Articole

Sfântul Sfinţit Mucenic Simeon, episcopul Persiei (†341)

/0 Comentarii/în /de /3.470 vizite

foto preluat de pe ziarullumina.ro

 

Sfântul Sfinţit Mucenic Simeon, episcopul Persiei

articol de: Pr. Ştefan Sfarghie

17 Aprilie 2023

preluat de pe ziarullumina.ro

În timpul domniei lui Sapor al 2-lea (309-378), în Persia vieţuiau numeroşi creştini, având episcopi, preoţi şi diaconi.

Învăţătorii credinţei păgâne, care se închinau la soare, împreună cu evreii, s-au unit împotriva creştinilor, pe care îi defăimau înaintea împăratului.

Mai întâi, l-au vorbit de rău pe Sfântul Simeon, Episcopul de Seleucia şi Ctesifon, despre care au zis că este vrăjmaş al împăratului Persiei şi prieten al împăratului din Constantinopol, pe care îl înştiinţează de toate câte se întâmplă în Persia.

Mai apoi, au fost învinuiţi de trădare toţi creştinii din acel ţinut.

Drept aceea, Sapor a pus dajdie mare şi grea asupra creştinilor şi a rânduit şi dregători neînduplecaţi, care să strângă în grabă aceste dajdii.

Apoi, împăratul a început să ucidă preoţi şi slujitori ai Bisericii, să jefuiască şi chiar să dărâme bisericile creştinilor.

Pe Sfântul Simeon l-a adus în faţa sa şi l-a întrebat de ce nu se închină soarelui.

Atunci, fericitul a mărturisit că el se închină numai lui Dumnezeu Cel Atotputernic.

Deci, a fost trimis episcopul în temniţă, iar pe drum l-a zărit pe bătrânul Gotazat, care în tinereţe fusese creştin şi învăţător al împăratului.

Acum însă, pentru slavă deşartă şi din frică să nu-şi piardă viaţa, se închina soarelui la fel ca perşii păgâni.

Zărindu-l pe acesta, Sfântul Simeon s-a amărât în sufletul său şi şi-a întors faţa de la Gotazat.

Dar acela s-a luminat la suflet şi a plâns cu amar, văzând jalea şi batjocura episcopului său.

Astfel, îl ruga pe împărat să-l elibereze din lanţuri pe sfântul episcop, dar Sapor nu numai că nu a vrut lucrul acesta, ci a poruncit să îi taie capul.

Iar în Vinerea Mare a anului 341, au fost scoşi din temniţă 1.150 de creştini, împreună cu Sfântul Simeon, episcopul lor.

După multe chinuri şi batjocuri, cu toţii au primit cununa muceniciei prin tăierea capului cu sabia.

 

Troparul Sfântului Sfinţit Mucenic Simeon, Episcopul Persiei

Glasul 4

Şi părtaş obiceiurilor şi următor scaunelor Apostolilor fiind, lucrare ai aflat, de Dumnezeu insuflate, spre suirea privirii la cele înalte. Pentru aceasta, cuvântul adevărului drept învăţând şi cu credinţa răbdând până la sânge, Sfinţite Mucenice Simeon, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

Condacul Sfântului Sfinţit Mucenic Simeon, Episcopul Persiei şi al Sfântului Ierarh Acachie, Episcopul Melitinei

Glasul 2

Ca un soare a răsărit nouă credincioşilor sfântă pomenirea voastră, pe care astăzi o săvârşim, Preaînţeleptilor, Sfinţiţilor Simeon şi Acachie, strigând: rugaţi pentru noi pe Cel Singur şi Iubitor de oameni.

 

Viața Sfântului Sfințit Mucenic Simeon, episcopul Persiei

Sf. Sfinţit Mc. Simeon, episcopul Persiei (†341) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Sfinţit Mc. Simeon, episcopul Persiei (†341) – foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluat de pe basilica.ro

Înmulţindu-se creştinii în Persia şi avînd biserici, episcopi, preoţi şi diaconii lor, s-au pornit spre mînie şi iuţime vrăjitorii cei ce-şi trăgeau seminţia lor din vrăjitorii cei mai de demult, care erau învăţători, povăţuitori şi apărători ai păgâneştii şi mincinoasei credinţe persane. S-au pornit împreună cu ei spre zavistie şi evreii, care sunt vrăjmaşii cei de-a pururea ai creştinilor, căci unindu-se cu vrăjitorii, au îndemnat pe Savorie, împăratul Persiei, să ridice prigonire asupra creştinilor. Dar mai întâi au clevetit pe Sfântul Simeon, care era episcopul cetăţilor ce se numeau Salic şi Ctesifon, cum că acel episcop al creştinilor ar fi fost vrăjmaş al împărăţiei persane şi prieten al împăratului grecesc, şi că îl înştiinţează de toate cele ce se lucrează în Persia.

Deci, Savorie mai întâi a pus dajdie mare şi grea asupra creştinilor şi au rânduit bărbaţi vameşi sălbatici peste dăjdiile acelea, obosind cu mari greutăţi pe credincioşi. După aceea, au început fără sfială a ucide pe preoţii şi slujitorii Bisericii, a jefui averile Bisericii şi chiar a dărâma bisericile şi a le face una cu pământul. Iar pe Sfântul Simeon, ca pe un vrăjmaş al împărăţiei persane şi al mincinoasei credinţe păgâne, a poruncit să-l prindă şi să-l aducă la el. Şi fiind Sfântul Simeon adus înaintea împăratului, împreună cu doi preoţi, Avdelae şi Anania, prins şi legat cu lanţuri de fier, nu numai că nu s-a înfricoşat de mânia aceluia, dar nici nu i s-a închinat lui. Pentru aceasta mai cumplit mâniindu-se împăratul, a întrebat pe sfântul: „Pentru ce nu te închini mie, precum te-ai închinat mai înainte?” Sfântul a răspuns: „Mai înainte n-am fost adus la tine astfel, precum sunt adus acum şi mă închinam, dând vrednica cinste împărăţiei tale. Iar acum, de vreme ce sunt adus ca să mă lepăd de Dumnezeul meu şi să mă depărtez de credinţa mea, de aceea nu mi se cade să mă închin ţie, fiindcă eşti vrăjmaş al Dumnezeului meu!”

Deci, îl îndemna împăratul să se închine soarelui şi-i făgăduia pentru aceea multe daruri şi cinste; iar de nu se va închina soarelui, apoi se lăuda că va pierde toată creştinătatea din împărăţia lui. Însă după ce a văzut pe sfântul viteaz, neplecat nici de îmbunări, nici de îngroziri, a poruncit să-l arunce în temniţă. Şi fiind dus sfântul din palatul împărătesc, l-a văzut Husdazat famenul, care era foarte bătrân şi crescuse pe împăratul Savorie din copilăria lui şi era cinstit, având cel mai dintâi loc în casa împărătească. Acela şezând lângă palatul împărătesc şi văzând pe Sfântul Simeon episcopul ieşind afară, îndată s-a sculat de la locul său şi s-a închinat până jos arhiereului lui Dumnezeu. Iar Sfântul Simeon şi-a întors faţa de la el şi cu mânie ridicându-şi glasul, l-a ocărât ca pe un călcător de lege, de vreme ce mai înainte a fost creştin, iar după aceea se închinase soarelui, de frica împăratului. Iar Husdazat zdrobit cu inima, a început a plânge şi a se tângui şi, dezbrăcându-şi hainele cele de mare preţ, s-a îmbrăcat într-o haină neagră şi proastă şi şezând lângă uşile palatului plângea, zicând în sine: „Vai mie ticălosul, cum mă voi arăta Dumnezeului meu, de care m-am lepădat! Iată Simeon şi-a întors faţa de la mine, pentru călcarea legii mele! Cum va căuta spre mine Ziditorul meu?”

Aceasta zicând, se mângâia greu. Şi, înştiinţându-se despre aceasta împăratul Savorie, îndată a chemat la sine pe Husdazat, hrănitorul său şi, văzându-l plângând, l-a întrebat: „Care este pricina unui necaz ca acesta, şi ce ţi s-a întâmplat, că atât de mare îţi este mâhnirea?”

Răspuns-a Husdazat: „Niciodată ceva nenorocit, sau de mâhnire nu mi s-a întâmplat să văd în casa ta cea împărătească. Aş fi voit mai bine ca toate nenorocirile din lumea aceasta, mâhnirile şi primejdiile să le sufăr, decât aceea de care acum mă doare inima şi plâng. Căci până acum trăiesc pe pământ, fiind atât de bătrân; deşi eram dator a muri demult, totuşi încă mai privesc la soare, căruia m-am ânchinat ca unui Dumnezeu şi n-am murit mai întâi, decât să mă fi lepădat de Dumnezeu, Ziditorul a toată făptura.

Şi am cinstit zidirea mai mult decât pe Făcătorul. Însă am făcut-o cu făţărnicie, nu cu adevărată inimă, făcând după plăcerea ta, şi m-am făcut pentru amândouă pricinile vrednic de pedeapsa morţii. Pentru că m-am lepădat de Hristos Dumnezeul meu şi pentru că m-am făcut necredincios ţie, la bătrâneţile mele. Însă mă jur pe Dumnezeu, Ziditorul cerului şi al pământului, că de acum nu voi mai face un păcat ca acesta; nu voi mânia mai mult pe Domnul meu şi Dumnezeu Iisus Hristos, Împăratul cel fără de moarte, pentru împăratul cel muritor. Nu-mi voi pleca de acum genunchii mei soarelui, zidirii lui Dumnezeu, ci de acum mai bine mă voi închina la singur Ziditorul în veci”.

Aceasta auzind-o Savorie împăratul, s-a mirat foarte mult de acea schimbare a lui Husdazat şi a început a se mânia mai mult asupra creştinilor, socotind că aceia cu vrăji au amăgit şi au schimbat pe Husdazat. Şi, fiindu-i milă de bătrân, îl ruga ca pe un tată, să nu facă o defăimare ca aceea zeilor lui, iar lui necinste şi casei împărăteşti mâhnire. Şi-l sfătuia uneori cu îmbunări, iar alteori cu îngroziri. Iar Husdazat grăia: „Destul îmi este nebunia ce am făcut-o până la bătrâneţile mele, iar mai mult decât acum nu voi mai face aceasta, ca să cinstesc pe făptură, mai mult decât pe Făcător”.

Deci, după multe şi felurite sfătuiri, împăratul văzând pe Husdazat neplecat spre voia lui, l-a osândit la tăiere cu sabia. Fiind dus la moarte fericitul Husdazat, a chemat la dânsul pe un oarecare prieten credincios al său, famen împărătesc şi l-a rugat ca, mergând la împărat, să-i spună cererea lui, zicîndu-i: „Împărate, aşa grăieşte Husdazat: adu-ţi aminte de slujba mea, cu care din tinereţile mele, mai întâi tatălui tău, după aceea ţie ţi-am slujit până acum cu toată cuviinţa şi nu este trebuinţă de martori pentru cele grăite. Tu singur bine ştii. Iar pentru toate acelea un dar cer de la tine; fă cunoscut tuturor pentru ce mor. Porunceşte propovăduitorului să strige cu mare glas, ca să ştie domnii şi boierii şi tot poporul, că nu pentru o necredinţă şi neprimită slujbă a împăratului moare Husdazat; ci pentru aceea că fiind creştin, n-a voit să se lepede de Dumnezeul său”.

După ce Savorie s-a înştiinţat de aceasta, îndată a poruncit să se facă după cererea lui Husdazat, pentru că nădăjduia că în mare frică va duce pe toţi creştinii, când cei ce vor auzi că nici pe Husdazat, bărbatul bătrân, cinstit şi iubit, pe hrănitorul împărătesc nu l-a cruţat; ci pentru mărturisirea numelui lui Hristos, fără de milă l-a dat morţii. Iar Sfântul Husdazat într-alt chip se gândea în sine: că creştinii, pe care i-a înfricoşat şi i-a mâhnit, auzind de întoarcerea şi de muceniceasca lui moarte pentru Hristos au să se bucure şi către pătimire vitejească au să se întărească. Astfel sfântului muce-nic i s-a tăiat capul, strigând propovăduitorul cu mare glas că nu pentru altceva, decât numai pentru Hristos şi-a dat capul Husdazat.

Sfântul Simeon episcopul, aflând despre un sfârşit ca acesta al lui Husdazat, şezând în temniţă cu preoţii şi cu ceilalţi creştini, s-au umplut cu toţii de negrăită bucurie şi preamăreau pe Dumnezeu că l-a întors pe Husdazat de la rătăcire şi cu cunună mucenicească l-a încununat. După aceasta Simeon a fost chemat a doua oară la împărat şi a vorbit mult înaintea împăratului cu mare îndrăzneală despre credinţa creştină; dar a se închina soarelui şi împăratului nu voia. Deci, împăratul mâniindu-se, a poruncit ca pe toţi creştinii cei ce erau în temniţă şi în lanţuri să-i scoată la moarte, în ziua mântuitoarelor Patimi ale Domnului nostru Iisus Hristos. Numărul celor scoşi era o sută, între care erau mulţi preoţi, diaconi şi alţi clerici, osândiţi fiind de împărat, ca toţi să fie ucişi cu sabia înaintea ochilor lui Simeon, iar la sfârşit şi Simeon să fie ucis.

Toţi fiind duşi la moarte legaţi, mai marele vrăjitorilor cu mare glas zicea: „De voieşte cineva din voi să fie viu şi cu împăratul să se închine soarelui, acela îndată va fi lăsat liber!” Nici unul n-a grăit împotriva lui, dar nici nu a răspuns; pentru că nimeni dintre dânşii nu vroia să-şi aleagă viaţa cea vremelnică, ci fiecare dorea cu osârdie a muri pentru Hristos, Dătătorul de viaţă. Iar sfântul episcop îi întărea pe dânşii, ca să nu se teamă de moarte, spunându-le multe din dumnezeieştile cuvinte ale Scripturii şi mângâindu-i cu nădejdea vieţii celei veşnice întru Împărăţia Cerului. Şi aşa i-au tăiat pe toţi. La sfârşit şi Sfântul Simeon, păstorul turmei celei cuvântătoare, trimiţându-şi turma sa înaintea lui Hristos, Începătorul păstorilor, şi-a plecat capul său sub sabie şi a trecut la Domnul.

Şi au fost tăiaţi şi amândoi preoţii prinşi împreună cu dânsul, Avdelae şi Anania, amândoi bătrâni. Dar pe când Anania se pleca sub sabie, a început a tremura de frică. Şi era acolo un oarecare boier, cu numele Fusic, care era mai mare peste lucrurile din casa împărătească. El era creştin tăinuit, dar văzând pe preotul Anania că se teme de tăiere, a strigat către dânsul: „Nu te teme, bătrânule! Închide-ţi ochii şi fii viteaz, că îndată vei vedea lumina cea dumnezeiască”. Iar dacă a zis aceasta bătrânul acela, îndată s-a cunoscut că este creştin. Deci, l-au prins şi l-au dus la împărat, iar el fără de frică a zis înaintea împăratului că este creştin, şi de necurăţia persană se leapădă. Deci, umplându-se de mânie împăratul, a poruncit ca nu cu sabia, ci cu altă moarte mai cumplită să-l omoare şi tăindu-i grumajii pe dinapoi, i-a scos limba prin ceafă şi i-a tăiat-o. După aceea i-a jupuit pielea de pe tot trupul şi aşa a omorât pe sfânt. În acelaşi ceas a prins şi pe o fiică a lui, fecioară, anume Askitreia şi, după o tirană chinuire, a ucis-o pentru Hristos.

Şi mulţi alţii au fost ucişi în acel timp, pentru mărturisirea numelui lui Hristos. Iar după ce a trecut un an, a fost ucis în Vinerea Mare, Sfântul Azad, eunucul împărătesc cel preaiubit, şi împreună cu dânsul şi o mie de sfinţi mucenici, pe care, adunându-i Biserica, îi numără o mie o sută şi cincizeci.

Iar istoricii Sozomon şi Nichifor povestesc în cărţile lor că au fost ucişi în acea vreme mulţime de creştini în ziua Patimilor lui Hristos şi la praznicul Paştilor. Pentru că atunci când a ieşit porunca păgânului împărat Savorie, ca toţi creştinii din pământul lui să se piardă, atunci credincioşii bărbaţi şi femei, bătrâni şi tineri, singuri ieşind cu sârguinţă din casă, se dădeau pe dânşii cu osârdie la moarte şi mureau cu bucurie pentru Domnul lor. Iar după ce a fost ucis Sfântul Azad, a plâns după dânsul împăratul, fiindcă îl iubea foarte mult şi a poruncit să se înceteze acele ucideri; dar numai pe învăţătorii şi povăţuitorii creştini, pe preoţi şi pe episcopi, i-a încredinţat vrăjitorilor, ca să-i caute pentru muncire; iar pe celălalt popor creştin a poruncit să-l cruţe. Iar noi, cinstind pomenirea sfinţilor mucenici celor număraţi şi celor fără de număr, slăvim pe Punătorul de nevoinţă şi Dătătorul de cununi Hristos Mântuitorul nostru, Cel împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, slăvit în veci. Amin.

Sf. Sfințiți Mc. Marcu episcopul Aretuselor și Chiril diaconul

/0 Comentarii/în , /de /1.934 vizite

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articol preluat de pe basilica.ro

 

Sf. Sfințiți Mc. Marcu episcopul Aretuselor și Chiril diaconul

Sf. Marcu episcopul Aretuselor

Despre pătimirea Cuviosului Marcu, Episcopul Aretusiei, Sfântul Grigorie de Nazianz scrie în întâiul său cuvânt asupra lui Iulian Apostatul:

Minunatului Marcu Aretusianul, cine nu ştie ce i s-a întâmplat? Şi povestirile cele despre dânsul, cine nu le pomeneşte? Acela, în împărăţia marelui Constantin, după stăpânirea cea dată atunci creştinilor, a stricat o capişte idolească şi mulţime de popor de la rătăcirea păgânească la calea cea dreaptă a mântuirii a povăţuit, nu numai prin chipul cel fără de prihană al vieţii, cât şi prin frumoasa grăire a vorbei.

Pentru aceasta a fost de demult în multă ură şi mânie la aretusienii cei iubitori de diavoli. După aceea, schimbându-se stăpânirea creştinească, iar puterea păgâneasca începând iarăşi a creşte şi a se înviora, în acea vreme cumplită n-a scăpat de mâinile muncitorilor.

Pentru că mulţimea poporului cel iubitor de diavoli, deşi o vreme şi-a stăpânit mânia, după asemănarea focului ascuns în materie sau a unui râu oprit cu sila, însă, dobândind vreme potrivită, precum focul se aprinde şi râul iese cu pornire, astfel mânia şi răzbunarea cea neoprită a poporului a început a se întinde îndată sub împăratul Iulian Apostatul (361-363).

Văzând Sfântul Marcu pe poporul aretusienilor, care se ridicase asupra lui, că nimic bun nu gândeşte, s-a hotărât să fugă îndată, nu pentru că era cuprins de frică, ci ascultând porunca Domnului, prin care ni se porunceşte a fugi din cetate şi a da loc prigonitorilor.

Pentru că, deşi creştinii sunt tari, viteji şi cu răbdare, li se cade a se îngriji pentru a lor mântuire şi pe prigonitori a-i cruţa, că nu dintr-a lor vrăjmaşă răutate, de care sunt plini, lor înşile mai mare pierzare să-şi înmulţească.

Dar, văzând pe mulţi duşi şi târâţi pentru dânsul, iar pe mulţi de cruzimea cea cumplită a muncitorului petrecând în primejdie sufletească, bărbatul cel ales n-a suferit ca, pentru a lui fugă şi pierzare, alţii să se primejduiască.

De aceea, mai bine şi mai cu înţelepciune sfătuindu-se în sine, s-a întors şi de bunăvoie s-a dat poporului şi împotriva vremii celei cumplite a venit ca la un război. Deci, acolo ce fel de cruzimi nu erau? Ce fel de muncă nu se scornea? Că din cei ce năvăleau asupra lui, fiecare aducea o deosebită muncă asupra sfântului. Şi mai ales se întărâtau de vitejia sfântului şi se mâniau de bărbăţia lui în munci, socotind-o ca o defăimare a lor.

Se purta bătrânul cel sfinţit, pătimitorul cel de bunăvoie, prin cetate înaintea tuturor, fiind cinstit pentru bătrâneţe, dar mai cinstit pentru viaţa sa îmbunătăţită. Deci era purtat prin cetate de toţi, de oricare vârstă şi rânduiala, şi chinuit de toţi, de bărbaţi şi de femei, de tineri şi de bătrâni şi de câţi rânduiau lucrurile poporului în cetate şi câţi erau însemnaţi cu orice cinste.

Şi tuturor una le era sârguinţa: ca în mânie şi în cruzime unul pe altul să se întreacă. Şi toţi socoteau a fi lucru mare ca să-l împresoare cu multe munci şi să-l biruiască pe tarele nevoitor bătrân, care se împotrivea la toată cetatea.

Deci, a fost târât pe uliţe, împins în noroi, adăugându-i la munci dosădirea cu ocară, fiind tras de păr şi de celelalte părţi ale trupului, de la copil la copil. Iar la locul cel de muncă fiind spânzurat şi împins, împungeau aceia vitejescul lui trup cu cuţite şi cu suliţe, având acea privelişte ca râs şi jucării. Şi cu nişte unelte de muncire picioarele lui le-au străpuns până la oase, apoi cu aţe de în foarte subţiri şi foarte ţări i-au desfăcut unghiile.

După aceea, ridicându-l gol sus într-o coşniţă, cu miere şi cu grăsime ungându-l peste tot, la amiază fiind arşiţa mare de soare, albinele şi viespile îl mâncau.

Şi, cu cât fericitul se topea de cumplitul zăduf al soarelui, cu atât mai cumplit pătimea de împungerea albinelor şi a viespilor. Iar, fiind bătrân cu anii, se arăta tânăr în acea nevoinţă de chinuire, neschimbându-şi strălucirea feţei sale, ci mai vârtos având o îndulcire din muncile acelea şi de muncitori îşi bătea joc.

Încă şi acest lucru vrednic de pomenire se povesteşte despre dânsul, că se mângâia văzându-se sus spânzurat pentru Hristos, iar pe aceia fiind jos. Şi era cu atât mai sus de cei ce-l munceau, încât nici o durere nu simţea în sine, ca şi cum ar fi fost altul, iar nu el pătimind unele ca acelea. Şi pătimirea să o socotea a fi slavă, iar nu primejdie. Dar pe cine o privelişte ca aceea nu l-ar fi adus la umilinţă, chiar de ar fi avut prea mică milostivire şi iubire de oameni? Însă nu se putea aceea, de frica muncitorilor şi mânia împăraţilor.

Aşa răbdând sfântul pentru capiştea cea risipită, n-a dat nici un ban muncitorilor pentru risipirea aceea, de unde se vede că pentru dreapta credinţă a răbdat nişte munci ca acestea. Iar aretusienii au pus mare preţ pe capiştea cea risipită, cerând ca, ori tot preţul în aur să le dea, ori iarăşi capiştea să le-o zidească.

S-a văzut atunci sfântul pentru a sa dreaptă credinţă mai mult împotrivindu-se, nevrând să săvârşească cele poruncite, căci prin răbdarea să, încet biruindu-i, ei micşorau câte ceva din preţul acela, încât acum foarte puţin cereau de la dânsul, putind cu înlesnire să le dea. Şi cu împotrivire se certau între dânşii, încât unul se sârguia să biruiască, iar altul să fie nebiruit. Adică închinătorii de idoli voiau ca măcar ceva din preţul acela să le plătească episcopul, iar el nici un singur ban nu voia să le dea. Astfel s-a arătat că el nu pentru aur, ci pentru bună credinţă a intrat în nevoinţa pătimirii.

Se vorbeşte că eparhul Aretusiei, măcar că era cu credinţa elin, însă pătimirile cele de multe feluri ale Sfântului Marcu neputând a le suferi, a zis către împărat cu îndrăzneală: „Oare nu ne este ruşine, o, împărate, ca să fim mai pe urmă decât toţi creştinii? Că nici pe un bătrân n-am putut să-l biruim, cu toate felurile de munci chinuindu-l, şi nici a-l birui nu este lucru cinstit. Oare nu este cea mai de pe urmă ruşine ca de la dânsul să ne ducem biruiţi?” Cu acest fel de bărbăţie, eparhul şi împăratul se ruşinau. Iar tiranul aretusienilor ajunsese până la atâta groază şi răutate, încât întrecea pe toţi, chiar şi pe aflătorul şi îndemnătorul răutăţii, pe diavol, îl covârşea.

Și Teodoret zice că aretusienii, văzând puterea cea tare a minunatului şi Sfântului bătrân Marcu, s-au schimbat în blândeţe, minunându-se de răbdarea lui cea atât de mare şi, dezlegându-l, l-au lăsat liber. Apoi, ascultând cuvintele lui cele învăţătoare, au învăţat sfânta credinţă şi s-au făcut cu toţii creştini.

Sfântul Mucenic Marcu, Episcopul Aretuselor și Sfântul Mucenic Chiril, diaconul Icoană sec. XX, Mănăstirea Panahrantou, Megara (Grecia) - Colecția Sinaxar la Sfinții zilei (icoanele litografiate se găsesc la Catedrala Mitropolitană din Iași) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Mucenic Marcu, Episcopul Aretuselor și Sfântul Mucenic Chiril, diaconul Icoană sec. XX, Mănăstirea Panahrantou, Megara (Grecia) – Colecția Sinaxar la Sfinții zilei (icoanele litografiate se găsesc la Catedrala Mitropolitană din Iași) – foto preluat de pe doxologia.ro

 

Sf. Chiril diaconul

Iar despre Sfântul Chiril, diaconul, acelaşi Teodoret povesteşte astfel, zicând:

Răutatea cea făcută de elini în Fenicia, cine poate s-o spună fără de lacrimi? Căci în cetatea Iliopolis acel urât neam ce are de hotar Libanul, aducându-şi aminte de Chiril diaconul, care, pe când împărăţea Constantin, aprinzându-se cu dumnezeiască râvnă, pe mulţi idoli ce se cinsteau în acea cetate i-a sfărâmat, nu numai l-au ucis, ci, şi pântecele lui tăindu-l în bucăţi, pe cele dinăuntru au îndrăznit a le muşca cu dinţii de mânie.

Însă nu a fost tăinuită fapta aceea de Atotştiutorul Dumnezeu, ci au luat vrednică pedeapsă pentru răutăţile lor.

Căci, câţi au îndrăznit a face aceea, toţi până la unul au căzut ucişi. Întâi şi-au pierdut limbile, pentru că s-au rănit şi, putrezind în gură, au căzut, iar la sfârşit orbind toţi de vederea ochilor; deci, cu nişte primejdii ca acestea s-a arătat puterea dreptei credinţe celei adevărate. Iar în Ascalon şi în Gaza, cetăţile Palestinei, mai întâi la bărbaţii cei împodobiţi cu cinstea preoţească, apoi şi la femeile şi fecioarele cele sfinţite lui Dumnezeu, spintecându-le pântecele, le-au umplut cu orz şi le-au aruncat la porci spre mâncare.

O muncire fără de omenie ca aceea au făcut. Deci, sfinţilor mucenici li s-au pregătit cununile biruinţei în împărăţia lui Hristos, iar muncitorilor veşnică muncă în iad, care îi va apuca pe ei cu răsplătirea dreaptă a adevăratului Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine slavă, în veci. Amin.

 

cititi mai mult despre Sf. Sfințiți Mc. Marcu episcopul Aretuselor și Chiril diaconul si pe pravila.ro

Inochentie I al Romei (†417)

/0 Comentarii/în , /de /376 vizite

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Inochentie I al Romei

Cel întru sfinți Părintele nostru Inochentie I al Romei (Inocențiu) a fost episcop al Bisericii Romei între anii 401-417.

A fost foarte activ în acțiunea de extindere a autorității Romei, pe care a încercat să o propulseze ca instanță supremă în soluționarea litigiilor din cadrul Bisericii.

Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face pe 25 martie.

Inochentie I al Romei (†417) - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Inochentie I al Romei (†417) - foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Viața

Se știu puține lucruri despre tinerețea Sf. Inochentie. Data nașterii sale este necunoscută. În Liber Pontificalis se amintește că acesta ar fi fost originar din Albano, acum o suburbie a Romei și că tatăl său s-ar fi numit Inochentie (Inocențiu).

Contemporanul său, Sf. Ieronim afirmă că tatăl Sf. Inocențiu ar fi fost predecesorul imediat al acestuia pe scaunul roman, episcopul Anastasie I.

În acea vreme, clerul roman nu se putea căsători după hirotonie, însă o căsătorie contractată înainte de intrarea în cler nu reprezenta un obstacol la hirotonie.

Crescut în mijlocul clerului roman și în slujba Bisericii Romei ca diacon, Inochentie a fost ales episcop al Romei cu unanimitate de voturi de către cler și popor la începutul anului 402, după moartea lui Anastasie I, pe 19 decembrie 401.

Printre activitățile sale la Roma se numără recuperarea mai multor biserici din mâinile novațienilor [1] și exilarea lui Marcus, un discipol al ereticului Fotinus.

A luat și o atitudine fermă împotriva pelagianismului, confirmând hotărârile sinodului local de la Cartagina din anul 416.

În timpul asediului lui Alaric și al vizigoților asupra Romei din anul 408, Inochentie a făcut parte din ambasada romană trimisă la Ravenna, la împăratul Honorius pentru a încerca să îl convingă să facă pace cu Alaric, încercare care a eșuat.

Când asediul a fost reluat, Inochentie și ceilalți membri ai ambasadei nu s-au putut întoarce la Roma înainte ca aceasta să cadă în mâinile vizigoților.

În timpul episcopatului să, tulburările care s-au produs în Biserică dreptu urmare a controversei ariene i-au oferit Ep. Inochentie mai multe prilejuri de a acționa ca arbitru în dispute.

Pornind de la premisa că el era conducătorul întregii Biserici creștine, episcopul Inochentie i-a reamintit arhiepiscopului Anisie al Tesalonicului (prăznuit la 31 decembrie), într-o scrisoare prin care îi anunța alegerea sa în scaunul roman, că unele privilegii ale funcției sale depindeau de Roma, printre care acela de a hirotoni episcopi în Iliria Răsăriteană.

După ce a clarificat unele chestiuni disciplinare legate de un apel al episcopului Victricius de Rouen, Inochentie a emis, pe 15 februarie 404, un decret prin care stabilea că unele chestiuni precum cele legate de celibat, de hirotonia clerului și de primirea în Biserică a novațienilor sau donatiștilor trebuiau trimise spre rezolvare Scaunului apostolic de la Roma.

Un apel al Sf. Ioan Gură de Aur, ca urmare a depunerii sale de către Sinodul de la Stejar din anul 403, sinod prezidat de Teofil al Alexandriei, i-a oferit episcopului Inochentie prilejul de a acționa ca mediator într-o dispută dintre episcopii Constantinopolului și Alexandriei prin intermediul unui sinod ecumenic.

Încercarea sa a eșuat întrucât împăratul răsăritean, Arcadie, care îi ținea partea lui Teofil, a refuzat să convoace un sinod care i-ar fi permis scaunul roman să acționeze într-o chestiune care privea Biserica Răsăriteană.

Sf. Inochentie a trecut la Domnul pe 12 martie 417.

cititi mai mult despre Inochentie I al Romei si pe: ro.wikipedia.org; en.wikipedia.org

Alexandru din Pidna (†311)

/0 Comentarii/în , /de /484 vizite

foto preluat de pe doxologia.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro

 

Alexandru din Pidna

attivol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

Sfântul Mucenic Alexandru din Pidna a trăit în Pidna din Macedonia și a fost martirizat în anul 311 d.Hr. în vremea persecuțiilor ordonate de împăratul Galerius Maximianus (305-311).

Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 14 martie (1)

Lumea în mijlocul căreia a trăit sfântul Alexandru din Pidna, trăia în întunecimea înșelăciunii.

Dar el, strălucind întocmai ca o stea prealuminoasă, a dat pe față nebunia răucredincioșilor, a rănit cu cuvintele sale, întocmai ca și cu niște săgeți, pe vrăjmașul cel trufaș și a doborât la pământ toată înșelăciunea, propovăduind și mărturisind cu îndrăznire pe Hristos în vremea persecuției împăratului Maximin (305-311).

Pentru aceasta, cei ce se găseau în fruntea înșelăciunii, neputând suferi până în cele din urmă, îndrăzneala și vitejia lui, s-au străduit, cu diferite meșteșugiri, să nimicească tăria lui.

Dar nefiind în stare să izbutească aceasta, i-au tăiat capul cu sabia.

Dumnezeu l-a răsplătit cu harul tămăduirilor ; căci sfintele lui moaște vindecă de toată boala pe cei ce cu credință se apropie de ele.

 

Iconografie

În Erminia lui Dionisie din Furna (ed. Sofia, București, 2000), acesta dă următoarele indicații pentru reprezentarea sfinților din 14 martie (p. 199): Sfântul Alexandru cel din Pidna trebuie reprezentat ca tânăr fără barbă (se săvârșește de sabie).

 

Note

(1) - După cercetările părintelui Macarie de la Simonopetra (în Sinaxarul său), sfântul Alexandru din Pidna ar trebui probabil identificat cu sfântul Alexandru din Tesalonic, prăznuit la 7 sau 9 noiembrie. Craniul său a fost oferit mănăstirii atonite Marea Lavră de Nichifor Focas, la cererea sfântului Atanasie Atonitul (964) și este cinstit acolo până astăzi.

 

Viața Sfântului Sfințit Mucenic Alexandru, preotul

Sfântul Sfințit Mucenic Alexandru preotul (†311) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Sfințit Mucenic Alexandru preotul (†311) – foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

Împărățind Aurelian (270-275) și fiind prigonire asupra creștinilor, era în țara Pamfiliei un ighemon, anume Antonin. Acela, mergând în Sida, cetatea Pamfiliei, a prins pe Alexandru, preotul cetății și punându-l înaintea judecății sale, cu multe întrebări și munci chinuia pe slujitorul lui Hristos. Pe acesta l-a întrebat mai întâi cine este. Iar sfântul i-a răspuns: „Sunt creștin, preot cu rânduiala, păstor al turmei lui Hristos”. Ighemonul l-a întrebat iarăși: „Unde este turma lui Hristos?”. Sfântul a răspuns: „În toată partea cea de sub cer, pe toți oamenii care sunt, i-a creat Hristos Dumnezeu. Între aceștia, cei ce cred în El sunt oi ale pășunii Lui, iar cei ce au căzut de la Ziditorul lor și slujesc făpturii și lucrului celui de mâini omenești, adică idolilor celor fără de suflet, ca și voi, aceia sunt înstrăinați de turma Lui cea mântuită și se vor pune cu caprele, de-a stânga, în ziua judecății celei înfricoșate a lui Dumnezeu”.

A zis ighemonul: „Pentru două pricini voiesc să te muncesc: ca să-mi arăți pe cei ce cred în Hristos și ca să aduci zeilor noștri jertfe cu închinăciune”. Apoi Antonin ighemonul a întrebat iarăși pe Sfântul Alexandru: „Cine este Hristos?”. Răspuns-a sfântul: „Hristos este Mântuitorul lumii, lumina și viața celor ce nădăjduiesc spre El”. Zis-a ighemonul: „Cum poate Acela, Care a fost răstignit pe lemn și cu amar a murit, să fie Mântuitorul?”. Grăit-a Alexandru: „Aceasta este de mirare, că a suferit Crucea și moartea cu trupul, precum Însuși a voit, iar cu dumnezeirea a biruit iadul și prin El Însuși a dezlegat din legături pe cei legați, omorând moartea, iar El a înviat din mormânt. Dar nu numai singur S-a sculat din morți, ci și pe alți morți i-a înviat; pentru că multe trupuri ale sfinților celor adormiți s-au sculat și după Învierea Lui, au intrat în Sfânta Cetate a Ierusalimului. Și tot neamul omenesc împreună cu El l-a înviat și l-a ridicat”. Zis-a ighemonul: „Bârfești, nebunule! Căci cum a putut să ajute altora Acela, Care nu și-a ajutat Sieși, fiind muncit de iudei?”. Sfântul a zis: „Tu ești nebun, având ochii sufletului tău orbiți și neputând privi spre taina mântuirii noastre, cea lucrată prin Hristos, Domnul”.

Atunci, ighemonul a poruncit să muncească pe Sfântul Alexandru. Mai întâi a fost bătut cu vine de bou și întins pe roată, aruncat în căldarea ce fierbea cu smoală și cu untdelemn și ars într-un cuptor de foc. Însă în toate muncile acelea a fost păzit nevătămat, cu darul lui Hristos. Când păgânii l-au aruncat în cuptorul cel înfocat, s-au văzut în văpaia focului alți doi tineri minunați, dănțuind cu Sfântul Mucenic; și aceia erau îngerii lui Dumnezeu, care îi răcoreau sfântului văpaia cuptorului. Deci, se mira poporul că unul se aruncase în cuptor și într-însul se vedeau trei. Iar ighemonul și cei împreună cu el au socotit vrăjitorie aceste slăvite minuni, căci n-au crezut într-acea atotputernică tărie a lui Hristos, Dumnezeul nostru. Numai unul din slugile muncitorului crezând, căzu închinându-se de departe sfântului și se ruga să fie primit de Hristos. Și îndată ighemonul a ucis pe sluga aceea cu sabia. Sfântul Alexandru, ieșind din cuptor nevătămat, a poruncit să-l spânzure și cu unghii de fier să-l strujescă; și atât de mult l-au strujit, până ce tot trupul lui se făcuse o rană. Cei din priveliște se mirau, zicând cu spaimă: „Cum rabdă acesta atâtea munci, căci acum se văd numai oasele goale?”.

După aceea a fost ars din nou într-un foc mare și nu s-a vătămat. Apoi, cu niște undițe de fier împungându-i pîntecele, îi trăgeau afară cele dinlăuntru ale lui. Încă și fiarelor spre mâncare a fost dat sfântul; dar nici fiarele nu s-au atins de el. Și cu alte cumplite munci au chinuit pe pătimitorul lui Hristos, dar în toate muncile a fost nebiruit, încât toți se umpleau de mirare, privind la pătimirile lui și se minunau de puterea atât de mare a răbdării ce o avea sfântul, căci covârșea firea și mintea omenească. Apoi, la sfârșit, i s-a tăiat capul sfințitului mucenic al lui Hristos, Alexandru. Iar ighemonul Antonin, în acel ceas șezând încă la judecată, a fost lovit de boală și se muncea de diavoleștii săi zei, cărora le slujea. Apoi l-au dus slugile în casă, strigând cu amar. Dar neajungând la casa sa, rău și-a lepădat ticălosul său suflet.

Pe când Sfântul Alexandru s-a sălășluit întru cele cerești cu Hristos Domnul și cu sfinții Lui îngeri, ighemonul în munca cea veșnică s-a aruncat, cu satana și cu slujitorii întunericului.

După tăierea Sfântului Alexandru, un oarecare Eustație, bărbat cinstit, creștin cu credința, a luat mult pătimitorul trup al mucenicului și l-a îngropat cu cinste, slăvind pe Dumnezeu.

Sfinții Sfinţiţi Mucenici Episcopi din Cherson: Vasilevs, Evghenie, Capiton, Agatodor, Elpidie și Eterie (Secolelel III – IV)

/0 Comentarii/în , /de /334 vizite

foto preluat de pe doxologia.ro
articole preluate de pe; basilica.ro; doxologia.ro

 

Sfinții Sfinţiţi Mucenici Episcopi din Cherson: Vasilevs, Evghenie, Capiton, Agatodor, Elpidie și Eterie

În anul 300, episcopul Ermon al Ierusalimului a trimis în orașul Cherson din Taurosciția (Crimeea), doi episcopi, pe Efrem și Vasilevs, care să propovăduiască învățătura Evangheliei.

Efrem a trecut în Sciția, unde după multe osteneli în slujirea Cuvântului lui Dumnezeu a suferit moarte martirică.

Vasilevs a rămas în Cherson.

Locuitorii orașului l-au bătut și l-au alungat.

El retrăgându-se într-o peșteră din Muntele Parthenon.

În urma unei minuni pe care Sfântul Vasilevs a săvârșit-o, înviind pe singurul fiu al unui mare dregător al orașului Cherson, mulți oameni împreună cu familia dregătorului au primit botezul creștin din mâinile Sfântului Vasilevs.

Acest lucru a atras mânia păgânilor care, într-o noapte, l-au prins pe Sfântul Vasilevs și l-au omorât cu pietre.

Când episcopii Evghenie, Elpidie și Agatodor au aflat de sfârșitul mucenicesc al fratelui lor în Hristos, au părăsit Helespontul și au venit în Cherson pentru a continua propovăduirea.

Păgânii i-au prins și pe ei și i-au supus chinurile, în cele din urmă primit moarte martirică.

După câțiva ani, le-a urmat în propovăduire episcopul Eterie.

Acesta a istorisit împăratului Constantin cel Mare sfârșitul celor cinci episcopi.

Împăratul a luat toate măsurile pentru apărarea vieții creștinilor din cetate care și-au zidit o Biserică.

Episcopul Eterie s-a dus la Constantinopol să-i mulțumească împăratului.

La întoarcere a trecut la cele veșnice în ostrovul Tas unde a și fost înmormântat.

După Eterie a venit în Cherson Capiton.

Cum locuitorii păgâni îi cereau semne și minuni acesta a intrat într-un cuptor înroșit și a ieșit nevătămat și astfel toată cetatea s-a creștinat.

La ceva timp Capiton a plecat la Constantinopol cu treburi bisericești și, plutind cu corabia, s-a ridicat pe apele Mării Negre o furtună încât au deviat de la traseul inițial.

Au ajuns pe țărmul gurii Niprului. Locuitorii de aici i-au jefuit, iar episcopul Capiton a fost înecat în adâncul mării.

 

Troparul Sfinţilor Sfinţiţi Mucenici Efrem Episcopul Tomisului, Vasilevs, Evghenie, Agatodor, Capiton, Elpidie şi Eterie şi al celor împreună cu dânşii, Episcopii din Cherson – Glasul 4:

Dumnezeul părinţilor noştri Care faci pururea cu noi după blândeţile Tale, nu îndepărta mila Ta de la noi; ci, pentru rugăciunile lor, în pace îndreptează viaţa noastră.

 

Condacul Sfinţilor Sfinţiţi Mucenici Efrem Episcopul Tomisului, Vasilevs, Evghenie, Agatodor, Capiton, Elpidie şi Eterie şi al celor împreună cu dânşii, Episcopii din Cherson – Glasul 2

Cele de sus căutând…

Astăzi este ziua cea purtă­toare de lumină a păstorilor care în chip luminat au slujit lui Dumnezeu în Cherson. Şi lăudând prăznuirea voastră ca a unora ce aţi pătimit pentru Hristos, sfinţiţilor mucenici, rugaţi pe Hristos, Păstorul Cel Mare, ca să ne numere şi pe noi printre oile ce stau de-a dreap­ta şi să cântăm vouă: bucura-ţi-vă, sfinţiţi părinţi, cei ce v-aţi vărsat sângele vostru pentru Hristos.

 

Viața Sfinților Mucenici Episcopi din Cherson: Vasile, Efrem, Evghenie, Capiton, Agatodor, Elpidie și Eterie

Sf. Sfinţiţi Mc. Efrem, Episcopul Tomisului, Vasilevs, Evghenie, Capiton, Eterie, Agatador şi Elpidie, Episcopi de Herson (Secolelel III – IV) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Sfinţiţi Mc. Efrem, Episcopul Tomisului, Vasilevs, Evghenie, Capiton, Eterie, Agatador şi Elpidie, Episcopi de Herson (Secolelel III – IV) – foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

După multă rugăciune, diaconul a strigat cu mare glas: „Să luăm aminte!”. Atunci arhiereul a intrat în cuptor și a stat în văpaia aceea un ceas, rugându-se cu mâinile întinse spre cer, dar n-a primit nicio vătămare din acea văpaie mare de foc.

În anul al șaisprezecelea al împărăției lui Dioclețian, preasfințitul Patriarh al Ierusalimului, Efrem, a trimis mulți episcopi în diferite țări ca să vestească apostolește cuvântul lui Dumnezeu și să propovăduiască pe Hristos. Dintre aceia, doi episcopi, Efrem și Vasile, au mers în țara Tavroschitiei; și, ieșind în cetatea Cherson, s-au ostenit amândoi, propovăduind pe adevăratul Dumnezeu, la acel popor fără Dumnezeu, luminând pe cei întunecați cu întunericul închinării la idoli elinești.

După aceea Sfântul Efrem, lăsând pe chersoneni în grija Sfântului Vasile, a mers la sciții care locuiau pe lângă Dunăre și acolo, propovăduind, pe mulți i-a întors la Hristos. Iar după destule dureri și osteneli ce a suferit în bunăvestirea lui Hristos, i s-a tăiat capul cu sabia, în ziua a șaptea a lunii martie. Iar Sfântul Vasile, văzând în Herson rătăcirea necredinciosului popor și calea cea dreaptă a mântuirii arătând-o lor, a pornit cu mânie pe popor; și, prinzindu-l acei păgâni, l-au bătut fără milă și l-au izgonit din cetate. Apoi el, ducându-se într-un munte, ședea într-o peșteră; iar depărtarea acelui munte de cetatea Herson era ca la o sută de stadii și se numea Partenon, adică fecioresc; deoarece într-acel munte a fost o capiște de idoli a unei fecioare, zeiță elinească.

Într-acel munte șezând, Sfântul Vasile se bucura cu duhul că s-a învrednicit pentru Hristos a suferi răni și izgonire, însă se mâhnea și se tânguia pentru pierderea sufletelor omenești celor înșelate de diavol și, pentru întoarcerea lor, se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi. Nu după mult timp, oarecărui boier hersonean i-a murit singurul copil pe care-l avea și l-a îngropat afară din cetate; iar părinții lui cu multă jale ședeau lângă mormânt triști și plângând. Sosind noaptea, iar ei neplecând încă de la mormântul fiului lor, li s-a arătat în vis fiul lor care murise, zicându-le: „Pentru ce plângeți și vă tânguiți de moartea mea? Nu puteți să mă luați de aici viu, că zeii noștri nu pot să mă învie, fiind idoli neînsuflețiți, învățându-se de diavol spre amăgirea și pierderea oamenilor. Dar de voiți să mă aveți viu, rugați pe omul acela străin pe care bătându-l l-ați izgonit, ca să se roage pentru mine la Dumnezeul lui, și să credeți în Acel Dumnezeu, pe care el Îl propovăduiește. Căci Acela este adevăratul Dumnezeu, Care are stăpânire peste cei vii și peste cei morți, puternic ca să mă scoale din morți, cu rugăciunile acelui bărbat care de voi este mâhnit”. Deșteptându-se din somn acei părinți, și-au spus unul altuia vedenia lor și, văzând-o potrivită, foarte s-au mirat și s-au veselit; apoi, îndată alergând în cetate, au spus vecinilor și prietenilor lor.

După ce s-a făcut ziuă, îndată cercetară pe omul lui Dumnezeu pretutindeni și l-au aflat în peștera cea mai sus pomenită. Boierul acela cu casnicii săi mergând la el, au căzut la sfintele lui picioare, rugându-l să învie pe fiul lor. Iar Sfântul se lepăda, zicând: „Cum pot eu să fac aceasta, fiind om păcătos? Dar de veți crede în Dumnezeul Cel propovăduit de mine, apoi veți câștiga ceea ce cereți; că Acela este singur puternic a învia morți din mormânt”. Iar ei au zis: „Dacă vom avea pe fiul nostru viu, apoi toate cele ce vei voi și vei porunci, repede le vom face”. Iar omul lui Dumnezeu, Vasile, sculându-se, a mers împreună cu dânșii la mormânt și, după ce a prăvălit piatra de pe mormânt, a intrat înăuntru. Apoi, făcând semnul Crucii spre cel mort, s-a rugat lui Dumnezeu. După aceea luând apă și sfințind-o, a turnat peste cel mort, chemând pe Preasfânta Treime în chipul Sfântului Botez.

Atunci îndată a înviat mortul și a grăit, slăvind pe Dumnezeu, și a cuprins spaimă mare pe toți cei ce erau acolo și bucurie negrăită celor ce-l născuseră. Și cădeau la picioarele arhiereului, numindu-l mare, iar pe Dumnezeul Cel propovăduit de dânsul mărturisindu-L că este Adevărat și Atotputernic. Apoi, luând pe arhiereul lui Dumnezeu, pe Sfântul Vasile, l-au dus în cetate cu mare cinste și s-a botezat boierul acela împreună cu toată casa sa, crezând în Hristos. Deci mulți din popor văzând acea minune, s-au unit cu cei credincioși și creștea Biserica lui Hristos în Herson; iar capiștele cele necurate elinești se împuținau cu încetul.

Diavolul, văzând aceasta, a intrat în inima iudeilor celor ce locuiau în Herson. Aceia au îndemnat pe elini ca să se scoale asupra creștinilor, iar mai vârtos asupra Sfântului Vasile, mai marele lor, ca să-l ucidă. Căci ziceau astfel: „Se va risipi cu înlesnire creștinătatea, dacă se va ucide dascălul lor”. Deci s-a adunat nenumărată mulțime de păgâni înarmați, și au năvălit fără de veste cu zgomot asupra arhiereului lui Dumnezeu și, trăgându-l afară din casa lui, i-au legat picioarele și l-au târât pe ulițele cetății, călcându-l cu picioarele și ucigându-l cu pietre. Târându-l la locul unde creștinii puseseră un stâlp și o cruce, acolo arhiereul lui Dumnezeu, Vasile, și-a dat sfântul său suflet în mâinile lui Dumnezeu, sfârșindu-se mucenicește, în a șaptea zi a lunii martie, în care și Sfântul Efrem a fost tăiat de sciți cu sabia. Iar trupul Sfântului Vasile l-au târât afară de porțile cetății și l-au aruncat spre mâncarea câinilor și a păsărilor, unde zăcu multe zile fără îngropare. Însă, prin grija lui Dumnezeu, era nevătămat, căci noaptea se arăta deasupra acestui mucenicesc trup o stea prealuminoasă și un lup, șezând aproape, îl păzea de câini; iar ziua zbura un vultur pe deasupra trupului, nelăsând să se apropie păsările cele mâncătoare de trupuri, până ce creștinii, furându-l noaptea, l-au îngropat cu cinste.

După uciderea Sfântului episcop Vasile, unul din ucenicii lui, înnoptând cu corabia în latura Helespontului, a aflat acolo trei episcopi, ostenindu-se întru bunavestire a lui Hristos, pe Evghenie, Elpidie și Agatodor. Aceia, împreună cu Sfinții Efrem și Vasile, fuseseră trimiși la propovăduire de preasfințitul Ermon, patriarhul Ierusalimului. Pe aceia ucenicul aflându-i acolo, le-a spus despre sfârșitul Sfântului Vasile; iar ei auzind, au preamărit pe Dumnezeu, Cel ce a încununat cu mucenicească cunună pe plăcutul Său. După aceea sfătuindu-se, s-au suit într-o corabie și au plutit la cetatea Hersonului, voind să urmeze Sfântului Vasile. Și, propovăduind în Herson pe Hristos Dumnezeu, se adăuga în toate părțile numărul credincioșilor.

Însă precum a înarmat diavolul asupra Sfântului Vasile pe iudei și pe elini, tot astfel i-a înarmat și asupra lor. Că, adunându-se mulțimea lor, au prins pe sfinții episcopi și i-au târât legați pe cale, bătându-i cu lemne și cu pietre, până ce sfinții mucenici și-au dat cinstitele lor suflete în mâinile Domnului. Iar trupurile lor le-au tras afară din cetate pe poarta prin care s-a obișnuit a scoate la îngropare pe cei morți; și le-au aruncat afară neîngropate, spre mâncarea câinilor și a păsărilor. Însă creștinii, luându-le în taină, le-au dat cinstitei îngropări. Deci sfinții trei episcopi, Evghenie, Elpidie și Agatodor, au pătimit după un an de la uciderea Sfântului Vasile, în aceeași zi, adică la șapte martie.

După câțiva ani a fost trimis la Herson episcopul Eterie de către patriarhul Ierusalimului, în zilele marelui Constantin, care începuse a veni la credință. Văzând Sfântul Eterie în Herson cumplita necredință a poporului, care nu îngăduia cât de puțin pe creștini în cetate, s-a dus la Constantinopol, la împăratul Constantin și s-a jeluit asupra necuratului popor din Herson care strâmtora pe creștini. Iar împăratul a dat poruncă să locuiască creștinii în Herson în liniște și să facă adunările lor, spre lauda lui Dumnezeu, fără nici o opreală, iar toți cei ce li se vor împotrivi să se izgonească afară din cetate. Cu această poruncă împărătească, Sfântul Eterie întorcându-se în Herson, a veselit foarte mult turma lui Hristos, iar necredincioșii s-au mâhnit și s-au tulburat.

Zidind episcopul în cetate o biserică creștinească și toate bine întocmindu-le, iarăși s-a dus la împărat ca să-i dea mulțumire pentru acea facere de bine. Iar când se întorcea, a căzut în boală și, ajungând cu corabia la ostrovul Aas, a sosit sfârșitul vieții sale celei vremelnice și începutul celei veșnice. Acolo îngropându-l, credincioșii au pus deasupra mormântului său o cruce; și au crescut copaci înalți, care arătau de departe mormântul sfântului. Sfârșitul Sfântului Eterie a fost în șapte zile ale lunii martie, în care s-au săvârșit și cei mai dinainte episcopi.

Înștiințându-se creștinii despre Sfântul Eterie, au plâns mult după dânsul, apoi au trimis la împăratul Constantin, înștiințându-l despre sfârșitul episcopului lor și au cerut altul în locul aceluia. Apoi s-a trimis în locul lui Eterie, fericitul Capiton, episcopul Bisericii din Herson, și s-a primit de credincioși cu bucurie. După aceea, adunându-se mulțimea poporului necredincios și apropiindu-se acel episcop nou, cerea de la dânsul semne, ca să-și adeverească credința cu minune că este dreaptă, ca astfel și ei să poată a se încredința. Deci ziceau astfel: „Să se aprindă un cuptor mare de foc și să intre în el episcopul creștin. Și de nu va arde, ci va fi viu, apoi cu toții ne vom boteza!”

Sfântul Capiton, nădăjduind spre Dumnezeu, s-a învoit cu sfatul lor și a poruncit ca să se facă un cuptor mare, anume pentru aceasta pregătit. Aprinzându-se cuptorul foarte tare, sfântul episcop – pe când tot poporul privea la el -, și-a pus omoforul și se ruga lui Dumnezeu cu umilință ca să-și arate puterea Sa cea dumnezeiască, precum altădată în cuptorul Babilonului, pentru încredințarea poporului necredincios. După multă rugăciune, diaconul a strigat cu mare glas: „Să luăm aminte!” Atunci arhiereul a intrat în cuptor și a stat în văpaia aceea un ceas, rugându-se cu mâinile întinse spre cer, dar n-a primit nici o vătămare din acea văpaie mare de foc. Apoi, luând cărbuni aprinși în felonul său, a ieșit la popor fără de nici o vătămare, și toți erau cuprinși de mare mirare și de frică, privind la acea slăvită minune – căci focul nu se atinsese nici de veșmintele lui, ba încă și felonul plin de cărbuni aprinși nu se aprinsese -, și cu mare glas și cu o gură au strigat: „Unul este Dumnezeu, Dumnezeul creștinilor, Cel mare și tare, Care a păzit pe robul Său nears în cuptor”.

Atunci toată cetatea Herson și țara aceea au primit credința creștină, prin acea minune slăvită fiind încredințați. Și s-a vestit acea minune marelui Constantin, cum și la întâiul Sinod a toată lumea din Niceea, adică a celor 318 Sfinți Părinți; și toți preamărind pe Dumnezeu, se minunau de credința cea mare și de îndrăzneala către Dumnezeu a Sfântului episcop Capiton. Iar după câțiva ani, Sfântul Capiton, plecând cu corabia din Herson la Constantinopol s-a ridicat o furtună mare și corabia a fost aruncată de valuri spre gura râului Nipru. Acolo se aflau niște oameni necredincioși și fără de Dumnezeu, și, scoțând pe toți câți se aflau în corabie și toate jefuindu-le, numai pe singur arhiereul lui Dumnezeu, Capiton, l-au înecat în apă.

Așa s-a sfârșit mucenicește, în douăzeci și una de zile ale lunii decembrie; însă pomenirea lui este numărată cu cei dinainte arhierei din Herson care au pătimit în ziua a șaptea a lunii martie; deoarece și sfântul lui suflet este împreunat cu ale celor din ceruri. Toți acești șapte arhierei ai lui Dumnezeu, episcopi ai Hersonului, stau ca șapte îngeri înaintea Preasfintei Treimi, a Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh, Unul Dumnezeu, slăvindu-L împreună cu toți sfinții, în veci. Amin.

Efrem al Tomisului (Secolele III – IV)

/0 Comentarii/în , /de /2.415 vizite

foto preluat de pe basilica.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro

 

Efrem al Tomisului

Sfântul Sfințit Mucenic Efrem a trăit în secolele III – IV, păstorind Eparhia Tomisului prin anii 300-304, urmându-i în scaunul episcopal sfântului ierarh Evanghelicus al Tomisului.

Atestarea sa ca păstor al Daciei Pontice se regăsește în sinaxarele grecești și romane.

Prăznuirea sa se face pe 7 martie, împreună cu ceilalți Sfinți Mucenici din Cherson.

Sf. Sfinţiţi Mc. Efrem, Episcopul Tomisului, Vasilevs, Evghenie, Capiton, Eterie, Agatador şi Elpidie, Episcopi de Herson - foto preluat de pe basilica.ro

Sf. Sfinţiţi Mc. Efrem, Episcopul Tomisului, Vasilevs, Evghenie, Capiton, Eterie, Agatador şi Elpidie, Episcopi de Herson – foto preluat de pe basilica.ro

Sf. Sfințit Mucenic Efrem s-a născut undeva la sud de Dunăre, din părinți creștini. Ajungând la maturitate, a plecat la Locurile Sfinte pentru a se închina, iar sosind acolo a hotărât să îmbrace haina preoției, devenind mai apoi ucenic al patriarhului Hermon al Ierusalimului.

Patriarhul îl trimite, la începutul secolului al IV-lea, în Dacia Pontică pentru a propovădui Evanghelia lui Hristos și a-i păstori pe credincioșii daco-romani din Eparhia Tomisului. Odată ajuns aici, și luându-și atribuțiile sale de ierarh, prin puterea „cuvântului lui Dumnezeu”, episcopul Efrem aduce la credința în Hristos numeroși daco-romani dar și goți sau sciți.

În scurtul timp al păstoririi sale rodnice, numeroși barbari au primit sfântul botez și mulți creștini au primit martiriul pentru credința lor nestrămutată în Hristos. Episcopul Efrem a avut însă grijă să răscumpere sfintele lor moaște, pe care le îngropa în locuri de taină, ridicând mai apoi, deasupra lor, numeroase biserici.

În timpul persecuțiilor împotriva creștinilor poruncite de împăratul Dioclețian în anii 300-304, episcopul Efrem este prins și dus la Cherson (Chersones), în Crimeea. Aici sfântul părinte este întemnițat și chinuit cumplit de romani pentru a se lepăda de Dumnezeul creștinilor și a se închina idolilor păgâni.

Însă episcopul Efrem nu a vrut să-L hulească pe Dumnezeu, ci a mărturisit credința și dragostea pentru Hristos, fiind ucis de prigonitorii săi prin tăierea capului. Astfel, fericitul episcop Efrem al Tomisului și-a încredințat sufletul în mâinile Mântuitorului lumii, primind cununa mucenicească.

 

Imnografie

Tropar, glasul al 4-lea:

Mucenicii Tăi, Doamne, întru nevoințele lor cununile nestricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru, că având tăria Ta, pe chinuitori au învins; zdrobit-au și ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, mântuiește sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.

 

Condac, glasul al 2-lea:

Astăzi este ziua cea purtătoare de lumină a păstorilor care în chip luminat au slujit lui Dumnezeu în Cherson. Şi lăudând prăznuirea voastră ca a unora ce au pătimit pentru Hristos, sfințiților mucenici, rugați pe Hristos, Păstorul cel mare, ca să ne numere și pe noi printre oile ce stau de-a dreapta și să cântăm vouă, sfințiți părinți, cei ce v-ați vărsat sângele vostru pentru Hristos.

 

Iconografie

Dionisie din Furna (în Erminia picturii bizantine, ed. Sophia, București, 2000, p. 199) arată că Sf. Efrem al Tomisului ze zugrăvește bătrân; iar cei dimpreună cu el prăznuiți, Sf. Mucenici din Cherson se zugrăvesc astfel: Sf. Agatodor ca un tânăr, cu un început de barbă; Vasile – cărunt; Evghenie având barba lungă, iar Elpidie, [Euterie și Capiton] tineri, cu început de barbă.

 

Viața Sfântului Sfințit Mucenic Efrem, Episcopul Tomisului

Efrem al Tomisului (sec. III - IV) - foto preluat de pe basilica.ro

Efrem al Tomisului (sec. III – IV) – foto preluat de pe basilica.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

În marea persecuție a lui Dioclețian din anii 304-305, fericitul episcop Efrem a fost prins, întemnițat și chinuit cumplit la Herson (Crimeea), pentru a se lepăda de adevăratul Dumnezeu și a se închina idolilor. Însă, mărturisind că este gata să-și dea viața pentru Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, i s-a tăiat capul în anul 304 și i se face pomenirea la 7 martie.

Al doilea episcop cunoscut al Eparhiei Tomisului, care a ocupat un timp scaunul de păstor al Daciei Pontice, după atestarea sinaxarelor grecești și latine, a fost Sfântul Mucenic Efrem. El s-a născut în sudul Dunării din părinți creștini, care l-au crescut de mic în frică de Dumnezeu. Mergând să se închine la Sfintele Locuri, a rămas aici și a fost făcut preot și slujitor la una din biserici. La vremea aceea în Imperiul Roman se slujea în limbile greacă, latină, siriană, și tracă (besă).

Ajungând apoi ucenic al patriarhului Hermon al Ierusalimului (300- 314), a fost pregătit din tinerețe să propovăduiască Evanghelia lui Hristos la popoarele „barbare” de la Gurile Dunării și din jurul Pontului Euxin (Mării Negre). La începutul secolului IV a fost trimis de patriarhul Hermon să păstorească pe credincioșii daco-romani din Episcopia Tomisului, convertind la creștinism numeroși daci, romani, goți și sciți și răscumpărând de la moarte mulți sclavi, pe care apoi îi creștina.

În timpul păstoriei acestui fericit episcop, au fost martirizați pentru credința în Hristos zeci de creștini daco-romani, sciți, besi, traci, greci și capadocieni surghiuniți în Dacia Pontică, ale căror sfinte moaște episcopul Efrem le răscumpăra, le îngropa în locuri tăinuite, înălța biserici de lemn sau de piatră peste ele și rânduia preoți să slujească noaptea Sfânta Liturghie.

În marea persecuție a lui Dioclețian din anii 304-305, fericitul episcop Efrem a fost prins, întemnițat și chinuit cumplit la Herson (Crimeea), pentru a se lepăda de adevăratul Dumnezeu și a se închina idolilor. Însă, mărturisind că este gata să-și dea viața pentru Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, i s-a tăiat capul în anul 304 și i se face pomenirea la 7 martie.

În „Synaxarium Ecclesiae Constantinopolitanae”, col. 517, la 7 martie, când se sărbătorește Sfântul Mucenic și episcop Efrem, se spun următoarele: „7 martie, în timpul împărăției lui Dioclețian, Hermon, episcopul Ierusalimului, a trimis episcopi în Scythia pe Efrem, iar la Chersones pe Vasile”. Deși sunt păreri că Efrem ar fi fost episcop în Sciția Mare, ele nu sunt întemeiate, căci în Viața Sfinților Epictet și Astion, se menționează la Tomis, în Sciția Mică, un episcop Efrem.

Agatodor din Cherson (†311)

/0 Comentarii/în , /de /887 vizite

Sf. Sfinţiţi Mc. Efrem, Episcopul Tomisului, Vasilevs, Evghenie, Capiton, Eterie, Agatador şi Elpidie, Episcopi de Herson (sec. III – IV)

foto preluat de pe doxologia.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro

 

Agatodor din Cherson

Sfântul sfințit mucenic Agatodor a fost unul dintre cei șapte episcopi din secolul al IV-lea, cunoscuți sub numele de Sfințiții Mucenici din Cherson și care au vestit Evanghelia Lui Hristos în partea de nord-vest a Mării Negre.

Cu excepția unuia, toți ceilalți episcopi au fost martirizați în timp ce își desfășurau activitatea de misionarism.

Prăznuirea lui Agatodor și a celor dimpreună cu el se face pe 7 martie.

În primul deceniu din secolul al IV-lea, scaunul episcopal era stabilit la Cherson, o așezare comercială, în Peninsula Crimeea.

Activitate misionară era încurajată de către Hermon, Episcopul Ierusalimului, care a trimis mulți episcopi să vestească Evanghelia în diferite ținuturi de pe lângă Marea Neagră.

Începând cu acel deceniu, el a trimis o serie de episcopi misionari la Cherson să propovăduiască Evanghelia Lui Hristos.

La un an după martirul sfântului Vasile, trei dintre compatrioții săi, episcopii Eugeniu, Elpidie și Agatodor și-au încetat misiunea de propovăduire în Helespont, zonă cunoscută sub numele de Dardanele, și au călătorit pe mare spre Cherson, Crimeea de astăzi.

Acolo ei au continuat misiunea sfântă a sfântului Vasile. Îndurând multe necazuri și suferințe, au propovăduit păgânilor Cuvântul Lui Dumnezeu spre mântuirea sufletelor lor.

Totuși, în anul 311, pe 7 martie, păgânii i-au atacat și i-au omorât cu pietre.

 

Imnografie

Tropar, glasul al 4-lea:

Mucenicii Tăi, Doamne, întru nevoințele lor cununile nestricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru, că având tăria Ta, pe chinuitori au învins; zdrobit-au și ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, mântuiește sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.

Condac, glasul al 2-lea:

Astăzi este ziua cea purtătoare de lumină a păstorilor care în chip luminat au slujit lui Dumnezeu în Cherson. Şi lăudând prăznuirea voastră ca a unora ce au pătimit pentru Hristos, sfințiților mucenici, rugați pe Hristos, Păstorul cel mare, ca să ne numere și pe noi printre oile ce stau de-a dreapta și să cântăm vouă, sfințiți părinți, cei ce v-ați vărsat sângele vostru pentru Hristos.

 

Iconografie

Dionisie din Furna (în Erminia picturii bizantine, ed. Sophia, București, 2000, p. 199) arată că Sf. Agatodor se zugrăvește tânăr, cu un început de barbă. Iar Sfinții Mucenici din Cherson care se pomenesc împreună cu el se zugrăvesc astfel: Sf. Efrem ca un bătrân; Vasile – cărunt; Evghenie având barba lungă, iar Elpidie, [Euterie și Capiton] tineri, cu început de barbă.

 

Viața Sfinților Mucenici Episcopi din Cherson: Vasile, Efrem, Evghenie, Capiton, Agatodor, Elpidie și Eterie

Sf. Sfinţiţi Mc. Efrem, Episcopul Tomisului, Vasilevs, Evghenie, Capiton, Eterie, Agatador şi Elpidie, Episcopi de Herson (sec. III – IV) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sf. Sfinţiţi Mc. Efrem, Episcopul Tomisului, Vasilevs, Evghenie, Capiton, Eterie, Agatador şi Elpidie, Episcopi de Herson (sec. III – IV) – foto preluat de pe doxologia.ro

articol preluat de pe doxologia.ro

După multă rugăciune, diaconul a strigat cu mare glas: „Să luăm aminte!”. Atunci arhiereul a intrat în cuptor și a stat în văpaia aceea un ceas, rugându-se cu mâinile întinse spre cer, dar n-a primit nicio vătămare din acea văpaie mare de foc.

În anul al șaisprezecelea al împărăției lui Dioclețian, preasfințitul Patriarh al Ierusalimului, Efrem, a trimis mulți episcopi în diferite țări ca să vestească apostolește cuvântul lui Dumnezeu și să propovăduiască pe Hristos. Dintre aceia, doi episcopi, Efrem și Vasile, au mers în țara Tavroschitiei; și, ieșind în cetatea Cherson, s-au ostenit amândoi, propovăduind pe adevăratul Dumnezeu, la acel popor fără Dumnezeu, luminând pe cei întunecați cu întunericul închinării la idoli elinești.

După aceea Sfântul Efrem, lăsând pe chersoneni în grija Sfântului Vasile, a mers la sciții care locuiau pe lângă Dunăre și acolo, propovăduind, pe mulți i-a întors la Hristos. Iar după destule dureri și osteneli ce a suferit în bunăvestirea lui Hristos, i s-a tăiat capul cu sabia, în ziua a șaptea a lunii martie. Iar Sfântul Vasile, văzând în Herson rătăcirea necredinciosului popor și calea cea dreaptă a mântuirii arătând-o lor, a pornit cu mânie pe popor; și, prinzindu-l acei păgâni, l-au bătut fără milă și l-au izgonit din cetate. Apoi el, ducându-se într-un munte, ședea într-o peșteră; iar depărtarea acelui munte de cetatea Herson era ca la o sută de stadii și se numea Partenon, adică fecioresc; deoarece într-acel munte a fost o capiște de idoli a unei fecioare, zeiță elinească.

Într-acel munte șezând, Sfântul Vasile se bucura cu duhul că s-a învrednicit pentru Hristos a suferi răni și izgonire, însă se mâhnea și se tânguia pentru pierderea sufletelor omenești celor înșelate de diavol și, pentru întoarcerea lor, se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi. Nu după mult timp, oarecărui boier hersonean i-a murit singurul copil pe care-l avea și l-a îngropat afară din cetate; iar părinții lui cu multă jale ședeau lângă mormânt triști și plângând. Sosind noaptea, iar ei neplecând încă de la mormântul fiului lor, li s-a arătat în vis fiul lor care murise, zicându-le: „Pentru ce plângeți și vă tânguiți de moartea mea? Nu puteți să mă luați de aici viu, că zeii noștri nu pot să mă învie, fiind idoli neînsuflețiți, învățându-se de diavol spre amăgirea și pierderea oamenilor. Dar de voiți să mă aveți viu, rugați pe omul acela străin pe care bătându-l l-ați izgonit, ca să se roage pentru mine la Dumnezeul lui, și să credeți în Acel Dumnezeu, pe care el Îl propovăduiește. Căci Acela este adevăratul Dumnezeu, Care are stăpânire peste cei vii și peste cei morți, puternic ca să mă scoale din morți, cu rugăciunile acelui bărbat care de voi este mâhnit”. Deșteptându-se din somn acei părinți, și-au spus unul altuia vedenia lor și, văzând-o potrivită, foarte s-au mirat și s-au veselit; apoi, îndată alergând în cetate, au spus vecinilor și prietenilor lor.

După ce s-a făcut ziuă, îndată cercetară pe omul lui Dumnezeu pretutindeni și l-au aflat în peștera cea mai sus pomenită. Boierul acela cu casnicii săi mergând la el, au căzut la sfintele lui picioare, rugându-l să învie pe fiul lor. Iar Sfântul se lepăda, zicând: „Cum pot eu să fac aceasta, fiind om păcătos? Dar de veți crede în Dumnezeul Cel propovăduit de mine, apoi veți câștiga ceea ce cereți; că Acela este singur puternic a învia morți din mormânt”. Iar ei au zis: „Dacă vom avea pe fiul nostru viu, apoi toate cele ce vei voi și vei porunci, repede le vom face”. Iar omul lui Dumnezeu, Vasile, sculându-se, a mers împreună cu dânșii la mormânt și, după ce a prăvălit piatra de pe mormânt, a intrat înăuntru. Apoi, făcând semnul Crucii spre cel mort, s-a rugat lui Dumnezeu. După aceea luând apă și sfințind-o, a turnat peste cel mort, chemând pe Preasfânta Treime în chipul Sfântului Botez.

Atunci îndată a înviat mortul și a grăit, slăvind pe Dumnezeu, și a cuprins spaimă mare pe toți cei ce erau acolo și bucurie negrăită celor ce-l născuseră. Și cădeau la picioarele arhiereului, numindu-l mare, iar pe Dumnezeul Cel propovăduit de dânsul mărturisindu-L că este Adevărat și Atotputernic. Apoi, luând pe arhiereul lui Dumnezeu, pe Sfântul Vasile, l-au dus în cetate cu mare cinste și s-a botezat boierul acela împreună cu toată casa sa, crezând în Hristos. Deci mulți din popor văzând acea minune, s-au unit cu cei credincioși și creștea Biserica lui Hristos în Herson; iar capiștele cele necurate elinești se împuținau cu încetul.

Diavolul, văzând aceasta, a intrat în inima iudeilor celor ce locuiau în Herson. Aceia au îndemnat pe elini ca să se scoale asupra creștinilor, iar mai vârtos asupra Sfântului Vasile, mai marele lor, ca să-l ucidă. Căci ziceau astfel: „Se va risipi cu înlesnire creștinătatea, dacă se va ucide dascălul lor”. Deci s-a adunat nenumărată mulțime de păgâni înarmați, și au năvălit fără de veste cu zgomot asupra arhiereului lui Dumnezeu și, trăgându-l afară din casa lui, i-au legat picioarele și l-au târât pe ulițele cetății, călcându-l cu picioarele și ucigându-l cu pietre. Târându-l la locul unde creștinii puseseră un stâlp și o cruce, acolo arhiereul lui Dumnezeu, Vasile, și-a dat sfântul său suflet în mâinile lui Dumnezeu, sfârșindu-se mucenicește, în a șaptea zi a lunii martie, în care și Sfântul Efrem a fost tăiat de sciți cu sabia. Iar trupul Sfântului Vasile l-au târât afară de porțile cetății și l-au aruncat spre mâncarea câinilor și a păsărilor, unde zăcu multe zile fără îngropare. Însă, prin grija lui Dumnezeu, era nevătămat, căci noaptea se arăta deasupra acestui mucenicesc trup o stea prealuminoasă și un lup, șezând aproape, îl păzea de câini; iar ziua zbura un vultur pe deasupra trupului, nelăsând să se apropie păsările cele mâncătoare de trupuri, până ce creștinii, furându-l noaptea, l-au îngropat cu cinste.

După uciderea Sfântului episcop Vasile, unul din ucenicii lui, înnoptând cu corabia în latura Helespontului, a aflat acolo trei episcopi, ostenindu-se întru bunavestire a lui Hristos, pe Evghenie, Elpidie și Agatodor. Aceia, împreună cu Sfinții Efrem și Vasile, fuseseră trimiși la propovăduire de preasfințitul Ermon, patriarhul Ierusalimului. Pe aceia ucenicul aflându-i acolo, le-a spus despre sfârșitul Sfântului Vasile; iar ei auzind, au preamărit pe Dumnezeu, Cel ce a încununat cu mucenicească cunună pe plăcutul Său. După aceea sfătuindu-se, s-au suit într-o corabie și au plutit la cetatea Hersonului, voind să urmeze Sfântului Vasile. Și, propovăduind în Herson pe Hristos Dumnezeu, se adăuga în toate părțile numărul credincioșilor.

Însă precum a înarmat diavolul asupra Sfântului Vasile pe iudei și pe elini, tot astfel i-a înarmat și asupra lor. Că, adunându-se mulțimea lor, au prins pe sfinții episcopi și i-au târât legați pe cale, bătându-i cu lemne și cu pietre, până ce sfinții mucenici și-au dat cinstitele lor suflete în mâinile Domnului. Iar trupurile lor le-au tras afară din cetate pe poarta prin care s-a obișnuit a scoate la îngropare pe cei morți; și le-au aruncat afară neîngropate, spre mâncarea câinilor și a păsărilor. Însă creștinii, luându-le în taină, le-au dat cinstitei îngropări. Deci sfinții trei episcopi, Evghenie, Elpidie și Agatodor, au pătimit după un an de la uciderea Sfântului Vasile, în aceeași zi, adică la șapte martie.

După câțiva ani a fost trimis la Herson episcopul Eterie de către patriarhul Ierusalimului, în zilele marelui Constantin, care începuse a veni la credință. Văzând Sfântul Eterie în Herson cumplita necredință a poporului, care nu îngăduia cât de puțin pe creștini în cetate, s-a dus la Constantinopol, la împăratul Constantin și s-a jeluit asupra necuratului popor din Herson care strâmtora pe creștini. Iar împăratul a dat poruncă să locuiască creștinii în Herson în liniște și să facă adunările lor, spre lauda lui Dumnezeu, fără nici o opreală, iar toți cei ce li se vor împotrivi să se izgonească afară din cetate. Cu această poruncă împărătească, Sfântul Eterie întorcându-se în Herson, a veselit foarte mult turma lui Hristos, iar necredincioșii s-au mâhnit și s-au tulburat.

Zidind episcopul în cetate o biserică creștinească și toate bine întocmindu-le, iarăși s-a dus la împărat ca să-i dea mulțumire pentru acea facere de bine. Iar când se întorcea, a căzut în boală și, ajungând cu corabia la ostrovul Aas, a sosit sfârșitul vieții sale celei vremelnice și începutul celei veșnice. Acolo îngropându-l, credincioșii au pus deasupra mormântului său o cruce; și au crescut copaci înalți, care arătau de departe mormântul sfântului. Sfârșitul Sfântului Eterie a fost în șapte zile ale lunii martie, în care s-au săvârșit și cei mai dinainte episcopi.

Înștiințându-se creștinii despre Sfântul Eterie, au plâns mult după dânsul, apoi au trimis la împăratul Constantin, înștiințându-l despre sfârșitul episcopului lor și au cerut altul în locul aceluia. Apoi s-a trimis în locul lui Eterie, fericitul Capiton, episcopul Bisericii din Herson, și s-a primit de credincioși cu bucurie. După aceea, adunându-se mulțimea poporului necredincios și apropiindu-se acel episcop nou, cerea de la dânsul semne, ca să-și adeverească credința cu minune că este dreaptă, ca astfel și ei să poată a se încredința. Deci ziceau astfel: „Să se aprindă un cuptor mare de foc și să intre în el episcopul creștin. Și de nu va arde, ci va fi viu, apoi cu toții ne vom boteza!”

Sfântul Capiton, nădăjduind spre Dumnezeu, s-a învoit cu sfatul lor și a poruncit ca să se facă un cuptor mare, anume pentru aceasta pregătit. Aprinzându-se cuptorul foarte tare, sfântul episcop – pe când tot poporul privea la el -, și-a pus omoforul și se ruga lui Dumnezeu cu umilință ca să-și arate puterea Sa cea dumnezeiască, precum altădată în cuptorul Babilonului, pentru încredințarea poporului necredincios. După multă rugăciune, diaconul a strigat cu mare glas: „Să luăm aminte!” Atunci arhiereul a intrat în cuptor și a stat în văpaia aceea un ceas, rugându-se cu mâinile întinse spre cer, dar n-a primit nici o vătămare din acea văpaie mare de foc. Apoi, luând cărbuni aprinși în felonul său, a ieșit la popor fără de nici o vătămare, și toți erau cuprinși de mare mirare și de frică, privind la acea slăvită minune – căci focul nu se atinsese nici de veșmintele lui, ba încă și felonul plin de cărbuni aprinși nu se aprinsese -, și cu mare glas și cu o gură au strigat: „Unul este Dumnezeu, Dumnezeul creștinilor, Cel mare și tare, Care a păzit pe robul Său nears în cuptor”.

Atunci toată cetatea Herson și țara aceea au primit credința creștină, prin acea minune slăvită fiind încredințați. Și s-a vestit acea minune marelui Constantin, cum și la întâiul Sinod a toată lumea din Niceea, adică a celor 318 Sfinți Părinți; și toți preamărind pe Dumnezeu, se minunau de credința cea mare și de îndrăzneala către Dumnezeu a Sfântului episcop Capiton. Iar după câțiva ani, Sfântul Capiton, plecând cu corabia din Herson la Constantinopol s-a ridicat o furtună mare și corabia a fost aruncată de valuri spre gura râului Nipru. Acolo se aflau niște oameni necredincioși și fără de Dumnezeu, și, scoțând pe toți câți se aflau în corabie și toate jefuindu-le, numai pe singur arhiereul lui Dumnezeu, Capiton, l-au înecat în apă.

Așa s-a sfârșit mucenicește, în douăzeci și una de zile ale lunii decembrie; însă pomenirea lui este numărată cu cei dinainte arhierei din Herson care au pătimit în ziua a șaptea a lunii martie; deoarece și sfântul lui suflet este împreunat cu ale celor din ceruri. Toți acești șapte arhierei ai lui Dumnezeu, episcopi ai Hersonului, stau ca șapte îngeri înaintea Preasfintei Treimi, a Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh, Unul Dumnezeu, slăvindu-L împreună cu toți sfinții, în veci. Amin.

Pavel cel Simplu (Secolul al IV-lea)

/0 Comentarii/în , /de /359 vizite

foto preluat de pe doxologia.ro
articol preluat de pe ro.orthodoxwiki.org

 

Pavel cel Simplu

Cuviosul Pavel cel Simplu a fost un călugăr ucenic al sfântului Antonie cel Mare (prăznuit la 17 ianuarie) în pustia Egiptului în secolul al IV-lea.

Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 7 martie.

Cel între sfinți părintele nostru Pavel, supranumit cel simplu, era plugar, un om cu totul de rând, dar lipsit de răutate și de prefăcătorie, ca nimeni altul.

Avea însă o soție înrăutățită și desfrânată, fără ca el să știe lucrul acesta multă vreme.

Într-una din zile, venind el de la țarină pe neașteptate, în afară de vremea obișnuită, așa cum se întâmplă câteodată, a găsit pe soția lui necinstindu-i casa cu un bărbat străin.

Atunci zâmbind plin de blândețe le-a zis:

Bine, bine, nu-mi pasă de ce faceți, martor iau pe Iisus Hristos; de acum înainte nu vreau să o mai văd înaintea ochilor; a ta să fie și ea și copiii ei, iar eu mă voi duce și mă voi face monah.

Și îndată lăsând toate și bine rânduindu-le, a plecat la fericitul Antonie și bătând la ușa acestuia, fericitul Antonie a ieșit și i-a zis:

Cine ești, frate, și ce cauți aici?

Iar el i-a răspuns:

Sunt un străin și am venit la tine să mă fac monah.

Iar sfântul i-a zis:

Bătrân fiind de șaizeci de ani, nu poți să te faci monah și nici să înduri necazurile și strâmtorarea pustiei. Mai degrabă du-te la chinovie; acolo ai să găsești din belșug cele necesare trupului și vei putea să petreci fără prea multă oboseală cu cei de acolo. Căci frații vor ajuta neputința ta, fiindcă eu stau singur și mănânc doar la cinci zile o dată și atunci chiar rămânând mai mult flămând.

Dar Pavel nu suferea să audă acestea de la bătrân, ci se sârguia să rămână împreună cu el.

Și sfântul neputând să-l alunge, închizând ușa colibei, l-a lăsat afară timp de trei zile, neieșind ca să-l vadă.

Iar Pavel a rămas flămând și nu s-a depărtat.

În ziua a patra însă sfântul având trebuință neapărată să iasă afară, deschizând ușa și găsindu-l pe Pavel lângă ușa colibei, i-a zis:

Du-te, bătrâne, de aici, nu mă sili, căci nu poți să rămâi împreună cu mine.

Dar Pavel i-a răspuns:

Îmi este cu neputință să mă duc într-altă parte.

Atunci sfântul văzându-l că nu are nici traistă, nici pâine, nici apă, nici vreun lucru oarecare, i-a zis:

Dacă vei da dovadă de ascultare și vei împlini fără lenevire și fără murmur cele ce vei auzi de la mine, vei putea și aici să te mântuiești; dar dacă nu vei face acestea, pentru ce atunci te mai obosești și nu te întorci acolo de unde ai venit?

Iar Pavel răspunzând a zis:

Toate câte îmi vei spune, cu râvnă le voi face.

Și sfântul i-a zis:

ridică-te deci și roagă-te, până mă voi duce înăuntru, ca să-ți aduc de lucru.

Fericitul Antonie intrând în peșteră, îl supraveghea printr-o mică ferestruică; și Pavel a stat nemișcat la rugăciune o săptămână întreagă, fiind ars de arșița soarelui.

Sfântul Cuvios Pavel cel Simplu (Secolul al IV-lea) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Cuvios Pavel cel Simplu (Secolul al IV-lea) – foto preluat de pe doxologia.ro

După aceasta, sfântul Antonie ieșind afară și luând ramuri de finic, i-a zis:

ia și împletește din ramurile acestea, așa cum mă vezi că împletesc eu.

Și bătrânul a împletit până la al nouălea ceas un șirag de cincisprezece stânjeni, cu multă osteneală.

Dar sfântul i-a zis:

rău ai împletit! Desfă ce-ai împletit și împletește din nou.

Și Pavel a stat nemâncat timp de șapte zile.

Sfântul Antonie făcea acestea pentru ca Pavel să se nemulțumească și să plece de acolo.

Dar Pavel, despletind șiragul cu îndelungă-răbdare și cu osârdie și împletindu-l din nou cu multă luare aminte, fără să cârtească și fără să se tulbure, a uimit pe sfânt.

Pentru aceasta, către apusul soarelui, atins adânc fiind de purtarea lui Pavel, i-a zis:

Bătrânelule, vrei să mâncăm o bucată de pâine?

Iar Pavel a răspuns:

cum crezi, părinte!

Și lucrul acesta l-a înmuiat iarăși pe sfântul; și punând masa, a așezat pe ea patru bucăți de pâine, de câte șase uncii fiecare (aproape 200 grame) și a înmuiat pentru dânsul una, iar pentru bătrân trei.

Și sfântul Antonie începând un psalm, ca și întru acesta să-l încerce pe Pavel, l-a cântat, repetându-l de două ori.

Iar Pavel cu mai multă osârdie se ruga împreună cu sfântul.

Apoi, sfântul i-a zis lui Pavel:

stai la masă și ia aminte să nu te atingi de cele puse înainte.

Și îndeplinind și această poruncă, sfântul i-a zis:

acum ridică-te, fă-ți rugăciunea și culcă-te.

Iar acela neatingându-se câtuși de puțin de hrană, a făcut ceea ce i s-a poruncit.

Către miezul nopții, sfântul Antonie ridicându-se pentru rugăciune, a sculat și pe Pavel și a prelungit rugăciunea până la ceasul al nouălea din zi.

Când s-a făcut seară, sfântul Antonie luându-și înainte o bucată de pâine, de alta nu s-a mai atins.

Iar Pavel, mâncând încet mai avea încă din pâinea din care mânca.

După ce a mâncat toată bucata de pâine, Antonie i-a zis:

Bătrânule, mai mănâncă și altă bucată de pâine.

Dar Pavel i-a răspuns:

dacă vei mânca și tu, atunci și eu voi mânca.

Sfântul Antonie a zis:

mie îmi este de ajuns pentru că sunt monah.

Dar Pavel a zis:

pentru că și eu vreau să ajung monah, îmi este de ajuns și mie.

Iar după ce au adormit puțin, sculându-se au început din nou să cânte.

Când s-a făcut ziuă, l-a trimis să umble în pustiu și să se întoarcă abia după trei zile.

După ce a făcut și aceasta, venind niște frați la sfântul Pavel căuta să vadă ce trebuie să facă.

Și sfântul i-a zis:

slujește pe frați în tăcere și să nu guști nimic, până ce vor pleca.

Și au trecut zile fără ca Pavel să guste ceva.

Iar frații îl întrebau:

pentru ce nu vorbești?

Și, pentru că el nu răspundea, sfântul i-a zis: vorbește fraților; și a început să vorbească.

Într-una din zile aducând cineva sfântului un urcior cu miere, sfântul Antonie a vărsat mierea pe pământ.

După ce a făcut aceasta, sfântul a zis lui Pavel:

adună mierea strop cu strop și vezi ca nu cumva ceva din ea să rămână fără să poată fi folosită.

Și făcând aceasta nu s-a tulburat și nu s-a schimbat câtuși de puțin.

O altă dată i-a poruncit sã scoată apă și toată ziua să o verse fără de folos.

Și altădată, iarăși, desfăcându-i îmbrăcămintea, i-a poruncit să și-o coasă cu îngrijire la loc.

Când sfântul l-a văzut că săvârșește fără șovăială, fără murmur și fără să fie împiedicat de ceva tot ceea ce-i poruncește, i-a zis:

Uite, frate, dacă poți să faci în fiecare zi așa, atunci să rămâi cu mine; iar dacă nu, du-te de unde ai venit!

Și Pavel a zis lui:

dacă mai ai și altele să-mi arăți, nu știu dacă le voi putea face, dar toate cele pe care le-am văzut până acum, pe toate cu ușurință le fac.

O astfel și atât de mare ascultare și umilință a dobândit fericitul Pavel, încât a primit har împotriva demonilor ca să-i alunge pe dânșii.

Iar marele Antonie, încredințându-se despre el, l-a ținut cu sine o vreme oarecare.

Apoi, făcându-i o chilie l-a așezat în ea, ca să cunoască toate vicleșugurile demonilor și să se lupte acolo cu ei.

Deci, petrecând un an întreg în singurătatea lui și dovedindu-se a fi făcător de minuni și slujind cu vrednicie lui Dumnezeu, s-a mutat după aceea către cereștile locașuri.

Viața sfântului Pavel cel Simplu este povestită de Paladie în Istoria lausiacă, capitolului 22.

Teodot de Cirene (†326)

/0 Comentarii/în , /de /2.704 vizite

foto preluat de pe ziarullumina.ro
articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro

 

Teodot de Cirene

Sfântul Teodot de Cirene (m. 326) a fost un episcop mărturisitor din insula Cipru în timpul împăratului Liciniu.

Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 2 martie.

Sfântul Teodot s-a născut în Galatia (Asia Mică) și era episcopul Cirenei din Cipru.

În timpul unei persecuții împotriva creștinilor din timpul păgânului împărat Liciniu (311-324), Sf. Teodot îl mărturisea pe Hristos fără opreliști, cerându-le păgânilor să lase deoparte idolii și să se închine adevăratului Dumnezeu.

Sabin, ighemonul insulei Cipru, a ordonat arestarea episcopului și aducerea sa la judecată.

Auzind de porunca ighemonului, episcopul n-a mai așteptat după soldați ci s-a dus singur la ighemon, spunându-i: “Eu, cel pe care-l cauți, sunt aici. Am venit să-l propovăduiesc pe Domnul Dumnezeul meu.”

Ighemonul a hotărât să fie bătut fără milă, să-l agațe de un copac și să-i scrijelească trupul cu obiecte ascuțite, după care l-a aruncat în închisoare.

După cinci zile, Sf. Teodot a fost dus în fața ighemonului care a presupus că, după atâtea chinuri, sfântul a renunțat la credința lui ca să nu mai sufere și mai mult.

Cu toate acestea, Sf. Teodot nu a încetat să-L proslăvească pe Hristos. La început, l-au pus pe un grătar de fier sub care au aprins un foc; apoi i-au bătut cuie în tălpi și l-au pus să meargă.

Mulți dintre martorii suferințelor martirului au fost atât de impresionați de răbdarea cu care acesta îndura chinurile și de inspirația dumnezeiască a cuvintelor sale, încât au crezut ei înșiși în Hristos.

Auzind acestea, Sabin a ordonat să oprească tortura și să-l arunce pe sfânt în închisoare.

În timpul sfântului împărat Constantin cel Mare (prăznuit în 21 mai), creștinilor li s-a permis să-și manifeste credința (313) și printre cei eliberați din închisori s-a aflat și Sf. Teodot.

Auzind de aceasta Sfântul Teodot s-a mâhnit foarte tare căci dorea să moară în chinuri pentru Hristos.

Deci, fiind eliberat, sfântul Teodot s-a întors în Cirene și după doi ani în scaunul episcopiei, a adormit întru Domnul în pace la anul 326.

 

Imnografie

Tropar (glasul al 4-lea)

Și părtaș obiceiurilor și următor scaunelor Apostolilor fiind, lucrare ai aflat, de Dumnezeu insuflate, spre suirea privirii la cele înalte. Pentru aceasta, cuvântul adevărului drept învățând și cu credința răbdând până la sânge, Sfințite Mucenice Teodot, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.

Condac (glasul al 3-lea)

Credința cea rea a mării ai rușinat și înșelăciunea închinării la idoli cu puterea dreptei credințe ai rănit-o și făcându-te ca o ardere de tot Dumnezeiască, prin lucrarea minunilor tale ai ajuns cunoscut până la marginile lumii, Preasfințite Mucenice Teodot. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu, să ne dăruiască nouă mare milă.

cititi mai mult despre Teodot de Cirene si pe: doxologia.ro; calendar.ortodox.md sfintisiicoane.wordpress.com

 

Viața Sfântului Sfințit Mucenic Teodot, Episcopul Cirenei

Sfântul Sfințit Mucenic Teodot al Cirenei într-o icoană rusească a Sfântului Ierarh Nicolae din veacul al XVII-lea - foto preluat de pe pravicon.com

Sfântul Sfințit Mucenic Teodot al Cirenei într-o icoană rusească a Sfântului Ierarh Nicolae din veacul al XVII-lea – foto preluat de pe pravicon.com

articol preluat de pe doxologia.ro

În insula Ciprului este o cetate ce se numește Cirene. Într-acea cetate a fost episcop Sfântul Sfințitul Mucenic Teodot, fiind de neam din Galatia, născut din părinți creștini și crescut în învățătura cărții. El, din tinerețe deprinzându-se cu înțelepciune și fapte bune, a mers în insula Ciprului, unde învăța pe elini să lase rătăcirea și înșelăciunea idolească, și să creadă în Hristos, adevăratul Dumnezeu. Apoi pe mulți întorcându-i, prin propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu, de la necurăția păgânească, i-a povățuit la calea mântuirii. Pentru aceea a fost ales episcop în cetatea Cirenei a Ciprului.

Atunci era prigonire mare înpotriva creștinilor, împărățind păgânul Liciniu (308-324), iar în Cipru era ighemon Savin. Dorind sfântul să fie muncit pentru Hristos, se certa cu îndrăzneală cu elinii, mustrând rătăcirea lor și propovăduind pe Hristos, adevăratul Dumnezeu.

Auzind despre aceea, ighemonul Savin a poruncit să-l prindă spre mucenicie. Înștiințându-se arhiereul lui Dumnezeu de porunca ighemonului, n-a așteptat să vină după dânsul. Ci îndată sculându-se, s-a dus singur la ighemon și, stând înaintea lui, i-a zis: „Iată cel pe care îl cauți, eu sunt! Nu m-am ascuns de tine, nici nu sunt adus cu sila, ci de voia mea am venit. Căci adevărul, pe care nu se cade a-l ascunde, trebuie a-l arăta, adică pe Hristos, Dumnezeul meu, să-L propovăduiesc; iar necurăția și neputința păgânătății voastre s-o vădesc.

Dar nu este trebuință de multă arătare a neputinței voastre, căci singură aceea vă arată a fi neputincioși, căci sunteți mai fricoși decât broaștele, de vreme ce pentru un creștin s-a tulburat toată cetatea și oastea păgânilor. Pentru că se tem diavolii de un om care este rob al lui Hristos și se sârguiesc ca nu cumva, scăpând din mâinile voastre ale muncitorilor, să ridice asupra lor mai mare război și să biruiască neputința lor, biruind prin cuvinte pe cei ce le slujesc lor, având nădejdea cea deșartă spre dânșii”.

Ighemonul, nesuferind o mustrare ca aceasta, a poruncit îndată să bată fără de milă pe Sfântul cu vine crude. Și, fiind bătut multă vreme, grăia cuvântul lui David: Pe spatele meu au lucrat păcătoșii, îndelungat-au fărădelegea lor. Încetând slugile a-l bate pe mucenic, a zis către dânsul ighemonul: „Vezi ce ți-a folosit ție multa grăire și îndrăzneala ta?”. Răspuns-a Sfântul: „De ai fi avut ochii tăi cei sufletești luminați, ți-aș fi arătat ce mi-a folosit bărbăția mea, pe care tu o numești îndrăzneală; ci de vreme ce ești orb, pentru aceea nu poți să-mi vezi bunătățile ce-mi stau înainte; măcar dintr-aceasta să înțelegi, cum că eu căutând cu sufletească privire la cereștile răsplătiri, cele gătite mucenicilor lui Hristos, sunt nemișcat în rănile cele luate de mine și nu simt mucenicia; căci sufleteasca veselie cea întru Dumnezeul meu, biruiește toate durerile trupești”.

Savin ighemonul a zis: „Te mândrești, Teodote, ca să înșeli pe cei ce te aud, dar pe mine nu poți să mă înșeli cu cuvintele tale. Căci până într-atâta voi munci trupul tău, până ce vei mărturisi stăpânirea zeilor noștri”. A grăit Sfântul: „Precum voiești, ispitește-mă cu muncile; adună-ți toată puternica ta meșteșugire spre trupul meu și te înștiințează de puterea ostașului lui Hristos și vei vedea cine va fi mai tare: cei ce mă muncesc pe mine, ori eu care port în mine pe Hristos?”.

Ighemonul a zis: „Au nu știi, cum că din poruncile împărătești am stăpânire asupra trupului tău, ca să-l sfărâm cu rănile și să-ți pierd tăria ta până în sfârșit?”. A răspuns sfântul: „Unuia Dumnezeu, Acestuia Îi slujesc, Care m-a făcut mult mai presus decât împărații și mult mai puternic decât boierii. Pentru aceea acum ca și cu un rob grăiesc cu tine și decât orice rob mult mai necinstit te socotesc pe tine și nu țin seamă de toate muncile, cu ajutorul Dumnezeului meu, Care ne-a învățat să socotim toată dragostea lumească ca pe niște paie, pleavă și gunoi. Deci, să nu socotești că mă vei înfricoșa cu mândria și cu groaznicele tale îngroziri. Te lauzi cum că ai putere peste trupul meu. Dar o stăpânire ca aceea au și tâlharii care trăiesc în pustietăți. Căci, când prind pe cineva în cale, îl muncesc precum voiesc. Și tu acum te socotești a fi puternic, nădăjduind în sabia ta cea fărădelege. Pentru că stăpânirea cea legiuită schimbând-o în tiranie, pe desfrânați și pe ucigașii de oameni îi ierți, iar munca cea vrednică a lor o aduci asupra bărbaților celor nevinovați și dreptcredincioși”.

Atunci, mâniindu-se ighemonul foarte tare, a poruncit să-l spânzure pe mucenic pe lemnul cel de muncă și cu unelte ascuțite să-i strujească coastele lui. Iar pătimitorul lui Hristos, fiind strujit și răbdând dureri, se ruga lui Dumnezeu, grăind: „Doamne, Iisuse Hristoase, Făcătorul a toată făptura cea văzută și nevăzută, Cel ce ai prădat moartea, Cel ce ai stricat iadul, Cel ce pe Cruce ai omorât începătoriile și puterile întunericului, Care ai vădit pe domnul veacului acestuia și ai dăruit de sus putere Sfinților Tăi Apostoli și fără de ispită i-ai păzit pe dânșii; Cel ce ai dat oarecând tânărului David biruință asupra uriașului Goliat și ai schimbat văpaia în cuptorul Babilonului, ca să nu vatăme trupurile sfinților Tăi tineri, răcorindu-i cu rouă; Tu și pe mine mă întărește în muncile acestea, căci știi neputința omenească. Slabă este tăria noastră, și se ofilește ca o floare în puțină vreme. Pentru slava numelui Tău, Doamne, dă putere neputinței mele și risipește puterea celor ce se scoală asupra turmei Tale celei sfinte, ca să înțeleagă tot pământul că Tu ești Dumnezeu preaînalt, Care dai tărie și putere celor ce nădăjduiesc spre Tine”.

Astfel rugându-se Sfântul, sulițele ascuțite atâta îi strujiseră trupul, încât i se vedeau oasele goale. După aceea a poruncit ighemonul ca, luându-l de pe lemnul cel de muncă, să-l ducă în temniță.

Deci Sfântul, fiind dus spre temniță, striga prin toată cetatea, grăind: „Cei ce mă vedeți într-acest chip pătimind, să înțelegeți că nu fără de nădejde pătimesc; căci pentru durerile mucenicești am răsplătire de la Hristos Dumnezeu, spre Care eu nădăjduiesc. Că dacă un împărat pământesc vremelnic cinstește pe ostașii săi, cei ce pentru dânsul cu bărbăție și cu vitejie se oștesc și își varsă sângele lor și le dă vrednice daruri, iar celor ce mor la război, le pomenește numele cu zugrăveli, cu cât mai mult veșnicul Împărat dăruiește cinste nevoitorilor Săi și în viața cea de acum și la Înviere, când îi va arăta părtași ai Împărăției Sale. Stau mărturie cinstitele moaște ale sfinților mucenici care mai înainte s-au nevoit, și care se cinstesc cu cucernicie de toți credincioșii mai mult decât toate cele de pe pământ, lucruri cinstite și bogății. Iar prin cinstirea lor se închipuiește cinstea și slava care în cer li se dă de la Dumnezeu și de la îngerii Lui sufletelor mucenicilor”.

Acestea și mai multe grăindu-le Sfântul, mergea după dânsul tot poporul până la temniță, în care a petrecut Sfântul cinci zile; după aceea a fost adus iarăși la întrebare înaintea ighemonului. Și a zis ighemonul către mucenic: „Eu socotesc că nu-ți este de trebuință mai multă pedeapsă, să te înțelepțești; destul îți este munca cea dintâi, cred că te vei apropia acum spre cinstea zeilor noștri, amintindu-ți de pătimirile cele dintâi; iar dacă vei petrece încă în nesupunere, apoi mă vei sili ca să aduc asupra ta și mai grele munci. Drept aceea, ascultă-mă, și te izbăvește însuți de muncile ce vor să-ți vină”.

Sfântul Teodot a zis: „Nu cunoști, de trei ori ticăloase, că chiar de s-ar fi strivit trupul meu de munci și coastele mele ar fi sângerat de răni, totuși cu vitejie sunt gata și acum a suferi de la tine toate cele ce se vor aduce asupra mea, până ce voi sfârși nevoința alergării mele, ca să primesc cununa dreptății care îmi este pusă înainte de Domnul meu, Iisus Hristos”.

A zis ighemonul: „Nu pomeni aici pe Cel răstignit, căci defaimi locul acesta de judecată”. Răspuns-a Sfântul Teodot: „Nebunule și plinule de toată necurăția, tu, pomenind pe acei necurați zei ai tăi, oare nu socotești că defaimi locul acesta? Iar eu, deoarece pomenesc pe Cel întru tot curat, ca Stăpân al meu, pe Iisus Hristos, Împăratul și Domnul, tu cu greutate Îl asculți și hulești, ca și cum s-ar fi prihănit locul tău cel de judecată prin pomenirea numelui lui Hristos. Iată, se chinuiește cugetul tău, numai la numirea preacurat numelui Său.

Dar și diavolii care se cinstesc de voi aceasta o pătimeau, nesuferind muncile ce li se făceau prin vederea lui Hristos și strigau: Ce este nouă și Ție, Iisuse Nazarinene? Ce ai venit mai înainte de vreme să ne muncești pe noi? Nu este lucru de mirare, că nici tu nu suferi a auzi numele lui Hristos, deoarece ești rudă a diavolilor de la strămoșii tăi, slujindu-le acelora și urmându-le”.

Savin ighemonul a zis: „Eu am socotit că tu vei fi mai blând după muncile cele dintâi și că mă vei asculta pe mine, cel ce te chem pe tine spre mântuire; dar tu mai rău te-ai făcut. Ci, deoarece rămâi neschimbat certându-te cu noi și amăgindu-ți inima ta, ca și cum ai răbda pentru Hristos, iată o muncă nouă voi aduce asupra ta și te voi birui și-ți voi arăta că nimic nu-ți sporește nădejdea ta spre Hristos. Că nu-ți va ajuta ție înșelătorul Acela, spre Care, nădăjduind, te semețești la munci”.

Iar sfântul mucenic a zis: „De aș fi răbdat aceasta pentru un om, apoi mai ticălos aș fi fost decât voi, cei fără de Dumnezeu și nici o nădejde bună nu aș fi avut de viața ce va să fie. Dar până în sfârșit nu aș fi suferit atât de mare muncă, dacă nu aș fi privit spre cereasca Împărăție, în care mai multă plată voi primi de la Hristos, adevăratul Dumnezeu. Deci, pentru ce oare să nu rabd mai mari munci, cu ajutorul lui Hristos pentru veșnicele bunătăți cele făgăduite? Vezi în mine ajutorul lui Hristos și te încredințează, cum că nădăjduiesc spre El. Pentru că, acoperindu-mă cu dumnezeiasca Lui mână, nu mă tem de muncile tale și nimic nu pătimesc cu greutate. Și, deși trupul de țarână pătimește, gândul cel întărit în Dumnezeu rămâne neschimbat”.

Atunci ighemonul Savin a poruncit ca să se aducă un pat de fier și să-l întindă peste el pe sfântul și să se aprindă sub dânsul foc și să pună dedesubt vreascuri și paie. Iar după ce pătimitorul a răbdat și această muncă, s-a minunat ighemonul și a zis: „De unde se află la voi creștinii atâta nemilostivire? Pe cine puteți a milui, voi cei ce singuri nu voiți a vă milui pe voi? Sau către cine veți fi îndurați, neîndurându-vă de voi înșivă?”. Sfântul Teodot a zis: „Obiceiul iubirii de oameni nu-l știi și pentru milă grăiești? Atunci îți voi mulțumi ție, când mă vei schimba pe mine din vremelnica viață și mă vei elibera la cereasca Împărăție. Dar voiești a mă înălța pe mine, căci, mai mult muncindu-mă, și mai multă răsplătire îmi mijlocești. Deci, dacă îți este milă de mine, eliberează-mă prin felurite munci din această vremelnică viață. Adaugă-mi și mai mari munci, ca acolo să mi se adauge cununa dreptății. Muncește-mă până la moarte, ca desăvârșit nevoitor să mă duc la Puitorul meu de nevoință, Hristos, ca toate sfintele îngerești cete să mă primească, bucurându-se și veselindu-se”.

Ighemonul a zis: „Eu te voi face desăvârșit nevoitor, căci voi afla alte munci mai cumplite contra ta”. Iar mucenicul lui Hristos a zis: „De ai fi știut bunătatea Dumnezeului meu, spre Care nădăjduiesc, cum că, pentru muncile acestea de puțină vreme, mă voi învrednici vieții celei veșnice, tu însuți ai fi voit să pătimești pentru El, precum pătimesc și eu. Dar, de vreme ce au împietrit inimile voastre diavolii, cei ce se cinstesc de voi, și nimic, după viața aceasta, nu nădăjduiți, de aceea ați căzut în înșelăciunea lumii acesteia, mai înainte cinstind cele vremelnice și trecătoare, mai mult decât cele veșnice”.

Acestea auzindu-le, ighemonul s-a înspăimântat și a zis: „Îmi spuneau unii de tine, cum că ești simplu, dar eu te văd a fi priceput mare”. Iar Sfântul Teodot a răspuns: „Hristos grăind prin mine, care ritori pot să-mi stea împotrivă? Deci să știi cum că bine ai auzit de la cei ce ți-au spus despre mine că sunt nepriceput. Adevărat au zis. Însă darul Hristosului meu nevoindu-se împreună cu mine, precum mă învață a grăi, așa și muncile mă învață a răbda, ușurîndu-mi durerile în rănile ce le primesc”.

Ighemonul a zis: „Nu te voi cruța, Teodote”. Răspuns-a Sfântul: „Fă ce voiești, că sunt gata la aceasta”. Atunci ighemonul Savin a poruncit să-i bată piroane în picioarele lui și să fie prigonit de ostași. Bătându-i piroane în picioare, el, ridicându-și mâinile sale la cer, grăia: „Mulțumesc Ție, Doamne al meu, Iisuse Hristoase, că pe mine nevrednicul m-ai învrednicit a fi părtaș patimilor Tale! De unde mi s-a adăugat mie, lepădatului, atât dar, căci iată acum la cer m-am suit? Mulțumesc Ție, Mântuitorul meu, că m-ai izbăvit de cei ce-mi prigonesc sufletul. Slăvească-se numele Tău, Stăpâne Hristoase, în trupul meu, că Tu îmi ești viață, Fiule al lui Dumnezeu, și a muri pentru Tine, dobândă îmi este. Încredințez Ție pe cei ce pătimesc pentru numele Tău; fii lor ajutător. Potolește viforul acesta și risipește pe cei ce se scoală asupra Bisericii Tale celei sfinte, ca în pace să Te laude pe Tine poporul Tău, în veci”.

După aceea a grăit către creștinii cei ce îi stăteau de față: „A mea nevoință, fraților, acum se sfârșește și cununa îmi este aproape. Iată plata dreptății mele pe care mi-o va dărui mie Iisus Hristos. El S-a răstignit pentru mine, iar eu trupul mi l-am dat la răni pentru Dânsul! El a murit pentru mine, ca să mă izbăvească din stricăciune, iar eu mor pentru Dânsul, ca să mă învrednicesc Împărăției Lui! O, cât este de mare darul lui Hristos! Că pentru pătimirea cea de puțin timp pentru El, veșnice și negrăite bunătăți răsplătește, mai mult decât măsura cea vrednică. Nu sunt vrednice pătimirile vremii de acum, pe lângă slava ce are să se arate întru noi”. Și așa, cu piroanele în picioare, alerga Sfântul, fiind izgonit de ostași pe drum.

Mulți din poporul elinesc, văzând o răbdare ca a lui și cuvintele cele ca mierea curgătoare ascultându-le, au crezut în Hristos și își băteau joc de necurații idoli, iar pe tiran îl ocărau și numele lui Hristos îl preamăreau. Aflând de aceasta ighemonul Savin, a poruncit ca iarăși să-l arunce pe Sfântul Teodot în temniță; căci zicea el: „Să nu se înșele poporul cu fermecătoarele lui învățături”. Deci, se sfătuia cu sfetnicii săi, cu ce moarte să piardă pe mucenic.

Trecând multe zile, au început a i se înmulți rănile și toți binecredincioșii creștini venind cu mahrame curate, i le ștergeau. După aceasta marele Constantin, biruind pe Maxențiu cu puterea Crucii (312) și dăruind libertate tuturor creștinilor (313), a venit poruncă de la dânsul să înceteze prigonirea și cei ținuți în legături pentru Hristos să fie liberi.

Auzind de aceasta Sfântul Teodot s-a mâhnit foarte tare căci dorea să moară în munci pentru Hristos. Deci, fiind eliberat, s-a dus la cetatea sa, Cirene, și, petrecând după pătimire doi ani pe scaunul său, a adormit întru Domnul. Și a luat îndoită cunună, a arhieriei și a muceniciei, din mâna Domnului nostru Iisus Hristos, Care încununează pe nevoitorii Săi cu slavă veșnică. Căruia și noi de ne-am învrednici, cu rugăciunile Sfântului Sfințitului Mucenic Teodot și cu darul lui Hristos, Căruia se cuvine slava, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, în veci. Amin.

Isihie Sincliticul (Secolele III-IV)

/0 Comentarii/în , /de /938 vizite

foto preluat de pe basilica.ro
articole preluate de pe: basilica.ro; ziarullumina.roş doxologia.ro

 

Isihie Sincliticul

Sfântul Mucenic Isihie a fost (prefect al palatului împăratului Maximian 285-305, unul din marii generali ai împărăției?) senator pe vremea lui Galeriu (305-311).

Stârnindu-se prigoană împotriva creştinilor, când împăratul Maximian a poruncit ca toți ostașii să jertfească zeilor, Isihie a refuzat să facă acest lucru și în consecințăa fost prins şi, fiind dezbrăcat de hainele sale de mare preţ pe care le purta, a fost îmbrăcat cu o haină de păr, groasă și fără mâneci, şi a fost pus să toarcă lână împreună cu femeile, spre necinstea şi ruşinea sa.

Şi făcându-se acestea, chemându-l pe el împăratul, îl întreba dacă nu se ruşinează.

Sfântul Isihie a spus că cinstea din lumea aceasta este vremelnică, dar cinstea lui Hristos este veşnică şi nesfârşită.

Pentru aceasta a fost înecat în râul Oronte, lângă Antiohia, primind astfel cununa muceniciei.

 

Tropar

Glasul 4

Mucenicul Tău, Doamne, Isihie, întru nevoinţa sa, cununa nestricăciunii a dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru; că având puterea Ta, pe chinuitori a învins; zdrobit-a şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lui, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.

 

Viața Sfântului Mucenic Isihie

Sfântul Mucenic Isihie Sincliticul (sec. III - IV-lea) - foto preluat de pe doxologia.ro

Sfântul Mucenic Isihie Sincliticul (sec. III – IV-lea) – foto preluat de pe doxologia.ro

Acesta a trăit pe vremea împăratului Maximilian, fiind întâiul slujitor al palatului împărătesc și făcând totodată parte și din senat.

După porunca împăratului ca toți creștinii care erau în armată, dacă nu se vor lepăda de Hristos, să fie dezbrăcați de uniformă și să petreacă viață de rând, Isihie a fost dezbrăcat de veșmintele cele de mult preț cu care era îmbrăcat, a fost îmbrăcat mai departe cu o haină proastă de lână fără de mâneci și a fost dus ca să trăiască laolaltă cu femeile.

După aceasta, împăratul chemându-l la sine l-a întrebat dacă nu se rușinează că a fost coborât din cinstea de magistru la felul acela de viețuire cu totul necinstit, de vreme ce el, ca împărat, nu poate să așeze pe creștini în vredniciile și la puterea pe care Isihie o avea mai înainte.

Dar sfântul Isihie spunând că cinstea din veacul acesta este trecătoare și că numai cinstea pe care o are cineva înaintea Domnului Hristos este veșnică și nesfârșită, împăratul a poruncit să i se lege o piatră de moară de gât și să fie aruncat în râul care se cheamă Oronte și în care sfântul și-a găsit sfârșitul său fericit.