Sfântul Cuvios Macarie Romanul (Secolele IV-V)

Sfântul Cuvios Macarie Romanul cu leii – detaliu din icoana Maicii Domnului Alăptătoarea de pe Valea Țibleșului, aflată în Spermezeu, satul natal al Preasfințitului Macarie Drăgoi. Iconari: Gabriel-Toma Chituc și Mihai Coman

foto preluat de pe doxologia.ro

articole preluate de pe: basilica.ro; ro.orthodoxwiki.org

 

Sfântul Cuvios Macarie Romanul

---

 

S-a născut în Roma, ca fiu al unui senator creştin cu numele Ioan, şi al credincioasei sale soţii, pe la jumătatea secolului al IV-lea.

A fost crescut în cunoaşterea Sfintelor Scripturi, din care a început a iubi pe Hristos şi s-a ivit în sufletul lui dorinţa de a sluji Domnului toată viaţa, ca monah.

Totuşi, împotriva voinţei lui, a fost logodit de părinţii săi cu o fecioară de neam ales.

Însă, în noaptea nunţii, Macarie a ieşit pe ascuns din casa părintească şi a fost găzduit de o femeie văduvă credincioasă, care mergea la casa părinţilor lui, dându-i de veste despre strădania rudelor lui de a-l găsi.

După şapte zile, într-o Duminică noaptea, mulţumind acelei femei şi făcând multă rugăciune cu lacrimi, a pornit la drum.

Iar Dumnezeu a trimis pe Arhanghelul Rafail, în chip de bătrân, care l-a luat cu sine şi, plecând din Roma, au călătorit vreme de trei ani şi au ajuns dincolo de hotarele Persiei, unde bătrânul a dispărut, apoi i s-a arătat înconjurat de lumină şi i-a zis:

„Eu sunt Rafail Arhanghelul, cel ce, arătându-mă ţie în chip de călugăr bătrân, te-am adus până aici, după porunca Celui Preaînalt.

Deci, nu te teme, ci dă slavă lui Dumnezeu, ridică-te şi urmează-ţi drumul”.

Şi, acestea zicând, Arhanghelul s-a făcut nevăzut.

Apoi, călăuzit de fiare sălbatice, Cuviosul a ajuns la o peşteră, unde a aflat o leoaică moartă şi pe puii ei amândoi, scâncind de foame.

Deci, a îngropat leoaica, iar pe pui i-a hrănit şi i-a crescut, încât aceştia îl ascultau întru toate.

Vreme de doi ani Cuviosul s-a nevoit netulburat de mari ispite, dar apoi vrăjmaşul diavol i s-a arătat sub chipul logodnicei sale, care ar fi venit să-l caute.

Iar Cuviosul, uitând să se însemneze cu semnul Sfintei Cruci, mişcat de lacrimile femeii, a luat-o de mână şi a adus-o în peşteră, dându-i de mâncare.

Apoi a fost cuprins ca de un somn greu, în care, biruit fiind de pofta femeii, s-a lăsat ademenit spre păcat, dar ea îndată s-a făcut nevăzută.

Atunci Cuviosul şi-a dat seama de înşelăciunea diavolească şi a plecat din peşteră, plângând şi cerând de la Domnul chip şi vreme de pocăinţă, iar Arhanghelul Rafail i s-a arătat, îndemnându-l să rămână în acea peşteră până la sfârşitul său.

Cuviosul s-a nevoit după aceea, vreme de trei ani, plângând cu amar pentru păcatul său.

Apoi, primind, ca semn al iertării, lumină cerească pogorâtă asupra lui, a mulţumit lui Hristos 40 de zile.

Iar Domnul Iisus i S-a arătat în peşteră, umplând locul de mireasmă, de lumină şi de cântări îngereşti, apoi S-a înălţat la cer în nor luminos.

După acestea, Cuviosul Macarie a vieţuit în mari nevoinţe şi neîncetate rugăciuni, cu post şi priveghere, multă vreme, iar Dumnezeu îl hrănea, trimiţându-i în fiecare zi o bucată de pâine printr-un corb.

Şi, când a binevoit Domnul, l-a făcut cunoscut în acest chip:

Trei monahi, pe nume Serghie, Teofil şi Ighin, din Mănăstirea Sfântului Asclepie, din Mesopotamia Siriei, primind binecuvântarea stareţului lor să călătorească pentru folos duhovnicesc, au mers şi s-au închinat la Ierusalim şi la Sfintele Locuri, apoi, punând în inima lor dorinţa de a ajunge până la marginea pământului, ca să vadă unde este Edenul sau Raiul pământesc sădit de Dumnezeu, au străbătut Persia, întâlnind în drumul lor un monument ridicat de marele Alexandru Macedon (336-323 î. Hr.), amintind despre cuceririle înfăptuite de el în acele locuri.

Apoi, mergând spre răsărit, au călătorit multe zile pe căi neumblate şi, călăuziţi de Dumnezeu în chip minunat, au ajuns până la peştera Cuviosului Macarie.

Acesta, după ce, prin rugăciune şi semnul Crucii, s-a încredinţat că ei sunt oameni şi nu demoni, i-a primit, slăvind pe Dumnezeu.

Cuviosul avea tot trupul acoperit cu păr alb ca zăpada, şi, de multă bătrâneţe, nu i se vedeau ochii, că sprâncenele îi acopereau, iar mustăţile se amestecau cu barba, care ajungea până la pământ, fiind slujit de cei doi lei.

Şi i-a întrebat de unde sunt şi pentru ce au venit până acolo. Iar ei i-au spus toate întâmplările lor şi că au gândul să meargă până la marginile pământului.

Şi le-a răspuns Sfântul, zicând:

„Fiii mei, nu este cu putinţă a ajunge acolo.

Că şi eu păcătosul, după ce m-am aşezat aici în peşteră, mi-am pus în gând să fac aceasta.

Într-o noapte, însă, mi S-a arătat Domnul, zicându-mi: Nu te apuca să ispiteşti acestea, că nu vei putea trece mai departe de acest loc, ci întoarce-te la peştera ta!

Deci, auzind aceasta de la Domnul, n-am cutezat a merge mai departe, că am înţeles că a ajunge omul la cunoaşterea acestora nu-i este cu putinţă câtă vreme este în trup”.

După ce au citit Vecernia, l-au întrebat despre ostenelile vieţii sale, iar Sfântul Macarie le-a istorisit viaţa sa.

Şi a venit un corb mare, aducând o pâine şi jumătate, ca să se hrănească toţi, şi au slăvit pe Dumnezeu.

Iar mai apoi, cerând rugăciunile Cuviosului, cei trei călugări au plecat, fiind trei zile însoţiţi de lei, apoi au ajuns iarăşi, în chip minunat, la Ierusalim, unde s-au închinat în locurile unde Hristos a lucrat mântuirea noastră, după care s-au întors la mănăstirea lor, făcând cunoscută viaţa Cuviosului Macarie Romanul.

Sfântul a răposat cu pace în pustie, dându-şi sufletul în mâinile lui Hristos, fiind pomenit în ziua de 23 octombrie.

 

Imnografie

---

 

Troparul Sfântului Macarie Romanul

Glasul 1:

Pe cel aflat în adâncul pustiei de treimea de sfinți monahi pelerini: Serghie, Ighin și Teofil, pe fiul Romei și Părintele Răsăritului, pe Preacuviosul Macarie, cel cu nume de fericit, care în peșteră s-a nevoit și de doi lei era slujit, să-l fericim, cântând: Bucură-te, cel călăuzit de Arhanghelul Rafail la chipul îngeresc, crinule al curăției și biruitorule al curselor diavolești, înălțime a smereniei, care ai teologhisit atotputernicia Preasfintei Treimi!

Glasul al *-lea:

Cu curgerile lacrimilor tale ai lucrat pustiul cel neroditor
și cu suspinurile cele dintru adânc ai făcut ostenelile tale însutit roditoare;
și te-au făcut luminător lumii, strălucind cu minunile, Macarie, Părintele nostru.
Roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

Condacul Sfântului Macarie Romanul

Glasulul al 8-lea

Fericitului nevoitor și pustnic, celui ce în Roma a odrăslit și în părțile Răsăritului s-a ostenit, să-i aducem din inimă cinstire și, ca unui rugător neîncetat pentru toată lumea și învățător al smereniei, să-i cântăm: Bucură-te, Sfinte Părinte Macarie, lauda sihaștrilor!

 

Viața și petrecerea Sfântului Cuvios Macarie Romanul

---

 

articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Trei oarecare sfinți bătrâni, Serghie, Ighin (Hyginos) și Teofil, care se osteneau împreună în mănăstirea Sfântului Asclipie cea din Mesopotamia Siriei, fiind la un gând, cu bună socoteală, se vorbiră într-una din zile și își puseră gând ca să umble și să înconjure pământul căutând un semn de la Dumnezeu de folos pentru mântuire. Și plecând întru acea cale, aveau adesea groază și din pricina oamenilor și din pricina fiarelor cu scârbă și cu patimă rea; câteodată lipsiți chiar și de hrana buruienilor sălbatice. Deci călătorind multe zile, au ajuns la un loc pustiu, unde se vedeau urme de om și o peșteră, în care se vedea că locuiește om, că era îngrijită binișor. Și intrând într-însa au așteptat ca să vadă pe cel ce locuia acolo. Și peste puțin, simțind un miros frumos, au văzut o asemănare de om acoperit cu părul capului său. Și acesta era Preacuviosul Macarie Romanul, de Dumnezeu purtătorul. Venind acesta spre peșteră, i-a simțit de departe, și aruncându-se bătrânul jos la pământ, a făcut rugăciune, și strigând cu glas mare, a zis: “De sunteți de la Dumnezeu, arătați-vă mie, iar de sunteți de la diavolul, depărtați-vă de la mine smeritul și păcătosul”. Iar ei răspunseră, zicând: “Binecuvântează-ne, robul lui Dumnezeu, că suntem creștini și ne-am lepădat de diavolul”. Atunci sculându-se bătrânul, a venit către dânșii și desfăcându-și părul de pe obraz, i-a binecuvântat; părul îi era alb ca zăpada, iar pielea trupului său era ca țestul de broască, și de multă bătrânețe îi erau lăsate sprâncenele pe ochi și unghiile mâinilor și ale picioarelor sale mai lungi decât o palmă erau, iar barba îi ajungea până la picioare. Și a început a-i întreba: “De unde sunteți, fiii mei, și pentru ce ați venit aici? ” Iar ei îi spuseră toată întâmplarea și gândul lor. Și el zise: “Fiii mei, nu se va afla om ca să poată pricepe puterea lui Dumnezeu; că eu nevrednicul m-am nevoit să fac aceasta, și mi s-a arătat unul noaptea și mi-a zis: Nu te pune a ispiti pe Cel ce te-a zidit, că nu vei putea trece mai departe din locul acesta”. Deci auzind ei acestea foarte se înfricoșară. Și fiind înspre seară, le zise: “Fiii mei, stați puțintel înlături, căci am doi copii aicea, care vin în toată seara la mine, ca nu cumva văzându-vă străini să vă vatăme”. Și iată doi lei veneau din pustie repede și căzură la picioarele lui răcnind; iar aceia de frică căzură cu fața la pământ. Punând bătrânul mâinile peste fiare, le zise: “Fiii mei, din pământul omenesc au venit aceștia la mine, dar voi să nu le faceți vreun rău”. Și îndată bătrânul întorcându-se către monahi, le zise: “Veniți, fraților, să facem Vecernia”. Și dacă se sculară aceia înfricoșați, se repeziră leii la dânșii și le lingeau picioarele. Iar când fu a doua zi, ziseră sfântului: “Spune-ne, cinstite părinte, cum ai venit aici”. Și el răspunzând, zise: “Eu am fost fiul unui oarecare boier Ioan Romanul, singliticul, și m-au logodit părinții mei ca să mă însoare fără voia mea, și s-a făcut nunta, și când au vrut să mă închidă la așternut, jucând oamenii și umblând ei încoace și încolo, eu am ieșit singur afară și m-am ascuns într-o casă a unei femei văduve, șapte zile.

Iar părinții mei plângând și căutându-mă, eu la miezul nopții am ieșit la drum și am aflat un bătrân și l-am întrebat: “Unde mergi, părinte? ” Iar el îmi răspunse: “Unde gândești tu, acolo merg și eu”; și mă luai după dânsul, și peste trei ani am ajuns aici împreună cu dânsul. Iar mai înainte cu puține zile până a nu veni aici, dormind noi, cum mă deșteptai, n-am mai văzut pe împreună-călătorul meu și am început a plânge și a mă întrista și numaidecât mi se arătă, zicând: “Eu sunt Rafail Arhanghelul; nu te speria, ci dă slavă lui Dumnezeu, de vreme ce ai trecut întunericul și ai venit la lumină”. Zicându-mi acestea, iarăși s-a făcut nevăzut de la ochii mei. Iar eu am plecat și după cinci zile am ajuns aici și am aflat în această peșteră o leoaica moartă și puii amândoi țipau neavând ce suge și luându-i i-am hrănit cu mugur de prin copaci, ca pe niște fii ai mei; iar pe leoaică am îngropat-o în pământ. Și dacă s-au împlinit doi ani am ieșit în al șaptelea ceas și am șezut cu acești leișori, și iată văzui o basma jos, foarte subțire și frumoasă și eu mă miram în cugetul meu și ziceam: de unde să fie aceasta; iar a doua zi am găsit niște papuci de mătase și m-am mirat și de acelea. Și căutând împrejur am văzut o femeie șezând deasupra unei pietre, și era împodobită cu haine de aur de mult preț și frumoasă. Și i-am zis: “De unde ai venit și ce este acest chip diavolesc? ” Iar ea plângea cu amar zicând: “Eu, ticăloasa, sunt fiica unui oarecare boier roman, și m-au silit părinții de m-au măritat fără voia mea. Și fugind eu de la împreunare neștiind nimeni dintr-înșii de fuga mea, mă rătăcesc prin munți, prin peșteri și pustietăți; și am nimerit aici neștiind unde merg; dar nu te scârbi de mine roaba ta, de vreme ce și eu sunt zidirea lui Dumnezeu”. Și ea era ispită diavolească, și-mi grăia cu meșteșug, și eu nu știam. Deci zisei către dânsa: “Unde vrei să mergi, de vreme ce nici eu nu te voi lăsa să te afli aici cu mine? ” Iar ea zise: “Venit-am să locuiesc aici în pustiul acesta”. Și luând-o de mână am dus-o în peșteră și i-am dat să mănânce mugur, de care mâncam și eu.

Și lacrimile îi curgeau ca un izvor, încât îmi tremura și mie sufletul; și dacă s-a înserat și-mi făcui ruga Vecerniei, m-am culcat pe pământ să mă odihnesc puțin, și a început a mă tulbura satana. Și eu cel ce niciodată n-am poftit vreun păcat trupesc, am îndrăgit femeia; și când am vrut să mă împreun cu dânsa, îndată a pierit dinaintea mea. Și cunoscând că am greșit înaintea lui Dumnezeu, am zis: “Greșit-am înaintea Ta, Doamne, miluiește-mă! ” Și în sfârșit venindu-mi în sine mi-am cunoscut păcatul, că nici leii aceștia nu mai veneau la mine de zece zile, cum făceau mai înainte. Și mi-am pus în gând să mă mut de aici, ca nu cândva să mă amăgească iarăși și să fiu lepădat de la fața Domnului. Și sculându-mă am ieșit din această peșteră și umblând cale de două zile mi s-a arătat îngerul Domnului, și-mi zise: “Unde mergi, Macarie? ” Iar eu i-am zis: “Fug de fața păcatelor mele! ” Și-mi zise îngerul: “O ispită nu ai putut răbda? întoarce-te la chilia ta”; și eu i-am zis: “Dar cine ești tu, Doamne? ” Și zise: “Eu sunt Rafail, care te-am povățuit la calea aceasta”. Și acestea zicând s-a făcut nevăzut de la mine, și întorcându-mă eu la chilia aceasta am îngenunchiat către Domnul, petrecând patruzeci de zile și patruzeci de nopți nemâncat.

Și sculându-mă am văzut că erau lumini în peșteră la câte patru unghiuri, și un om îmbrăcat în porfiră, și cu cunună de aur în cap de pietre scumpe, și cânta o cântare minunată și glasul lui era ca de popor mult cântând. Și dacă a sfârșit cântarea s-a făcut miros prea minunat și îndată s-a făcut nevăzut dinaintea mea cel ce se arătase. Eram atunci de 48 de ani. Iată acestea le-ați auzit, fraților; de veți putea să suferiți, rămâneți cu noi; iar de nu, Domnul să vă îndrepteze. Și slobozindu-i, le zise: “Mântuiți-vă cu pace, duhovniceștii mei fii, și rugați-vă și pentru mine”. Și i-au petrecut leii trei zile; care sărutând urmele picioarelor lor, se întoarseră către starețul; iar monahii călătorind câteva zile au sosit la un râu și culcându-se să doarmă puțintel au fost răpiți de dumnezeieștii îngeri și au fost duși în Ierusalim.

Deci deșteptându-se și cugetând câtă cale ca prin vis trecuseră, au slăvit pe Dumnezeu, și făcând rugă și închinându-se la Sfintele Locuri, s-au întors la mănăstirea lor, povestind toate ce văzuseră și pătimiseră, precum și cele despre Sfântul Macarie.