratul, cuprinzându-se de frică mare, s-a deșteptat din somn tremurând și, chemând pe unul din cei mai credincioși sfetnici ai săi, anume Amantie, care era de un gând cu dânsul în toate eresurile și răutățile, i-a spus lui cu mâhnire vedenia visului. Amantie, auzind această și înspăimîntîndu-se, a zis: „În noaptea aceasta am văzut și eu o vedenie înfricoșată: mi se părea că stau în fața împărăteștii tale fețe, ca și cum aș sluji, și iată o scroafă mare, alergând, m-a apucat de haină de deasupra și m-a trântit la pământ”. Niște visuri înfricoșate ca acestea spunându-și unul altuia, s-au înspăimântat și au chemat pe un vrăjitor, anume Proclu. Ei i-au spus lui visele lor ca să le tâlcuiască; iar acel vrăjitor le-a spus lor că degrab vor muri. Deci, nu după multe zile un tunet cu fulgere grozave a lovit în palatele împărătești și a ucis pe împărat, și astfel a pierit acel rău împărat.
După moartea lui Anastasie, a fost ales la împărăție Iustin, bărbat dreptcredincios și bun. Iar Amantie și ceilalți oameni răi ca dânsul, ajutători răutății lui Anastasie și prigonitori ai Bisericii, cu dreaptă judecată au fost dați la moarte. Astfel s-a împlinit lui Anastasie și lui Amantie vedenia viselor lor. După pieirea acelor vrăjmași ai Bisericii, a luat pace și Biserica lui Hristos și păstorii ei. Atunci și Preasfințitul Patriarh Ioan, cu dreptcredinciosul împărat Iustin, cel din nou ales, și cu tot poporul cel dreptcredincios, bucurându-se pentru eliberarea Sfintei Biserici de sub jugul tiraniei, au cântat în biserică cântări de mulțumire și prăznuire, și degrabă chemând pe cei mai de aproape episcopi, patruzeci la număr, și alcătuind un sinod local, au dat anatemei pe Sevir, mincinosul patriarh al Antiohiei, și pe toți cei de un gând cu dânsul. Iar Sinodul al patrulea a toată lumea din Calcedon, l-au întărit și l-au preamărit. El a petrecut celelalte zile ale vieții sale întru liniștea Bisericii, binepăstorind turma cea încredințată lui și placând lui Dumnezeu. Deci, petrecând pe scaun trei ani, s-a dus către Domnul.
Sfântul Pavel care se cinstește acum, al patrulea patriarh al Constantinopolului cu acest nume, era de neam din Cipru. El a luat scaunul după Nichita, ereticul luptător de icoane, în împărăția lui Leon, fiul lui Copronim.
Despre acest sfânt se scrie astfel în viața lui Tarasie: „Pavel era bărbat îmbunătățit și dreptcredincios, dar fricos; căci, văzând marea chinuire pentru sfintele icoane, care se făcea de răucredinciosul împărat multora din cei dreptcredincioși, își tăinuia dreapta sa credință și fără voie se împărtășea cu ereticii. După moartea acelui dreptcredincios împărat, a voit să preamărească dreapta închinăciune a sfintelor icoane, dar n-a putut, de vreme ce nu avea ajutor deloc. Deci, lupta împotriva sfintelor icoane se întărise foarte mult în toată cetatea și în părțile dimprejur, pentru aceasta el era foarte mâhnit. Văzând că nimic nu sporește, a gândit să lase scaunul patriarhiei, pe care nu a petrecut mai mult de patru ani. Deci, îmbolnăvindu-se, s-a dus în taină din casa patriarhiei la mânăstirea Sfântului Flor și a luat acolo sfânta schimă. Degrabă s-a auzit pretutindeni de aceasta și toți erau în mare mirare. Asemenea și împărăteasa Irina s-a mâhnit că patriarhul a făcut aceasta, nespunând nimănui. Ea a mers la dânsul cu fiul său, împăratul Constantin, și l-a întrebat: „O, părinte, de ce ai făcut aceasta? Și pentru ce pricină?”.
El a răspuns: „Boala mea și așteptarea cea degrabă a morții m-au adus pe mine în acest sfânt chip al schimei. Dar mai vârtos m-a silit pe mine să las scaunul Patriarhiei, tulburarea bisericească, de vreme ce Biserica este bântuită de eresul luptătorilor de icoane și de reaua socoteală cea prelungită, am primit rană nevindecată multă vreme. Eu, ticălosul, de trei ori acum, cu mâna mea și cu scrierea m-am învoit la acea ereticie; căci nici nu mi se putea mie să scap de lanțurile relei credințe, ci s-a întâmplat și cu limba și cu mâna de m-am legat într-însele, de care lucru mă căiesc acum foarte mult. Iar ceea ce îmi rănește sufletul cu mai multă și nemăsurată mâhnire este aceasta: Văd în toate părțile pământului, care este sub mâna voastră, că pravilă credinței păzindu-se nemișcat și petrecând și veselindu-se în credincioasa învățătură, se înstrăinează de Biserica noastră și pe noi ne gonesc de la sine, ca de la turma lui Hristos, ca pe niște oi străine.
De aceea mă lepăd a fi păstorul adunării ereticești și am voit ca mai bine să petrec în mormânt, decât să fiu supus anatemei date de sfintele patru scaune apostolești. Dar, de vreme ce Dumnezeu a dat puterea sceptrului în mâinile voastre, ca să aveți împărătească grijă de turma creștinească de sub cer, de aceea să nu treceți cu vederea necazurile Bisericii voastre, nici să n-o lăsați pe ea să petreacă mai mult în mâhnirea cea nemângâiata, ci sîrguiți-vă ca Biserica iarăși să-și primească vechea și bună sa podoabă. Nu lăsați mai mult eresul cel urât, care a ieșit ca un porc din pădure, să pustiască și să piardă via lui Hristos în vremea credincioasei voastre împărății, și s-o spurce pe ea cu socoteala cea necredincioasă. Aveți lucrător iscusit, care poate să lucreze strugurele adevăratei mărturisiri, pe care storcându-l în dumnezeiescul teasc al Bisericii adevărate, va umple paharul de înțelepciune și va găti credinciosului popor băutura dreptei înțelegeri”.
Apoi l-au întrebat pe el: „Despre cine grăiești aceasta, părinte?”. El a răspuns: „Pentru Tarasie, care este mai întâi în sfaturile voastre cele împărătești. El este puternic, cu toiagul înțelegerii să gonească mincinoasele cuvinte cele ereticești, să păstorească bine turma cea cuvântătoare a lui Hristos și s-o adune în ograda dreptei credințe”. Dreptcredincioasa împărăteasă Irina și fiul ei, împăratul Constantin, auzind niște cuvinte ca acelea de la patriarhul Pavel, s-au dus mâhniți. Iar Pavel a zis către niște senatori care rămăseseră la dânsul: „O, n-aș fi șezut eu niciodată pe acel scaun când Biserică era tulburată de chinuitori și blestemată de cele patru scaune patriarhale. De nu se va aduna al șaptelea sobor a toată lumea și de nu se va ridica eresul luptării de icoane, nu vă veți putea mântui”. Senatorii au zis: „Dar pentru ce tu în vremea patriarhiei tale ai iscălit pentru lupta împotriva icoanelor?”. Pavel a răspuns: „De aceea acum am luat pocăință, de vreme ce atunci m-am iscălit; deci, mă tem să nu fiu pedepsit de Dumnezeu că am tăcut de frică și nu v-am spus vouă adevărul. Însă acum mă căiesc și vă zic că nu vă este vouă nădejde de mântuire, de veți petrece în eresul acela”.
După puține zile, patriarhul Pavel a adormit cu pace. De atunci popoarele din Constantinopol au început a vorbi cu libertate și fără de temere și a se întreba cu ereticii despre sfintele icoane, de care, din vremea lui Leon Isaurul până atunci, nu era cu putință cuiva să deschidă gura spre apărarea sfintelor icoane. Acestea știindu-le despre cei trei arhierei care se cinstesc acum: Alexandru, Ioan și Pavel, slăvim pe Dumnezeu în Treime, pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh. Amin.
Avva Moise Arapul sau Moise Etiopianul sau Moise cel din tâlhari a fost unul din marii Părinți ai pustiei Egiptului la sfârșitul secolului al IV-lea și începutul secolului ai V-lea.
A murit ca mucenic în anul 407, când tribul berberic al mazakinilor (Libia) a distrus Schetia.
Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 28 august.
Sf. Cuv. Moise Etiopianul (†407) – foto preluat de pe basilica.ro
Cuviosul Moise era etiopian de neam și s-a născut în jurul anului 330.
A fost în tinerețe sclavul unui magistrat, dar acesta l-a alungat pentru multele răutăți pe care le făcea, așa că a devenit un tâlhar de temut.
Acesta în cele din urmă, venind întru umilință, din oarecare primejdie, s-a pocăit și s-a dus la Schetia, în pustia Egiptului, unde a fost primit de avva Isidor preotului Schitului și de avva Macarie cel Mare (prăznuit la 19 ianuarie), care l-au catehizat (că era păgân), l-au botezat și l-au învățat viața călugărească.
Intrând în viața monahală, cuviosul Moise s-a nevoit foarte mult, cu rugăciune și post, în lupte duhovnicești.
Fiind puternic chinuit de diavol, care încerca să îl ispitească cu patimile sale dinainte – mâncarea, băutura prea multă și curvia.
I-a mărturisit toate luptele sale avvei Isidor, care l-a mângâiat, spunându-i ca toți cei nou intrați în viața monahală sufereau astfel de ispite de la cel rău și arătându-i cum să se împotrivească ispitelor.
Se spune despre avea Moise că noaptea, când bătrânii dormeau, trecea pe la chiliile lor și le umplea cu apă, pe care o lua de la un izvor aflat la mare depărtare.
După mulți ani de lupte duhovnicești, din pizmă, diavolul l-a lovit, făcându-i o rană la picior, rană de pe urma căreia a suferit mult și a căzut la pat.
Când a priceput că această suferință îi venise de la cel rău, și-a înmulțit nevoințele și și-a înăsprit posturile, până când trupul său a ajuns cu totul uscat.
Dumnezeu, făcându-i răbdarea, l-a vindecat și i-a ridicat suferința, iar cuviosul s-a umplut de harul Duhului Sfânt.
După o vreme, a devenit părintele și povățuitorul duhovnicesc a peste 500 de frați, care l-au ales să fie hirotonit preot.
Când a venit înaintea Patriarhului ca să fie hirotonit, acesta, voind să îl încerce, a pus clericii să îl alunge din altar, zicându-i:
“Arapule, ieși afară!“.
Cuviosul a ieșit afară, ascultător, iar clericii pe care patriarhul îi trimisese după el ca să asculte ce va spune l-au auzit mustrându-se pe sine și zicând: :
„Câine, bine ţi-a făcut! Bine ţi-a făcut, trup negru! Dacă nu eşti vrednic, cum îndrăzneşti a intra în altar? Nu eşti om, şi pentru ce te duci la oameni, care sunt slujitorii lui Dumnezeu?”.
Clericii au spus toate acestea patriarhului, care l-a chemat înapoi și l-a hirotonit în treapta preoții, zicând:
“Moise s-a făcut de acum cu totul alb!”
Într-o zi, avva Moise s-a dus împreună cu mai mulți bătrâni la sfântul Macarie cel Mare, care le-a zis:
“Văd între voi pe unul care va primi cununa muceniciei“.
Sfântul Moise a răspuns că era probabil vorba despre el, citând cuvintele Scripturii, că “Cel ce scoate sabia, de sabie va pieri” (Matei 26, 52).
După ce s-au întors la mănăstire, la scurtă vreme au năvălit berberii.
Cuviosul le-a spus fraților că aceia care voiau să scape, să scape cu fuga, însă el avea să rămână, căci aștepta demult această zi.
Berberii au pătruns în mănăstire și l-au ucis, dimpreună cu șapte alți frați.
Unul din aceștia, care se ascunsese, a văzut coborându-se deasupra fraților uciși șapte cununi, iar deasupra lui stătea o cunună care îl aștepta; ieșind atunci afară, a fost prins și el și ucis de berberi.
Moaștele sale se află în Mănăstirea coptă a Maicii Domnului din El-Baramous în Egipt.
Imnografie
Troparul Sfântului Cuvios Moise Etiopianul
Glasul al 4-lea:
Locuitor pustiului și înger în trup și de minuni făcător te-ai arătat, purtătorule de Dumnezeu, Părintele nostru Moise. Şi cu postul, cu privegherea, cu rugăciunea, cerești daruri luând, vindeci pe cei bolnavi și sufletele celor ce aleargă la tine cu credință. Slavă Celui ce ți-a dat ție putere, slavă Celui ce te-a încununat pe tine, slavă Celui ce lucrează prin tine tuturor tămăduiri.
Condacul Sfântului Cuvios Moise Etiopianul
Glasul al 4-lea:
Podobie: Arătatu-te-ai astăzi…
Pălmuind fețele etiopienilor celor înșelegători, ca un soare luminos ai strălucit, luminând sufletele noastre, ale celor ce te cinstim pe tine, Moise prea-fericite.
Sf. Cuv. Moise Etiopianul (†407) – foto preluat de pe doxologia.ro
În părțile Egiptului era un tâlhar vestit, cu numele Moise, de neam etiopian și negru la față; el mai înainte a fost rob la un stăpân vestit care, pentru obiceiul lui cel rău și pentru multele feluri de ucideri, l-a gonit de la el; iar el, plecând, s-a alăturat de tâlhari. Văzându-l ei că este tare cu trupul și aspru la obicei, l-au pus mai mare peste ei înșiși. Aceasta se povestește despre dânsul, ca și îndreptarea lui să fie arătată, adică ce fel de viață a avut și în ce fel de pocăință și plăcere de Dumnezeu a venit; căci și greșelile sfinților ce au fost mai înainte nu se tăinuiesc, spre preamărirea milostivirii lui Dumnezeu, prin care se scot vrednici din nevrednici și din păcătoși se fac drepți.
Deci Moise, făcând tâlharii și jafuri împreună cu tovarășii săi, mult sânge a vărsat și a săvârșit multe fapte necurate și rușinoase, făcându-se vestit prin răutatea sa și înfricoșat tuturor. Între alte fapte tâlhărești ale lui, se povestește și aceasta: el avea gând rău asupra unui cioban de oi pentru că, mergând el la o faptă rea, a fost împiedicat de câinii lui. Înștiințându-se de acel păstor că paște oile de partea cealaltă a râului Nil, a voit să-l ucidă; dar râul era atunci revărsat. Deci, legându-și hainele și punându-le pe cap, și-a luat sabia în dinți și s-a dus înotând pe râul cel mare. Văzându-l păstorul de departe cum înota prin râu, și-a lăsat oile și s-a ascuns. Moise, înotând cu repeziciune, a ajuns și, negăsind pe păstor, a tăiat patru berbeci mai aleși pe care, legându-i cu o funie, a înotat iarăși înapoi pe râul Nilului, trăgând berbecii după sine. Deci, jupuindu-i, a mâncat carnea cea bună, iar din piele a făcut foale pentru vin.
Petrecând Moise într-o viață rea ca aceasta multă vreme, și-a venit în simțire după o întâmplare oarecare. Și anume, Dumnezeu, milostivindu-Se spre dânsul, l-a chemat la pocăință, pentru că El nu voiește moartea păcătoșilor, ci întoarcerea lor spre mântuire. Deci păcătosul s-a umilit cu inima și, căindu-se de faptele sale cele rele, a lăsat tâlhăritul și pe tovarășii săi și s-a dus în pustie, la o mănăstire. El s-a dat în supunere la slujba egumenului și a fraților; dar mai ales la slujba lui Dumnezeu și vărsa multe lacrimi ziua și noaptea, căindu-se de păcatele sale făcute mai înainte. Deci, petrecând toate slujbele care i se porunceau și cu osârdie ostenindu-se, s-a făcut monah ales. După câtăva vreme, luând o chilie sihăstrească, viețuia singur întru Domnul, curățindu-și prin pocăință greșelile făcute mai înainte.
Petrecând el în îndreptarea aceasta, au năvălit asupra lui în chilie patru tâlhari, neștiind că el este Moise. Fiind el singur, i-a biruit și i-a legat și, luându-i în spate ca pe niște saci umpluți cu paie, i-a dus în mânăstire la biserică, zicând fraților: „Deoarece mie nu mi se cade a face strâmbătate nimănui, iar aceștia venind asupra mea, eu i-am prins; deci, ce porunciți pentru ei?”. Părinții au poruncit să-i dezlege și să-i lase liberi, zicând: „Nouă nu ni se cade să ucidem pe nimeni”. Cunoscând tâlharii că este Moise, care mai înainte a fost vătaf de tâlhari, s-au mirat de această schimbare a vieții lui, au preamărit pe Dumnezeu și, umilindu-se singuri, au venit în frica lui Dumnezeu; deci, pocăindu-se, s-au făcut cu toții monahi iscusiți. Nu numai dânșii, dar și alți tâlhari, auzind de Moise, vătaful lor, că s-a pocăit și s-a făcut monah, s-au lepădat și ei de tâlhărit și de toate obiceiurile cele rele și s-au făcut monahi îmbunătățiți.
Acest nevoitor petrecând în ostenelile pocăinței, de la început au năvălit asupra lui diavolii desfrânării prin gânduri necurate și prin pofte ispititoare, trăgându-l la obiceiul cel dintâi al poftei destrăbălate, după cum singur a spus mai în urmă fraților, zicând: „Atâta supărare am suferit de la războiul poftei trupești, încât puțin de n-am căzut din făgăduința monahicească”.
Mergând în schit la părintele Isidor preotul, i-a spus toate războaiele cele trupești. Sfântul Isidor a zis către dânsul: „Nu te tulbura, frate, că încă ești între cei noi începători; și pentru aceea diavolii mai aspru năvălesc asupra ta, căutând în tine obiceiul cel mai dinainte. Pentru gonirea lor te povățuiesc să primești postirea cea din toate zilele și înfrânarea în mâncare, ca să nu-ți saturi pântecele. Că precum câinele cel obișnuit a roade oasele lingă măcelărie, nu se duce până nu se închide, și după ce s-a închis, nefiind nimeni care să-i arunce ceva, se duce topindu-se de foame, asemenea și diavolul desfrânării șade lingă omul care se hrănește până la săturare. Iar dacă vei petrece în post și în înfrânare, omorându-ți mădularele cele trupești, închizându-ți ușa mâncării prin postire și nelăsând să intre în stomac săturarea, care naște pofta trupească, atunci diavolul, ca un câine gonit de foame, supărându-se, se va duce de la tine”.
Intrând în chilie, Moise, robul lui Dumnezeu, și închizându-se, a petrecut în postirea cea de toată ziua, mâncând o bucățică mică de pâine seara, după apusul soarelui și ostenindu-se mult la lucrul mâinilor. El de 50 de ori se scula în fiecare zi la rugăciunea pe care o săvârșea în genunchi. Deși ostenea trupul său cu osteneli și-l ascuțea în postiri, nu înceta într-însul pofta care pornește spre păcat. Pentru aceea a mers iarăși la părintele Isidor și i-a zis: „Părinte, nu pot să stau în chilia mea, luptându-mă de patimile trupești”. Iar fericitul Isidor, luându-l, l-a suit pe vârful casei și i-a zis: „Caută spre apus”. Moise, căutând, a văzut o mulțime de diavoli înfricoșați, gîlcevindu-se și gătindu-se de război. Atunci iarăși a grăit sfântul: „Caută de privește spre răsărit”. Privind, a văzut o mulțime de sfinți îngeri, purtători de lumină, asemenea pregătiți de război. Zis-a Sfântul Isidor către Moise: „Cei dinspre apus ridică război asupra sfinților lui Dumnezeu, iar cei dinspre răsărit se trimit de Domnul spre ajutorul neputincioșilor celor buni. Însă vezi că mai mulți sunt aceia ce ne ajută nouă, decât aceia ce se scoală asupra noastră”. Moise, întărindu-se cu o vedenie ca aceasta și cu cuvintele starețului, s-a întors în chilia sa, și iarăși se îndeletnicea cu postire și rugăciuni și cu obișnuitele lui osteneli.
Dar tot nu-l părăsea din război, ci mai ales, aprinzându-se din nălucirile cele din visuri, pătimea supărare de la vrăjmaș. Deci, sculându-se, a mers la un alt stareț oarecare, sfânt și foarte iscusit, și i-a zis: „Părinte, ce să fac, că visele îmi întunecă mintea și, aprinzându-mi trupul, îndulcindu-mi mintea și nălucindu-mi prin vedenia visului, mă împing la păcat”. Starețul a zis: „De vreme ce mintea ta n-ai despărțit-o de acea dulce pătimire, care se face în năluciri, pentru aceea pătimești această urâtă supărare. Deci, să faci ceea ce-ți voi zice ție: să stai la priveghere și încet să te obișnuiești cu ea; să te rogi cu trezire și te vei izbăvi de acel război”.
Moise, primind un sfat bun ca acesta de la sfântul povățuitor cel iscusit, s-a întors la chilie și a început a se deprinde în privegherea cea de toată noaptea. De aceea stătea în mijlocul chiliei toată noaptea, neplecându-și genunchii în rugăciune, ca să scape de biruirea cea din vis, ci se ruga stând drept. El a petrecut șase ani într-o chinuire de sine ca aceasta, și nici așa nu putea să se izbăvească de supărarea trupului, care se luptă împotriva duhului – așa voind Dumnezeu -, adică, fiind ispitit ca aurul în ulcea, să primească cea mai slăvită cunună a vieții celei pătimitoare.
După aceasta, nevoitorul cel viteaz a găsit altă rânduiala de viață aspră: ieșind noaptea din chilia sa, înconjura chiliile cele sihăstrești ale bătrânilor celor din pustie, și, luând vasele lor de apă, pe care le găsea deșarte, le aducea apă fără să știe ei. Apa era departe de locurile acelea, căci unii bătrâni își aveau chiliile lor ca la două stadii departe de apă, iar alții ca la trei, la patru și mai mult. Și cum unii nu puteau să-și aducă apă singuri, fiind bătrâni, el umplea în fiecare noapte vasele lor cu apă. Astfel ostenindu-se el, și diavolul nesuferind să-i vadă suferința lui, i-a făcut – cu voia dumnezeiască -, o răutate în acest fel: într-o noapte, acest fericit iubitor de osteneală, plecând la un puț, diavolul l-a lovit foarte tare peste șale cu un păr mare, și a rămas acolo zăcând ca un mort. Făcându-se ziuă, monahii au mers la puț pentru apă și au găsit pe Moise zăcând mai mult mort.
Deci, ducându-se ei, au spus despre aceasta marelui Isidor, părintele schitului, iar acesta, mergând cu frații, l-a luat și l-a dus la biserică; deci, Moise, fiind slăbănogit, a bolit atâta vreme, încât abia după un an s-a întărit cu trupul. Părintele Isidor i-a zis: „Frate Moise, încetează de acum a te mai lupta cu diavolii mai presus de măsură; căci și în această vitejie se cade a păzi măsura”. Moise, nebiruitul ostaș al lui Hristos, a răspuns: „Nu voi înceta de la luptă până nu vor înceta de la mine nălucirile visurilor”. Atunci Isidor i-a zis: „În numele Domnului nostru Iisus Hristos, iată, acum au încetat de la tine acele pătimașe supărări, și de aici înainte vei petrece în pace. Deci, apropie-te cu îndrăzneală și împărtășește-te cu dumnezeieștile Taine ale Trupului și Sângelui lui Hristos; însă să știi aceasta, că pentru aceea a fost lăsat asupra ta un război trupesc greu ca acesta, ca să nu te lauzi în mintea ta că ai biruit patimile cu ale tale postiri și nevoințe și ca să nu pieri, înălțându-te”.
Moise, auzind acestea și împărtășindu-se cu dumnezeieștile Taine, s-a dus la chilia sa. De aici înainte el a petrecut în pace de războaiele cele de mai înainte, luând aminte de sine în liniștita viață pustnicească. După câteva luni, fiind întrebat de-l mai supără patimile, el a răspuns: „De când a făcut rugăciunea pentru mine Părintele Isidor, slujitorul lui Hristos, de atunci nici un fel de supărare nu mai pătimesc”. După niște ispitiri ca acestea, fericitul Moise a câștigat odihnă prin milostivirea lui Dumnezeu și a viețuit din acea vreme restul vieții sale fără de patimă și fără de supărare; iar asupra diavolilor a luat de la Dumnezeu putere mare, încât el îi defăima pe aceia ca pe niște muște. Deci, el s-a umplut de darul Sfântului Duh și s-a făcut cinstit între părinți.
Sfântul ajungând vestit pentru viața sa îmbunătățită, a auzit despre dânsul stăpânitorul acestei lături și a mers la schit, vrând să vadă pe părintele Moise. Despre sosirea acestuia i-a spus starețului, dar cuviosul, sculându-se, a ieșit din chilie, vrând să fugă și să se ascundă într-o baltă cu trestie. Atunci l-au întâmpinat slujitorii care erau cu boierul și l-au întrebat, zicând: „Unde este chilia părintelui Moise?”. Iar el a răspuns: „El este un bătrân nebun și foarte mincinos și are viață necurată”. Ei, auzind aceasta, s-au mirat și au trecut alăturea. Când au mers la biserică, boierul a zis către clerici: „Eu, auzind de părintele Moise, am venit să mă binecuvântez de dânsul. Dar ne-a întâmpinat pe noi un monah mergând în Egipt, și, întrebându-l unde petrece părintele Moise, el a zis multe cuvinte de hulă contra lui, numindu-l nebun, mincinos și că ar avea viață necurată”. Clericii, auzind aceasta, s-au mâhnit și au zis: „Ce fel era acel stareț care v-a spus vouă cuvinte urâte împotriva sfântului bărbat?”. Ei au răspuns: „Un bătrân înalt, negru la față și îmbrăcat în haină proastă”.
Clericii au zis: „Acela este cu adevărat părintele Moise și de vreme ce nu a voit să fie văzut de voi și cinstit, de aceea a grăit acele vorbe pentru sine însuși”. Boierul, folosindu-se mult, s-a dus, mulțumind lui Dumnezeu. Astfel Cuviosul Moise fugea de slavă și cinstea omenească și de vorbirea cu mirenii care veneau la dânsul, precum se scrie în Pateric despre iubirea lui de străini. Odată se dăduse poruncă tuturor părinților viețuitori în pustie, zicându-le: „Să postiți toată săptămâna aceasta și să faceți Paștile”. Din întâmplare au venit niște frați străini din Egipt la părintele Moise și starețul le-a dat să mănânce puțină fiertură. Vecinii lui, văzând fumul, au spus clericilor: „Iată, Moise a nesocotit porunca, și-și face bucate!”. Iar ei au zis: „Când va veni în sobor, atunci îl voi certa pe el”. Însă toți știau postirea lui Moise. Când a sosit sâmbăta, Moise a venit la biserică, la cântarea cea sobornicească, și i-au zis părinții înaintea tuturor: „Părinte Moise, porunca cea omenească ai călcat-o, iar pe a lui Dumnezeu ai săvârșit-o”.
Încă și în viața Cuviosului Arsenie cel Mare, se povestește: Un frate oarecare venind de departe în schit, voia să vadă pe Cuviosul Arsenie și, fiind dus la dânsul, l-a văzut pe el; dar nu s-a învrednicit a auzi cuvintele aceluia, pentru că starețul ședea și privea în jos, fără să zică o vorbă. Apoi, ieșind de la dânsul, a rugat pe clericul care îl ducea, să-l ducă la părintele Moise, care din tâlhar s-a făcut călugăr. Clericul a dus pe acel frate străin la Moise, care i-a primit pe ei bucurându-se; apoi i-a odihnit, i-a ospătat și i-a eliberat, arătându-le multă dragoste. Deci, clericul a zis către acel frate străin: „Iată, i-ai văzut pe amândoi, pe părintele Arsenie și pe părintele Moise. Care din ei ți se pare că este mai bun?”. Fratele cel străin a zis: „Cel ce ne-a primit pe noi cu dragoste, acela este mai bun!”. Atunci un stareț din cei plăcuți lui Dumnezeu, auzind aceasta, s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: „Doamne, arată-mi mie lucrul acestor părinți, căci unul fuge de oameni pentru numele Tău, iar celălalt îi primește pe toți pentru numele Tău; drept aceea, care este mai desăvârșit dintr-înșii?”. Starețul a văzut într-o vedenie două corăbii mari, înotând pe un râu mare; într-una era Cuviosul Arsenie și duhul lui Dumnezeu îi îndrepta corabia cu multă liniște; iar în cealaltă era Cuviosul Moise și îngerii lui Dumnezeu cu el, îi îndreptau corabia și puneau faguri de miere în gura lui.
Cuviosul Moise, petrecând mulți ani în nevoințele pustnicești, s-a învrednicit de rânduiala preoțească după o descoperire dumnezeiască. Deci, când l-a ridicat întâi la treapta preoției și a fost îmbrăcat în stihar, episcopul a grăit către dânsul: „Acum părintele Moise este alb cu totul!”. Moise a zis către episcop: „Stăpâne, oare cele din afară fac pe preot alb sau cele dinăuntru?”. Ca și cum ar fi zis: „Oare îmbrăcămintea dinafară, care acoperă trupul, face vrednic pe om de preoție sau bunătățile cele dinăuntru?”. Episcopul, voind să-l ispitească dacă este cu adevărat rob al lui Hristos și dacă are bunătăți înăuntru, a zis clericilor: „Când va intra Moise în altar, să-l goniți; apoi să vă duceți după dânsul, să ascultați ce va grăi”. Clericii au făcut aceasta și l-au izgonit din altar, zicându-i: „Arapule, ieși afară”.
El, ieșind și stând la loc deosebit, se ocăra pe el, zicând: „Câine, bine ți-a făcut! Bine ți-a făcut, trup negru! Dacă nu ești vrednic, cum îndrăznești a intra în altar? Nu ești om, și pentru ce te duci la oameni, care sunt slujitorii lui Dumnezeu?”. Clericii, auzind aceste cuvinte ale lui, au spus episcopului. Episcopul a poruncit să-l cheme iar în altar și l-a hirotonit preot. După aceea, l-a întrebat, zicându-i: „Părinte, ce-ai gândit când te-am izgonit și când te-am chemat iar?”. Moise a răspuns: „M-am asemănat câinelui care când este gonit, fuge, și când este chemat se întoarce iar, alergând degrabă”. Episcopul a zis: „Cu adevărat un om ca acesta este vrednic de dumnezeiescul dar; pentru că celor smeriți Dumnezeu le dă har”.
Acestui părinte i s-a făcut și mai înainte o ispitire ca aceasta. Când era încă între noii începători, odată, fiind adunare de frați în schit, părinții au vrut să-i ispitească smerenia lui și l-au defăimat, zicând: „Pentru ce arapul acesta umblă printre noi?”. El, auzind aceasta, a tăcut. Frații, când erau să plece, l-au întrebat, zicându-i: „Părinte Moise, nu te-ai tulburat când te-au defăimat părinții?”. El le-a răspuns cu cuvintele psalmistului: „M-am tulburat și n-am grăit…”
După primirea rânduielii preoțești, Cuviosul Moise, petrecând 15 ani și împlinind de la naștere șaptezeci și cinci de ani, a adunat șaptezeci și cinci de ucenici și s-a sfârșit mucenicește într-acest chip: într-una din zile, șezând cu frații, a zis: „Sculați-vă și fugiți de aici, că astăzi barbarii vor veni în schit să taie pe monahi”. Frații i-au zis: „Părinte, tu pentru ce nu fugi?”. El a zis către dânșii: „Eu am atâția ani și aștept ziua aceasta ca să se împlinească cuvântul Stăpânului meu Hristos, Care a zis: Cel ce ridică sabia, de sabie va muri!”. Frații au grăit: „Nici noi nu vom fugi, ci vom muri cu tine”.
El le-a zis: „Eu n-am nevoie de aceasta, însă fiecare să se păzească pe sine cum petrece”. Frații, sculându-se, au fugit, rămânând dintre ei lângă dânsul numai șapte. După un ceas le-a zis: „Se apropie barbarii”. Unul din cei șapte frați, temându-se, a fugit din chilie într-un loc oarecare. Barbarii, intrând, au tăiat pe părintele și pe cei șase frați care erau cu dânsul. Fratele care fugise, șezând în locul lui unde se ascunsese, a văzut cerul deschis și șapte cununi luminoase pogorându-se din cer. După ducerea barbarilor, întorcându-se el în chilie, a găsit pe părintele și pe frați tăiați, iar trupurile lor zăcând în sânge. După aceasta, venind și ceilalți frați, le-au îngropat trupurile plângând.
Așa a fost sfârșitul Cuviosului părintelui nostru Moise arapul, care din tâlhar se făcuse monah și care, prin adevărată pocăință, a plăcut desăvârșit lui Dumnezeu. Lui nu numai Raiul, dar și cerul i s-a deschis ca unui mucenic, și s-a învrednicit de cunună slavei, cu ale cărui rugăciuni să ne povățuiască și pe noi la adevărata pocăință și iubitorul de oameni Stăpânul Hristos, Dumnezeul nostru, să ne învrednicească Împărăției cerești, Căruia împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, se cuvine cinstea și slava, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
– Când va intra Moise în altar, goniți-l! le-a poruncit episcopul preoților. Apoi, duceți-vă după el și ascultați ce zice.
Călugărul Moise urma să devină preot. Nu credea că merită asta, mai ales că – de zeci de ani – se lupta să scape de gândurile pătimașe aduse cu el din lume. Întâi, fusese făcut diacon și fusese îmbrăcase într-un stihar alb:
– Acum Avva Moise e alb cu totul! a zis episcopul.
– Stăpâne, a reacționat Moise, oare hainele îl fac pe om vrednic de preoție sau ce are înăuntrul lui?! Doar Dumnezeu știe cât de negru îmi este sufletul, nu doar trupul…
Moise stătea acum la slujbă și se ruga. Mai era puțin și era dus în altar. S-a oprit înaintea acestuia și s-a închinat. Apoi, nu a mai putut să înainteze. Îl țineau pe loc bucuria și teama din inima sa prea mică pentru tot ce simțea atunci. De aceea, i-a cerut lui Iisus să-l ducă El de mână, până dincolo de ușile din fața lui.
– Ieși afară, Moise! a auzit când a dat să intre.
– Pleacă, arapule! i-a strigat altcineva.
Moise nu a scos nicio vorbă, s-a întors și a ieșit din biserică. „Bine ți-au făcut, trup negru!” se certa el. „Nu ești mai bun decât un câine, de ce ți-ai închipuit că poți sta alături de slujitorii lui Dumnezeu?!”
Clericii care, la sfatul episcopului, l-au urmărit pe Moise i-au ascultat vorbele, s-au întors la ierarh, i-au spus ce au auzit și mai marele lor a poruncit să fie adus înapoi, ca să-l hirotonească.
– La ce te-ai gândit, Moise, când te-am alungat? l-a întrebat episcopul.
– Că sunt ca un câine care fuge când e gonit și se reîntoarce când e chemat…
Moise Arapul, numit astfel pentru că avea pielea de culoare neagră, s-a născut în jurul anului 330. Era etiopian, a trăit în Egipt și – înainte să ajungă preot – a fost un tâlhar de temut.
Nu era un hoț de rând! Era chiar căpetenia unei cete mari de rău-făcători. Era vestit pentru cruzimea sa. Jefuia și omora oamenii, fără nici cea mai mică remușcare.
Odată, a vrut să ucidă un cioban, deoarece câinii lui îl opriseră să facă o faptă rea. A aflat că păstorul e cu oile de partea cealaltă a Nilului și a pornit înspre el. A înotat – cu hainele legate deasupra capului și cu sabia în dinți. De departe, ciobanul l-a văzut și, de frică, s-a ascuns. Negăsindu-l, Moise a înjunghiat patru berbeci, i-a legat cu o funie și a înotat înapoi, cu berbeci cu tot.
La un moment dat, Moise a regretat tot răul pe care l-a făcut și a decis să se îndrepte. S-a dus la o mănăstire din pustiul egiptean și a devenit monah. Nu i-a fost ușor să își schimbe viața, căci e dificil să te desprinzi de obiceiurile nepotrivite. Pentru a reuși acest lucru, e nevoie de perseverență, de voință și de ajutorul cuiva experimentat.
La mănăstire, Moise a avut parte de tot felul de încercări.
Le-a învins pe toate prin post, prin rugăciune, prin muncă, prin fapte bune și cu ajutorul duhovnicului său Isidor, care i-a fost alături și l-a ghidat.
Într-o noapte, în chilia lui au năvălit patru tâlhari. Moise i-a bătut și i-a legat; i-a luat în spate ca pe niște saci umpluți cu pene și i-a dus la biserică, zicându-le călugărilor să îi pedepsească pe hoți cum vor ei. Părinții au decis să fie eliberați.
Dar bandiții l-au recunoscut pe Moise și, impresionați de felul în care liderul lor s-a schimbat, au decis să se călugărească. Și alți hoți care au aflat de îndreptarea lui au devenit slujitori ai lui Dumnezeu.
A fost hirotonit preot după mulți ani de călugărie, apoi a întemeiat o mănăstire la care a slujit împreună cu 75 de ucenici. A trăit până la vârsta de 75 de ani. A știut de dinainte cum și când va muri. Într-o zi, le-a zis fraților să fugă, deoarece mănăstirea va fi atacată de necredincioși. La început, aceștia au refuzat să îl lase singur:
– Părinte, tu de ce rămâi? s-au îngrijorat ei.
– „Cine scoate sabia de sabie va pieri” spune Hristos, iar eu de mult aștept să se împlinească cuvinte Lui, să îmi răscumpăr și așa toate greșelile. În plus, am trăit deja destui ani…
În cele din urmă, au plecat aproape toți, iar cu el au rămas doar șapte monahi. Unul dintre ei s-a ascuns, pe când Avva Moise și ceilalți i-au așteptat pe tâlhari. Odată ce au ajuns în mănăstire, atacatorii i-au omorât. Din ascunzătoarea lui, supraviețuitorul a văzut cum se deschide cerul și șapte cununi luminoase coboară pe pământ.
Moise Arapul (numit și Moise Etiopianul) a devenit sfânt, fiind astfel răsplătit de Dumnezeu pentru felul în care L-a slujit.
Îl prăznuim în fiecare an, în 28 august.
Sfântul Nicolae Velimirovici i-a închinat un imn de laudă acestui om care s-a schimbat radical datorită ajutorului divin, datorită ascultării de duhovnic și datorită muncii cu el însuși – până în ultima clipă a vieții sale!
„Binecuvîntat este omul căruia
I-a iertat Dumnezeu păcatele!
Bucuros este el, bucuros în amândouă lumi!
Moise Arapul, ca un alt fiu risipitor,
La Domnul s-a întors, plângându-și păcatele cu amar!
El trupul și-a supus cu postiri lungi și aspre,
Al Avei Moise chip este negru,
Dar sufletul lui este alb!
El trupul și-a supus cu privegheri lungi și aspre,
Și astfel a scăpat din al diavolilor laț.
Sufletul lui s-a făcut precum un lac de munte,
Care privește la cer, cu ape limpezi, clare:
în unda lui chiar Cerul își vede chipul.
Frații pe Avva Moise îl întreabă:
„Păcatele altora nu te întristează?
Nu vrei să scape și alții de al lor păcat?”
Lor Avva Moise Arapul le răspunde cu lacrimi:
„Câtă vreme păcatul meu încă este în mine,
Precum într-o casă hoitul de om mort,
De păcatul altuia nu pot să mă-ngrijesc,
Ci îmi ajunge-al meu,
Pe care să mi-l plâng.”
Leul feroce adesea în blând miel se preface,
Minunea aceasta numai Hristos o poate lucra.
Avva Moise a fost, mai demult, un cumplit leu de munte,
Și cu toate acestea s-a făcut un blând miel.
Pentru ale Avvei Moise jertfe și rugăciuni sfinte,
Stăpâne Doamne Iisuse,
Miluiește-ne
pe noi.
