Sfinții Mucenici Nicandru și Marcian de la Durostorum
Sfinții Mucenici Nicandru și Marcian au trăit în secolele III – IV.
Erau ostaşi în armata romană în legiunile de la Dunăre şi îşi îndeplineau serviciul militar la Durostorum, în provincia romană Moesia Inferior.
Mărturisindu-L pe Hristos în vremea persecuției din timpul împăratului Maximian Galeriu, au luat cununa muceniciei.
Biserica Ortodoxă îi prăznuiește pe 8 iunie.
Sf. Mc. Nicandru şi Marcian (Secolele III – IV) – foto preluat de pe ziarullumina.ro
În cursul unui război pe care Imperiul Roman l-a purtat împotriva perşilor, în anul 298, împăratul Maximian decide eliminarea din armată a ostașilor creștini, considerând răspândirea creștinismului drept vinovată de decăderea Imperiului Roman și că aceştia nu luptă cu destulă vitejie pentru a apăra hotarele sau integritatea Imperiului.
Sfinții Nicandru și Marcian s-au declarat creștini, alături de cu alți patru sfinți ostași, anume Pasicrat, Valentin, Isihie și Iuliu, cel din urmă fiind veteran al armatei romane.
Ca urmare, au fost aruncați în închisoare.
Au fost nou îndemnați și apoi amenințați cu chinurile, ca să se lepede de Hristos, dar ei au refuzat.
Au fost apoi supuși la chinuri, ca să se lepede de credința lor: au fost înțepați cu sulița, pârjoliți în foc, puși pe cărbuni aprinși și bătuți cu toiegele; apoi li s-a turnat apă sărată peste rănile deschise și au fost târâți prin cioburi ascuțite, zdrobindu-li-se astfel fețele.
Dar ei au rămas statornici în credința în Domnul Iisus Hristos.
Atunci împăratul, în ziua de 8 iunie 298, a poruncit să li se taie capetele, cei doi primind astfel cununa muceniciei.
Troparul – Glasul 4
Mucenicii Tăi, Doamne, Nicandru si Marcian, întru nevoinţele lor cununile nestricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru, că având tăria Ta, pe chinuitori au învins; zdrobit-au şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.
Sfântul Sfințit Mucenic Dorotei, episcopul Tirului (cca. 255 – 362)
Sfântul Dorotei (cca. 255 – 362) a fost episcop al Tirului, în Fenicia (azi în Liban), în secolul al IV-lea.
Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 5 iunie.
Martiriul sfântului ierarh Dorotei al Tirului – miniatură în Menologionul lui Vasile al II-lea (sec. X) – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
Dorotei este menționat de Eusebiu de Cezareea ca fiind un preot învățat din Antiohia, și eunuc din naștere.
În timpul persecuției lui Dioclețian (în jurul anului 304) este constrâns să plece în exil la Odyssopolis (azi Varna, în Bulgaria) pe malurile Mării Negre, de unde se poate întoarce abia la sfârșitul persecuției lui Licinius, în anul 320.
Apoi păstorește în pace Biserica din Tir mulți ani, și participă și la Sinodul I Ecumenic din anul 325.
Când împăratul Iulian Apostatul începe a-i persecuta pe creștini (361), bătrânul episcop este constrâns din nou să plece în exil la Odyssopolis, unde este totuși arestat de trimișii împăratului și torturat fără să se țină cont de vârsta lui înaintată (avea peste 100 de ani).
Moare mucenicește în urma acestor chinuri în 362 și este socotit în ceata mucenicilor.
Lui Dorotei îi este atribuită scrierea Viețile proorocilor și ale apostolilor (uneori numite Actele celor 70 de Apostoli).
Aceste vieți au fost în timp integrate în Sinaxarul Bisericii din Constantinopol.
Şi părtaş obiceiurilor şi următor scaunelor apostolilor fiind, lucrare ai aflat, de Dumnezeu insuflate, spre suirea privirii la cele înalte. Pentru aceasta, cuvântul adevărului drept învăţând şi cu credinţa răbdând până la sânge Sfinţite Mucenice Dorotei, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.
Cu învăţături ortodoxe, sfinţite mucenice, propovăduind, dar dumnezeiesc sfânt pe tine însuţi te-ai adus Făcătorului, întâi în pustnicie cu cuviinţă vieţuind, a doua cu mucenicia tare pătimind; şi după lege ai luat răsplătirea biruinţei de la Hristos Dumnezeu.
Viața Sfântului Sfințit Mucenic Dorotei, Episcopul Tirului
Sfântul Mucenic Dorotei, Episcopul Tirului (cca. 255 – 362) – Icoană sec. XX, Sfântul Munte Athos (Grecia) – Colecția Sinaxar la Sfinții zilei (icoanele litografiate se găsesc la Catedrala Mitropolitană din Iași) – foto preluat de pe doxologia.ro
Sfântul Sfințit Mucenic Dorotei a lăsat după sine felurite scrieri folositoare Bisericii, în limba greacă și latină, pentru că era bine iscusit în amândouă limbile acestea, fiind bărbat desăvârșit în înțelepciunea cea duhovnicească și în cea dinafară.
Sfântul Dorotei a fost episcop al cetății Tirului, pe vremea împărăției lui Dioclețian, păgânul împărat al Romei, iar pentru prigoana cea cumplită care era atunci împotriva creștinilor, el și-a lăsat scaunul și s-a ascuns prin locuri neștiute. După aceea, împărățind marele Constantin și Biserica lui Hristos luând alinare, Sfântul Dorotei s-a întors iarăși în Tir la scaunul său și păstorea bine turma oilor celor cuvântătoare, aducând pe mulți de la rătăcirea închinării de idoli la Dumnezeu. El a trăit până pe vremea lui Iulian Paravatul, care, luând împărăția, la început nu dușmănea pe față Biserica lui Hristos, ci în ascuns, poruncind boierilor săi celor de un gând cu el, care stăpâneau țările, să muncească și să ucidă pe creștini.
Iar Sfântul Dorotei, văzând muncirea cea mare care se făcea credincioșilor, și-a lăsat iarăși scaunul Bisericii Tirului, fugind de mâinile muncitorilor; pentru că Domnul a poruncit să nu ne lăsăm în primejdii ce vin la arătare de la prigonitori, ci să fugim de ele, după cum zice: Când vă vor goni pe voi din cetatea aceasta, fugiți în cealaltă… Deci, ieșind de la Tir, a mers în Tracia; dar nici acolo n-a scăpat de slujitorii de idoli, chemându-l Dumnezeu la cununa mucenicească. Și a fost prins de boierii lui Iulian în cetatea Diopolin, unde, suferind multe bătăi și răbdând felurite pătimiri, și-a dat în munci fericitul său suflet în mâinile lui Hristos Dumnezeu, fiind foarte bătrân; căci avea de la nașterea sa o sută și șapte ani. Și a lăsat după sine felurite scrieri folositoare Bisericii, în limba greacă și latină, pentru că era bine iscusit în amândouă limbile acestea, fiind bărbat desăvârșit în înțelepciunea cea duhovnicească și în cea dinafară. El a scris viețile prorocești și apostolești și alte cuvinte folositoare și tâlcuiri, iar acum, fiind el însuși scris în cartea vieții, se sălășluiește cu acei sfinți, ale căror vieți le-a scris.
Sfinții Mucenici Zotic, Atal, Camasis și Filip de la Niculițel
Sfinții Mucenici Zotic, Atal, Camasis și Filip sunt patru mucenici, probabil din secolul al IV-lea, martirizați undeva pe teritoriul orașului Noviodunum (Isaccea de azi), ale căror moaște au fost descoperite în comuna Niculițel (jud. Tulcea) în toamna anului 1971. Prăznuirea lor în Biserica Ortodoxă se face la 4 iunie.
Viața și mucenicia
Patru martiri din acest grup mare de mucenici, și anume Zotic, Atal, Camasis și Filip, au fost înmormântați într-o criptă a unei bazilici descoperite pe teritoriul comunei Niculițel din județul Tulcea, în toamna anului 1971, cu ocazia unor surpări de teren datorate unor ploi abundente. Localitatea aceasta era în antichitate o așezare romană rurală pe teritoriul orașului Noviodunum, Isaccea de astăzi. Moaștele mucenicilor au fost depuse într-o raclă specială de lemn și depuse în criptă, iar în interior, pe peretele de lângă intrare, a fost inscripționat textul „Martirii lui Hristos” (gr. „Martyres tou Hristou”), apoi înscrierea numelor lor în ordinea în care sunt astăzi cinstiți: „Zotikos, Attalos, Kamasis și Filippos”.
Este posibil ca acești patru mucenici să fi pătimit împreună cu alți frați de suferință de către autorități, în așezarea urbană de la Noviodunum. După ce au suferit pedeapsa capitală, este posibil ca ei să fi fost luați de către creștini și duși spre îngropare într-un loc mai ferit, pe care l-au găsit la Niculițel, dar au fost puse inițial într-o criptă modestă, după care au fost mutate în cripta în care s-au descoperit, probabil atunci când s-a putut ridica și bazilica respectivă.
Nu se cunoaște cu exactitate data pătimirii acestor patru mucenici, nici locul unde au fost martirizați. Unii cred ca au fost surghiuniți la Gurile Dunării, în nordul Dobrogei de astăzi, unde erau exilați numeroși creștini ai Imperiului Roman, care nu voiau să jertfească idolilor. După tradiție, acești sfinți martiri ostași au fost judecați de autoritățile romane în orașul Noviodunum, tot în Dobrogea. Există presupuneri că aceștia au pătimit în perioada 319-324, când domnea împăratul Liciniu. O altă presupunere este că ei au pătimit în vremea împăratului Iulian Apostatul (361-363), iar altă presupunere așează data martiriului acestor 4 mucenici în jurul anilor 370-372, pe vremea domniei regelui got Athanaric.
Cert este însă faptul că cei 4 mucenici au pătimit împreună. Cercetările arheologice au dus însă la descoperirea unei alte încăperi, situată sub cripta celor 4 mucenici, încăpere în care s-au descoperit numeroase fragmente de oase umane, provenind de la 2 bărbați. felul în care au fost găsite oasele au îndreptățit pe cercetători să afirme că cei 2 au fost și ei martiri, morți poate mai devreme, probabil pe la mijlocul sec. al III-lea, și reînhumați în cripta respectivă. Astfel, ajungem la concluzia că în cripta descoperită la Niculițel ar fi fost înhumați 6 mucenici.
Din cele afirmate până aici reiese că nu există suficiente elemente pentru a putea preciza cu exactitate data și locul pătimirii acestor 4 mucenici, dar avem certitudinea că această descoperire a scos la lumină existența uneia dintre cele mai vechi bazilici de pe teritoriul țării noastre, precum și faptul că încă de atunci, sfinții mucenici care au pătimit pentru Hristos erau cinstiți după cuviință.
Prezentarea Pr. Dr. Mircea Păcurariu
Prezentarea Părintelui Mircea Păcurariu în volumul Sfinți daco-romani și români:
„În septembrie 1971 s-a făcut o descoperire de mare însemnătate, care pune și mai mult în lumină vechimea și vigoarea creștinismului daco-roman. Este vorba de o bazilică paleocreștină, având trei nave și o absidă semicirculară (altar), descoperită în comuna Niculițel din județul Tulcea, la vreo 10 km de vechea cetate romană Noviodunum.
Valoarea acestei bazilici stă în cripta sa cu moaște de martiri (martirion), – de formă pătrată (3,70×3,40), construită din cărămidă cu mortar – așezată sub altar, în interiorul criptei s-a aflat o raclă din lemn, așezată pe pavimentul de piatră, în care erau moaștele a patru martiri, în interior, pe peretele din stânga intrării, a fost zgâriată în mortarul crud o inscripție în grecește: „Martirii lui Hristos”; iar pe peretele din dreapta apare din nou cuvântul „martiri”, precum și numele lor: Zotikos, Attalos, Kamasis și Filippos.
În anii următori, continuându-se cercetările arheologice, sub nivelul acestei cripte s-au mai descoperit resturi din trupurile altor martiri, ale căror nume nu se cunosc. Pe o lespede de calcar se află o inscripție, cu următorul cuprins: „Aici și acolo (se află) sângele martirilor”. Arheologii și teologii care s-au ocupat cu aceste descoperiri de la Niculițel n-au putut stabili data și timpul pătimirii acestor șase martiri.
Cei mai mulți consideră că au fost martirizați în localitatea învecinată Noviodunum (azi orașul Isaccea), fie în cursul persecuției lui Dioclețian, prin anii 303-304, fie în timpul împăratului Liciniu, care a luat mai multe măsuri împotriva creștinilor, în anii 319-324. Poate cei doi, necunoscuți, să fi pătimit și mai devreme.
Martirologiul „siriac” pomenește pe mucenicul Filippos în ziua de 4 iunie, iar Martirologiul numit „ieronimian” îi menționează pe toți, la aceeași dată, adăugând și alte nume: Quirinus, Iulia, Saturninus, Galdunus, Ninnita, Fortunio și alți 25, ale căror nume sunt notate. S-ar putea ca între ei să fi fost și cei doi martiri necunoscuți descoperiți la Niculițel.
Numele primilor trei martiri sunt orientale, cel de Filippos este biblic, iar celelalte sunt latine, deci ar fi niște localnici daco-romani. În a doua jumătate a secolului al IV-lea, pe locul în care au fost îngropați, s-a ridicat o bazilică, în scopul cinstirii lor în fiecare an. Probabil acest lăcaș de închinare paleocreștin – sau vreo mănăstire care se va fi ridicat mai târziu – a dat satului numele de Mănăstiriște, care este întâlnit în câteva izvoare medievale.
Bazilica de la Niculițel prezintă o mare însemnătate pentru istoria Bisericii noastre, pentru că aici s-au păstrat singurele moaște de martiri din perioada paleocreștină descoperite pe teritoriul României. Astăzi, moaștele lor sunt așezate, spre cinstire, în biserica mănăstirii Cocoș, situată în apropiere”.
Cinstirea
La 4 iunie, Martirologiul siriac indică sărbătorirea Sfântului Filip, iar Martirologiul ieronimian adaugă pe Zotic, Atal, Eutihie, Camasis, Quirinus și alți 28 al căror nume nu sunt amintite.
Pe 17 ianuarie 1973, arhiepiscopul Dunării de Jos, Antim Nica, a dat binecuvântare ca moaștele celor patru sfinți mucenici să fie depuse în biserica mănăstirii Cocoșu, din județul Tulcea, spre a fi venerate de credincioși. Ele au fost duse de arhiereul Gherasim Constănțeanul pe atunci, actualmente Arhiepiscopul Râmnicului, și preotul consilier Dumitru Capaciurea din Macin. Sfintele moaște se află la Mănăstirea Cocoș până astăzi, izvorând mângâiere și întărire în credință celor ce se învrednicesc să ajungă în pelerinaj până acolo.
Imnografie
Troparul Sfinţilor Mucenici Zotic, Atal, Camasie şi Filip
Glasul 4
Mucenicii Tăi, Doamne, întru nevoințele lor cununile nestricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru, că având tăria Ta, pe chinuitori au învins; zdrobit-au și ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, mântuiește sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.
Pe peretele interior al criptei scrie în limba greacă: „Martyres tou Hristou”. Iar pe peretele opus scrie numele lor: „Zotikos, Attalos, Kamasis și Filippos”.
În martirologiul siriac și cel al Fericitului Ieronim din secolele III-IV sunt pomeniți, pe lângă alți 25 de martiri, și patru martiri originari din Răsăritul Europei, numiți: Zotic, Atal, Camasie și Filip. Acești sfinți mucenici au pătimit pentru Hristos sub împărăția lui Dioclețian și Maximian. Se crede că erau ostași în armata romană, dar, pentru credința lor în Hristos, au fost osândiți la moarte prin tăiere cu sabia.
Nu se știe exact data morții lor, nici locul unde au fost martirizați. Unii cred ca au fost surghiuniți la Gurile Dunării, în nordul Dobrogei de astăzi, unde erau exilați numeroși creștini ai Imperiului Roman, care nu voiau să jertfească idolilor. După tradiție, acești sfinți martiri ostași au fost judecați de autoritățile romane în orașul Noviodunum, tot în Dobrogea.
Prin secolele IV-V, s-a construit în localitatea Niculițel, din județul Tulceade astăzi, o basilică din piatră cu hramul Sfântul Atanasie cel Mare, care a fost reînnoită în secolul XIII, în care au fost așezate moaștele acestor sfinți mucenici. Cu voia lui Dumnezeu, în anul 1971, luna septembrie, datorită ploilor abundente, pârâul Niculițel a inundat și a scos la lumină o criptă sub vechea temelie a bisericii din secolul IV, în care se aflau, într-un sicriu comun, moaștele acestor patru sfinți mucenici. Pe peretele interior al criptei scrie în limba greacă: „Martyres tou Hristou”. Iar pe peretele opus scrie numele lor: „Zotikos, Attalos, Kamasis și Filippos”.
Această criptă martirică, recent descoperită, este unică în România și în sud-estul Europei.
Moaștele acestor sfinți martiri au fost așezate în patru racle de lemn și depuse spre închinare în biserica Mănăstirii Cocoș din apropiere, unde se păstrează și astăzi, având zi de prăznuire 4 iunie.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin.
Sfânta Muceniţă Teodosia fecioara (Secolul al IV-lea) – foto preluat de pe basilica.ro
Muceniţa Teodosia era din oraşul Tir, din Fenicia. În anul 308, pe când se afla în Cezareea Palestinei, a mers la palatul dregătorului Urban, la temniţa unde erau înlănţuiţi creştinii, şi-i îmbărbăta pe aceştia pentru suferinţele lor pentru numele Mântuitorului Iisus Hristos. Istoricul Eusebiu de Cezareea (265-339), care a văzut mucenicia Sfintei Teodosia, scrie:
„Prelungindu-se până la cinci ani prigonirea creştinilor de către păgânii închinători la idoli, în ziua a doua a lunii aprilie, chiar la praznicul Învierii Domnului, în cetatea noastră, adică în Cezareea Palestinei, o fecioară credincioasă, de neam din Tir, care nu avea încă 18 ani, s-a apropiat de cei legaţi pentru Hristos şi le grăia lor cu îndrăzneală despre Împărăţia lui Dumnezeu. Apoi, le-a urat de bine, rugându-i să o pomenească şi pe ea înaintea Domnului, când vor sta în faţa lui Dumnezeu, după sfârşitul nevoinţei lor muceniceşti.
Iar ostaşii care păzeau, auzind-o pe fecioară grăind asemenea cuvinte celor legaţi pentru Hristos, au prins-o ca şi cum ea ar fi făcut un mare rău, şi au dus-o la dregătorul Urban. Acesta a poruncit să o întindă pe roată şi să-i sfâşie coastele şi sânii cu gheare de fier, până la oase. Sfânta a suferit toate aceste chinuri cu bucurie, iar dregătorul, văzând-o că încă este vie, a poruncit să fie aruncată în mare şi înecată. Astfel s-a mutat la Domnul.
Imnografie
Troparul Sfintei Muceniţe Teodosia, fecioara
Glasul 4
La fapta bună muceniţă, cu osârdie deprinzându-te, te-ai făcut vas iubit al lui Hristos şi locaş iubit al Preasfântului Duh. Pentru aceasta ai ruşinat pe vrăjmaşul, cel ce se luptă cu neamul omenesc, bine pătimind şi arătat cu sabia credinţei ai ucis pe cel cu nume de fiară, Teodosia; şi bucurându-te te-ai mutat la cer, cerând pururea mare milă, celor ce cu credinţă te cinstesc pe tine.
Condacul Sfintei Muceniţe Teodosia, fecioara
Glasul 2
Căutând cele de sus…
Cu ostenelile ai câştigat viaţa cea fără osteneală şi în sângiurile tale ai înecat pe vrăjmaşul cel spurcat al Bisericii lui Hristos, prealăudată şi te bucuri cu oştile cele de sus, acoperind pe cei ce săvârşesc pomenirea ta.
Viața Sfintei Mucenițe Teodosia, fecioara
Sfânta Muceniţă Teodosia fecioara (Secolul al IV-lea)- foto preluat de pe doxologia.ro
Sfânta muceniță s-a arătat părinților săi în mijlocul sfintelor fecioare, îmbrăcată cu o haină mai albă decât zăpada, având o cruce de aur în mâini, purtând o cunună pe cap și zicând: „Iată cât de mare este slava și darul Hristosului meu de care ați vrut să mă lipsiți!”.
Despre Sfânta Teodosia, fecioara cea din Tir, Evsevie, episcopul Cezareei Palestinei, martorul ocular, a scris astfel:
„Întinzându-se asupra noastră până la cinci ani prigoana de la păgânii închinători la idoli, în două zile ale lunii aprilie, chiar la praznicul Învierii Domnului, în cetatea Cezareea Palestinei o fecioară credincioasă și cinstită de neam din Tir, care nu avea încă optsprezece ani, s-a apropiat de cei care erau închiși în temniță, legați pentru Hristos, și le spunea cu îndrăzneală despre împărăția lui Dumnezeu.
Ea le-a urat de bine, rugându-i s-o pomenească înaintea Domnului când vor sta înaintea Lui, după sfârșitul nevoinței lor cei mucenicești. Văzând ostașii pe fecioară că vorbește cu cei legați pentru Hristos, au răpit-o ca și cum făcuse un mare rău și au adus-o la ighemonul Urban spre cercetare. Ighemonul, fiind plin de mânie și de sălbăticie cumplită de fiară, a muncit-o cu cumplite munci, strujindu-i până la oase coastele și sânii cu unghii de fier; dar ea, fiind cu fața luminoasă, pe toate le răbda cu curaj. Deci, a poruncit s-o înece în adâncul mării”.
Acestea le povestește Evsevie, care a fost martor ocular la toate muncile. În povestirea romanilor se mai adaugă: „Teodosia, această sfântă muceniță a lui Hristos, după înecarea sa în mare, a fost scoasă vie de îngeri din adânc la uscat și umbla purtând în mâini piatra care fusese legată de grumajii ei. Apoi, prinzând-o din nou și aducând-o la judecată, muncitorul a dat-o spre mâncarea fiarelor, dar n-a fost vătămată de ele. După aceea a poruncit s-o taie cu sabia. Și, când i-a tăiat capul, s-a văzut o porumbiță, zburând din gura ei, care strălucea mai mult decât aurul și s-a suit spre cer. Apoi, după ce a sosit noaptea, sfânta muceniță s-a arătat părinților săi în mijlocul sfintelor fecioare, îmbrăcată cu o haină mai albă decât zăpada, având o cruce de aur în mâini, purtând o cunună pe cap și zicând: “Iată cât de mare este slava și darul Hristosului meu de care ați vrut să mă lipsiți!”.
Părinții ei, văzând în dânsa dorința de nevoință mucenicească, o opreau de la acea faptă; dar sfânta, ascunzându-se de dânșii, a alergat la cei legați pentru Hristos, s-a prins spre muncire, precum s-a zis și s-a încununat de Domnul nostru Iisus Hristos, Cel ce i-a rânduit o astfel de nevoință.
Sinodul al II-lea Ecumenic – Primul Sinod de la Constantinopol (381d.Hr.)
Al doilea Sinod Ecumenic s-a ținut la Constantinopol în anul 381 d.Hr., fiind cunoscut și ca Primul Sinod de la Constantinopol.
Al doilea dintre cele șapte Sinoade Ecumenice a abordat următoarele probleme:
- a condamnat ereziile macedonianism și apolinarianism, născute din dezbaterile legate de arianism;
- a extins și adaptat Crezul de la Niceea, în special învățătura despre Sfântul Duh;
- a modificat prevederile Canonului VI al primului Sinod de la Niceea.
În ceea ce privește învățătura despre Sfântul Duh, Sinodul afirma despre Acesta că este Dumnezeu “precum Tatăl și Fiul: Care din Tatăl purcede, Cela ce împreună cu Tatăl și cu Fiul este închinat și mărit”.
Cam după anul 381, arianismul a încetat să mai fie o problemă presantă, cu excepția unor teritorii de la periferia Imperiului.
Aspectul controversat al acestui Sinod este dat de Canonul III, care plasa Constantinopolul ca al doilea scaun episcopal în cinstire între cele tradiționale. Constantinopolul era numit „Noua Romă”.
Atât pentru Roma, cât și Alexandria acest canon a fost privit cu suspiciune, ambele Biserici temându-se de un joc de putere din partea Constantinopolului.
Biserica Romei a ignorat acest canon întru totul până în anul 1215, după Marea Schismă; chiar și atunci au existat motive politice pentru faptul că Roma a „acordat” Constantinopolului al doilea loc în cinstire între scaunele ecumenice.
Alexandria, care ocupase locul al doilea după Roma – și cel dintâi dintre scaunele răsăritene – trecea, ca urmare a celui de-al treilea canon al Sinodului de la Constantinopol, pe locul al treilea între scaunele ecumenice – al doilea între cele răsăritene.
Biserica Alexandriei s-a implicat activ în această dispută aprinsă cu Constantinopolul; au existat manevre politice de ambele părți – manevre care au dus la îndepărtarea a doi episcopi ai Constantinopolului.
Odată cu apropierea celui de-al treilea Sinod Ecumenic, luau amploare și alte probleme.
Pomenirea
Pomenirea Sfinților Părinți de la al doilea Sinod Ecumenic se face la 22 mai și în cea de a noua Duminică după Pogorârea Sfântului Duh, în Duminica Sfinților Părinți de la primele șase Sinoade Ecumenice.
Biserica noastră pomeneşte astăzi 22 mai, pe Sfinţii Părinţi de la Sinodul al II-lea Ecumenic, întrunit la Constantinopol în anul 381.
150 de episcopi s-au aflat, de la începutul lunii mai şi până pe 9 iulie în capitala imperiului, la chemarea împăratului Teodosie cel Mare, pentru a restabili ordinea şi liniştea în Biserică. Tulburarea era provocată de o învăţătură ce nega dumnezeirea, egalitatea şi deofiinţimea Sfântului Duh cu Tatăl şi cu Fiul.
Prin strădania acestor Sfinţi Părinţi, Biserica a consolidat victoria Ortodoxiei, obţinută încă din anul 325, la Sinodul I Ecumenic de la Niceea. Ei au completat Crezul cu ultimele 5 articole.
Trecuse mai bine de jumătate de veac de când Sfântul Împărat Constantin cel Mare convocase Sinodul de la Niceea pentru a stabili adevărata învăţătură de credinţă. Disputele teologice, însă, continuau.
O serie de sinoade locale a trebuit să răspundă provocărilor vremii şi vocilor care reluau aşa-numitele „dispute trinitare“. Atât acest sinod, cât şi primul au condamnat mai degrabă învăţături greşite decât persoane.
Între episcopii participanţi s-a aflat şi cel de la Tomis, pe nume Terentius. Preşedinţia Sinodului a fost ţinută, după moartea episcopului Meletie al Antiohiei, la sfârşitul lunii mai, de Sfântul Grigorie de Nazianz, ca episcop al Constantinopolului.
După retragerea Sfântului Grigorie de Nazianz – probabil la 30 iunie – preşedinţia sinodului a revenit lui Nectarie, noul episcop de Constantinopol.
Lucrările sinodului s-au încheiat la 9 iulie 381, recunoscut ca Sinodul al II-lea Ecumenic datorită importantelor decizii dogmatice formulate şi recunoscute unanim de întreaga Biserică.
Sfântul Mucenic Vasilisc, originar din satul Humialon, din Eparhia Amasiei, a trăit în timpul împăratului Maximian (286-305) şi a fost nepotul Sfântului Mare Mucenic Teodor Tiron(1).
Aceştia doi au pătimit moarte martirică pentru Hristos, însă Vasilisc a rămas în temniţă, după care a fost eliberat.
Pentru că a început să predice Evanghelia lui Hristos, păgânii l-au prins din nou, la porunca guvernatorului Agripa.
Când era dus spre Comane, în satul Dacnon, ostaşii au poposit la o femeie, Traiani.
Pe Sfântul Vasilisc, aceştia l-au legat de un paltin uscat care, în chip minunat a înfrunzit.
Ajunşi în Comane, Sfântul a fost dus înaintea guvernatorului, dar a refuzat să aducă jertfă idolilor.
Pentru că s-a rugat, Dumnezeu a trimis foc din cer şi a ars templul şi statuia idolului Apolon.
Plin de mânie, guvernatorul Agripa a poruncit să-i fie tăiat capul Sfântului Mucenic Vasilisc.
Mucenicia Sfinţilor Eutropie, Cleonic şi Vasilisc (†308) – Frescă de la Mănăstirea Decani din Serbia (1350) – foto preluat de pe ziarullumina.ro
Imnografie
Troparul Sfântului Mucenic Vasilisc
Glas 4:
Mucenicul Tău, Doamne, Vasilisc, întru nevoinţa sa, cununa nestricăciunii a dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru; că având puterea Ta, pe chinuitori a învins; zdrobit-a şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lui, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.
Condacul Sfântului Mucenic Vasilisc
Glasul 8
Apărătoare Doamnă…
Întru răbdare tare şi ca un bărbat te-ai arătat şi întru minuni prea minunat, arătat purtând înainte numele lui Hristos, ai ruşinat pe chinuitor. Pentru aceasta te cinstim pe tine, Sfinte Vasilisc preacinstite, pururea strigând: Bucură-te frumuseţea cea luminoasă a mucenicilor.
Note:
1 - Teodor Tiron (în greacă: Θεόδωρος ο Τήρων; n. secolul al III-lea d.Hr., Amasya, Turcia – d. 17 februarie 306 d.Hr., Amasya, Turcia) este un sfânt mare mucenic creștin care a trăit pe vremea împăraților Maximian și Maximin. Era militar și a fost ucis în timpul persecuției lui Maximin (aprox. 303). Prăznuirea lui se face la 17 februarie (2 martie) la ortodocși și pe 9 noiembrie la catolici. În ortodoxie, în primă sâmbătă din Postul Mare se face pomenire de minunea colivei, pe care a făcut-o la 50 de ani după moartea sa.
2 – Aceşti sfinţi au trăit pe vremea împăraţilor Diocleţian şi Maximian, au fost rude şi împreună ostaşi cu Sfântul Teodor Tiron şi erau din Amasia Pontului, în Asia Mică. Eutropie şi Cleonic erau fraţi, iar Vasilisc era nepot al Sfântului Teodor. Fiind creştini, au fost prinşi împreună cu Sfântul Teodor şi întemniţaţi pentru o lungă perioadă de timp. Dregătorul Asclepiodot venind în Amasia, i-a chemat pe cei trei tineri înaintea sa, încercând să-i facă să se lepede de credinţa în Hristos. Zadarnice fiind încercările sale, i-a supus la grele chinuri. Şi fiind duşi în templul Artemidei, ca în faţa poporului să aducă jertfă idolului, acesta a căzut la pământ şi s-a sfărâmat, la rugăciunea lor către Dumnezeu. Deci, fiind învinuiţi de vrăjitorie, Eutropie şi Cleonic şi-au primit sfârşitul prin răstignire pe cruce, asemenea Mântuitorului. Vasilisc a fost aruncat în temniţă şi mai târziu, în ziua de 22 mai, i s-a tăiat capul cu sabia.
Sfântul Mucenic Vasilisc purta cu bărbăție greutatea lanțurilor de fier și răbda cu vitejie durerea picioarelor pătrunse cu piroanele ascuțite, care erau în încălțămintea de aramă; și se roșea calea cu sângele lui. Iar sfântul cânta, zicând: De s-ar aduna asupra mea tabără, nu se va înfricoșa inima mea Hristoase, Dumnezeul meu că Tu cu mine ești.
După uciderea Sfinților Mucenici Eutropie și Cleonic, cu care împreună a pătimit multe și Sfântul Vasilisc, el, rămânând viu, ședea în temniță. Iar după moartea ighemonului Asclipiodot, a venit în locul lui, în părțile Pontului, un alt ighemon cu numele Agripa, trimis de tiranii Maximian și Maxim, ca să prigonească și să ucidă pe cei ce credeau în Hristos. Și mai înainte de intrarea lui în cetatea Amasiei, Sfântul Vasilisc șezând acolo în temniță, se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi, zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, adu-ți aminte de mine și nu mă uita până în sfârșit, ci și chemarea mea spre mucenicie arătat s-o aduci întru desăvârșire, ca să nu fiu despărțit de acei sfinți bărbați care au fost prinși cu mine și au pătimit mai înainte de mine și s-au încununat”.
Deci, arătându-i-se lui Domnul la miezul nopții în vedenia visului, i-a zis: „Îmi aduc aminte de tine și nu te uit pe tine! Deja numele tău s-a scris de la început cu cei ce au fost prinși cu tine; deci, nu te mâhni ca un mai de pe urmă, pentru că pe mulți îi vei întrece și pomenirea ta o voi face slăvită în tot pământul. Iar acum du-te și dă sărutarea cea mai de pe urmă maicii tale, fraților și rudeniilor, și, când te vei întoarce, vei lua cununa mucenicească și îndată te vei odihni în Comani. Dar să nu te temi de muncile ce ai să le pătimești, că Eu sunt cu tine și nu te vor vătăma supărările cele omenești”.
Și deșteptându-se Sfântul Vasilisc, s-a umplut de bucurie și, pe când se ruga, a văzut ușile temniței deschise. Iar începând a se face ziuă, a rugat pe ostașii care îl păzeau și pe păzitorul cel mai mare al temniței, zicând: „Dați-mi voie pentru patru zile să mă duc să văd pe maica și pe frații mei, cei ce petrec în satul Cumialii; iar după aceea întorcându-mă, voi alerga la adevăratul meu Tată, Iisus Hristos”. Dar ostașii și păzitorul temniței i-au răspuns: „Viu este Domnul Dumnezeul tău, Căruia tu neîncetat îi slujești, că de nu ne-am teme de ighemon, pe care îl așteptăm să vină îndată, apoi te-am elibera cu totul”. Grăit-a sfântul: „Nu voiesc să fiu liber cu totul ci, precum am zis, să mă duc numai să mă închin maicii mele, fraților și rudeniilor, fiindcă Domnul meu mi-a poruncit să fac aceasta”.
Ostașii ziseră: „Ne temem ca nu cumva, după eliberarea ta, ighemonul să te ceară degrabă de la noi, fiindcă am auzit astăzi că are să vină ighemonul în cetate și toți cei legați sunt scriși în cartea pentru judecată”. Iar Sfântul Vasilisc a zis: „Voia Dumnezeului meu este să mă duc în satul meu; deci, dacă aveți plăcere, apoi să meargă unii dintre voi cu mine, și iarăși ne vom întoarce împreună”. Atunci ostașii s-au învoit la voia Domnului și, sculându-se unii dintre ei, s-au dus cu dânsul în satul lui și l-au întâmpinat pe el cu multă bucurie frații lui, căci avea trei frați, și maica sa, și i-au ospătat și cinstit pe ostași în casa lor.
Iar a doua zi, chemând pe toate rudeniile lui, a grăit multe către dânșii din cele pentru folosul sufletului și din învățătura creștinească, zicând că ni se cade nouă a intra în împărăția lui Hristos cu multe supărări. Deci, mângâindu-i pe ei și dându-le sărutarea cea mai de pe urmă, le-a zis: „Iubiților frați, părinților și fiilor întru Hristos, petreceți în credința Domnului nostru Iisus Hristos și să nu vă depărtați nicidecum de El; pentru că nimic nu este lumea aceasta și cele din ea. Toate acestea sunt ca o umbră ce trece, iar Domnul petrece în veci. Deci, mă rog vouă, rugați-vă pentru mine Stăpânului nostru, Dumnezeul tuturor, să-mi dea putere ca să-mi săvârșesc nevoința pătimirii, precum a dat Sfinților Teodor Tiron, Eutropie și Cleonic, care au fost prinși cu mine. Mântuiți-vă, preaiubiți părinți, maicilor, fraților, surorilor și fiilor, că mă duc acum de la voi și nu mă veți mai vedea în viața aceasta vremelnică”. Acestea zicând sfântul, s-a făcut plângere și tânguire mare și au zis către dânsul: „După ce îți vei săvârși bine alergarea ta, roagă-te Domnului pentru noi și pentru tot neamul creștinesc, ca să înceteze prigoana asupra credinței celei sobornicești și ca să se piardă slujirea la idoli, iar darul lui Hristos să strălucească peste tot pământul”. După acestea, Sfântul Vasilisc se pregătea să se întoarcă cu ostașii la temniță, în legăturile sale.
În acea vreme ighemonul Agripa a ajuns în cetatea Amasiei, și, chemând pe cei mai dintâi cetățeni, a intrat cu dânșii în capiștea idolească, care se numea Petason, și în alta numită Serapion, aducând jertfă necuraților lui zei. Iar a doua zi, șezând la judecată, cerceta pe cei ce erau în legături; astfel a chemat mai întâi pe Vasilisc, fiindcă auzise de dânsul și voia să-l pună pe el mai întâi înaintea judecății sale. Și ducându-se în temniță unul din cei mai mari ai cetății, ca să aducă pe Vasilisc la ighemon, nu l-a găsit în legături. Deci, a prins pe păzitorul temniței și, legându-l, l-a dus la divan. Iar ighemonul, schingiuindu-l, îl întreba: „Cum ai dezlegat pe vrăjmașul zeilor noștri, nesocotind poruncile împărătești?”. Iar păzitorul a răspuns: „Sunt două zile astăzi, de când Vasilisc s-a dus cu ostașii în satul lui”. Și umplându-se ighemonul de mânie, a zis: „Capul tău îl voi tăia cu sabia, de nu vei pune înaintea mea pe hulitorul și ocărâtorul zeilor”. Zis-a păzitorul temniței: „într-a patra zi îl voi aduce înaintea ta”.
Și îndată a trimis ighemonul cu străjerul acela, pe un magistrat al său, om cu obicei sălbatic și cumplit, împreună cu mulți ostași, și a zis aceluia: „Acum te voi cunoaște pe tine că ești bărbat râvnitor către zei, de vei prinde pe acel hulitor și batjocoritor și-l vei aduce legat la mine în Cumani, că acolo mă duc”. Deci magistratul, plecând de la ighemon, a gătit niște încălțăminte de aramă, care avea înăuntru piroane lungi de fier ascuțite și, luând pe păzitorul temniței și pe ostași, s-a dus în satul lui Vasilisc, ducând pe un asin lanțuri grele de fier. Și m-am dus și eu – zice scriitorul acestor fapte, Sfântul Evsignie – urmându-le lor, că voiam să văd pătimirea și sfârșitul Sfântului Vasilisc.
Deci ajungând ei la satul acela, au prins pe mucenic tocmai când ieșea din casă și se îndrepta spre cetatea Amasiei, la legăturile lui. Deci, l-au legat pe el cu două lanțuri, un lanț de fier i-au pus pe grumaz și l-au încălțat cu încălțămintele cele de aramă, care aveau piroane. Și acele piroane au străbătut picioarele sfântului până la oase și îi curgea sânge din răni, iar ostașii bătând tare pe mucenicul lui Hristos, îl duceau spre cetatea Cumani. Și îl petreceau plângând maica sa, frații și rudeniile lui; iar maica sa zicea către el: „Fiul meu preadulce, Hristos, pe Care L-ai iubit, Acela să-ți fie ție de ajutor în această nevoință mucenicească; viața ta aici nu ți-a fost lungă, dar va fi veșnică în veacul cel viitor; acum suferi munci amare, dar vei câștiga slăvită cunună de la Hristos Dumnezeu. Oamenii cei răi te muncesc pe pământ, dar îngerii păcii te vor primi în Cer. Ca pe un tâlhar te judecă acum pe tine, dar tâlharul care s-a răstignit cu Hristos te va primi în Rai; împărații cei stricăcioși și muritori te ucid prin muncile lor, dar Dumnezeul Cel veșnic te va învia și te va număra cu oștile îngerești. Fiul meu cel dulce, în calea aceasta a Domnului în care alergi, adu-ți aminte și de noi!”.
Acestea zicându-le maica lui, s-a întors acasă, rugându-se Domnului pentru fiul său, ca să-l întărească în munci. Iar sfântul, uitându-se înapoi, a văzut că veneau după dânsul cei trei frați ai săi, rudeniile și mulți din popor, plângând și tânguindu-se; iar el îi ruga să se întoarcă la locurile lor, zicând: „Nu plângeți pentru mine ci, mai ales, rugați-vă Domnului, ca să-mi dea putere să biruiesc ispita diavolului și să rușinez pe slujitorii lui”. Și i-a sărutat pe fiecare și i-a îndemnat să se întoarcă, zicându-le: „Iarăși ne vom vedea unul cu altul în ziua învierii și în viața cea veșnică”. Dar ei nu voiau să se întoarcă ci, plângând, urmau sfântului. Atunci Sfântul Vasilisc le-a zis din nou: „Ce faceți? Nu mai plângeți pentru mine și nu-mi mai tulburați inima mea! O, de s-ar fi dat mie ca să mor de multe ori pentru Domnul nostru Iisus Hristos! Rogu-vă pe voi, întoarceți-vă și vă rugați lui Dumnezeu pentru mine”. Și nevrând ei să se întoarcă, le-a zis magistratul: „Așa mă jur pe sănătatea împăraților mei, că de nu vă veți întoarce, pe toți vă leg și vă duc la ighemon”. Dar nici așa n-au voit să înțeleagă. Deci a început magistratul cu ostașii a-i bate și abia a putut să-i izgonească înapoi.
Și dus fiind sfântul, purta cu bărbăție greutatea lanțurilor de fier și răbda cu vitejie durerea picioarelor pătrunse cu piroanele ascuțite, care erau în încălțămintea de aramă; și se roșea calea cu sângele lui. Iar sfântul cânta, zicând: De s-ar aduna asupra mea tabără, nu se va înfricoșa inima mea Hristoase, Dumnezeul meu că Tu cu mine ești. Și multe alte grăia către Domnul în cântare și în rugăciune. Iar magistratul și cei împreună cu el, văzând pe mucenic umblând bine, se mirau, nepricepând că Domnul era cu el și îi ușura durerile. Și ajungând în satul care se numea Dacozaria, magistratul și ostașii au voit să se odihnească, fiindcă era zăduf și ceasul la amiazăzi.
Iar stăpâna acelui sat, văduva cu numele Troiana, văzând că a venit magistratul cu ostașii, i-a rugat să intre în casa ei să mănânce pâine; iar ei erau patruzeci de bărbați. Și intrând, ei s-au așezat la masă să mănânce și să bea, veselindu-se, iar pe Sfântul Mucenic Vasilisc, având mâinile legate înapoi, l-au legat de un stejar uscat care era înaintea porților. Și s-au adunat la dânsul mulțime de popor, bărbați, femei și copii și, văzând pe sfântul legat cu lanțuri grele și ținut în zăduf cu sângele curgând din picioare, se umileau și le era milă de el. Iar el se ruga lui Dumnezeu, zicând: „Doamne, cercetează-mă pe mine, precum ai cercetat pe Iosif în temniță, pe Ieremia în noroi, pe Daniil în groapa leilor și pe cei trei tineri în cuptorul haldeilor. Și precum ai arătat bunătatea Ta Susanei, cea năpăstuită de bătrânii cei mincinoși, și ai scos pe Petru din temniță și pe Tecla ai apărat-o în priveliște; tot așa și spre mine, nevrednicul și smeritul robul Tău, întinde mila Ta și arată minunile Tale, pentru slava Preasfântului Tău nume”.
Pe când sfântul se ruga astfel, deodată s-a cutremurat pământul și un glas de sus s-a auzit: „Nu te teme, că sunt cu tine!”. Și îndată încălțămintea de aramă din picioarele lui s-a topit ca ceara de fața focului, lanțurile au căzut de pe dânsul și stejarul cel uscat a înverzit, odrăslind ramuri cu multe frunze și făcând umbră mare deasupra sfântului. Iar unde stăteau picioarele sfântului și se roșise pământul de sângele lui, acolo a izvorât un izvor de apă. Sfântul Vasilisc, văzând acestea, a început a mulțumi lui Dumnezeu, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, Cuvântule cel mai înainte de veci și Fiul Tatălui celui neajuns și nespus, Cel ce ai binevoit a Te pogorî pe pământ și a Te face om, ca să ne răscumperi de la vechiul muncitor diavolul și să ne izbăvești de toate lucrurile lui cele rele; Cel ce ne-ai înălțat pe noi, iar pe acela l-ai smerit, l-ai călcat și l-ai osândit în adânc, iar pe noi ne-ai înviat, cu ce buze Te voi preamări pe Tine, cu ce limbă mă voi mărturisi Ție și cu ce glas voi cânta, vestind măririle Tale, care le-ai arătat acum spre mine, robul Tău, precum ai arătat și spre Sfinții Tăi Eutropie și Cleonic, când eram bătuți înaintea ighemonului Asclipiodot? Și acum, Doamne, cine sunt eu, nevrednicul, că ai atâta milă de mine încât pământul, văzându-Te pe Tine, s-a cutremurat?”.
Iar magistratul și ostașii, făcându-se cutremurul, au fugit din casa aceea de frică, și, văzând minunile cele ce se făcuseră, nu pricepeau ce se întâmplase; unii ziceau că este nălucire, alții socoteau că este vrajă, iar poporul ce stătea împrejurul lui, se minuna cu spaimă și preamărea puterea lui Hristos Dumnezeu. Și mulți au crezut în Hristos și ziceau: „Iată, acesta este omul lui Dumnezeu, trimis de Dumnezeu aici ca să sfințească locul nostru!”. Deci au dus la dânsul pe un slăbănog, zăcând pe pat, de care, atingându-se mucenicul lui Hristos, îndată s-a făcut sănătos și, luându-și patul său, s-a dus la casa sa, slăvind pe Dumnezeu. Și au adus la sfântul și leproși, iar sfântul și pe aceia i-a tămăduit prin atingere. De asemenea și pe unul ce avea osteneala apei și pe cei bolnavi de friguri și de alte boli și pe cei ce pătimeau de duhuri necurate i-a tămăduit prin cuvânt. Deci toți slăvind pe adevăratul Dumnezeu, au crezut în El. Și s-a făcut mare bucurie poporului din acel sat, și au crezut în Hristos stăpâna satului Troiana, cu fiul său, Troian, și au cerut Sfântul Botez.
Iar eu, păcătosul Evsignie, văzând cele ce se făceau, mă bucuram foarte mult întru Domnul. În aceeași zi, spre seară, o cireadă de boi și alte dobitoace venind în sat de la pășune pe drumul acela lângă care stătea sfântul mucenic, proslăvind măririle lui Dumnezeu și ajungând în dreptul mucenicului lui Hristos, Vasilisc, au căzut înaintea lui în genunchi și s-au plecat dreptului aceluia, lăudând pe Dumnezeu cu ale lor glasuri. Atunci magistratul și ostașii s-au căit de răutățile ce le făcuseră sfântului, pentru că i-a cuprins și pe dânșii spaima, văzând minunile cele preaslăvite.
Iar a doua zi, magistratul sculându-se, a zis către mucenic cu cuvinte blânde: „De voiești, Domnule Vasilisc, să mergem în cale, ca nu cumva să ne primejduim pentru tine de la ighemon”. Sfântul a zis: „Să mergem, pentru că voiesc să mor pentru Domnul meu!”. Și ieșind ei din sat, tot poporul împreună cu Troiana, stăpâna satului, au petrecut pe sfânt, iar mucenicul lui Hristos i-a rugat să se întoarcă la casele lor. Deci unii s-au întors, iar alții au venit după el. Și când au ajuns la un pod mare ce era peste râul Ireos, s-a cutremurat podul de venirea lui Hristos, căci Hristos, Domnul nostru, mergea nevăzut cu robul Său, precum chiar Sfântul Mucenic Vasilisc mi-a spus mai pe urmă mie, nevrednicului Evsignie. Deci, cutremurându-se podul, sfântul a stat și, înălțând laudă lui Dumnezeu, a rugat pe popor să se întoarcă înapoi, dar abia i-a înduplecat de s-au întors. Și mergând sfântul, își pleca genunchii pe la toate locurile cele mai înalte și alese și se ruga lui Dumnezeu, zicând:în tot locul stăpânirii lui, binecuvintează suflete al meu pe Domnul.
Și ajungând la un sat care se numea Saon, ostașii cu magistratul au șezut să mănânce, îndemnând și pe sfânt să mănânce și el pâine. Dar el nu voia, zicând:Domnul mă paște și nimic nu-mi va lipsi; pentru că mă hrănește pe mine Stăpânul meu, Iisus Hristos”. Iar ei iarăși i-au zis: „Mănâncă, omule, ca să nu mori de foame, pentru că noi vom fi în primejdie pentru tine, dacă nu te vom duce pe tine viu la ighemon; că iată, este a treia zi de când n-ai gustat nimic”. Dar sfântul le-a răspuns: „Eu sunt sătul de hrana cea nemuritoare și nu voiesc să o primesc pe cea muritoare; pe voi vă hrănește pâinea cea pământească, iar pe mine, Cuvântul lui Dumnezeu cel ceresc; pe voi vă veselește vinul, iar pe mine, darul Sfântului Duh; pe voi vă satură carnea, iar pe mine mă satură postul; pe voi vă întărește puterea cea trupească, iar pe mine, Crucea lui Hristos; pe voi vă îmbogățește aurul, iar pe mine, dragostea lui Iisus Hristos; pe voi vă împodobesc hainele, iar pe mine, fapta cea bună; voi vă veseliți în râs, iar eu mă mângâi cu duhul întru rugăciune; voi iubiți pe împăratul vostru cel vremelnic, muritor și stricăcios și doriți să-l înveseliți, și păziți legea lui, iar eu iubesc pe Dumnezeul cel ceresc, împăratul meu, legile Lui le sărut și voiesc să mă satur de vederea feței Lui! Voi așteptați cinste pe pământ, iar eu la cer; voi căutați slava de la oameni, iar eu nădăjduiesc să câștig slava întru învierea drepților la înfricoșata Judecată, unde va zice Stăpânul meu:Veniți, binecuvântații Părintelui meu, de moșteniți împărăția cea gătită vouă de la întemeierea lumii!
Acestea zicând sfântul, magistratul a poruncit să pună șaua pe dobitoace, iar mucenicului i-a poruncit să încalece pe un asin, zicându-i: „De trei zile mergi flămând; încalecă măcar pe un dobitoc, ca să nu slăbești cu totul”. Dar sfântul n-a voit să încalece, ci a zis: „Domnul meu Iisus Hristos mă întărește pe mine și toată odihna și înlesnirea mi-o dă mie Duhul Sfânt”. Astfel au plecat pe drum, iar seara, ajungând la un sat, ostașii au stat ca să se odihnească și, cinând ei, magistratul a rugat pe fericitul Vasilisc să guste ceva, dar el n-a voit și a petrecut toată noaptea cântând și rugându-se lui Dumnezeu; iar sfinții îngeri cântau împreună cu plăcutul lui Hristos. Și făcându-se ziuă, au plecat la drum și au ajuns în cetatea Cumani în ceasul al patrulea din zi. Și apropiindu-se de cetate, au auzit de la mulți – zice scriitorul – cum ighemonul muncește pe cei ce nu voiesc să se închine idolilor.
Iar Domnul, arătându-se Sfântului Vasilisc, i-a zis: „îndrăznește, nu te teme de îngrozirile celor fără de lege, că Eu sunt cu tine”. Și intrând ostașii în cetate, au întrebat unde este ighemonul și au aflat că este în capiștea lui Apolon, unde aduce jertfă idolilor împreună cu poporul.
Deci, ducându-se magistratul la dânsul, i-a spus că au adus pe Vasilisc. Atunci ighemonul s-a bucurat foarte mult; iar cel ce a adus pe sfânt a spus ighemonului de minunile ce le făcuse pe drum, dar el nu credea, ci zicea: „Acelea sunt vrăji creștinești”. Deci a poruncit ca pe Sfântul Vasilisc să-l aducă la dânsul în capiștea lui Apolon, vrând să-l silească a jertfi zeilor. Și alergând ostașii ighemonului, au început a bate pe mucenic peste grumaji, zicându-i: „Intră în capiște la ighemon și închină-te zeilor, de voiești să fii viu”. Iar magistratul și ostașii ce veniseră pe drum cu dânsul, au început a spune ostașilor ighemonului minunile ce le făcuse și pe care singuri le văzuseră, zicând: „Cu adevărat am văzut semne minunate și puteri ale lui Dumnezeu, nu ca nălucire, nici cu vrăji, ci făcându-se în fața tuturor!”. Și, întorcându-se către sfânt, i-au zis: „Iartă-ne pe noi, domnule Vasilisc, de relele cele ce ți-am făcut în neștiința noastră și te roagă Dumnezeului tău pentru noi!”.
Grăind ei acestea, au venit și alți ostași de la ighemon și, luându-l pe mucenic, l-au dus în capiște. Iar Sfântul Vasilisc a intrat acolo, veselindu-se întru Domnul Dumnezeul său și având fața luminoasă. Și văzându-l ighemonul, i-a zis: „Tu ești Vasilisc?”. El a răspuns: „Eu sunt”. Zis-a ighemonul: „Deci ce zici, oare vei jertfi zeilor?”. Răspuns-a sfântul: „Cine ți-a spus ție că eu nu aduc jertfe lui Dumnezeu? Eu în tot ceasul săvârșesc jertfă de laudă Dumnezeului meu!”. Ighemonul, neînțelegând acel cuvânt, s-a bucurat și a zis: „Zeii se vor bucura de aceasta; deci jertfește, iubitule, oricărui zeu voiești, din toți zeii noștri”. Iar Sfântul Vasilisc apropiindu-se de un idol, a întrebat pe cei ce erau de față: „Cum se numește acest zeu al vostru?”. Zis-au lui: „Apolon”. Răspuns-a sfântul: „Bine ați zis că Apolon se numește, pentru că Apolon se tâlcuiește „pierzător”; și cu adevărat trage la pierzare pe toți cei ce cred în el și i se închină lui ca unui Dumnezeu, pe când el nu este Dumnezeu”. Zis-a ighemonul către sfânt: „Dar cum este numele Dumnezeului căruia tu voiești să-i aduci jertfă?”. Zis-a sfântul: „Dumnezeul meu este negrăit, neajuns, nevăzut și neștiut” .
Ighemonul a zis: „Ce, nu are nume Dumnezeul tău?”. Grăit-a sfântul: „Numele Dumnezeului meu este scris în sfintele cărți și, de voiești să asculți, îți voi spune”. Zis-a ighemonul: „Spune, nu te teme”. Grăit-a mucenicul: „Dumnezeul meu se numește Tatăl Atotțiitorul, Domnul Savaot, împărat al tuturor, Mântuitor, Milostiv, Milosârd și îndelung răbdător. Aceluia îi jertfesc eu jertfă de laudă”.
Atunci ighemonul a zis: „Adu-i jertfă oricărui Dumnezeu voiești, numai adu-i; deoarece nu te-am chemat ca să filosofezi, ci ca să jertfești”. Atunci sfântul a zis către ighemon: „Ia aminte la jertfa mea”. Și ridicându-și mâinile spre cer, a început a se ruga, zicând: „Dumnezeule cel veșnic, Făcătorule al cerului și al pământului, Cel ce asculți pe toți cei ce-Ți slujesc Ție cu adevărat; ascultă-mă și pe mine acum, robul Tău, și sfărâmă în ceasul acesta pe acest idol surd, orb și mut, ca să vadă păgânii cei necurați ce fel de dumnezei cinstesc, să se rușineze și să cunoască toți că Tu Unul Dumnezeu ești cel Atotputernic”. Astfel rugându-se sfântul, îndată s-a cutremurat pământul și capiștea, încât idolul, căzând jos la pământ, s-a sfărâmat în mii de bucăți. Iar ighemonul și poporul cel ce era la capiște, văzând acestea, au fugit afară de frică, rămânând înăuntru numai Sfântul Vasilisc singur, cântând și zicând: „Să învie Dumnezeu și să se risipească vrăjmașii Lui. Să fugă de la fața Lui cei ce-L urăsc pe El. Să se stingă precum se stinge fumul, cum se topește ceara de fața focului, așa să piară toți închinătorii la idoli de la fața adevăratului nostru Dumnezeu”.
Iar după un ceas, ighemonul a poruncit să-l scoată pe sfânt din capiște și, scrâșnind din dinți, i-a zis: „Vrăjmaș al zeilor noștri, pentru ce ai făgăduit una și ai făcut alta? Te-ai făgăduit să aduci jertfă lui Dumnezeu; iar cu vrăjile tale ai făcut de a căzut și s-a sfărâmat Apolon, zeul nostru”. Grăit-a sfântul: „Cel ce a sfărâmat zeul vostru, Acela va arde și capiștea lui”. Pe când sfântul zicea acestea, deodată a căzut foc din cer peste capiștea lui Apolon și a ars-o până în temelie. Iar ighemonul și tot poporul, tremurând de frică, au fugit departe. Apoi, chemând ighemonul pe sfânt, i-a zis: „O, cât de mari sunt farmecele tale, pe zeu l-ai sfărâmat și ai ars capiștea lui”. Zis-a sfântul: „Dacă dumnezeul tău este Dumnezeu adevărat, precum zici, să se răzbune asupra mea pentru sine”. Ighemonul a zis: „Zeii noștri sunt buni și nu fac nici un rău potrivnicilor lor”. Grăit-a sfântul: „O, ce orbire omenească, cum pot dracii să fie buni sau ce bine pot să facă ei, fiind răi? Deoarece și pe voi, iubiții lor închinători, vă vor afunda în iad cu dânșii”. Ighemonul a zis: „Vrăjitor ticălos, jertfește zeilor, ca să nu te dau la moarte amară”. Răspuns-a sfântul către ighemon: „Fiară de dumbravă, câine lingător de sânge, desfrânatule Agripa, chip al dracilor, asemănare a diavolului și muncitorule fără de lege; pentru ce mă ții pe mine mai mult? Pentru că mă sârguiesc, ca să-mi săvârșesc alergarea mea!”. Ighemonul, mâniindu-se foarte tare, a poruncit ca să-l taie pe mucenic eu sabia.
Deci ostașii luându-l, l-au dus afară din cetate ca să-l taie la locul ce se numea Dioscorie, venind în urma sfântului popor mult. Iar ighemonul a poruncit ca, după tăiere, să-i arunce trupul în râu. Și pe când i se tăia capul mucenicului lui Hristos – zice Sfântul Evsignie am văzut noi, cărora ne era dat a vedea, o taină ca aceasta: o mulțime de sfinți îngeri au venit și, luând sufletul sfântului, l-au înălțat spre cer. Iar Domnul nostru Iisus Hristos S-a văzut stând la cer și zicând: „Vino, sluga Mea cea bună și credincioasă, intră în cereasca împărăție, în ceata drepților, unde sunt robii Mei, care au fost prinși cu tine și au fost munciți pentru Mine”. Iar noi, cei ce am văzut și am auzit toate acestea, am căzut cu fața la pământ și ne-am închinat Domnului, mulțumindu-I că ne-a învrednicit de o vedenie ca aceea.
Apoi călăul Prisc, luând trupul mucenicului, îl trăgea spre râu. Deci, apropiindu-ne de el, l-am rugat să stea puțin, până ce se va risipi poporul, și i-am dat în taină treizeci de galbeni; iar el ne-a lăsat nouă trupul mucenicului și capul, zicând: „Păziți-vă, să nu știe cineva și să spună ighemonului, că va fi primejdie și mie și vouă”. Iar noi luând trupul mucenicului, l-am ascuns și l-am dus noaptea pe un câmp arat și l-am îngropat acolo, semănând pe dânsul niște semințe, care au răsărit chiar în acea noapte și într-o zi au crescut, iar în altă zi au înflorit și au adus rod. Iar când săpam mormântul mucenicului, au însetat oarecare bărbați dintre noi și am chemat pe Domnul, cu rugăciunile Sfântului Vasilisc, și îndată, aproape de mormânt, a izvorât un izvor de apă vie, din care bând, am preamărit pe Dumnezeu. Izvorul acela este și acum, iar bolnavii care beau din apa aceea se tămăduiesc de neputințele lor.
După aceasta a năpădit un duh necurat asupra ighemonului Agripa, încât căuta trupul mucenicului, zicând: „De m-aș atinge de trupul lui Vasilisc, m-aș izbăvi de primejdia aceasta”. Nimeni însă nu îndrăznea să-i spună că mucenicul este îngropat în pământ. Dar oarecare i-a zis: „Ai poruncit ca trupul să se arunce în râu și cum îl cauți acum?”. Și ducându-se Agripa la locul unde a fost tăiat mucenicul lui Hristos, a găsit puțin sânge de al lui și, adunându-l cu mâinile sale țărâna pământului, l-a legat în brâul său și și-a încins trupul și îndată s-a eliberat de duhul cel necurat. Și a crezut și el în Domnul nostru Iisus Hristos. Iar după o vreme, un cetățean din Comani cu numele Marin, bărbat dreptcredincios, a zidit o biserică în numele Sfântului Mucenic Vasilisc și, scoțând sfintele lui moaște din pământ, le-a adus în ea. Și se fac prin minune multe tămăduiri la toate bolile de la moaștele sfântului, cu rugăciunile lui și cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, se cuvine cinstea și slava, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Sfântul Sființit Mucenic Patrichie, episcopul Prusei
articol de: Pr. Ştefan Sfarghie – preluat de pe ziarullumina.ro
Sfântul Patrichie a trăit în secolul al 4-lea după Hristos şi a ajuns episcop în Prusa, oraş cu izvoare de ape fierbinţi pe malul dinspre Asia al Mării Negre, din ţinutul Bitiniei, unde mulţime de bolnavi veneau să se tămăduiască.
Acolo, romanii, în timpul lui Iulian Apostatul (361-363), au aşezat o capişte şi o statuie a lui Esculap, în semn de mulţumire adusă zeului păgân, cinstit de ei ca mare vindecător de boli.
În acea vreme, s-a întâmplat ca însuşi dregătorul împărătesc al Bitiniei, Iuliu, să se vindece la acele ape.
El nu s-a mulţumit numai cu jertfa de închinare către Esculap, ci, pentru a aduce mulţumire zeului păgân, i-a silit pe toţi locuitorii să-i aducă cinstire.
Deci, fiind adus şi Episcopul Patrichie, i s-a poruncit să aducă jertfe idolului.
Dar Patrichie, răspunzând cu îndrăzneală dregătorului, i-a arătat cât de deşartă este credinţa lui în puterea unui zeu fără de viaţă şi i-a tâlcuit atunci adevăratele motive ale tămăduirilor ce se săvârşeau la acele ape.
Sfântul Patrichie L-a mărturisit cu mult curaj pe Hristos, arătând dregătorului că nu Esculap l-a vindecat, ci Dumnezeul Cel viu al creştinilor, care a zidit acele ape spre binele oamenilor.
Dregătorul, spumegând de furie, a poruncit ca Patrichie să fie aruncat în clocotul apelor, dar episcopul a ieşit de acolo nevătămat.
Drept aceea, a dat poruncă să li se taie capul atât lui Patrichie, cât şi celor trei preoţi aflaţi împreună cu el.
Şi astfel, într-o zi de 19 mai, Patrichie, Acachie, Menandru şi Polien au primit cununile de biruinţă de la Hristos Domnul nostru.
Imnografie
Troparul Sfântului Sfinţit Mucenic Patrichie şi a celor dimpreună cu dânsul
Glasul 4
Mucenicii Tăi, Doamne, întru nevoinţele lor, cununile nesctricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru. Că având tăria Ta, pe chinuitori au învins; zdrobit-au şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.
Condacul Sfântului Sfinţit Mucenic Patrichie şi a celor dimpreună cu dânsul
Glasul 4
Ca nişte pârgă a firii…
Ca o sfinţită vistierie a lui lisus, Patrichie, Biserica primind trupul tău, bucurându-se strigă ţie: prin tine toată lumea în pace adâncă se ţine, şi se acoperă de tot eresul nevătămată ca o nebiruită.
Scene din viața Sfântului Mucenic Patrichie, episcopul Prusei – Icoană sec. XVI, Rusia, Vezi Album „Le icone della grande Novgorod”, Biblioteca Ecumenică „Dumitru Stăniloae”, Iași – foto preluat de pe basilica.ro
Scaunul Sfântului Episcop Patrichie a fost cetatea Prusei din Țara Bitiniei. Acolo a propovăduit credința în Hristos, certând rătăcirea elinească și întorcând pe mulți de la închinarea idolilor la Hristos Dumnezeu. De aceea a fost prins de păgâni împreună cu trei preoți – Acachie, Menandru și Polien – și au fost aduși spre cercetare la Iulie, ighemonul Bitiniei, slujitorul cel mai osârdnic al dracilor. Iar acela mergând la apele cele calde, a poruncit să lege cu lanțuri de fier pe episcopul creștin și pe preoții lui și să-i ducă după sine. Și ajungând la apele cele calde și scăldându-se pentru sănătate, a adus jertfe spurcatului zeu Asclipie și urâtei zeițe Sotirei. Apoi șezând la judecată și punând de față pe arhiereul Patrichie cu preoții săi, a zis către ei: „O, nebunule, cel ce te-ai alipit la basmele cele deșarte și chemi pe Hristos, vezi cât este de mare puterea zeilor noștri? Vezi ce fel de lucrare de tămăduire au dat apelor acestora calde spre sănătatea noastră? Dar mai întâi să cunoști ce fel este puterea și ce fel este darul tatălui nostru, Asclipie, căruia și tu să-i cazi înainte cu smerenie, cu rugăminte și cu jertfe, de voiești să scapi din legături și munci și să petreci cu pace în patria ta”.
Iar Sfântul Patrichie a răspuns: „O, cât de multe răutăți ai spus în puține cuvinte, ighemoane”. Atunci ighemonul a zis cu mânie: „Ticălosule, ce fel de răutăți grăiesc eu, de care mă cerți pe mine? Ești dator a mărturisi că sunt adevărate, fără de înșelăciune și vicleșug, toate lucrurile care se văd cu ochii. Oare nu vezi cu ochii tăi tămăduirile ce se fac din aceste ape calde, cu puterea zeilor noștri atotputernici?”. Grăit-a Sfântul Patrichie: „Luminate ighemoane, pentru începătura, curgerea și puterea de căldură a acestor ape, dacă dorești să știi adevărul, eu îți voi spune, dacă voiești să mă asculți cu blândefe”.
Zis-a ighemonul: „Deși nu aștept de la tine altceva, decât numai basme împodobite cu cuvinte, însă grăiește, ca să aud ce ai să spui”. Grăit-a sfântul: „Nu am să-ți spun basme, ci adevărul”. Zis-a ighemonul: „Deci, care este începutul acestor ape calde, dacă nu vei zice că este puterea zeilor noștri?”. Iar sfântul a grăit: „Sunt creștin și tot cel ce mărturisește această sfințenie a creștinătății și se închină adevăratului Dumnezeu al tuturor, are mintea plină de înțelegerea dumnezeieștilor taine; deci și eu, măcar că sunt om păcătos, însă mărturisindu-mă a fi rob al lui Hristos, știu a arăta adevărul acestei ape”. Zis-a ighemonul: „Dar cine va fi atât de îndrăzneț și nesocotit, ca să creadă că este mai înțelept decât filosofii?”.
Grăit-a sfântul: „Înțelepciunea acestei lumi este nebunie la Dumnezeu, pentru că este scris:Cel ce prinde pe cei înțelepți întru viclenia lor. Iar Domnul nostru Iisus Hristos, mulțumind Tatălui Său, zice:Te slăvesc pe Tine, Părinte, Doamne al cerului și al pământului, că ai ascuns acestea de cei înțelepți și pricepuți și le-ai descoperit pruncilor. Și iarăși Apostolul zice:N-au cunoscut adevărul că, dacă l-ar fi cunoscut, n-ar fi răstignit pe Domnul slavei”. Zis-a ighemonul către el: „Mari lucruri grăiești, dar neînțelese; spune-mi însă cu a cui putere și rânduială curg aceste ape calde și fierb cu atâta căldură? Eu, cu adevărat, o socotesc aceasta semn al purtării de grijă a zeilor noștri, care au voit cu un chip ca acesta, să ajute sănătății omenești”. La acestea răspunzând Patrichie, arhiereul lui Hristos, a zis către ighemon: „Mai înainte de a începe a grăi, poruncește, ighemoane, să se ridice îngrădirea aceasta, ca toți să poată asculta cuvintele mele”. Și poruncind ighemonul, s-a luat acea îngrădire și a umplut poporul locul acela împrejur.
Deci sfântul a început a grăi așa cu mare glas: „Focul și apa le-a făcut din nimic același Făcător, Care a făcut neamul omenesc prin Fiul Său cel unul născut, Atotputernicul și veșnicul Dumnezeu. Deci, din foc cu Cuvântul a făcut lumina, soarele și pe ceilalți luminători și i-a rânduit astfel: pe unul să strălucească noaptea, iar pe altul să lumineze ziua; pentru că până acolo a întins puterea Lui cea atotputernică întru zidirea a toată făptura, până unde Voirea Lui a voit. Din ape a alcătuit tăria cerului și pe aceleași ape a întemeiat pământul; iar cu purtarea Sa de grijă cea mai înainte știutoare, le-a rânduit pe toate acestea în cer și pe pământ, fără de care nu era cu putință să viețuiască omul, pe care îndată avea să-l zidească.
Și știind mai înainte că oamenii cei zidiți de El Îl vor mânia pe Atotputernicul Dumnezeu, Ziditorul lor, și lepădând cinstirea cea adevărată a lui Dumnezeu, își vor face idoli fără de suflet și se vor închina lor, de aceea a gătit două locuri la care se vor muta oamenii după această viață pământească. Locul cel dintâi l-a luminat cu lumina cea veșnică și l-a umplut cu bogate și negrăite bunătăți; iar pe celălalt loc, l-a umplut cu întunericul cel neluminat, cu focul cel nestins și cu muncile cele veșnice, pentru ca în locul cel luminos să fie puși aceia care, ascultând poruncile Lui, se sârguiesc a-I plăcea Lui, iar în cel întunecos să se arunce aceia care, prin viața lor cea rea, supără pe Făcătorul lor și dobândesc muncile cele veșnice.
Deci, cei ce vor fi în locul cel luminos vor viețui în bucurie neîncetată și fără de sfârșit cu viață fără de moarte; iar cei din locul cel întunecos se vor munci neîncetat în veacul cel nesfârșit. Și despărțind Ziditorul focul de apă și lumina de întuneric, precum le-a zidit pe fiecare din ele deosebi, tot astfel și pe fiecare le-a așezat deosebi la locul său. Însă foc și apă este atât deasupra tăriei cerului, cât și dedesubtul pământului. Deci, apa care se vede pe pământ, adunată în adunările sale, s-a numit mare; iar cea de sub pământ se numește adânc, din care adânc se trimite apă din sânurile pământului spre trebuința oamenilor și a vietăților celor ce trăiesc pe pământ, ca prin niște țevi purtătoare de ape și ieșind deasupra pământului, se face izvoare sau puțuri sau pâraie.
Deci, din acele ape, dacă vreunele se apropie cu curgerea lor de focul cel de sub pământ, acelea, încălzindu-se de fierbințeala focului, izvorăsc ape calde; iar cele ce își au curgerea departe de foc, acelea firește sunt reci. În acest chip sunt și aceste ape calde, deoarece se apropie de focul cel de sub pământ în curgerea lor. Iar în oarecare locuri adânci sunt ape mai reci, care îngheață ca gheața, de vreme ce sunt mai depărtate de foc. Deci focul cel de sub pământ este rânduit spre muncirea sufletelor păgânilor; iar apa cea mai dedesubt, care este rece ca gheața, se numește tartar.
Acolo zeii voștri și închinătorii lor primesc munca care nu se sfârșește niciodată, precum a scris și oarecare dintr-ai voștri făcători de stihuri, zicând: «Marginile pământului și ale mării nu sunt nimic altceva, decât numai hotarele cele mai de pe urmă ale acelora la care Iapet și Saturn – acesta este numele zeilor voștri – nu sunt mângâiați nici de strălucirea luminii soarelui, nici de răcorirea vântului». Adică zeii voștri, fiind în întuneric și în tartar, nu-i luminează, nici nu-i încălzește lumina soarelui și, fiind în foc, vântul nu-i răcorește. Tartarul este sub pământ, cu atât mai adânc decât alte adâncuri, cu cât cerul este deasupra pământului mai înalt decât toate înălțimile. Iar că focul cel de sub pământ este gătit pentru cei necurați, să te încredințezi chiar din acel foc, care iese din pământ în Sicilia”.
Aceste cuvinte ale sfântului auzindu-le ighemonul, a întrebat: „Deci oare Hristos al vostru este ziditor al tuturor lucrurilor celor grăite de tine?”. Sfântul Patrichie a răspuns: „Cu adevărat Hristos, iar nu altul, este Ziditorul a toată făptura, căci este scris:Toate prinîr-Insul s-au făcut și fără de Dânsul nimic nu s-a făcut, din ce s-a făcut. Și iarăși:Zeii păgânilor sunt diavoli; iar Domnul cerurile a făcut”. Atunci, ighemonul a întrebat a doua oară: „Pe Hristos îl zici că este ziditor al cerului?”. Sfântul a răspuns: „Pe Hristos îl zic, după ceea ce este scris, căvoi vedea cerurile, lucrul degetelor tale, luna și stele pe care Tu le-ai întemeiat”.
Zis-a ighemonul: „Deci, de te voi arunca pe tine în aceste ape fierbinți, al căror Făcător zici că este Hristos, iar nu zeii noștri, oare te va păzi pe tine Hristos nevătămat de fierbințeala acestora?”. Răspuns-a sfântul: „Știu puterea Hristosului meu, că poate, de va voi, să mă păzească întreg și nevătămat de apele acestea, iar eu aș vrea, ca prin apele acestea, să mă dezleg din această viață vremelnică și să viețuiesc cu Hristos în veci. însă nu voia mea, ci voia Lui cea sfântă să se săvârșească întru mine, fără de care nici un fir de păr nu cade din capul omului și nici o pasăre nu se prinde în laț. Deci, să știe cu adevărat toți cei ce ascultă acum cuvintele mele, că pe aceia care se închină cu tine pietrei cele nesimțitoare, ca unui Dumnezeu, îi așteaptă veșnica muncă în focul cel nestins de sub pământ și în tartarul cel mai dedesubt”.
Unele ca acestea auzindu-le ighemonul Iulie, s-a pornit spre mânie și îndată a poruncit ca pe sfânt să-l arunce gol, chiar în locul acela de unde ieșea apa care clocotea de fierbințeală. Iar sfântul, fiind aruncat, a strigat, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, ajută robului Tău!”. Și dacă l-au aruncat și a căzut în apă, picăturile de apă care au sărit din acel izvor erau mai fierbinți decât scânteile focului și, ajungând pe cei ce stăteau împrejur, i-au vătămat cu arderea cea iute. Iar Sfântul Patrichie ședea în apele acelea ca într-o răcoreală fără vătămare, dănțuind și lăudând pe Hristos Dumnezeu. Pentru aceasta, ighemonul, aprinzându-se de mai multă mânie, a poruncit ostașilor să scoată pe sfânt din apă și să-i taie capul cu toporul, asemenea și preoților lui.
Deci fiind dus la locul cel de tăiere, mărturisitorul și mucenicul lui Hristos și-a ridicat mâinile sale spre cer și a zis: „Dumnezeule, împărate și Stăpâne al tuturor, Cel ce ții cu puterea Ta toată făptura cea văzută și nevăzută, ascultătorule al tuturor celor ce te cheamă pe Tine cu adevărat, Care și aceste ape calde, spre mântuirea drepților și spre pedeapsa păgânilor le-ai zidit, stai acum mie de față, celui care mor întru mărturisirea credinței Tale”. Apoi, sfârșindu-și rugăciunea, și-a plecat sfântul său cap spre tăiere, și astfel s-a sfârșit prin secure, împreună cu el au fost tăiați și cei trei preoți ai lui: Acachie, Menandru și Polien, și toți împreună au stat înaintea lui Hristos Dumnezeu, întru slava sfinților. Deci, Sfântul Patrichie a fost ucis cu împreună-slujitorii săi, în nouăsprezece zile ale lunii mai, luând cununa cea de cinste a biruinței de la Iisus Hristos Domnul nostru, Căruia, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, I se cuvine cinstea, slava și închinăciunea, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Preacuviosul Teodor cel Sfințit (aprox. 310 – 27 aprilie 368) a fost un mare ascet egiptean, în același timp un Părinte al pustiei, ucenic și continuator al lucrării spirituale a întemeietorlui monahismului de obște (cenobitic) în Egipt, sfântul Pahomie cel Mare.
Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 16 mai.
Sf. Cuv. Teodor cel Sfinţit (cca 310 – 368)- foto preluat de pe en.wikipedia.org
Născut într-o familie creștină nobilă din Egiptul de Sus, sfântul Teodor a dus o viață creștină pioasă încă din copilăria lui. La vârsta de 12 ani, văzând un ospăț pregătit de familia sa pentru sărbătoarea Epifaniei, Teodor a fost atins de zdrobirea iminii și și-a spus:
„Dacă te bucuri de aceste bunătăți, nu te vei bucura de viața veșnică”.
Din acea zi a început să ajuneze în fiecare zi până seara și să se oprească de la orice mâncare mai deosebită. Doi ani mai târziu, la numai 14 ani, a fost primit în mănăstirea de la Latopolis, unde a început să ducă o viață pustnicească pe lângă alți călugări mai bătrâni.
Mai apoi, auzind de sfântul Pahomie, s-a dus la Tabenisi (către 328) și a intrat în obștea marelui fondator al monahismului cenobitic. De la sosirea sa în mănăstire, tânărul Teodor s-a străduit să imite în toate pe marele Pahomie, pe care îl vedea ca pe o prezență vie a lui Dumnezeu.
S-a străduit să păzească curăția inimii, vorbirea măsurată și ascultarea necondiționată până la moarte. În felul acesta Dumnezeu l-a făcut să progreseze în virtuți și viață duhovnicească mai mult decât ceilalți și să devină, în ciuda vârstei lui tinere, o mângâiere și un model pentru toți frații.
După primul an de ședere la Tabenisi, într-o dimineață pe când se scula la rugăciune, chilia lui a fost dintr-o dată învăluită de lumină și doi îngeri strălucitori i s-au arătat.
De frică să nu fie înșelat, Teodor a ieșit afară din chilie, dar îngerii au venit după el și l-au încredințat și i-au dat în mod profetic un mare număr de chei.
Mai apoi, mama lui a venit să-l vadă la mănăstire, dar Teodor nu a vrut să o vadă – urmând cuvântul Domnului că cei care intră pe calea desăvârșirii trebuie să se lepede și de tată și de mamă -, zicându-i: „Nu am mamă în această lume, că ete trecătoare”.
Deci înțelegând ea de ce fiul ei nu voiește nicidecum să o vadă, a dorit și ea a nu se mai întoarce la locul său, ci a viețui în călugărie în mănăstirea de fecioare, pentru că socotea în sine: „De va voi Dumnezeu, voi vedea pe fiul meu între sfinții părinți și îmi voi dobândi sufletul pentru dânsul“.
Astfel, voința către Dumnezeu cea bărbătească și statornică a monahului cel tânăr, a mântuit nu numai sufletul său, dar și pe al maicii sale, aducând-o pentru Dumnezeu în viața monahicească cea strâmtă și necăjită.
Deci, Cuviosul Teodor se întărea cu duhul și se asemăna în toate Sfântului Pahomie, duhovnicescul său părinte, supunându-se lui pentru Dumnezeu, ca lui Dumnezeu.
Iar părintele de multe ori îl ispitea în ascultări și în răbdări, poruncindu-i să facă oarecare lucruri; și, dacă îndeplinea porunca, el îl ocăra ca și cum nu făcea bine și îi poruncea să strice acel lucru și să facă altul; iar el niciodată nu s-a împotrivit părintelui întru nimic, nici a cârtit, nici s-a mâniat, nici s-a mâhnit, ci totdeauna primea cu bucurie ceea ce i se poruncea de Cuviosul Pahomie, socotind ocările lui ca niște laude.
Când a împlinit 30 de ani, într-o duminică seară, sfântul Pahomie adunând pe călugări pentru cateheza obisnuită (sinaxă), a lăsat locul lui Teodor să vorbească, fără să prevină pe nimeni dinainte.
Teodor a făcut ascultare și a vorbit după cum l-a luminat Dumnezeu, în fața lui Pahomie și a celorlalți călugări.
Unii monahi mai bătrâni s-au tulburat de această înălțare a unuia dintre cei mai tineri din comunitate, dar sfântul Pahomie i-a certat că s-au arătat mândri, lipsindu-se astfel de harul lui Dumnezeu.
Puțin după aceasta, Pahomie l-a numit pe Teodor iconom al mănăstirii din Tabenesi (către anul 336) – iar Pahomie s-a sălășluit într-o altă mănăstire mai mică și mai liniștită din comunitatea lor, la Pabau – și l-a făcut adjunctul său în administrarea comunității.
Plin de smerenie și lipsindu-se pe sine de voia proprie, Teodor nu a lăsat mintea să i se înalțe din cauza noilor sale funcții în comunitate, pe care le vedea ca pe ascultări.
La sfârțitul fiecărei zile mergea la Pabau ca să asculte cateheza sfântului Pahomie către călugări, și apoi revenea la Tabenesi și le-o repeta călugărilor săi.
Mai apoi Teodor a primit ascultare de la sfântul Pahomie să viziteze mănăstirile din comunitatea pahomiană. Era primit peste tot cu mare bucurie, pentru că Dumnezeu îi dăduse darul de a-i mângâia pe frați.
De aceea Pahomie însuți spunea despre Teodor că „eu și Teodor împlinim aceeași lucrare a lui Dumnezeu și de aceea el poate să poruncească ca un părinte și un duhovnic”.
De aceea, după un timp, Pahomie l-a retras pe Teodor de la Tabenesi ca să-l asocieze la conducerea duhovnicească a întregii comunități pahomiene.
Teodor avea ascultarea să-i primească pe noii călugări și să-i alunge pe călugării care nu făceau ascultare și creau tulburări.
Când pedepsea pe un frate pentru ceva, Teodor împlinea el însuși aceeași pedeapsă din dragoste pentru fratele și ca să nu fie judecat de Dumnezeu ca unul care poruncește la alții ceva ce el însuși nu împlinește.
Nu mult timp după aceea, sfântul Pahomie a căzut bolnav și atunci frații au venit la Teodor și după multe insistențe l-au făcut să promită că acceptă să preia conducerea comunității pahomiene în cazul în care Marele Pahomie ar muri.
Iar după ce sfântul Pahomie s-a însănătoșit, Teodor i-a mărturisit ceea ce făcuse, că avea obiceiul să descopere toate părintelui său duhovnicesc.
Atunci sfântul Pahomie ia retras toate formele de autoritate pe care le avea în mijlocul fraților și l-a trimis să viețuiească într-un loc mai pustnicesc, unde Teodor s-a pocăit cu lacrimi pentru păcatul lui de mândrie.
Dar după câțiva ani de pocăință, sfântul Pahomie l-a chemat înapoi pe Teodor și l-a repus în toate funcțiile lui din comunitate spunând fraților că această încercare l-a făcut pe Teodor să progreseze de șapte ori mai mult decât toate luptele lui ascetice anterioare, din cauza smereniei pocăinței de care a dat dovadă.
În acel timp, episcopul cetății Panopoliei, fericitul Uar, voind să facă o mănăstire în cetatea sa, a chemat la el cu rugăminte pe Cuviosul Pahomie.
Atunci a mers și Cuviosul Teodor acolo cu părintele său, Pahomie. Și, după ce s-a gătit locașul, a venit la ei un filosof, cerând să vorbească cu marele stareț Pahomie.
Iar el n-a voit să vorbească singur cu dânsul, căci a cunoscut că venise spre ispitire, ci a trimis la el pe doi ucenici ai săi, pe Cornelie și pe fericitul Teodor.
Și a zis către dânșii filosoful: „Doresc să vorbesc cu voi din Scriptură“.
Sfântul Teodor zise către dânsul: „Spune ceea ce voiești“.
Filosoful a zis: „Cine nu s-a născut și a murit; cine s-a născut și n-a murit; și cine a murit și n-a putrezit?”
Cuviosul Teodor i-a răspuns: „O, filosofule, nu este mare întrebarea ta, dar îți voi răspunde: Cel ce nu s-a născut și a murit este Adam, cel ce s-a născut și n-a murit este Enoh, iar cel ce a murit și n-a putrezit este femeia lui Lot, care s-a prefăcut în stâlp de sare. Însă, tu ascultă sfatul nostru cel sănătos și, părăsindu-ți întrebările cele nefolositoare și silogismele cele scolasticești, apropie-te de Hristos, Căruia îi slujim, și vei lua iertare de păcate“.
Iar el a tăcut ca un mut și s-a dus, minunându-se de răspunsul cel dat cu multă pricepere.
După moartea sfântului Pahomie în 346, Teodor a fost trimis de noul stareț Petroniu la Alexandria pentru treburile comunității.
Cu această ocazie Teodor l-a vizitat pe sfântul Antonie cel Mare, care i-a mărturisit admirația sa pentru Pahomie și monahismul cenobitic, și l-a trimis la sfântul Atanasie cel Mare cu o scrisoare de recomandare din partea lui.
Pe când era la Alexandria, Teodor a aflat că Petroniu a murit și atunci a revenit în Tabaida și s-a supus cu smerenie noului stareț ales, sfântul Orsisie (despre care se vorbește și în Patericul egiptean).
Și dezrădăcinând din inima lui orice dorință de putere sau autoritate, a cerut să fie mutat la mănăstirea din Pachnoum, și acolo își făcea ascultarea la brutărie.
Când superiorul mănăstirii de la Monchosis (Thmousons), Apollonios, s-a răzvrătit cerând ca mănăstirea lui să fie independentă, Orsisie s-a retras și l-a desemnat pe Teodor ca succesor al comunității pahomiene (i.e. Koinonia).
Teodor i-a adunat pe frați și i-a îndemnat cu lacrimi ca să păstreze tradiția sfântului Pahomie și să păstreze unitatea comunității lor.
Apoi a vizitat toate mănăstirile, i-a schimbat pe toți stareții și a reorganizat ascultările.
Totuși, păstrând vie în el amintirea pocăinței pentru că a acceptat să fie succesorul lui Pahomie când acesta a fost bolnav, Teodor nu se considera pe sine ca mai-mare al mănăstirilor pahomiene, ci ca un înlocuitor și un slujitor al lui avva Orsisie; de fiecare dată când se gândea să ia niște decizii mergea mai întâi să ceară sfatul și binecuvântrea lui avva Orsisie, care se retrăsese la mănăstirea din Chenoboskion.
Astfel, Teodor era tot timpul pentru frați un model de smerenie, atât prin cuvintele lui cât și prin purtarea și faptele lui, în ciuda renumelui pe care deja îl avea în tot Egiptul și a numeroaselor minuni și vindecări pe care Dumnezeu le împlinea prin el.
În acest fel, Teodor a reușit să readucă ordinea cea bună și înflăcărarea duhovnicească în rândul călugărilor și a mănăstirilor.
Vorbea cu fiecare și pe fiecare îndemna să reziste cu curaj duhovnicesc asaltuilor gândurilor răutății, iar când era nevoie îi corecta cu răbdare și blândețe pe cei care se îndepărtau de la bună viețuire călugărească.
Mănăstirilor întemeiate de Pahomie, Teodor le-a adăugat cele de la Kaior și Ui în regiunea Hermopolis, o alta aproape de Hermonthis, precum și două noi mănăstiri de maici.
În jurul anului 363, sfântul Atanasie cel Mare, exilat, a vizitat mănăstirile din Koinonia pahomiană, apreciind ordinea și regulile de viață ale monahilor.
Teodor i-a spus cu această ocazie: „Acest dar al lui Dumnezeu ne vine de la Părintele nostru Pahomie. Dar când te vedem pe tine, Părinte, ni se pare că vedem pe însuși Domnul Hristos”.
Mai apoi, Teodor a reușit să-l convingă pe avva Orsisie să revină la Pabau și i-a slujit ca ajutător, vizitând amândoi alternativ mănăstirile comunității.
Totuși, preocupările materiale creșteau permanent în comunitate, datprită numărului mare de noi călugări, așa încât Teodor trebuia totdeauna să le reamintească călugărilor să nu abandoneze modul de viață riguros și simplu instituit de sfântul Pahomie.
Și se ostenea el însuși să fie un model de asceză, smerenie și pocăință, petrecând nopțile în priveghere pe mormântul sfântului Pahomie, doar de el cunoscut.
După Paștile anului 368, Teodor s-a îmbolnăvit grav.
Orsisie l-a implorat pe Dumnezeu să-l ia pe el în locul lui Teodor, de care Koinonia avea atâta nevoie.
Dar nu aceasta a fost voia lui Dumnezeu și, după ce a mărturisit că n-a făcut nimic în viața lui de monah fără ascultare, Teodor a trecut la Domnul în pace, pe 27 aprilie a acelui an 368.
Când au auzit vestea, frații au strigat într-un glas: „Am devenit orfani, că însuși Părintele nostru Pahomie a murit azi încă o dată!”
După slujba de înmormântare, avva Orsisie a îngropat trupul lui Teodor2 alături de cel al sfântului Pahomie, într-un loc neștiut de nimeni.
La rândul lui, când a auzit vestea, sfântul arhiepiscop Atanasie a scris fraților o scrisoare de mângâiere în care le spunea că Teodor nu a încetat să fie în mijlocul lor, pentru că el și Orsisie erau una, îndemnându-i să nu-l plângă pe cel care era de acum în cămările Domnului cu sfinții.
Imnografie
Troparul Sfântului Cuvios Teodor cel Sfinţit
Glasul al 1-lea:
Locuitor pustiului şi înger în trup şi de minuni făcător te-ai arătat, purtătorule de Dumnezeu, părintele nostru Teodor; cu postul, cu privegherea, cu rugăciunea, cereşti daruri luând, vindeci pe cei bolnavi şi sufletele celor ce aleargă la tine cu credinţă. Slavă Celui ce ţi-a dat ţie putere; slavă Celui ce te-a încununat pe tine; Slavă Celui ce lucrează prin tine tuturor tămăduiri.
Condacul Sfântului Cuvios Teodor cel Sfinţit
Glasul al 2-lea:
Cele de sus căutând…
În casa lui Dumnezeu ca un finic ai înflorit, roade de fapte bune, Domnului aducând prin prea bună pustnicia ta, părinte cuvioase. Pentru aceasta te şi fericeşti, ca cel întocmai stătător cu cei fără de trupuri.
Fiind născut din părinți creștini bogați și slăviți, și-a ales de bunăvoie sărăcia, socotind toate ca niște gunoaie, ca să dobândească pe Hristos.
Când se întindea vestea de viața cea asemenea cu îngerii a Cuviosului și purtătorului de Dumnezeu părintelui nostru Pahomie, și toți credincioșii preamăreau pe Hristos Dumnezeu pentru el, mulți din cei ce aveau dragoste mai fierbinte către Dumnezeu, se umileau cu inima, defăimau lumea și toate cele din lume și se duceau la acel cuvios părinte pentru călugărie. între aceștia a fost și fericitul Teodor, a cărui pomenire se face astăzi.
Acesta, fiind născut din părinți creștini bogați și slăviți, și-a ales de bunăvoie sărăcia, socotind toate ca niște gunoaie, ca să dobândească pe Hristos. Iar începutul lui spre osârdia monahicească i-a fost astfel: Săvârșindu-se un praznic mare în casa dreptcredincioșilor săi părinți în șase zile ale lunii ianuarie, în care zi se prăznuiește dumnezeiescul Botez al Domnului; Teodor fiind atunci copil de paisprezece ani și văzând casa părinților săi împodobită foarte minunat pentru praznic și îndestulată cu toate bunătățile mirenești, și socotind deșertăciunea tuturor acelora, s-a umilit cu sufletul, atingându-se darul de inima lui, și și-a zis întru sine: „Ce folos am eu din toate acestea? Sau ce voi câștiga eu, ticălosul, dacă îndulcindu-mă de aceste desfătări vremelnice ale acestei vieți, mă voi lipsi de cele veșnice? Pentru că nimeni, îndulcindu-se de cele vremelnice, nu va putea să câștige slava cea veșnică”.
Acestea socotindu-le în sine, a suspinat din adâncul inimii și la vremea mesei a intrat într-o cămară ascunsă și acolo a căzut cu fața la pământ, rugându-se lui Dumnezeu cu lacrimi și zicând: „Doamne, știutorule al celor ascunse și ispititorule al tainelor omenești, Tu știi că nimic nu cinstesc din cele ce sunt în lumea aceasta mai mult decât dragostea Ta. Drept aceea mă rog Ție, Stăpâne, povățuiește-mă spre calea Ta, ca să fac voia Ta, și luminează sufletul meu, ca să Te slăvesc și să Te laud totdeauna, Domnul meu”. Pe când el se ruga astfel, a intrat în cămara aceea maica sa; iar el s-a sculat de jos cu ochii plini de lacrimi. Și căutând maica sa spre dânsul și văzând ochii lui umflați de plâns, l-a întrebat: „Ce-ți este, fiule? Cine te-a mâhnit? Pentru ce plângi? Și de ce te-ai despărțit de noi de la masă? Căci noi, mâhnindu-ne, te-am căutat pretutindeni ca să te veselești împreună cu noi”.
Atunci el a răspuns către dânsa: „Mergi, maica mea și prânziți fără de mine, pentru că eu acum nu voi mânca”. Și rugându-l maica sa mult și silindu-l să meargă la masă, n-a ascultat-o. Și astfel în toate zilele umblând la școală și învățând carte, el postea până seara. Uneori nu gusta nimic toată ziua, iar a doua zi spre seară lua puțină hrană. Doi ani n-a gustat bucate scumpe și dulci, deprinzându-se la înfrânarea cea desăvârșită și postnicească. Apoi a ieșit în taină din casa sa, lăsându-și părinții și bogăția lor. Deci, defăimând slava lumii acesteia, a aflat într-o mănăstire niște monahi plăcuți lui Dumnezeu și acolo a început a viețui cu ei întru frica lui Dumnezeu. Și privind la nevoințele lor pustnicești, urma vieții lor și se sârguia după puterea sa, să placă lui Dumnezeu.
Deci șezând odată monahii după rugăciunea cea de seară și vorbind din dumnezeiasca Scriptură, Teodor a auzit pe unul dintre dânșii grăind pentru cortul care a fost în Legea Veche și tâlcuire a Sfintei Sfintelor spunând pentru două popoare, astfel: „Cortul cel din afară este poporul iudeilor, iar Sfânta Sfintelor este chemarea neamurilor, care are intrarea mai tăinuită și mai slăvită; pentru că în loc de jertfele cele de dobitoace și de cădelniță, de masă și de chivotul care a avut pâinea cea de mană, de cărțile Legii și de câte altele, care au fost acolo, și în loc de lumina cea din sfeșnic, S-a arătat nouă Dumnezeu Cuvântul în trupul cel luat de El și S-a făcut nouă Lumină a cunoștinței, pâine de viață și jertfă pentru păcatele noastre”.
O tâlcuire ca aceasta spunând monahul acela fraților care ședeau cu el, a zis: „Această tâlcuire am auzit-o de la Sfântul părintele nostru Pahomie, care a adunat în Tavenisiot pe frații care nădăjduiesc spre Domnul și cred că-mi va dărui și mie Domnul iertare păcatelor mele; de vreme ce de acel drept bărbat mi-am adus aminte în ceasul acesta”. Iar fericitul Teodor, auzind de Cuviosul Pahomie, s-a aprins cu inima și a zis: „Doamne, Dumnezeul meu, de este pe pământ un bărbat sfânt ca acesta, învrednicește-mă ca să-l văd pe acela și să-i urmez lui în toate poruncile; ca și eu să mă mântuiesc și să mă fac vrednic bunătăților acelora, care le-ai gătit celor ce Te iubesc pe Tine”.
Aceasta grăind, plângea, pentru că era rănit de dumnezeiasca dorire. Și după câteva zile, a mers la ei unul din ucenicii lui Pahomie, cu numele Pecusie, bărbat bătrân și îmbunătățit. Deci, pe acela l-a rugat, ca să-l ia pe el cu sine la Tavenisiot, în obștea Cuviosului părinte Pahomie. Deci, Pecusie a luat pe tânăr și, când au ajuns la mănăstire, Teodor s-a închinat Domnului, zicând: „Bine ești cuvântat, Doamne Dumnezeule, Cel ce Te-ai grăbit de m-ai ascultat pe mine păcătosul și ai împlinit cererea mea”. Iar când a ajuns la ușa chiliei Sfântului Pahomie, a început a plânge din umilința inimii și din duhovniceasca bucurie, scăldându-și fața cu lacrimi. Și văzându-l pe el Cuviosul părinte Pahomie, a zis către dânsul: „Nu plânge, fiule, că și eu, deși păcătos, sunt sluga Domnului și Părintelui cel de obște al nostru, al tuturor”.
Deci, primind Cuviosul Pahomie pe fericitul Teodor cu dragoste în mănăstirea sa și văzând Teodor în mănăstirea aceea mulțimea fraților ostenindu-se pentru Domnul, s-a luminat cu mintea și a luat râvnă în sufletul său de plăcerea lui Dumnezeu și sporea întru Dumnezeu cu faptele bune, pentru că, fiind înțelept și priceput, a cunoscut cu înlesnire calea cea adevărată a mântuirii și a câștigat, împreună cu smerenia, ascultare mare și minunată. Și întărindu-se cu darul lui Dumnezeu, petrecea treaz în rugăciuni, nelenevindu-se în osteneli și în postiri. Și nu înceta niciodată a dori sporirea cea mai mare în faptele cele bune și în darul Domnului. Iar când vedea pe cineva scârbit, îl mângâia pe acela; și orice ar fi greșit cineva, îl îndrepta cu iubire de prietenie și cu milostivire. Toate acestea văzându-le Cuviosul Pahomie, l-a iubit foarte mult și l-a pus în inima sa.
Și auzind maica lui Teodor despre el că se află în Tavenisiot la Cuviosul Pahomie, a luat de la episcopi scrisori, prin care îi porunceau Sfântului Pahomie să-i dea pe fiul ei. Deci, venind ea la Tavenisiot, a fost primită în casa de oaspeți din mănăstirea fecioarelor, în care pustnicea sora lui Pahomie. Și a trimis maica lui Teodor la Sfântul Pahomie, zicând că dorește să vadă pe fiul său. Iar starețul a zis lui Teodor: „Fiule, maica ta a venit aici, voind să te vadă, și are scrisori de la episcopi către noi; deci, du-te la dânsa, mai ales pentru aceea că au scris sfinții episcopi, pe care avem datoria să-i ascultăm”. Teodor a răspuns: „Părinte, încredințează-mă mai întâi: oare nu voi da răspuns lui Dumnezeu în ziua Judecății, dacă, după începutul vieții monahicești, mă voi duce la maica mea, pe care am lăsat-o lui Dumnezeu cu toate pătimirile lumești, și se vor sminti frații pentru mine? Pentru că, dacă mai înainte de darul cel nou, fiilor lui Levi din așezământul cel vechi le-a fost oprit să vadă pe părinții și pe frații lor, ca să păzească îndreptările lui Dumnezeu, cu atât mai vârtos eu, învrednicindu-mă în darul cel nou, de atâta dar al sfintei rânduieli monahicești, nu mi se cade a cinsti mai mult dragostea părinților, decât dragostea lui Dumnezeu; de vreme ce Stăpânul nostru a zis:Cel ce iubește pe tată sau pe maică mai mult decât pe Mine, nu este Mie vrednic”. Grăit-a lui Sfântul Pahomie: „Fiule, de nu-ți este de folos să te duci să vezi pe maica ta, eu nu te silesc, dar fii monah desăvârșit, lepădându-te de lume și de sine, până la sfârșit”.
Deci, înștiințându-se maica, că fiul ei nu voiește nicidecum, nu numai să se întoarcă acasă la dânsa, dar nici s-o vadă, a voit și ea a nu se mai întoarce la locul său, ci a viețui în călugărie în mănăstirea de fecioare, pentru că socotea în sine: „De va voi Dumnezeu, voi vedea pe fiul meu între sfinții părinți și îmi voi dobândi sufletul pentru dânsul”. Astfel, voința către Dumnezeu cea bărbătească și statornică a monahului cel tânăr, a mântuit nu numai sufletul său, dar și pe al maicii sale, aducând-o pentru Dumnezeu în viața monahicească cea strâmtă și necăjită. Deci, Cuviosul Teodor se întărea cu duhul și se asemăna în toate Sfântului Pahomie, duhovnicescul său părinte, supunându-se lui pentru Dumnezeu, ca lui Dumnezeu. Iar părintele de multe ori îl ispitea în ascultări și în răbdări, poruncindu-i să facă oarecare lucruri; și, dacă îndeplinea porunca, el îl ocăra ca și cum nu făcea bine și îi poruncea să strice acel lucru și să facă altul; iar el niciodată nu s-a împotrivit părintelui întru nimic, nici a cârtit, nici s-a mâniat, nici s-a mâhnit, ci totdeauna primea cu bucurie ceea ce i se poruncea de Cuviosul Pahomie, socotind ocările lui ca niște laude.
Iar după câtăva vreme, a venit la dânsul un frate după trup, cu numele Pafnutie, dorind asemenea să se facă monah. Iar Teodor nu voia nicidecum să-l primească, deoarece acela nu se lepădase desăvârșit de omul cel vechi și pentru aceasta Pafnutie plângea. Deci, Sfântul Pahomie, înștiințându-se de aceea, a zis lui Teodor: „Bine este a slăbi la început pe unii ca aceștia, care voiesc să intre în nevoința monahicească, că precum un pom nou sădit are trebuință de multă grijă și curățenie, așa și înfrânarea monahicească începând, are trebuință de puțină slăbire și mângâiere, până ce se va înrădăcina cu darul Domnului și se va întări cu credința”. Și ascultând Teodor pe Cuviosul Pahomie, a primit pe fratele cel după trup și-l povățuia spre fapta bună.
Un alt frate, după duh, leneș la viață, adeseori fund sfătuit și învățat de Cuviosul Pahomie, s-a mâhnit și voia să fugă din mănăstire. Și, înțelegând aceea fericitul Teodor, s-a prefăcut că are mâhnire asupra părintelui și, ca și cum ar voi și el să fugă, a zis către fratele acela: „Știi, frate, că cuvintele acestui stareț sunt aspre și mai presus de măsură și nu știu de voi putea să rabd mai mult aici”. Iar fratele acela, auzind de la Teodor niște cuvinte ca acestea, s-a bucurat și i-a zis: „Oare și tu pătimești de la dânsul ca mine?” Grăit-a Teodor: „Pătimesc foarte, dar, de vrei să fim împreună, să ne mângâiem unul pe altul, până ce îl vom ispiti încă o dată și, dacă de acum se va arăta bun spre noi, vom sta aici; iar dacă va fi tot rău și mânios asupra noastră, apoi vom ieși împreună din mănăstire”. Și ascultând fratele acela pe Teodor, n-a plecat din mănăstire, așteptând până ce vor ieși amândoi împreună. Deci, Teodor s-a dus și a vestit aceasta deosebi Cuviosului Pahomie și a lăudat starețul înțelegerea lui Teodor.
Apoi, chemându-i pe amândoi, părintele și-a plecat spre dânșii capul și a zis: „Iertați-mă, fraților, că v-am greșit, dar și voi sunteți datori, ca niște fii adevărați, să răbdați și să suferiți neputința părintelui vostru”. Astfel, umilindu-se fratele acela, s-a lăsat de scopul lui cel nefolositor și de atunci s-a îndreptat.
Văzând Cuviosul Pahomie pe fericitul Teodor sporind în fapte bune și în buna înțelegere, putând să folosească și altora cu cuvântul, ca un iscusit în Scriptură, i-a poruncit ca la o vreme oarecare să spună cuvântul lui Dumnezeu spre folosul fraților; și avea el atunci douăzeci de ani de la nașterea sa. Iar Teodor, fiind supus și ascultând porunca fără de nici o împotrivire, a stat în mijlocul soborului și a început a propovădui cuvântul lui Dumnezeu, din dumnezeiasca Scriptură, spunând multe lucruri folositoare, care duc spre calea mântuirii. Iar unii dintre bătrânii cei mai vechi, văzând pe Teodor făcând învățătură către dânșii, n-au voit să-l asculte, ci au început a cârti, zicând unul către altul: „Iată, noul începător ne învață pe noi și încă fiind tânăr, ne dă învățătură nouă, bătrânilor; deci, să nu-l ascultăm”. Și sculându-se, s-au dus din sobor la chiliile lor. Iar după ce Cuviosul Teodor a sfârșit propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu, Cuviosul Pahomie a chemat la el pe bătrânii aceia și le-a zis: „Pentru ce ați lăsat soborul și ascultarea învățăturii și v-ați dus la chiliile voastre?”
Ei au răspuns: „Pentru aceea am făcut aceasta, fiindcă ai pus pe un copil ca învățător nouă, celor bătrâni, care de mulți ani petrecem în această mănăstire”. Cuviosul Pahomie, auzind niște cuvinte ca acestea, a suspinat foarte și le-a zis: „Sunteți nebuni și robiți de diavolul, pentru că toată fapta voastră cea bună ați pierdut-o cu mintea cea înaltă; și nu pe Teodor l-ați lăsat ducându-vă, ci ați lepădat cuvântul lui Pumnezeu fugind de dânsul și v-ați lipsit de Sfântul Duh. Au nu m-ați văzut pe mine cu câtă luare aminte l-am ascultat și mult m-am folosit din cuvintele lui?”
Astfel, Cuviosul Pahomie cu cuvinte din destul învățând și smerind pe acei bătrâni, le-a tămăduit vătămarea îngâmfării și a cârtirii lor și i-a făcut să fie ascultători la învățătura cea folositoare și cu bună înțelegere a lui Teodor. După aceasta, pe fericitul Teodor l-a pus iconom al mănăstirii Tavenisioților, iar el s-a sălășluit într-o altă mănăstire mai mică și mai liniștită; lăsând pe Teodor a-și îndrepta bine locașul cel încredințat lui.
În acel timp, episcopul cetății Panopoliei, fericitul Uar, voind să facă o mănăstire în cetatea sa, a chemat la el cu rugăminte pe Cuviosul Pahomie. Atunci a mers și Cuviosul Teodor acolo cu părintele său, Pahomie; și, după ce s-a gătit locașul, a venit la dânșii un filosof, voind să vorbească cu marele stareț Pahomie. Iar el n-a voit să vorbească singur cu dânsul, căci a cunoscut că venise spre ispitire, ci a trimis la el pe doi ucenici ai săi, pe Cornelie și pe acest fericit Teodor. Și a zis către dânșii filosoful: „Doresc să vorbesc cu voi din Scriptură”. Sfântul Teodor zise către dânsul: „Spune ceea ce voiești”. Filosoful a zis: „Cine nu s-a născut și a murit; cine s-a născut și n-a murit; și cine a murit și n-a putrezit?” Cuviosul Teodor i-a răspuns: „O, filosofule, nu este mare întrebarea ta, dar îți voi răspunde: Cel ce nu s-a născut și a murit este Adam, cel ce s-a născut și n-a murit este Enoh, iar cel ce a murit și n^a putrezit este femeia lui Lot, care s-a prefăcut în stâlp de sare. Însă, tu ascultă sfatul nostru cel sănătos și, părăsindu-ți întrebările cele nefolositoare și silogismele cele scolasticești, apropie-te de Hristos, Căruia îi slujim, și vei lua iertare de păcate”. Iar el a tăcut ca un mut și s-a dus, minunându-se de răspunsul cel dat cu multă pricepere.
Iar Cuviosul Teodor a viețuit în toată vremea vieții sale cu bună plăcere lui Dumnezeu și întru toate s-a supus părintelui său până la sfârșitul aceluia, slujindu-i și la boala cea trupească. Apoi, după fericitul sfârșit al Cuviosului Pahomie, părintele său, asemenea și după sfârșitul cel grabnic al fericitului stareț Petronie, urmașul lui Pahomie, s-a făcut Cuviosul Teodor povățuitor al sfintei turme și s-a îmbogățit cu multe minuni. Pentru acestea era slăvit și știut de preasfințitul Atanasie cel Mare al Alexandriei. Și folosind multora cu lucrurile și cu cuvintele, s-a dus către Domnul la adânci bătrâneți, ca să stea înainte în cer, împreună cu Cuviosul Pahomie, în ceata părinților purtători de Dumnezeu, la scaunul slavei Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh, al unuia Dumnezeu în Treime, Căruia se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.
Notă – Despre Cuviosul Teodor, sinaxarul cel mare scrie astfel: El se numește sfințit, deoarece când l-a zămislit maică-sa în pântece, a văzut în vis o stea prealuminoasă pogorându-se din cer spre pântecele ei, așa mai înainte a arătat Dumnezeu pe plăcutul său, că încă din pântecele maicii sale a fost sfințit cu darul Sfântului Duh. Dar de vreme ce aceasta nu se află scrisă nici la Metafrast, nici în manuscrisele grecești, nici în Mineiul cel mare și nici în proloage, de aceea nici noi n-am pus aceasta în viața lui, ci am amintit-o numai aici la sfârșit. însă se pare că acea pogorâre a stelei din cer, spre pântecele de maică, se cuvine mai mult Sfântului Teodor Sicheotul, care se cinstește în 22 de zile ale lunii aprilie, precum s-a scris despre aceea în viața lui, decât acestui Sfânt Teodor, ucenicul lui Pahomie. Iar că pe acesta l-au numit unii sfințit, se cuvine să înțelegem că într-acea vreme, între monahii din viața de obște a tavenisiotenilor, neavând nimeni sfințire preoțească – precum este arătat în viața lui Pahomie -,el mai întâi a fost silit să primească rânduiala preoțească și pentru aceea s-a numit sfințit, ca și Cuviosul Sava, care se cinstește în cinci zile ale lunii decembrie, care pentru aceasta se numește sfințit, fiindcă el a fost mai întâi hirotonit preot în lavra sa. Iar dacă în viața Sfântului Teodor nu se înștiințează de a fost preot sau nu, este știut că nu sunt scrise cu de-amănuntul viețile tuturor sfinților, precum nici viața lui Iisus Hristos nu este scrisă cu de-a- mănuntul în Sfânta Evanghelie, pentru că se zice:Că de s-ar fi scris una câte una, nici în toată lumea n-ar fi încăput cărțile cele scrise. Deci este lucru cuviincios de crezut, că acest Sfânt Teodor a fost preot și pentru aceea se numește sfințit.
Preacuviosul Pahomie cel Mare (292 – 9 mai 346) a fost un mare ascet egiptean, în același timp un Părinte al pustiei și întemeietor al monahismului de obște (cenobitic) în Egipt. Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 15 mai, iar în Biserica Catolică la 9 mai.
Icoană coptă a Sfântului Pahomie cel Mare (292 – 346), părintele monahismului de obște – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
Pahomie s-a născut în Tebaida de Jos (Esna sau Esneh-Latopolis) (1), din părinți păgâni, și a primit o aleasă educație, fiind instruit în cele ale filosofiei vremii și culturii sale.
Mergând odată cu părinții săi în capiștea idolilor, a auzit pe cel ce slujea în capiște zicând către părinții lui: “Scoateți de aici pe vrăjmașul zeilor și-l alungați“. Iar preacuviosul (deși încă nu cunoscuse creștinismul), bând din vinul jertfei idolești, a vărsat.
Către vârsta de 20 de ani (2) a fost luat cu forța în armata romană (3). Așa, aflându-se într-o închisoare cu ceilalți recruți în așteptarea înrolării, a cunoscut pentru prima dată creștini, care slujeau acolo pe cei bolnavi și în nevoi. Impresionat de această dragoste pentru aproapele, a început să se intereseze de creștinism.
După încheierea serviciului militar, a mers în cetatea creștină Oxirinhos, din Tebaida de Sus, a cunoscut învățătura Sfintelor Evanghelii și adevărurile de credință, și a primit Sfântul Botez, în anul 314.
După trei ani de viață ascetică, auzind de un pustnic, cu numele Palamon, și de sfințenia vieții lui, s-a dus la el, în pustie, ca ucenic al acestuia, și, astfel, a ajuns călugăr. Lucrul lui era să toarcă lâna și să o țeasă, iar, din câștig, dădea săracilor.
După ce a stat zece ani cu Palamon, o voce de sus i-a poruncit să întemeieze o comunitate monastică la Tabenisi (Tabbenisi, Tabenna, Tabbenisiot), un loc unde Pahomie mergea din când în când să se roage în singurătate.
Lucrul s-a petrecut astfel: mergând Pahomie și Palamon odată în acel loc, un glas de sus i-a grăit: “Aici să petreci și să faci o mănăstire, unde vor veni mulți să se mântuiască“; bătrânul Palamon a înțeles că ucenicul său Pahomie a avut o descoperire și i-a: “Să zidim aici o chilie și tu să petreci aici, dar să nu ne despărțim, ci, să ne cercetăm unul pe altul“.
Nu după multă vreme, însă, Sfântul Palamon s-a mutat din viața aceasta la cer, pe brațele iubitului său fiu sufletesc, ucenicul său.
Mai apoi, Pahomie a avut o altă viziune divină, în care un înger a venit la el îmbrăcat cu o “schimă” (gr. σχημα – haină călugărească), și i-a dat regula pentru viața de obște.
Acest moment este considerat în istoria monahismului ca un fel de act de naștere a monahismului de obște (cenobitic), pentru că până în acest moment asceții creștini trăiseră ca pustnici în singurătate, și nu în comunitate.
Regula Sfântului Pahomie era o primă formă de viață monastică cenobitică, care dădea loc atât vieții de obște cât și celei de liniștire; monahii trăiau în chilii separate, dar lucrau împreună pentru întreaga comunitate și făceau rugăciuni comune, pe lângă cele de la chilie.
Mai mult, Pahomie cel Mare a fost strict cu comunitatea de călugări care a început să crească în jurul lui. A dat fiecăruia aceeași mâncare și îmbrăcăminte. Călugării mănăstirii își îndeplineau ascultările care le erau date pentru binele comun al mănăstirii.
Călugărilor nu le era permis să dețină bani proprii sau să accepte ceva de la rudele lor. Sfântul Pahomie considera că o ascultare îndeplinită cu zel este mai importantă decât postul sau rugăciunea.
Acesta cerea de asemenea de la călugări o respectare exactă a pravilei mănăstirești, și pedepsea aspru pe leneși. Odată a refuzat chiar să vorbească direct cu propria lui soră pentru a se putea menține detașat de lume.
(A vorbit totuși cu aceasta, printr-un mesager, și a binecuvântat dorința ei de a deveni călugăriță; care la scurt timp și-a întemeiat propria comunitate monahală de obște).
Pahomie și-a trăit restul vieții sale având grijă de mănăstirea sa, făcând minuni, luptând cu demonii, și desigur în rugăciune fierbinte.
Aproape de sfârșitul vieții sale a avut o altă vedenie: Domnul i-a dezvăluit viitorul monahismului. Sfântul a aflat astfel că viitorii monahi nu vor mai avea același zel în nevoințele lor cum a avut prima generație, și că aceștia nu vor avea sfătuitori experimentați.
Aruncându-se cu fața la pământ, Sfântul Pahomie a plâns cu amărăciune, strigând către Domnul și cerându-I îndurare pentru aceștia.
A auzit o voce care i-a răspuns: “Pahomie, ia aminte la îndurarea lui Dumnezeu. Călugării viitorului vor primi o răsplată, din moment ce și ei vor avea ocazia să sufere greutatea vieții de călugăr.”
În anul 346, Pahomie conducea aproape trei mii de călugări. Acesta a fost și anul în care a fost infectat cu o formă de ciumă. Ucenicul său apropiat, Sfântul Teodor (17 mai), l-a îngrijit cu o dragoste de fiu.
Sfântul Pahomie a murit la Pabau în jurul anului 348 la vârsta de 53 de ani, și a fost îngropat pe un deal din apropierea mănăstirii.
Posteritatea
În generația care a urmat morții sfântului Pahomie modul de viață al mănăstirilor cenobitice pahomiene s-au răspândit peste tot în Egipt, Palestina, deșertul Iudeii, Siria, Africa de Nord, Asia Mică și Europa de Vest.
Sfântul Vasile cel Mare l-a vizitat pe sfântul Pahomie și a împrumutat multe din ideile pahomiene, pe care le-a adaptat la situația din Asia Mică și așa a scris regulile sale ascetice sau Regula sfântului Vasile cel Mare, mai apoi devenită principala inspirație a monahismului ortodox oriental.
Sfântul Ieronim a tradus pravila Sfântului în limba latină în 404, și doar această traducere a supraviețuit. Pravila Sfântului Pahomie l-a influențat pe Sfântul Benedict de Nursia, cea mai influentă figură a monahismului apusean, în stabilirea propriei lui pravile.
Imnografie
Tropar, glasul al 5-lea:
Arătatu-te-ai mai mare turmei Păstorului celui mare, povățuind turmele sihaștrilor la staulul cel ceresc, părinte Pahomie, și schima cea de acolo, cuvioase, pustnicilor deprinzând, și pe aceasta iarăși ai învățat-o; și acum împreună cu aceia te bucuri și te veselești în cereștile locașuri.
Condac, glasul al 2-lea:
Luminător luminos te-ai arătat marginilor și pustiul cetății l-ai făcut cu mulțime de călugări, Pahomie. Pe tine însuți te-ai răstignit, Crucea ta pe umeri luându-ți, și cu înfrânarea trupul ți-ai topit, rugându-te neîncetat pentru noi toți.
Note
1 – Izvoarele nu concordă asupra locului nașterii Sf. Pahomie: toate vorbesc de Tabaida, dar unii înțeleg “Tebaida (Egiptul de Sus)” (i.e. “Tebaida de Sus”), alții “Tebaida (Egiptul de Jos)” (i.e. “Tebaida de Jos”).
2 – Izvoarele iarăși nu concordă asupra vârstei la care sfântul a fost luat la armată: 18, 19, 20 sau 21 de ani.
3 – Multele războaie din zonă obligau armata romană să recruteze din egipteni, pentru o perioadă de timp.
Cuviosul părintele nostru Pahomie era de neam din părțile Tebaidei Egiptului, născut din părinți păgâni, închinători de idoli, ca un crin ieșit din mărăcini.
Cuviosul părintele nostru Pahomie era de neam din părțile Tebaidei Egiptului, născut din părinți păgâni, închinători de idoli, ca un crin ieșit din mărăcini. Pe acesta, Domnul nostru Iisus Hristos l-a însemnat din copilărie pentru a Sa sfântă slujbă; căci, Pahomie, fiind încă prunc, părinții lui îi dădeau să guste din jertfele idolilor; dar el, gustându-le, îndată le vărsa ca pe niște otravă vătămătoare de suflet, deoarece sufletul în care avea să petreacă Dumnezeu, nu putea să mistuie partea cea diavolească în pântecele lui de prunc.
Și crescând el, părinții lui l-au dus odată la capiștea idolească care era lângă râul Nilului și în care diavolul cel ce petrecea în idol dădea răspunsuri la oamenii care îl întrebau, înșelând astfel poporul care credea că idolul lor vorbește cu ei. Iar Pahomie, mergând acolo, diavolul a tăcut și idolul a rămas mut. Și se mira slujitorul idolesc că zeul lor a amuțit și îl ruga cu multe jertfe ca să le vorbească, însă el nu putea să grăiască nimic. Apoi i-a descoperit diavolul taina aceea, că, din cauza venirii lui Pahomie, nu poate să grăiască către popor. Deci, slujitorul, căutând spre prunc, a strigat cu glas tare, zicând: „Pentru ce ați adus aici pe vrăjmașul zeilor noștri? Scoateți-l îndată afară de aici!” Părinții lui Pahomie s-au mâhnit pentru aceasta, mirându-se și zicând între ei: „Ce o să fie pruncul acesta, că nici din jertfă nu poate să guste nimic, de vreme ce îndată ce gustă, o și varsă?” Și ei, nepricepându-se ce să fie aceasta, au tăcut. După aceea l-au dat pe el la învățătura cărții egiptene și la filosofia cea veche.
În acea vreme, împărățind Constantin cel Mare, a dat poruncă să se adune oaste împotriva muncitorului Maxentie. Deci, comandanții împărătești, ajungând până în părțile Egiptului, au luat cu sila în rânduiala ostășească pe mulți tineri, între care era și tânărul Pahomie, fiind în vârstă de douăzeci de ani. Și pornind cu ei într-o corabie pe mare, au ajuns într-o cetate creștinească din Tebaida, care se numea Oxirinhos. Acolo tinerii cei luați erau ținuți sub străji, iar locuitorii cetății, văzând pe acei tineri păziți cu străji și auzind cele despre ei, li s-a făcut milă de dânșii. Deci, după obiceiul iubirii de străini al creștinilor, le aduceau cele de trebuință, adică îndestulare de bucate și de băuturi, și-i mângâiau pe dânșii în necaz. Iar Pahomie se minuna văzând atât de mare dragoste care li se făcea de cetățenii aceia. Deci, înștiințându-se de la cei ce erau cu dânsul, că sunt milostivi creștinii spre toți, iar mai ales spre străini, întreba de numirea aceea, adică ce sunt creștinii, de vreme ce nu auzise nici de numele lui Hristos, nici de creștini.
Atunci ei i-au spus lui: „Creștinii sunt oameni cucernici, care cred în Unul Dumnezeu, care este în cer, Făcătorul tuturor și Atotțiitorul, în Unul Născut Fiul Său, Domnul Iisus Hristos, și în Duhul Sfânt. Ei sunt buni la obiceiuri și milostivi către toți, făcân- du-le bine și dându-le în dar toate cele de trebuință, și așteptând răsplătire de la Unul Dumnezeu”. Unele ca acestea auzind tânărul Pahomie, se minuna de credința creștinească, se lumina cu mintea, se aprindea cu inima în frica lui Dumnezeu și se bucura cu sufletul de auzirea numelui lui Hristos.
Deci, depărtându-se puțin de tovarășii săi și fiind singur, și-a întins mâinile spre cer și a zis: „Doamne, Dumnezeul creștinilor, Cel ce ai făcut cerul și pământul, dacă vei căuta spre smerenia mea și îmi vei dărui mie cunoștința dumnezeirii Tale și mă vei izbăvi de necazul acesta, îți voi sluji Ție în toate zilele vieții mele și voi viețui după poruncile Tale”. Astfel rugându-se, a pus în mintea sa neuitata pomenire a adevăratului Dumnezeu, pe Care îl cinstesc creștinii. Și mergând de acolo cu ceilalți ostași, se ferea cu dinadinsul de toate lucrurile cele neplăcute lui Dumnezeu. Dacă i se întâmplau lui vreodată dulceți trupești sau alte oarecare pofte mirenești, se întorcea cu totul de la dânsele, aducându-și aminte de rugăciunea aceea în care și-a făgăduit adevăratului Dumnezeu viața cea plăcută Lui și s-a luminat la minte cu oarecare dar dumnezeiesc. Căci iubea curățenia trupească din tânăra vârstă și se silea a o păzi fără de prihană.
Iar după ce marele și dreptcredinciosul împărat Constantin a biruit pe vrăjmașii săi prin credința în Hristos, făcându-se pace în împărăția lui, a eliberat cetele ostășești și astfel s-a dus fiecare întru ale sale. Atunci Pahomie, întorcându-se în patria sa, a mers cu sârguință în Tebaida cea de sus, în satul ce se numea Hinovoschia și, intrând în biserica creștinească, a cerut Sfântul Botez. Deci, învățându-se și deprinzându-se cu sfânta credință, a luat Sfântul Botez și s-a învrednicit împărtășirii dumnezeieștilor Taine. Iar după ziua aceea, sosind noaptea, a văzut în vedenia visului pogorându-se rouă din cer, care umplându-i dreapta lui și închegându-se, s-a făcut ca mierea. Și a auzit un glas de sus, grăind către dânsul: „O, Pahomie, înțelege ceea ce vezi, că acesta este semnul darului care ți se dă ție de la Hristos Dumnezeu”.
De la acea vedenie, fericitul Pahomie s-a rănit și mai mult cu dragostea lui Dumnezeu și, umilindu-se foarte mult, a dorit viața monahicească. Și auzind el de un sihastru oarecare cu numele Palamon, care viețuia într-un loc pustiu, s-a dus la dânsul și, ajungând la chilia lui, a bătut în ușă. Iar starețul, căutând prin fereastră, l-a întrebat: „Ce voiești? Și pe cine cauți?” Pahomie i-a zis: „Dumnezeu m-a trimis la tine ca să mă faci monah!” Grăit-a lui starețul: „Nu poți să fii monah, pentru că cinul călugăresc nu este lucru mic; mulți au venit aici și, nesuferind nevoința călugărească, s-au întors înapoi”. Pahomie i-a zis lui: „Nu toți oamenii au același obicei; primește-mă numai și vremea singură va arăta de pot a suferi greutatea vieții călugărești”. Grăit-a starețul: „Ți-am spus că nu vei putea răbda; deci să te duci la altul într-alt loc și să te ispitești multă vreme cu postire, iar după aceea vei veni la mine și te voi primi; pentru că eu viețuiesc aici cu asprime și, întărindu-mă cu darul lui Hristos, nu mănânc nimic, decât numai pâine și sare; iar untdelemn și vin niciodată nu bag în gură. Și petrec fără somn întru rugăciune și învățătura dumnezeieștilor cuvinte până la miezul nopții, iar de multe ori chiar și toată noaptea”.
Acestea grăind starețul, nu se mândrea pentru înfrânarea sa, ci voia mai mult cu această frică să gonească de la sine pe tânărul mirean. Iar Pahomie, auzind unele ca acestea, și mai mult se aprindea spre o viață ca aceea după Hristos. Și zicea către stareț: „Cred lui Dumnezeu că, cu sfintele tale rugăciuni, îmi va da putere și răbdare și mă va povățui pe mine prin tine la viață cea aspră”. Atunci Cuviosul Palamon, văzând osârdia lui cea către Dumnezeu și cunoscând în el chemarea lui Dumnezeu, i-a deschis ușa și, primindu-l înăuntru, l-a îmbrăcat în schima monahală. Și petreceau amândoi împreună în postiri și în rugăciuni, ostenindu-se cu lucrul mâinilor. Iar lucrul lui era a toarce lână și a țese rase, nu pentru vreun câștig oarecare, ci ca să hrănească pe săraci din osteneala mâinilor sale. Iar când stătea la rugăciunile cele de toată noaptea, dacă îl vedea cândva starețul dormitând, îl scotea afară din chilie și, umplând o coșniță cu nisip, îi poruncea s-o ducă în alt loc și acolo să o verse; așa alunga somnul și își ostenea trupul, pentru ca mintea să-i fie deșteaptă la rugăciune.
Deci, starețul zicea către ucenic: „Trezește-te, fiule, și te deșteaptă, ca să nu te ispitească vrăjmașul; pentru că în deșert va fi osteneala noastră”. Și văzând Cuviosul Palamon pe fericitul Pahomie ascultător, înfrânat și sârguitor către toate nevoințele pustnicești și sporind spre fapta cea îmbunătățită, se bucura cu duhul și slăvea pe Dumnezeu. Și sosind ziua prealuminată a Sfintelor Paști, a zis starețul către ucenic: „Devreme ce ziua aceasta este de praznic, și la toți creștinii această zi a învierii lui Hristos este zi de bucurie și de prăznuire, deci, frate, să gătești și nouă masa, ca, mâncând, să ne veselim pentru slava lui Dumnezeu”. Vrând el îndată cu osârdie să facă porunca, a luat puțin untdelemn și a turnat în sare, punându-l pe masă. Și apropiindu-se starețul de masă și văzând în sare untdelemn, și-a lovit fruntea cu mâna și a zis cu lacrimi: „Domnul meu S-a răstignit și a fost batjocorit și a suferit pălmuire și eu să mănânc untdelemn?” Deci, n-a stat la masă să mănânce, până ce nu s-a luat sareași untdelemnul și s-au pus altele.
Într-una din zile a venit la dânșii un frate și, văzând focul aprins, a zis lui Palamon și lui Pahomie: „Dacă cineva dintre voi are credință, să se pună deasupra acestor cărbuni și să stea pe ei până se va citi rugăciunea Domnului, adică: Tatăl nostru…”. Iar Cuviosul Palamon, cunoscând înălțarea minții fratelui aceluia, l-a certat, zicându-i: „încetează, frate, cu acea mândră părere a ta și nu căuta lucrul cel netrebnic, pentru că te amăgești”.
Iar el mai mult mândrindu-se, s-a suit de voia sa pe cărbunii cei aprinși și stătea citind rugăciunea Domnului. Și a rămas nears; fiindcă, cu îngăduința lui Dumnezeu, diavolul, care ajută celor mândri, îl apăra de arderea focului. Deci, pogorându-se de pe foc nevătămat, mai mult se mândrea pentru sfințenia sa. Și, plecând de la dânșii, îi ocăra, zicându-le: „Unde este credința voastră?” Deci, șezând acel frate mândru în chilia sa, care nu era așa departe de Palamon, și văzându-l diavolul înșelat desăvârșit cu înălțarea minții, s-a închipuit în femeie frumoasă, îmbrăcată cu haină luminoasă și înfrumusețată cu podoabe și, venind la el, a bătut în ușa chiliei. Iar el, deschizând ușa și văzând pe acea femeie, a întrebat-o de pricina venirii ei; iar diavolul cel în chip de femeie, i-a răspuns: „Fiind strâmtorată de datornici pentru datorii și neavând cu ce să le plătesc, am fugit de la dânșii, temându-mă să nu cad în mâinile lor și să-mi facă vreo răutate; deci mă rog ție, părinte, primește-mă în ceasul acesta în chilia ta, ca să mă ascund de cei ce mă gonesc, că Dumnezeu m-a povățuit să vin la tine, ca să fiu păzită de cei ce mă caută”.
Iar el, neputând să socotească cele grăite și neînțelegând meșteșugirile vrăjmașului cu grosimea minții sale, a primit în chilia sa pe aceea ce părea femeie. Atunci diavolul a pus în el gânduri de desfrânare și l-a aprins pe el cu poftă trupească, și acel mândru monah, fiind biruit de spurcatul gând, s-a învoit în inima sa la păcat. Deci, dacă s-a apropiat de femeie, voind să-și împlinească patima sa, îndată diavolul l-a trântit de pământ și a pierit; iar el a zăcut multă vreme la pământ ca un mort, mut și fără de glas. Iar după câteva zile, venindu-și în sine și cunoscându-și nebunia sa, s-a dus la Sfântul Palamon, tânguindu-se și zicând: „Să știi, părinte, că eu singur sunt pricinuitorul pierzării mele, deoarece nu te-am ascultat; deci, mă rog cuvioșiei tale, ajută ticăloșiei mele cu sfintele tale rugăciuni, ca să nu fiu pierdut de diavol până în sfârșit”.
Așa grăind acela cu lacrimi, iar cuvioșii părinți Palamon și Pahomie lăcrimând de milă pentru dânsul, deodată s-a îndrăcit monahul acela și a fugit din chilie și, fiind gonit de diavol, alerga prin munți și prin pustie; apoi, mergând la cetatea care se numea Panos, s-a aruncat în cuptorul băii și a ars acolo. Iar fericitul Pahomie, văzând și auzind aceasta, își păzea cu dinadinsul inima sa de gândurile de mândrie și își îndrepta viața în smerită cugetare și în blândețe, aducându-și aminte de cuvintele Domnului, care zice: Invățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima.
Muntele și pustia aceea, întru care viețuia, erau pline de spini și, ieșind Pahomie să adune lemne, își rănea picioarele, umblând desculț prin spini; asemenea și mâinile lui, fiind înțepate de spini, sângerau. Iar el răbda cu bucurie, aducându-și aminte de piroanele Stăpânului, cu care au fost pironite pe Cruce sfintele Lui mâini și picioare. Lui îi plăcea să se roage singur la un loc osebit și pentru aceasta adeseori ieșea în pustie departe de chilie; și acolo își întindea mâinile în sus și se ruga lui Dumnezeu.
Odată, ducându-se el cam departe de chilia sa și apropiindu-se de locul ce se numea Tavenisiot, a auzit în rugăciunea sa un glas de sus, grăind către dânsul: „Pahomie, aici să petreci și în locul acesta să faci o mănăstire; pentru că vor veni la tine mulți din cei ce voiesc să se mântuiască. Pe aceia îi vei povățui în călugărie la viața cea îmbunătățită, după felul și rânduiala pe care îndată o voi trimite ție”. Iar fericitul Pahomie, minunându-se de acest dumnezeiesc glas, i-a stat înainte îngerul în chipul rânduielii celei mari a monahilor celor desăvârșiți, adică în sfânta schimă, și i-a dat în mâini o tăbliță care avea scris pe dânsa rânduielile și canoanele vieții monahicești și pustnicești. Deci, întorcându-se el cu bucurie la cuviosul său stareț, i-a spus toate cele văzute și auzite. Iar acela crezând fără îndoială că este lucrul și rânduiala lui Dumnezeu, a preamărit bunătatea Domnului, care a aflat un chip ca acesta de mântuire omenească. Apoi fericitul Pahomie a rugat pe Cuviosul Palamon să meargă cu dânsul, să vadă locul unde s-a auzit acel glas dumnezeiesc și arătarea cea îngerească.
Iar starețul, nevoind să mâhnească pe ucenicul său, pe care îl avea ca pe un adevărat fiu după Dumnezeu, s-a dus cu dânsul acolo și, zidind o chiliuță mică în acel loc, se bucura de dumnezeiasca cercetare. Apoi, după câtăva vreme, starețul a grăit către Pahomie: „O, fiule, deoarece văd darul cel dăruit ție de la Dumnezeu, că ai să fii în locul acesta povățuitor multora, deci, să petreci aici, iar eu mă voi întoarce la chilia mea; dar să facem așezământ, ca să nu ne despărțim niciodată, ci să ne cercetăm unul pe altul, cât vom fi între cei vii”. Și astfel viețuia fiecare în chilia sa.
Adeseori fericitul Pahomie se ducea la Cuviosul Palamon, cercetându-l și luând de la dânsul binecuvântare și părintească învățătură. Dar nu multă vreme după aceea, Sfântul Palamon s-a îmbolnăvit de moarte din multa înfrânare; pentru că uneori gusta puțină pâine, iar apă nu bea deloc; alteori, în loc de bucate, bea puțină apă și pâine nu gusta nicidecum. Deci, frații care veneau spre cercetarea lui, îl rugau și îl sfătuiau, ca să dea măcar puțină odihnă trupului său bolnav și să guste din bucate și din băutură, ca astfel să nu slăbească desăvârșit. Iar el le răspundea: „Dacă sfinții mucenici ai lui Hristos au răbdat cu tărie până la sfârșit pentru Dumnezeu – în Care au crezut unii tăierea mădularelor, alții tăierea capetelor, iar alții arderea focului, apoi cum să voiesc eu să-mi pierd răbdarea mea cea puțină, pe care m-am făgăduit s-o îndur pentru Hristos?” Și așa pustnicul și înfrânatul cel adevărat, deși fiind în boală trupească, totuși nu și-a schimbat pustnicia sa, ci, păzind-o până la sfârșit, s-a sfârșit pe mâinile iubitului și duhovnicescului său ucenic și fiu, fericitul Pahomie, și a trecut spre îndulcirea veșnicelor bunătăți, gătite lui de la Domnul nostru Iisus Hristos. Iar Cuviosul Pahomie îngropând cinstitule trup al duhovnicescului său părinte, s-a întors la Tavenisiot în chilia sa, unde viețuia după Dumnezeu.
Iar după câtăva vreme, a venit la dânsul Ioan, fratele lui cel mai mare după trup, care îl căuta de multă vreme, pentru că, de când Pahomie luase Sfântul Botez, nu s-a mai întors la casa sa, la părinții și rudeniile sale, ci îndată s-a dus în pustie; iar Ioan, fratele lui, îl căuta pretutindeni, pentru că acum și acela luase sfânta credință și se botezase. Deci, văzându-se unul cu altul, s-au bucurat și s-au sărutat, și Ioan a început a viețui împreună cu Pahomie și a urma vieții lui, petrecând amândoi în legea Domnului și învățându-se ziua și noaptea. Și nu se îngrijeau de cele pământești, iar cele ce le aveau din osteneala mâinilor lor, le împărțeau la cei ce aveau trebuință, neîngrijindu-se pentru ziua de mâine. Și își muncea trupurile cu postiri, privegheri și alte feluri de osteneli, mângâindu-se cu nădejdea învierii și a fericirii ce va să fie în ceruri. Apoi citind Viețile Sfinților și luând aminte la isprăvile acelora, singuri se sârguiau să săvârșească unele ca acelea.
Iar Cuviosul Pahomie, aducându-și aminte de făgăduința care de la Dumnezeu i se făcuse lui, pentru frații cei ce erau să se adune la dânsul spre mântuire, a început a zidi chilii, împreună cu fratele său. Deci, Pahomie voia să facă mai mare cuprinsul mănăstirii; iar Ioan, învățând și cugetând pentru liniștea și strâmtorarea călugărească, dorea să fie mai mică ograda mănăstirii. Deci, supărându-se, a zis către Pahomie: „încetează de a mări și a lărgi curtea mănăstirii pentru că lucrul acesta nu este de trebuință”.
Iar Pahomie auzind unele ca acestea^, s-a mâniat asupra fratelui său, că nu cu înțelegere l-a ocărât pe el. însă, fiind blând, nu i-a zis nimic împotrivă, cinstind pe fratele cel mai mare cu anii. Și sosind noaptea, s-a închis în chilia sa și a început a plânge și întru rugăciune a se mărturisi lui Dumnezeu, zicând: „Amar mie, că înțelegerea cea trupească este încă întru mine și umblu încă după trup; pentru că după atâta deprindere duhovnicească, încă sunt stăpânit de mânie. Miluiește-mă, Dumnezeule, ca să nu pier; pentru că dacă Tu nu mă vei întări pe mine cu darul Tău și vrăjmașul meu va afla în mine vreo parte din faptele sale, atunci mă va face pe mine robul lui, ca pe un călcător al legilor Tale; căci scris este:Cel ce păzește toată legea, dar numai într-una greșește, pentru toate s-a făcut vinovat. însă cred, Doamne, că îndurările Tale cele multe îmi vor ajuta mie, și mă voi învăța a umbla în căile Sfinților, plăcuților Tăi, tinzând spre cele dinainte și uitând pe cele din urmă; că din veac sfinții Tăi ajutându-se cu darul Tău, au rușinat pe vrăjmașul și foarte s-au preamărit. Iar eu cum voi învăța, Doamne, pe aceia care Te-ai făgăduit a-i chema la viața monahicească prin mine, dacă nu voi birui mai înainte patimile mele, care prin trup îmi luptă sufletul meu, și de nu voi păzi legea Ta fără de prihană? Dar cred, Doamne, că dacă Tu îmi vei da ajutor, voi face acelea care sunt plăcute înaintea ochilor Tăi și-mi vei ierta toate păcatele mele”.
Așa strigând fericitul către Dumnezeu, a petrecut toată noaptea întru rugăciuni, asudând cu lacrimi, și din multa sudoare – pentru că era pe vremea secerișului și în părțile acelea este zăduf fără de măsură – s-a făcut sub picioarele lui o baltă; pentru că era obiceiul lui ca, stând la rugăciune, să-și aibă mâinile întinse în sus și nicidecum nu le lăsa, nici nu le strângea, până la sfârșitul rugăciunii; ci așa stătea ca spânzurat pe Cruce. Astfel obosindu-și trupul său, iar sufletul ridicându-și spre gândirea de Dumnezeu, asuda foarte mult.
Și nu după multă vreme, Ioan, fratele lui, s-a mutat către Domnul, și el l-a îngropat, după obicei, cu psalmi și cu cântări, îngrijindu-se în toate zilele ca să fie mai bun și mai slobod de gândurile cele ce năvăleau asupra lui, învățându-se pururea în frica lui Dumnezeu și având în minte pomenirea morții, înfricoșata judecată și minunile cele veșnice, iar cu trupul ostenindu-se la zidirea mănăstirii. Diavolii văzând aceasta, au început a năpădi la arătare asupra lui, scrâșnind cu dinții și aducându-i multe ispite. Iar el înarmându-se cu pavăza credinței și cu rugăciuni, biruia asuprelile vrăjmașului, având totdeauna în gură cântarea de psalmi. Deci, rugându-se el, diavolii de multe ori se sârguiau să-i curme rugăciunea și, când pleca genunchii, îi arătau înaintea lui o groapă adâncă și apă vâjâind, ca să se teamă și să nu-și plece genunchii la rugăciuni. însă sfântul nu se îngrijea de diavoleștile năluciri și nu înceta a-și pleca genunchii la rugăciune.
Odată, umblând el, l-au înconjurat diavolii, urmându-i și mergându-i înainte ca unui boier, zicând unul către altul: „Vine domnul Pahomie, dați loc robului lui Dumnezeu!” Iar sfântul batjocorea nălucirile lor și-i socotea pe dânșii ca pe niște câini ce latră. Altădată, stând el în chilia sa la pravila cea de la miezul nopții, au năvălit asupra lui mulțime de diavoli, cu huiet și cu strigare multă, și au început a-i clătina chilia și a cutremura pământul, vrând să răstoarne zidirea din temelie și să ucidă pe Pahomie; dar el a început a cânta:Dumnezeu este scăparea noastră și puterea; ajutor întru necazurile cele ce ne-au aflat pe noi; pentru aceasta nu ne vom teme, când se va tulbura pământul. Atunci îndată s-au stins diavolii ca fumul și s-a făcut alinare și liniște. însă aceia, fugind ca niște câini fără de rușine, iarăși s-au întors. Deci, după rugăciune, șezând sfântul la lucrul mâinilor, i s-a arătat diavolul în chip de cocoș mare, care cânta înaintea lui foarte tare și se repezea spre fața lui; iar sfântul a suflat asupra lui și, însemnându-se cu semnul Sfintei Cruci, l-a izgonit pe el de la dânsul.
Altădată, adunându-se mulți diavoli, au legat o frunză de stejar cu o funie mare și lungă, și trăgeau de ea cu osteneală și cu ispitire, ca de o piatră mare, chiuind și strigând cu mare glas unul către altul: „Trageți, trageți!” Aceasta o făceau vrând să pornească spre râs pe robul lui Dumnezeu; dar sfântul a gonit cu rugăciunea toată tabăra diavolească.
De multe ori, când ședea sfântul să guste hrană, diavolii făcându-se în chip de femei frumoase, ședeau de amândouă părțile lui și se atingeau de bucatele cele puse înainte. Iar cuviosul, închizân- du-și ochii cei trupești ca să nu vadă nălucirile cele muierești, își ridica ochii minții spre Hristos Dumnezeu și nălucirile cele diavolești fugeau; pentru că nu puteau să sporească ceva, de vreme ce era împreună cu el darul Domnului, Cel ce a zis către plăcuții Săi:Nu vă temeți, Eu sunt cu voi până la sfârșitul veacului.
Altădată, cu voia lui Dumnezeu, a luat mare chinuire de la diavoli; pentru că toată ziua, de dimineață până seara, a fost bătut de dânșii și ca un mucenic a fost rănit de bătăi; însă n-a slăbit, nici nu s-a deznădăjduit de ajutorul lui Dumnezeu, știind că Domnul nu părăsește în ispite pe robii Săi. Deci a venit la dânsul pentru cercetare un oarecare monah bătrân cu numele Apolos; și dacă a început Cuviosul Pahomie a-i spune cu de-amănuntul toate primejdiile și ispitele cele aduse asupra lui de diavoli, Apolos i-a grăit lui: „Îmbărbătează-te și te întărește, robule al Domnului, pentru că știe diavolul că dacă te-ar birui pe tine, cel ce ne ești nouă spre folos, și căruia toți, după puterea noastră, ne sârguim să-ți urmăm, apoi pe noi neputincioșii cu înlesnire ne va robi lui; pentru aceea asupra ta mai mult se înarmează. Deci, tu, o, părinte, având ajutorul lui Dumnezeu, nu te lenevi, nici slăbi în nevoințe, ci rabdă-le pe toate cu vitejie, că să nu dai răspuns lui Dumnezeu și pentru noi, biruindu-te de lenevire și dându-ne nouă chip de împuținare de suflet”.
Pahomie, auzind acestea, mai mult s-a întărit asupra vrăjmașilor celor nevăzuți și slăvea pe Dumnezeu, că i-a trimis pe un frate ca acela, care l-a mângâiat în necaz, și l-a pornit spre mai mare ne voință; deci, a rugat pe monahul acela, ca să-l cerceteze pe el mai des și să-l întărească. Iar odată, acel fericit Apolos, venind la Cuviosul Pahomie, s-a îmbolnăvit și, petrecând puține zile, s-a mutat către Dumnezeu și a fost îngropat de Pahomie.
Cuviosul Pahomie avea atâta îndrăzneală și credință către Dumnezeu, încât de multe ori călca peste balauri și peste scorpii, și rămânea nevătămat de ei. Adeseori poruncea crocodililor ca să-l treacă dincolo de râu, iar crocodilii ascultau porunca lui și treceau degrabă pe plăcutul lui Dumnezeu. Și mulțumind cuviosul lui Dumnezeu că-l păzește nevătămat de toate asuprelile vrăjmașilor, se ruga Lui, zicând: „Bine ești cuvântat Doamne, că n-ai trecut cu vederea smerenia mea, nici n-ai lăsat neputința mea, ca să fie înșelată de vrăjmașul, ci singur m-ai întărit și mă întărești pe mine, văzând neștiința mea. Singur mă povățuiești și mă înveți pe mine voia Ta cea sfântă, pentru că eu sunt prost și neînțelept; iar Tu m-ai înțelepțit întru frica Ta”.
Și iarăși văzând sfântul neîncetatele asupreli diavolești, ruga pe Dumnezeu ca un viteaz și desăvârșit nevoitor, ca să-i ia somnul, încât să petreacă noaptea și ziua fără de somn – pe cât se poate biruind cu ajutorul lui Dumnezeu pe cei potrivnici, după cele scrise:Nu mă voi întoarce, până ce se vor sfârși; îi voi necăji și nu vor putea să stea; vor cădea sub picioarele mele, că m-ai încins cu putere spre război. Deci, i s-a dăruit lui cererea și vedea pe duhurile cele nevăzute ca pe niște văzute și le gonea departe cu arma duhovnicească a rugăciunilor. Și rugăciunea cuviosului era ca să se săvârșească întru el voia Domnului și să nu se lipească de el nici un gând din grijile lumești.
După câtăva vreme, Cuviosul Pahomie, stând la rugăciune la miezul nopții, i s-a arătat îngerul Domnului în chipul cel dintâi, zicându-i: „Pahomie”. Iar el a răspuns: „Ce este, Domnul meu?” Zis-a îngerul: „Voia Domnului este aceasta, ca să-I slujești Lui și pe neamul omenesc să-l aduci la El”. Acestea zicându-i îngerul Domnului de trei ori, s-a dus de la el. Iar Pahomie, mulțumind lui Dumnezeu și luând încredințare din acea vedenie ce i se făcuse dintâi, a început a primi pe cei ce veneau la el și voiau să slujească lui Dumnezeu. Deci, după multă ispitire, le dădea chipul monahicesc, învățându-i să treacă cu vederea lumea și pe toate cele din lume. Și se făcea el însuși pildă cu pustnicia și cu smerenia vieții celei iubitoare de osteneală, slujind celorlalți frați, deși nu mai era tânăr. Pentru că el pregătea masa, el lucra grădinile, săpând, sădind și adăpând cu apă verdețurile; el slujea bolnavilor ziua și noaptea și era chiar și portar. El făcea cu mâinile sale toate lucrurile cele mai de pe urmă și slujirile în mănăstire; și îndemna pe toți să petreacă întru chemarea lor, și să se învețe întru psalmi și întru alte cărți; dar mai ales întru Sfânta Evanghelie.
Numele fraților care veniseră la el la început erau acestea: Psentais, Suros și Psoe. Acestora le grăia totdeauna cuvintele lui Dumnezeu, folosindu-i mult pe ei. Iar ei, privind la sfânta lui viață cea întocmai cu îngerii, se minunau, zicându-și unul altuia: „Ne-am înșelat, socotind că sfinții sunt născuți de fel sfinți, și nu se fac sfinți după a lor voie; și iarăși socotind că păcătoșii nu pot ca, întorcându-se la pocăință, să se facă sfinți. Iată, vedem darul lui Dumnezeu în sfântul acesta, părintele nostru Pahomie; căci s-a născut din părinți păgâni și necredincioși, și a venit întru atât de bună credință și plăcere de Dumnezeu, încât săvârșește cu înlesnire toate poruncile lui Dumnezeu și este sfânt. De aceea ni s-a arătat și nouă aievea, că și noi, de vom voi, putem să-i urmăm lui, precum a urmat și el sfinților, care au fost mai înainte. Deci, să murim împreună cu el, ca să și înviem cu el, că drept ne duce pe noi la viața veșnică”.
Deci, apropiindu-se ei de Sfântul Pahomie, i-au zis: „Pentru ce, părinte, singur te ostenești atât de mult în lucrurile monahicești? Poruncește-ne nouă, ca să lucrăm și noi”. Sfântul le-a răspuns: „Jugul cel bun pe care l-am pus pe mine, nu-l voi lepăda. Hristos ne-a adunat pe noi aici, ca să ne ostenim împreună pentru mântuire. El să ne întărească, pe mine și pe voi, în răbdare și osteneli. Iar când Domnul nostru ne va aduna mai mulți, atunci îmi veți ajuta în slujbele mănăstirești”. Și le-a scris lor Cuviosul Pahomie rânduieli pentru rugăciune, pentru lucrul mâinilor și pentru somnul cel cu trezvie; pentru hrană și pentru haine, pentru toată buna rânduială mănăstirească și pentru viața monahicească, precum a fost povățuit mai înainte de îngerul care i s-a arătat lui.
Deci, cu voia lui Dumnezeu, Care cheamă pe toți spre mântuire, s-au adunat la cuviosul și alți frați, între care era Pecusie, Cornelie, Pavel, Pahomie – un altul Ioan și alții care auzeau de viața lui cea folositoare, de învățătura cea de suflet mântuitoare a credinței celei drepte și de rânduiala cea cu bune obiceiuri a mănăstirii. Astfel, în puțină vreme numărul fraților s-a înmulțit, încât ei erau mai bine de o sută.
Iar când, în vreo zi de praznic, se cădea ca toți împreună să se împărtășească cu preacuratele, cereștile, nemuritoarele și de viață făcătoarele dumnezeiești Taine ale lui Hristos, atunci Cuviosul Pahomie chema pe un preot din bisericile cele din satele de aproape și acesta săvârșea dumnezeiasca slujbă în mănăstirea lor și toți se împărtășeau cu Trupul și Sângele lui Hristos.
Și nu voia povățuitorul și cugetătorul cel smerit să învrednicească pe vreunul din ucenicii lui la rânduiala preoțească; ci zicea că foarte de folos este monahilor să nu caute cinste și începător ie, mai ales cei ce viețuiesc viața cea de obște, ca să nu înceapă între frați a se face zavistii, pizmuiri și neîntocmiri pentru aceste pricini. Căci precum când cade în arie o scânteie mică de foc, dacă nu se va stinge degrabă, toată aria o arde, și rodurile cele adunate cu multă osteneală se pierd într-un ceas; astfel, căzând între monahi gândul iubirii de stăpânire și dorirea de rânduială preoțească, de nu se va scoate degrabă, pe toate ostenelile lor cele de mulți ani și rodurile duhovnicești le va întoarce în nimic înaintea lui Dumnezeu.
Acestea le grăia cuviosul, învățând pe frați smerenia; însă, dacă venea la mănăstirea lui cineva din monahii cei sfințiți, voind să petreacă cu dânșii, îl primea cu dragoste și-l cinstea ca pe un părinte; iar acela privind la viața cuviosului cea cu smerită cugetare și a celorlalți frați, se sârguia să fie următor smereniei și ostenelilor lor celor pustnicești.
Și era Sfântul Pahomie foarte milostiv și iubitor spre toți. Ii era milă de cei bătrâni și neputincioși cu trupul, știa a plăcea și celor tineri, având multă purtare de grijă pentru sufletele lor. Deci, numărul fraților crescând în toate zilele mai mult, a ales pe unii dintre dânșii – care puteau, cu ajutorul lui Dumnezeu, să îndrepteze și să povățuiască pe alții la fapta bună -, și i-a pus pe ei peste alți frați, împărțindu-i în mai multe mănăstiri; iar el singur, privind la toți ca un părinte și îngrijindu-se de ei, îi dădea fiecăruia ascultarea și slujirea cea cuviincioasă în lucruri, și rugăciunile și pravila cea pustnicească pe care putea să o poarte. Astfel se făcea fraților mare sporire de la Cuviosul Pahomie, povățuitorul cel de Dumnezeu înțelepțit.
Iar după mulți ani, auzind de dânsul sora sa cea după trup, a venit la mănăstirea lui, voind să vadă pe fratele său, că și dânsa primise acum credința creștinească. Iar el, aflând de venirea ei, a trimis pe portar la dânsa, zicându-i: „Ai auzit de mine că sunt viu; deci, du-te de aici și nu te mâhni, că nu m-ai văzut, nici tu pe mine, nici. eu pe tine. Iar de vei voi să urmezi vieții mele și să aflăm împreună milă de la Domnul, atunci frații mei îți vor zidi o chilie într-un loc liniștit, ca acolo bineplăcând Domnului, să te lepezi de lume; pentru că nu este altă odihnă mai bună pe pământ, decât aceea, de a face bine și a plăcea lui Dumnezeu. Și puternic este Domnul ca și pe alte fecioare și femei să le mântuiască prin tine, aducându-le la o viață ca aceasta. Pentru aceea vei avea îndoită răsplătire de la Dânsul: una, pentru viața ta îmbunătățită; iar alta, pentru povățuirea acelora”. Aceasta auzind sora cuviosului, s-a umilit cu inima și a primit cu dragoste sfatul cel folositor al fratelui său și, lăcrimând, cerea să fie povățuită pentru mântuire.
Iar fericitul Pahomie a preamărit pe Dumnezeu pentru osârdia ei cea atât de mare; și a poruncit unor frați cucernici, ca departe de mănăstire, de cealaltă parte a râului, să-i facă o chilie și să zidească o mănăstire mică; apoi a îmbrăcat-o pe sora sa în chipul monahicesc. Și, adunându-se la dânsa și alte fecioare și femei, le-a dat rânduială de viață monahicească și a încredințat mănăstirea aceea unui bărbat duhovnicesc, bătrân și sfânt, cu numele Petru, care le cerceta adeseori și iconomisea toate cele pentru dânsele.
Cuviosul părintele nostru Pahomie a luat de la Domnul și darul facerii de minuni; pentru că a început, cu darul lui Hristos, a tămădui bolile și a izgoni diavolii. Cuviosul avea prieten adevărat pe un oarecare preot bătrân, cu numele Dionisie, econom al bisericii Tintirisiei. Acela cerceta adeseori pe Cuviosul Pahomie, asemenea și Pahomie se ducea la dânsul, pentru că îl iubea foarte mult, deoarece acel Dionisie era unul din cei ce au mărturisit numele lui Iisus Hristos și a pătimit pentru Dânsul în vremea prigoanei ce fusese mai înainte.
Iar o femeie oarecare vestită din cetatea Tintiriei, pătimind de curgerea sângelui de mulți ani și auzind de sfințenia cea mare a Cuviosului Pahomie, dorea să-l vadă; căci credea că va căpăta tămăduire de boala sa, prin sfintele lui rugăciuni. Și aflând că sfântul nu vorbește cu femeile, nici nu intră femei în mănăstirea lui, s-a dus la fericitul preot Dionisie, că nu era tăinuit acelei femei, că părintele Dionisie cu Cuviosul Pahomie petreceau în mare prietenie întru Domnul și se cercetează unul pe altul, și l-a rugat acea femeie să-l cheme cu dragoste în cetatea lor pe Cuviosul Pahomie. Deci Dionisie a făcut așa și, trimițând rugăminte la cuviosul, l-a chemat în cetate și, intrând ei în sfânta biserică, femeia aceea bolnavă s-a atins de poalele hainelor Cuviosului Pahomie, precum se spune și în Sfânta Evanghelie, și îndată s-a tămăduit de curgerea sângelui și s-a făcut sănătoasă. Deci, căzând la pământ, preamărea pe Dumnezeu cu glas mare și pe plăcutul Lui, pe Sfântul Pahomie, l-a fericit cu laude. Iar Cuviosul Pahomie, cunoscând meșteșugul lui Dionisie, a binecuvântat pe femeie și, după vorba cea iubită cu prietenul său cel duhovnicesc, s-a întors la mănăstirea sa.
După aceasta a venit de departe la mănăstire un om oarecare și a rugat pe cuvios să tămăduiască pe fiica sa, care pătimea de duh necurat. Iar cuviosul a poruncit portarului să spună omului acela astfel: „Noi nu avem obicei să vorbim cu femeile, dar trimite la noi o haină oarecare a fiicei tale, ca s-o binecuvântăm în numele Domnului, și iarăși o vom trimite pe ea la voi; și nădăjduim spre Domnul că se va tămădui fiica ta”. Iar omul acela, alergând degrabă, a adus haina fiicei sale și a dat-o sfântului.
Însă Sfântul Pahomie, căutând cu iuțime spre haina aceea, a zis: „Nu este aceasta haina ei”. Iar tatăl său întărea, zicând: „Cu adevărat haina aceasta este a fiicei mele”. Sfântul a grăit către dânsul: „Și eu știu că fiica ta poartă haina aceasta, dar nu i se cuvine ei, pentru că este feciorească; iar ea, zicând că este fecioară și împodobindu-se cu cele feciorești, și-a pierdut fecioria și petrece în necurăția desfrânării. Deci, am cunoscut că haina aceasta este spurcată cu păcatul și pentru aceasta am zis că nu este a ei; iar tu s-o sfătuiești mai întâi să se lase de păcatul acela și să se tăgăduiască că de acum se va păzi curată înaintea lui Dumnezeu, și atunci Domnul îi va fi milostiv și o va tămădui de muncirea diavolească”.
Tatăl ei, auzind acestea, s-a umplut de mâhnire și de mânie asupra fiicei sale și, ducându-se la dânsa, a întrebat-o de este adevărat, și ea a spus tatălui său cu adevărat păcatul ce făcuse, și a făgăduit cu jurământ că nu-l va mai face. Apoi, tatăl ei, întorcându-se la cuviosul și spunându-i cele ce auzise de la fiica sa, îl ruga cu lacrimi să se milostivească spre dânsa. Deci, Cuviosul Pahomie, rugându-se pentru cea îndrăcită, i-a trimis puțin untdelemn și după ce a luat ea cu credință untdelemn și s-a uns cu el, îndată a fugit diavolul de la dânsa și s-a făcut sănătoasă din ceasul acela.
Un alt om avea un fiu îndrăcit cumplit; pentru că cumplit era diavolul dintr-însul și nu putea omul acela să aducă pe fiul său la cuviosul, căci duhul cel necurat care era în el se împotrivea tare, nelăsându-l să-l aducă la plăcutul lui Dumnezeu. Deci, venind acel om în mănăstire, a căzut plângând la picioarele Sfântului Pahomie, și îl ruga cu dinadinsul să se roage lui Dumnezeu pentru fiul lui ce pătimea de duh necurat, ca să-l izbăvească de muncirea diavolească. Iar cuviosul, făcând rugăciune, i-a dat o pâine din mănăstirea sa și i-a poruncit ca, la ceasul mâncării, să pună acea pâine înaintea fiului său. Și ducându-se omul la casa sa cu pâinea și sosind vremea mesei, a pus-o înaintea fiului său; iar îndrăcitul nu voia nici să se atingă de ea, ci și-a împlinit trebuința în acea zi cu altă pâine. Iar după o vreme, flămânzind el și cerând să mănânce, tatăl a sfărâmat o parte din pâinea lui Pahomie în părticele mici și le-a amestecat cu finice și astfel le-a pus înaintea fiului său ca, necunoscând, să mănânce. Iar duhul cel necurat ce era în acel tânăr, cunoscând în finice pâine dată din mâinile sfântului, a aruncat finicele la pământ. Deci, tatăl n-a dat fiului să mănânce mai multe zile, poruncind să nu-i pună înainte nimic altceva decât pâinea adusă de la Sfântul Pahomie. Apoi, tânărul fiind silit de multă foame, a gustat din pâinea aceea și îndată a fugit dracul din el. Iar tatăl, luând pe fiul său sănătos, l-a dus în mănăstirea cuviosului, dând mulțumire și laudă lui Dumnezeu, Cel ce făcea minuni cu rugăciunile plăcutului Său.
Multe alte tămăduiri de boli cu minune se făceau de Cuviosul Pahomie, prin darul Sfântului Duh care petrecea în el, însă pentru acestea nu se înălța cu inima, ci totdeauna se păzea în smerenie. De se ruga lui Dumnezeu cândva pentru ceva și nu-și câștiga cererea, nu se mânia, nici nu se tulbura cu gândul, ci totdeauna avea în gură acel dumnezeiesc și mare cuvânt:Părinte, fie voia Ta!
Oarecând cercetând Cuviosul Pahomie mănăstirile sale pe care le avea în multe locuri, a mers la una care se numea Muhonia. Acolo a văzut un smochin înalt și roditor, în care suindu-se cei tineri în ascuns, furau poamele și le mâncau fără de vreme. Deci, apropiindu-se cuviosul de acel smochin, a văzut șezând în vârful lui un duh necurat și l-a cunoscut că este dracul lăcomiei pântecelui, care înșeală pe cei tineri să fure smochinele și să le mănânce în ascuns.
Atunci a chemat pe grădinarul mănăstirii, care era unul din nevoitorii bătrâni cei de demult, cu numele Iona, și i-a zis: „Frate, taie pomul acesta, pentru că nu i se cuvine să stea în mijlocul mănăstirii spre sminteala celor neîntăriți în înfrânare”. Iar bătrânul Iona, auzind acestea, s-a mâhnit foarte tare și a zis către cuvios: „Nicidecum, o, părinte, pentru că mult rod luăm din el”. Și văzând Sfântul Pahomie pe acel bătrân mâhnit, a tăcut, nevrând să-l mâhnească și mai mult; pentru că îl știa că este sfânt cu viața. Iar a doua zi, acel pom a fost aflat uscat cu totul și nu avea nici rod, nici frunze verzi. Deci văzând aceasta bătrânul Iona, mai mult s-a umplut de mâhnire și de necaz, căci n-a ascultat pe părintele cel sfânt și n-a tăiat îndată acel smochin.
Aici se cuvine a pomeni puțin și de viața acestui fericit bătrân Iona, căci avea optzeci și cinci de ani în mănăstire, slujind cu cinste și cu plăcere lui Dumnezeu. Iar ascultarea lui era să lucreze grădina, să sădească pomi, să adune roadele și, prin ostenelile și rugăciunile lui, să facă mare îmbelșugare și îndestulare de roade nu numai fraților, ci și străinilor.
Însă el n-a gustat niciodată din acele roade și răsaduri până la sfârșitul său, atât de înfrânat și postitor era. Haina lui era numai una, făcută din piele de oaie, pe care o purta iarna și vara. Altă haină niciodată nu-i trebuia decât cojocul, pe care numai atunci îl lua, când se împărtășea cu dumnezeieștile Taine; iar după împărtășire se dezbrăca și îl strângea, păstrându-l curat în tot timpul călugăriei lui. Și nu știa ce este odihna trupului, pentru că totdeauna și neîncetat muncea cu osârdie lucrul lui. El n-a gustat niciodată vreo fiertură, ci verdețurile crude cu oțet îi erau lui hrană în toată viața. Și niciodată nu s-a odihnit pe coastele sale până la moarte, ci după osteneala cea de toată ziua din grădină, primea hrana cea obișnuită o dată pe zi, după apusul soarelui, iar după aceea intra în chilia sa și șezând, lucra cu mâinile, împletind funii toată noaptea fără lumânare, până la cântarea Utreniei. Și avea în gura lui rugăciunea, și astfel dormita puțin pentru nevoia somnului celui firesc. În acest fel și-a obosit trupul său până la cel mai de pe urmă ceas al vieții sale, căci astfel a fost găsit la sfârșit fericitul acela bătrân Iona, șezând și ținând în mâini împletitura ce lucra; iar sufletul lui cel sfânt s-a dus către Domnul, ca unul ce a fost atât de iubitor de osteneli, nevoitor și omorâtor de patimile trupului său.
În aceeași mănăstire a Muhoniei, cuviosul părintele nostru Pahomie a zidit o biserică nouă, cu mâinile fraților celor iscusiți în acel lucru, și a împodobit-o cu stâlpi frumoși, încât se veseleau de acel lucru bun și frumos zidit. Apoi socotind că nu se cade monahilor a se veseli de podoaba lucrului mâinilor lor, nici a se mândri de frumusețea zidirii lor, a luat niște funii groase și a legat stâlpii; deci, chemând pe frați le-a poruncit, ca să tragă cu toată puterea, până ce s-a aplecat zidirea și s-a văzut că este neîmpodobită. Deci, cuviosul a zis către frați: „Să nu vă lăudați, fraților, pentru osteneala cea multă a mâinilor voastre, că ați făcut zidire frumoasă; ci mai ales vă îngrijiți, ca să vă zidiți singuri pe voi și să vă împodobiți sufletul vostru ca pe o Biserică a lui Dumnezeu; pentru că voi sunteți Biserici ale Dumnezeului Celui viu, precum a zis Domnul”. Așa cuviosul părinte, mergând în fiecare locaș, folosea pe frați, învățându-i și dojenindu-i cu cuvinte din dumnezeiasca Scriptură, rugându-i și sfătuindu-i să fie în viață fără de prihană, ca să știe și să cunoască meșteșugirile vrăjmașului, și astfel să se împotrivească lor cu puterea Sfântului Duh, și adeseori să grăiască cuvintele Psalmului:întru Dumnezeu vom face putere și El va urgisi pe vrăjmașii noștri.
Șezând oarecând Cuviosul părinte Pahomie cu frații în mănăstirea sa din Tavenisiot și învățându-i din dumnezeieștile Scripturi, au venit oarecare pustnici eretici, care își acopereau veninul cel dinăuntru cu haine de păr; și, stând înaintea porților mănăstirii, au zis oarecărora din frați: „Suntem trimiși de părintele nostru la al vostru; deci, să-i spuneți din partea noastră aceste cuvinte: «De ești cu adevărat om al lui Dumnezeu și nădăjduiești spre Dânsul că te va asculta pe tine, apoi să vii și să treci cu noi râul cel de lângă mănăstire, cu picioarele pe deasupra apei, ca pe uscat, ca să cunoaștem toți care din noi are mai multă îndrăzneală la Dumnezeu, tu ori noi?»”.
Niște cuvinte de mândrie ca acestea ale acelor eretici auzindu-le Cuviosul Pahomie, a zis către frați: „Cu îngăduința lui Dumnezeu, vor putea ereticii aceia să treacă râul ca pe uscat, fiindu-le în ajutor diavolul, cel ce i-a prins pe dânșii în lațul său, ca să li se întărească înșelăciunea ereticească; însă eu nu cer de la Dumnezeu o minune ca aceea, ca să umblu pe apă, pentru că știu că gândul acesta nu numai că nu este monahicesc, dar nici creștinesc. Iar voi duceți-vă și spune- ți-le lor că așa zice smeritul Pahomie: «Nădăjduiesc spre Dumnezeu, iar nu spre lucrurile mele, deoarece, fiind păcătos, nu voiesc a ispiti pe Domnul Dumnezeul meu. Sârguința mea este, nu ca să umblu pe ape, ci ca să-mi plâng totdeauna pentru păcatele mele și să caut ajutorul lui Dumnezeu ca, astfel, să pot trece fără de vătămare ispitele vrăjmașului”. Unele ca acestea auzind ereticii, s-au dus rușinați.
În locașul cuviosului era un frate, care își făcea voia sa și nu mânca în același timp, când mâncau și ceilalți frați, ci postea mai mult decât vremea cea rânduită și se înălța cu părerea întru sine. Iar Părintele Pahomie, cunoscând înălțarea de minte a monahului aceluia, l-a luat de-o parte și i-a zis: „Frate, Domnul a zis:M-am pogorât din cer, nu ca să fac voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis pe Mine; deci, și tu ești dator a ne asculta pe noi și a păzi rânduiala mănăstirească, și când vine vremea mesei, mănâncă împreună cu frații cele puse înainte, însă cu măsură; nu foarte săturându-te, ca să nu se îngrașe trupul și să ridice întru tine război, nici foarte puțin să nu mănânci, ca să nu slăbești cu trupul întru osteneli, ci să primești hrana după măsura puterilor trupești, până ce vei birui pe diavolul slavei deșarte”.
Deci, fratele acela la început a ascultat sfaturile părintelui, însă după aceea iarăși s-a abătut la voia sa, zicând: „Unde este scris: nu posti, nu te înfrâna…?” Deci, fiind sfătuit din nou de Cuviosul Pahomie, n-a ascultat, și astfel a fost stăpânit de diavol până ce sfântul, rugându-se către Dumnezeu cu dinadinsul pentru dânsul, l-a tămăduit pe el și astfel, fratele s-a îndreptat după aceea, învățat fiind prin certare.
Altădată, stând Cuviosul Pahomie la rugăciune, s-a pomenit întru răpire și a văzut pe frații săi cuprinși de felurite primejdii. Unii dintr-înșii erau îngrădiți de jur împrejur de văpaie, și astfel fiind, nu puteau nicidecum să scape de ea. Alții, fiind cu picioarele desculțe și împleticindu-se în spini, se primejduiau, fiind înțepați de spini și neputând să iasă dintr-înșii; iar alții stăteau la un loc înalt peste o prăpastie adâncă, sub care trecea un râu mare și înfricoșat, plin de crocodili, și nu puteau nici să se ducă de la prăpastie, nici să se arunce în râu, din cauza mulțimii crocodililor.
Această vedenie cuviosul o spunea fraților cu multe lacrimi și proorocea zicând că după ducerea lui din viața aceasta, monahii se vor încurca cu diferite feluri de patimi lumești, se vor primejdui întru multă împiedicare spre mântuire, neputând să se izbăvească și să scape de acelea, căci, prin meșteșugirea vrăjmașului, îi vor înconjura pe dânșii împătimirile cele deșarte.
După aceasta a venit pentru călugărie la cuviosul un măscărici, pe nume Silvan, pe care primindu-l cuviosul și învățându-l mult pentru pocăință, l-a îmbrăcat în schima monahală. Acesta îndărăt- nicindu-se după câtăva vreme, a început a viețui fără de grijă și a face fel de fel de comedii, spre sminteala celor tineri, de care lucru înștiințându-se cuviosul, îl învăța pe el mult, iar uneori îl și bătea. Iar acela se făgăduia că se va pocăi, dar nu se îndrepta. Deci, după o răbdare de douăzeci de ani, cuviosul părinte a poruncit ca să dezbrace de pe dânsul înaintea fraților chipul monahicesc și, dându-i lui haine mirenești, să-l izgonească din mănăstire.
Atunci Silvan a început a cădea la picioarele marelui stareț, rugându-l și zicând: „Iartă-mă, părinte, și mai îngăduie-mă de astă dată; căci cred în Stăpânul Hristos, Cel ce mântuiește pe cei păcătoși, că mă va întoarce la pocăință, cu rugăciunile tale”. Iar starețul i-a zis lui: „Oare știi cât ți-am răbdat eu ție? De cât de multe ori ți-am dat și bătăi, fiind silit de obiceiul tău cel rău, care lucru la nimeni nu l-am făcut decât numai singur ție; pentru că n-am voit a întinde mâna mea spre cineva, iar către tine am fost silit, chiar nevrând a face aceasta. Și când te băteam, pe mine singur mai mult mă durea decât pe tine, cu sufletul pătimind împreună cu tine de milă; pentru că te băteam, nu că voiam să te bat, ci pentru că nădăjduiam că, pedepsindu-te prin bătaie, vei fi mai bun și îți vei mântui sufletul tău. Dar, de vreme ce nici prin învățături, nici prin bătăi nu te-ai îndreptat, te tai pe tine de la trup, ca pe un mădular putred, ca să nu se vatăme și celelalte mădulare”.
Astfel grăind către dânsul Sfântul Pahomie, el mai mult se ruga și plângea cu lacrimi, făgăduind pocăință cu ajutorul lui Dumnezeu. Iar starețul i-a grăit lui: „Dacă voiești să te primesc iarăși în numărul fraților, apoi să pui pentru tine chezaș, că de acum te vei pocăi”. Deci, el și-a pus chezaș pe un oarecare stareț cinstit, cu numele Petronie. Atunci cuviosul, iertând pe Silvan, l-a încredințat bătrânului Petronie, chezașul său, și singur s-a rugat lui Dumnezeu cu dinadinsul pentru el, ca să-l povățuiască la calea cea adevărată a pocăinței. Iar Dumnezeul Cel milostiv, Care nu voiește moartea păcătosului, a dat lui Silvan, cu rugăciunile Sfântului Pahomie, plăcutul Său, atâta zdrobire de inimă întru pocăință, încât în toată vremea lacrimile curgeau din ochii săi ca pârâul. Și când ședea la masă cu frații, de multe ori nu putea să se oprească din plâns și suspinuri, împlinindu-se către dânsul cuvântul proorocului David: Făcutu-s-au lacrimile mele mie pâine ziua și noaptea și băutura mea cu plângere am amestecat-o.
Iar când îi ziceau lui frații ca să se oprească din plâns măcar la masă, înaintea străinilor celor ce vin, el le răspundea: „Cu adevărat voiesc să mă opresc, dar nu pot nicidecum”. Iar frații îi ziceau lui: „Se cade a plânge când ești în rugăciune singur, iar în vremea mesei să te oprești din plângere, pentru că sufletul poate și fără de lacrimile cele din afară să fie totdeauna umilit în inimă”. După aceea, frații iarăși îl întrebau: „Pentru ce plângi așa?” Și-l opreau, zicând: „Ne rușinăm căutând la tine cum plângi și nu putem să mâncăm”. El răspundea: „Frații mei, oare nu-mi este îngăduit să plâng, când văd pe bărbații cei sfinți slujindu-mi mie, păcătosul, care nici de praful picioarelor lor nu sunt vrednic? Oare nu sunt dator a plânge, că mie, spurcatului măscărici, îmi slujesc niște bărbați cinstiți și plăcuți lui Dumnezeu ca aceștia? Deci, voi plânge, fraților, în toate zilele, ca să nu fiu înghițit de pământ ca Datan și Aviron, pentru mulțimea păcatelor mele”.
Pentru o îndreptare ca aceasta și pentru adevărata pocăință a lui Silvan, Cuviosul Pahomie, părintele nostru, se bucura foarte mult, precum și sfinții îngeri se bucură în cer pentru întoarcerea păcătosului. Deci, sfântul stareț adeverea acestea către frați, zicând: „Mărturisesc înaintea lui Dumnezeu, că de când s-a adunat această viață de obște, n-am văzut pe nici unul din toți frații care viețuiesc împreună cu mine, urmând așa smereniei, precum fratele acesta. Știu, fraților, că și voi, cu ajutorul lui Hristos, ostenindu-vă cu multe îmbunătățite nevoințe, ați biruit pe vrăjmaș și l-ați gonit; însă, dacă vă leneviți puțin, vrăjmașul vostru se scoală asupra voastră și cel izgonit se întoarce și începe a face război. Iar Silvan, cel mai de pe urmă dintre voi, pe care nu de mult am voit să-l izgonim, și-a întemeiat mântuirea sa într-atât de adâncă smerenie, încât se vede că a biruit desăvârșit pe diavol și nu mai poate vrăjmașul să se întoarcă și să se scoale asupra lui; pentru că nimic nu biruiește desăvârșit pe vrăjmașul cel mândru ca smerenia inimii cea adevărată a monahului, care s-a lepădat cu totul de sine”. Deci, fericitul Silvan, viețuind opt ani într-o pocăință ca aceasta, s-a săvârșit; iar Cuviosul Pahomie a văzut sufletul lui înălțându-se de sfinții îngeri spre cer, ca o jertfă aleasă.
Viețuind Cuviosul Pahomie cu plăcere dumnezeiască spre folosul tuturor, episcopul cetății care se numea Panopoli, cu numele Uar, a trimis rugăminte la dânsul, chemându-l în cetatea sa să facă în ea o mănăstire după rânduiala și așezământul său. Iar cuviosul, luând pe unii din ucenicii săi, între care era și Teodor, s-a dus acolo și a voit să cerceteze o mănăstire oarecare a sa, care era aproape de calea aceea. Și intrând el în acea mănăstire, a văzut pe unul din frați fiind dus la îngropare cu multă cântare de psalmi și după el mergea sobor mare de popor, între care se aflau părinții și rudeniile celui mort. Deci a poruncit celor ce-l duceau să stea și să înceteze cântarea; pentru că vedea cu ochii cei preavăzători, că nu era de folos sufletului celui mort o cinstită îngropare ca aceea, deoarece viața aceluia fusese rea, petrecând în lenevire și în iubire de păcate.
Apoi a poruncit să dezbrace hainele de pe cel mort, pentru că erau de mare preț, și să le ardă îndată; iar trupul gol, fără de cântare de psalmi și fără de cinste, să-l îngroape afară din mănăstire. De acest lucru minunându-se toți și neîndrăznind a zice ceva împotriva marelui părinte, părinții celui mort, rudeniile și unii din frați au rugat pe Cuviosul Pahomie să-i fie milă de cel mort și să poruncească a-l îngropa după rânduiala obișnuită a Bisericii. Iar sfântul a grăit către dânșii: „Mie, fraților, cu adevărat mai mult decât vouă îmi este milă de cel mort, pentru că voi vă îngrijiți de trupul lui, iar eu de suflet. Și aceasta o fac, ca pentru necinstea îngropării lui, să i se dea oarecare ușurare sufletului lui de la milostivul și iubitorul de suflete Dumnezeu”. Atunci toți au tăcut, auzind niște cuvinte ca acelea de la sfântul părinte.
Și petrecând cuviosul în mănăstirea aceea două zile, i s-a făcut înștiințare că în altă mănăstire un frate bolește, fiind aproape de moarte, și dorește ca înaintea sfârșitului să vadă pe cuviosul părinte, ca astfel să se învrednicească de rugăciunea și de binecuvântarea lui. Deci, sculându-se cuviosul cu ucenicii, s-au dus cu sârguință la mănăstirea aceea. Dar când era el departe de mănăstire ca de trei stadii, a auzit glas îngeresc din văzduh și, ridicându-și ochii spre răsărit, a văzut sufletul fratelui acela, la care se grăbea să se ducă, înălțându-se cu bucurie de sfinții îngeri pe cale luminoasă; și, stând, se minuna; iar ucenicii nici n-auzeau glasul acela, nici nu vedeau ceva. Atunci ei au grăit către sfânt: „Pentru ce stai, părinte, privind în sus, și nu te îngrijești de fratele cel bolnav, ca să nu moară mai înainte de venirea ta?” Iar sfântul le-a răspuns: „Acolo se cade cu adevărat a ne grăbi, unde văd ducându-se sufletul lui de mâinile sfinților îngeri la viața veșnică” .
După aceasta, ajungând la mănăstirea aceea, au găsit mort pe fratele cel ce se sfârșise întru Domnul și, îngropând cu cinste trupul lui, s-au dus la Panopoli. Și s-a bucurat foarte fericitul episcop Uar de venirea Cuviosului Pahomie și a ucenicilor lui. Iar când zideau acolo mănăstirea, niște oameni din cei vrăjmași și zavistnici, îndemnați de diavol, veneau noaptea și risipeau ceea ce se lucra ziua. Iar cuviosul a răbdat multă vreme o supărare ca aceea de la ei, învățând și pe ucenicii săi la răbdare, până ce Domnul singur a voit de a răsplătit bântuitorilor acelora. Pentru că odată, venind ei după obicei și începând să risipească ostenelile sfinților bărbați, îngerul Domnului i-a ucis cu foc de fulgere, încât toți au pierit, topindu-se ca ceara. Apoi, din vremea aceea, cu ajutorul lui Dumnezeu, se zidea mănăstirea fără de împiedicare și s-a făcut locaș ales, și a lăsat într-însa Cuviosul Pahomie pe trei ucenici ai săi, bărbați îmbunătățiți: pe Samuil, pe Ilarie și pe Encratie, ca să îndrepteze lucrurile mănăstirii și să povățuiască pe frați spre mântuire. Iar el, întorcându-se, a venit la mănăstirea sa. Și auzind frații de venirea părintelui lor, au ieșit în întâmpinarea lui, închinându-se și bucurându-se.
Iar un copil nou începător în viața monahicească, ieșind din turma cea cuvântătoare, a strigat către Cuviosul Pahomie: „Părinte, de când ai plecat de aici până astăzi, la noi nu s-au fiert nici verdețuri, nici legume”. Iar sfântul i-a răspuns, zâmbind: “Nu te mâhni, fiule, că voi porunci să se fiarbă”. Deci, ducându-se în mănăstire, a intrat în bucătărie și, găsind pe fratele ce era bucătar lucrând rogojini, l-a întrebat: „Spune-mi, frate, câtă vreme este de când nu fierbi fierturi fraților?” El a răspuns: „Două luni!” Și i-a grăit starețul: „Pentru ce prin lenevirea ta ai defăimat porunca ce ți s-a dat?” Bucătarul răspunse: „Părinte, după porunca ta am voit să fierb în toate zilele, dar am văzut că fiertura nu se mănâncă, pentru că numai copiii cei noi începători mănâncă fiertură, iar frații se înfrânează și petrec cu mâncare uscată; deci fiertura, rămânând multă, se leapădă afară; pentru aceea am încetat a fierbe, ca să nu se arunce bucatele și untdelemnul. Iar ca să nu fiu osândit pentru șederea în zadar, lucrez rogojini cu celălalt frate, care este cu mine în bucătărie”.
Grăit-a lui starețul: „Câte rogojini ați lucrat?” Răspuns-a bucătarul: „Cinci sute”. Grăit-a sfântul: „Aduceți-le aici”. Și le-au adus. Atunci a poruncit ca îndată să ardă rogojinile acelea, zicând: „Precum voi n-ați băgat în seamă porunca mea, pentru a fierbe mâncare fraților, așa și eu fără de cruțare ard lucrul mâinilor voastre, ca să știți, că nu este bine a călca așezămintele părintești cele date spre mântuirea sufletului!” Iar bucătarul și cu celălalt frate, văzând acestea, au căzut înaintea părintelui cu pocăință și au cerut iertare.
Aducându-și aminte cuviosul de vedenia ce i se făcuse în răpire, pentru frații cei ce aveau să cadă în multe feluri de împătimiri și să se împletească cu griji deșarte după sfârșitul lui, plângea. Deci, închizându-se în chilia sa de cu seara, se ruga lui Dumnezeu pentru frații aceia. Și iarăși, o vedenie ca aceasta a văzut în miezul nopții, după cum spunea singur în urmă: „Vedeam o groapă adâncă și întunecoasă și în ea o mulțime de monahi fără de număr, dintre care mulți se sârguiau să iasă din groapa aceea întunecoasă, dar nu puteau, de vreme ce pogorându-se alții întru întâmpinarea lor, pe aceia îi surpau iar în adâncul gropii. Iar alții, aproape de mal fiind și vrând acum să iasă, de năprasnă surpându-se, iarăși cădeau în groapa cea adâncă. Alții mai neputincioși, căzând mai adâncă se tăvăleau în cele mai dedesubt; iar unii strigau cu glasuri umilite. Insă nu mulți din ei de abia ieșeau de acolo cu multă osteneală și aflau îndată lumină, întru care intrând, se bucurau, mulțumind Domnului”.
Și venindu-și în sine cuviosul, socotea vedenia aceea; și a cunoscut ce fel de nepurtare de grijă va fi între monahi în zilele din urmă: lenevire, întunecare și căderi; că va rămâne între dânșii numai chipul călugăresc. Deci se tânguia foarte pentru aceasta și grăia către Dumnezeu: „Doamne, Atotțiitorule, dacă așa va fi, apoi pentru ce ai lăsat să fie obștile și mănăstirile? Doamne, adu-Ți aminte de așezământul Tău, pe care l-ai făgăduit, ca să-l păzești celor ce-Ți slujesc Ție până la sfârșitul veacului. Tu știi, Stăpâne, că de când am luat chipul monahicesc, totdeauna m-am smerit înaintea Ta și n-am gustat pâine sau apă până la săturare, nici de altceva din cele pământești nu m-am săturat”.
Grăind acestea cuviosul, s-a auzit către el un glas de sus, de la Domnul: „Nu te lăuda, Pahomie, fiind om; ci cere iertare, pentru că toate se alcătuiesc cu milostivirea Mea”. Iar Pahomie, aruncându-se la pământ, a strigat către Dumnezeu: „Doamne, iartă-mă și nu lua îndurările Tale de la mine; ci trimite mila Ta mie, nevrednicului. Pentru că știu și eu, o, Stăpâne, că fără de sprijinul Tău toate se fac șchioape; iar milostivirea Ta pe toți îi miluiește și, prin judecățile cele neștiute, îi mântuiește”.
Pe când cuviosul se ruga astfel, doi îngeri în chipul luminii au stat înaintea lui; iar în mijlocul lor era un tânăr cu frumusețe negrăită, strălucind ca razele soarelui și având pe capul Lui o cunună de spini. Și ridicând îngerii pe Pahomie de la pământ, i-au zis: „Deoarece ai cerut să ți se trimită ție milostivire de la Domnul, iată, aceasta este milostivirea: singur Dumnezeul slavei, Iisus Hristos, Unul născut Fiul Tatălui, Cel ce S-a trimis în lume și S-a răstignit pentru voi, și poartă această cunună de spini pe cap!” Și a zis Domnul către Pahomie: „Îndrăznește, Pahomie, și te întărește, că sămânța ta cea duhovnicească nu va lipsi până la sfârșitul veacului. Iar din cei ce vor să fie după tine, mulți mântuindu-se cu ajutorul Meu din întunecoasa groapă, se vor arăta mai înalți decât îmbunătățiții monahi de acum. Pentru că cei de acum, povățuindu-se și luminându-se prin pilda vieții tale, strălucesc cu faptele cele bune; iar cei ce vor să fie după tine, pe care i-ai văzut în groapa cea întunecoasă, neavând acest fel de povățuitor ca să-i poată scoate din acel întuneric, cu singură alegerea voii lor sărind din întuneric, vor merge cu osârdie pe calea cea luminoasă a poruncilor Mele și se vor afla plăcuți Mie. Iar alții se vor mântui prin ispite și prin primejdii și se vor asemăna cu sfinții cei mari. Pentru că amin zic ție pentru dânșii, căci aceeași mântuire vor câștiga, pe care o au și monahii cei de acum, care viețuiesc cu desăvârșire și cu neprihănire!”
Aceasta zicând Domnul, S-a suit la cer și se lumina văzduhul cu lumina cea negrăită a slavei Lui; iar Sfântul Pahomie, căzând, s-a închinat Domnului și-L slăvea cu gura și cu inima, bucurându-se de acea preaslăvită vedenie și umplându-se de negrăită dulceață din cuvintele Domnului.
Un frate oarecare dorea să se facă mucenic, dar în acea vreme era pace în Biserica lui Hristos, întru împărăția dreptcredinciosului împărat Constantin cel Mare. Deci, fratele acela ruga adeseori pe Sfântul Pahomie, zicând: „Roagă-te lui Dumnezeu pentru mine, părinte, ca să mă fac mucenic!” Iar sfântul îl învăța să nu primească în inimă un gând ca acela, ca să dorească mucenicia, și zicea: „Frate, rabdă cu vitejie nevoința monahicească și poartă ostenelile mănăstirești fără de cârtire întru ascultări și te sârguiește ca prin viață fără de prihană să placi lui Hristos și astfel vei avea împărtășire cu sfinții mucenici în cer!”
El însă supăra în toate zilele pe sfântul, dorind să pătimească pentru Hristos, și ruga pe cuviosul să se roage lui Hristos pentru el, ca să-l învrednicească cununii mucenicești. Iar Sfântul Pahomie, vrând ca să se izbăvească de o supărare ca aceea care i se făcea de el, i-a zis: „Mă voi ruga pentru tine, ca să-ți fie ție precum voiești; dar să te păzești, ca nu, în loc de mărturisirea numelui lui Iisus Hristos, să te lepezi de El în vremea muceniciei; căci cu adevărat te amăgești cu gândul, singur vrând de voie să te arunci în ispită, când singur Domnul ne învață să ne rugăm, ca să nu cădem în ispită”.
Și s-a întâmplat că, după doi ani, Cuviosul Pahomie a trimis câțiva frați la un sat al lor, să adune papură pentru facerea rogojinilor mănăstirești, fiindcă acolo creștea multă papură. Și satul acela era aproape de niște barbari care se numeau vlemizi. Deci, pe când frații adunau papură în acel ostrov, Cuviosul Pahomie, chemând pe fratele acela, care dorea mucenicia, i-a poruncit să meargă să cerceteze pe frații cei ce se osteneau cu strângerea papurei și să le ducă hrană. Deci, trimițându-l, i-a zis cuvântul Apostolului:Iată, acum este vreme bineprimită, acum este ziua mântuirii! întru nimic nedând nici o sminteală, pentru ca slujba să fie fără prihană”.
Iar el încărcând un asin cu mâncări, s-a dus la frați, dar când s-a apropiat de pustie, barbarii se pogorau din munte ca să ia apă și, prinzându-l, l-au legat și l-au suit în munte la ceilalți barbari, împreună cu asinul. Iar aceia, văzând pe monah, au început a-l batjocori, zicându-i: „Monahule, vino de te închină zeilor noștri”. Și, înjunghiind dobitoace, aduceau jertfă idolilor lor. Deci, aducându-l pe monahul acela, îl sileau ca să jertfească împreună cu ei. Dar el nevoind să aducă jertfele cele spurcate idolilor, barbarii s-au mâniat și, înconjurându-l cu săbiile scoase, voiau îndată să-l taie în bucăți. Iar el văzând săbiile trase deasupra capului său și înțelegând mânia cea cumplită a barbarilor, s-a temut mult și, alergând de frică, a căzut la idoli, s-a închinat lor și le-a adus jertfă, apoi a băut și a mâncat din cele jertfite idolilor. Astfel, temându-se de moartea cea trupească, și-a vătămat sufletul său cel fără de moarte, lepădându-se de Hristos.
După săvârșirea unui păcat greu ca acela, barbarii l-au dezlegat din legături pe monahul acela și, fiind eliberat de ei, s-a dus într-ale sale. Iar el, pogorându-se din munte, și-a venit în simțire, cunos- cându-și păcatul, și-a rupt hainele și bătându-și fața, s-a întors la mănăstire. Iar Cuviosul Pahomie, cunoscând cu duhul cele întâmplate acelui frate, a ieșit foarte mâhnit întru întâmpinarea lui. Iar acela, văzând pe părintele Pahomie, a căzut înaintea lui cu fața la pământ, tânguindu-se și strigând: „Am greșit lui Dumnezeu și ție, părinte, căci n-am ascultat sfatul tău cel bun și învățătura cea de folos, ca să nu doresc mucenicia; căci, de te-aș fi ascultat pe tine, n-aș fi pătimit unele ca acestea!”
Iar marele părinte i-a zis: „O, ticălosule, singur te-ai lipsit de un bine atât de mare, căci cu adevărat zăcea înaintea ta cununa mucenicească, iar tu ai călcat-o pe ea. Gata îți era împărtășirea cu sfinții mucenici; iar tu te-ai rupt din ceata lor cea sfântă. Stăpânul Hristos venise la tine cu sfinții îngeri, vrând să-ți pună diadema pe capul tău; iar tu te-ai lepădat de El, iubind mai mult vremea cea scurtă a acestei ticăloase vieți, decât pe Dumnezeu. Te-ai temut de moarte, pe care o vei suferi și, nevrând, ai pierdut viața cea veșnică, depărtându-te de Dumnezeu. Unde sunt cuvintele tale, pe care le grăiai întotdeauna? «Doresc ca să fiu mucenic pentru Hristos!…» Și mă supărai, ca să mă rog pentru tine, să te învrednicești de mucenicie. Deci, aceasta îți era vremea cea bineprimită, ca într-un ceas să mori pentru numele lui Iisus Hristos și să câștigi cununa cea mucenicească; dar tu în loc de mărturisirea numelui lui Iisus Hristos, te-ai lepădat de El. Au nu ți-am spus eu mai înainte toate acestea? Au nu te-am sfătuit să încetezi cu gândul acesta?” Iar fratele acela a zis: „Părinte, am greșit întru toate și nu pot căuta la fața ta, nici să-mi ridic ochii spre cer! Am pierit, părinte, și nu este în mine nădejde de mântuire și nu știu ce să fac; căci nu m-am așteptat să mi se întâmple mie unele ca acestea!”
Acestea grăindu-le el cu plângere și cu tânguire, marele stareț i-a zis: „Ticălosule, tu până în sfârșit te-ai înstrăinat de Dumnezeu; dar Domnul este bun și fără de răutate și nu Se mânie până la sfârșit, căci este voitorul milei și poate ca să afunde păcatele noastre în adâncul milostivirii Sale, ca o piatră de apă în mare; de vreme ce, pe cât este de departe cerul de pământ, pe atât depărtează de la noi fărădelegile noastre. Pentru că nu voiește și nu dorește moartea păcătosului, ci pocăința lui; deci, cel ce a căzut, să nu petreacă întru cădere, ci să se scoale; iar cel ce s-a întors dinspre El, să nu se depărteze, ci degrabă să se întoarcă iarăși la El. Așadar, nu te deznădăjdui, căci este și pentru tine nădejde de mântuire; căci pomul cel tăiat iarăși va odrăsli din rădăcină. De voiești să mă asculți pe mine, vei câștiga iertare de la Domnul”. Iar el, plângând, zicea: „O, părinte, de acum te voi asculta pe tine întru toate!”
Și i-a poruncit cuviosul să se închidă într-o chilie singuratică și până la moarte să nu vorbească cu nimeni, decât numai cu părintele cel duhovnicesc, și a doua zi să mănânce puțină pâine cu sare și cu apă, și să facă două rogojini pe zi, să se roage și să privegheze pe cât va putea și din plângere să nu înceteze niciodată. Și a făcut toate acestea fratele acela cu bucurie, viețuind în pocăință zece ani, și a trecut către Domnul.
Însingurându-se odată Cuviosul Pahomie de gâlcevile mănăstirești, i-a stat înainte diavolul în chip luminos, zicându-i: „Bucură-te, Pahomie, căci eu sunt Hristos și am venit la tine ca la prietenul meu”. Iar sfântul, socotind în sine, se gândea așa: „Venirea lui Hristos la om se face plină de bucurie și fără de frică, astfel încât toate gândurile omenești se sting în ceasul acela, pentru că toată mintea se întraripează în vedenia care se vede. Iar eu, văzând arătarea acestuia ce-mi stă în față, sunt plin de tulburare și mă tem.
Deci, acesta nu este Hristos, ci satana!” Și sculându-se îngrădit cu credința către Dumnezeu, i-a zis cu îndrăzneală: „Du-te de la mine, diavole, căci ești blestemat tu și vedenia ta și meșteșugirile sfaturilor tale celor viclene”. Iar diavolul îndată s-a stins și s-a făcut ca praful, a umplut chilia de putoare și a tulburat văzduhul, fugind și strigând cu glas tare: „Eu am voit ca acum să te arunc sub picioarele mele; iar tu, apucând mai înainte, m-ai surpat, și în toate zilele biruindu-mă mă batjocorești; pentru că mare este puterea lui Hristos, Care vă ajută vouă, monahilor; însă nu voi înceta să mă lupt cu voi, de vreme ce se cade ca lucrul meu să-l săvârșesc”. Iar sfântul întărindu-se cu duhul, se mărturisea Domnului, mulțumindu-I de ajutorul Lui cel atotputernic, care ajută robilor Săi asupra potrivnicului.
Iar într-o noapte, Sfântul Pahomie, umblând prin mănăstire cu fericitul Teodor, au văzut de departe amândoi împreună pe diavolul în chip de femeie preafrumoasă, venind spre mănăstire cu o mulțime de slugi, iar Teodor a început a se teme, văzând-o. Deci sfântul i-a zis: „Nu te teme, fiule, ci îndrăznește nădăjduind spre Domnul”. Și a început a se ruga lui Dumnezeu. Iar diavolul cel în chip de femeie, apropiindu-se, a zis: „Pentru ce vă osteniți în zadar, fiindcă nu puteți nimic să faceți împotriva mea, de vreme ce am luat putere de la Atotțiitorul Dumnezeu să ispitesc pe care voi dori”. Iar Sfântul Pahomie a întrebat pe diavol, zicând: „Tu cine ești, de unde vii și pe cine voiești să ispitești?” Răspuns-a aceea ce se părea femeie: „Eu sunt puterea diavolului și mie îmi slujește toată tabăra diavolească; eu am rupt pe Iuda din ceata apostolilor și asupra ta, Pahomie, am luat putere să ridic război, dar nimeni cândva nu m-a defăimat pe mine atât de mult ca tine; pentru că mă surpi pe mine nu numai sub picioarele bătrânilor, ci și sub ale copiilor tineri, învățându-i să mă calce. Și ai adunat atâta mulțime de nevoitori asupra mea și i-ai îngrădit pe ei cu zidul cel nerisipit al fricii de Dumnezeu, încât slugile mele nu mai pot să se apropie de cineva cu îndrăzneală. însă această putere întru voi a crescut asupra mea, prin întruparea lui Dumnezeu Cuvântul, Cel ce v-a dat vouă stăpânire să călcați peste toată puterea noastră”.
Sfântul Pahomie a răspuns: „Oare pe mine singur ai venit să mă ispitești, tu, putere a diavolului, sau și pe ceilalți?” Răspuns-a femeia: „Și pe tine și pe toți cei asemenea cu tine”. Grăit-a sfântul: „Apoi și pe Teodor îl vei risipi?” Răspuns-a femeia: „Am luat stăpânire ca să te ispitesc pe tine, pe Teodor și pe ceilalți, dar nu pot să mă apropii de voi, căci, atunci când vă ispitesc pe voi, mă fac vouă pricinuitoare de folos, mai mult decât de pagubă. Dar nu veți petrece în veci pe pământ cu aceia, pe care acum cu rugăciunea îi întrarmați; pentru că va veni o vreme când, după al vostru sfârșit, mă voi juca între dânșii”. Grăit-a sfântul: „Dar de unde știi, că cei ce vor fi după sfârșitul nostru nu vor sluji lui Dumnezeu cu atâta credință, precum îi slujim noi?” Răspuns-a diavolul: „Știu din arătare”. Atunci sfântul a zis: „Minți cu capul tău cel spurcat, pentru că a ști acest lucru, este dat numai lui Dumnezeu, ca să știe pe cele ce vor să fie; iar tu ești mincinos și stăpânești minciuna”. Zis-a diavolul: „Deși nu știu nimic prin cea mai înainte știință, totuși am cunoștință din lucrurile cele trecute și din cele de față, despre cele ce vor să fie”. Unele ca acestea bârfind diavolul, și încă multe altele, Cuviosul Pahomie l-a certat pe el cu numele lui Iisus Hristos și s-a stins diavolul cu toată ceata sa.
Odată cercetând cuviosul pe frații de prin mănăstirile sale și de prin singurătăți și îndreptând științele lor, a venit la un bărbat cinstit, care intrase în călugărie dintr-o dregătorie mare. însă monahul acela nu știa limba egipteană, ci vorbea grecește și latinește, iar Cuviosul Pahomie avea nevoie de tălmaci ca să vorbească cu dânsul. Și întrebându-l sfântul pe el pentru îndreptarea științei, acela nu voia să-și descopere știința sa prin tălmaci, ci numai către singur starețul. Dar nu putea, deoarece nu știa limba egipteană pe care o vorbea Sfântul Pahomie, iar marele stareț nu știa nici pe cea grecească, nici pe cea latinească. Deci, sculându-se cuviosul, s-a dus la un loc osebit și, întinzându-și mâinile către cer, a început a se ruga, zicând: „Doamne, Atotțiitorule, dacă nu pot să folosesc pe oamenii care i-ai trimis la mine de la marginea pământului, neștiind limba lor, apoi ce trebuință este ca să vină ei la mine? De voiești ca aici să mântuiești pe dânșii prin mine, apoi dă-mi mie, Stăpâne, ca să înțeleg vorba lor spre îndreptarea sufletelor lor”.
Și după ce s-a rugat astfel trei ceasuri și și-a sfârșit rugăciunea sa, fără de veste i s-a trimis din cer, în dreapta lui, o hârtie scrisă ca o carte, pe care citind-o, îndată a înțeles graiul tuturor limbilor și a dat slavă lui Dumnezeu. Deci, întorcându-se cu mare bucurie la fratele acela, a început a vorbi cu dânsul grecește și latinește, ca și cum din tinerețe ar fi învățat limbile acelea sau s-ar fi născut întru dânsele. Iar monahul acela se minuna de un dar ca acesta ce s-a dat cuviosului în puțină vreme și spunea celorlalți că marele părinte i-a întrecut pe toți cărturarii în curata vorbire grecească și latinească. Deci, vorbind cuviosul cu fratele acela multă vreme și pricepând știința lui și pe bine îndreptând-o pe aceea, l-a încredințat lui Dumnezeu și s-a întors în chilia sa.
Apoi Cuviosul Pahomie, ajungând la adânci bătrâneți și lui Dumnezeu foarte plăcându-I, și multă mulțime la calea mântuirii povățuind, a căzut într-o boală trupească după praznicul Sfintelor Paști; și îi slujea lui în boală fericitul Teodor. Iar mai înainte cu două zile de sfârșitul său, a chemat pe toți frații, învățându-i spre folosul sufletului lor și poruncindu-le să se păzească de eretici ca de o otravă vătămătoare de suflet și aducătoare de moarte. După acestea, rugându-se lui Dumnezeu și dându-le lor pace, binecuvântare și sărutarea cea mai de pe urmă, și-a dat cinstitul său suflet în mâinile lui Dumnezeu. Și s-au adunat toți monahii de la toate mănăstirile înființate de el, care erau cu toții în număr de șapte mii, împreună cu cei din lavra cea mare de obște din Tavenisiot, care era maică și începătoare a tuturor mănăstirilor, în care erau o mie și patru sute de frați. Deci, adunându-se toți și plângând ca fiii pentru părintele lor, ca ucenicii pentru dascălul lor și ca oile pentru păstorul lor, au îngropat cu cinste pustnicescul și mult ostenitul lui trup, slăvind pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, pe un Dumnezeu în Treime, Căruia și de la noi I se cuvine cinste, slavă și închinăciune, acum și pururea și în vecii vecilor, Amin.
Notă – La începutul vieții Cuviosului Pahomie se pomenește de o cetate creștină din Tebaida, care se numea Oxirinhos; deci este lucru cuviincios, ca să pomenim aici și cele scrise despre dânsa de către preotul Rufin în Patericul Egiptului, capitolul V. Iată ce zice el: „Am aflat într-însa – adică în Oxirinhos – atâtea bunătăți duhovnicești, pe care după vrednicie nimeni nu poate să le spună, pentru că am văzut-o pe ea plină de monahi; înăuntru și dinafară primprejur, pretutindeni chilii monahicești; iar capiștile idolești cele mari, care au fost mai înainte, acelea s-au prefăcut în mănăstiri alese; și în toată cetatea puteai să vezi mai multe biserici și mănăstiri decât case mirenești.
Iar cetatea aceea este foarte mare și cu popor mult. Ea are l2 biserici mari, sobornicești, afară de mănăstiri, în care sunt biserici osebite. Și nici porțile cetății, nici pirgurile (turnurile de pază), nici vreun unghi al cetății nu se află fără de locuințe monahicești. Și prin toate părțile cetății, ziua și noaptea, totdeauna se înalță neadormite laude lui Dumnezeu, și poți să vezi toată cetatea aceea ca pe o biserică. Și nici un eretic sau păgân nu era în ea, ci toți numai dreptcredincioși creștini; și cu nimic nu s-ar fi osebit de biserică, dacă episcopul locului ar fi voit să săvârșească dumnezeiasca slujbă pe ulițe în mijlocul cetății, ca într-o biserică.
Iar mai marii cetății și ceilalți cetățeni au pus străji pe la toate porțile și căile ca să păzească de va veni vreun străin sau sărac; și pe acela îndată îl întâmpinau cu bucurie, întrecându-se unul cu altul și sârguindu-se să-l ia în casa sa și să-l odihnească, și cu toate trebuințele să-l îndestuleze. Iar pe noi dacă ne-au văzut – zice Rufin când voiam să mergem prin cetatea lor, cu câtă dragoste ne-au întâmpinat și ce fel de cinste, ca a îngerilor lui Dumnezeu, ne-au dat; ce fel de ospăț și de odihnă ne-au făcut, nu pot spune.
Și văzând noi acolo multe cete de monahi, am întrebat pe episcopul acelei cetăți, care este numărul lor, și ne-a spus că în cetatea lor se află zece mii de monahi; iar călugărițe, care slujesc întru feciorie lui Dumnezeu, sunt douăzeci de mii. Iar iubirea de străini a tuturor acelora, care ne-au arătat nouă, ce fel de cuvânt poate să o spună?” Acestea le spunea preotul Rufin, despre acea creștinească cetate ce se numea Oxinrihos. O, de s-ar fi făcut acea veche cetate pildă cetăților creștinești de acum!
Sfântul Epifanie a fost un scriitor creștin din secolul al IV-lea, episcop de Salamina, în Cipru.
Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă se face pe 12 mai.
Sfântul Ierarh Epifanie, arhiepiscopul Ciprului (315 – 403) Frescă din mânăstirea Graceanița – Kosovo – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
Viața
Sfântul Epifanie s-a născut în jurul anului 315 (sau, după alții, 308) într-o familie modestă de evrei din satul Besanduc, nu departe de Eleutheropolis (Elefteropolis; în epoca modernă Beit Guvrin sau Beit-Djibrin) în Palestina.
La moartea tatălui său, copilul, orfan, a fost adoptat de un învățător al Legii iudaice, Trifon.
Acesta i-a asigurat posibilitatea de a studia, așa încât Sfântul Epifanie a învățat nu doar Scripturile și preceptele legii mozaice, ci și cinci limbi – greaca, latina, ebraica, siriaca și copta -, lucru rar în acea epocă.
Convertirea
La moartea părintelui său adoptiv, Sfântul Epifanie a moștenit toată averea acestuia.
Puțin timp după aceea, el a văzut într-o zi un monah creștin, Lucian, care vorbea cu un sărac. Cum nu avea bani, monahul a dat săracului haina ce o avea pe el.
Mișcat de gestul călugărului, Sfântul Epifanie a îmbrățișat creștinismul, primind Botezul de la episcopul locului, împreună cu sora sa vitregă. Mai apoi, el a renunțat și la toată averea sa, făcându-se călugăr pe lângă sfântul Ilarion cel Mare.
Mănăstirea lui Epifanie la Eleutheropolis
Însetat de a cunoaște mai bine viața monastică, Epifanie a făcut o lungă călătorie în deșertul Egiptului, ca să-i cunoască pe călugării renumiți de acolo.
După patru ani de călătorii, Sfântul Epifanie s-a întors în Palestina și a întemeiat în apropierea satului său natal o mănăstire, al cărei stareț a fost timp de treizeci de ani.
Episcopatul
Mai apoi a plecat în insula Cipru, unde l-a reîntâlnit pe Sfântul Ilarion cel Mare, la sfatul căruia a acceptat să fie hirotonit episcop de Salamina (Constanția), în anul 376. A fost episcop de Salamina până la moartea sa, în 403.
În anul 382, Sfântul Epifanie a făcut o altă călătorie, la Roma, împreună cu sfântul Ieronim și cu Paulin, episcop de Antiohia, pentru a pleda în fața papei cauza acestuia din urmă în chestiunea schismei ce exista în acel moment în Antiohia.
Scrieri
Scrierile cunoscute ale sfântului Epifanie sunt publicate în colecția Clavis Patrum Græcorum, 3744-3807.
Epifanie este cunoscut pentru scrierile sale polemice împotriva ereziilor (textele sale fac referință la peste 80 de erezii diferite):
- Ancoratus (care include argumente împotriva arianismului și a învățăturilor lui Origen)
- Panarion (sau Adversus Haereses – Respingerea tuturor ereziilor). Scrisă între 374 și 377, lucrarea se prezintă sub forma unui manual sistematic cu argumente împotriva a tot felul de eretici și erezii.
Panarion este o valoroasă sursă de informații despre Biserica creștină din secolul al IV-lea.
Este de asemenea autorul unui Discurs spiritual despre viața lui Hristos.
Câteva texte ne-au parvenit fragmentar:
- Tratatul despre greutăți și măsuri
- Tratatul despre cele 12 geme (lat. De Gemmis)
- Tratatul împotriva imaginilor
- Scrisori (din care se păstrează doar puține fragmente)
Sf. Epifanie a scris numeroase comentarii la cărțile Sfintei Scripturi:
- Viața profeților
- Comentariu la Hexaimeron
- Comentariu la psalmi
- Fisiologul (principala sursă a bestiarului medieval)
- Comentariu la Evanghelia după Luca
Sf. Epifania a lăsat și scrieri liturgice:
- Liturghia sodomizaților
- Anaforaua etiopiană a Săptămânii Mari
- O altă anaforauă
Texte de Sfântul Ierarh Epifanie, Arhiepiscopul Ciprului
Cum vom putea oare să o laudăm pe Maica Domnului?
Au văzut Fecioara ca tron și cer și-au fost cuprinși de frică, zărind pe Cel fără de început că a șezut de pe tron heruvimic, în pântecele feciorelnic.
Dar cum voi îndrăzni să vorbesc despre unica Născătoare de Dumnnezeu, pe cât sunt în stare! Căci sunt gângav și fără de glas și fără cuvinte față de cea cu nume mare și sfântă, cea fără de nuntă și de Dumnezeu Născătoare, Maria, Maica Domnului, despre care nu va grăi cu ușurință limba oamenilor… Au încremenit toți: îngeri, arhangheli, începători, stăpânii, tronuri, domnii, heruvimi și serafimi și toată oștirea îngerilor fiind cuprinși de frică și cutremur puternic. Că au zărit pe pământ, înăuntrul ei pe Cel din Ceruri și s-au spăimântat. Au văzut Fecioara ca tron și cer și-au fost cuprinși de frică, zărind pe Cel fără de început că a șezut de pe tron heruvimic, în pântecele feciorelnic.
(Sfântul Epifanie al Salaminei, Omilie la Sfânta Născătoare de Dumnezeu, București, 2012, pp. 107-108)
De care păcate se veselește neamul dracilor mai mult?
Vor veni vremi, când meșteșugirea mea va pieri, căci, în acea vreme, oamenii vor fi mai răi decât mine, încât și copiii cei mici vor fi cu vicleșugul mai mari decât cei bătrâni.
Odată, fericiții, șezând și vorbind, iată și diavolul a venit acolo și îl ispitea pe Epifanie, pe care numai Andrei îl știa. Și se mâniase asupra lui blestematul și a zis Andrei către el cu mânie: „Du-te de aici, necurate vrăjmașule!” Zis-a demonul lui Andrei: „Așa netrebnic și leneș ca tine, nu este nici unul în tot Constantinopolul. Iar de voiești ca să-ți spun ție mai drept, să știi că vor veni vremi, când meșteșugirea mea va pieri, căci, în acea vreme, oamenii vor fi mai răi decât mine, încât și copiii cei mici vor fi cu vicleșugul mai mari decât cei bătrâni. Atunci eu voi începe a mă odihni și nu voi mai învăța nimic pe fiii oamenilor, pentru că ei singuri, de la sine, vor începe a făcea toată voia mea”.
Și a zis Andrei către dânsul: „Cum știi tu, de vreme ce demonul nu poate ști nimic mai dinainte?” și a zis demonul: „Tatăl nostru, satana, a cunoscut că, în iad șezând, vrăjește de toate și de acolo ne spune nouă toate, că neamul nostru nu știe nimic”. Zis-a Andrei: „De care păcate se veselește neamul vostru mai mult?” A zis demonul: „De slujirea idolilor și de fățărnicie, de răutatea față de aproapele. Când cineva începe a urî pe altul, și de păcatul sodomiei, de beție, de iubirea de argint, de acestea ne veselim mai mult”. Iar Andrei a zis: „Dar când cineva se leapădă de lucrurile voastre, pe care le-a făcut mai înainte, cum îl suferiți?” Și demonul a zis: „Știi mai bine decât mine cât este de cumplit, dar nădăjduim a-l întoarce pe el la noi și-l răbdăm, luând mângâiere dintr-aceea că mulți, lepădându-se de noi și venind la Dumnezeu, apoi, iarăși, s-au întors la noi și s-au făcut de ai noștri”. Iar când demonul și-a dat răspunsul de lucrurile sale, atunci Sfântul a suflat asupra lui și îndată s-a stins.
(Proloagele, volumul 1, Editura Bunavestire, pp. 137-138)
Patericul egiptean, colecția alfabetică, cuprinde 17 apoftegme purtînd titlul „Pentru sfântul Epifanie, episcopul Ciprului”:
1. Povestit-a sfântul Epifanie, episcopul Ciprului, că în vremea fericitului Atanasie cel Mare, niște păsări zburând împrejurul capiștei lui Serapid, strigau neîncetat: Cras! Cras! Și venind elinii la fericitul Atanasie, au strigat: Răule bătrâne spune-ne nouă, ce strigă păsările? Și răspunzând a zis: Păsările strigă: cras, cras! Iar cuvântul acesta, cras, în limba avsonenilor însemnează mâine. Și adaugă că mâine vor vedea slava lui Dumnezeu. Și după aceea s-a vestit moartea împăratului Iulian. Și aceasta făcându-se, s-au adunat ei și strigau asupra lui Serapid zicând: Dacă nu îl voiai pe el, pentru ce luai darurile lui?
2. Acesta a povestit, că în cetatea Alexandriei era un vizitiu, care era feciorul unei maici ce se numea Maria. Acesta la alergarea de cai ce se făcea, a căzut, apoi sculându-se a întrecut pe cel ce l-a surpat și a biruit. Și norodul a strigat: Fiul Mariei a căzut și s-a sculat și a biruit. Încă grăindu-se acest glas, a venit vestea în norod pentru capiștea lui Serapid, că marele Teofil suindu-se, a surpat idolul lui Serapid și a stăpânit capiștea.
3. S-a vestit fericitului Epifanie, episcopul Ciprului de la avva mănăstirii, pe care o avea în Palestina, așa: cu rugăciunile tale nu ne-am lenevit de canonul nostru, ci cu osârdie citim și ceasul întâi și al treilea și al șaselea și al nouălea și vecernia. Iar el prihănindu-i, le-a arătat lor zicând: Arătați sunteți că vă leneviți în celelalte ceasuri ale zilei, petrecând deșerți la rugăciune. Că trebuie călugăria cea adevărată neîncetat să aibă rugăciunea și cântarea psalmilor în inima sa.
4. A trimis odată sfântul Epifanie către avva Ilarion, rugându-l pe el și zicând: Vino să ne vedem mai înainte de a ne duce din trup. Și mergând el, s-au bucurat unul cu altul. Dar mâncând ei, s-a adus o pasăre. Și luând episcopul, a dat lui avva Ilarion și a zis bătrânul: Iartă-mă, că de când am luat schima, nu am mâncat junghiat. Și i-a zis lui episcopul: Iar eu de când am luat schima, nu am lăsat pe cineva să adoarmă având ceva asupra mea, nici eu nu am adormit având ceva asupra cuiva. Și a zis lui bătrânul: Iartă-mă, că petrecerea ta este mai mare decât a mea.
5. Acestași zicea: dacă Melchisedec, chipul lui Hristos, a binecuvântat pe Avraam (Facere 14, 19), rădăcina iudeilor, cu mult mai vârtos însuși adevărul Hristos binecuvintează și sfințește pe toți ce cred în El.
6. Acestași zicea: Cananeanca strigă și se ascultă (Matei 15, 22). Și femeia căreia îi curgea sânge, tace și se fericește (Matei 9, 20). Iar fariseul strigă și se osândește; vameșul nici nu deschide gura și se ascultă (Luca 18, 10-14).
7. Acestași zicea: Proorocul David întru fără de vreme se ruga; în miezul nopții se scula, înainte de zori se cucerea, în zori sta de față, dimineața se ruga, seara și la amiaza. Și pentru aceasta zicea: De șapte ori în zi Te-am lăudat! (Ps. 118, 164)
8. Zis-a iarăși: De nevoie este câștigarea cărților creștinești la cei ce pot să le dobândească. Că și singură vederea cărților mai pregetători de către păcat ne face pe noi și către dreptate ne îndeamnă să ne ridicam.
9. Zis-a iarăși: Mare întărire spre a nu păcătui, este citirea Scripturilor.
10. Zis-a iarăși: Mare prăpastie și adâncă groapă este neștiința Scripturilor.
11. Zis-a iarăși: Mare vânzare a mântuirii este a nu ști nici una din dumnezeieștile legi.
12. Acestași zicea: Greșelile drepților sunt împrejurul buzelor, iar ale păcătoșilor izvorăsc din tot trupul. Pentru aceea cânta David: Pune, Doamne, strajă gurii mele și ușă de îngrădire împrejurul buzelor mele (Ps. 140, 3); și: Zis-am, păzi-voi căile Tale, ca să nu greșesc cu limba mea! (Ps. 38, 2)
13. Acestași a fost întrebat: Pentru ce sunt zece poruncile legii, iar fericirile nouă? Și a zis: Cele zece porunci sunt întocmai la număr cu rănile egiptenilor, iar numărul fericirilor este chip de întreita Treime!
14. A fost întrebat acestași dacă este de ajuns un drept ca să îmblânzească pe Dumnezeu (Facere 18, 26-32). Și i-a zis: Așa este. Că El a zis: Cercați unul să facă judecată și dreptate, și milostiv voi fi către popor! (Ieremia 5, 1)
15. Acestași a zis: Dumnezeu, celor păcătoși, de se vor pocăi, iartă și cele de căpătâi, precum păcătoasei și tâlharului și vameșului; iar de la cei drepți cere dobânzi. Și aceasta este ceea ce zicea apostolilor: Că de nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor și a fariseilor, nu veți intra întru împărăția cerurilor (Matei 5, 20).
16. Zicea încă și aceasta: Dumnezeu cu foarte puțin preț vinde dreptățile la cei ce se sârguiesc să le cumpere: pe o bucățică de pâine, pe o haină proastă, pe un pahar cu apă rece, pe un bănișor.
17. Adăuga încă și aceasta: Omul împrumutându-se de la om pentru sărăcie, sau pentru trebuința înmulțirii, și dând înapoi, mulțumește cu adevărat, dar dă înapoi întru ascuns, fiindcă se rușinează. Iar stăpânul Dumnezeu dimpotrivă, întru ascuns împrumutându-se, răsplătește înaintea îngerilor și a arhanghelilor și a drepților!
Doctrina
Din punct de vedere doctrinar, Sfântul Epifanie din Salamina a fost un aprig luptător împotriva origenismului. Astfel, în anul 393, luând cuvântul la Ierusalim, cu ocazia sărbătoririi sfințirii Bisericii Învierii, el l-a proclamat pe Origen ca părinte al arianismului și al tuturor ereziilor. Acest cuvânt al Sfântului Epifanie a declanșat o mare dispută în sânul Bisericii creștine de la acea epocă. Principala victimă a acestei dispute a fost Sfântul Ioan Gură de Aur, patriarhul de Constantinopol, care a fost depus și exilat în 403, și a murit în exil în 407.
Cultul Sfântului Epifanie
Sfântul Epifanie a murit în 403, la 12 mai, pe corabia cu care se întorcea de la Constantinopol, unde a avut o întâlnire furtunoasă cu Sfântul Ioan Gură de Aur.
La sosirea corăbiei la Salamina popor mult, cu lumânări în mâini își aștepta păstorul, și l-au însoțit cu lacrimi până la catedrala sa, unde o mare parte a populației Ciprului a venit să-l venereze timp de 7 zile.
Cultul sfântului Epifanie s-a răspândit cu repeziciune, iar mormântul său a rămas până azi unul din locurile de pelerinaj cele mai importante din insula Ciprului, al cărei patron este, împreună cu Sfântul Barnaba apostolul.
Dumnezeul Părinților noștri, care faci pururea cu noi după blândețile Tale, nu depărta mila Ta de la noi, ci, pentru rugăciunile lor, în pace ocârmuiește viața noastră.
Glasul al 3-lea:
Cunoscând prin har dreapta credință, o vesteai mereu cu graiuri sfinte, înțelepte Părinte Epifanie, și tâlcuind dumnezeiește toate dogmele, ai biruit înșelăciunea ereziilor. Sfinte ierarhe, pe Hristos roagă-L să ne dăruiască nouă mare milă.
Minunata însoțire a ierarhilor să o lăudăm credincioșilor după datorie, împreună cu Gherman, pe dumnezeiescul Epifanie. Că aceștia au ars limbile celor fără de Dumnezeu și dogme preaînțelepte au vestit tuturor, celor ce cu dreaptă credință întru cântări laudă pururea marea taină a dreptei credințe.
Iconografie
După Erminia lui Dionisie din Furna (ed. Sophia, București, pp. 152, 205), Sf. Epifanie trebuie reprezentat în veșminte episcopale, foarte bătrân (se săvârșește la o vârstă înaintată), pleșuv și cu barba albă.
Sfântul Epifanie era de neam fenician, din latura care este împrejurul Eleteropoliei, fiind departe de dânsa ca la trei stadii. Tatăl său era lucrător de pământ, iar meșteșugul maicii sale era țesătura de in. Aceștia aveau doi fii: pe Epifanie și pe o fiică Calitropi. Și întâmplându-se să moară tatăl său, a rămas Epifanie, care era ca de zece ani, împreună cu maica și cu sora sa. Și maica lui se îngrijea cum i-ar putea hrăni pe amândoi, adică pe el și pe sora lui, fiindcă se afla în lipsă de trebuințele cele trupești.
Deci având ei spre slujbă un dobitoc nebunatic, a zis maica sa către Epifanie:„Fiule, fiindcă casa noastră se află în strâmtorare de trebuințelecele trupești, având trebuință de bucate, ia dobitocul pe care îl avem încasa noastră, du-l la târg și vinde-l, ca să împlinim trebuința noastră de hrană”. Iar Epifanie a zis către maica sa: „Maică, tu știi că dobitocul nostru este cu nărav și, dacă îl voi duce spre a-i vinde, cumpărătorii cei adunați la locul acela, văzând năravul lui, mă vor pedepsi, zicând că: «rău având, rău să pătimești după lege»”. Și a zis maica lui: „Du-te, fiule, și Dumnezeul părinților noștri, al lui Avraam, al lui Isaac și al lui Iacov, va da pricepere dobitocului, ca prin prețul lui să ne slujim noi”. Iar Epifanie chemând pe Dumnezeu, Cel ce a dat darul lui Moise să săvârșească înaintea lui Faraon semnele cele mari, s-a dus, voind să împlinească dorința maicii sale.
Și după ce a intrat în târg, dobitocul cel cu rău nărav s-a făcut cu bună rânduială și cu multă blândețe împodobit. Deci a venit unoarecare neguțător, bărbat iudeu, cu numele Iacov, și a zis către Epifanie: „Copile, voiești să vinzi dobitocul acesta?” Iar Epifanie a zis: „Da, părinte, pentru aceasta l-am adus aici”. Iar Iacov i-a zis lui Epifanie: „De ce credință ești?” Epifanie a răspuns: „Sunt iudeu”. Iacov a zis: „Fiule, fiind de un neam cu mine, să nu luăm asupra noastră păcat mijlocitor, ci fiind noi ai unui Dumnezeu drept, să îndreptăm prețul dobitocului, așa ca nici tu să nu te nedreptățești, nici eu să nu mă păgubesc; ca nu cumva să aducem și blesteme peste noi pentru acestea și se va mânia Dumnezeu asupra noastră. Căci este mai bine a lua binecuvântări și scris este:Cel ce binecuvintează se binecuvintează și cel ce blestemă se blestemă. Auzind acestea Epifanie, foarte s-a înfricoșat de osânda lui Iacov, și a zis către el: „Nu voiesc să-ți vând dobitocul acesta”. Iar Iacov l-a întrebat: „Din ce pricină, fiule?” Epifanie a zis către el: „Părinte, dobitocul acesta are nărav, dar strâmtorare preaamară de foame a intrat în casa mea. Eu am maică și o soră, căci tatăl meu a trecut din această viață omenească. Deci mi-a poruncit maica mea să vând dobitocul pentru trebuința bucatelor; și acum am auzit de la tine, părinte, că este lucru rău a vătăma pe cineva; deci m-am temut de Dumnezeu ca nu cumva să mă blestemi și să mă pedepsească Dumnezeu prin blestemul cel făcut asupra mea”.
Auzind acestea Iacov, s-a minunat de răspunsul copilului, și luând trei arginți i-a dat lui Epifanie, învățându-l cu acest fel de cuvinte: „Fiule, ia binecuvântarea aceasta și du-te la mama ta și vei avea în casa ta pâine; ia și acest dobitoc cu tine și, dacă își va schimba năravul și voia cea fără de rânduială, să petreacă în casa ta; iar dacă va rămâne într-aceeași neorânduială, scoate-l din casa ta, ca nu cumva să omoare pe cineva din ai tăi”. Auzind Epifanie aceasta, a luat cei trei arginți de la Iacov și, luând dobitocul, a mers spre satul său, depărtare ca de o stadie, și l-a întâmpinat un creștin cu numele Cleovie și a zis către dânsul: „Fiule, vinzi acest dobitoc?” Iar Epifanie a răspuns: „Nu, părinte”. Cleovie i-a zis: „De-l vinzi, ia prețul lui și lasă-mi-l mie”. Pe când vorbea acestea Cleovie cu Epifanie, dobitocul făcând neorânduială și căzând peste Epifanie, l-a aruncat pe pământ și a ieșit din cale. Deci, Epifanie, din pricina neorânduelii dobitocului, s-a lovit la coapsele sale și zăcea pe pământ, plângând și neputând să se scoale.
Deci Cleovie apropiindu-se de Epifanie și pipăind coapsele lui în locul unde îl lovise dobitocul cel fără de rânduială, l-a pecetluit cu semnul Sfintei Cruci de trei ori și îndată s-a sculat Epifanie, neavând nici un rău într-însul. Iar Cleovie a zis către dobitocul cel plin detoată neorânduiala: „Fiindcă ai voit să omori pe stăpânul tău, îți spun, în numele lui Iisus Hristos Cel răstignit, să nu te mai muți din locul acesta”. Și, după cuvântul lui Cleovie, dobitocul îndată a căzut la pământ și a murit. Și a întrebat Epifanie pe Cleovie, zicând: „Părinte, cine este Iisus Cel răstignit, că se fac niște semne ca acestea printr-Însul?” Cleovie a răspuns și a zis către Epifanie: „Acest Iisus este Fiul lui Dumnezeu, pe care L-au răstignit evreii”. Iar Epifanie s-a temut să spună lui Cleovie că este jidov. Deci Cleovie a mers în calea sa, iar Epifanie a intrat în satul său, la maica sa. Și văzându-l pe dânsul maica sa, l-a primit cu bucurie, iar el i-a povestit câte i s-au întâmplat lui cu dobitocul cel nebunatic.
După ce a trecut un an, maica lui Epifanie a zis către dânsul: „Iată dar, fiule, pământul nu se îngrijește și nu ne este nouă nici o mângâiere dintr-însul”. Căci ei aveau puțin pământ osebit, pe care și tatăl lui, lucrându-l cu osteneală, avea oarecare mângâiere dintr-însul. Deci a zis maica lui: „Să dăm moșioara noastră unui om lucrător de pământ; iar tu intră la vreun om temător de Dumnezeu, ca să înveți vreun meșteșug, prin care vei putea să te hrănești pe sine-ți și să-mi dai hrană mie și surorii tale”.
Deci era în Eleteropolia un învățător de lege iudeu, bărbat minunat și cinstitor de Dumnezeu, după legea lui Moise. Acesta avea averi în satul în care s-a născut Epifanie și cunoștea pe tatăl și pe mama lui; asemenea și pe Epifanie și pe sora sa. Și intrând el spre cercetarea averilor sale, a zis către mama lui Epifanie: „Femeie, voiești să-mi dai mie pe fiul tău ca fiu? Iar tu și fiica ta, veți dobândi cele trebuincioase din casa noastră”. Auzind maica lui Epifanie acestea de la legiuitor, s-a bucurat mult și luând pe Epifanie, i l-a dat pe dânsul îndată de fiu. Acel legiuitor se chema Trifon și avea o fiică una născută, pe care voia să o însoțească cu Epifanie.
Deci Trifon, luând pe Epifanie de fiu, l-a deprins pe el cu osteneală rânduiala legii și învățăturile evreiești. Și a murit fiica lui Trifon, iar Epifanie a rămas singur în casa lui, sporind cu vârsta și cu înțelepciunea evreiască. După aceea, s-a întâmplat de a murit și Trifon și toată averea lui a rămas lui Epifanie. Murind încă și maica lui, Epifanie a luat pe sora sa în casa cea rămasă de la Trifon. Acolo erau amândoi, petrecându-și viața împreună în casă, după învățătura lui Trifon. Și ieșind Epifanie în satul unde se născuse, în care avea și averea rămasă de la Trifon, l-a întâmpinat un bărbat oarecare creștin, anume Luchian, minunat și înțelept, trecut în viața monahicească, care, având meșteșugul a scrie frumos, din acest meșteșug își dobândea pâine și ceea ce prisosea dădea celor ce aveau trebuință.
Deci, Epifanie, umilindu-se de cuvintele lui Luchian, n-a mai mers spre cercetarea averii sale ci, luând pe Luchian, l-a băgat în casa sa cea rămasă lui și i~a arătat lui cele din casă, zicând: „Părinte, toate acestea sunt ale meleși voiesc să mă fac creștin și să viețuiesc viața monahicească. Iar aceasta îmi este soră. Deci ce poruncești?” Iar fericitul Luchian a zis către Epifanie: „Nu poți, fiule, având toată averea aceasta, să viețuiești viața cea monahicească, ci mărită pe sora ta după bărbat și dă-i ei cele spre trebuință; apoi vei putea să viețuiești monahicește”. Și a zis Epifanie către Luchian: „Părinte, mai întâi fă-mă pe mine creștin, apoi astfel voi face toate cele poruncite de tine”. Iar Luchian a zis către Epifanie: „Nu mi se cade mie, fără de știrea episcopului, să te fac creștin”.
Aceasta zicând Luchian, a ieșit din casa lui Epifanie și s-a dus la episcop; iar Epifanie, nezăbovind, a zis către sora sa: „Voiesc să mă fac creștin și să petrec viața monahicească”. Sora sa i-a zis: „După cum voiești tu, astfel voi vrea și eu; după cum vei face tu, astfel voi face și eu”. Deci, Luchian a vestit pe episcop despre dorința lui Epifanie; iar episcopul a zis către Luchian: „Mergi și învață-l sfânta credință și, când vom intra noi în biserică, fa-l să cadă la iubitorul de oameni Dumnezeu”. Atunci s-a dus Luchian la casa lui Epifanie și, văzându-l Epifanie și sora lui, au căzut jos și s-au apucat de picioarele lui, plângând și zicând: „Părinte, ne rugăm ție, fă-ne pe noi să fim creștini”. Deci, Luchian spunându-le din dumnezeieștile Scripturi, i-a învățat pe ei îndeajuns. Și ei petreceau cu stăruință în rugăminte, zicând: „Fă-ne să fim creștini”. Deci, luându-i Luchian pe amândoi, îndată i-a dus în biserică; și când a intrat episcopul, au căzut cu fața la pământ și se rugau ca să-i lumineze. Deci, episcopul, intrând în biserică, au mers și ei dinapoi împreună cu Luchian, ca să asculte dumnezeieștile Scripturi.
Și când s-a apropiat Epifanie de ușile cele din afară ale bisericii, cum a pășit cea dintâi treaptă a scării, i-a căzut pe ea încălțămintea din piciorul cel stâng; iar el, pășind cu piciorul stâng, i-a căzut și încălțămintea celui drept, și s-au aflat amândouă afară de pragul bisericii. Deci, Luchian s-a minunat de acestea; iar Epifanie nu s-a mai îngrijit să ia încălțămintea lui ce i-a căzut din picioare, ci a intrat desculț în biserică, căci cu atât de mare osârdie se apropia de Dumnezeu. Și când Epifanie și sora lui stăteau și ascultau cuvioasele Scripturi, episcopul a luat seama, pe când ședea pe scaun, că fața lui Epifanie era preamărită și avea cunună pusă pe capul lui. Deci, după sfârșirea Evangheliei, episcopul a intrat în botezător și a poruncit să intre și Epifanie cu sora lui și împreună cu ei și Luchian, care s-a făcut părinte al lor în vremea sfintei luminări. Iar episcopul, învățându-i toată rânduiala, i-a botezat pe ei.
Și după ce s-au împărtășit cu dumnezeieștile și nemuritoarele Taine, episcopul le-a poruncit să ia prânzul cu el și, asemenea, să rămână cele șapte zile de după botez în episcopie. Iar după cele șapte zile, Epifaniea luat pe Luchian și pe Sfânta fecioară Verinichi, care s-a făcut maică a surorii lui Epifanie, și i-a dus în casa lui, unde, luând o mie de arginți, i-a dat Verinichier; asemenea i-a dat ei și pe sora sa, pentru că Verinichia era mai mare și peste alte fecioare, și astfel a slobozit-o pe ea împreună cu sora, sa. Iar Epifanie, vânzând toate, le-a împărțit celor ce aveau trebuință, lăsându-și lui numai patruzeci de arginți, spre a-și cumpăra cărțile cele cu chip dumnezeiesc și dătătoare de viață. Astfel a ieșit din cetate împreună cu Luchian, care își făcuse o mănăstire, având cu sine zece monahi, care scriau cărți cu osteneală, câștigând din ele hrana lor. Și avea Epifanie șaisprezece ani, când s-a făcut monah.
În mănăstirea lui Luchian era un monah cu numele Ilarion, al doilea după Luchian, fiind tânăr și împodobit cu multe semne; iar pe urma acestuia călca și un altul, anume Claudie. Epifanie, văzându-ipe aceștia, le-a râvnit spre bine; pentru că marele Luchian a dat pe Epifanie mai marelui Ilarion, ca să-l învețe dumnezeieștile Scripturi. Deci, Epifanie se nevoia cu multă osteneală să urmeze pe Ilarion în obiceiurile cele bune, cu darul lui Hristos și cu meșteșugul cel preabun. S-a întâmplat însă de a murit marele Luchian, și atunci Ilarion a luat povățuirea cetei fraților. Și era vrednic de văzut locul acela, ca și cum nu locuiau oameni în el; ci se părea că sunt sfinții îngeri, care slujesc Iubitorului de oameni, Preasfântul Dumnezeu.
Hrana fericitului Ilarion era pâine și sare; iar apă bea cu măsură. El totdeauna mânca a doua zi și de multe ori a treia, a patra zi și chiar la o săptămână. Această viețuire a ales-o și a ținut-o și Epifanie în toată vremea vieții sale.
Era încă locul acela lipsit de apă, iar odată, intrând niște călători în mănăstire și fiind arșiță preacumplită, au leșinat din preamare sete. Deci au cerut apă să bea, dar nu s-a găsit apă în locul acela, căci apa era departe ca la cinci stadii și numai noaptea se duceau frații și umpleau vasele lor, fiindcă ziua nu puteau din cauza arșiței soarelui. Iar călătorii, slăbind de sete, toți frații plângeau pentru ei. Atunci Epifanie, întinzându-și mâna și atingându-se de vasul în care era vinul, a zis: „Credeți, fraților, că Cel ce a făcut apa vin, va face și vinul apă”. Și, după cuvântul lui Epifanie, vasul cel plin cu vin s-a aflat plin de apă și, luând călătorii, au băut și ei și dobitoacele lor și astfel și-au venit în fire; iar după adăparea îndestulată a călătorilor, apa aceea s-a făcut iarăși vin. Deci toți, și călătorii și frații, s-au înspăimântat de această minune. Din acea zi, Epifanie n-a mai voit să locuiască în locul acela, pentru că s-a făcut |vestit de călători, ci s-a furișat de frați și s-a dus într-un loc mai sălbatic; iar ei, neștiind în care loc locuiește, toți frații plângeau după Epifanie. Deci a rămas în locul acela trei zile, petrecând nemâncat și nebăut; căci și însuși locul acela era fără de apă.
Și pe când stătea el acolo, s-a întâmplat de au trecut patruzeci de saracini. Deci când au văzut pe Epifanie în astfel de loc și în astfel de stare, toți au râs și l-au luat în batjocură. Iar unul dintre ei, având numai un ochi, căci celălalt îl avea închis, și având obicei de fiară, scoțându-și cuțitul din teacă, s-a dus la Epifanie. Și ridicând cuțitul să-l lovească pe Epifanie, i s-a deschis ochiul cel închis. Iar el, înfricoșându-se și aruncând cuțitul la pământ, a stat nemișcat. Atunci ceilalți, văzând nemișcarea prietenului lor, s-au dus și ei la Epifanie și la prietenul lor și au văzut deschis ochiul lui cel închis și s-au înspăimântat toți. Deci, Epifanie, văzându-i mâhniți, a început a le vorbi cu blândețe; iar ei, venindu-și în fire prin cuvintele lui Epifanieși schimbându-se, îi ziceau că este Dumnezeu. Și, aducând silă peste acesta, îl trăgeau cu ei, zicând: „Tu ești Dumnezeul nostru! Urmează-ne nouă și apără-ne de toată sila celor ce se ridică asupra noastră”. Iar Epifanie, urmând acestora timp de trei luni, îi oprea de la toată neorânduiala.
Iar ei, văzând că prin sfătuire le aduce strâmtorare, adunându-se toți împreună, se tăvăleau la picioarele lui, ca să se ducă iarăși la locul său. Iar el, punând multe sfătuiri în auzurile lor, le zicea că de nu se vor îndepărta de acestea, nu vor putea să aibă zile bune în viața aceasta. Apoi, luându-l toți, l-au dus la locul unde locuia mai înainte și, prin slujirea lor, i-au zidit casă și, toți închinându-se lui, s-au întors cu pace. Deci, eu fiind unul dintre dânșii – zice scriitorul -, am rămas cu Epifanie, fiind învățat de dânsul cuvântul adevărului. Apoi, după trecerea a șase luni, luându-mă el, ne-am întors la marele Ilarion și toți frații văzând pe Epifanie, s-au bucurat cu bucurie mare. Deci, stând trei zile în mănăstire, Epifanie a rugat pe marele Ilarion să-mi dea pecetea cea întru Hristos, fiindcă Ilarion era învrednicit de treapta preoțească. Deci, luându-mă marele Ilarion și învățându-mă toată rânduiala, m-a botezat în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh, poruncind să mă numesc Ioan. Și am petrecut la dânșii l0 zile; iar frații au rugat pe Epifanie să locuiască împreună în locul acela, dar el n-a voit, ci s-a dus să locuiască în locul de mai înainte.
Și ieșind noi din mănăstire, am mers în calea noastră și la depărtare ca de două mile de mănăstire, ne-a întâmpinat un tânăr oarecare, având un diavol din stăpânitori, care îl muncea prin pustie. Pe acesta văzându-l Epifanie gol și purtat pe drum în chip nepotrivit și fără de rânduială de necuratul duh, a strigat cu mare glas: „Duh necurat, îți poruncesc, în numele lui Iisus Hristos Cel răstignit, să ieși din zidirea lui Dumnezeu!” Și îndată necuratul duh a scuturat pe tânăr și, aruncându-l la pământ, a ieșit dintr-însul. Atunci necuratul diavol a strigat cu mare glas: „Epifanie, mă izgonești din locul meu, în care am petrecut douăzeci și doi de ani, dar mă voi duce la împăratul perșilor și îl voi porni asupra ta și te voi face să stai cu multă scârbă înaintea feței lui”. După aceea tânărul a venit cu întreagă înțelepciune și a căzut la picioarele lui Epifanie. Iar Epifanie l-a ridicat pe dânsul, zicându-i: „Scoală-te, fiule, și du-te în pace la casa ta!” Și îndată s-a sculat.
Atunci diavolul cel necurat s-a dus în Persia și a luat în stăpânirea sa pe fiica împăratului și cu munca cu care îl muncea pe tânăr, asemenea o muncea și pe dânsa. Și a strigat, zicând: „De nu va veni aici Epifanie, care m-a trimis la fiica ta, nu voi ieși dintr-însa”. Șidiavolul mai zicea: „Epifanie cu neamul din Fenicia, vino aici, ca să ies din fiica împăratului”. Deci auzind împăratul de la diavol despre Fenicia, a trimis mulțime de oameni știutori de multe limbi, spre căutarea lui Epifanie; și, căutându-l toată țara fenicienilor, nu l-au găsit și se întorceau mâhniți către împărat. Iar unii dintre dânșii au pătimit mult rău de la romani, fiind socotiți ca iscoade și ca unii ce vor să afle cu vicleșug tot pământul Feniciei. Deci, întorcându-se trimișii, au vestit împăratului că n-au găsit pe Epifanie.
Atunci diavolul a strigat cu glas mare: „Locuiește în locul ce se numește Spanidrion”. Deci iarăși împăratul, chemând treizeci de bărbați, a zis către dânșii: „Dezbrăcați-vă de portul persan și luați pe cel al romanilor și duceți-vă în Fenicia să căutați locul care se cheamă Spanidrion să-mi aduceți pe Epifanie, locuitorul locului acela”. Ieșind acei treizeci de bărbați trimiși de împăratul și, schimbându-și hainele, s-au dus în Fenicia și, căutând mult, au găsit pe Epifanie. Și fiind noapte când au ajuns ei în locul acela, Epifanie își făcea către Dumnezeu rugăciunile cele de noapte. Iar după ce au ajuns la ușa chiliei și au bătut, Epifanie nu s-a speriat nicidecum cu gândul, căci el săvârșea lucrul lui Dumnezeu. Deci ei, umplându-se de mânie, s-au sfătuit să sfărâme ușa chiliei; iar unul dintre ei, trăgând sabia și întinzând-o spre încuietoarea ușii, i-a rămas mâna nemișcată, neclintită, neîncovoiată și toată uscată; atunci toți ceilalți, înspăimântându-se, s-au dus departe de chilie.
Iar Epifanie,după ce a săvârșit toată rânduiala slujbei cele duhovnicești, a deschisușa chiliei și văzându-l pe el cel ce avea mâna uscată, a căzut cufața la pământ, zicând: „Miluiește-mă pe mine, tainice slujitoral celor fără de moarte”. Iar Epifanie a zis: „Ce ceri de la un om păcătos?” El a zis: „Am venit sănătos în locul acesta și, iată, mi s-a uscat mâna”. Epifanie a zis: „Sănătos ai venit, deci sănătos să te faci”. Și atingându-se de dânsul, s-a așezat mâna lui ca și cealaltă. Deci când au văzut toți ceilalți semnul care s-a făcut, au venit și au căzut înaintea lui Epifanie, mărturisindu-și pricina pentru care au venit la dânsul. Iar el, auzind cuvintele oamenilor, a cunoscut că duhul cel izgonit de dânsul din tânăr, acela mergând chinuia pe fiica împăratului.
Atunci a zis Epifanie către mine: „Scoală, fiule, să urmăm oamenilor”. Iar ei au zis către dânsul: „Părinte, nu suntem trimiși de împăratul, decât numai la tine, pentru care aducem și un dobitoc de prisos ca să șezi pe dânsul”. El a răspuns: „Merg mai iute cu picioarele, numai că pe ucenicul meu nu-l voi lăsa aici”. Ei iar au zis cu mare frică: „Avem cămile pentru amândoi, numai urmează cudragoste robilor tăi”. Atunci un tânăr oarecare, de bucurie, a căzut în fața sa și s-a închinat lui, zicând: „Iartă-mă, părinte”. Iar Epifanie cu fata veselă a zis către dânsul: „Scoală! Dumnezeu te va binecuvânta pe tine, fiule!” Deci, tânărul, apucând cu multă băgare de seamă cu amândouă mâinile pe Epifanie, l-a pus pe cămilă și, venind către mine, a făcut asemenea, iar el mergea înaintea cămilelor, pe drum.
Și călătorind noi treizeci și cinci de zile, am ajuns la cetatea împărătească și am rămas în locul ce se numește Urion; iar trei dintre dânșii, intrând, au vestit împăratului sosirea noastră. Și îndată poruncind împăratul să intre Epifanie la dânsul, acesta a intrat cu mare îndrăzneală, ca și cum nu ar fi avut să se întâlnească cu împăratul; iar eu, mergând în urma lui, a căzut peste mine frică și cutremur căci, văzând gloată multă stând împrejurul lui, m-am clătinat cu cugetul. Iar Epifanie, apropiindu-se de împărat, îndată s-a sculat împăratul de pe scaun. Și a zis Epifanie către împărat: „Șezi, fiule, pe scaunul tău și nu te îndoi pentru plânsul tău, că am izgonitor al diavolului pe Dumnezeu, Cel ce-mi ajută! Numai crede în Dumnezeu, iubitorul de oameni, și nu te abate de la cele ce grăiesc și atunci vei vedea pe fiica ta sănătoasă; căci duhul cel rău, fiind gonit din acel loc, a venit cu osârdie la fiica ta. De vei crede în Hristos, Cel răstignit, Acela va izgoni pe acest diavol din fiica ta! Luminează, fiule, inima ta, și vezi-l pe acesta fiind gonit. Adu pe fiica ta în mijlocul nostruși vei vedea darul Iubitorului de oameni, Dumnezeu”.
Împăratului în mijlocul lor, i-a zis Epifanie: „Vino-ți în minte și închină-te tatălui tău, că lupul nu te va mai stăpâni!” Acestea zicându-le Epifanie, a apucat de mână pe fiica împăratului și, pecetluind-o de trei ori, a zis către duhul cel ce o chinuia: „Ai alergat rău la fiica împăratului; fugi de la dânsa în locuri nelocuite!” Și îndată dracul a ieșit din fiica lui. Și văzând Epifanie pe împărat în spaimă, a zis către el: „Bucură-te, împărate, pentru fiica ta, că a fugit lupul în locuri nelocuite! Iar tu, fiică, mergi în camera ta și bucură-te cu maica ta cea bună; însă ia aminte de trupul tău, ca să nu se mai apropie de tine vicleanul!” Auzind fiica împăratului acestea de la Epifanie, s-a dus în cămara unde petrecea mama sa; iar împăratul și-a plecat grumajii înaintea lui Epifanie. Și văzând toți pe împărat astfel, s-au plecat la pământ, zicând către Epifanie: „împodobitule cu darul lui Dumnezeu, petreci cu osârdie lângă împărat, fă-te părinte al stăpânirii lui și să fii cu noi nelipsit. A supărat dracul pe împărăteasă și ai venit aici de l-ai izgonit”.
Atunci un vrăjitor dintre cei mai întâi i-a zis lui cu dragoste: „O, fericite Epifanie, vrăjitorule prea dorite, ai venit aici ca să neîndreptezi; învață-ne pe toți, și atunci toți vrăjitorii se vor supune ție”. Epifanie, auzind aceste cuvinte, a zis către vrăjitorul cel neînțelegător: „O, vrăjitorule, vrăjmaș al adevărului, învață-te a nu grăi cuvinte fără rânduială, ci ia încuietoare în gura ta și să rămâi negrăind de-a pururea; că robul lui Dumnezeu nu este vrăjitor al nedreptății”. Acestea zicându-le Epifanie, îndată vrăjitorul a rămas mut, nemișcat din loc. Deci, acestea văzându-le împăratul și mulțimea ce-i stătea împrejur, cuprinzându-se toți de frică, au căzut la pământ.
Iar Epifanie, văzând pe aceștia căzând, a întins mâna către împărat și i-a zis cu dragoste: „Scoală, împărate, vino-ți în simțire și nu te teme!” Acestea zicându-le Epifanie, s-au sculat toți pe picioare. Iar Epifanie a zis vrăjitorului: „Caută la ce vezi și la ce auzi și să fii cu luare aminte la adevăr. Nu lua aminte la mine ca la un vrăjitor; căci sunt rob al Celui răstignit, grăiește și auzi, ca și mai înainte, și fa-te prieten al adevărului”. Atunci vrăjitorul a răspuns, zicând către Epifanie, că a greșit. Iar împăratul, văzând acestea, a poruncit să aducă aur, argint, mărgăritare și pietre scumpe înaintea tuturor și să le pună la picioarele lui Epifanie, zicând către el: „Ia acestea, părintele nostru, și să mă ai pe mine în sufletul tău!”
Și a zis Epifanie către împărat: „Noi toate le defăimăm, ca să ne ținem de adevăr. Nu-mi da mie osteneli întru celelalte, că pe mine Hristos m-a învățat să nu am trebuință de acestea; ia-le tu, îngroa- pă-le în vistieria ta și îți vor fi moarte neîncetat. Numai iei aminte și te îngrijești, neputând să te folosești. în cugetul tău ai răutate, pierzând suflete prin aurul cel dat ție de la Domnul, ca să-l dai celor ce au trebuință. Fă-te drept înaintea Dumnezeului tuturor, ca nu cumva să fii judecat întru osândă și să fii păzit în întunericul cel mai dinafară și atunci să-ți aduci aminte de cuvintele mele. Ci acum primește cuvintele mele și atunci te vei veseli. Să nu ai trebuință de această lume și atunci toată lumea se va supune ție. Indepărtează-te de vrăjitorii cei nestatornici, care te amăgesc pe tine prin lege întunecoasă. A sosit ceasul prânzului, mergi cu osârdie la masă, că multe cuvinte aș fi semănat; dar nu te împărtășești de nici unul dintre acestea. Eu știu cugetul tău, că de masă nu te depărtezi. Mănâncă, desfătează-te întru bună așezare, că vei da seamă de toate acestea”.
Atunci împăratul a zis către Epifanie: „Vino, părinte, să ședem împreună, să mâncăm din bucate”. Iar Epifanie a zis către el: „Mergi, șezi la masă, mănâncă toate după obicei, numai depărtează-te de neorânduială, că mie îmi va împlini trebuința trupului pâinea de tărâță și puțină sare pentru întărire”. Atunci împăratul a slobozit pe toți dinpalat; iar nouă ne-a poruncit să intrăm în cămara împărătească cea mai osebită, trimițându-ne la masă multe feluri de bucate. Iar Epifanie le-a întors pe toate înapoi, oprind numai o pâine, pe care gustând-o, ne-am săturat, mulțumind Dumnezeului tuturor.
A doua zi, împăratul a chemat pe Epifanie, iar el, intrând cu îndrăzneală, a stat aproape de el. Împăratul, sculându-se de pe scaun, și-a pus coroana pe pământ; iar Epifanie a zis către dânsul: „Ia-ți vrednicia împărăției și să ai bună cunoștință către Dumnezeu”. Zis-a împăratul către Epifanie: „Părinte, rămâi cu noi aici și voi ține cuvintele voastre”. Epifanie a zis către dânsul: „De vei ține cuvintele mele, îmi voi aduce aminte de tine oriunde voi fi”. Și am șezut zece zile în palatul împăratului. Și a zis Epifanie către împărat: „Mă voi duce în patria mea, căci caut pe toți ce sunt acolo, iar tu stai pe scaunul tău, nesculându-te asupra grecilor; că de vei vrăjmăși împotriva lor, vei vrăjmăși împotriva Celui răstignit! Și, dacă te vei face vrăjmaș al Celui răstignit, atunci rău vei fi topit de cei potrivnici!” Zicând Epifanie aceasta, a ieșit întâi împăratul cu ostașii lui, petrecându-ne spre țara noastră.
Și când am ieșit noi din palat, iată în cale un tânăr mort pe pat, fiul unuia din megistani, pe care îl duceau la câinii satelor, ca să-l arunce spre mâncare. Deci, Epifanie a zis cu liniște celor ce duceau patul: „Fiilor, puneți-l jos pe cel mort,’ ca să-l vedem și noi”. Și copilul acesta fusese omorât rău de un făcător de rele, prin vrăjitorie. Și este obiceiul la perși, ca cei ce au murit să fie mâncați. Iar ei punând patul pe pământ, a zis Epifanie împăratului: „O, împărate, cel ce împărățești peste bărbați răi și fără de lege, trebuia ca acesta care a ieșit din viață, să se îngroape în pământ, ca Stăpânul din cer trâmbițând, să-l mute spre închinăciune. Și peste acest fel de bărbați fără de rânduială împărățești, care mai înainte de vreme fac moarte. Iată, acesta, pe care îl vezi mort, a fost scos din viață de un făcător de rele. Dar Dumnezeul meu, Care S-a întins pe lemn, are să scoale pe acesta înaintea tuturor”.
Acestea zicându-le Epifanie și cu mâinile lui pipăind mortul, a strigat Iubitorului de oameni: „Fiul lui Dumnezeu, Cel ce pe Lazăr cel mort de patru zile l-ai înviat din morți, scoală și pe tânărul acesta!” Și luând rasa sa a îmbrăcat pe cel mort, pentru că la perși era obiceiul ca să ducă goi pe cei morți. Deci, îndată s-a sculat tânărul și s-a închinat lui Epifanie. Iar Epifanie a zis tânărului: „Mergi, fiule, la casa ta și îmbracă-te cu hainele cele obișnuite și adu-mi mie rasa”. Căci Epifanie avea obiceiul să poarte pe trup haină de păr, iar peste dânsa rasa.
Deci împăratul, văzând lucrul care s-a făcut de Epifanie, l-a presupus pe el că este Dumnezeu. Și a zis Epifanie împăratului: „Nu socoti de mine acestea, om fiind asemenea pătimaș, că Dumnezeul meu. Căruia am crezut, acestea le dă prietenilor Săi”. Acestea și multe altele zicând Epifanie, a zis împăratului: „Intoarce-te, fiule, în palatele tale, că noi mergem către patria noastră”. Atunci împăratul a zis către Epifanie: „Părinte, câți ostași să trimit ca să te păzească pe tine?” Epifanie a zis către împărat: „Am pe Dumnezeu Cel din ceruri, Care mă păzește pe mine; și ostași pe sfinții Lui îngeri”. Atunci împăratul, închinându-se lui Epifanie, a strigat cu mare glas: „Mergi sănătos, Epifanie, slava romanilor, și fă pomenire pentru noi cei din Persia!”
Și plecând noi din Persia, am mers în Fenicia și, trecând oarecare parte din Fenicia, am intrat în Spanidrion și am aflat chilia după cum era mai înainte. Și, stând trei zile acolo, nu era apă să bem. Deci, stând Epifanie și căutând la răsărit, s-a rugat Dumnezeului din cer, zicând: „Cel ce ai desfăcut piatra cea vârtoasă și din ea ai izvorât apă, adăpând pe poporul cel însetat, desfă și pământul acesta și fă să izvorască din el apă pentru locuința oamenilor celor săraci”. Zicând Epifanie acestea, s-a făcut în locul acela oarecare bună mireasmă. Și iarăși, plecându-se de trei ori la pământ și rugându-se, luând sapa, a săpat puțin în pământ și, iată, a curs puțină apă; apoi iarăși săpând, a ieșit apă îndestul pentru trebuința noastră; iar noi, adică el și eu, eram liniștiți în locul acela. Deci Dumnezeu,Cel ce răsare iarbă dobitoacelor și verdeață spre slujba oamenilor, adăpând apa tot pământul acela, cu porunca Celui ce de-a pururea se îngrijește de neamul omenesc, a scos pământul mulțime de verdețuri spre îndulcirea și hrana noastră.
Și venind asupra acestora o fiară oarecare și stricând toată verdeața, Epifanie a stat deasupra ierburilor și vorbea cu fiarele ca și cu niște oameni, zicând: „Nu-mi faceți mie osteneli, că sunt om păcătos și sărac; deci, pentru mulțimea păcatelor mele stau în locul acesta, plângând; și Dumnezeu mi-a dat mie mângâierea aceasta a verdețurilor spre hrană și El vă poruncește să nu mai veniți în locul acesta și să vătămați verdeața mea”. Iar fiarele cele sălbatice, auzind acestea de la Epifanie, ca niște oameni bine simțitori, care, dacă greșesc vreunuia din cei mari, mustrându-se, se rușinează; așa și fiarele s-au rușinat de cuvintele lui Epifanie și s-au dus îndată; și din ziua aceea nu s-au mai apropiat de locul nostru. Și auzind saracinii care ne-au zidit nouă chilia, că Epifanie s-a întors de la Persida, au venit spre întâlnirea lui, ca să fie binecuvântați de dânsul; și au maizidit alte trei case, stând cu noi o lună. După aceea s-au dus la locurile lor și s-a auzit în toată cetatea Feniciei că Epifanie locuiește în Spanidrion. Deci s-au adunat și alți frați în mănăstire și eram cu toții opt la număr.
Într-o zi, Epifanie a mers la mănăstirea marelui Ilarion pentru cercetarea fraților și am mers și eu cu dânsul. Și ne-au primit pe noi frații cu multă bucurie și ne-au ținut acolo multă vreme. Deci, diavolul, care din început se împotrivește robilor lui Dumnezeu, a luat chipul lui Epifanie și s-a dus în mănăstirea ce se cheamă Spanidrion. Acolo, întâmpinându-l pe dânsul un frate din cei mai leneși, a alergat spre el și îndată, căzând la pământ, s-a închinat înșelătorului diavol și a intrat într-însul, încât era de neținut între frați. Și a zis Epifanie marelui Ilarion: „Părinte, un lup a intrat în mănăstire și pe toți frații i-a tulburat și i-a clătinat!” Acestea zicându-le Epifanie, a sărutat pe toți și a mers cu sârguință către mănăstirea noastră. Deci, făcând rugăciune către iubitorul de oameni Dumnezeu, îndată a izbăvit pe fratele acela de diavol și a învățat pe toți să se păzească cu dinadinsul de vicleșugurile diavolești.
Odată intrând trei țărani în mănăstire, unul dintre ei avea pe necuratul diavol, iar ceilalți doi au rugat pe Epifanie pentru cel ce avea duhul necurat, zicând: „Părinte, ajută pe prietenul nostru”. Epifanie le-azis lor: „Luați, fiilor, pe prietenul vostru și mergeți în pace, căîn numele lui lisus Hristos nimic rău nu va mai fi întru dânsul”.Și, crezând ei cuvintelor lui, s-a dus omul sănătos la casa sa.
Altădată un leu, fiind într-un loc pustiu, departe ca la 60 de stadiide mănăstirea noastră, stătea în pădure ascuns și îi prăpădea pe mulți dinoamenii care treceau pe acolo. Și era locul acela înde- mânatec călătorilor. Deci, adunându-se toți cei ce aveau obiceiul să treacă prin locul acela, au venit la Epifanie în mănăstire, spunându-i despre leu, despre rânduiala lui cea rea și cum că locul acela s-a făcut nelocuit și neumblat. Și i-au zis: „O, părinte, acel leu mulți oameni a pierdut; iar ceilalți, temându-se, nu mai voiesc să treacă prin locul acela”. Auzind Epifanie de neorânduiala leului, a zis către toți cei ce erau de față: „Să mergem, fiilor, întru numele Domnului și să vedem pe leul cel mâncător de sânge”. Deci, luându-mă pe mine Epifanie, am mers împreună cu oamenii. Și venind noi, a căzut o frică mare peste toți cei ce erau cu noi. Iar Epifanie a zis către oameni: „Fiilor, unde este locașul leului?” Iar ei arătându-i locul, Epifanie a mers mai întâi decât toți; iar leul nicidecum nu se arăta.
Atunci Epifanie a zis cu mare glas: „Unde este locuința leului cel fără de rânduială?” Și a sărit leul din pădure spre întâmpinarea luiEpifanie, dar văzându-l, a căzut la pământ și a rămas mort. Deci, apropiindu-se Epifanie de gura lui, toți au fugit, fiind cuprinși de frică mare, socotind ca nu cumva să omoare și pe Epifanie. Iar el a zis către toți cu mare glas: „Fiilor, veniți fără de frică și vedeți stârvul fiarei”. Atunci toți, adunându-se îndată, au văzut stârvul fiarei. Și Epifanie a zis către oamenii aceia: „De veți avea credință către Mântuitorul, bântuitorii voștri așa vor cădea toți”. Deci, luân- du-ne bărbații aceia, ne-au dus iarăși în mănăstire și, fiind binecuvântați de Epifanie, s-au dus în calea lor.
Astfel s-a slăvit prin Epifanie locul acela ce mai înainte se chema Spanidrion, care odată era nelocuit, neumblat și fără de apă. De aceea s-a numit și Spanidrion, căci nu avea apă, și s-a făcut rai împărtășit de toate bunătățile, îndestulându-se cu ape și cu tot felul de verdețuri.
Deci, pe lângă toate acestea de care s-a învrednicit Epifanie de la Dumnezeu, i-a mai dăruit lui și acest mare și minunat dar, ca să tâlcuiască dumnezeieștile Scripturi cu tot adevărul; că, luând cărțile cele cu chip dumnezeiesc și citindu-le fraților, le arăta toată puterea lor. Și auzind Epifanie, ritorul și filosoful cel mare, locuitorul Edesiei, despre Epifanie, că este cuvântăreț, a dorit să se întâlnească cu dânsul. Și venind în mănăstire, mulțimea fraților stătea și înălța lui Dumnezeu cântările cele de laudă; iar Epifanie stătea deosebi și își săvârșea rugăciunile sale. Apoi, după săvârșirea a toată slujba, Epifanie s-a arătat fraților. Și ritorul stătea și lua aminte la mulțime și nu se închina nimănui. Și după ce a văzut filosoful pe Epifanie, l-a cunoscut și, alergând, s-a închinat lui. Și a zis Epifanie filosofului: „Ce îți este, mare ritor Epifanie? La ce ai venit către Epifanie, bărbatul cel prea mic și prea păcătos? De aceasta mă minunez de tine, filosofule, că ai venit către mine, neînvățatul, și, mai ales, bătând atâta cale. O, filosofule, spune-mi pentru care pricină ai venit?”
Iar filosoful a zis către Epifanie: „Nu te minuna de aceasta, dascăle preadorite, că a zis Dionisie Alicarnasie: «Văzându-se oamenii unii cu alții se pot face mai buni sau, amestecându-se răi cu răi, vor fi spânzurați pe un lemn; că nici unul din oameni, purtând o haină, își va păzi trupul nevătămat; deoarece prea multa întâlnire dă prea multe cuvinte, și unde sunt prea multe cuvinte, se fac multe iscusințe de fel de fel de lucruri»”. Zicând acestea filosoful către Epifanie și mai multe decât acestea, a tăcut, nemaivorbind nimic.
Apoi, luând Epifanie din cartea cea dintâi a facerii lumii, i-a tâlcuit-o filosofului stih cu stih. Deci, filosoful pe unele le primea, iar altora se împotrivea. Astfel au făcut trei zile, vorbind unul cu altul, șicele ce se vorbeau de dânșii le erau neîmpreună glăsuite. Și văzând filosoful petrecerea și obiceiurile lui Epifanie, mult l-a iubit pe el. Deci, a patra zi a zis filosoful lui Epifanie: „Dascăle, bună este locuința locului acestuia; voiesc, de vei porunci, să locuiesc și eu aici”. Epifanie a zis filosofului: „Aceasta este învoirea fiecăruia”. Și a zis filosoful lui Epifanie: „Dar și cărțile să le aduc”. Epifanie a răspuns: „De vei băga ceva în cugetul tău, vei afla pe Epifanie bun cunoscător”. Filosoful a zis: „Calist să meargă la cărțile mele”.
Epifanie a zis filosofului: „Adu-le și mergi sănătos cu Calist”. Filosoful a zis lui Epifanie: „Toate lucrurile mele le las lui Calist, că eu nu mai ies din locul acesta”. Și era Calist fiu al lui Aetie, eparhul cel mare al Romei. Acesta, având duh rău, a văzut pe Epifanie în vedenie, zicându-i: „Voiești, Caliste, să izgonesc duhul din tine?” Calist a zis: „Cine ești, domnul meu, că poți să-l gonești?” Epifanie a răspuns lui Calist: „Eu sunt Epifanie Fenicopalestineanul, care locuiesc în mănăstirea Spanidrion; deci, dacă voi izgoni din tine duhul cel rău, vei veni să locuiești cu mine în Spanidrion?” Și a zis Calist către Epifanie: „Domnule, izgonește din mine duhul cel necurat și voi locui cu tine”.
Epifanie a zis lui Calist: „Vezi să nu faci altfel; fiindcă iarăși se va lipi de tine”. Deci deșteptându-se Calist, a povestit această vedenie tatălui său, care era eparh. Deci, din ziua aceea Calist nu a mai fost supărat de duhul cel necurat. Apoi după trei luni de zile, a zis tatălui său, Aetie: „Tată, voiesc să mă duc în țara fenicienilor, să caut pe Epifanie și să locuiesc cu dânsul în Spanidrion”. Atunci tatăl său i-a dat îndată mulți bani și l-a trimis cu ajutor. Și venind el în Fenicia și găsind pe Epifanie, i-a povestit toate și a locuit împreună cu noi. Deci filosoful a trimis pe Calist în Edesa, din porunca lui Epifanie, împreună cu două slugi și cu trei cămile, ca să-i aducă cărțile lui în mănăstire. Și, făcând Calist călătoria în Edesa, a luat cărțile filosofului, le-a pus pe cele trei cămile și le-a adus în mănăstire.
Deci, în fiecare zi, Epifanie și filosoful aveau multă pricire între dânșii. Și a zis Epifanie filosofului: „Zice Daniil, filosoafe, că divanul a șezut și cărțile s-au deschis; vino, adu-ți cărțile tale și cu ale mele, pe care mi le-a dăruit Dumnezeu, și să ședem să ne întrebăm între noi”. Atunci Epifanie a pus de-a dreapta Scripturile cele de Dumnezeu insuflate; iar filosoful, cărțile lui de-a stânga. Și, începând ei de la începutul facerii lumii, adică, Epifanie de la Facerea, pe care a scris-o Moise; iar filosoful tot de la aceeași facere, pe care a scris-o Isiod, și citind amândoi cărțile din stih în stih, se certau între dânșii; și era lumina lumină și întunericul întuneric, căMoise a scris ajutându-l Dumnezeu; iar Isiod de la Dumnezeu avea viața, iar de la diavol rătăcirea. Deci, un an întreg a petrecut Epifanie vorbind cu filosoful; dar n-a putut să-l înduplece.
Iar odată, un număr de 60 de țărani duceau pe un tânăr oarecare, care era chinuit de duhul cel necurat. Și fiindcă nu puteau să-l biruiască, cei 60 l-au legat în lanțuri și l-au adus în mănăstire la Epifanie. Și a zis Epifanie filosofului: „Vino, filosofule, cel ce faci ceartă cu păcătosul Epifanie, și cheamă mulțimea zeilor tăi, ca să gonească duhul cel necurat din tânărul acesta”. Iar filosoful a socotit că Epifanie a fost biruit și nu mai are ce să răspundă. Deci, Epifanie, cunoscând aceasta, a zis către filosof: „Ce zici, o, filosofule, despre tânărul acesta? Sau tămăduiește pe cel bolnav și voi crede zeilor tăi, sau Dumnezeul meu va izgoni duhul cel necurat din acest tânăr și tu vei nădăjdui și vei crede în Cel răstignit”. Dar la toate acestea filosoful n-a crezut lui Epifanie, ci socotea că este luare în râs.
Atunci Epifanie, sculându-se și apucând pe tânăr, i-a zis: „Tânărule, voiești să scot fiarele din mâinile tale?” Iar filosoful, auzind acestea, îndată a fugit în chilie și a încuiat-o cu zăvorul, zicând și socotind în gândul său: „Monahul acesta, ca un prost ce este, voiește să dezlege pe cel nebun; iar de nu vom fugi de obrăznicia lui, ca niște înțelepți, apoi vom pătimi rău de la blestematul acesta”. Deci, scoțând Epifanie fiarele de la tânăr și pecetluindu-lpe el de treiori, a zis duhului celui necurat: „Epifanie păcătosul, rob al Domnului, îți poruncește ție, în numele lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel răstignit pe Cruce, ieși din omul acesta și nu mai intra într-însul!”
Și îndată a ieșit duhul cel necurat și și-a venit tânărul în stare bună. Deci, filosoful,văzând liniștit pe acel tânăr, a descuiat ușa și a sărit din chilie spre închinăciunea lui Epifanie, zicând niște cuvinte ca acestea: „O, Epifanie purtătorule de cunună, cred și am crezut celor grăite de tine, prin lucrurile cele ce se fac! Căci cuvintele zboară, fiind neroditoare, iar lucrurile se arată, că sunt roditoare. Deci, voiesc și eu să mă fac al Celui răstignit”.
Epifanie a zis filosofului: „O, filosofule, ce te minunezi de aceasta, ca și cum noi am fi făcut-o? Nu! Ci Fiul lui Dumnezeu este Cel ce face bunătățile acestea, prin cei ce cred în El”. Acestea zicându-le Epifanie și mai multe decât acestea, l-a rugat pe el filosoful ca să-i dea pecetea cea întru Hristos. Și luându-l Epifanie pe dânsul, am mers la marele Ilarion și l-a botezat. Și am stat în mănăstirea marelui Ilarion douăzeci de zile. Și a rugat Epifanie pe marele Ilarion ca să trimită cu filosoful Epifanie pe unul din frați înElevteropoli, ca să-l facă pe el episcopul, preot; și marele Ilarion a făcut astfel. Apoi iarăși am mers în mănăstirea noastră ce se numea Spanidrion. Deci, Epifanie, chemând pe toți frații, le-a zis lor: „Acesta, care odată i se părea că este ceva, nimic fiind, se socotea pe sine filosof; iar acum, cu darul lui Dumnezeu, s-a făcut cu adevărat filosof, căci s-a învrednicit de treapta preoției. Acesta este părintele vostru cel duhovnicesc”. Deci, Epifanie filosoful s-a învrednicit de darul lui Dumnezeu și a fost egumen al fraților din acea mănăstire.
Dar, fiindcă mulți intrau în mănăstire și nu lăsau pe Epifanie să se liniștească, a socotit să lase locul acela și să se ducă în părțile Egiptului. Deci a zis către mine: „Fiule, urmează-mi mie”. Și am zis către dânsul: „Părinte, voi urma ție oriunde te vei duce”. Și chemând pe toți frații și întărindu-i pe ei, le-a zis: „Mă duc, fiilor, spre cercetarea fraților din mănăstirea marelui Ilarion”. Iar ei, înțelegând că voiește să se ducă pentru supărarea cea multă a celor ce veneau acolo, toți căzând înaintea feței lui, cu mult plâns și tânguire rugau pe Epifanie să nu plece de la ei. Iar Epifanie, venind și el întru multă milostivire, i-a încredințat pe ei, zicând că nu se va mai duce.
Dar noi nerămânând nici zece zile, m-a luat pe mine noaptea, și am ieșit și am mers în Ierusalim și ne-am închinat Vieții noastre, Cinstitei Cruci a Stăpânului, și am umblat prin cetate șaisprezece zile, cercetând toate Locurile Sfinte și rugându-ne. Apoi, ieșind din cetate, ca să mergem spre Egipt, ne-a întâmpinat o femeie care era chinuită de duhul necurat.
Aceasta, apucându-se de rasa lui Epifanie, i-a rupt-o, și îndată a ieșit duhulcel necurat dintr-însa. Iar ea, căzând la picioarele lui Epifanie, îl ruga,zicând: „lartă-mă pe mine, părinte, și nu te mânia asupra mea”.Deci a zis Epifanie către acea femeie: „Mergi sănătoasă la casa ta; căci cel cea rupt haina mea, s-a rupt pe el însuși”.
Și s-a dus femeia la casa ei. Apoi, pogorându-ne noi în Iope, am aflat o corabie gata, care avea să meargă în Alexandria. Și ieșind noi din corabie și intrând în cetate, ne-a întâmpinat un iudeu învățător de lege, cu numele Achila, cu care a început Epifanie a vorbi despre lege. Deci a petrecut în multă întrebare în ziua aceea; și a doua zi, venind iarăși la întâlnire, au făcut atâta vorbă între ei, încât Achila, plecându-se tâlcuirii lui Epifanie, a dorit să se facă creștin. Deci, Epifanie îngrijindu-se, l-a dus la papa Atanasie; iar noi am ieșit din cetatea Alexandriei.
Deci, mergând noi spre părțile Tebaidei celei de sus, ne-a întâmpinat pe noi un monah, ucenic al marelui Antonie, cu numele Pafnutie. Și a zis Epifanie către dânsul: „Binecuvintează-ne pe noi,părinte”. Iar Pafnutie a zis: „Binecuvântați sunteți, fiii Domnului”. Și făcând Pafnutie rugăciunea, ne-am sărutat unii pe alții și ne-am odihnit puțin în locul acela.
Deci Epifanie a întrebat pe Pafnutie despre toate cele ce a făcut marele Antonie, și i-a povestit lui toate. Atunci Epifanie a zis lui Pafnutie: „Părinte, voiesc să locuiesc în locul ce se cheamă Nitria”. Iar Pafnutie a zis către Epifanie: „Mergi sănătos, îndulcește-te de părinți, adună iarbă de vară și mergi în ostrovul Ciprului și hrănește oi spre îmbrăcăminte și cinstește pe copii, ca să fie miei”. Acestea zicându-le Pafnutie și iarăși rugându-ne, ne-am sărutat unii cu alții și am mers fiecare în calea sa.
Și era în locurile cele din împrejurul Leondopoliei un bărbat care era socotit de unii bun și că avea mai înainte cunoștința lui Dumnezeu; iar numele lui era Ierax. Despre acesta a auzit Epifanie în Palestina și avea dorință să-l vadă. Asemenea și Ierax auzise despre Epifanie. Și era el afară de Leondopoli, ca la o milă de acel loc. El învăța că trupul acesta nu se va scula, ci un altul oarecare în locul lui, și acesta se va risipi în pământ, căci este scris:Pământ ești și în pământ vei merge. Și iarăși zicea, că copiii nu vor fi desăvârșiți cu vârsta în veacul cel ce va să fie. Deci, intrând noi în mănăstirea lui, am aflat mulțime de oameni învățându-se de la dânsul; căci, de când se lepădase de lume, nici de untdelemn nu se împărtășea, nici de vin. Deci, după ce a văzut pe Epifanie, a întrebat de unde este; și, înști- ințându-se că este palestinian, l-a întrebat de nume. Atunci, aflând că se numește Epifanie, s-a îngrijat foarte mult, căci venise știre în Egipt despre Epifanie că este înțelept și are mai înainte cunoștință.
Deci, după ce l-a întrebat pe Epifanie de unde este și cum se numește și după ce a aflat toate acestea, învăța iarăși poporul. Și venind să tâlcuiască învierea, zicea despre trup că nu va învia. Atunci Epifanie, scârbindu-se, a zis către Ierax: „Pune-ți zăvor la gura ta și învață-te a nu huli despre nădejde”. Și, după cuvântul lui Epifanie, Ierax a rămas mut și nemișcat din loc. Deci, cei ce se învățau de dânsul, văzând minunea pe care a făcut-o sfântul asupra lui Ierax, s-au înspăimântat toți. Și, luând Epifanie din dumnezeieștile Scripturi, a început a-i învăța pe toți cele despre înviere. Deci a trecut timp ca la trei ceasuri și Ierax stătea mut. După aceasta a zis Epifanie către dânsul: „Grăiește cuvântul cel adevărat și ascultă credința cea întemeiată”. Atunci Ierax a dat răspuns, zicând către Epifanie că a greșit și că se va pocăi de socoteala aceea fără de rânduială.
Deci plecând noi din Leondopoli, am mers în Tebaida cea de sus. Acolo era un bărbat drept, cu numele Ioan; și, intrând la el, ne-aprimit cu multă dragoste. Și unii din cei din locurile acelea duceau la Ioan pe un tânăr legat, ca să rămână la el; și tânărul acela era supărat de duhul necurat. Deci, după ce a văzut pe Epifanie, i-a zis cu glas mare: „De ce ai venit aici, Epifanie, robul lui Dumnezeu?” Și a petrecut de la al șaselea ceas până la al nouălea, strigând așa. Deci, deodată rupând legăturile, a alergat la Epifanie și, apucându-se de picioarele lui, a strigat: „Slobozește-mă pe mine pentru Dumnezeu, pe Care tu îl cinstești!” Dar Epifanie zise duhului rău, să nu iasă din om, ca să nu cunoască Ioan cele despre Epifanie. Și a zis Epifanie tânărului: „Scoală, omule, ce-mi faci supărare?” Atunci îndată s-a sculat tânărul sănătos, ieșind din el necuratul duh. Și am petrecut trei zile la Ioan, bărbatul cel minunat și împodobit cu viață îmbunătățită; și, ridicându-ne de acolo, ne-am coborât în Vucoli și am stat acolo șapte ani, dar și acolo îi făceau oamenii multă supărare lui Epifanie, prin întâlnirea cu ei.
Deci, odată un filosof oarecare, cu numele Evdemon, a venit la Epifanie și au ridicat cuvinte între ei și au stat zece zile vorbind unul cu altul. Căci Epifanie arăta lui Evdemon adevărul din Scripturile cele de Dumnezeu insuflate, iar Evdemon, prin cearta cea nefolositoare se împotrivea celor zise de Epifanie. Și Evdemon avea un copil, care avea un ochi închis. Deci, Epifanie a zis către Evdemon: „lată, filosofule, cu toate că ești împodobit și cu cuvinte, și cu bogăție, și ai mulți zei, pentru ce nu te îngrijești de copilul tău, ca să fie amândoi ochii lui sănătoși?” Filosoful a râs de aceasta, zicând lui Epifanie: „Dacă în toată lumea cea de sub cer, numai copilul lui Evdemon ar fi avut un singur ochi, aș fi avut dreptate să mă îngrijesc de el; iar dacă sunt mulți care umblă pe pământul acesta fără nici un ochi, ce-i pasă lui Evdemon pentru aceasta?” Epifanie a zis către Evdemon: „Dacă ar fi fost, o, filosofule, numai copilul tău orb, ce ai fi putut să faci pentru tămăduirea lui?”
Evdemon a răspuns: „Nimic altceva, decât aș fi socotit de multe ori și aș fi zis, că nimeni nu este în toată lumea ca copilul meu”. Epifanie i-a zis: „Filosofule, nu lua aminte la cele ce se grăiesc despre mine, ca ceva vrednic de râs, căci Dumnezeu este în mijlocul nostru. Adu pe copilul tău cel orb și vezi slava lui Dumnezeu”. Acestea zicându-le Epifanie, a apucat de mână pe copilul lui Evdemon și, pecetluind de trei ori ochiul lui care nu vedea, îndată a văzut acela. Evdemon, văzând ceea ce a făcut Epifanie, l-a rugat, zicând: „Dascăle, de ai dragoste către noi, voiesc și eu să mă fac creștin”. Iar el i-a zis: „Ascultă, o, filosofule, cele despre bunul și milostivul Dumnezeu, întru Care cred creștinii. Oarecând a eliberatpe poporul israelit, care era în robia lui Faraon, împăratul Egiptului, și l-a izbăvit de el, și l-a trecut pe mare în pustie și l-a dus în pământul în care curgea lapte și miere. Și oarecând îl ruga prin proorocii pe acest popor, care era nesupus și avea neaducere aminte de cele către Dumnezeu, zicând:Poporul Meu, ce ți-am făcut ție? Sau cu ce te-am nedreptățit? Sau cu ce te-am supărat pe tine? Răspunde-mi? Drept aceea, înțelepte Evdemon, gata este Dumnezeu să primească pe toți cei ce vin la El cu chip bun și, chiar de ar fi făcut cineva prea multe păcate, i se vor ierta lui. Deci, du-te, înțelepte Evdemone, intră în cetate și să nu te rușinezi de a cădea înaintea episcopului, căci Hristos iubește smerenia; de aceea a venit cu multă smerenie la noi”.
Și ascultând Evdemon cuvintele lui Epifanie, a intrat în cetate și a căzut înaintea episcopului și s-a făcut creștin. De atunci, Epifanie s-a făcut vestit în tot Egiptul; și episcopii au căutat să-l hirotonească pe el episcop. Și Cel ce duce l-a dus pe Epifanie, căci a cunoscut el aceasta și a zis către mine: „Haide, fiule, să mergem iarăși în patria noastră!” Deci, am mers iarăși în patria noastră și am intrat în mănăstirea marelui Ilarion. Iar marele Ilarion plecase din mănăstire pentru multa supărare ce i se făcuse, și se dusese din Cipru în locurile cele din jurul Pafiei. Deci, frații, văzând pe Epifanie, s-au bucurat cu bucurie mare, dar plângeau pentru marele Ilarion. Și am stat în mănăstire patruzeci de zile, după care, ieșind, am mers la mănăstirea noastră, care se cheamă Spanidrion, în care Epifanie făcuse egumen pe filosoful Epifanie Edeseanul, și acesta purta grijă de mulțimea fraților în mănăstire, căci era și el bărbat minunat. Deci, văzând toți pe Epifanie, s-au bucurat foarte și am stat amândoi într-un loc în mănăstire trei zile; iar a patra zi mi-a zis: „Fiule, ia-ți altă chilie și liniștește-te într-însa”. Și așa am făcut. Și stăteam în mănăstire, liniștindu-ne.
Și făcându-se foamete în locul acela, pe pământul fenicienilor, s-a adunat mulțime de popor la Epifanie și îl ruga, zicând: „Ajută-ne, părinte, ca să nu pierim și roagă pe Dumnezeu să dea ploaie pe pământ și pământul să dea rodurile sale”. Iar Epifanie a zis către acei oameni: „Ce-mi faceți mie supărare, căci sunt om păcătos?” Și iarăși l-au rugat pe Epifanie, ca să se roage iubitorului de oameni pentru ploaie. Iar el le-a zis: „Acum v-am spus vouă că sunt păcătos”. Astfel ei încă și mai mult rugându-l, a venit ceasul al nouălea din zi. Deci Epifanie a zis egumenului: „Poruncește fraților să pună masă acestor oameni, să mănânce, să se veselească și să se ducă în calea lor” Și le-a pus masă și Epifanie a intrat în chilia sa. Iar ei mâncând,soarele trimitea razele sale ca vara; și deodată s-a făcut întuneric, fulgere, tunete și ploaie mare s-a vărsat pe pământ, încât toți s-au sculat de la masă de frică. Și nu era nici un loc în toată Fenicia, care să nu fi primit acea binecuvântare; și a plouat într-una pe acel loc trei zile.
Deci, apropiindu-se acei bărbați de chilia lui Epifanie, îl rugau, zicând: „Să oprești prin gura ta ploaia cea din cer”. Iar Epifanie le-a zis: „Ce socotiți, fiilor, acestea asupra mea? Căci om sunt, ca și voi, și știe Făcătorul de bine ce ne trebuie nouă. Oare voiți să vă duceți în calea voastră?” Ei au răspuns: „Da, părinte”. Și ieșind el din chilie, toți s-au adunat și l-au înconjurat; iar Epifanie a zis egumenului: „Poruncește să pună masa oamenilor, să mănânce, să bea și să se ducă în calea lor”. Și după ce au șezut toți la masă, au cerut de la Epifanie să-i binecuvinteze. Și cum a zis Epifanie: „Bine este cuvântat Domnul…”, îndată ploaia a stat pe pământ. Și a văzut Epifanie iarăși supărarea cea mare care i se făcea în mănăstire, și iarăși a căutat să plece de acolo.
Deci, oarecând, episcopii făcând adunare pentru alegerea de episcop, și-au adus aminte de Epifanie. Și în mijlocul episcopilor era și un monah oarecare, bărbat evlavios, tânăr cu vârsta, dar desăvârșit în întreaga înțelepciune, cu numele Polivie. Și acesta cunoștea pe Epifanie. Iar episcopii au zis către el: „Ia un dobitoc iute la picioare și du-te în mănăstirea Spanidrion, de vezi dacă este acolo Epifanie și, înapoindu-te, vestește-ne nouă; dar să nu spui la nimeni aceasta, nici chiar lui Epifanie”. Deci Polivie, venind în mănăstire, a intrat și s-a închinat lui Epifanie. A zis Epifanie lui Polivie: „Pentru ce ai venit aici, fiule Polivie?” Iar el a zis către Epifanie: „Eu, părinte, vreau să spun adevărul”. A zis Epifanie către Polivie: „Fiule Polivie, ai alergat și ai venit, fiind trimis de cuvioșii bărbați pentru iscodire. Nu ascunde fiule, că minciuna este lucru rău; ci spune adevărul, că Dumnezeu este în mijlocul nostru, fă-te slujitor iscusit al adevărului, că Epifanie umblă din loc în loc, suspinând și tremurând pentru păcatele sale. Vino dar, Polivie, rămâi aici și trimite dobitocul tău preoților, lăsându-i să caute pe cei vrednici de acele locuri”. Zicând Epifanie aceasta, îndată Polivie a primit cuvântul lui și, învoindu-se cu însoțitorul său, a trimis dobitocul episcopilor.
Și Cel ce duce, a dus pe Epifanie în Cipru. Deci în noaptea aceea, luându-mă pe mine și pe Polivie, am ieșit din mănăstire și am mers în Ierusalim, ca să ne închinăm Vieții noastre, adică cinstitei Cruci. Și intrând în cetate și stând trei zile, a zis Epifanie către mineși către Polivie: „Veniți să mergem, ca de marele Ilarion, părintele vostru, să ne binecuvântăm, că am auzit că este în Cipru”.
Și pogorându-ne noi în Cezareea, am aflat acolo o corabie din Cipru, din cetatea Pafiei. Deci Epifanie a întrebat pe căpitanul corăbiei unde locuiește marele Ilarion; iar el i-a spus că într-o peșteră dimprejurul cetății Pafiei și cum că acolo merge corabia lor. Deci, în acea noapte, am intrat în corabie și am călătorit până la Pafa. Iar după ce am ieșit din corabie, întrebând, am ajuns la marele Ilarion. Și intrând noi la dânsul, s-a făcut mare bucurie pentru întâlnire și am rămas în acel loc două luni. Și avea multă supărare Ilarion de la cei ce veneau la dânsul.
Și după ce Epifanie a judecat să ieșim din Pafa, Ilarion azis către Epifanie: „Fiule, unde vrei să mergi?” Și Epifanie a zis: „în Ascalon, în Gaza și în celălalt pământ”. Ilarion a zis către Epifanie: „Fiule, mergi în Salamina, că vei afla acolo loc de locuit”. Iar Epifanie n-a voit să asculte cuvintele lui Ilarion. Deci Ilarion iarăși a zis către Epifanie: „Ți-am zis ție, fiule, că acolo se cade să te duci și să locuiești; deci, nu avea împotrivire la cuvintele mele, ca nu cumva să te împărtășești de primejdia mării”. Apoi, sărutându-ne și pogorându-ne noi la mare, am aflat două corăbii: una mergând către Ascalon și cealaltă către Salamina. Deci, suindu-ne în corabia celui ce avea să meargă către Ascalon, s-a făcut mare furtună pe mare și corabia era în primejdie să se sfărâme. Și din această pricină am făcut trei zile pe mare, deznădăjduiți fiind de noi înșine, și în ziua a patra corăbierii au împins corabia spre valurile ce veneau asupră-i și ne-au scos pe noi la cetatea Salamina. Și ieșind din corabie zăceam pe pământ aproape morți de necazul cel mult și de foame; iar corabia a rămas în acel loc să o dreagă, fiind stricată de valuri.
Deci, făcând noi trei zile, cu darul lui Dumnezeu ne-am venit în stare bună, și iarăși voia Epifanie să mergem din acel loc. Iar episcopul locului, adică al cetății salaminenilor, ieșise din această viață. Pentru aceea erau adunați toți episcopii ostrovului aceluia, spre a hirotoni pe cel ce ar fi putut să păstorească turma lui Hristos. Deci stăteau acolo adunați de câteva zile și se rugau lui Hristos, ca să le descopere lor pe cel ce ar fi putut să fie vrednic de preoție. Și era un oarecare din episcopi în cetatea ce se numea Chitria, departe de Salamina ca la 20 stadii, bărbat cuvios, fiind hirotonit ca episcop de cincizeci și opt de ani.
Acesta s-a învrednicit și de mărturisire și pătimind multe pentru Hristos, a fost eliberat pentru mărturisirea Fiului lui Dumnezeu. Despre acesta se zicea, că a fost ținut împreună cu Ghelasie,episcopul cetății salaminenilor spre a mărturisi. Și era numele lui Papos, pus de părinți la nașterea sa. Și era și el împreună cu episcopii, pentru că pe acesta îl aveau toți episcopii ca pe un părinte; și pentru mărturisirea cea întru Hristos și pentru anii episcopiei, avea încă și mai înainte cunoștință de la Dumnezeu. Acestui episcop i s-a descoperit pentru Epifanie, ca să fie hirotonit episcop al bisericii salaminilor. Atunci, fiind vara și vremea strugurilor, după ce Epifanie a judecat ca să mergem de la cetatea Salaminilor, a zis către mine și către Polivie: „Fiilor, să mergem în târg, să ne cumpărăm struguri ca să avem în corabie”. Și venind noi în târg și tocmindu-ne cu vânzătorul, Epifanie a ales doi struguri frumoși și a zis vânzătorului: „Ce poruncești să-ți dau ție pentru acești doi struguri?” Căci Epifanie avea obiceiul de a nu se împotrivi; iar vânzătorul îi spuse prețul strugurilor și el scoase argintul să plătească. In acel timp a venit Cuviosul Papos, rezemându-se de doi diaconi și fiind însoțit de încă trei episcopi. Și, apropiindu-se de Epifanie, acesta avea în mâini strugurii și prețul lor. Atunci a zis un oarecare din cei ce stăteau de față: „Iată, vin episcopii aici”. Deci, Papos a zis către Epifanie: „Avva, lasă strugurii vânzătorului și urmează-ne nouă în biserică”.
Iar el aducându-și aminte de dumnezeiescul cuvânt, care strigă și zice:Veselitu-m-cim de cei ce mi-au zis mie, în casa Domnului vom merge, a urmat lor în biserică. Iar Papos a zis către Epifanie: „O, părinte, fă rugăciune”. Și a zis aceasta pentru ca Epifanie să se facă cunoscut că este cleric. Și a zis Epifanie către Papos: „Părinte, iartă-mă, că nu sunt cleric”. Papos a zis către Epifanie: „Vezi, o, fiule, ca să nu te lepezi înaintea acestor sfinți părinți și să fii osândit, ca cel ce a ascuns talantul”. Iar Epifanie a zis către el: „Nu părinte, nu sunt cleric!” Atunci Papos a dat pace; iar un oarecare din diaconi apucându-se de capul lui Epifanie, l-a dus cu sila către Papos la jertfelnic, încât s-au adunat și alții mulți ca să-l păzească la jertfelnic.
Deci l-a hirotonit pe el mai întâi diacon; apoi iarăși a dat pace și l-a hirotonit preot. Și a făcut slujbă și l-a hirotonit episcop. Și după săvârșirea slujbei la biserică, ne-am suit în episcopie și a zis Papos către Epifanie: „Vino și îndeamnă pe părinți, ca să ne împărtășim de masă și să ne veselim pentru hirotonia ta”. Iar Epifanie, suferind cu greu și scârbindu-se în cugetul său, plângea; iar Papos a zis către Epifanie: „O, fiule Epifanie, se cădea ca noi să tăcem, dar îmi dai pricină să mă fac nebun ca să arăt cele făcute. Pentru că acești părinți adunați aici au făcut rugăciune la Dumnezeu pentru vestire a episcopului și au aruncat osteneală asupra mea, toți zicând către minepăcătosul: «Roagă-te lui Dumnezeu cu osârdie și se va descoperi ție!». Iar eu, închinându-mă într-o căscioară, rugam pe Mântuitorul pentru una ca aceasta. Atunci un fulger a străbătut în chilie și am auzit un glas către mine păcătosul: «Pape, Pape, ascultă!» Iar eu, înfricoșându-mă, am zis: «Ce-mi poruncești, Domnul meu?» Și a zis către mine cu blândețe: «Scoală și ia cu tine pe unul din diaconi și pogoară-te în târg; că, iată, vei afla acolo un monah, care cumpără struguri de la un vânzător și are cu dânsul doi monahi. Fața lui se aseamănă cu chipul Proorocului Elisei, pe acesta hirotonește-l episcop; dar să nu-i spui lui, ca nu cumva să fugă; iar numele lui se cheamă Epifanie». Iată m-am făcut nebun, fiule! Tu m-ai silit pe mine la aceasta! Vezi ce faci și ia aminte de tine, că eu am fost trimis și ceea ce am fost dator să fac, am făcut! Eu sunt nevinovat pentru toate acestea, cum vei vedea”.
Auzind acestea Epifanie, a căzut pe fața sa și s-a închinat episcopului Papos, zicând: „Nu te mânia, părinte, că sunt om păcătos și nu sunt vrednic pentru măsura preoției!” Și închinându-se, îi îndemna pe ei la prânz; iar după ce au prânzit, s-a dus fiecare la biserica sa.
Iar după trei zile, un oarecare bărbat cinstit, cu numele Eugno- mon, a fost aruncat în temniță de oarecare om strălucit al cetății, pentru o datorie de o sută de arginți. Numele celui ce îl aruncase se chema Dracon. Acest Eugnomon, fiind roman, nu avea pe nimeni care să-l izbăvească din temniță. Auzind Epifanie despre aceasta, a mers la Dracon ca să izbăvească din temniță pe Eugnomon romanul. Și a zis Dracon către Epifanie: „Mergi, străinule al cetății noastre, și adu-mi cei o sută de arginți, care îmi este dator prietenul tău și ia-l pe acesta”. Iar Dracon era foarte bogat și sălbatic cu obiceiurile. Deci, Epifanie a mers la episcopie, unde se găseau o sută de arginți în păstrare pentru slujba bisericii, pe care, luându-i, a mers și i-a dat lui Dracon, și astfel a eliberat pe străinul acela. Iar un diacon oarecare, cu numele Harin, despre care mărturiseau mulți că este fără de rânduială, a ridicat pe toți clericii împotriva lui Epifanie, zicând: „Veniți să alungăm pe străinul acesta, ca nu cumva să mănânce toată averea bisericii și atunci noi vom fi vinovați păcatului”.
Acest Harin era foarte bogat și căuta să gonească pe Epifanie, ca, să fie el episcop în locul lui. Deci s-a pus asupra lui Epifanie, zicând aceste cuvinte: „Nu ți-a fost ție destul, o, Epifanie, că ai venit aici neavând nici rasă și ai luat Biserica, ci încă îi risipești și averile ei ca un străin? Oare cine va suferi acestea? Ori dă cei o sută de arginți ai Bisericii, sau du-te în patria ta!” Deci romanul cel eliberat de Epifanie s-a dus în Roma și, vânzând toate ale sale, a adus banii lui Epifanie, iar romanul acela a petrecut cu Epifanie până în ziua morții lui. Și a luat Epifanie cei o sută de arginți și i-a dat lui Harin, zicând către dânsul: „Primește cei o sută de arginți pe care i-am dat pentru străinul acela”. Iar acesta având ochi de câine, a luat arginții de la Epifanie și, chemând pe toți clericii, le-a zis: „Veniți și luați cei o sută de arginți pe care i-a risipit Epifanie, că eu i-am cerut pe toți de la dânsul”. Deci, clericii nu s-au învoit la socoteala cea rea a lui Harin și au zis către dânsul: „Du-te și-i dă pe ei de la cine i-ai luat”. Iar acesta nici așa nu i-a dat pe ei lui Epifanie. Deci prea multe și grele supărări a făcut Harin lui Epifanie; dar el pentru nici una nu s-a mâniat asupra lui.
Altădată, fiind praznic la episcopie, Epifanie avea la masă pe toți clericii; și era obișnuit să țină în mâinile sale Sfânta Evanghelie și să învețe ziua și noaptea dumnezeiescul cuvânt. Deci Epifanie, învățând la masă pe cei ce prânzeau, o pasăre, ce se numește corb, a croncănit tare. Iar Harin, pe când Epifanie vorbea dumnezeiescul cuvânt, a zis celor ce prânzeau: „Cine din voi cunoaște ce a zis ‘ Deci, corbul iarăși a croncănit cu același glas și Harin a zis iarăși: „Cine din voi cunoaște ce grăiește corbul?” Și iarăși, Epifanie, învățând pe toți la prânz, cu al treilea glas a croncănit corbul. Și a zis iarăși Harin celor de la prânz: „Am zis vouă, cine din voi știe ce croncănește corbul? Atunci Epifanie cu nimic scârbindu-se, a zis lui blândețe: „Eu știu ce a zis corbul!” Iar Harin i-a zis lui: “Arată-mi mie și vei fi stăpân peste toate ale mele”. Epifanie i-a zis lui Harin: „Corbul a zis să nu mai fii diacon”.
Deci, din cuvântul lui Epifanie a căzut tremur peste Harin și n-a mai vorbit, nici n-a mai mâncat sau băut ceva, ci, purtându-l pe el slugile lui, l-au dus în casa sa și l-au pus pe pat; iar a doua zi de dimineață a murit pe patul său. El avea o soție foarte credincioasă, dar fii nu avea. Aceea a adus lui Epifanie toate averile sale, iar el a făcut-o și diaconiță a Bisericii. Ea avea o mână slăbănoagă de zece ani; deci, cum a apucat-o pe ea Epifanie, ca să o pecetluiască cu semnul cinstitei Cruci, îndată s-a făcut sănătoasă și s-a ușurat de durere. Deci din ziua în care a vorbit Epifanie cu Harin și, odată cu cuvântul lui, Harin a luat judecată de la Domnul, toți clericii se supuneau lui Epifanie cu frică și cu cutremur.
Fericitul Epifanie păzea și aceasta: în ceasul aducerii de jertfa, niciodată nu săvârșea sfânta jertfă, până ce nu vedea vedenia, adică pogorârea Sfântului Duh peste Sfintele Daruri. Deci, odată, zicând de trei ori cuvântul, nu s-a făcut vedenia. Și plângând el și rugându-se să i se vestească pricina, întâi a căutat la diaconul cel din stânga, care ținea ripida, și cum s-a uitat la el, a văzut pe fruntea lui lepră. Și era arătată aceasta tuturor, că acel diacon avea oarecare vină. Deci, Epifanie a întins mâna și a luat vasul cel de liturghie din mâna diaconului, zicând către dânsul cu blândețe: „Du-te, fiule, la casa ta și să nu te împărtășești acum de dumnezeieștile Taine”. Și el îndată a ieșit și s-a dus la casa lui. Iar Epifanie a dat ripida altui diacon. După aceea, începând a zice dumnezeieștile cuvinte cu frică și cu lacrimi, îndată a văzut vedenia.
Apoi, după terminarea Sfintei Liturghii, Epifanie a chemat și l-a întrebat pe diacon, voind să știe pricina. Iar el spunând că în noaptea aceea s-a culcat lângă femeia sa, Sfântul Epifanie a chemat toată preoțimea și a zis către dânșii cu blândețe: „Fiilor, câți v-ați învrednicit de hirotonie, dezlegați pașii voștri să nu umble în aceste lucruri și să urmați Sfântului Pavel, care propovăduiește în biserici și zice:Cei ce au femei să fie ca și cum n-ar avea”. De atunci, Sfântul Epifanie n-a mai hirotonit pe cei ce aveau femeie, ci numai bărbați cuvioși, care viețuiau viață singuratică, și bărbați văduvi iscusiți.
Deci slavă Dumnezeului tuturor, Cel ce ne-a dat viața, și Care slăvește pe cei ce îl slăvesc, după cum zice dumnezeiescul cuvânt: „Numai pe cei ce Mă slăvesc, îi voi slăvi; iar cel ce Mă defaimă, se va necinsti”.
Deci, s-a întâmplat că s-a îmbolnăvit cuviosul părinte Ioan de o boală din care a și murit; și, zăcând el pe patul său, m-a chemat și a zis către mine: „Fiule Polivie!” Eu am zis către dânsul: „Ce voiești, părinte?” El mi-a zis: „Fiindcă Epifanie oprește de a se scrie minunile acelea, pe care Dumnezeu le-a săvârșit prin dânsul, ia hârtiile acestea și scrie tu, fiule, cele ce vor urma din ziua de astăzi; căci până astăzi eu am scris cele ce am văzut pe Epifanie făcând, fără să știe el. Iar lui îi va adăuga Dumnezeu anii vieții și vei petrece lângă dânsul. Dar vezi să nu te lenevești, fiindcă și eu am scris acestea, fiind îndemnat de Dumnezeu. Iar eu mă duc în cale, după cum se duc toți cei de pe pământ”. După aceasta, Ioan a zis către mine: „Cheamă pe Cuviosul părintele nostru Epifanie”. Și m-am dus și l-am chemat. Și, intrând el înăuntru, a zis către Ioan: „Părinte Ioane, te lenevești a te ruga pentru păcătosul Epifanie”. Ioan a zis către Epifanie: „Părinte, fă rugăciune că am să vorbesc ceva cu tine”. Făcând Epifanie rugăciune și zicând toți “Amin”, a zis Ioan către el: „Apropie-te de mine, părinte!” Și s-a apropiat de dânsul. Apoi Ioan a zis către Epifanie: „Părinte, puneți mâinile tale pe ochii mei și sărută-mă, că mor!” Și Epifanie și-a pus mâinile pe ochii lui și l-a sărutat și Ioan îndată și-a dat sufletul. Atunci Epifanie a căzut pe grumazul lui Ioan, l-a plâns și s-a mâhnit de sfârșitul lui.
Odată, Epifanie, căzând cu fața la pământ, ruga pe Dumnezeu ca să-i ajute să zidească o biserică nouă, căci cea dintâi era mică pentru cei ce intrau într-însa. Pe când era el cu fața la pământ și se ruga lui Dumnezeu pentru trebuința bisericii, s-a auzit către dânsul glasul lui Dumnezeu, poruncindu-i să înceapă acel lucru fără de îndoială, făgăduindu-i tot ajutorul. Atunci Epifanie, nelenevindu-se, a mers și a făcut rugăciune și toată slujba locului, și a pus meșteri. Și erau șaizeci mai mari peste zidirea bisericii, și mulțime multă de lucrători pentru slujirea acestora; și mai erau atunci în cetate și bărbați elini bogați, cu bani și cu averi.
Acolo mai era un om oarecare ce se numea Dracon, iar de cei mai mulți se numea “marele Dracon”. El avea un fiu, care se numea tot Dracon. Acesta, îmbolnăvindu-se de o cumplită arsură la coasta cea dreaptă și tatăl lui cheltuind mult cu doctorii, nimic nu s-a folosit la sănătate. Deci, marele Dracon arăta multe rele către Epifanie, prin cuvinte și prin lucruri; iar Epifanie, dacă îl vedea vreodată, întâi el i se închina. Odată trecând Epifanie printr-un loc unde erau adunați mulți bogați șezând la vorbe urâte, era acolo și marele Dracon împreună cu fiul său cel bolnav și, văzând pe Epifanie, a început a-l batjocori. Iar Epifanie, apropiindu-se și închinându-se înaintea acestora, a apucat de mână pe Dracon cel mic și a zis: „Dracone, fa-te și tu sănătos!” Și îndată, împreună cu cuvântul lui Epifanie, Dracon s-a făcut sănătos. Aceasta văzând-o toți, s-au înspăimântat. Atunci marele Dracon, văzând ceea ce a făcut Epifanie, de frică și de cutremur n-a mai putut să meargă la casa lui pe picioare, după obicei; ci, ducându-l slugile, l-au pus pe pat.
A doua zi dimineața, a venit femeia lui Dracon și a rugat pe Epifanie să meargă să facă rugăciune, ca să se ridice acela. Deci ducându-se Epifanie în casa lui Dracon și rugându-se, îndată s-a sculat de pe patul său, iar a doua zi, luând cinci mii de arginți, i-a adus lui Epifanie. Iar el a zis: „Fiule, mie îmi este destul o hăinișoară pentru trup și pâini proaste cu apă de băut! Ce-mi aduci mie greutate, nevrând eu să te îngreuiezi? Dar, de voiești să te slăvești, du-te și stai lângă biserica lui Dumnezeu și dă acești bani celor ce se trudesc și se ostenesc acolo!” Așa a făcut Dracon, apoi a rugat pe Epifanie de l-a botezat pe el și pe femeia lui.
Un oarecare elin, adică păgân, cu numele Sinesie, fiind și el bogat, avea un fiu, unul născut, ca de treisprezece ani. Peste acesta a năpădit o patimă, care i-a înconjurat grumajii, l-a sugrumat și a murit. Din această pricină era plâns și bocet în casa lui. Atunci un creștin oarecare, anume Ermie, a zis maicii copilului: „Doamnă, roagă-te să vină aici marele Epifanie, că va învia copilul vostru”. Iar ea crezând, a trimis îndată pe Ermie la Epifanie, fiindcă Ermie era prieten cu el. Deci, Ermie, ducându-se, a zis către Epifanie: „Părinte, domnul meu Sinesie m-a trimis la tine, să te aduc la casa lui și să te rogi lui Dumnezeu ca să înviezi pe fiul său, care a murit”. Atunci Epifanie m-a luat și pe mine și am venit în casa lui Sinesie. Și cum a intrat Epifanie în casă, femeia lui Sinesie a căzut la pământ, zicând către Epifanie niște cuvinte ca acestea: „Ai venit aici, marele doctor al creștinilor! Arată-ți meșteșugul să vedem, să luăm cercare fiind tămăduiți, și așa să ne apropiem de Hristosul tău”.
După ce femeia a zis acestea, Epifanie a zis către dânsa: „De vei crede în Cel răstignit, vei vedea pe copilul tău umblând”. Femeia a zis: „Nimic altceva nu se află în gândul meu, decât numai să iau aminte la Cel răstignit!” Deci Epifanie, apropiindu-se de pat și cu mâna dreaptă ștergând grumajii copilului, a zis către dânsul cu față lină: „Evstorghie!” Și îndată copilul și~a deschis ochii și a stat pe pat. Atunci s-au înspăimântat toți cei din casă. Deci, văzând maica lui Evstorghie minunea ce s-a făcut prin Epifanie în casa sa, a luat trei mii de arginți și i-a dat lui Epifanie. Iar el a zis către dânsa: „O, Elefteria, eu n-am trebuință de acești bani, ci zi soțului tău, Sinesie, să-i ducă la biserica lui Hristos, Care a sculat pe fiul tău și să-i dea celor ce se ostenesc acolo”. Așa a făcut Sinesie și s-a botezat el, femeia lui și fiul său, care, fiind mort, l-a înviat Epifanie. ;;
Odată, fiind noi singuri în casă, Epifanie a zis către mine: „Fiule Polivie, fiindcă Biserica are trebuință de preot, în locul părintelui nostru Ioan, te voiesc pe tine să fii în rânduiala aceluia”. Iar mie, căzându-mi greu pentru cele grăite și lepădându-mă cu prea multe cuvinte, a sosit vremea bisericii și, intrând noi toți cu Sfântul Epifanie în biserică, am avut gând să fug, socotind grea sarcina preoției. Deci, când a ajuns la altar, Epifanie apucându-mă de mână, mi-a zis: „Rămâi în locul acesta, până va sosi vremea”. Toți cei ce au auzit cuvântul acesta s-au înspăimântat. Atunci eu n-am mai putut să-mi mai mișc piciorul din locul acela, parcă era pironit cu cuie. Și când s-a împlinit toată slujba, atunci a trimis pe unul din diaconi și m-a adus la jertfelnic și m-a hirotonit preot; iar după ieșirea din biserică, de frică am căzut la pat și am zăcut până ce a venit Epifanie și a făcut rugăciune și îndată m-am sculat.
Altădată a venit un diacon de la Ierusalim și a spus lui Epifanie despre Ioan, episcopul Ierusalimului, că este iubitor de argint și încuind banii, nu-i dă celor ce au trebuință. Și acest Ioan locuise în mănăstirea marelui Ilarion, când Epifanie a locuit împreună cu el. Deci Epifanie a scris o scrisoare lui Ioan, ca să miluiască pe cei ce au trebuință; dar Ioan n-a făcut nimic din cele scrise în scrisoare. Și nu după multă vreme, Epifanie a zis către mine: „Vino dar, fiule, să mergem în Ierusalim și, închinându-ne, ne vom întoarce înapoi!” Și plecând noi din Cipru, am ajuns cu corabia în Cezareea lui Filip și de acolo am mers la Ierusalim, unde, rugându-ne, am mers la episcopie. Iar Ioan, văzând pe Epifanie, s-a bucurat foarte mult. Și a zis Epifanie lui Ioan: „Frate, dă-mi casă ca să petrec aici câtăva vreme!” Și ne-a dat o casă foarte bună. Deci, în fiecare zi, Ioan chema pe Epifanie la masă și ne ospăta cu bucate și băuturi scumpe de multe feluri; iar săracii erau lipsiți de acestea. Deci, oarecând, Epifanie a zis către Ioan: „O, părinte Ioane, dă-mi argint spre slujbă, căci am să hrănesc niște bărbați din Cipru și astfel o să mă fălesc înaintea acestora cu argintultău, că cele prea bune din casa ta le dai robului tău spre slava tași voi fi lăudat pentru lucrurile tale; numai ține minte acelea caremi le dai, ca să ți le dau pe urmă”.
Atunci Ioan a adus și a pusînaintea lui Epifanie mult argint. Iar Epifaniei-azis: „O, părinte, mai este la tine spre păstrare și alt argint?” Ioan a zis către Epifanie: „Destul îți este acesta spre slujba ta, părinte”. Epifanie i-a zis: „Părinte, adu și pe acela, ca să fim de mirare la oaspeți”. Iar el, aducând și pe celălalt, Epifanie i-a zis: „Dă-mi mie pe cele ce fac slăviți pe cei liberi”. Și a zis Ioan către Epifanie: „Toate cele ce veselesc pe oamenii tăi primește-le și slujește celor de la prânz”.
Și luând Epifanie acea mulțime de argint, ca la o mie cinci sute de litre, am mers în casa cea dată nouă de Ioan ca să găzduim. Și era un cumpărător de argint cu numele Asterie, care venise în Ierusalim din Roma pentru neguțătorie. Iar Epifanie, chemându-l pe acesta și arătându-i argintul, s-a tocmit cu el. Și l-a vândut lui, luând de la el aur. Și luând Epifanie aurul, îl împărțea noaptea și ziua celor ce aveau trebuință. Și trecând câteva zile, Ioan a zis lui Epifanie: „Dă-mi argintul, pe care ți l-am dat spre slujbă”. Epifanie a zis către Ioan: „Frate, îngăduiește-mă puțin, căci am să hrănesc pe oaspeți și toate ți le voi da”.
Deci, mai trecând iarăși câteva zile, Ioan a zis lui Epifanie, când stăteam noi în biserică unde este Lemnul cel mântuitor al Sfintei Cruci: „încă odată îți zic, dă-mi argintul care ți l-am împrumutat!” Atunci Epifanie a zis lui Ioan cu liniște: „Ți-am spus, părinte, că ți-l voi da”. Deci, Ioan, umplându-se cu multă mânie, s-a apucat și s-a ținut de rasa lui Epifanie, trăgându-l de dânsa și zicându-i: „Nu vei ieși, nu vei ședea și nu vei fi în pace, până ce nu-mi vei da tot argintul, pe care l-ai luat de la mine, nedreptule Epifanie! Dă Bisericii cele ale Bisericii!” Pentru toate acestea, Epifanie nu s-a tulburat, ci avea aceeași liniște întru dânsul ca și mai înainte. Astfel a stat Ioan vreme de două ceasuri, ținând și ocărând pe Epifanie și toți cei ce stăteau de față, au obosit de a mai asculta cuvintele cele aspre ale lui Ioan. Deci Epifanie, nemâhnindu-se deloc, a suflat în fața lui Ioan, care îndată a orbit, și pe toți cei ce stăteau de față i-a cuprins o frică mare. Atunci Ioan a căzut înaintea lui Epifanie, ca să se roage lui Dumnezeu să vadă iarăși. Iar el i-a zis: „Du-te și închină-te cinstitei Cruci, și îji va da ceea ce ceri”. El stătea nemișcat, rugându-se lui Epifanie, care, învățându-l, și-a pus mâna pe el și s-a deschis ochiul lui cel drept. Deci, Ioan îl ruga și pentru cel stâng.
Atunci Epifanie i-a zis: „Lucrul acesta nu este al meu, căci Dumnezeu l-a închis și Dumnezeu l-a deschis. El a făcut astfel după cum a voit, ca noi să ne înțelepțim”. Iar Ioan, după ce a fost certat și pedepsit de dreptul, s-a făcut cuvios în toate.
După acestea, ieșind noi din cetate ca să mergem în Cipru, erau într-un loc doi comedianți; iar Epifanie, trecând prin locul acela, i-a zis unul dintre ei: „Cuvioase părinte Epifanie, cercetează pe mortul acesta și aruncă-i un acoperământ”. Deci Epifanie, auzind acestea, a stat spre răsărit, făcând rugăciune pentru cel mort, apoi, dezbrăcân- du-se de haină, a aruncat-o mortului spre îmbrăcare. Apoi, Epifanie, urmându-și călătoria, a zis cel ce a grăit cuvintele către cel ce s-a prefăcut că este mort: „Scoală, că a trecut prostul acela!” Iar el nedându-i răspuns, iarăși l-a strigat. Dar după ce l-a văzut că este cu adevărat mort, și-a zis în sine: „Mă voi duce și voi spune acelui străin pricina, ca să învieze pe acesta”.
Deci, alergând pe urma noastră, a căzut la pământ, rugându-se lui Epifanie și zicând: „Mă rog și mă cuceresc sfinției tale, ajută-ne și cruță nebunia noastră! Căci, când am zis către tine: «îmbracă pe cel mort…», după priceperea aceluia am grăit cuvintele. Iar nu mult după ce ai trecut de la noi, o, părinte, am grăit către prietenul meu; dar nu era nici glas, nici auzire. Vino, deci, părinte, și înviază pe cel mort și ia haina pe care am luat-o de la tine”. Și a zis Epifanie către cel ce grăia: „Mergi, fiule, și-l îngroapă pe dânsul; căci întâi a murit și atunci ai cerut haina”. Deci, iarăși pogorându-ne noi în Cezareea, am intrat în corabie și am mers în Cipru, unde ne-au primit pe noi frații cu bucurie mare Și era acolo un legiuitor oarecare cu numele Isaac, bărbat evlavios, care păzea cu dinadinsul legea mozaică. Acesta lipindu-se de Epifanie și fiind învățat de dânsul credința cea dreaptă, s-a luminat. Și petreceam toți trei într-o casă.
Odată, sora împăraților Arcadie și Onorie, având o patimă și fiind în Roma, a auzit de Epifanie că tămăduiește Dumnezeu prin el pe cei bolnavi. Pentru aceasta a trimis în Cipru, ca să aducă la Roma pe Epifanie. Deci, trimișii, ajungând în Cipru, au arătat scrisorile ce le aveau la episcopie. Și era acolo un bărbat elin foarte bogat și gângav, cu numele Faustinian, care era potrivnic lui Epifanie și care a găzduit pe bărbații cei trimiși la Epifanie. Acestora le zicea Faustinian: „Pentru ce luați aminte la amăgitorul acesta, ca la Dumnezeu? Căci, vorbește cuvinte reci și este prea rău în cuvinte”. Deci mergând Epifanie într-o zi unde erau meșterii cei ce lucrau biserica, se aflau acolo și bărbații cei trimiși, care stăteau cu Faustinian în locul acela. Deci unul din zidari, căzând de la înălțime mare și venind peste capul lui Faustinian, cel căzut n-a pătimit nici un rău, dar Faustinian a căzut cu fața la pământ și a rămas mort. Și apropiindu-seEpifanie de Faustinian, l-a apucat pe el de mână, zicând: „Scoală,fiule, întru numele Domnului și du-te sănătos la casa ta!” Și îndatăs-a sculat Faustinian și s-a dus sănătos la casa lui. Și auzind femeia acestuia de ceea ce s-a făcut, a luat o mie de arginți și i-a adus lui Epifanie. Și a zis Epifanie către femeie: „Du-te, fiică, și dă-i celor ce se ostenesc la biserică, și vei avea comoară la Cel Preaînalt”. Și femeia a făcut astfel.
Deci trimișii împăratului sileau pe Epifanie să meargă în Roma. Și era acolo un cleric din ritori, cu numele Filon, bărbat cuvios. Și, fiindcă era trebuință să pună episcop pe scaunul cetății Carpasiului, Epifanie l-a hirotonit pe acesta, din descoperirea lui Dumnezeu, ca episcop pe scaunul cetății și al bisericii Carpasiului. Iar când Epifanie a voit să meargă în Roma, a chemat pe cel mai înainte zis, Filon episcopul, și lui i-a dat stăpânirea bisericii Constanției, ca de va fi trebuință de clerici, el să-i hirotonească.
Deci luându-mă Epifanie pe mine și pe Isaac, ne-am dus în Roma și, intrând în cetate, era plâns și bocet mare în palatul cel împărătesc, pentru că sora împăraților Arcadie și Onorie, având o patimă la mâna cea dreaptă, multe făcând doctorii, cu nimic nu au ajutat-o. Deci acea boală mânca cu totul cărnurile ei. Iar ea, fiind cuprinsă de multă durere, a silit pe împărați, adică pe Arcadie și Onorie, să poruncească doctorului să-i dea otravă, ca mai degrabă să treacă din viața aceasta. Deci cei ce ne-au adus pe noi în Roma au intrat și au vestit împăraților; iar ei au poruncit lui Epifanie să intre înăuntru. Iar Epifanie, ca și cum nu s-ar fi întâlnit cu astfel de oameni, a intrat fără temere în palatul împărătesc și s-a apropiat de împărați, unde era și sora acestora, zăcând pe pat.
Iar împărații, văzând pe Epifanie, s-au sculat îndată de pe scaune. Și a zis Epifanie împăraților: „Fiilor, această cinste dați-o lui Dumnezeu, Făcătorul de bine, și veți vedea pe sora voastră întru sănătate bună; nu vă nădăjduiți în stăpânire și veți fi păziți de Domnul!” Însă împărații se îndoiau și se tulburau de cuvintele lui Epifanie. Atunci Epifanie a zis împăraților: „Fiilor, de ce vă îndoiți pentru cele ce vă grăiesc? Veți vedea darul lui Dumnezeu prin cele ce se grăiesc”. Și, apropiindu-se Epifanie de pat, unde zăcea sora împăraților, a zis către ea cu blândețe: „Fiică, nu te îndoi pentru patima ta! Ai nădejde spre Dumnezeul Cel viu și vei vedea sănătatea ta în ceasul acesta; crede în Fiul lui Dumnezeu, Cel răstignit și vei umbla în ceasul acesta, fiindcă a încetat durerea trupului tău. Slăvește pe Dumnezeu, Cel ce ți-a dat darul. Să-L ai pe Acesta în mintea ta neîncetat, și-ți va fi ție zid în toată vremea vieții tale!”
Acestea zicându-le Epifanie, a apucat-o pe ea de mână și, pecetluind-ode trei ori cu semnul Sfintei Cruci, îndată s-a ușurat de dureri. Și văzândîmpărații ceea ce a făcut Epifanie, s-au înduplecat în sufletelelor ca să-l iubească și să-l asculte și să creadă toate cele ce le grăiael, rugându-l să fie împreună cu ei în Roma și să le fie părinte. Pentruaceasta Epifanie îi învăța și îi întărea în toate zilele.
Odată, pefiul surorii împăraților care a fost tămăduită de Epifanie,s-a întâmplat de l-au găsit mort pe pat, nefiind bolnav, încât s-a făcut mare plâns în palatul împărătesc. Deci, împărații au zis către Epifanie: „Părinte, roagă-te pentru copil, ca să-l dai viu maicii lui”. Și a zis Epifanie: „Credeți că pot să fac eu aceasta?” Și i-au zis lui împărații: „Credem că după cum ai vindecat boala de la maica copilului, astfel și pe copil îl vei pune viu înaintea maicii lui”. Și le-a zis lor Epifanie: „De va învia fiul surorii voastre, veți crede și vă veți boteza în numele Celui răstignit?” Împărații au zis: „De vei învia pe copil, noi vom crede și ne vom boteza!”
Atunci, apropiindu-se Epifanie de patul copilului și pecetluind tot trupul lui cu semnul Sfintei Cruci și rugându-se Celui ce omoară și înviază, a zis către copil: „Scoală, fiule, în numele lui Iisus Hristos Cel răstignit!” Și îndată copilul a șezut pe patul lui. Atunci, crezând împărații că Epifanie a înviat pe copil prin rugăciune, l-au rugat să-i lumineze cu Sfântul Botez. Iar Epifanie a zis către dânșii: „Întru toate primesc evlavia voastră, pentru că Dumnezeu este Cel ce vă ridică spre aceasta. Însă fără învoirea episcopului Romei nu pot face aceasta, ca nu cumva să se scârbească asupra mea”. Deci împărații îndată au chemat pe episcopul romanilor și i-au povestit toate. Auzind episcopul aceasta de la împărați, s-a bucurat foarte mult și i-a dat voie lui Epifanie să-i boteze.
Și după ce au intrat în botezător, ca să se boteze de Epifanie și, făcându-se toată slujba cea mai înainte de botezare, a intrat întâi Arcadie și lua aminte. Și, iată, trei bărbați, purtând haine albe, țineau pe Epifanie, unul la dreapta, altul la stânga și celălalt urmând înapoia lui, și s-a înfricoșat cu frică mare. Deci, Epifanie a cunoscut din fața lui Arcadie că vedenie a văzut și a zis către dânsul: „Ia aminte de sineți, fiule, și fii păzind cele ce le vezi”. Și Epifanie avea un obicei, că până nu se tulbura apa, nu băga pe nimeni în scăldătoare. Iar după ce s-a luminat Arcadie, a băgat și pe Onorie și a văzut aceeași vedenie. După aceea, s-a pogorât fiul surorii lor și însuși sora lor, Procliani, care era femeia unuia din patricieni.
După ce s-au botezat ei, Epifanie a petrecut cu ei șapte zile, învățându-i, Iardupă șapte zile, când și-au schimbat ei hainele cele nou luminate,a zis Epifanie împăraților: „Fiilor, rămâneți în liniște, că lupulnu vă va mai stăpâni pe voi. A fugit de la voi durerea, scârba și suspinarea. Fiți cu luare aminte la înviere și nu vă mâhniți pentru cei ce ies din această viață. Că cei ce au crezut lui Hristos, s-au îmbrăcat în Hristos și pe El îl au în ajutor. Iar copilul, care a murit și a înviat, luând darul Sfântului Botez, se va duce la Mântuitorul și-L va vedea în mare slavă, lăudându-se de îngeri”. Deci a doua zi, când Epifanie era în palatul împărătesc și învăța pe împărați, s-a făcut în mijlocul nostru bună mireasmă. Epifanie a zis împăraților: „Fiii luminii, sculați-vă și vă rugați!” Iar copilul zăcea pe pat. Atunci Epifanie, făcând rugăciune, au auzit toți din palat, ca și cum mult popor ar fi zis: “Amin”, și copilul îndată și-a dat sufletul. Și rămânând noi un an întreg la Roma, Epifanie a făcut și alte multe semne acolo.
Și când a hotărât Sfântul Epifanie să mergem în Cipru, au zis împărații către el: „Părinte, ia mult aur pentru trebuința Bisericii, ca să dai celor ce au trebuință”. Epifanie le-a zis: „Fiilor, faceți voi ceea ce doriți și eu mă voi bucura pentru darea voastră; iar mie nu-mi dați greutate, deoarece Dumnezeul meu le dă toate tuturor, hrănind pe toți în această viață”. Și împărații i-au adus mult aur, dar Epifanie n-a primit, și a zis să ne aducă în corabie puține pâini spre împărtășirea noastră. Deci, plecând de la Roma, am ajuns în Cipru după patruzeci de zile și frații ne-au primit cu mare bucurie.
Sfântul Epifanie avea obiceiul să iasă noaptea la gropnițele unde zăceau moaștele sfinților mucenici și acolo ruga pe Dumnezeu pentru fiecare din cei ce se necăjea. Și, precum un prieten, rugându-se de alt prieten, dobândește ceea ce îl roagă, tot așa și Dumnezeu îi asculta cererile lui. într-o vreme, făcându-se foamete mare și neaflându-se pâine în târg, Faustinian cel nemilostiv avea multe magazii pline cu grâu și cu orz. Și acesta, luând aur, dădea trei măsuri fiecăruia din cei ce aveau trebuință. Și era multă strâmtorare în cetate. Deci a zis Epifanie către Faustinian: „O, preabunule, dă-mi grâu spre hrana oamenilor și eu îți voi da datoria tuturor”. Iar nemilostivul Faustinian, auzind niște cuvinte ca acestea, a zis lui Epifanie: „Du-te și roagă pe Dumnezeul pe Care tu îl cinstești și îți va da grâu pentru hrana prietenilor tăi”.
Deci Epifanie, ieșind într-o noapte la gropnițe, ruga pe Dumnezeu să hrănească pe toți cei ce se strâmtorau. Și era o capiște veche, care se numea “întemeierea lui Die”. De această capiște, dacă s-ar fi apropiat cineva din oameni, se zicea că îndată îl apuca moartea. Deci pe când Epifanie se ruga lui Dumnezeu, pentru cei ce se necăjeau, a auzit un glas: „Epifanie, să nu te tulburi”. Iar el a zis: „Cine este, Doamne?” Și a zis către dânsul: „Mergi în capiștea ce se numește «întemeierea lui Die». Și se vor risipi pecețile ușilor și, intrând înăuntru, vei afla aur mult; să-l iei și, cumpărând tot grâul și orzul lui Faustinian, să dai hrană celor ce au trebuință”. Deci Epifanie a mers la capiște și, apropiindu-se de intrare, îndată au căzut pecețile și ușile s-au deschis și, intrând înăuntru, a aflat mult aur. Deci, luându-l, l-a dat lui Faustinian, zicând: “Ia banii și dă-mi mie grâul”. Iar iubitorul de bani și pierzătorul Faustinian, primind aurul, îi dădea din grâu câte trei măsuri, și Epifanie dădea grâu fiecăruia cât avea trebuință. Și n-au lipsit banii până ce a cumpărat toate bucatele pe care le adunase Faustinian. Și a umplut Epifanie multe case de grâu și de orz, care a fost cumpărat de la Faustinian; și dădea la toată cetatea, iar mai vârtos dădea Dumnezeu prin Epifanie.
Din această pricină s-a făcut multă îmbelșugare tuturor oamenilor, iar în casa lui Faustinian era multă strâmtorare. Iar răul și silnicul Faustinian, fiind strâmtorat prin iubirea lui de bani, socotea că este ocară să ceară de la Epifanie bucate pentru casa lui. Deci, având corăbiile lui, a mai luat și alte cinci și, dând bani lui Longhin, credinciosul său, l-a trimis în Calabria, ca să cumpere de acolo grâu spre hrana casei lui. Și ducându-se corăbiile și umplându-se de grâu și de alte feluri de bucate, au mers pe mare patru luni, și având grâul la o sută de stadii de la Constanția, în dreptul locului ce se numește Dianevtiriu, s-a pornit furtună pe mare și s-au primejduit toate corăbiile lui Faustinian, care erau încărcate cu grâu, încât tot grâul l-a scos marea la țărmuri. Și auzind Faustinian aceasta, s-a pogorât îndată la mare și, văzând cu ochii lui cele făcute și având mormânt deschis gura sa, a început ticălosul a huli pe Cel Preaînalt și a aduce lui Epifanie ocări ca acestea: „Iată, vrăjitorul și înșelătorul acesta, nu numai pe pământul cel uscat lucrează rău casei mele, ci și pe mare, trimițând diavoli, oprește de a intra cele pentru slujba casei mele. O, ce vânt a adus înșelătorul acesta aici!”
Acestea zicând și mai multe decât acestea, s-a dus în casa sa, temându-se de Epifanie. Deci, adunându-se toți din cetate, bărbați, femei și copii, au luat grâul și l-au dus la casele lor, adunându-și cheltuiala lor, unul pentru un an, altul pentru doi ani. Iar ticălosul Faustinian, având femeie care săvârșea lucruri bune, aceasta în ascuns de bărbatul ei a trimis lui Epifanie două mii de arginți, ca să-i dea grâu pentru hrana casei sale. Și a zis Epifanie către femeie: „Ține arginții în casa ta și ia grâu cât îți trebuiește și, când roadele vor umple pământul, atunci să-mi dai cele ce ai luat”. Și așa a făcut femeia.
În episcopie era un diacon, cu numele Savin, având meșteșugul de a scrie frumos. Acesta era blând și împodobit cu dreaptă viață. Toți monahii în episcopie eram optzeci, însă Savin strălucea mai mult între noi toți. Pe acesta l-a pus Epifanie judecător al lucrurilor bisericești. Deci, odată, s-au judecat de Savin doi bărbați, unul bogat și altul sărac; iar bogatul avea mai multă dreptate decât săracul. Deci, Epifanie, stând într-un loc ascuns și ascultând judecata, a auzit pe Savin miluind mai mult și plecându-se la judecată spre cel sărac. Atunci Epifanie, venind în mijloc, a zis lui Savin cu fața lină: „Du-te, fiule, scrie frumos și, având pomenire de dumnezeieștile Scripturi, fă-te desăvârșit în judecată și auzi pe Făcătorul de bine, strigând și zicând:Nu judecați după înfățișare, ci judecați judecată dreaptă”.
Deci, de atunci Epifanie judeca pe toți cei ce veneau să se judece, că de dimineață până la ceasul al nouălea asculta pe cei ce se judecau și de la al nouălea ceas până dimineață, nu mai era văzut de nimeni dintre oameni.
Între frații care erau la episcopie, era și unul semeț la față, având și el meșteșugul scrierii frumos; iar numele lui era Rufin. Acesta era unit cu Faustinian și în fiecare zi aducea multe ocări asupra lui Epifanie; iar el cu multă blândețe domolea semeția lui. Însă din pricina lui Faustinian și din lucrarea diavolului, care lucra între ei, acesta a căutat să omoare pe Epifanie, unindu-se Faustinian cu el și zicând ticălosul către dânsul: „De vei ucide pe înșelătorul acesta, vei ședea tu pe scaun”. Iar Rufin era cel mai de pe urmă diacon al bisericii, de aceea el avea slujbă să împodobească scaunul episcopului. Deci, luând trufașul un cuțit ascuțit, l-a pus drept pe șezătoarea scaunului, și deasupra lui acoperământul scaunului. Iar Epifanie, vrând să șadă pe scaun, a zis către cel ce a făcut vicleșugul: „Fiule, ridică acoperământul de pe scaun”. Iar el neascultând cuvântul lui Epifanie, a luat Epifanie acoperământul ce acoperea cuțitul și a căzut cuțitul la picioarele lui Rufin diaconul și s-a înfipt în piciorul lui cel drept. Atunci Epifanie a zis către Rufin: „Încetează de neorânduiala ta, fiule, ca nu cumva să te primejduiești, nu după multă vreme. Deci ieși din biserică, că nu ești vrednic să te împărtășești cu dumneze- ieștile Taine”. Și ieșind Rufin din biserică, s-a dus la episcopie și după trei zile și-a sfârșit viața.
În vremea aceea, nu știu din ce pricină îmbolnăvindu-se împăratul Teodosie de picioare, a slăbit foarte tare de la genunchi în jos și zăcea la pat de șapte luni. Acesta a trimis soli la Epifanie în Cipru, ca să vină la împărăteasca cetate a lui Constantin și să ajute celui ce se chinuia. Și ajungând cei trimiși de către împărat, necazul și lacrimile fraților opreau pe Epifanie să nu iasă din Cipru; căci, atunci când ieșea din Cipru, toți frații își chemau moartea. Și silind cei trimiși de către împărat pe Epifanie să meargă la cetatea cea împărătească, Sfântul Epifanie le-a zis lor: „Mergeți, fiilor, la împărat și eu voi veni după voi”. Ei au zis: „Nu te mânia, părinte, că este porunca împăratului, și nu putem să facem altfel, ca nu cumva să ne primejduim, mai ales că împăratul, aflându-se în boală, așteaptă venirea ta”.
Și de abia au înduplecat pe Epifanie să meargă cu dânșii. Deci Epifanie chemând pe Filon, iubitorul de Dumnezeu episcop, i-a poruncit lui să poarte grijă de trebuința bisericească. După aceea s-au adunat toți părinții și frații și, învățându-se de la Epifanie cele ce se cuvin, i-am sărutat pe toți și am plecat către cetatea împărătească. Deci, intrând noi în cetatea lui Constantin, i s-a vestit împăratului venirea lui Epifanie. Iar el poruncind să intrăm în palatele împărătești, Epifanie a mers cu multă îndrăzneală la împărat. Iar împăratul Teodosie nu putea să grăiască de durere și zăcea pe pat.
Deci după ce Epifanie s-a apropiat de împărat, acesta i-a zis: „Părinte, roagă-te pentru mine ca să mă fac sănătos!” Epifanie a zis împăratului: „Crede, fiule, întru Cel răstignit și vei avea aceasta totdeauna. Să ai pe Dumnezeu în minte și nici un rău nu te va stăpâni pe tine; fă-te milostiv spre cei necăjiți și vei fi miluit de Dumnezeu; fă-te ca un împărat, cinstind pe Cel ce ți-a dat ție stăpânire; și El îți va da ție mai mult dar”. Acestea zicându-le Epifanie împăratului, s-a apropiat de el și, atingându-se de picioarele lui, l-a pecetluit de trei ori cu semnul Sfintei Cruci și a zis împăratului: „Scoală, fiule, de pe pat, că a încetat durerea de la picioarele tale”.
Auzind acestea împăratul, îndată s-a sculat, nemaiavând nici un rău la picioarele sale, și a zis către Epifanie: „Poruncește-mi, părinte, orice și te voi asculta pe tine întru toate”. Epifanie a zis împăratului: „Să ai cuvintele lui Dumnezeu în sufletul tău și nu vei avea trebuință de Epifanie”. Acestea și multe altele zicând Epifanie împăratului, a sosit vremea prânzului și a zis Epifanie către împărat: „Mergi, fiule, la masă și binecuvintează pe Făcătorul de bine”. Și era Epifanie vesel și cuviincios, având cuvânt îndulcit cu dumnezeiasca sare. Deci, când a căzut fiica lui Teodosie în patimă la Roma, adică sora lui Arcadie și Onoriu, atunci și ei au mers în Roma și au stat cu dânsa vreme de cinci ani, că acolo era măritată cu bărbat. Auzind atunci împăratul Teodosie că Epifanie a venit în Roma și a tămăduit pe fiica lui, iar pe fiul ei, fiind mort, l-a înviat; și că, împreună cu aceștia, a botezat pe Arcadie și Onoriu, s-a bucurat foarte mult și pentru aceea i-a scris lui ca unui tată. Deci, când eram în cetatea lui Constantin, au venit Arcadie și Onoriu de la Roma și s-au bucurat foarte mult.
Și au adus unii, din porunca împăratului, pe Faustinian din Cipru, fiind pârât că a grăit de rău pe împărat. Și era pus sub pază. Deci auzind acestea Epifanie, a mers în locul acela unde era ținut Faustinian și i-a zis lui: „De-ți este trebuință o, fiule, să grăiești prin noi cuvânt la împărat și te vei elibera din această închisoare”. Dar Faustinian a zis lui Epifanie: „Du-te, înșelătorule, și înșeală bărbații proști, iar cuvintele acestea nu le grăi lui Faustinian. Ai venit aici ca să te bucuri prin cuvintele tale de primejdia mea. Fugi de aici în Cipru, du-te în Fenicia și acolo fă-ți neîncetat vrăjile și răutățile tale”. Deci, după ce Faustinian a zis aceasta ocărând pe Epifanie, m-a luat pe mine Epifanie și am mers în palatele împărătești, ca să luăm voie de la împărat și să plecăm în Cipru. După aceea, împăratul rugând pe Epifanie ca să mai zăbovească în împărăteasca cetate încă câteva zile, Epifanie i-a spus că nu poate să mai stea, dar în cele din urmă împăratul a înduplecat pe Epifanie prin cuvinte. Deci, a doua zi a intrat oarecare din cei ce spun răspunsurile în palatele împărătești și a spus că Faustinian Ciprianul și-a săvârșit viața.
Auzind Epifanie aceasta, a plâns pe Faustinian. Atunci împăratul a voit ca toate averile lui Faustinian să le trimită în vistieria împărătească, mai ales că nu avea fii. Iar Epifanie a zis împăratului: „Fiule, vezi să nu faci păcat, că femeia lui Faustinian este cinstitoare de Dumnezeu din inimă, pleacă-te cuvintelor lui Epifanie și-ți va fi ție dar de la Cel Preaînalt”. Atunci împăratul a dat lui Epifanie toată stăpânirea peste lucrurile lui Faustinian. Deci Epifanie a zis către împărat: „Fiule, am pe Dumnezeu, Care îmi dă cele de trebuință, iar acestea toate, cu voia femeii lui, să le dăm celor ce au trebuință”. Epifanie, zicând acestea, împăratul a răspuns: „Părinte, cere cele ce ai de trebuință și îți voi da cu toată plăcerea”. Epifanie a zis către împărat: „Fiule, păzește cuvintele mele și totdeauna să mă ai în sufletul tău”.
Zicând el acestea, împăratul a ieșit din palat împreună cu noi și a rugat pe Eoifanie să-l binecuvinteze. Deci Epifanie, făcând rugăciune, a binecuvântat pe împărat și l-a sărutat, apoi împăratul s-a întors în palatul lui cu pace. Iar noi, intrând în corabie, am ajuns după nouă zile în Cipru, și ne-au primit frații cu bucurie mare. Aici am găsit pe femeia lui Faustinian plângând pe bărbatul ei; iar Epifanie a mângâiat-o de toată mâhnirea ei și ea s-a plecat cuvintelor lui și l-a rugat să-i dea pecetea cea întru Hristos. Și după ce a botezat-o, a hirotonit-o diaconiță a Bisericii și, cu voia lui Epifanie, împărțea toate lucrurile ei la cei ce aveau trebuință.
Odată, Epifanie a vorbit cu Aetie, episcopul valentinianilor – că erau în Constanția mulți următori ai eresului acesta – și Aetie, pornindu-se cu prea multe cuvinte și grăind multe hule asupra Celui Preaînalt, Epifanie a zis către dânsul: „Aetie, răucredinciosule, pune strajă gurii tale și nu mai grăi cuvinte fără de rânduială”. Deci îndată a amuțit Aetie, după cuvântul lui Epifanie, și din ziua aceea n-a mai putut să grăiască nici un cuvânt. Și văzând cei ce împărtășeau eresul lui, că l-a amuțit prin cuvânt, toți au căzut înaintea lui Epifanie și au dat anatemei credința lor, făcându-se dreptcredincioși. Astfel, Aetie a petrecut șase zile negrăind și în a șaptea zi și-a sfârșit viața. Erau încă și alte multe eresuri în latura Ciprului, ca acestea: sofiști, sabeliani, nicolaiteni, simoniani, vasilidiani, carpocratiani. Pentru aceștia Epifanie a scris epistole împăratului Teodosie ca, din porunca împăratului, să-i izgonească din ostrov, că între dânșii erau bărbați bogați, cărora le erau încredințate dregătorii de obște și, astfel fiind, smereau pe cei dreptcredincioși.
Deci primind împăratul scrisoarea lui Epifanie, a scris astfel: „Oricine nu se va pleca, prin dumnezeieștile cuvinte, părintelui Epifanie, episcopul țării Ciprului, să iasă din ostrov și să locuiască unde va voi. Iar dacă unii, fiind prieteni și fii ai pocăinței, vor mărturisi părintelui cel de obște că, fiind rătăciți, vor să vină la calea adevărului, să rămână în ostrov, învățându-se de la părintele cel de obște”. Deci, această poruncă împărătească aducându-se și arătân- du-se de un om al împăratului, mulți dintr-înșii s-au alăturat lui Epifanie; iar cei ce nu s-au plecat, îndată au fost izgoniți din ostrov. Astfel, turma cea cuvântătoare a bunului păstor a fost curățată de lupii cei răpitori.
Petrecând Sfântul Epifanie în arhierie și în osteneli ani îndelungați și ajungând la adânci bătrâneți, s-a apropiat de fericitul său sfârșit. Dar mai înainte de sfârșit, a fost trebuință să se ostenească la împărăteasca cetate pentru niște pricini ca acestea: Eudoxia, soția împăratului Arcadie – cel care a împărății la Răsărit după tatăl său, Teodosie -, sfătuindu-se împreună cu Teofil arhiepiscopul Alexandriei, la izgonirea cea fără de vină a preasfințitului Ioan Gură de Aur, Arhiepiscopul Constantinopolului – precum s-a scris pe larg în viața Sfântului Ioan Gură de Aur au pornit pe Epifanie cu scrisorile lor amăgitoare, să vină la dânșii în sobor, pentru că Teofil scrisese lui Epifanie foarte multe scrisori asupra lui Ioan, cum că el se împărtășește de ideile lui Origen, și pentru aceea împărăteasa s-a pornit să-l surghiunească. Deci Epifanie îndată s-a plecat lui Teofil; căci nu știa că Teofil are urâciune asupra lui Ioan.
Deci Sfântul Epifanie luându-mă pe mine și pe Isaac, am venit în cetatea lui Constantin. Dar, intrând noi în cetate, era mare tulburare pentru Ioan; căci el era mult iubit de cetățeni. Dar unele mănăstiri și locașuri care luau bani și cele de trebuință de la împărăteasa, nu voiau să primească pe Ioan.
Deci intrând noi într-una din mănăstiri, au silit pe Epifanie să le hirotonească un diacon, căci aveau nevoie la slujba bisericească. Și făcând aceasta și auzind Ioan, a scris o epistolă lui Epifanie. Asemenea și Epifanie a scris împotriva lui Ioan. Și a auzit și împărăteasa că s-au învrăjbit Ioan cu Epifanie.
Atunci împărăteasa Eudoxia a chemat pe Epifanie și i-a zis: „Părinte Epifanie, toată împărăția romanilor este a mea și toată preoția bisericilor de sub împărăția mea este a ta; fiindcă Ioan este străin de buna rânduială a preoției și se poartă fără de rânduială împotriva împăraților, având în el oarecare eres. Pentru aceasta, de multe zile mă supără gândul să fac sobor și să-l lepăd din această rânduială, ca pe un nevrednic de preoție și să pun altul pe scaun, care va putea să țină preoția, ca astfel împărăția mea să fie în pace întru toate”. Pe când împărăteasa grăia acestea către Epifanie, tremura toată din multa ei mânie. Apoi a zis către dânsul: „Fiindcă sfinția ta ești aici din voia lui Dumnezeu, nu este trebuință să-i dau la osteneală pe ceilalți părinți; deci, pe care ți-l va descoperi Dumnezeu, fă-l episcop; iar pe Ioan scoate-l din Biserică”.
Epifanie a zis către împărăteasă: „Fiică, fără pomenire de rău, ascultă pe părintele tău”. Împărăteasa a zis către Epifanie: „Orice va porunci sfinția ta, să-mi vestească și eu voi sluji părintelui meu”. Și a zis Epifanie către împărăteasă: „Dacă pentru eresul care zici se prihănește Ioan și se mustră, și nu mărturisește că a greșit, este nevrednic de preoție; atunci, orice va porunci stăpânirea voastră, voi face. Iar dacă, pentru ocara voastră, voiți să izgoniți pe Ioan din Biserică, Epifanie nu se învoiește la aceasta. Pentru^ că firea împăraților este să ocărască și să ierte, fiindcă și voi aveți împărat în cer, Căruia greșiți după obicei și vă iartă vouă, dacă și voi veți ierta celor ce vă ocărăsc pe voi, după cum zice Evanghelia:Fiți milostivi, precum și Tatăl vostru Cel din ceruri milostiv este”. Atunci împărăteasa a zis către Epifanie: „De vei face împiedicare, părinte Epifanie, de a se izgoni Ioan, voi deschide capiștile idolilor, voi face pe oameni să li se închine lor și voi face pe cele din urmă mai rele decât cele dintâi”. Când ea grăia acestea cu amărăciune, au curs lacrimi din ochii ei. Epifanie a zis: „Fiică, eu sunt nevinovat de această judecată”.
Acestea zicând Epifanie, m-a luat pe mine și am ieșit din palatul împărătesc; iar Isaac, fiind bolnav, n-a intrat împreună cu noi la împărăteasă. Deci, a străbătut vestea prin toată cetatea, zicând că marele preot Epifanie, episcopul Ciprului, a intrat la împărăteasă și a surghiunit pe marele Ioan. Acestea auzind Isaac, a fugit de Epifanie, intrând într-o mănăstire, și a rămas acolo, fără să știm noi. Iar Epifanie plângea pentru Isaac și se ruga lui Dumnezeu să-i arate unde petrece. Și i-a arătat lui și am mers la el, dar Isaac s-a întors de la Epifanie, zicând: „Nu mai voiesc să fiu cu tine, pentru păcatul pe care l-ai făcut asupra lui Ioan”. Și stând noi în mănăstire trei zile, de abia am înduplecat pe Isaac să meargă cu noi. încă și Sfântul Ioan Gură de Aur s-a încredințat că Sfântul AEpifanie s-a învoit la surghiunia lui și, luând hârtie, i-a scris: „înțelepte Epifanie, te-ai învoit la surghiunia mea. Nu vei mai ședea pe scaunul tău”. Asemenea încă și Epifanie a scris împotriva lui Ioan: „Pătimitorule, bate și biruiește; și pentru că ai crezut că m-am învoit la surghiunia ta, în locul în care te-ai surghiunit nu vei ajunge”.
Fraților, acestea le-am scris, ca să nu arunce cineva prihană asupra lui Epifanie pentru aceasta. Căci era oare cu putință ca cel ce a făcut atâtea bunătăți, să se coboare la atâta adânc de răutate? Să nu fie! Și intrând noi în palatul împărătesc, Epifanie a luat voie de la împărați să mergem în Cipru. Și fiind întrebat Epifanie de împăratul Arcadie de câți ani este, el a răspuns: „Sunt de o sută cincisprezece ani, fără trei luni. Astfel, la șaizeci de ani m-am făcut episcop și am cincizeci și cinci de ani, fără trei luni în episcopie”. Despre acestea l-a întrebat împăratul în ziua când aveam să ne suim în corabie.
Și suindu-ne în corabie, Epifanie a șezut în pântecele corăbiei împreună cu noi. Și avea obiceiul să țină neîncetat în mâinile sale Sfânta Evanghelie. Deci, suspinând și lăcrimând de trei ori, a deschis Sfânta Evanghelie și iarăși închizând-o, a plâns. Și a făcut rugăciune, iar după rugăciune a șezut în pântecele corăbiei și a început iarăși a plânge și a zice către noi: „O, fiilor, de mă iubiți pe mine, păziți poruncile mele și dragostea lui Dumnezeu va petrece întru voi. Voi știți prin câte supărări am trecut în viața aceasta și n-am socotit pe vreuna necaz, ci totdeauna mă bucuram, căutând la Dumnezeu, și Dumnezeu nu m-a părăsit pe mine, ci mă păzea de toată bântuiala vicleanului; căci, cei ce iubesc pe Dumnezeu, toate le lucrează spre bine. Deci, fiii mei doriți, odată fiind eu într-un loc pustiu și săvârșindu-mi rugăciunea mea la Hristos, ca să mă izbăvească de toată bântuiala potrivnicului, au năvălit asupra mea mulți diavoli, care aruncându-măla pământ și apucându-mă de picioare, mă târau pe pământ; iar unii dintre dânșii, mi-au făcut și răni. Acestea mi s-au făcut zece zile. De atunci n-am mai văzut în față pe diavolul în toate zilele vieții mele; ci au săvârșit răutatea lor asupra mea prin oamenii cei răi.
Multe rele mi s-au întâmplat în Fenicia, de la silonienii cei fără de rânduială; în Egipt, de la gnosticii cei necurați; în Cipru, de la valentinenii cei fără de lege și de la celelalte eresuri. O, fiilor, puneți mintea voastră și ascultați cuvântul păcătosului Epifanie: Nu fiți poftitori de bani și mulți bani se vor adăuga vouă. Nu urâți pe nici un om și veți fi iubiți de Dumnezeu. Nu clevetiți pe fratele vostru și patima diavolească nu va domni peste voi. întoarceți-vă de la toate eresurile, ca de la niște fiare cu venin purtător de moarte, pentru care v-am scris vouă în cărțile ce se numesc “Panarii”. întoarceți-vă și păziți-vă de dulceața lumii, care gâdilă pururea trupul și gândul. Aveți iscusință, că este adăugire a satanei, căci de multe ori și trupul liniștindu-se, gândul celor fără de luare aminte are nălucire spre cele urâte. Iar când mintea noastră se trezește și are pomenire pururea de Dumnezeu, cu lesnire putem să biruim vrăjmașul”.
Acestea zicându-le Epifanie și mai multe ca acestea, a chemat pe toți cei din corabie și le-a zis: „Fraților, ni se cade nouă să ne rugăm iubitorului de oameni Dumnezeu cu toată tăria, ca să ne păzească pe noi și nici unul din cei din corabie să nu piară; căci o să se facă un vifor mare. Bucurați-vă, deci, că nici o supărare nu se va atinge de toți cei din corabie!” După acestea, mi-a zis: „Fiule Polivie”. Eu i-am răspuns: „Ce este, părinte?” El mi-a zis: „Dacă vom merge la Constanția, stai șapte zile în cetate; apoi du-te în Egipt și suie-te în Tebaida cea de sus și acolo paște oile lui Hristos. Insă ia seama de tine, fiule, să nu faci într-altfel, martor îți pun cerul și pământul. Pentru că dacă cuvintele mele nu le vei asculta și nu te vei duce, cu pierzare vor pieri și în deșert se vor face ție toate câte ai zidit și vei fi netrebnic înaintea tuturor oamenilor; iar de vei asculta cuvintele mele și vei păzi porunca Domnului, Care mi-a poruncit Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, vei fi binecuvântat înaintea Lui în toate zilele”. Zicând acestea către mine, m-a sărutat.
Apoi, întorcându-se către Isaac, i-a zis: „Fiule Isaac”. Iar el a răspuns: „Ce este, părinte?” Și i-a zis Epifanie: „Tu, fiule, să rămâi în Constanția, până ce ți se va porunci ție să mergi pe calea drepților!” Acestea zicându-le Epifanie către Isaac, l-a sărutat și, chemând pe toți corăbierii, le-a zis: „Să nu vă speriați, fiilor, căci multă pornire va face marea, ci rugați-vă lui Dumnezeu și El vă va ajuta”. Și era al unsprezecelea ceas din zi, când Epifanie ne-a învățat acestea. Și a zis unuia din corăbieri: „Nu ispiti, ca să nu fii ispitit!” Iar la apusul soarelui s-a ridicat o furtună mare pe mare. Și Epifanie era în pântecele corăbiei, cu mâinile întinse și Evanghelia pusă pe pieptul lui. Și avea ochii deschiși, iar glasul lui nu se auzea.
Iar noi toți, fiind cuprinși de frică, socoteam că Epifanie se roagă lui Dumnezeu pentru valul mării. Și a ținut viforul două zile și două nopți, iar a treia zi, Epifanie mi-a zis: „Fiule Polivie, zi corăbierilor să aprindă lemne și să facă cărbuni, iar tu ia tămâie și adu aici”. Și am făcut așa. Apoi a zis către mine: „Pune tămâia în cățuie”. Și am pus. Atunci el a zis: „Rugați-vă, fiilor”, și a făcut și el rugăciune, după cum zăcea cu fața în sus, și după rugăciune ne-a sărutat pe toți și a zis: „Mântuiți-vă, fiilor, că Epifanie nu vă va mai vedea pe voi în această viață”. Și îndată și-a dat sufletul, iar viforul mării a încetat numaidecât.
Văzând acestea am căzut împreună cu Isaac pe grumajii lui și am plâns cu amar. In acel ceas a căzut întuneric pe ochii noștri. Iar unul din corăbieri, căruia Epifanie i-a zis, pe când era în viață: „Nu ispiti, ca să nu fii ispitit”, a alergat la picioarele lui Epifanie și a voit să-i ridice haina să vadă dacă este tăiat împrejur. Iar Epifanie, cum zăcea mort, ridicând piciorul drept, l-a lovit în față și l-a aruncat din pântecele corăbiei la pisc, rămânând mort două zile. Deci, întru a treia zi, luându-l corăbierii, l-au dus la Epifanie și, după ce l-au pus lângă picioarele lui, atingându-l de el, îndată a înviat. Și a căzut frică peste toți cei din corabie. Și mergând noi către Constanția, la locul ce se numește Dianevtirion, au ieșit corăbierii din corabie, au înconjurat cetatea și cu glas tare au strigat: „Bărbați frați, cei ce locuiți în Constanția, mitropolia cu bărbați mulți, pogorâți-vă la mare în locul ce se numește Dianevtirion și luați cinstitele moaște ale Cuviosului Părintelui nostru Epifanie, că și-a sfârșit viața cea omenească”.
Atunci a căzut întuneric peste toată cetatea și oamenii, ținân- du-se de mâini unul de altul, se pogorau la mare, făcând mare bocet, încă și toată țărănimea se târa în cetate, vărsând lacrimi pe cale. Atunci au pornit pe cale și trei orbi, ce erau în ținutul ce se numește “Stornichi”, și nimeni nu le dădea mâna acestora, să ajungă mai degrabă în cetate. Și unul din cei trei, cu numele Prosexie, a zis: „Sfinte al lui Dumnezeu, Cuvioase Epifanie, fă-ne să vedem, ca și noi să ne închinăm cinstitelor tale moaște”. Și îndată au văzut și, intrând în cetate, s-au închinat cinstitelor moaște ale cuviosului părinte și au povestit ceea ce li s-a întâmplat pe cale și toți, auzind acestea, slăveau pe Dumnezeu, Cel ce dă unele ca acestea robilor Săi celor vrednici.
Deci luând din corabie moaștele, le-au pus în biserică cu multă cinste și se săvârșeau minuni de la sfintele moaște, că cei ce erau bolnavi se tămăduiau de orice boală erau cuprinși. Iar după zece zile, adunându-se arhierei, preoți, egumeni și nenumărat popor din tot ostrovul, au îngropat cu cinste sfintele lui moaște în acea biserică, slăvind pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, pe un Dumnezeu în Treime, Căruia și de la noi I Se cuvine slavă, cinste și închinăciune, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Notă: În viața aceasta a Sfântului Epifanie se pomenește de împărații Arcadie și Onorie – fiii marelui Teodosie împăratul, care au fost trimiși să împărătească în Roma, după moartea împăratului Grațian cum că au chemat pe Sfântul Epifanie ca să tămăduiască pe sora lor de o boală ce o cuprinsese, și că, mergând Sfântul Epifanie în Roma, a tămăduit-o cu rugăciunea; iar pe fiul ei, care murise de năprasnă, l-a înviat și l-a botezat. Apoi a botezat și pe mama pruncului și pe împărații Arcadie și Onorie. De aici poate li se va părea unora că ei ar fi fost închinători de idoli, dar nu este așa. Pentru că ei erau dreptcredincioși din copilărie, dar unii din acele vremi aveau obiceiul a nu se boteza de mici, ci primeau Sfântul Botez după mai mulți ani. Iar ceea ce le-a zis Sfântul Epifanie: „Credeți întru Cel răstignit?”, nu le-a zis sfântul pentru că ei nu credeau, ci pentru că se îndoiau în credință, că nu va putea sfântul să vindece prin rugăciune pe sora lor.
