Sfântul Cuvios Moise Etiopianul (†407)

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro

 

Sfântul Cuvios Moise Etiopianul

---

 

Avva Moise Arapul sau Moise Etiopianul sau Moise cel din tâlhari a fost unul din marii Părinți ai pustiei Egiptului la sfârșitul secolului al IV-lea și începutul secolului ai V-lea.

A fost contemporan cu sfântul Arsenie cel Mare (prăznuit la 8 mai).

A murit ca mucenic în anul 407, când tribul berberic al mazakinilor (Libia) a distrus Schetia.

Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 28 august.

Cuviosul Moise era etiopian de neam și s-a născut în jurul anului 330.

A fost în tinerețe sclavul unui magistrat, dar acesta l-a alungat pentru multele răutăți pe care le făcea, așa că a devenit un tâlhar de temut.

Acesta în cele din urmă, venind întru umilință, din oarecare primejdie, s-a pocăit și s-a dus la Schetia, în pustia Egiptului, unde a fost primit de avva Isidor preotului Schitului și de avva Macarie cel Mare (prăznuit la 19 ianuarie), care l-au catehizat (că era păgân), l-au botezat și l-au învățat viața călugărească.

Intrând în viața monahală, cuviosul Moise s-a nevoit foarte mult, cu rugăciune și post, în lupte duhovnicești.

Fiind puternic chinuit de diavol, care încerca să îl ispitească cu patimile sale dinainte – mâncarea, băutura prea multă și curvia.

I-a mărturisit toate luptele sale avvei Isidor, care l-a mângâiat, spunându-i ca toți cei nou intrați în viața monahală sufereau astfel de ispite de la cel rău și arătându-i cum să se împotrivească ispitelor.

Se spune despre avea Moise că noaptea, când bătrânii dormeau, trecea pe la chiliile lor și le umplea cu apă, pe care o lua de la un izvor aflat la mare depărtare.

După mulți ani de lupte duhovnicești, din pizmă, diavolul l-a lovit, făcându-i o rană la picior, rană de pe urma căreia a suferit mult și a căzut la pat.

Când a priceput că această suferință îi venise de la cel rău, și-a înmulțit nevoințele și și-a înăsprit posturile, până când trupul său a ajuns cu totul uscat.

Dumnezeu, făcându-i răbdarea, l-a vindecat și i-a ridicat suferința, iar cuviosul s-a umplut de harul Duhului Sfânt.

După o vreme, a devenit părintele și povățuitorul duhovnicesc a peste 500 de frați, care l-au ales să fie hirotonit preot.

Când a venit înaintea Patriarhului ca să fie hirotonit, acesta, voind să îl încerce, a pus clericii să îl alunge din altar, zicându-i:

“Arapule, ieși afară!“.

Cuviosul a ieșit afară, ascultător, iar clericii pe care patriarhul îi trimisese după el ca să asculte ce va spune l-au auzit mustrându-se pe sine și zicând: :

„Câine, bine ţi-a făcut! Bine ţi-a făcut, trup negru! Dacă nu eşti vrednic, cum îndrăzneşti a intra în altar? Nu eşti om, şi pentru ce te duci la oameni, care sunt slujitorii lui Dumnezeu?”.

Clericii au spus toate acestea patriarhului, care l-a chemat înapoi și l-a hirotonit în treapta preoții, zicând:

“Moise s-a făcut de acum cu totul alb!”

Într-o zi, avva Moise s-a dus împreună cu mai mulți bătrâni la sfântul Macarie cel Mare, care le-a zis:

“Văd între voi pe unul care va primi cununa muceniciei“.

Sfântul Moise a răspuns că era probabil vorba despre el, citând cuvintele Scripturii, că “Cel ce scoate sabia, de sabie va pieri” (Matei 26, 52).

După ce s-au întors la mănăstire, la scurtă vreme au năvălit berberii.

Cuviosul le-a spus fraților că aceia care voiau să scape, să scape cu fuga, însă el avea să rămână, căci aștepta demult această zi.

Berberii au pătruns în mănăstire și l-au ucis, dimpreună cu șapte alți frați.

Unul din aceștia, care se ascunsese, a văzut coborându-se deasupra fraților uciși șapte cununi, iar deasupra lui stătea o cunună care îl aștepta; ieșind atunci afară, a fost prins și el și ucis de berberi.

Moaștele sale se află în Mănăstirea coptă a Maicii Domnului din El-Baramous în Egipt.

 

Imnografie

---

 

Troparul Sfântului Cuvios Moise Etiopianul

Glasul al 4-lea:

Locuitor pustiului și înger în trup și de minuni făcător te-ai arătat, purtătorule de Dumnezeu, Părintele nostru Moise. Şi cu postul, cu privegherea, cu rugăciunea, cerești daruri luând, vindeci pe cei bolnavi și sufletele celor ce aleargă la tine cu credință. Slavă Celui ce ți-a dat ție putere, slavă Celui ce te-a încununat pe tine, slavă Celui ce lucrează prin tine tuturor tămăduiri.

Condacul Sfântului Cuvios Moise Etiopianul

Glasul al 4-lea:

Podobie: Arătatu-te-ai astăzi…

Pălmuind fețele etiopienilor celor înșelegători, ca un soare luminos ai strălucit, luminând sufletele noastre, ale celor ce te cinstim pe tine, Moise prea-fericite.

 

Viața Sfântului Cuvios Moise Etiopianul

---

 

articol preluat de pe doxologia.ro

În părțile Egiptului era un tâlhar vestit, cu numele Moise, de neam etiopian și negru la față; el mai înainte a fost rob la un stăpân vestit care, pentru obiceiul lui cel rău și pentru multele feluri de ucideri, l-a gonit de la el; iar el, plecând, s-a alăturat de tâlhari. Văzându-l ei că este tare cu trupul și aspru la obicei, l-au pus mai mare peste ei înșiși. Aceasta se povestește despre dânsul, ca și îndreptarea lui să fie arătată, adică ce fel de viață a avut și în ce fel de pocăință și plăcere de Dumnezeu a venit; căci și greșelile sfinților ce au fost mai înainte nu se tăinuiesc, spre preamărirea milostivirii lui Dumnezeu, prin care se scot vrednici din nevrednici și din păcătoși se fac drepți.

Deci Moise, făcând tâlharii și jafuri împreună cu tovarășii săi, mult sânge a vărsat și a săvârșit multe fapte necurate și rușinoase, făcându-se vestit prin răutatea sa și înfricoșat tuturor. Între alte fapte tâlhărești ale lui, se povestește și aceasta: el avea gând rău asupra unui cioban de oi pentru că, mergând el la o faptă rea, a fost împiedicat de câinii lui. Înștiințându-se de acel păstor că paște oile de partea cealaltă a râului Nil, a voit să-l ucidă; dar râul era atunci revărsat. Deci, legându-și hainele și punându-le pe cap, și-a luat sabia în dinți și s-a dus înotând pe râul cel mare. Văzându-l păstorul de departe cum înota prin râu, și-a lăsat oile și s-a ascuns. Moise, înotând cu repeziciune, a ajuns și, negăsind pe păstor, a tăiat patru berbeci mai aleși pe care, legându-i cu o funie, a înotat iarăși înapoi pe râul Nilului, trăgând berbecii după sine. Deci, jupuindu-i, a mâncat carnea cea bună, iar din piele a făcut foale pentru vin.

Petrecând Moise într-o viață rea ca aceasta multă vreme, și-a venit în simțire după o întâmplare oarecare. Și anume, Dumnezeu, milostivindu-Se spre dânsul, l-a chemat la pocăință, pentru că El nu voiește moartea păcătoșilor, ci întoarcerea lor spre mântuire. Deci păcătosul s-a umilit cu inima și, căindu-se de faptele sale cele rele, a lăsat tâlhăritul și pe tovarășii săi și s-a dus în pustie, la o mănăstire. El s-a dat în supunere la slujba egumenului și a fraților; dar mai ales la slujba lui Dumnezeu și vărsa multe lacrimi ziua și noaptea, căindu-se de păcatele sale făcute mai înainte. Deci, petrecând toate slujbele care i se porunceau și cu osârdie ostenindu-se, s-a făcut monah ales. După câtăva vreme, luând o chilie sihăstrească, viețuia singur întru Domnul, curățindu-și prin pocăință greșelile făcute mai înainte.

Petrecând el în îndreptarea aceasta, au năvălit asupra lui în chilie patru tâlhari, neștiind că el este Moise. Fiind el singur, i-a biruit și i-a legat și, luându-i în spate ca pe niște saci umpluți cu paie, i-a dus în mânăstire la biserică, zicând fraților: „Deoarece mie nu mi se cade a face strâmbătate nimănui, iar aceștia venind asupra mea, eu i-am prins; deci, ce porunciți pentru ei?”. Părinții au poruncit să-i dezlege și să-i lase liberi, zicând: „Nouă nu ni se cade să ucidem pe nimeni”. Cunoscând tâlharii că este Moise, care mai înainte a fost vătaf de tâlhari, s-au mirat de această schimbare a vieții lui, au preamărit pe Dumnezeu și, umilindu-se singuri, au venit în frica lui Dumnezeu; deci, pocăindu-se, s-au făcut cu toții monahi iscusiți. Nu numai dânșii, dar și alți tâlhari, auzind de Moise, vătaful lor, că s-a pocăit și s-a făcut monah, s-au lepădat și ei de tâlhărit și de toate obiceiurile cele rele și s-au făcut monahi îmbunătățiți.

Acest nevoitor petrecând în ostenelile pocăinței, de la început au năvălit asupra lui diavolii desfrânării prin gânduri necurate și prin pofte ispititoare, trăgându-l la obiceiul cel dintâi al poftei destrăbălate, după cum singur a spus mai în urmă fraților, zicând: „Atâta supărare am suferit de la războiul poftei trupești, încât puțin de n-am căzut din făgăduința monahicească”.

Mergând în schit la părintele Isidor preotul, i-a spus toate războaiele cele trupești. Sfântul Isidor a zis către dânsul: „Nu te tulbura, frate, că încă ești între cei noi începători; și pentru aceea diavolii mai aspru năvălesc asupra ta, căutând în tine obiceiul cel mai dinainte. Pentru gonirea lor te povățuiesc să primești postirea cea din toate zilele și înfrânarea în mâncare, ca să nu-ți saturi pântecele. Că precum câinele cel obișnuit a roade oasele lingă măcelărie, nu se duce până nu se închide, și după ce s-a închis, nefiind nimeni care să-i arunce ceva, se duce topindu-se de foame, asemenea și diavolul desfrânării șade lingă omul care se hrănește până la săturare. Iar dacă vei petrece în post și în înfrânare, omorându-ți mădularele cele trupești, închizându-ți ușa mâncării prin postire și nelăsând să intre în stomac săturarea, care naște pofta trupească, atunci diavolul, ca un câine gonit de foame, supărându-se, se va duce de la tine”.

Intrând în chilie, Moise, robul lui Dumnezeu, și închizându-se, a petrecut în postirea cea de toată ziua, mâncând o bucățică mică de pâine seara, după apusul soarelui și ostenindu-se mult la lucrul mâinilor. El de 50 de ori se scula în fiecare zi la rugăciunea pe care o săvârșea în genunchi. Deși ostenea trupul său cu osteneli și-l ascuțea în postiri, nu înceta într-însul pofta care pornește spre păcat. Pentru aceea a mers iarăși la părintele Isidor și i-a zis: „Părinte, nu pot să stau în chilia mea, luptându-mă de patimile trupești”. Iar fericitul Isidor, luându-l, l-a suit pe vârful casei și i-a zis: „Caută spre apus”. Moise, căutând, a văzut o mulțime de diavoli înfricoșați, gîlcevindu-se și gătindu-se de război. Atunci iarăși a grăit sfântul: „Caută de privește spre răsărit”. Privind, a văzut o mulțime de sfinți îngeri, purtători de lumină, asemenea pregătiți de război. Zis-a Sfântul Isidor către Moise: „Cei dinspre apus ridică război asupra sfinților lui Dumnezeu, iar cei dinspre răsărit se trimit de Domnul spre ajutorul neputincioșilor celor buni. Însă vezi că mai mulți sunt aceia ce ne ajută nouă, decât aceia ce se scoală asupra noastră”. Moise, întărindu-se cu o vedenie ca aceasta și cu cuvintele starețului, s-a întors în chilia sa, și iarăși se îndeletnicea cu postire și rugăciuni și cu obișnuitele lui osteneli.

Dar tot nu-l părăsea din război, ci mai ales, aprinzându-se din nălucirile cele din visuri, pătimea supărare de la vrăjmaș. Deci, sculându-se, a mers la un alt stareț oarecare, sfânt și foarte iscusit, și i-a zis: „Părinte, ce să fac, că visele îmi întunecă mintea și, aprinzându-mi trupul, îndulcindu-mi mintea și nălucindu-mi prin vedenia visului, mă împing la păcat”. Starețul a zis: „De vreme ce mintea ta n-ai despărțit-o de acea dulce pătimire, care se face în năluciri, pentru aceea pătimești această urâtă supărare. Deci, să faci ceea ce-ți voi zice ție: să stai la priveghere și încet să te obișnuiești cu ea; să te rogi cu trezire și te vei izbăvi de acel război”.

Moise, primind un sfat bun ca acesta de la sfântul povățuitor cel iscusit, s-a întors la chilie și a început a se deprinde în privegherea cea de toată noaptea. De aceea stătea în mijlocul chiliei toată noaptea, neplecându-și genunchii în rugăciune, ca să scape de biruirea cea din vis, ci se ruga stând drept. El a petrecut șase ani într-o chinuire de sine ca aceasta, și nici așa nu putea să se izbăvească de supărarea trupului, care se luptă împotriva duhului – așa voind Dumnezeu -, adică, fiind ispitit ca aurul în ulcea, să primească cea mai slăvită cunună a vieții celei pătimitoare.

După aceasta, nevoitorul cel viteaz a găsit altă rânduiala de viață aspră: ieșind noaptea din chilia sa, înconjura chiliile cele sihăstrești ale bătrânilor celor din pustie, și, luând vasele lor de apă, pe care le găsea deșarte, le aducea apă fără să știe ei. Apa era departe de locurile acelea, căci unii bătrâni își aveau chiliile lor ca la două stadii departe de apă, iar alții ca la trei, la patru și mai mult. Și cum unii nu puteau să-și aducă apă singuri, fiind bătrâni, el umplea în fiecare noapte vasele lor cu apă. Astfel ostenindu-se el, și diavolul nesuferind să-i vadă suferința lui, i-a făcut – cu voia dumnezeiască -, o răutate în acest fel: într-o noapte, acest fericit iubitor de osteneală, plecând la un puț, diavolul l-a lovit foarte tare peste șale cu un păr mare, și a rămas acolo zăcând ca un mort. Făcându-se ziuă, monahii au mers la puț pentru apă și au găsit pe Moise zăcând mai mult mort.

Deci, ducându-se ei, au spus despre aceasta marelui Isidor, părintele schitului, iar acesta, mergând cu frații, l-a luat și l-a dus la biserică; deci, Moise, fiind slăbănogit, a bolit atâta vreme, încât abia după un an s-a întărit cu trupul. Părintele Isidor i-a zis: „Frate Moise, încetează de acum a te mai lupta cu diavolii mai presus de măsură; căci și în această vitejie se cade a păzi măsura”. Moise, nebiruitul ostaș al lui Hristos, a răspuns: „Nu voi înceta de la luptă până nu vor înceta de la mine nălucirile visurilor”. Atunci Isidor i-a zis: „În numele Domnului nostru Iisus Hristos, iată, acum au încetat de la tine acele pătimașe supărări, și de aici înainte vei petrece în pace. Deci, apropie-te cu îndrăzneală și împărtășește-te cu dumnezeieștile Taine ale Trupului și Sângelui lui Hristos; însă să știi aceasta, că pentru aceea a fost lăsat asupra ta un război trupesc greu ca acesta, ca să nu te lauzi în mintea ta că ai biruit patimile cu ale tale postiri și nevoințe și ca să nu pieri, înălțându-te”.

Moise, auzind acestea și împărtășindu-se cu dumnezeieștile Taine, s-a dus la chilia sa. De aici înainte el a petrecut în pace de războaiele cele de mai înainte, luând aminte de sine în liniștita viață pustnicească. După câteva luni, fiind întrebat de-l mai supără patimile, el a răspuns: „De când a făcut rugăciunea pentru mine Părintele Isidor, slujitorul lui Hristos, de atunci nici un fel de supărare nu mai pătimesc”. După niște ispitiri ca acestea, fericitul Moise a câștigat odihnă prin milostivirea lui Dumnezeu și a viețuit din acea vreme restul vieții sale fără de patimă și fără de supărare; iar asupra diavolilor a luat de la Dumnezeu putere mare, încât el îi defăima pe aceia ca pe niște muște. Deci, el s-a umplut de darul Sfântului Duh și s-a făcut cinstit între părinți.

Sfântul ajungând vestit pentru viața sa îmbunătățită, a auzit despre dânsul stăpânitorul acestei lături și a mers la schit, vrând să vadă pe părintele Moise. Despre sosirea acestuia i-a spus starețului, dar cuviosul, sculându-se, a ieșit din chilie, vrând să fugă și să se ascundă într-o baltă cu trestie. Atunci l-au întâmpinat slujitorii care erau cu boierul și l-au întrebat, zicând: „Unde este chilia părintelui Moise?”. Iar el a răspuns: „El este un bătrân nebun și foarte mincinos și are viață necurată”. Ei, auzind aceasta, s-au mirat și au trecut alăturea. Când au mers la biserică, boierul a zis către clerici: „Eu, auzind de părintele Moise, am venit să mă binecuvântez de dânsul. Dar ne-a întâmpinat pe noi un monah mergând în Egipt, și, întrebându-l unde petrece părintele Moise, el a zis multe cuvinte de hulă contra lui, numindu-l nebun, mincinos și că ar avea viață necurată”. Clericii, auzind aceasta, s-au mâhnit și au zis: „Ce fel era acel stareț care v-a spus vouă cuvinte urâte împotriva sfântului bărbat?”. Ei au răspuns: „Un bătrân înalt, negru la față și îmbrăcat în haină proastă”.

Clericii au zis: „Acela este cu adevărat părintele Moise și de vreme ce nu a voit să fie văzut de voi și cinstit, de aceea a grăit acele vorbe pentru sine însuși”. Boierul, folosindu-se mult, s-a dus, mulțumind lui Dumnezeu. Astfel Cuviosul Moise fugea de slavă și cinstea omenească și de vorbirea cu mirenii care veneau la dânsul, precum se scrie în Pateric despre iubirea lui de străini. Odată se dăduse poruncă tuturor părinților viețuitori în pustie, zicându-le: „Să postiți toată săptămâna aceasta și să faceți Paștile”. Din întâmplare au venit niște frați străini din Egipt la părintele Moise și starețul le-a dat să mănânce puțină fiertură. Vecinii lui, văzând fumul, au spus clericilor: „Iată, Moise a nesocotit porunca, și-și face bucate!”. Iar ei au zis: „Când va veni în sobor, atunci îl voi certa pe el”. Însă toți știau postirea lui Moise. Când a sosit sâmbăta, Moise a venit la biserică, la cântarea cea sobornicească, și i-au zis părinții înaintea tuturor: „Părinte Moise, porunca cea omenească ai călcat-o, iar pe a lui Dumnezeu ai săvârșit-o”.

Încă și în viața Cuviosului Arsenie cel Mare, se povestește: Un frate oarecare venind de departe în schit, voia să vadă pe Cuviosul Arsenie și, fiind dus la dânsul, l-a văzut pe el; dar nu s-a învrednicit a auzi cuvintele aceluia, pentru că starețul ședea și privea în jos, fără să zică o vorbă. Apoi, ieșind de la dânsul, a rugat pe clericul care îl ducea, să-l ducă la părintele Moise, care din tâlhar s-a făcut călugăr. Clericul a dus pe acel frate străin la Moise, care i-a primit pe ei bucurându-se; apoi i-a odihnit, i-a ospătat și i-a eliberat, arătându-le multă dragoste. Deci, clericul a zis către acel frate străin: „Iată, i-ai văzut pe amândoi, pe părintele Arsenie și pe părintele Moise. Care din ei ți se pare că este mai bun?”. Fratele cel străin a zis: „Cel ce ne-a primit pe noi cu dragoste, acela este mai bun!”. Atunci un stareț din cei plăcuți lui Dumnezeu, auzind aceasta, s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: „Doamne, arată-mi mie lucrul acestor părinți, căci unul fuge de oameni pentru numele Tău, iar celălalt îi primește pe toți pentru numele Tău; drept aceea, care este mai desăvârșit dintr-înșii?”. Starețul a văzut într-o vedenie două corăbii mari, înotând pe un râu mare; într-una era Cuviosul Arsenie și duhul lui Dumnezeu îi îndrepta corabia cu multă liniște; iar în cealaltă era Cuviosul Moise și îngerii lui Dumnezeu cu el, îi îndreptau corabia și puneau faguri de miere în gura lui.

Cuviosul Moise, petrecând mulți ani în nevoințele pustnicești, s-a învrednicit de rânduiala preoțească după o descoperire dumnezeiască. Deci, când l-a ridicat întâi la treapta preoției și a fost îmbrăcat în stihar, episcopul a grăit către dânsul: „Acum părintele Moise este alb cu totul!”. Moise a zis către episcop: „Stăpâne, oare cele din afară fac pe preot alb sau cele dinăuntru?”. Ca și cum ar fi zis: „Oare îmbrăcămintea dinafară, care acoperă trupul, face vrednic pe om de preoție sau bunătățile cele dinăuntru?”. Episcopul, voind să-l ispitească dacă este cu adevărat rob al lui Hristos și dacă are bunătăți înăuntru, a zis clericilor: „Când va intra Moise în altar, să-l goniți; apoi să vă duceți după dânsul, să ascultați ce va grăi”. Clericii au făcut aceasta și l-au izgonit din altar, zicându-i: „Arapule, ieși afară”.

El, ieșind și stând la loc deosebit, se ocăra pe el, zicând: „Câine, bine ți-a făcut! Bine ți-a făcut, trup negru! Dacă nu ești vrednic, cum îndrăznești a intra în altar? Nu ești om, și pentru ce te duci la oameni, care sunt slujitorii lui Dumnezeu?”. Clericii, auzind aceste cuvinte ale lui, au spus episcopului. Episcopul a poruncit să-l cheme iar în altar și l-a hirotonit preot. După aceea, l-a întrebat, zicându-i: „Părinte, ce-ai gândit când te-am izgonit și când te-am chemat iar?”. Moise a răspuns: „M-am asemănat câinelui care când este gonit, fuge, și când este chemat se întoarce iar, alergând degrabă”. Episcopul a zis: „Cu adevărat un om ca acesta este vrednic de dumnezeiescul dar; pentru că celor smeriți Dumnezeu le dă har”.

Acestui părinte i s-a făcut și mai înainte o ispitire ca aceasta. Când era încă între noii începători, odată, fiind adunare de frați în schit, părinții au vrut să-i ispitească smerenia lui și l-au defăimat, zicând: „Pentru ce arapul acesta umblă printre noi?”. El, auzind aceasta, a tăcut. Frații, când erau să plece, l-au întrebat, zicându-i: „Părinte Moise, nu te-ai tulburat când te-au defăimat părinții?”. El le-a răspuns cu cuvintele psalmistului: „M-am tulburat și n-am grăit…”

După primirea rânduielii preoțești, Cuviosul Moise, petrecând 15 ani și împlinind de la naștere șaptezeci și cinci de ani, a adunat șaptezeci și cinci de ucenici și s-a sfârșit mucenicește într-acest chip: într-una din zile, șezând cu frații, a zis: „Sculați-vă și fugiți de aici, că astăzi barbarii vor veni în schit să taie pe monahi”. Frații i-au zis: „Părinte, tu pentru ce nu fugi?”. El a zis către dânșii: „Eu am atâția ani și aștept ziua aceasta ca să se împlinească cuvântul Stăpânului meu Hristos, Care a zis: Cel ce ridică sabia, de sabie va muri!”. Frații au grăit: „Nici noi nu vom fugi, ci vom muri cu tine”.

El le-a zis: „Eu n-am nevoie de aceasta, însă fiecare să se păzească pe sine cum petrece”. Frații, sculându-se, au fugit, rămânând dintre ei lângă dânsul numai șapte. După un ceas le-a zis: „Se apropie barbarii”. Unul din cei șapte frați, temându-se, a fugit din chilie într-un loc oarecare. Barbarii, intrând, au tăiat pe părintele și pe cei șase frați care erau cu dânsul. Fratele care fugise, șezând în locul lui unde se ascunsese, a văzut cerul deschis și șapte cununi luminoase pogorându-se din cer. După ducerea barbarilor, întorcându-se el în chilie, a găsit pe părintele și pe frați tăiați, iar trupurile lor zăcând în sânge. După aceasta, venind și ceilalți frați, le-au îngropat trupurile plângând.

Așa a fost sfârșitul Cuviosului părintelui nostru Moise arapul, care din tâlhar se făcuse monah și care, prin adevărată pocăință, a plăcut desăvârșit lui Dumnezeu. Lui nu numai Raiul, dar și cerul i s-a deschis ca unui mucenic, și s-a învrednicit de cunună slavei, cu ale cărui rugăciuni să ne povățuiască și pe noi la adevărata pocăință și iubitorul de oameni Stăpânul Hristos, Dumnezeul nostru, să ne învrednicească Împărăției cerești, Căruia împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, se cuvine cinstea și slava, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

 

DIN TÂLHAR DE TEMUT, PREOT ȘI SFÂNT

---

 

#ȘcoalaDeDuminicăLaBasilica

– Când va intra Moise în altar, goniți-l! le-a poruncit episcopul preoților. Apoi, duceți-vă după el și ascultați ce zice.

Călugărul Moise urma să devină preot. Nu credea că merită asta, mai ales că – de zeci de ani – se lupta să scape de gândurile pătimașe aduse cu el din lume. Întâi, fusese făcut diacon și fusese îmbrăcase într-un stihar alb:

– Acum Avva Moise e alb cu totul! a zis episcopul.

– Stăpâne, a reacționat Moise, oare hainele îl fac pe om vrednic de preoție sau ce are înăuntrul lui?! Doar Dumnezeu știe cât de negru îmi este sufletul, nu doar trupul…

Moise stătea acum la slujbă și se ruga. Mai era puțin și era dus în altar. S-a oprit înaintea acestuia și s-a închinat. Apoi, nu a mai putut să înainteze. Îl țineau pe loc bucuria și teama din inima sa prea mică pentru tot ce simțea atunci. De aceea, i-a cerut lui Iisus să-l ducă El de mână, până dincolo de ușile din fața lui.

– Ieși afară, Moise! a auzit când a dat să intre.

– Pleacă, arapule! i-a strigat altcineva.

Moise nu a scos nicio vorbă, s-a întors și a ieșit din biserică. „Bine ți-au făcut, trup negru!” se certa el. „Nu ești mai bun decât un câine, de ce ți-ai închipuit că poți sta alături de slujitorii lui Dumnezeu?!”

Clericii care, la sfatul episcopului, l-au urmărit pe Moise i-au ascultat vorbele, s-au întors la ierarh, i-au spus ce au auzit și mai marele lor a poruncit să fie adus înapoi, ca să-l hirotonească.

– La ce te-ai gândit, Moise, când te-am alungat? l-a întrebat episcopul.

– Că sunt ca un câine care fuge când e gonit și se reîntoarce când e chemat…

Moise Arapul, numit astfel pentru că avea pielea de culoare neagră, s-a născut în jurul anului 330. Era etiopian, a trăit în Egipt și – înainte să ajungă preot – a fost un tâlhar de temut.

Nu era un hoț de rând! Era chiar căpetenia unei cete mari de rău-făcători. Era vestit pentru cruzimea sa. Jefuia și omora oamenii, fără nici cea mai mică remușcare.

Odată, a vrut să ucidă un cioban, deoarece câinii lui îl opriseră să facă o faptă rea. A aflat că păstorul e cu oile de partea cealaltă a Nilului și a pornit înspre el. A înotat – cu hainele legate deasupra capului și cu sabia în dinți. De departe, ciobanul l-a văzut și, de frică, s-a ascuns. Negăsindu-l, Moise a înjunghiat patru berbeci, i-a legat cu o funie și a înotat înapoi, cu berbeci cu tot.

La un moment dat, Moise a regretat tot răul pe care l-a făcut și a decis să se îndrepte. S-a dus la o mănăstire din pustiul egiptean și a devenit monah. Nu i-a fost ușor să își schimbe viața, căci e dificil să te desprinzi de obiceiurile nepotrivite. Pentru a reuși acest lucru, e nevoie de perseverență, de voință și de ajutorul cuiva experimentat.

La mănăstire, Moise a avut parte de tot felul de încercări.

Le-a învins pe toate prin post, prin rugăciune, prin muncă, prin fapte bune și cu ajutorul duhovnicului său Isidor, care i-a fost alături și l-a ghidat.

Într-o noapte, în chilia lui au năvălit patru tâlhari. Moise i-a bătut și i-a legat; i-a luat în spate ca pe niște saci umpluți cu pene și i-a dus la biserică, zicându-le călugărilor să îi pedepsească pe hoți cum vor ei. Părinții au decis să fie eliberați.

Dar bandiții l-au recunoscut pe Moise și, impresionați de felul în care liderul lor s-a schimbat, au decis să se călugărească. Și alți hoți care au aflat de îndreptarea lui au devenit slujitori ai lui Dumnezeu.

A fost hirotonit preot după mulți ani de călugărie, apoi a întemeiat o mănăstire la care a slujit împreună cu 75 de ucenici. A trăit până la vârsta de 75 de ani. A știut de dinainte cum și când va muri. Într-o zi, le-a zis fraților să fugă, deoarece mănăstirea va fi atacată de necredincioși. La început, aceștia au refuzat să îl lase singur:

– Părinte, tu de ce rămâi? s-au îngrijorat ei.

– „Cine scoate sabia de sabie va pieri” spune Hristos, iar eu de mult aștept să se împlinească cuvinte Lui, să îmi răscumpăr și așa toate greșelile. În plus, am trăit deja destui ani…

În cele din urmă, au plecat aproape toți, iar cu el au rămas doar șapte monahi. Unul dintre ei s-a ascuns, pe când Avva Moise și ceilalți i-au așteptat pe tâlhari. Odată ce au ajuns în mănăstire, atacatorii i-au omorât. Din ascunzătoarea lui, supraviețuitorul a văzut cum se deschide cerul și șapte cununi luminoase coboară pe pământ.

Moise Arapul (numit și Moise Etiopianul) a devenit sfânt, fiind astfel răsplătit de Dumnezeu pentru felul în care L-a slujit.

Îl prăznuim în fiecare an, în 28 august.

Sfântul Nicolae Velimirovici i-a închinat un imn de laudă acestui om care s-a schimbat radical datorită ajutorului divin, datorită ascultării de duhovnic și datorită muncii cu el însuși – până în ultima clipă a vieții sale!

„Binecuvîntat este omul căruia
I-a iertat Dumnezeu păcatele!
Bucuros este el, bucuros în amândouă lumi!
Moise Arapul, ca un alt fiu risipitor,
La Domnul s-a întors, plângându-și păcatele cu amar!
El trupul și-a supus cu postiri lungi și aspre,
Al Avei Moise chip este negru,
Dar sufletul lui este alb!
El trupul și-a supus cu privegheri lungi și aspre,
Și astfel a scăpat din al diavolilor laț.
Sufletul lui s-a făcut precum un lac de munte,
Care privește la cer, cu ape limpezi, clare:
în unda lui chiar Cerul își vede chipul.
Frații pe Avva Moise îl întreabă:
„Păcatele altora nu te întristează?
Nu vrei să scape și alții de al lor păcat?”
Lor Avva Moise Arapul le răspunde cu lacrimi:
„Câtă vreme păcatul meu încă este în mine,
Precum într-o casă hoitul de om mort,
De păcatul altuia nu pot să mă-ngrijesc,
Ci îmi ajunge-al meu,
Pe care să mi-l plâng.”
Leul feroce adesea în blând miel se preface,
Minunea aceasta numai Hristos o poate lucra.
Avva Moise a fost, mai demult, un cumplit leu de munte,
Și cu toate acestea s-a făcut un blând miel.
Pentru ale Avvei Moise jertfe și rugăciuni sfinte,
Stăpâne Doamne Iisuse,
Miluiește-ne
pe noi.

✍ Text de Ioana Revnic, coordonatoarea proiectului Spune-mi o poveste pentru suflet

 

cititi despre Sf. Cuv. Moise Etiopianul si pe: doxologia.ro;