Teodor cel Sfințit (cca 310 – 368)

Sf. Cuv. Teodor cel Sfinţit (cca 310 - 368) - foto preluat de pe ziarullumina.ro

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Sfântul Cuvios Teodor cel Sfințit 

Preacuviosul Teodor cel Sfințit (aprox. 310 – 27 aprilie 368) a fost un mare ascet egiptean, în același timp un Părinte al pustiei, ucenic și continuator al lucrării spirituale a întemeietorlui monahismului de obște (cenobitic) în Egipt, sfântul Pahomie cel Mare. Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 16 mai.

 

Viața

Născut într-o familie creștină nobilă din Egiptul de Sus, sfântul Teodor a dus o viață creștină pioasă încă din copilăria lui. La vârsta de 12 ani, văzând un ospăț pregătit de familia sa pentru sărbătoarea Epifaniei, Teodor a fost atins de zdrobirea iminii și și-a spus: „Dacă te bucuri de aceste bunătăți, nu te vei bucura de viața veșnică”.

Din acea zi a început să ajuneze în fiecare zi până seara și să se oprească de la orice mâncare mai deosebită. Doi ani mai târziu, la numai 14 ani, a fost primit în mănăstirea de la Latopolis, unde a început să ducă o viață pustnicească pe lângă alți călugări mai bătrâni.

Mai apoi, auzind de sfântul Pahomie, s-a dus la Tabenisi (către 328) și a intrat în obștea marelui fondator al monahismului cenobitic. De la sosirea sa în mănăstire, tânărul Teodor s-a străduit să imite în toate pe marele Pahomie, pe care îl vedea ca pe o prezență vie a lui Dumnezeu.

S-a străduit să păzească curăția inimii, vorbirea măsurată și ascultarea necondiționată până la moarte. În felul acesta Dumnezeu l-a făcut să progreseze în virtuți și viață duhovnicească mai mult decât ceilalți și să devină, în ciuda vârstei lui tinere, o mângâiere și un model pentru toți frații.

După primul an de ședere la Tabenisi, într-o dimineață pe când se scula la rugăciune, chilia lui a fost dintr-o dată învăluită de lumină și doi îngeri strălucitori i s-au arătat.

De frică să nu fie înșelat, Teodor a ieșit afară din chilie, dar îngerii au venit după el și l-au încredințat și i-au dat în mod profetic un mare număr de chei.

Mai apoi, mama lui a venit să-l vadă la mănăstire, dar Teodor nu a vrut să o vadă – urmând cuvântul Domnului că cei care intră pe calea desăvârșirii trebuie să se lepede și de tată și de mamă -, zicându-i: „Nu am mamă în această lume, că ete trecătoare”.

Deci înțelegând ea de ce fiul ei nu voiește nicidecum să o vadă, a dorit și ea a nu se mai întoarce la locul său, ci a viețui în călugărie în mănăstirea de fecioare, pentru că socotea în sine: „De va voi Dumnezeu, voi vedea pe fiul meu între sfinții părinți și îmi voi dobândi sufletul pentru dânsul“.

Astfel, voința către Dumnezeu cea bărbătească și statornică a monahului cel tânăr, a mântuit nu numai sufletul său, dar și pe al maicii sale, aducând-o pentru Dumnezeu în viața monahi­cească cea strâmtă și necăjită.

Deci, Cuviosul Teodor se întărea cu duhul și se asemăna în toate Sfântului Pahomie, duhovnicescul său părinte, supunându-se lui pentru Dumnezeu, ca lui Dumnezeu.

Iar părintele de multe ori îl ispitea în ascultări și în răbdări, poruncindu-i să facă oarecare lucruri; și, dacă îndeplinea porunca, el îl ocăra ca și cum nu făcea bine și îi poruncea să strice acel lucru și să facă altul; iar el niciodată nu s-a împotrivit părintelui întru nimic, nici a cârtit, nici s-a mâniat, nici s-a mâhnit, ci totdeauna primea cu bucurie ceea ce i se poruncea de Cuviosul Pahomie, socotind ocările lui ca niște laude.

Când a împlinit 30 de ani, într-o duminică seară, sfântul Pahomie adunând pe călugări pentru cateheza obisnuită (sinaxă), a lăsat locul lui Teodor să vorbească, fără să prevină pe nimeni dinainte.

Teodor a făcut ascultare și a vorbit după cum l-a luminat Dumnezeu, în fața lui Pahomie și a celorlalți călugări. Unii monahi mai bătrâni s-au tulburat de această înălțare a unuia dintre cei mai tineri din comunitate, dar sfântul Pahomie i-a certat că s-au arătat mândri, lipsindu-se astfel de harul lui Dumnezeu.

Puțin după aceasta, Pahomie l-a numit pe Teodor iconom al mănăstirii din Tabenesi (către anul 336) – iar Pahomie s-a sălășluit într-o altă mănăstire mai mică și mai liniștită din comunitatea lor, la Pabau – și l-a făcut adjunctul său în administrarea comunității.

Plin de smerenie și lipsindu-se pe sine de voia proprie, Teodor nu a lăsat mintea să i se înalțe din cauza noilor sale funcții în comunitate, pe care le vedea ca pe ascultări.

La sfârțitul fiecărei zile mergea la Pabau ca să asculte cateheza sfântului Pahomie către călugări, și apoi revenea la Tabenesi și le-o repeta călugărilor săi.

Mai apoi Teodor a primit ascultare de la sfântul Pahomie să viziteze mănăstirile din comunitatea pahomiană. Era primit peste tot cu mare bucurie, pentru că Dumnezeu îi dăduse darul de a-i mângâia pe frați.

De aceea Pahomie însuți spunea despre Teodor că „eu și Teodor împlinim aceeași lucrare a lui Dumnezeu și de aceea el poate să poruncească ca un părinte și un duhovnic”.

De aceea, după un timp, Pahomie l-a retras pe Teodor de la Tabenesi ca să-l asocieze la conducerea duhovnicească a întregii comunități pahomiene.

Teodor avea ascultarea să-i primească pe noii călugări și să-i alunge pe călugării care nu făceau ascultare și creau tulburări.

Când pedepsea pe un frate pentru ceva, Teodor împlinea el însuși aceeași pedeapsă din dragoste pentru fratele și ca să nu fie judecat de Dumnezeu ca unul care poruncește la alții ceva ce el însuși nu împlinește.

Nu mult timp după aceea, sfântul Pahomie a căzut bolnav și atunci frații au venit la Teodor și după multe insistențe l-au făcut să promită că acceptă să preia conducerea comunității pahomiene în cazul în care Marele Pahomie ar muri.

Iar după ce sfântul Pahomie s-a însănătoșit, Teodor i-a mărturisit ceea ce făcuse, că avea obiceiul să descopere toate părintelui său duhovnicesc.

Atunci sfântul Pahomie ia retras toate formele de autoritate pe care le avea în mijlocul fraților și l-a trimis să viețuiească într-un loc mai pustnicesc, unde Teodor s-a pocăit cu lacrimi pentru păcatul lui de mândrie.

Dar după câțiva ani de pocăință, sfântul Pahomie l-a chemat înapoi pe Teodor și l-a repus în toate funcțiile lui din comunitate spunând fraților că această încercare l-a făcut pe Teodor să progreseze de șapte ori mai mult decât toate luptele lui ascetice anterioare, din cauza smereniei pocăinței de care a dat dovadă.

În acel timp, episcopul cetății Panopoliei, fericitul Uar, voind să facă o mănăstire în cetatea sa, a chemat la el cu rugăminte pe Cuviosul Pahomie.

Atunci a mers și Cuviosul Teodor acolo cu părintele său, Pahomie. Și, după ce s-a gătit locașul, a venit la ei un filosof, cerând să vorbească cu marele stareț Pahomie.

Iar el n-a voit să vorbească singur cu dânsul, căci a cunoscut că venise spre ispitire, ci a trimis la el pe doi ucenici ai săi, pe Cornelie și pe fericitul Teodor.

Și a zis către dânșii filosoful: „Doresc să vorbesc cu voi din Scriptură“.

Sfântul Teodor zise către dânsul: „Spune ceea ce voiești“.

Filosoful a zis: „Cine nu s-a născut și a murit; cine s-a născut și n-a murit; și cine a murit și n-a putrezit?

Cuviosul Teodor i-a răspuns: „O, filosofule, nu este mare întrebarea ta, dar îți voi răspunde: Cel ce nu s-a născut și a murit este Adam, cel ce s-a născut și n-a murit este Enoh, iar cel ce a murit și n-a putrezit este femeia lui Lot, care s-a prefăcut în stâlp de sare. Însă, tu ascultă sfatul nostru cel sănătos și, părăsindu-ți întrebările cele nefolositoare și silogismele cele scolasticești, apropie-te de Hristos, Căruia îi slujim, și vei lua iertare de păcate“.

Iar el a tăcut ca un mut și s-a dus, minunându-se de răspunsul cel dat cu multă pricepere.

După moartea sfântului Pahomie în 346, Teodor a fost trimis de noul stareț Petroniu la Alexandria pentru treburile comunității.

Cu această ocazie Teodor l-a vizitat pe sfântul Antonie cel Mare, care i-a mărturisit admirația sa pentru Pahomie și monahismul cenobitic, și l-a trimis la sfântul Atanasie cel Mare cu o scrisoare de recomandare din partea lui.

Pe când era la Alexandria, Teodor a aflat că Petroniu a murit și atunci a revenit în Tabaida și s-a supus cu smerenie noului stareț ales, sfântul Orsisie (despre care se vorbește și în Patericul egiptean).

Și dezrădăcinând din inima lui orice dorință de putere sau autoritate, a cerut să fie mutat la mănăstirea din Pachnoum, și acolo își făcea ascultarea la brutărie.

Când superiorul mănăstirii de la Monchosis (Thmousons), Apollonios, s-a răzvrătit cerând ca mănăstirea lui să fie independentă, Orsisie s-a retras și l-a desemnat pe Teodor ca succesor al comunității pahomiene (i.e. Koinonia).

Teodor i-a adunat pe frați și i-a îndemnat cu lacrimi ca să păstreze tradiția sfântului Pahomie și să păstreze unitatea comunității lor.

Apoi a vizitat toate mănăstirile, i-a schimbat pe toți stareții și a reorganizat ascultările.

Totuși, păstrând vie în el amintirea pocăinței pentru că a acceptat să fie succesorul lui Pahomie când acesta a fost bolnav, Teodor nu se considera pe sine ca mai-mare al mănăstirilor pahomiene, ci ca un înlocuitor și un slujitor al lui avva Orsisie; de fiecare dată când se gândea să ia niște decizii mergea mai întâi să ceară sfatul și binecuvântrea lui avva Orsisie, care se retrăsese la mănăstirea din Chenoboskion.

Astfel, Teodor era tot timpul pentru frați un model de smerenie, atât prin cuvintele lui cât și prin purtarea și faptele lui, în ciuda renumelui pe care deja îl avea în tot Egiptul și a numeroaselor minuni și vindecări pe care Dumnezeu le împlinea prin el.

În acest fel, Teodor a reușit să readucă ordinea cea bună și înflăcărarea duhovnicească în rândul călugărilor și a mănăstirilor.

Vorbea cu fiecare și pe fiecare îndemna să reziste cu curaj duhovnicesc asaltuilor gândurilor răutății, iar când era nevoie îi corecta cu răbdare și blândețe pe cei care se îndepărtau de la bună viețuire călugărească.

Mănăstirilor întemeiate de Pahomie, Teodor le-a adăugat cele de la Kaior și Ui în regiunea Hermopolis, o alta aproape de Hermonthis, precum și două noi mănăstiri de maici.

În jurul anului 363, sfântul Atanasie cel Mare, exilat, a vizitat mănăstirile din Koinonia pahomiană, apreciind ordinea și regulile de viață ale monahilor.

Teodor i-a spus cu această ocazie: „Acest dar al lui Dumnezeu ne vine de la Părintele nostru Pahomie. Dar când te vedem pe tine, Părinte, ni se pare că vedem pe însuși Domnul Hristos”.

Mai apoi, Teodor a reușit să-l convingă pe avva Orsisie să revină la Pabau și i-a slujit ca ajutător, vizitând amândoi alternativ mănăstirile comunității.

Totuși, preocupările materiale creșteau permanent în comunitate, datprită numărului mare de noi călugări, așa încât Teodor trebuia totdeauna să le reamintească călugărilor să nu abandoneze modul de viață riguros și simplu instituit de sfântul Pahomie.

Și se ostenea el însuși să fie un model de asceză, smerenie și pocăință, petrecând nopțile în priveghere pe mormântul sfântului Pahomie, doar de el cunoscut.

După Paștile anului 368, Teodor s-a îmbolnăvit grav.

Orsisie l-a implorat pe Dumnezeu să-l ia pe el în locul lui Teodor, de care Koinonia avea atâta nevoie.

Dar nu aceasta a fost voia lui Dumnezeu și, după ce a mărturisit că n-a făcut nimic în viața lui de monah fără ascultare, Teodor a trecut la Domnul în pace, pe 27 aprilie a acelui an 368.

Când au auzit vestea, frații au strigat într-un glas: „Am devenit orfani, că însuși Părintele nostru Pahomie a murit azi încă o dată!

După slujba de înmormântare, avva Orsisie a îngropat trupul lui Teodor2 alături de cel al sfântului Pahomie, într-un loc neștiut de nimeni.

La rândul lui, când a auzit vestea, sfântul arhiepiscop Atanasie a scris fraților o scrisoare de mângâiere în care le spunea că Teodor nu a încetat să fie în mijlocul lor, pentru că el și Orsisie erau una, îndemnându-i să nu-l plângă pe cel care era de acum în cămările Domnului cu sfinții.

 

Imnografie

Tropar, glasul al 1-lea:

Locuitor pustiului şi înger în trup şi de minuni făcător te-ai arătat, purtătorule de Dumnezeu, părintele nostru Teodor; cu postul, cu privegherea, cu rugăciunea, cereşti daruri luând, vindeci pe cei bolnavi şi sufletele celor ce aleargă la tine cu credinţă. Slavă Celui ce ţi-a dat ţie putere; slavă Celui ce te-a încununat pe tine; Slavă Celui ce lucrează prin tine tuturor tămăduiri.

Condac, glasul al 2-lea:

În casa lui Dumnezeu ca un finic ai înflorit, roade de fapte bune, Domnului aducând prin prea bună pustnicia ta, părinte cuvioase. Pentru aceasta te şi fericeşti, ca cel întocmai stătător cu cei fără de trupuri.

cititi mai mult despre si pe: doxologia.ro; pravila.ro; ro.wikipedia.org; en.wikipedia.org