Sfântul sfințit mucenic Agatodor a fost unul dintre cei șapte episcopi din secolul al IV-lea, cunoscuți sub numele de Sfințiții Mucenici din Cherson și care au vestit Evanghelia Lui Hristos în partea de nord-vest a Mării Negre.
Cu excepția unuia, toți ceilalți episcopi au fost martirizați în timp ce își desfășurau activitatea de misionarism.
Prăznuirea lui Agatodor și a celor dimpreună cu el se face pe 7 martie.
În primul deceniu din secolul al IV-lea, scaunul episcopal era stabilit la Cherson, o așezare comercială, în Peninsula Crimeea.
Activitate misionară era încurajată de către Hermon, Episcopul Ierusalimului, care a trimis mulți episcopi să vestească Evanghelia în diferite ținuturi de pe lângă Marea Neagră.
Începând cu acel deceniu, el a trimis o serie de episcopi misionari la Cherson să propovăduiască Evanghelia Lui Hristos.
La un an după martirul sfântului Vasile, trei dintre compatrioții săi, episcopii Eugeniu, Elpidie și Agatodor și-au încetat misiunea de propovăduire în Helespont, zonă cunoscută sub numele de Dardanele, și au călătorit pe mare spre Cherson, Crimeea de astăzi.
Acolo ei au continuat misiunea sfântă a sfântului Vasile. Îndurând multe necazuri și suferințe, au propovăduit păgânilor Cuvântul Lui Dumnezeu spre mântuirea sufletelor lor.
Totuși, în anul 311, pe 7 martie, păgânii i-au atacat și i-au omorât cu pietre.
Imnografie
Tropar, glasul al 4-lea:
Mucenicii Tăi, Doamne, întru nevoințele lor cununile nestricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru, că având tăria Ta, pe chinuitori au învins; zdrobit-au și ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, mântuiește sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.
Condac, glasul al 2-lea:
Astăzi este ziua cea purtătoare de lumină a păstorilor care în chip luminat au slujit lui Dumnezeu în Cherson. Şi lăudând prăznuirea voastră ca a unora ce au pătimit pentru Hristos, sfințiților mucenici, rugați pe Hristos, Păstorul cel mare, ca să ne numere și pe noi printre oile ce stau de-a dreapta și să cântăm vouă, sfințiți părinți, cei ce v-ați vărsat sângele vostru pentru Hristos.
Iconografie
Dionisie din Furna (în Erminia picturii bizantine, ed. Sophia, București, 2000, p. 199) arată că Sf. Agatodor se zugrăvește tânăr, cu un început de barbă. Iar Sfinții Mucenici din Cherson care se pomenesc împreună cu el se zugrăvesc astfel: Sf. Efrem ca un bătrân; Vasile – cărunt; Evghenie având barba lungă, iar Elpidie, [Euterie și Capiton] tineri, cu început de barbă.
Viața Sfinților Mucenici Episcopi din Cherson: Vasile, Efrem, Evghenie, Capiton, Agatodor, Elpidie și Eterie
Sf. Sfinţiţi Mc. Efrem, Episcopul Tomisului, Vasilevs, Evghenie, Capiton, Eterie, Agatador şi Elpidie, Episcopi de Herson (sec. III – IV) – foto preluat de pe doxologia.ro
După multă rugăciune, diaconul a strigat cu mare glas: „Să luăm aminte!”. Atunci arhiereul a intrat în cuptor și a stat în văpaia aceea un ceas, rugându-se cu mâinile întinse spre cer, dar n-a primit nicio vătămare din acea văpaie mare de foc.
În anul al șaisprezecelea al împărăției lui Dioclețian, preasfințitul Patriarh al Ierusalimului, Efrem, a trimis mulți episcopi în diferite țări ca să vestească apostolește cuvântul lui Dumnezeu și să propovăduiască pe Hristos. Dintre aceia, doi episcopi, Efrem și Vasile, au mers în țara Tavroschitiei; și, ieșind în cetatea Cherson, s-au ostenit amândoi, propovăduind pe adevăratul Dumnezeu, la acel popor fără Dumnezeu, luminând pe cei întunecați cu întunericul închinării la idoli elinești.
După aceea Sfântul Efrem, lăsând pe chersoneni în grija Sfântului Vasile, a mers la sciții care locuiau pe lângă Dunăre și acolo, propovăduind, pe mulți i-a întors la Hristos. Iar după destule dureri și osteneli ce a suferit în bunăvestirea lui Hristos, i s-a tăiat capul cu sabia, în ziua a șaptea a lunii martie. Iar Sfântul Vasile, văzând în Herson rătăcirea necredinciosului popor și calea cea dreaptă a mântuirii arătând-o lor, a pornit cu mânie pe popor; și, prinzindu-l acei păgâni, l-au bătut fără milă și l-au izgonit din cetate. Apoi el, ducându-se într-un munte, ședea într-o peșteră; iar depărtarea acelui munte de cetatea Herson era ca la o sută de stadii și se numea Partenon, adică fecioresc; deoarece într-acel munte a fost o capiște de idoli a unei fecioare, zeiță elinească.
Într-acel munte șezând, Sfântul Vasile se bucura cu duhul că s-a învrednicit pentru Hristos a suferi răni și izgonire, însă se mâhnea și se tânguia pentru pierderea sufletelor omenești celor înșelate de diavol și, pentru întoarcerea lor, se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi. Nu după mult timp, oarecărui boier hersonean i-a murit singurul copil pe care-l avea și l-a îngropat afară din cetate; iar părinții lui cu multă jale ședeau lângă mormânt triști și plângând. Sosind noaptea, iar ei neplecând încă de la mormântul fiului lor, li s-a arătat în vis fiul lor care murise, zicându-le: „Pentru ce plângeți și vă tânguiți de moartea mea? Nu puteți să mă luați de aici viu, că zeii noștri nu pot să mă învie, fiind idoli neînsuflețiți, învățându-se de diavol spre amăgirea și pierderea oamenilor. Dar de voiți să mă aveți viu, rugați pe omul acela străin pe care bătându-l l-ați izgonit, ca să se roage pentru mine la Dumnezeul lui, și să credeți în Acel Dumnezeu, pe care el Îl propovăduiește. Căci Acela este adevăratul Dumnezeu, Care are stăpânire peste cei vii și peste cei morți, puternic ca să mă scoale din morți, cu rugăciunile acelui bărbat care de voi este mâhnit”. Deșteptându-se din somn acei părinți, și-au spus unul altuia vedenia lor și, văzând-o potrivită, foarte s-au mirat și s-au veselit; apoi, îndată alergând în cetate, au spus vecinilor și prietenilor lor.
După ce s-a făcut ziuă, îndată cercetară pe omul lui Dumnezeu pretutindeni și l-au aflat în peștera cea mai sus pomenită. Boierul acela cu casnicii săi mergând la el, au căzut la sfintele lui picioare, rugându-l să învie pe fiul lor. Iar Sfântul se lepăda, zicând: „Cum pot eu să fac aceasta, fiind om păcătos? Dar de veți crede în Dumnezeul Cel propovăduit de mine, apoi veți câștiga ceea ce cereți; că Acela este singur puternic a învia morți din mormânt”. Iar ei au zis: „Dacă vom avea pe fiul nostru viu, apoi toate cele ce vei voi și vei porunci, repede le vom face”. Iar omul lui Dumnezeu, Vasile, sculându-se, a mers împreună cu dânșii la mormânt și, după ce a prăvălit piatra de pe mormânt, a intrat înăuntru. Apoi, făcând semnul Crucii spre cel mort, s-a rugat lui Dumnezeu. După aceea luând apă și sfințind-o, a turnat peste cel mort, chemând pe Preasfânta Treime în chipul Sfântului Botez.
Atunci îndată a înviat mortul și a grăit, slăvind pe Dumnezeu, și a cuprins spaimă mare pe toți cei ce erau acolo și bucurie negrăită celor ce-l născuseră. Și cădeau la picioarele arhiereului, numindu-l mare, iar pe Dumnezeul Cel propovăduit de dânsul mărturisindu-L că este Adevărat și Atotputernic. Apoi, luând pe arhiereul lui Dumnezeu, pe Sfântul Vasile, l-au dus în cetate cu mare cinste și s-a botezat boierul acela împreună cu toată casa sa, crezând în Hristos. Deci mulți din popor văzând acea minune, s-au unit cu cei credincioși și creștea Biserica lui Hristos în Herson; iar capiștele cele necurate elinești se împuținau cu încetul.
Diavolul, văzând aceasta, a intrat în inima iudeilor celor ce locuiau în Herson. Aceia au îndemnat pe elini ca să se scoale asupra creștinilor, iar mai vârtos asupra Sfântului Vasile, mai marele lor, ca să-l ucidă. Căci ziceau astfel: „Se va risipi cu înlesnire creștinătatea, dacă se va ucide dascălul lor”. Deci s-a adunat nenumărată mulțime de păgâni înarmați, și au năvălit fără de veste cu zgomot asupra arhiereului lui Dumnezeu și, trăgându-l afară din casa lui, i-au legat picioarele și l-au târât pe ulițele cetății, călcându-l cu picioarele și ucigându-l cu pietre. Târându-l la locul unde creștinii puseseră un stâlp și o cruce, acolo arhiereul lui Dumnezeu, Vasile, și-a dat sfântul său suflet în mâinile lui Dumnezeu, sfârșindu-se mucenicește, în a șaptea zi a lunii martie, în care și Sfântul Efrem a fost tăiat de sciți cu sabia. Iar trupul Sfântului Vasile l-au târât afară de porțile cetății și l-au aruncat spre mâncarea câinilor și a păsărilor, unde zăcu multe zile fără îngropare. Însă, prin grija lui Dumnezeu, era nevătămat, căci noaptea se arăta deasupra acestui mucenicesc trup o stea prealuminoasă și un lup, șezând aproape, îl păzea de câini; iar ziua zbura un vultur pe deasupra trupului, nelăsând să se apropie păsările cele mâncătoare de trupuri, până ce creștinii, furându-l noaptea, l-au îngropat cu cinste.
După uciderea Sfântului episcop Vasile, unul din ucenicii lui, înnoptând cu corabia în latura Helespontului, a aflat acolo trei episcopi, ostenindu-se întru bunavestire a lui Hristos, pe Evghenie, Elpidie și Agatodor. Aceia, împreună cu Sfinții Efrem și Vasile, fuseseră trimiși la propovăduire de preasfințitul Ermon, patriarhul Ierusalimului. Pe aceia ucenicul aflându-i acolo, le-a spus despre sfârșitul Sfântului Vasile; iar ei auzind, au preamărit pe Dumnezeu, Cel ce a încununat cu mucenicească cunună pe plăcutul Său. După aceea sfătuindu-se, s-au suit într-o corabie și au plutit la cetatea Hersonului, voind să urmeze Sfântului Vasile. Și, propovăduind în Herson pe Hristos Dumnezeu, se adăuga în toate părțile numărul credincioșilor.
Însă precum a înarmat diavolul asupra Sfântului Vasile pe iudei și pe elini, tot astfel i-a înarmat și asupra lor. Că, adunându-se mulțimea lor, au prins pe sfinții episcopi și i-au târât legați pe cale, bătându-i cu lemne și cu pietre, până ce sfinții mucenici și-au dat cinstitele lor suflete în mâinile Domnului. Iar trupurile lor le-au tras afară din cetate pe poarta prin care s-a obișnuit a scoate la îngropare pe cei morți; și le-au aruncat afară neîngropate, spre mâncarea câinilor și a păsărilor. Însă creștinii, luându-le în taină, le-au dat cinstitei îngropări. Deci sfinții trei episcopi, Evghenie, Elpidie și Agatodor, au pătimit după un an de la uciderea Sfântului Vasile, în aceeași zi, adică la șapte martie.
După câțiva ani a fost trimis la Herson episcopul Eterie de către patriarhul Ierusalimului, în zilele marelui Constantin, care începuse a veni la credință. Văzând Sfântul Eterie în Herson cumplita necredință a poporului, care nu îngăduia cât de puțin pe creștini în cetate, s-a dus la Constantinopol, la împăratul Constantin și s-a jeluit asupra necuratului popor din Herson care strâmtora pe creștini. Iar împăratul a dat poruncă să locuiască creștinii în Herson în liniște și să facă adunările lor, spre lauda lui Dumnezeu, fără nici o opreală, iar toți cei ce li se vor împotrivi să se izgonească afară din cetate. Cu această poruncă împărătească, Sfântul Eterie întorcându-se în Herson, a veselit foarte mult turma lui Hristos, iar necredincioșii s-au mâhnit și s-au tulburat.
Zidind episcopul în cetate o biserică creștinească și toate bine întocmindu-le, iarăși s-a dus la împărat ca să-i dea mulțumire pentru acea facere de bine. Iar când se întorcea, a căzut în boală și, ajungând cu corabia la ostrovul Aas, a sosit sfârșitul vieții sale celei vremelnice și începutul celei veșnice. Acolo îngropându-l, credincioșii au pus deasupra mormântului său o cruce; și au crescut copaci înalți, care arătau de departe mormântul sfântului. Sfârșitul Sfântului Eterie a fost în șapte zile ale lunii martie, în care s-au săvârșit și cei mai dinainte episcopi.
Înștiințându-se creștinii despre Sfântul Eterie, au plâns mult după dânsul, apoi au trimis la împăratul Constantin, înștiințându-l despre sfârșitul episcopului lor și au cerut altul în locul aceluia. Apoi s-a trimis în locul lui Eterie, fericitul Capiton, episcopul Bisericii din Herson, și s-a primit de credincioși cu bucurie. După aceea, adunându-se mulțimea poporului necredincios și apropiindu-se acel episcop nou, cerea de la dânsul semne, ca să-și adeverească credința cu minune că este dreaptă, ca astfel și ei să poată a se încredința. Deci ziceau astfel: „Să se aprindă un cuptor mare de foc și să intre în el episcopul creștin. Și de nu va arde, ci va fi viu, apoi cu toții ne vom boteza!”
Sfântul Capiton, nădăjduind spre Dumnezeu, s-a învoit cu sfatul lor și a poruncit ca să se facă un cuptor mare, anume pentru aceasta pregătit. Aprinzându-se cuptorul foarte tare, sfântul episcop – pe când tot poporul privea la el -, și-a pus omoforul și se ruga lui Dumnezeu cu umilință ca să-și arate puterea Sa cea dumnezeiască, precum altădată în cuptorul Babilonului, pentru încredințarea poporului necredincios. După multă rugăciune, diaconul a strigat cu mare glas: „Să luăm aminte!” Atunci arhiereul a intrat în cuptor și a stat în văpaia aceea un ceas, rugându-se cu mâinile întinse spre cer, dar n-a primit nici o vătămare din acea văpaie mare de foc. Apoi, luând cărbuni aprinși în felonul său, a ieșit la popor fără de nici o vătămare, și toți erau cuprinși de mare mirare și de frică, privind la acea slăvită minune – căci focul nu se atinsese nici de veșmintele lui, ba încă și felonul plin de cărbuni aprinși nu se aprinsese -, și cu mare glas și cu o gură au strigat: „Unul este Dumnezeu, Dumnezeul creștinilor, Cel mare și tare, Care a păzit pe robul Său nears în cuptor”.
Atunci toată cetatea Herson și țara aceea au primit credința creștină, prin acea minune slăvită fiind încredințați. Și s-a vestit acea minune marelui Constantin, cum și la întâiul Sinod a toată lumea din Niceea, adică a celor 318 Sfinți Părinți; și toți preamărind pe Dumnezeu, se minunau de credința cea mare și de îndrăzneala către Dumnezeu a Sfântului episcop Capiton. Iar după câțiva ani, Sfântul Capiton, plecând cu corabia din Herson la Constantinopol s-a ridicat o furtună mare și corabia a fost aruncată de valuri spre gura râului Nipru. Acolo se aflau niște oameni necredincioși și fără de Dumnezeu, și, scoțând pe toți câți se aflau în corabie și toate jefuindu-le, numai pe singur arhiereul lui Dumnezeu, Capiton, l-au înecat în apă.
Așa s-a sfârșit mucenicește, în douăzeci și una de zile ale lunii decembrie; însă pomenirea lui este numărată cu cei dinainte arhierei din Herson care au pătimit în ziua a șaptea a lunii martie; deoarece și sfântul lui suflet este împreunat cu ale celor din ceruri. Toți acești șapte arhierei ai lui Dumnezeu, episcopi ai Hersonului, stau ca șapte îngeri înaintea Preasfintei Treimi, a Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh, Unul Dumnezeu, slăvindu-L împreună cu toți sfinții, în veci. Amin.
Cuviosul Pavel cel Simplu a fost un călugăr ucenic al sfântului Antonie cel Mare (prăznuit la 17 ianuarie) în pustia Egiptului în secolul al IV-lea.
Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 7 martie.
Cel între sfinți părintele nostru Pavel, supranumit cel simplu, era plugar, un om cu totul de rând, dar lipsit de răutate și de prefăcătorie, ca nimeni altul.
Avea însă o soție înrăutățită și desfrânată, fără ca el să știe lucrul acesta multă vreme.
Într-una din zile, venind el de la țarină pe neașteptate, în afară de vremea obișnuită, așa cum se întâmplă câteodată, a găsit pe soția lui necinstindu-i casa cu un bărbat străin.
Atunci zâmbind plin de blândețe le-a zis:
Bine, bine, nu-mi pasă de ce faceți, martor iau pe Iisus Hristos; de acum înainte nu vreau să o mai văd înaintea ochilor; a ta să fie și ea și copiii ei, iar eu mă voi duce și mă voi face monah.
Și îndată lăsând toate și bine rânduindu-le, a plecat la fericitul Antonie și bătând la ușa acestuia, fericitul Antonie a ieșit și i-a zis:
Cine ești, frate, și ce cauți aici?
Iar el i-a răspuns:
Sunt un străin și am venit la tine să mă fac monah.
Iar sfântul i-a zis:
Bătrân fiind de șaizeci de ani, nu poți să te faci monah și nici să înduri necazurile și strâmtorarea pustiei. Mai degrabă du-te la chinovie; acolo ai să găsești din belșug cele necesare trupului și vei putea să petreci fără prea multă oboseală cu cei de acolo. Căci frații vor ajuta neputința ta, fiindcă eu stau singur și mănânc doar la cinci zile o dată și atunci chiar rămânând mai mult flămând.
Dar Pavel nu suferea să audă acestea de la bătrân, ci se sârguia să rămână împreună cu el.
Și sfântul neputând să-l alunge, închizând ușa colibei, l-a lăsat afară timp de trei zile, neieșind ca să-l vadă.
Iar Pavel a rămas flămând și nu s-a depărtat.
În ziua a patra însă sfântul având trebuință neapărată să iasă afară, deschizând ușa și găsindu-l pe Pavel lângă ușa colibei, i-a zis:
Du-te, bătrâne, de aici, nu mă sili, căci nu poți să rămâi împreună cu mine.
Dar Pavel i-a răspuns:
Îmi este cu neputință să mă duc într-altă parte.
Atunci sfântul văzându-l că nu are nici traistă, nici pâine, nici apă, nici vreun lucru oarecare, i-a zis:
Dacă vei da dovadă de ascultare și vei împlini fără lenevire și fără murmur cele ce vei auzi de la mine, vei putea și aici să te mântuiești; dar dacă nu vei face acestea, pentru ce atunci te mai obosești și nu te întorci acolo de unde ai venit?
Iar Pavel răspunzând a zis:
Toate câte îmi vei spune, cu râvnă le voi face.
Și sfântul i-a zis:
ridică-te deci și roagă-te, până mă voi duce înăuntru, ca să-ți aduc de lucru.
Fericitul Antonie intrând în peșteră, îl supraveghea printr-o mică ferestruică; și Pavel a stat nemișcat la rugăciune o săptămână întreagă, fiind ars de arșița soarelui.
Sfântul Cuvios Pavel cel Simplu (Secolul al IV-lea) – foto preluat de pe doxologia.ro
După aceasta, sfântul Antonie ieșind afară și luând ramuri de finic, i-a zis:
ia și împletește din ramurile acestea, așa cum mă vezi că împletesc eu.
Și bătrânul a împletit până la al nouălea ceas un șirag de cincisprezece stânjeni, cu multă osteneală.
Dar sfântul i-a zis:
rău ai împletit! Desfă ce-ai împletit și împletește din nou.
Și Pavel a stat nemâncat timp de șapte zile.
Sfântul Antonie făcea acestea pentru ca Pavel să se nemulțumească și să plece de acolo.
Dar Pavel, despletind șiragul cu îndelungă-răbdare și cu osârdie și împletindu-l din nou cu multă luare aminte, fără să cârtească și fără să se tulbure, a uimit pe sfânt.
Pentru aceasta, către apusul soarelui, atins adânc fiind de purtarea lui Pavel, i-a zis:
Bătrânelule, vrei să mâncăm o bucată de pâine?
Iar Pavel a răspuns:
cum crezi, părinte!
Și lucrul acesta l-a înmuiat iarăși pe sfântul; și punând masa, a așezat pe ea patru bucăți de pâine, de câte șase uncii fiecare (aproape 200 grame) și a înmuiat pentru dânsul una, iar pentru bătrân trei.
Și sfântul Antonie începând un psalm, ca și întru acesta să-l încerce pe Pavel, l-a cântat, repetându-l de două ori.
Iar Pavel cu mai multă osârdie se ruga împreună cu sfântul.
Apoi, sfântul i-a zis lui Pavel:
stai la masă și ia aminte să nu te atingi de cele puse înainte.
Și îndeplinind și această poruncă, sfântul i-a zis:
acum ridică-te, fă-ți rugăciunea și culcă-te.
Iar acela neatingându-se câtuși de puțin de hrană, a făcut ceea ce i s-a poruncit.
Către miezul nopții, sfântul Antonie ridicându-se pentru rugăciune, a sculat și pe Pavel și a prelungit rugăciunea până la ceasul al nouălea din zi.
Când s-a făcut seară, sfântul Antonie luându-și înainte o bucată de pâine, de alta nu s-a mai atins.
Iar Pavel, mâncând încet mai avea încă din pâinea din care mânca.
După ce a mâncat toată bucata de pâine, Antonie i-a zis:
pentru că și eu vreau să ajung monah, îmi este de ajuns și mie.
Iar după ce au adormit puțin, sculându-se au început din nou să cânte.
Când s-a făcut ziuă, l-a trimis să umble în pustiu și să se întoarcă abia după trei zile.
După ce a făcut și aceasta, venind niște frați la sfântul Pavel căuta să vadă ce trebuie să facă.
Și sfântul i-a zis:
slujește pe frați în tăcere și să nu guști nimic, până ce vor pleca.
Și au trecut zile fără ca Pavel să guste ceva.
Iar frații îl întrebau:
pentru ce nu vorbești?
Și, pentru că el nu răspundea, sfântul i-a zis: vorbește fraților; și a început să vorbească.
Într-una din zile aducând cineva sfântului un urcior cu miere, sfântul Antonie a vărsat mierea pe pământ.
După ce a făcut aceasta, sfântul a zis lui Pavel:
adună mierea strop cu strop și vezi ca nu cumva ceva din ea să rămână fără să poată fi folosită.
Și făcând aceasta nu s-a tulburat și nu s-a schimbat câtuși de puțin.
O altă dată i-a poruncit sã scoată apă și toată ziua să o verse fără de folos.
Și altădată, iarăși, desfăcându-i îmbrăcămintea, i-a poruncit să și-o coasă cu îngrijire la loc.
Când sfântul l-a văzut că săvârșește fără șovăială, fără murmur și fără să fie împiedicat de ceva tot ceea ce-i poruncește, i-a zis:
Uite, frate, dacă poți să faci în fiecare zi așa, atunci să rămâi cu mine; iar dacă nu, du-te de unde ai venit!
Și Pavel a zis lui:
dacă mai ai și altele să-mi arăți, nu știu dacă le voi putea face, dar toate cele pe care le-am văzut până acum, pe toate cu ușurință le fac.
O astfel și atât de mare ascultare și umilință a dobândit fericitul Pavel, încât a primit har împotriva demonilor ca să-i alunge pe dânșii.
Iar marele Antonie, încredințându-se despre el, l-a ținut cu sine o vreme oarecare.
Apoi, făcându-i o chilie l-a așezat în ea, ca să cunoască toate vicleșugurile demonilor și să se lupte acolo cu ei.
Deci, petrecând un an întreg în singurătatea lui și dovedindu-se a fi făcător de minuni și slujind cu vrednicie lui Dumnezeu, s-a mutat după aceea către cereștile locașuri.
Viața sfântului Pavel cel Simplu este povestită de Paladie în Istoria lausiacă, capitolului 22.
Sfântul Teodot de Cirene (m. 326) a fost un episcop mărturisitor din insula Cipru în timpul împăratului Liciniu.
Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 2 martie.
Sfântul Teodot s-a născut în Galatia (Asia Mică) și era episcopul Cirenei din Cipru.
În timpul unei persecuții împotriva creștinilor din timpul păgânului împărat Liciniu (311-324), Sf. Teodot îl mărturisea pe Hristos fără opreliști, cerându-le păgânilor să lase deoparte idolii și să se închine adevăratului Dumnezeu.
Sabin, ighemonul insulei Cipru, a ordonat arestarea episcopului și aducerea sa la judecată.
Auzind de porunca ighemonului, episcopul n-a mai așteptat după soldați ci s-a dus singur la ighemon, spunându-i: “Eu, cel pe care-l cauți, sunt aici. Am venit să-l propovăduiesc pe Domnul Dumnezeul meu.”
Ighemonul a hotărât să fie bătut fără milă, să-l agațe de un copac și să-i scrijelească trupul cu obiecte ascuțite, după care l-a aruncat în închisoare.
După cinci zile, Sf. Teodot a fost dus în fața ighemonului care a presupus că, după atâtea chinuri, sfântul a renunțat la credința lui ca să nu mai sufere și mai mult.
Cu toate acestea, Sf. Teodot nu a încetat să-L proslăvească pe Hristos. La început, l-au pus pe un grătar de fier sub care au aprins un foc; apoi i-au bătut cuie în tălpi și l-au pus să meargă.
Mulți dintre martorii suferințelor martirului au fost atât de impresionați de răbdarea cu care acesta îndura chinurile și de inspirația dumnezeiască a cuvintelor sale, încât au crezut ei înșiși în Hristos.
Auzind acestea, Sabin a ordonat să oprească tortura și să-l arunce pe sfânt în închisoare.
În timpul sfântului împărat Constantin cel Mare (prăznuit în 21 mai), creștinilor li s-a permis să-și manifeste credința (313) și printre cei eliberați din închisori s-a aflat și Sf. Teodot.
Auzind de aceasta Sfântul Teodot s-a mâhnit foarte tare căci dorea să moară în chinuri pentru Hristos.
Deci, fiind eliberat, sfântul Teodot s-a întors în Cirene și după doi ani în scaunul episcopiei, a adormit întru Domnul în pace la anul 326.
Imnografie
Tropar (glasul al 4-lea)
Și părtaș obiceiurilor și următor scaunelor Apostolilor fiind, lucrare ai aflat, de Dumnezeu insuflate, spre suirea privirii la cele înalte. Pentru aceasta, cuvântul adevărului drept învățând și cu credința răbdând până la sânge, Sfințite Mucenice Teodot, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.
Condac (glasul al 3-lea)
Credința cea rea a mării ai rușinat și înșelăciunea închinării la idoli cu puterea dreptei credințe ai rănit-o și făcându-te ca o ardere de tot Dumnezeiască, prin lucrarea minunilor tale ai ajuns cunoscut până la marginile lumii, Preasfințite Mucenice Teodot. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu, să ne dăruiască nouă mare milă.
În insula Ciprului este o cetate ce se numește Cirene. Într-acea cetate a fost episcop Sfântul Sfințitul Mucenic Teodot, fiind de neam din Galatia, născut din părinți creștini și crescut în învățătura cărții. El, din tinerețe deprinzându-se cu înțelepciune și fapte bune, a mers în insula Ciprului, unde învăța pe elini să lase rătăcirea și înșelăciunea idolească, și să creadă în Hristos, adevăratul Dumnezeu. Apoi pe mulți întorcându-i, prin propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu, de la necurăția păgânească, i-a povățuit la calea mântuirii. Pentru aceea a fost ales episcop în cetatea Cirenei a Ciprului.
Atunci era prigonire mare înpotriva creștinilor, împărățind păgânul Liciniu (308-324), iar în Cipru era ighemon Savin. Dorind sfântul să fie muncit pentru Hristos, se certa cu îndrăzneală cu elinii, mustrând rătăcirea lor și propovăduind pe Hristos, adevăratul Dumnezeu.
Auzind despre aceea, ighemonul Savin a poruncit să-l prindă spre mucenicie. Înștiințându-se arhiereul lui Dumnezeu de porunca ighemonului, n-a așteptat să vină după dânsul. Ci îndată sculându-se, s-a dus singur la ighemon și, stând înaintea lui, i-a zis: „Iată cel pe care îl cauți, eu sunt! Nu m-am ascuns de tine, nici nu sunt adus cu sila, ci de voia mea am venit. Căci adevărul, pe care nu se cade a-l ascunde, trebuie a-l arăta, adică pe Hristos, Dumnezeul meu, să-L propovăduiesc; iar necurăția și neputința păgânătății voastre s-o vădesc.
Dar nu este trebuință de multă arătare a neputinței voastre, căci singură aceea vă arată a fi neputincioși, căci sunteți mai fricoși decât broaștele, de vreme ce pentru un creștin s-a tulburat toată cetatea și oastea păgânilor. Pentru că se tem diavolii de un om care este rob al lui Hristos și se sârguiesc ca nu cumva, scăpând din mâinile voastre ale muncitorilor, să ridice asupra lor mai mare război și să biruiască neputința lor, biruind prin cuvinte pe cei ce le slujesc lor, având nădejdea cea deșartă spre dânșii”.
Ighemonul, nesuferind o mustrare ca aceasta, a poruncit îndată să bată fără de milă pe Sfântul cu vine crude. Și, fiind bătut multă vreme, grăia cuvântul lui David: Pe spatele meu au lucrat păcătoșii, îndelungat-au fărădelegea lor. Încetând slugile a-l bate pe mucenic, a zis către dânsul ighemonul: „Vezi ce ți-a folosit ție multa grăire și îndrăzneala ta?”. Răspuns-a Sfântul: „De ai fi avut ochii tăi cei sufletești luminați, ți-aș fi arătat ce mi-a folosit bărbăția mea, pe care tu o numești îndrăzneală; ci de vreme ce ești orb, pentru aceea nu poți să-mi vezi bunătățile ce-mi stau înainte; măcar dintr-aceasta să înțelegi, cum că eu căutând cu sufletească privire la cereștile răsplătiri, cele gătite mucenicilor lui Hristos, sunt nemișcat în rănile cele luate de mine și nu simt mucenicia; căci sufleteasca veselie cea întru Dumnezeul meu, biruiește toate durerile trupești”.
Savin ighemonul a zis: „Te mândrești, Teodote, ca să înșeli pe cei ce te aud, dar pe mine nu poți să mă înșeli cu cuvintele tale. Căci până într-atâta voi munci trupul tău, până ce vei mărturisi stăpânirea zeilor noștri”. A grăit Sfântul: „Precum voiești, ispitește-mă cu muncile; adună-ți toată puternica ta meșteșugire spre trupul meu și te înștiințează de puterea ostașului lui Hristos și vei vedea cine va fi mai tare: cei ce mă muncesc pe mine, ori eu care port în mine pe Hristos?”.
Ighemonul a zis: „Au nu știi, cum că din poruncile împărătești am stăpânire asupra trupului tău, ca să-l sfărâm cu rănile și să-ți pierd tăria ta până în sfârșit?”. A răspuns sfântul: „Unuia Dumnezeu, Acestuia Îi slujesc, Care m-a făcut mult mai presus decât împărații și mult mai puternic decât boierii. Pentru aceea acum ca și cu un rob grăiesc cu tine și decât orice rob mult mai necinstit te socotesc pe tine și nu țin seamă de toate muncile, cu ajutorul Dumnezeului meu, Care ne-a învățat să socotim toată dragostea lumească ca pe niște paie, pleavă și gunoi. Deci, să nu socotești că mă vei înfricoșa cu mândria și cu groaznicele tale îngroziri. Te lauzi cum că ai putere peste trupul meu. Dar o stăpânire ca aceea au și tâlharii care trăiesc în pustietăți. Căci, când prind pe cineva în cale, îl muncesc precum voiesc. Și tu acum te socotești a fi puternic, nădăjduind în sabia ta cea fărădelege. Pentru că stăpânirea cea legiuită schimbând-o în tiranie, pe desfrânați și pe ucigașii de oameni îi ierți, iar munca cea vrednică a lor o aduci asupra bărbaților celor nevinovați și dreptcredincioși”.
Atunci, mâniindu-se ighemonul foarte tare, a poruncit să-l spânzure pe mucenic pe lemnul cel de muncă și cu unelte ascuțite să-i strujească coastele lui. Iar pătimitorul lui Hristos, fiind strujit și răbdând dureri, se ruga lui Dumnezeu, grăind: „Doamne, Iisuse Hristoase, Făcătorul a toată făptura cea văzută și nevăzută, Cel ce ai prădat moartea, Cel ce ai stricat iadul, Cel ce pe Cruce ai omorât începătoriile și puterile întunericului, Care ai vădit pe domnul veacului acestuia și ai dăruit de sus putere Sfinților Tăi Apostoli și fără de ispită i-ai păzit pe dânșii; Cel ce ai dat oarecând tânărului David biruință asupra uriașului Goliat și ai schimbat văpaia în cuptorul Babilonului, ca să nu vatăme trupurile sfinților Tăi tineri, răcorindu-i cu rouă; Tu și pe mine mă întărește în muncile acestea, căci știi neputința omenească. Slabă este tăria noastră, și se ofilește ca o floare în puțină vreme. Pentru slava numelui Tău, Doamne, dă putere neputinței mele și risipește puterea celor ce se scoală asupra turmei Tale celei sfinte, ca să înțeleagă tot pământul că Tu ești Dumnezeu preaînalt, Care dai tărie și putere celor ce nădăjduiesc spre Tine”.
Astfel rugându-se Sfântul, sulițele ascuțite atâta îi strujiseră trupul, încât i se vedeau oasele goale. După aceea a poruncit ighemonul ca, luându-l de pe lemnul cel de muncă, să-l ducă în temniță.
Deci Sfântul, fiind dus spre temniță, striga prin toată cetatea, grăind: „Cei ce mă vedeți într-acest chip pătimind, să înțelegeți că nu fără de nădejde pătimesc; căci pentru durerile mucenicești am răsplătire de la Hristos Dumnezeu, spre Care eu nădăjduiesc. Că dacă un împărat pământesc vremelnic cinstește pe ostașii săi, cei ce pentru dânsul cu bărbăție și cu vitejie se oștesc și își varsă sângele lor și le dă vrednice daruri, iar celor ce mor la război, le pomenește numele cu zugrăveli, cu cât mai mult veșnicul Împărat dăruiește cinste nevoitorilor Săi și în viața cea de acum și la Înviere, când îi va arăta părtași ai Împărăției Sale. Stau mărturie cinstitele moaște ale sfinților mucenici care mai înainte s-au nevoit, și care se cinstesc cu cucernicie de toți credincioșii mai mult decât toate cele de pe pământ, lucruri cinstite și bogății. Iar prin cinstirea lor se închipuiește cinstea și slava care în cer li se dă de la Dumnezeu și de la îngerii Lui sufletelor mucenicilor”.
Acestea și mai multe grăindu-le Sfântul, mergea după dânsul tot poporul până la temniță, în care a petrecut Sfântul cinci zile; după aceea a fost adus iarăși la întrebare înaintea ighemonului. Și a zis ighemonul către mucenic: „Eu socotesc că nu-ți este de trebuință mai multă pedeapsă, să te înțelepțești; destul îți este munca cea dintâi, cred că te vei apropia acum spre cinstea zeilor noștri, amintindu-ți de pătimirile cele dintâi; iar dacă vei petrece încă în nesupunere, apoi mă vei sili ca să aduc asupra ta și mai grele munci. Drept aceea, ascultă-mă, și te izbăvește însuți de muncile ce vor să-ți vină”.
Sfântul Teodot a zis: „Nu cunoști, de trei ori ticăloase, că chiar de s-ar fi strivit trupul meu de munci și coastele mele ar fi sângerat de răni, totuși cu vitejie sunt gata și acum a suferi de la tine toate cele ce se vor aduce asupra mea, până ce voi sfârși nevoința alergării mele, ca să primesc cununa dreptății care îmi este pusă înainte de Domnul meu, Iisus Hristos”.
A zis ighemonul: „Nu pomeni aici pe Cel răstignit, căci defaimi locul acesta de judecată”. Răspuns-a Sfântul Teodot: „Nebunule și plinule de toată necurăția, tu, pomenind pe acei necurați zei ai tăi, oare nu socotești că defaimi locul acesta? Iar eu, deoarece pomenesc pe Cel întru tot curat, ca Stăpân al meu, pe Iisus Hristos, Împăratul și Domnul, tu cu greutate Îl asculți și hulești, ca și cum s-ar fi prihănit locul tău cel de judecată prin pomenirea numelui lui Hristos. Iată, se chinuiește cugetul tău, numai la numirea preacurat numelui Său.
Dar și diavolii care se cinstesc de voi aceasta o pătimeau, nesuferind muncile ce li se făceau prin vederea lui Hristos și strigau: Ce este nouă și Ție, Iisuse Nazarinene? Ce ai venit mai înainte de vreme să ne muncești pe noi? Nu este lucru de mirare, că nici tu nu suferi a auzi numele lui Hristos, deoarece ești rudă a diavolilor de la strămoșii tăi, slujindu-le acelora și urmându-le”.
Savin ighemonul a zis: „Eu am socotit că tu vei fi mai blând după muncile cele dintâi și că mă vei asculta pe mine, cel ce te chem pe tine spre mântuire; dar tu mai rău te-ai făcut. Ci, deoarece rămâi neschimbat certându-te cu noi și amăgindu-ți inima ta, ca și cum ai răbda pentru Hristos, iată o muncă nouă voi aduce asupra ta și te voi birui și-ți voi arăta că nimic nu-ți sporește nădejdea ta spre Hristos. Că nu-ți va ajuta ție înșelătorul Acela, spre Care, nădăjduind, te semețești la munci”.
Iar sfântul mucenic a zis: „De aș fi răbdat aceasta pentru un om, apoi mai ticălos aș fi fost decât voi, cei fără de Dumnezeu și nici o nădejde bună nu aș fi avut de viața ce va să fie. Dar până în sfârșit nu aș fi suferit atât de mare muncă, dacă nu aș fi privit spre cereasca Împărăție, în care mai multă plată voi primi de la Hristos, adevăratul Dumnezeu. Deci, pentru ce oare să nu rabd mai mari munci, cu ajutorul lui Hristos pentru veșnicele bunătăți cele făgăduite? Vezi în mine ajutorul lui Hristos și te încredințează, cum că nădăjduiesc spre El. Pentru că, acoperindu-mă cu dumnezeiasca Lui mână, nu mă tem de muncile tale și nimic nu pătimesc cu greutate. Și, deși trupul de țarână pătimește, gândul cel întărit în Dumnezeu rămâne neschimbat”.
Atunci ighemonul Savin a poruncit ca să se aducă un pat de fier și să-l întindă peste el pe sfântul și să se aprindă sub dânsul foc și să pună dedesubt vreascuri și paie. Iar după ce pătimitorul a răbdat și această muncă, s-a minunat ighemonul și a zis: „De unde se află la voi creștinii atâta nemilostivire? Pe cine puteți a milui, voi cei ce singuri nu voiți a vă milui pe voi? Sau către cine veți fi îndurați, neîndurându-vă de voi înșivă?”. Sfântul Teodot a zis: „Obiceiul iubirii de oameni nu-l știi și pentru milă grăiești? Atunci îți voi mulțumi ție, când mă vei schimba pe mine din vremelnica viață și mă vei elibera la cereasca Împărăție. Dar voiești a mă înălța pe mine, căci, mai mult muncindu-mă, și mai multă răsplătire îmi mijlocești. Deci, dacă îți este milă de mine, eliberează-mă prin felurite munci din această vremelnică viață. Adaugă-mi și mai mari munci, ca acolo să mi se adauge cununa dreptății. Muncește-mă până la moarte, ca desăvârșit nevoitor să mă duc la Puitorul meu de nevoință, Hristos, ca toate sfintele îngerești cete să mă primească, bucurându-se și veselindu-se”.
Ighemonul a zis: „Eu te voi face desăvârșit nevoitor, căci voi afla alte munci mai cumplite contra ta”. Iar mucenicul lui Hristos a zis: „De ai fi știut bunătatea Dumnezeului meu, spre Care nădăjduiesc, cum că, pentru muncile acestea de puțină vreme, mă voi învrednici vieții celei veșnice, tu însuți ai fi voit să pătimești pentru El, precum pătimesc și eu. Dar, de vreme ce au împietrit inimile voastre diavolii, cei ce se cinstesc de voi, și nimic, după viața aceasta, nu nădăjduiți, de aceea ați căzut în înșelăciunea lumii acesteia, mai înainte cinstind cele vremelnice și trecătoare, mai mult decât cele veșnice”.
Acestea auzindu-le, ighemonul s-a înspăimântat și a zis: „Îmi spuneau unii de tine, cum că ești simplu, dar eu te văd a fi priceput mare”. Iar Sfântul Teodot a răspuns: „Hristos grăind prin mine, care ritori pot să-mi stea împotrivă? Deci să știi cum că bine ai auzit de la cei ce ți-au spus despre mine că sunt nepriceput. Adevărat au zis. Însă darul Hristosului meu nevoindu-se împreună cu mine, precum mă învață a grăi, așa și muncile mă învață a răbda, ușurîndu-mi durerile în rănile ce le primesc”.
Ighemonul a zis: „Nu te voi cruța, Teodote”. Răspuns-a Sfântul: „Fă ce voiești, că sunt gata la aceasta”. Atunci ighemonul Savin a poruncit să-i bată piroane în picioarele lui și să fie prigonit de ostași. Bătându-i piroane în picioare, el, ridicându-și mâinile sale la cer, grăia: „Mulțumesc Ție, Doamne al meu, Iisuse Hristoase, că pe mine nevrednicul m-ai învrednicit a fi părtaș patimilor Tale! De unde mi s-a adăugat mie, lepădatului, atât dar, căci iată acum la cer m-am suit? Mulțumesc Ție, Mântuitorul meu, că m-ai izbăvit de cei ce-mi prigonesc sufletul. Slăvească-se numele Tău, Stăpâne Hristoase, în trupul meu, că Tu îmi ești viață, Fiule al lui Dumnezeu, și a muri pentru Tine, dobândă îmi este. Încredințez Ție pe cei ce pătimesc pentru numele Tău; fii lor ajutător. Potolește viforul acesta și risipește pe cei ce se scoală asupra Bisericii Tale celei sfinte, ca în pace să Te laude pe Tine poporul Tău, în veci”.
După aceea a grăit către creștinii cei ce îi stăteau de față: „A mea nevoință, fraților, acum se sfârșește și cununa îmi este aproape. Iată plata dreptății mele pe care mi-o va dărui mie Iisus Hristos. El S-a răstignit pentru mine, iar eu trupul mi l-am dat la răni pentru Dânsul! El a murit pentru mine, ca să mă izbăvească din stricăciune, iar eu mor pentru Dânsul, ca să mă învrednicesc Împărăției Lui! O, cât este de mare darul lui Hristos! Că pentru pătimirea cea de puțin timp pentru El, veșnice și negrăite bunătăți răsplătește, mai mult decât măsura cea vrednică. Nu sunt vrednice pătimirile vremii de acum, pe lângă slava ce are să se arate întru noi”. Și așa, cu piroanele în picioare, alerga Sfântul, fiind izgonit de ostași pe drum.
Mulți din poporul elinesc, văzând o răbdare ca a lui și cuvintele cele ca mierea curgătoare ascultându-le, au crezut în Hristos și își băteau joc de necurații idoli, iar pe tiran îl ocărau și numele lui Hristos îl preamăreau. Aflând de aceasta ighemonul Savin, a poruncit ca iarăși să-l arunce pe Sfântul Teodot în temniță; căci zicea el: „Să nu se înșele poporul cu fermecătoarele lui învățături”. Deci, se sfătuia cu sfetnicii săi, cu ce moarte să piardă pe mucenic.
Trecând multe zile, au început a i se înmulți rănile și toți binecredincioșii creștini venind cu mahrame curate, i le ștergeau. După aceasta marele Constantin, biruind pe Maxențiu cu puterea Crucii (312) și dăruind libertate tuturor creștinilor (313), a venit poruncă de la dânsul să înceteze prigonirea și cei ținuți în legături pentru Hristos să fie liberi.
Auzind de aceasta Sfântul Teodot s-a mâhnit foarte tare căci dorea să moară în munci pentru Hristos. Deci, fiind eliberat, s-a dus la cetatea sa, Cirene, și, petrecând după pătimire doi ani pe scaunul său, a adormit întru Domnul. Și a luat îndoită cunună, a arhieriei și a muceniciei, din mâna Domnului nostru Iisus Hristos, Care încununează pe nevoitorii Săi cu slavă veșnică. Căruia și noi de ne-am învrednici, cu rugăciunile Sfântului Sfințitului Mucenic Teodot și cu darul lui Hristos, Căruia se cuvine slava, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, în veci. Amin.
Şi făcându-se acestea, chemându-l pe el împăratul, îl întreba dacă nu se ruşinează.
Sfântul Isihie a spus că cinstea din lumea aceasta este vremelnică, dar cinstea lui Hristos este veşnică şi nesfârşită.
Pentru aceasta a fost înecat în râul Oronte, lângă Antiohia, primind astfel cununa muceniciei.
Tropar
Glasul 4
Mucenicul Tău, Doamne, Isihie, întru nevoinţa sa, cununa nestricăciunii a dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru; că având puterea Ta, pe chinuitori a învins; zdrobit-a şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lui, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.
Viața Sfântului Mucenic Isihie
Sfântul Mucenic Isihie Sincliticul (sec. III – IV-lea) – foto preluat de pe doxologia.ro
Acesta a trăit pe vremea împăratului Maximilian, fiind întâiul slujitor al palatului împărătesc și făcând totodată parte și din senat.
După porunca împăratului ca toți creștinii care erau în armată, dacă nu se vor lepăda de Hristos, să fie dezbrăcați de uniformă și să petreacă viață de rând, Isihie a fost dezbrăcat de veșmintele cele de mult preț cu care era îmbrăcat, a fost îmbrăcat mai departe cu o haină proastă de lână fără de mâneci și a fost dus ca să trăiască laolaltă cu femeile.
După aceasta, împăratul chemându-l la sine l-a întrebat dacă nu se rușinează că a fost coborât din cinstea de magistru la felul acela de viețuire cu totul necinstit, de vreme ce el, ca împărat, nu poate să așeze pe creștini în vredniciile și la puterea pe care Isihie o avea mai înainte.
Dar sfântul Isihie spunând că cinstea din veacul acesta este trecătoare și că numai cinstea pe care o are cineva înaintea Domnului Hristos este veșnică și nesfârșită, împăratul a poruncit să i se lege o piatră de moară de gât și să fie aruncat în râul care se cheamă Oronte și în care sfântul și-a găsit sfârșitul său fericit.
Sfântul Cuvios Gherman din Dobrogea a fost un sfânt cuvios din secolul al IV-lea originar din Dobrogea, prieten al Sf. Ioan Casian.
Prăznuirea sa se face pe 29 februarie în anii bisecți, iar în ceilalți pe 28 februarie.
Sf. Gherman s-a născut cândva în a doua jumătate secolului al IV-lea, în jurul anului 368, în Dacia Pontică, fiind rudă și prieten din copilărie al Sfântului Ioan Casian.
Fiind mai vârstnic decât compatriotul său, Cuviosul Gherman a intrat din tinerețe în nevoința călugărească la una din mănăstirile existente în Tomis, Histria, Callatis sau Axiopolis.
Întrucât mulți asceți „sciți” se nevoiau în peșteri, cum atestă numeroasele toponime paleocreștine, se crede că și Cuviosul Gherman s-a nevoit la început într-una din aceste peșteri.
După o scurtă nevoință împreună cu prietenul său la una din mănăstirile din Dacia Pontică, Cuviosul Gherman se nevoiește un timp împreună cu Sfântul Ioan Casian la Betleem (380-385), aproape de Peștera Nașterii Domnului.
Apoi pleacă împreună cu prietenul său în Egipt și vizitează toate marile mănăstiri, sihăstriile de pe Valea Nilului și pe sfinții călugări anahoreți din Muntele Nitriei și din Sinai.
În anul 399, Cuviosul Gherman se stabilește cu Sfântul Ioan Casian la Constantinopol, în preajma Sfântului Ioan Gură de Aur, pe care îl iubeau atât de mult.
În anul 404, Sfântul Ioan Gură de Aur fiind exilat și depus din scaun de împăratul Arcadie, Cuviosul Gherman împreună cu Sfântul Ioan Casian se duc la Roma, spre a mijloci în favoarea marelui patriarh și dascăl al lumii creștine, în fața Papei Inocențiu I.
De aici nu se știe unde s-a retras la bătrânețe Cuviosul Gherman.
El s-a săvârșit fie la mănăstirea întemeiată de Sfântul Ioan Casian la Marsilia, fie s-a reîntors la mănăstirea din patria sa, în Dacia Pontică, unde se crede că și-a săvârșit călătoria acestei vieți în primele două decenii ale secolului V (probabil în anul 415).
Biserica face pomenirea sa pe 29 februarie.
Imnografie
Tropar, glasul al 8-lea:
Cu ostenelile tale, cu privegheri neîncetate, cu rugăciuni și cu post te-ai nevoit, cuvioase părinte Gherman, împreună cu Sfântul Ioan Casian, din pământul Dobrogei odrăslind; și curgerile harului preoțesc, cu rugăciunile lui Ioan celui cu Gura de Aur te-ai învrednicit a le primi. Bogăție de daruri duhovnicești din Ţara Sfântă prin osârdie ai agonisit și prin aceasta pe mulți ai învrednicit pe Hristos a urma. Pentru aceasta, Părinte al Dobrogei, roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.
Condac, glasul al 4-lea:
Toți ne bucurăm, Cuvioase, de nașterea ta pe pământul Dobrogei, cel binecuvântat de Apostolul Andrei, întâiul chemat, împreună cu Sfântul Ioan Casian, de mănăstiri întemeietor arătându-te, Părinte Gherman; și lepădând grijile cele lumești, viață sihăstrească ai dus, cununa biruinței ai luat și de de brațele părintești te-ai învrednicit. Pentru aceasta, ca unul ce ești vas ales al sfințeniei, cu umilință alergăm către tine ca să dobândim mântuire de la Dumnezeu prin rugăciunile tale.
Acest mare nevoitor era atât de cinstit de prietenul său, Sfântul Ioan Casian, încât îl numea, în cartea sa „Convorbiri cu Părinții din Pustie”, „Sfântul Părinte Gherman”. El a contribuit mult la întărirea vieții monahale în Dobrogea, în Italia și Galia.
Acest sfânt și purtător de Dumnezeu Gherman s-a născut pe la anul 368 în nordul Dobrogei, din părinți străromâni, fiind din același sat și contemporan cu Sfântul Ioan Casian. Localitatea Casimcea este considerată vatra străbună a acestor doi sfinți daco-romani de la gurile Dunării.
Părinții și strămoșii lor erau creștini din primul secol, fiind botezați în numele Prea Sfintei Treimi poate chiar de Sfântul Apostol Andrei și de ucenii lui, care au semănat cuvântul Evangheliei lui Hristos în jurul Mării Negre și în Sciția Mică, adică Dobrogea de astăzi.
După ce a învățat carte în satul natal și pe lângă Episcopia Tomisului, împreună cu fericitul Ioan Casian, cu care a fost prieten și împreună-viețuitor până la moarte, s-a dus să deprindă învățătura Sfinților Părinți în părțile Constantinopololului. Apoi, tot împreună, au intrat în viața monahală, la una din mănăstirile din sudul Dobrogei, ce depindeau de vestita eparhie a Tomisului, unde străluceau mari ierarhi și purtători de Dumnezeu, că Sfinții Bretanion și Teotim.
Dorind o viață mai înalt duhovnicească în Hristos, s-a dus împreună cu fericitul Casian să se închine Cuvioșilor Părinți ce se nevoiau în Egipt, pe valea Nilului. După ce au vizitat pe marii sihaștri de acolo și au primit multe cuvinte de folos de la ei, s-au nevoit un timp în preajma marilor anahoreți egipteni, învățând de la ei neîncetata rugăciune. Apoi s-au dus la Sfintele Locuri și s-au închinat la mormântul dătător de viață al Domnului nostru Iisus Hristos.
S-au nevoit apoi un timp în mănăstirile din Constantinopol, în preajma Sfântului Ioan Gură de Aur, care i-a hirotonit pe amândoi – Sfântul Ioan Casian diacon, iar pe Cuviosul Gherman, preot. Aceasta era pe la anul 400.
În anul 403, când unii ierarhi și dregători din Răsărit, îndemnați de împărăteasa Eudoxia, s-au ridicat împotriva Sfântului Ioan Gură de Aur cerând să-l depună din treaptă, atunci și Coviosul Gherman s-a aflat printre cei ce au luat apărarea marelui ierarh.
Acest mare nevoitor era atât de cinstit de prietenul său, Sfântul Ioan Casian, încât îl numea, în cartea sa „Convorbiri cu Părinții din Pustie”, „Sfântul Părinte Gherman”. El a contribuit mult la întărirea vieții monahale în Dobrogea, din Italia și din Galia.
După o aspră și îndelungată nevoință duhovnicească, ajungând la măsura sfințeniei, Cuviosul Părintele nostru Gherman a răposat la Roma, prin anii 405-415, dându-și sufletul cu pace în mâinile lui Hristos, plin de zile și de harul Duhului Sfânt. Pentru viața lui aleasă, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a trecut în ceata Sfinților Părinți, la 20-21 iunie 1992, cu data de prăznuire la 29 februarie, iar când nu sunt ani bisecți, la 28 februarie.
Cu ale cărui sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi. Amin.
Toţi sfinţii români din calendarul Bisericii Ortodoxe Române
Toţi sfinţii români din calendarul Bisericii Ortodoxe Române – foto preluat de pe doxologia.ro
(26) Sfinţii Mucenici Montanus preotul şi soţia sa Maxima.
Aprilie:
(6) Sfântul Sfinţit Mucenic Irineu, Episcop de Sirmium;
(12) Sfântul Mucenic Sava de la Buzău;
(14) Sfântul Ierarh Pahomie de la Gledin, Episcopul Romanului;
(20) Sfântul Ierarh Teotim, Episcopul Tomisului;
(24) Sfinţii Ierarhi Ilie Iorest, Sava Brancovici şi Simion Ştefan, Mitropoliţii Transilvaniei; Sfântul Ierarh Iosif Mărturisitorul din Maramureş; Sfinţii Mucenici Pasicrat şi Valentin;
(25) Sfântul Cuvios Vasile de la Poiana Mărului;
(26) Sfinţii Mucenici din Dobrogea: Chiril, Chindeu şi Tasie;
(28) Sfinţii Mucenici Maxim, Dada şi Cvintilian din Ozovia.
Mai:
(2) Sfântul Ierarh Atanasie al III-lea, Patriarhul Constantinopolului;
(3) Sfântul Cuvios Irodion de la Lainici;
(12) Sfântul Mucenic Ioan Valahul;
(27) Sfântul Mucenic Iuliu Veteranul.
Iunie:
(2)Sfântul Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava;
(4) Sfinţii Mucenici Zotic, Atal, Camasis şi Filip de la Niculiţel;
(15) Sfântul Mucenic Isihie;
(22) Sfântul Ierarh Grigorie Dascălu, Mitropolitul Ţării Româneşti;
(24) Sfântul Ierarh Niceta de Remesiana;
(30) Sfântul Ierarh Ghelasie de la Râmeţ.
Iulie:
(1) Sfântul Ierarh Leontie de la Rădăuţi;
(2) Sfântul Voievod Ştefan cel Mare; (8) Sfinţii Mucenici Epictet şi Astion;
(18) Sfântul Mucenic Emilian de la Durostorum;
(21) Sfinţii Cuvioşi Rafael şi Partenie de la Agapia;
(26) Sfântul Cuvios Ioanichie cel Nou de la Muscel.
August:
(5) Sfântul Cuvios Ioan Iacob de la Neamţ;
(7) Sfânta Cuvioasă Teodora de la Sihla;
(11) Sfântul Ierarh Nifon, Patriarhul Constantinopolului;
(16) Sfinţii Martiri Brâncoveni: Constantin Vodă cu cei patru fii ai săi; Constantin, Ştefan, Radu, Matei, şi sfetnicul Ianache; Sfântul Cuvios Iosif de la Văratic;
(17) Sfântul Gheorghe Pelerinul;
(21) Sfântul Mucenic Donat Diaconul, Romul preotul, Silvan diaconul şi Venust;
(23) Sfântul Mucenic Lup;
(30) Sfinţii Ierarhi Varlaam, Mitropolitul Moldovei, şi Ioan de la Râşca şi Secu, Episcopul Romanului.
Septembrie:
(1) Sfântul Cuvios Dionisie Exiguul;
(7) Sfinţii Cuvioşi Simeon şi Amfilohie de la Pângăraţi;
(9) Sfinţii Cuvioşi Onufrie de la Vorona şi Chiriac de la Tazlău;
(13) Sfântul Cuvios Ioan de la Prislop;
(15) Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoş, Mitropolitul Banatului;
(22) Sfântul Sfinţit Mucenic Teodosie de la Mănăstirea Brazi;
(26) Sfântul Voievod Neagoe Basarab;
(27) Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul, Mitropolitul Ţării Româneşti.
Octombrie:
(1) Sfinţii Cuvioşi Iosif şi Chiriac de la Bisericani;
(14) Sfânta Cuvioasă Parascheva;
(21) Sfinţii Cuvioşi Mărturisitori: Visarion, Sofronie şi Sfântul Mucenic Oprea; Sfinţii Preoţi Mărturisitori: Ioan din Galeş şi Moise Măcinic din Sibiel;
(27) Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureştilor;
(28) Sfântul Ierarh Iachint, Mitropolitul Ţării Româneşti.
Noiembrie:
(9) Sfinţii Mucenici Claudiu, Castor, Sempronian şi Nicostrat;
(12) Sfinţii Martiri şi Mărturisitori Năsăudeni: Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile din Mocod, Grigorie din Zagra şi Vasile din Telciu;
(15) Sfântul Cuvios Paisie de la Neamţ; (20) Sfântul Cuvios Grigorie Decapolitul; Sfântul Mucenic Dasie;
(23) Sfântul Cuvios Antonie de la Iezerul Vâlcii;
(30) Sfântul Ierarh Andrei Şaguna, Mitropolitul Transilvaniei.
Decembrie:
(3) Sfântul Cuvios Gheorghe de la Cernica;
(5) Sfânta Muceniţă Filofteia de la Curtea de Argeş;
(13) Sfântul Ierarh Dosoftei, Mitropolitul Moldovei;
(18) Sfântul Cuvios Daniil Sihastrul;
(22) Sfântul Ierarh Petru Movilă, Mitropolitul Kievului;
Cel întru sfinți părintele nostru Eustatie (sau Eustațiu) a fost arhiepiscop al Antiohiei în timpul disputelor legate de arianism din prima jumătate a secolului al IV-lea. A fost un apărător hotărât al învățăturii ortodoxe de la Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325). Prăznuirea sa în Biserica Ortodoxă se face la 21 februarie.
Eustatie s-a născut în Side, Pamfilia (provincie romană din Asia Mică) în jurul anului 270. Se cunosc puține lucruri din viața sa timpurie. El a devenit episcop de Beroea (În prezent orașul Alep din Siria), în anul 320. În 325, el a fost ridicat la demnitatea de episcop al Antiohiei de către sfinții părinți întruniți la Primul Sinod Ecumenic.
Sf. Eustatie a fost un teolog remarcabil, care, de asemenea, avea și o cunoaștere largă a științelor laice.
Participând la Primul Sinod Ecumenic de la Niceea (325), i s-a acordat onoarea de a fi printre primii episcopi care au prezidat lucrările sinodului. El s-a numărat printre opozanții proeminenți ai lui Arie și s-a luptat cu zel împotriva arianismului și pentru puritatea credinței ortodoxe. A continuat această luptă și după încheierea lucrărilor sfântului sinod și adoptarea Crezului de la Niceea. Astfel, el a refuzat să primească orice arian ca preot în eparhia sa și a scris încontinuu împotriva lor, atrăgându-și astfel ostilitatea acestora (printre care Eusebiu de Cezareea și Eusebiu de Nicomidia).
În anul 331, adversarii arieni ai lui Eustatie l-au convins să convoace un sinod în Antiohia, însă acolo, prin folosirea unor martori mituiți, l-au acuzat pe episcop de sabellianism și de adulter.[1]. Foarte repede, Eustatie a fost depus, fără un proces corect, cu încălcarea regulii apostolice că acuzațiile împotriva clericilor trebuie să fie susținute de cel puțin doi martori. El a fost exilat la Traianopolis, în Tracia, cu toate că femeia care îl acuzase de adulter a recunoscut că mințise, mărturisindu-și păcatul în fața clerului și poporului.
Cu toate că poporul din Antiohia, care îl iubea și îl venera, era indignat față de tratamentul la care fusese supus Eustatie, acesta le-a cerut să oprească protestele, dar să rămână fideli credinței ortodoxe. El a fost însoțit în exil de către un grup mare de clerici care i-au rămas loiali.
Sf. Eustatie a continuat cu același zel lupta sa împotriva ereziei ariene și în timp ce s-a aflat în exil. El a trecut la Domnul în anul 337, la Traianopolis, Tracia (actualmente Alexandroupolis, în nord-estul Greciei). În 482, în timpul domniei împăratului Zenon, moaștele lui au fost traduse din Tracia la Antiohia, spre marea bucurie a oamenilor de acolo, care au ieșit în întâmpinare „cale de vreo optsprezece mile, și l-au primit cu cântări, cu lumină și cu tămâieri.[2] Pe sfântul Eustatie l-a cinstit cu laude și Sf. Ioan Gură de Aur.
Troparul Sfântului Ierarh Eustatie, Arhiepiscopul Antiohiei, glasul al 4-lea:
Dumnezeul părinţilor noştri, Care Te porţi pururea cu noi după blândeţile Tale, nu depărta mila Ta de la noi, ci, pentru rugăciunile părinţilor noştri, îndreptează viaţa noastră în pace.
Troparul Sfântului Ierarh Eustatie, Arhiepiscopul Antiohiei (în limba greacă)
Cântarea 1. glasul al 7-lea. Irmos: Lui Dumnezeu, Celui Ce…
Stih: Sfinte Părinte Eustatie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Pe cel ce stă în fruntea părinţilor, ca pe unul ce s-a îmbrăcat prin har cu Cuvântul, pe Marele Eustatie, cu cântări să-l lăudăm.
Viața Sfântul Ierarh Eustatie, Arhiepiscopul Antiohiei
Sfântul Ierarh Eustatie, Arhiepiscopul Antiohiei (cca 270 – 337) – foto preluat de pe doxologia.ro
Sfântul Ierarh Eustatie a fost cu adevărat vrednic de o dregătorie ca aceasta, ca unul ce era vestit, cu viață sfântă, cu înțelepciune și cu mare râvna pentru dreapta credință, care a și fost arătată la Întâiul Sinod de la Niceea, al Sfinților Părinți, pe vremea împărăției lui Constantin cel Mare.
Filogonie, arhiepiscopul Antiohiei, murind, a luat după dânsul scaunul acest fericit Evstatie, bărbat cu adevărat vrednic de o dregătorie ca aceasta, ca unul ce era vestit, cu viață sfântă, cu înțelepciune și cu mare râvna pentru dreapta credință, care a și fost arătată la întâiul Sinod de la Niceea, al Sfinților Părinți, pe vremea împărăției lui Constantin cel Mare. Nevoindu-se cu Sfinții Părinți asupra lui Arie, a vădit eretica părere hulitoare a aceluia care zicea că Fiul lui Dumnezeu este făptură, iar nu făcător, străin de părinteasca cinste și putere. Deci, Sfântul Eustatie rușinând și dând blestemului acel hulitor eres și mărturisind pe Fiul că este de o ființă cu Tatăl, a pornit pe eretici spre zavistie, dar mai ales pe Eusebie al Nicomidiei și pe Teognie al Niceei.
După moartea marelui Constantin, luând împărăția Constandie, fiul său, a luat și eresul lui Arie și, foarte mult apărându-l, a dat putere arienilor ca să izgonească și să facă rău Bisericii dreptcredincioșilor; întărind erezia cu acea fără de lege și nedreaptă stăpânire.
Atunci, Eusebie al Nicomidiei, cel mai sus pomenit, după izgonirea Sfântului Pavel Mărturisitorul, patriarhul Constantinopolului, mergând la Ierusalim cu Teognie al Niceei, a intrat în Antiohia și acolo, adunând sinod nedrept asupra arhiereului lui Hristos, Eustatie, l-a scos din scaun și din cinste l-a lepădat, scornind asupra lui pricini nedrepte. Pe de o parte ziceau că n-ar crede drept, ci eretice, ca și Sauelie; iar pe de alta, cum că ar petrece în necurăție. Căci Eusebie plătise o femeie desfrânată cu daruri mari ca să clevetească asupra sfântului, ca și cum de la dânsul luând în pântece, ar fi născut prunc. Deci, a intrat femeia aceea în mijlocul sinodul, purtând pruncul pe mâini, clevetind și strigând că de la arhiepiscopul Eustatie a zămislit și a născut.
Cei ce judecau au poruncit femeii să-și întărească cuvântul cu jurământ; și s-a jurat ticăloasa că nu de la altul, ci de la Eustatie are pruncul. Deci, judecind sinodul, a oprit pe sfânt și l-a trimis în surghiun. Iar nevinovatul mărturisitor al lui Hristos, Eustatie, răbdând acea nedreaptă clevetire și izgonire, fiind în surghiun, s-a mutat către Domnul și s-a dus în patria cerească. Iar femeia aceea care a clevetit pe sfânt, a căzut în boală cumplită și grea. Apoi, cunoscând că asupra ei era pedeapsa lui Dumnezeu pentru clevetirea cea nedreaptă și defăimarea sa asupra nevinovatului și curatului arhiereu, a mărturisit adevărul că a fost plătită cu aur ca să grăiască lucrul cel de desfrânare asupra sfântului, cum și de cine se plătise. Iar dacă a jurat că de la Eustatie a zămislit, este drept, dar acesta era Eustatie fierarul, iar nu arhiepiscopul Eustatie.
Apoi trecând 100 de ani și Zenon ținând împărăția grecească, s-a adus din surghiun cinstitul și sfântul trup al celui între sfinți părintelui nostru Eustatie Mărturisitorul, în Antiohia, cu mare cinste, tot poporul ieșind întru întâmpinarea lui, ca la 18 stadii și mai departe, cu cântări, cu lumânări și tămâieri, slăvind pe Hristos Dumnezeu, Cel împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, în veci. Amin.
Cuviosul Avraam a trăit pe vremea lui Teodosie cel Mare şi era din cetatea Cirului.
Și-a ostenit trupul cu multă priveghere şi stare de toată noaptea încât a rămas mulţi ani imobilizat.
S-a stabilit apoi lângă muntele Libanului unde a fost persecutat de închinătorii la idoli care l-au îngropat în ţărân și au vrut să-l alunge din ținutul lor.
Sfântul însă i-a covârșit prin bunătate, plătind dările pe care le datorau ei autorităților.
Din asemenea pricină făcându-se creştini, îndată au zidit şi biserică şi l-au silit pe el să le fie preot; iar cuviosul a rămas acolo trei ani şi bine povăţuindu-i pe ei către buna cinstire de Dumnezeu şi întărindu-i, iarăşi s-a întors la chilia sa, lăsându-le în locul său un alt preot.
Cu acest fel de bune şi lui Dumnezeu plăcute fapte strălucind cuviosul, a ajuns episcop al Careei, o cetate în Palestina, plină de idoli.
Ducându-se acolo cu nenumărate osteneli, şi cu de Dumnezeu insuflate învăţături, a întors pe locuitori la buna cinstire de Dumnezeu în scurtă vreme şi i-a adus Domnului, prin faptă mai întâi învăţându-i.
Iar împăratul Teodosie, încunoştiinţat de cele despre el, l-a chemat la Constantinopol, unde şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu după puțină vreme.
Viața Sfântului Cuvios Avraam
Sfântul Cuvios Avraam (secolul al IV-lea) – foto preluat de pe doxologia.ro
Acest cuvios a trăit pe vremea lui Teodosie cel Mare şi era din cetatea Cirului în care s-a născut, a crescut şi a adunat bogăţia petrecerii şi bunătăţii sihăstreşti.
Căci cu atâta priveghere şi stare de toată noaptea şi cu postire şi-a omorât trupul său, încât a rămas mulţi ani nemişcat, neputând umbla.
Aflând că lângă muntele Libanului era un loc plin de idoli, s-a dus acolo şi, luând o casă cu chirie, s-a odihnit mai întâi trei zile, iar în a patra zi a ieşit liniştit.
Şi fiind prins de închinătorii la idoli de acolo, a fost îngropat în ţărână; apoi i s-a poruncit să fugă departe de acolo.
Dar, întâmplându-se că au venit atunci cei ce strângeau dajdia, care o băteau fără de milă pe locuitori cerându-le împărăteştile dări, sfântul milostivindu-se, a plătit acele dări la cei ce le strângeau, şi apoi a scăpat de bătăi pe chinuitorii săi.
Văzând aceasta, toţi se minunau de iubirea de oameni a cuviosului.
Deci din asemenea pricină făcându-se creştini, îndată au zidit şi biserică şi l-au silit pe el să le fie preot; iar cuviosul făcându-se preot, a şezut acolo trei ani şi bine povăţuindu-i pe ei către buna cinstire de Dumnezeu şi întărindu-i, iarăşi s-a întors la chilia sa, lăsându-le în locul său un alt preot.
Cu acest fel de bune şi lui Dumnezeu plăcute fapte strălucind cuviosul, a ajuns episcop al Careei, o cetate în Palestina, plină de idoli.
Ducându-se acolo cu nenumărate osteneli, şi cu de Dumnezeu insuflate învăţături, a întors pe locuitori la buna cinstire de Dumnezeu în scurtă vreme şi i-a adus Domnului, prin faptă mai întâi învăţându-i.
Iar împăratul Teodosie, încunoştiinţat de cele despre el, l-a chemat la Constantinopol.
Deci ducându-se acolo, şi puţină vreme vieţuind, şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu.
Iar trupul său, preabinecredinciosul împărat Teodosie, cu mare cinste l-a trimis în cetatea Careei.
Sfântul Cuvios Martinian era din Cezareea Palestinei şi s-a născut pe vremea împăratului Constanţiu (337-361), fiul marelui Constantin.
La 18 ani, Sfântul Martinian, părăsind casa părintească, s-a retras într-o peşteră unde a trăit 25 de ani, primind darul facerii de minuni. Şi mulţi veneau şi se foloseau de cuvintele, rugăciunile şi de sfaturile lui cele înţelepte.
De asemenea, sfantul a vindecat chiar si multi indraciti. Pentru aceasta, diavolul, avea sa aduca asupra Sfantului Martinian numeroase ispite si naluciri, pentru a-l indeparta de viata sihastreasca.
Cel mai mult l-a ispitit insa diavolul pe cuviosul Martinian, cu patima desfranarii.
În acea vreme, o femeie desfrânată pe care o chema Zoe le-a zis oamenilor care-l lăudau pe Cuviosul Martinian:
„Pentru ce găsiţi vrednică de laudă viaţa lui? Că neputând înfrânge patimile trupului şi ispitele vieţuirii cu oamenii, de aceea a fugit el în pustie, unde nu are lupta cu ispitele. Că unde nu-i foc, nu arde fânul. Deci, de voi merge eu la dânsul şi fiind eu cu dânsul, de nu se va clătina, atunci se va adeveri că este cu adevărat om fără prihană”.
Astfel, îmbrăcată în haine sărăcăcioase (şi cu cele frumoase în traistă), dorind să-l ducă în ispită, Zoe a venit la Martinian.
Din milă, cuviosul a primit-o, dar dimineaţă, când s-a trezit, femeia era schimbată şi împodobită.
Zoe l-a ispitit pe acesta, dar fiind ceasul când credincioşii veneau la el, a ieşit afară să-i întâmpine.
Aşa, harul lui Dumnezeu i-a schimbat gândul şi, făcând el un foc, s-a aruncat în el, spunându-şi că focul iadului este mult mai greu de suportat “de vei putea sa rabzi, Martiniane, focul iadului, lasandu-te in voia poftei, supune-te femeii!”
Atunci, Zoe s-a pocăit, iar sfântul a trimis-o la Mănăstirea Sfintei Paula din Betleem.
Sf. Cuv. Martinian din Cezareea Palestinei (sec. IV – V) – foto preluat de pe ziarullumina.ro
Apoi, cuviosul s-a ascuns pe o insula pustie unde a trait timp de 10 ani, dar şi aici a venit o femeie, Fotini, singura supravieţuitoare a unei furtuni, a ajuns pană la locul unde se nevoia sfantul.
Acesta i-a lasat fetei hrana si adapostul sau, apoi, zicandu-si: “Fugi, Martiniane, sa nu te ajunga ispita!“, s-a aruncat in mare, ducându-l la uscat doi delfini.
Ultima parte a vietii, Martinian si-a petrecut-o pribegind din loc in loc pana cand, intr-o zi, a sosit la Atena.
Aici a adormit in Domnul, invrednicindu-se a fi ingropat cu mare cinste de episcopul locului.
Sinaxarul, aminteste despre cele doua femei ca si-au desavarsit viata dobandind si ele, de la Duhul Sfant, semnele sfinteniei.
Prima, Zoe, s-a dus la manastire si traind acolo in curatie, s-a invrednicit de a face minuni.
Cea de-a doua, Fotinia, a ramas pe acea stanca din mare, pana la sfarsitul vietii.
Troparul Sfantului Martinian
Glasul 4
Văpaia ispitelor cu curgerea lacrimilor ai stins-o, fericite şi valurile mării şi pornirile fiarelor înfrânându-le, ai strigat: Preaslăvit eşti Atotputernice, Cel Ce m-ai mântuit de foc şi de vifor.
Sf. Cuv. Martinian din Cezareea Palestinei (sec. IV – V) – foto preluat de pe doxologia.ro
Sfântul Cuvios Martinian s-a învrednicit a lua de la Dumnezeu darul tămăduirii și mulți se tămăduiau de multe nevoințe cu sfintele lui rugăciuni. Chiar și cei ce erau îndrăciți, venind la dânsul în munte, se izbăveau de muncirea diavolească. Și multe alte minuni făcea el, ascultând Dumnezeu rugăciunile plăcutului Său.
Aproape de cetatea Cezareei Palestinei este un munte, care se numește locul Corăbiei, în care s-au nevoit mulți viețuitori în pustie. Într-acela a fost fericitul și vrednicul de laude Sfântul Martinian, monahul, cel plin de dumnezeiescul har și care din copilărie bine s-a deprins cu viața monahicească pentru că, din tinerețe iubind pe Dumnezeu, în mare nevoință a intrat, luptând asupra vrăjmașului. El era tânăr și frumos cu trupul, având 18 ani. Atunci a lăsat cetatea, pe cei ce locuiau într-însa și toată gâlceava lumească și a mers în acel munte, la viață liniștită și pustnicească, și acolo a petrecut 25 de ani, având viață îngerească. De aceea s-a învrednicit a lua de la Dumnezeu darul tămăduirii și mulți se tămăduiau de multe nevoințe cu sfintele lui rugăciuni. Chiar și cei ce erau îndrăciți, venind la dânsul în munte, se izbăveau de muncirea diavolească. Și multe alte minuni făcea el, ascultând Dumnezeu rugăciunile plăcutului Său. Deci sporea fericitul Martinian din zi în zi în nevoințele sale cele frumoase și în toate părțile ieșise vestea despre sfânta viață a îmbunătățitului bărbat și, toți cei ce auzeau, veneau la dânsul pentru folos.
Vrăjmașul diavol, care urăște neamul omenesc, n-a suferit să vadă pe tânărul monah care avea fapte bune. Mai întâi a început a aduce asupra lui felurite ispite și cu năluciri în multe chipuri îl înfricoșa. Apoi a ascuțit asupra lui arma cea veche, prin care a izgonit pe Adam din Rai, vrând ca și pe acesta să-l izgonească din viața cea pustnicească, liniștită, și de la scopul cel bun să-l împiedice. Deci, într-una din zile, fericitul Martinian, cântând psaltirea, diavolul s-a închipuit în balaur mare și, băgându-se sub peretele chiliei, a început a săpa pământul cu dinadinsul, vrând să sape pe dedesubt peretele și să răstoarne chilia peste sfânt.
Fericitul, fără frică și fără tulburare săvârșind cântărea, s-a plecat peste ferăstruie și a zis către acel balaur: “Cu adevărat se cuvine să te târăști pe pământ. Pentru ce te ostenești tu în deșert, O! ticălosule, fiindcă pe mine nu mă înfricoșează nălucirile tale, de vreme ce am pe Domnul meu Iisus Hristos, Care-mi ajută și, biruind înfricoșările, calcă puterea ta”. Diavolul, auzind acestea, s-a prefăcut în vifor întunecos și, fugind, zicea: “Așteaptă, așteaptă că știu eu cum te voi surpa, că am asupra ta un meșteșug prin care, ca pe un robit, te voi răpi, și-ți voi spulbera nădejdea ta. Apoi voi aduce asupra ta o ispită pe care tu nu o vei putea suferi în chilia ta, te voi izgoni și te voi îndepărta ca pe o frunză purtată de vânt; atunci voi vedea cine Îți va ajuta ție!”. Acestea zicând diavolul a alergat de la dânsul.
Bărbatul cel tare, Sfântul Martinian, atât era de pașnic în sine și de nefricos, ca și cum n-ar fi văzut nici o nălucire. Ci liniștit se veselea și lăuda pe Dumnezeu, îndeletnicindu-se cu gândirea de Dumnezeu și cu înțelegerea dumnezeieștilor cuvinte, prin citirea cărților. După aceasta, s-a întâmplat că, umblând niște oameni prin cetatea Cezareei și vorbind între dânșii despre viața fericitului Martinian, cea plină de fapte bune, mirându-se prea mult de bărbăția și de răbdarea lui. Dar o femeie desfrânată auzind cuvintele lor și îndemnată fiind de diavolul, s-a apropiat de dânșii, zicând: “Cine este acela de care vă mirați voi, care sunt isprăvile și cum este viața lui? Pe acesta, de voi vrea, ca pe o frunză din copac îl voi scutura. Care este scornirea laudei lui? Că s-a închis ca o fiară în pustie, neputând să rabde în cetate poftele trupești și smintelile? Ce minune este aceasta că este fără patimă? Căci nu vede femeie niciodată. Însă, să știți toți că, nefiind foc, nu arde fânul. Dar, de s-ar pune lângă foc și nu s-ar arde, atunci ar fi lucru mare și vrednic de mirare. Așa și de dânsul se cuvine a zice: de voi merge eu la dânsul și mă va vedea, iar el nu se va clăti, nici se va sminti de mine, nici se va răpi gândul lui la podoaba mea, atunci va fi minunat, nu numai înaintea oamenilor, ci și înaintea lui Dumnezeu și a îngerilor Lui”.
Acestea zicându-le, și cu bărbații aceia făcând rămășag pentru lucrul acesta s-a dus la casa sa. Apoi, dezbrăcându-se de podoabele cele desfrânate, s-a îmbrăcat în haine proaste și rupte și a pus trențe vechi pe calul său; după aceea s-a încins cu o sabie și luând o traistă a pus într-însa toate podoabele sale cele frumoase, hainele cele de mult preț, salbele, inelele cele de aur, mărgelele și altele cu care se amăgesc ochii și mințile celor tineri și a ieșit seara din cetate, ducându-se la muntele cel pustiu în care locuia cuviosul, fiind vânt cu furtună și ploaie mare în noaptea aceea.
Când s-a apropiat femeia de chilia lui Martinian, a început cu glas umilit și cu suspinuri a se ruga de dânsul, zicând: “Miluiește-mă, robul lui Dumnezeu, și nu mă lăsa pe mine, ticăloasa, spre mâncarea fiarelor, că am rătăcit pe drum și am căzut în pustia aceasta și nu știu unde voi merge. Nu mă trece cu vederea, că sunt într-atâta primejdie și nu te îngrețoșa de mine păcătoasa, că și eu sunt a lui Dumnezeu zidire. Mă rog sfinției tale nu mă lepăda pe mine, rătăcita, cinstite și sfinte părinte!”.
Acestea și mai multe grăind ea cu plângere și cu suspinuri, Martinian a deschis fereastra și, privind, a văzut-o într-o îmbrăcăminte ruptă și udată de ploaie, apoi clătindu-se cu mintea, a zis în sine: “Vai mie, ticălosul păcătos, iată cum îmi stă de față ispita, că ori de porunca lui Dumnezeu să ascult, Care zice să fim milostivi, sau din monahiceasca mea făgăduință să cad. Pentru că de nu voi primi în chilie pe femeia ce este în primejdie, fiarele o vor mânca, sau de răceală mare de va muri, voi îngreuna sufletul meu și voi fi ca un ucigaș. Iar de o voi primi pe ea, mă tem să nu fiu ispitit, și atunci îmi voi îngreuna sufletul și trupul și mă voi arăta necurat înaintea Domnului meu. Deci nu știu ce să fac”. Și, întinzându-și mâinile spre cer, a zis: “Spre Tine, Doamne, am nădăjduit, să nu mă rușinezi în veac nici să-și râdă de mine vrăjmașii mei; nu mă lăsa să fiu ispitit și stăpânit de înșelătorul și vicleanul diavol, ci, precum voiești, păzește-mă în ceasul acesta, cu mâna Ta cea tare, acoperă-mă de asupririle vrăjmașului, că binecuvântat ești în veci”.
Astfel, rugându-se, a deschis ușa și a primit-o înăuntru, apoi, aprinzând foc, a poruncit să se învelească și, aducând ceva, i-a dat ei să mănânce, pentru că erau doi finici afară de chilia lui, și a zis către dânsa: “Femeie, mănâncă și te încălzește aici, iar mâine dimineață să te duci în pace”. Apoi, lăsând-o în cea mai dinafară chilie, el a intrat în cea dinăuntru și a închis ușa. Apoi cântând psalmi în ceasul al treilea din noapte și rugându-se, s-a culcat pe pământ după obicei. În acea noapte l-a tulburat satana foarte mult cu pofta trupească. Iar femeia, sculându-se la miezul nopții, a scos toate podoabele sale din traistă și s-a împodobit spre înșelarea sfântului, iar cele rupte le-a pus în traistă și aștepta până ce va ieși la dânsa Martinian.
Făcându-se ziuă, a ieșit sfântul din chilia sa cea mai dinăuntru, vrând să libereze pe femeie ca să se ducă la locul său. Dar, văzând-o împodobită, nu a cunoscut-o spăimântându-se, tăcea. După aceea, a zis către dânsa: “Cine ești tu și de unde ai venit, și ce este acest chip diavolesc ce văd la tine?” Iar ea, răspunzând, i-a zis lui: “Eu sunt, stăpâne al meu”. Zis-a ei sfântul: “Pentru care pricină ți-ai schimbat îmbrăcămintea? Cu cea de aseară păreai mai săracă, acum ești luxoasă”.
Femeia i-a zis: “Eu, stăpâne al meu, sunt din Cezareea Palestinei și auzind de tinerețile tale, de frumusețea ta trupească și de bună podoabă a feței tale, iar inima mea fiind foarte aprinsă de dorința ta, am venit să te văd și să mă satur de frumusețea ta, căci nu în deșert am suferit atâta cale, ci într-adins am venit pentru tine. Ce este atâta înfrânare și pentru ce trupurile voastre le obosiți cu postul cel mare? În ce cărți scrie să nu mănânci, nici să bei și să nu ai femeie după lege? Chiar Apostolul Pavel a zis: “Cinstită este nunta și patul neîntinat”. Care din prooroci nu s-a însoțit cu femeie și nu s-a arătat moștenitor Împărăției cerului? Enoh cel mare și minunat, oare nu fiind însurat s-a ridicat spre cer și n-a văzut moartea până astăzi? Asemenea și minunatul Avraam, oare n-a avut trei femei și s-a numit prieten al lui Dumnezeu și s-a învrednicit a primi pe Dumnezeu în trei fețe în cortul său? Isaac, oare n-a avut femeie și s-a făcut chip al lui Hristos? Iacov oare n-a avut două femei și a putut cu îngerul a se lupta, iar pe Dumnezeu L-a văzut față către față? Moise cel mare, capul proorocilor și slujitorul lui Dumnezeu, oare n-a avut femeie și a vorbit cu Dumnezeu? Apoi neamul evreiesc l-a eliberat din mânia cea amară a Egiptului și s-a învrednicit Împărăției cerului? Asemenea David, ceilalți prooroci și sfinții bărbați, însoțindu-se cu legiuita însurare și născând fii, s-au sălășluit în cereasca împărăție”.
Astfel grăind și slăbind fericitul, l-a luat de mâini și a început a-l trage spre prăpastia pierzării, tulburându-i gândul cel bun. Iar Martinian i-a răspuns: “Dacă te voi lua de femeie, unde te voi duce și cu ce te voi hrăni, neavând nimic? Căci eu, precum vezi, necâștigând nimic, viața mea este lipsită și astfel am petrecut toate zilele vieții mele până acum”. Femeia răspunse: “Domnul meu, să te învoiești să fii cu mine și să mă îndulcesc de tinerețile tale; iar despre cele de trebuință pentru viața noastră nu te îngriji, că am eu casă și averi, aur și argint, slugi și slujnice și peste toate te voi face stăpân”.
Grăind acestea femeia, sau mai bine zis diavolul, care de la început este ucigaș de oameni, vorbind prin buzele ei și amăgind pe Sfântul Martinian, el a început a se aprinde de pofta trupească și a se învoi cu dânsa. Apoi începu a vorbi despre păcat, cum să-l săvârșească. Deci a zis către dânsa: “Femeie, așteaptă puțin, căci unii au obicei a veni la mine pentru binecuvântare! Mă duc să mă uit în cale, că nu cumva să vină cineva și să ne vadă făcând fapta aceasta, căci dacă nu putem să tăinuim înaintea lui Dumnezeu păcatul nostru, apoi cel puțin de oameni să-l tăinuim, ca să nu fim de vorbă și de ocară”. Zicând acestea, a ieșit din chilie și, stând pe o piatră înaltă ce era acolo, privea spre cale cu dinadinsul.
Dar iubitorul de oameni, Dumnezeu, Cel ce nu voiește pierzarea nimănui, n-a trecut cu vederea ostenelile lui făcute din tinerețe și nu i-a defăimat rugăciunile, ci i-a ajutat și i-a schimbat inima de la gândul cel rău spre cel bun; deci, pogorându-se el de pe piatră, a găsit niște vreascuri uscate pe care, luându-le, le-a dus în chilie, le-a pus în mijloc și le-a dat foc și, făcându-se flacără mare, și-a scos încălțămintea și sărind a stat în mijlocul focului, apoi a început a-și arde trupul; deci arzându-se foarte și durându-l picioarele, a ieșit din foc și, ca și cum certându-se pe sine, zicea: “Ce, Martiniane, îți place să te arzi în focul acesta vremelnic și în această cumplită muncire? Dacă vei putea să-l suferi, apoi apropie-te și de femeia aceasta, pentru că ea, și printr-însa diavolul, îți mijlocește focul cel veșnic. Dar nu este ea vinovată, ci vechiul vrăjmaș, care a îndemnat-o asupra ta, vrând să se împotrivească voinței tale celei bune. Gândește-te la munca aceea, sărace Martiniane, și să ai în minte focul cel veșnic, pentru că acest foc vremelnic, se stinge cu apă și când arde, lumina este într-însul, iar focul cel veșnic nu are strălucire și toate râurile și mările ce sunt sub cer nu-l vor putea stinge. De poți răbda focul cel nestins, apropie-te de femeie și săvârșește păcatul”.
Acestea le grăia către sine, aducându-și aminte de veșnica muncă. Apoi, slăbindu-l puțin durerile, a sărit iarăși în foc și stând în mijloc se ardea foarte, până ce nu-i mai era cu putință să rabde mai mult. Ieșind din foc, a căzut la pământ și suspinând din toată inima, a zis cu lacrimi către Dumnezeu: “Doamne, Dumnezeul meu, fii milostiv mie păcătosului, iartă robia minții mele și învoirea către păcat. Tu, Care cerci inimile și rărunchii, știi inima mea că Te-am iubit din tinerețile mele și pentru Tine mi-am dat trupul în focul acesta. Iartă-mă, Stăpânul meu, Doamne, Tu, fiind bun și milostiv, ești binecuvântat în veci”. Acestea le grăia, zăcând la pământ, pentru că nu putea să stea de cumplita ardere a focului. Apoi a început a cânta: “Cât este de bun Dumnezeul lui Israil celor drepți la inimă, iar mie puțin de nu mi-au alunecat picioarele, puțin de nu s-au rătăcit pașii mei”.
Femeia, văzând ceea ce făcea și privind la fericitul cum își dădea trupul focului pentru mântuirea sa, a venit și ea întru cunoștința răutății sale și, ca din somn, s-a deșteptat. Deci, dezbrăcând hainele cele scumpe și toate podoabele sale, le-a aruncat în foc și luând pe dânsa zdrențele, a căzut la picioarele Sfântului Martinian și a început a grăi cu lacrimi: “Iartă-mă, robul lui Dumnezeu, pe mine păcătoasa și ticăloasa, pentru că tu știi stăpâne că multe sunt meșteșugurile și amăgirile diavolului. Acela m-a amăgit și m-a îndemnat să vin asupra ta. Deci, roagă-te pentru mine, cuvioase, ca prin rugăciunile tale să se mântuiască sufletul meu cel păcătos și aceasta s-o știi cu încredințare, o! părinte, că de acum nu mă voi mai întoarce în cetatea mea, nici voi mai intra în casa mea, nici voi mai vedea pe cineva din neamul meu, nici la lucrurile mele cele rele nu mă voi mai întoarce; ci mă voi mântui. Încă să mai știi și aceasta, stăpâne, că în ce chip m-a îndemnat diavolul a lupta asupra ta, așa și eu păcătoasa mă voi înarma asupra lui, cu numele Domnului Iisus Hristos și-l voi rușina. Pentru că înșelătorul, ridicându-mă asupra ta, m-a răsculat asupra lui însuși și, voind ca prin mine să te biruiască, va fi biruit el de către mine, cu ajutorul Stăpânului nostru, Care și pe desfrânate le primește la pocăință”.
Acestea grăind, vărsa neîncetat lacrimi din ochi. Iar fericitul i-a răspuns: “Domnul și Dumnezeul meu să te ierte de păcate, o! femeie. Mergi în pace și, precum ai zis, nevoiește-te pentru mântuirea ta, ostenește-te asupra patimilor, prin pocăință, ca astfel să poți rușina pe cel viclean”. Iar ea a grăit lui: “Mă rog ție să mă povățuiești la mântuire. Spune-mi unde să mă duc ca să mă pocăiesc?” El i-a răspuns: “Mergi la Betleem și caută pe o sfântă fecioară, anume Paulina, care a zidit acolo o sfântă biserică și, mergând la dânsa, să-i spui toate cele ce ți s-au întâmplat și la dânsa poți să te mântuiești!”. Femeia s-a sculat, s-a închinat și a zis lui: “Roagă-te, părinte, pentru mine, păcătoasa!”.
Sfântul s-a sculat de la pământ cu multă durere trupească, i-a dat puține finice pe cale, a scos-o din chilie, i-a arătat calea care duce spre Ierusalim și i-a zis: “Mergi cu pace, femeie, și mîntuiește-ți sufletul, nevoindu-te prin pocăință, și vezi să nu te mai întorci înapoi, pentru că nimeni, punând mâna pe plug și căutând înapoi, nu este îndreptat în împărăția lui Dumnezeu. Singură, deci, să iei aminte ca să nu fi batjocorită iarăși de vrăjmașul, ci neslăbindu-te, să petreci întru pocăință, pentru că Dumnezeu primește pe cei ce se pocăiesc”. Ea, auzind acestea, mai mult și-a lungit plângerea, zicând: “Nădăjduiesc și eu spre Acela, spre Care au nădăjduit neamurile și nu s-au rușinat. Nădăjduiesc că de acum diavolul nu va mai avea parte de mine”. Fericitul Martinian, însemnând-o cu semnul crucii, i-a zis: “Domnul Dumnezeul meu să-ți păzească sufletul și să te ferească până la sfârșit”. Astfel femeia, închinându-se robului lui Dumnezeu, s-a dus, iar sfântul, întorcându-se în chilia sa, a căzut la pământ, suspinând și rugându-se.
Ea mergea plângând și rugându-se lui Dumnezeu, ca s-o povățuiască la mântuire. Mergând o zi, a sosit noaptea și neputând să treacă lățimea pustiei și lungimea căii, a rămas la un loc unde a înserat. Dimineața, sculându-se, iarăși mergea tânguindu-se și rugându-se și a ajuns la Betleem seara, foarte târziu, unde a intrat în mănăstirea fecioarei Paulina, căreia, închinându-se, i-a spus cu de-amănuntul toate cele ce făcuse. Paulina, auzind acestea, a preamărit pe iubitorul de oameni Dumnezeu și a primit-o tânguindu-se. Apoi în toate zilele o învăța pe ea, povățuind-o la mântuire. Iar ea atât de mult se nevoia în postire, încât de multe ori fericită Paulina îi spunea: “Cruță-ți trupul tău, fiică, ca să nu slăbească, ci să ai nevoință până la sfârșit”. Dar ea mai mult petrecea întru pustniceștile osteneli. La sfârșitul zilelor sale, fericită Zoe – că astfel era numele ei – a cerut de la Dumnezeu acest dar, ca să o adevereze dacă este primită pocăința ei. Iar iubitorul de oameni Dumnezeu, spre încredințarea milei sale, i-a dat darul tămăduirii.
Într-una din zile o femeie ce o dureau cumplit ochii, a venit în mănăstire să câștige tămăduire. Iar fericită Paulina, vrând să încerce pocăința Zoei, i-a zis: “Roagă-te, fiică, pentru această femeie, că doar prin rugăciunile tale Domnul îi va da tămăduire”. Deci, rugându-se Zoe pentru cea bolnavă, în puține zile i-a tămăduit ochii și aceea s-a făcut călugăriță în mănăstirea lor. Fericită Zoe a împlinit 12 ani în pocăință și a adormit cu pace întru Domnul. Dar în toți anii întoarcerii sale n-a băut nici vin, nici a gustat unt, nici poame, fără numai pâine și apă, uneori, după două zile. Apoi odihna ei era pe pământul gol. Aceasta era nevoința sfintei și astfel a fost sfârșitul ei. Acum iarăși să ne întoarcem la minunata povestire a Cuviosului Martinian.
Fericitul Martinian, după șapte luni, abia tămăduindu-se de rănile ce le făcuse din arderea focului, a început a gândi în sine, zicând: “De nu mă voi duce de aici în loc neștiut, nu mă va lăsa vicleanul vrăjmaș și nu-mi va da odihnă. Drept aceea, de acum mi se cade ca în locul acela să locuiesc, unde va fi cu neputință să vie parte femeiască. Astfel gândind, s-a sculat și s-a rugat, zicând: “Stăpâne al cerului și al pământului și Făcătorule al mării, dă-mi cele folositoare, nu mă părăsi pe mine și să nu lași sufletul meu să piară până în sfârșit, ci ajută-mă, Doamne, Dumnezeul puterilor și fii mie cale, viață, toiag, traistă și pâine!” Acestea zicând și îngrădindu-se cu semnul crucii, a ieșit din chilia sa și a mers la mare.
Văzându-l diavolul ieșind, a strigat: “Îmbărbătează-se puterile mele și să fie numele meu luminat, că am putut a te birui, de vreme ce din chilie te-am izgonit și trupul tău cu foc ți-am ars și robit te-am făcut”. Apoi iarăși a zis: “Ce, Martiniane, fugi de aici? Oriunde vei merge te voi goni de pretutindeni. Oriunde ai voi să locuiești, nu te voi lăsa până ce desăvârșit te voi birui și netrebnic te voi face”. Iar fericitul i-a răspuns: “Neputinciosule, ticălosule, oare ți se pare că tu m-ai gonit din preajma ta, sau socotești că lenevindu-mă am ieșit? Nu, ci pentru aceea am ieșit ca pe tine mai mult să te biruiesc”. Și iarăși i-a zis: “Dacă nu-ți ajunge cea dintâi și a doua ispită, ce ai adus asupra mea, apoi vino și a treia oară cu meșteșugul tău și de câte ori vei vrea. Căci lucrarea ta cea vicleană am stricat-o cu ajutorul lui Dumnezeu, Căruia I-am și adus pătimirea mea. Drept aceea și femeia pe care tu ai îndemnat-o asupra mea, te socotește acum că pe un fum și nor, spre a călca necuratele și cu meșteșug puterile tale. Să nu îndrăznești de acum înainte să te apropii de umbra ei!” Acestea grăind sfântul, s-a depărtat diavolul de la dânsul.
Fericitul a început a cânta psalmul: “Să se scoale Dumnezeu și să se risipească vrăjmașii Lui și să fugă de la fața Lui cei ce-L urăsc pe Dânsul”. Acestea cântând, mergea spre calea ce ducea la mare. Sosind la mal a aflat un corăbier temător de Dumnezeu și, apropiindu-se, i-a zis: “Frate, nu știi vreo insulă mică undeva, în mijlocul mării, în care nimeni nu locuiește?” Corăbierul i-a zis: “Pentru ce întrebi de aceasta și ce voiești?” Fericitul i-a răspuns: “Vreau să mă depărtez de lumea cea deșartă și să mă liniștesc, dar nu aflu loc în care să mă liniștesc, să mă odihnesc și să scap de smintelile diavolului”. Iar el a zis: “Este un loc înfricoșat în mijlocul mării, adică o piatră, de pe care nu se poate vedea nicidecum uscatul”. Fericitul a răspuns: “Un loc ca acela mult iubesc și doresc și o petrecere ca aceea, unde n-ar putea să vie parte femeiască”. Zis-a lui corăbierul: “Și de unde vei avea hrana ta?” Iar fericitul i-a zis: “Așezământ voi pune între mine și tine, ca tu să-mi aduci hrană, iar eu mă voi ruga lui Dumnezeu pentru tine. Deci, să-mi aduci stâlpari de finic ca să lucrez cu mâinile mele împletituri, iar tu, luând lucrul mâinilor mele, îl vei vinde și pentru acela, cumpărând pâine, îmi vei aduce. Asemenea îmi vei aduce apă într-un vas și vei veni de 2-3 ori pe an, aducându-mi pâine și apă”.
Aceasta auzind, corăbierul a înțeles că bărbatul acesta este duhovnicesc și a făgăduit să-i facă toate voile. Suindu-se cu dânsul în corăbioară, au plutit spre acel loc. Apoi suflând vânt prielnic, au ajuns spre seară la locul acela. Fericitul, văzând locul cel plăcut lui, s-a bucurat cu sufletul și a lăudat pe Dumnezeu, iar pe corăbier binecuvântându-l, s-a suit pe o piatră și a cântat: “Am așteptat pe Domnul care a căutat spre mine și a auzit rugăciunea mea; apoi m-a scos din groapa patimilor și din noroi; și a pus pe piatră picioarele mele, îndreptând pașii mei”. Sfârșind psalmul și rugându-se, a zis corăbierului: “Mergi în pace, frate și adu-mi pâine, apă, stâlpari, ca să lucrez coșnițe”. Corăbierul a zis: “De vei voi, îți voi aduce și lemne ca să-ți faci o colibă mică”. Fericitul, însă, n-a voit și ședea pe piatră arzând de zăduful zilei și suferind de răceala nopții. Iar corăbierul îi aducea de 2-3 ori pe an pâine, apă, precum i-a poruncit fericitul. Deci a petrecut Cuviosul Martinian în acea viață, scăpând de lume, și lăuda pe Dumnezeu ziua și noaptea, fiind întru dumnezeiască gândire cea neîncetată.
Vicleanul diavol nici acolo n-a încetat a da război asupra cuviosului, ci a început a-i face supărare. Într-o noapte, tulburându-se marea și ridicând valurile și înălțându-se peste capul lui ca la 15 coți, striga diavolul: “Iată acum te voi îneca, Martiniane”. Iar el fără frică i-a zis: “Neputinciosule, ticălosule, pentru ce te ostenești nebunește? Căci pe mine nălucirile tale nu mă înfricoșează, nici îngrozirile tale nu mă tulbură, pentru că eu nădăjduiesc spre Domnul meu Iisus Hristos și printr-Însul te voi rușina desăvârșit”.
Acestea zicând, a început a cânta: “Mântuiește-mă Dumnezeule, că a intrat apă până în sufletul meu, afundatu-m-am în noroiul adâncului mării și viforul m-a potopit”. Sfârșind psalmul, a început a zice: “Doamne Iisuse Hristoase, Unul Născut al Tatălui celui nevăzut, Cel Care Te-ai pogorât pe pământ pentru mântuirea noastră, Cel ce cerți marea și poruncești vânturilor și toate ascultă de frica Ta; ascultă-mă, Stăpâne, în ceasul acesta, potolește ispita ce s-a ridicat asupra mea, căci toate sunt Ție cu putință Doamne”. Grăind sfântul astfel, diavolul s-a făcut nevăzut, iar fericitul a rămas Šfără de vătămare și a trăit pe piatra aceea șase ani, răbdând toată nevoia văzduhului pentru mântuirea sa. Nici așa, însă, n-a încetat diavolul, scornind asupra lui ispite, căci vicleanul a adus sfântului altă supărare, mai grea decât cele dinainte.
Într-una din zile, diavolul văzând o corabie plutind pe mare, în care erau bărbați și femei, a ridicat vânt și vifor asupra acelei corăbii și lovind-o de o piatră a spart-o, iar pe toți cei ce se aflau în corabie i-a înecat. Numai o fecioară a putut lua o scândură și a plutit pe ea, spre piatra aceea pe care ședea fericitul Martinian și, apucându-se acea fecioară de piatră, a început a striga: “Miluiește-mă, robul lui Dumnezeu, și dă-mi mâna, mântuiește-mă de apele acestea și nu mă lăsa să pier în adâncul acesta”.
Fericitul, văzând-o că nu are de nicăieri mântuire, a zis zâmbind: “Și acesta este meșteșugul tău, diavole, dar nu vei birui hotărârea mea”. Și gândea în sine, zicând: “Vai mie păcătosul, că iarăși a venit ispita înaintea sufletului meu; deci ce voi face? De nu-i voi da mâna și nu o voi scoate din apă, apoi se va îneca și va fi păcatul asupra sufletului meu și ca un ucigaș voi fi eu, iar de o voi scoate, apoi nu se poate să fiu cu dânsa aici. Cu adevărat, mai cumplită îmi este această primejdie și mai rea ispită decât cea dintâi. Pentru că de aceea puteam fugi, fiind pe pământ, iar de aceasta nu pot să scap, de vreme ce numai singur acest loc mic este în mijlocul apelor și nu se poate scăpa de această primejdie”. Deci, întinzând mâinile spre cer, a zis: “Doamne, nu mă lăsa să pier, ci rânduiește cele de folos sufletului meu”. Zicând acestea i-a dat mâna și a scos-o din apă la uscat. Apoi, văzând-o că era frumoasă, a zis către dânsa: “Cu adevărat nu va putea fi finul cu focul împreună și nu este cu putință ca eu și tu să petrecem împreună. Deci, să rămâi tu aici și nu te teme, căci ai pâine și apă să mănânci și să bei, ca și mine, și-ți va ajunge până ce va veni aici un corăbier, care va aduce pâine și apă. Iată sunt încă două luni până la acea vreme, în care el va veni aici, să-i spui lucrul cum s-a întâmplat și acela te va scoate de aici”.
Acestea zicând, sfântul a însemnat marea cu semnul crucii, și s-a rugat: “Doamne Iisuse Hristoase, Cel ce ai certat marea și vânturile, care Te ascultă cu cutremur, caută spre mine și mă miluiește și nu mă lăsa să pier. Căci iată în numele Tău mă voi arunca în mare, că mai bine îmi este să mor în mare, decât să mă lipesc de femeie, prin patima trupească”. Și, întorcându-se spre fecioară, i-a zis: “Mântuiește-te, fecioară, și Dumnezeu să-ți păzească sufletul tău de toate asupririle vrăjmașului și să te ferească până la sfârșit”. Acestea zicând, s-a aruncat în mare și a început a înota.
Îndată, după rânduiala lui Dumnezeu, l-au luat doi delfini pe spatele lor și-l purtau; iar fecioară, văzându-l ducându-se pe deasupra apei, privea la dânsul până ce a pierit din ochii ei și a fost dus fericitul de acei doi delfini la uscat. Ieșind pe pământ s-a rugat Domnului, zicând: “Te laud pe Tine, Doamne, Dumnezeul meu, că ai arătat milă Ta spre mine nevrednicul, dar nu mă lăsa până la sfârșit, Iubitorule de oameni”. Și-și zicea în sine: “Ce să fac nu știu, căci în munți și în pustietăți nu mă lasă diavoleasca vrăjmășie; căci iată și în mare nu m-au lăsat. Nu știu ce voi face”. De acum este bine să învăț cuvintele Evangheliei și să le fac pe ele pentru că Domnul învață astfel: “Când vă vor goni din cetatea aceasta, fugiți în cealaltă, căci, amin grăiesc vouă, nu veți sfârși cetățile lui Israel”.
Acestea zicând a început a umbla din loc în loc și din cetate în cetate, înstrăinându-se și zicând în sine: “Fugi, Martiniane, ca să nu te ajungă ispită!” Astfel fugind și gonindu-se pe sine își sfârșea zilele. Iar în fuga aceea n-a purtat nici toiag, nici traistă, nici pâine, nici două haine, nici bani la brâu și nimic spre trebuința trupească. Oriunde intra în cetate sau în sat, întreba cine este acolo om bun și găzduia la dânsul, primind hrană, iar unde îl ajungea noaptea, ori în pustie, ori la câmp, acolo petrecea odihnindu-se puțin.
Doi ani cutreierând astfel, a trecut 164 de cetăți și la sfârșit a mers la Atena, unde s-au descoperit de la Dumnezeu episcopului atenienilor toate cele despre fericitul Martinian. Apoi Cuviosul, cunoscând vremea sfârșitului său și îmbolnăvindu-se, a intrat în biserică și culcându-se pe pământ, a zis celor ce erau acolo: “Chemați la mine degrabă pe episcop; dar aceia îl socoteau nebun. Apoi, el iarăși rugându-i, l-au ascultat și ducându-se au spus episcopului, zicându-i: “Un om oarecare zace în biserică, nu știm, nebun este sau nu, și zice: să chemați pe episcop la mine”. Episcopul le-a zis: “Voi sunteți nebuni, iar acela este mai bun decât mine!”
Sculându-se cu sârguință, s-a dus în biserică, iar fericitul, văzând pe episcop, nu putea să se scoale înaintea lui ci întindea spre dânsul mâinile sale, dând vrednică cinste arhiereului lui Dumnezeu. Iar episcopul mai mare cinste îi făcea lui, zicând: “De mult mi-a făgăduit Dumnezeu că o să-mi arate pe robul său și acum a împlinit ceea ce a făgăduit. Deci tu, când te vei sălășlui în cereasca Împărăție, adu-ți aminte și de sufletul meu, rogu-mă ție!” Iar fericitul i-a răspuns: “Binecuvintează, părinte, și te roagă lui Dumnezeu pentru mine, ca să aflu îndrăzneală când voi sta înaintea dreptei Lui judecăți”.
Acestea zicând și-a ridicat ochii spre cer și a zis: “Doamne, Iisuse Hristoase, în mâinile Tale îmi dau sufletul meu”. Apoi, făcându-și semnul crucii, a zis episcopului: “Părinte, dă-mă lui Dumnezeu”. Atunci a început fața lui a zâmbi și așa, veselindu-se sufletul său, s-a despărțit de trupul cel mult chinuit și s-a dus în mâinile lui Dumnezeu. Deci, Cuviosul Martinian s-a odihnit întru Domnul, bine sfârșindu-și alergarea și păzindu-și credința, a luat cununa cea gătită lui în cereasca Împărăție, iar episcopul a îngropat sfântul lui trup în biserică, cu mare cinste.
Cine nu se va minuna de acest nevoitor viteaz și cine nu va ferici răbdarea lui nebiruită și viața lui cea cu bună îndrăzneală? Cum până în sfârșit s-a nevoit pentru mântuirea sufletului și prin mucenicie aducându-se Domnului. Pentru că, nefiind atunci prigonire asupra creștinilor, singur și-a aflat mucenicie și pe față cu diavolul s-a luptat și a călcat vicleșugul lui. Singur și-a fost prigonitor, judecător și muncitor, făcându-și chinuire de bună voie. Cu adevărat se cuvine a-l numi mucenic și viteaz pătimitor, căci de foc n-a băgat seamă și prin focul cel vremelnic a stins focul cel veșnic. Diavolul a pornit asupra lui pe femeie, iar el, prin rugăciunile sale, a făcut-o roabă lui Dumnezeu. Dar se cuvine nouă ca și despre fecioara aceea, care a rămas pe piatră în mare, să povestim cum și-a dus viața sa și în ce fel a câștigat-o. Căci rugăciunea fericitului Martinian pentru dânsa nu a fost în zadar.
Rămânând pe piatră fecioara aceea, primea pâine și apă precum i-a poruncit ei fericitul Martinian. Iar corăbierul care îi aducea fericitului pâine și apă la două luni o dată, venind după obicei cu corăbioara la piatră, a văzut în locul monahului pe fecioară și, socotind că este nălucire, s-a temut și a început a se depărta de piatră. Iar ea a strigat: “Nu te teme, frate, că femeie sunt cu adevărat și creștină. Apropie-te de mine ca să-ți spun un lucru”. Iar el, necrezând-o pe ea și temându-se, îl ruga, zicându-i: “Așa mă jur pe Împăratul Hristos, că sunt creștină, nu te teme de mine, ci vino aproape și-ți voi spune ce s-a întâmplat”. Atunci omul, stând lângă piatră cu corăbioara, a zis către dânsa: “Unde este monahul care a fost aici? Unde s-a dus de aici și pe tine cine te-a adus și te-a suit pe această piatră?” Fecioară, făcându-și cruce, a început a povesti cele ce s-au întâmplat.
Auzindu-le pe toate, corăbierul se miră foarte mult și a zis către dânsa: “Vino să te duc de aici în cetatea ta”. Iar ea i-a răspuns: “Ba nu, frate, mă rog ție să nu mă scoți de aici, ci să faci cu mine iubire de oameni și, ducându-te în sat, să-mi aduci o haină bărbătească de lână, pâine și apă, precum aduceai fericitului părinte și aceeași răsplătire vei lua de la Stăpânul Hristos, pentru că la El nu este deosebire între parte bărbătească și parte femeiască, precum zice apostolul: “Voi toți, una sunteți întru Hristos”. Nu te îngrețoșa de mine, păcătoasa, care voi să mă mântuiesc. Că de n-ar fi voit Dumnezeu să mă mântuiască, nu m-ar fi aruncat pe piatra aceasta. Nici tu să nu mă disprețuiești că sunt femeie. Adu-ți aminte că Dumnezeu a creat pe Adam și pe Eva și la sfârșitul zilelor S-a arătat lumii, născându-Se din Preacurata Fecioară Maria, Născătoare de Dumnezeu. Deci, fii și către mine bun, precum ai fost prea cuviosului părinte și, ducându-te acasă, să-mi aduci, precum ți-am spus, o haină bărbătească de lână, pâine și apă, și să-mi aduci și lină ca să lucrez cu mâinile mele. Adu pe femeia ta aici, că ea mă va îmbrăca în haina cea bărbătească și-mi va porunci cum să lucrez, iar Domnul Dumnezeul meu să fie cu tine în toate zilele vieții tale și să-ți dea din acest veac și în cel ce va să vie, daruri, milă și iertare de păcate”.
Corăbierul a zis către dânsa: “Pe toate câte îmi poruncești mie, eu le voi face, numai tu întărește-te și Dumnezeu va împlini dorința ta”. Acestea zicându-le, a plecat corăbierul și s-a întors acasă. După două zile, luând pe femeia sa și toate cele poruncite de fecioară, a venit la dânsa. Apoi, ieșind din corăbioară, femeia s-a suit pe piatră și s-au sărutat amândouă. După aceea, mergând femeia, a luat cu bărbatul său toate cele de pe corabie, iar fecioară a rugat pe bărbat să se depărteze puțin, până ce se va îmbrăca în haina cea bărbătească și s-a rugat, zicând: “Doamne Dumnezeule, Cel ce ai ascultat pe toți sfinții tăi din veac, ascultă-mă și pe mine păcătoasa și săvârșește în acest loc și în acest chip bărbătesc alegerea mea, fără de poticnire. Păzește-mi sufletul, întărește-mi inima și puternic să faci trupul meu și-mi povățuiește sufletul meu spre bună plăcerea Ta, iar celor ce-mi slujesc dă-le plata cea veșnică, că bine ești cuvântat în veci. Amin”. După aceasta, a zis femeii: “Rogu-mă ție, femeie, când îmi veți aduce pâine și apă să-mi aduceți și lină, ca în zadar să nu mănânc pâinea voastră, iar hainele mele să le iei tu întru pomenirea smereniei mele!” Acestea zicând, i-a eliberat cu pace. Într-acea lună a venit la dânsa iarăși acea femeie cu bărbatul său și i-a adus hrană. Iar fericită fecioară se veselea și lăuda pe Dumnezeu pentru o viață ca aceea, făcând 12 rugăciuni pe zi, iar noaptea 24; hrana ei era o bucată de pâine la două zile. Astfel, Domnul, întărind-o și păzind-o, și-a săvârșit bine alegerea vieții sale. Când s-a suit pe piatră avea 25 de ani, iar pe piatră a viețuit șase ani. După aceasta, cu două luni înaintea venirii corăbierului și a femeii sale, și-a dat sufletul în mâinile Domnului. Numele ei era Fotinia.
Trecând două luni după sfârșitul acestei Sfinte fecioare Fotinia, a venit corăbierul cu femeia sa și a găsit-o moartă, având mâinile așezate în semnul crucii, gura bine strânsă, ochii închiși și fața luminoasă, ca și cum dormea. Apoi s-a închinat sfântului ei trup și, luându-l ca pe o frumoasă floare de dimineață, l-au pus în corabie și a plutit spre cetatea Cezareei din Palestina. Apoi s-au descoperit în vedenie corăbierului toate cele despre această sfântă fecioară și, mergând la episcopul Cezareei, i-a spus despre viața ei îmbunătățită. Atunci episcopul, cu tot clerul, a îngropat-o cu cinste la loc sfânt, cu psalmi și cu cântări, cu lumânări și cu tămâieri, slăvind pe Iisus Hristos, Domnul nostru, Căruia I se cuvine cinstea și slava împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Sfântul Sfințitul Mucenic Vlasie (gr. Vlasios – Βλάσιος, armneană Սուրբ Բարսեղ) a fost un medic și episcop de Savastia (astăzi Sivas, în Armenia) care a trăit la începutul secolului al IV-lea în timpul marilor persecuții împotriva creștinilor.
A pătimit mucenicia în anul 316, sub împăratul Liciniu.
Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 11 februarie.
Sfântul sfinţit mucenic Vlasie a trăit pe vremea împăratului Liciniu. Era episcopul Sevastiei şi locuia într-una din peşterile muntelui.
Fiarele sălbatice se îmblânziseră prin binecuvântarea sfântului, încât se apropiau cu toate de mâinile lui.
Pentru că se pricepea şi la meşteşugul doctoricesc, făcea multe tămăduiri, primind de la Dumnezeu darul de a face minuni.
Fiind însă prins, a fost adus la ighemonul Agricolau şi mărturisind înaintea lui numele lui Hristos, a fost chinuit cumplit si apoi a fost închis în temniţă.
Şi cum şapte femei mergeau pe urmele lui, li s-au tăiat capetele, fiindcă şi ele au mărturisit că Hristos este Dumnezeu adevărat.
Pe sfântul Vlasie l-au aruncat apoi în adâncul unui lac ce se afla acolo, de unde, prin dumnezeieştii îngeri, a fost scos la uscat nevătămat.
Pentru aceasta i s-a tăiat capul, împreună cu doi prunci ce erau în temniţă cu el.
Se zice că el a fost acela ce fusese pus epitrop de marele mucenic Eustratiu, în timpul pătimirii sale muceniceşti.
Acest lucru s-a găsit zugrăvit pe o veche ţesătură, unde sfântul Vlasie este înfăţişat stând în mijlocul a cinci mucenici, lângă sfântul Eustratiu şi primind din mâinile lui cartea rânduielii lui ca epitrop.
Pomenirea lui se face în bisericuţa ridicată în cinstea muceniciei sale, care se găseşte aproape de biserica sfântului Filip, în Meltiada.
Tropar Glasul 4
Şi părtaş obiceiurilor şi următor scaunelor Apostolilor fiind, lucrare ai aflat, de Dumnezeu insuflate, spre suirea privirii la cele înalte. Pentru aceasta, cuvântul adevărului drept învăţând şi cu credinţa răbdând până la sânge Sfinţite Mucenice Vlasie, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre.
Sf. Sfinţit Mc. Vlasie, Episcopul Sevastiei (†316) – foto preluat de pe ziarullumina.ro
Sfântul Ierarh Vlasie, având o peșteră pentru nevoința sa, ducea o viață liniștită și pustnicească, înălța neîncetate rugăciuni către Dumnezeu, iar fiarele cele sălbatice veneau și se binecuvântau de la dânsul.
În vremurile cele mai dinainte în care se cinstea de păgâni slujirea idolească și mulți oameni se închinau zidirii și lucrului mâinilor lor, atunci a odrăslit și credința multor sfinți, între care și dreapta credință a Sfântului sfințitului Mucenic Vlasie. Acest sfânt a petrecut toți anii vieții sale cu blândă și dreaptă viață, cu dumnezeiască plăcere, fără de prihană, depărtându-se de tot lucrul rău. Cetățenii din Sevastia Capadociei, văzând cinstita lui viață, unii din oamenii cei binecredincioși s-au sârguit să-l pună episcop și păștea bine turma lui Hristos, în acele vremuri în care erau dese prigoniri asupra Bisericii lui Hristos și mulți, intrând în nevoințele pătimirii, se încununau cu cunună mucenicească.
Atunci și Sfântul și marele mucenic Evstratie, cel dintâi între cei cinci tovarăși ai săi, viețuind în împărăția lui Dioclețian, s-a nevoit până la sânge pentru cinstirea lui Hristos. Șezând el în temniță, l-a cercetat noaptea acest Sfânt Vlasie, dând aur mult străjerilor temniței și a fericit pe mucenicul lui Hristos care pătimea cu bărbăție. Apoi a luat de la dânsul diata cea încredințată lui, pe care Sfântul Evstratie a scris-o mai înainte de sfârșitul său, rânduind cele pentru trupul său și pentru averi, așa cum se scrie în pătimirea lui.
Sfântul Vlasie se ascundea de mânia tiranilor, precum făceau pe atunci mulți sfinți, nelăsându-se torturat fără voia lui Dumnezeu. În cetate erau puțini creștini iar cei mai mulți fugeau în pustie, în munți și în peșteri de frica chinurilor, pe care unii, neputând să le rabde, câtăva vreme s-au închinat idolilor.
Sfântul Vlasie, pe vremea împărăției lui Dioclețian, cât și a lui Liciniu, pătimind atât, se ascundea și el de cumplita prigonire într-un munte pustiu ce se numea Argheos, având acolo o peșteră pentru nevoința sa. Acolo, având viață liniștită și pustnicească, înălța neîncetate rugăciuni către Dumnezeu, iar fiarele cele sălbatice veneau și se binecuvântau de la dânsul. Dar, de se întâmpla să vină la sfânt unele fiare în acel ceas în care se îndeletnicea cu rugăciunea către Dumnezeu, ca și cum ele ar fi fost înțelegătoare, netăindu-i gândirea cea dumnezeiască, stăteau înaintea peșterii, așteptând ieșirea aceluia după sfârșitul rugăciunilor; și nu se duceau până ce sfântul nu punea mâinile peste ele, binecuvântându-le. Iar de se îmbolnăvea vreuna din ele, venind la sfânt, erau tămăduită prin punerea mâinilor sale cele sfinte.
În acele zile, ighemonul Agricola a poruncit vânătorilor săi să vâneze o mulțime de fiare mâncătoare de tot felul. Aceasta o făcea spre mai cumplita moarte a ucenicilor lui Hristos, pe care în multe feluri se sârguia să-i piardă, pe unii ucigându-i cu sabia, pe alții arzându-i în foc și în apă înecându-i, iar pe alții dându-i fiarelor.
Ducându-se vânătorii la vânat și înconjurând munții și pustiile, au mers și la muntele ce se numea Argheos, în care se tăinuia Sfântul episcop Vlasie. Apropiindu-se de peșteră și văzând înaintea ei mulțime de fiare jucându-se, au zis între ei: „Să mergem să vedem ce este acolo”. Și mergând, au găsit pe Sfântul Vlasie nevoindu-se în peșteră ca într-o cămară și făcând rugăciuni către Dumnezeu. Nezicându-i nimic, îndată s-au întors și au spus ighemonului Agricola cele ce au văzut, iar ighemonul a poruncit să meargă cu mulți ostași să prindă pe creștinii care se vor afla ascunși acolo și să-i aducă la el.
Mergând ostașii trimiși în muntele acela și ajungând la peșteră, găsiră pe Sfântul Vlasie îndeletnicindu-se singur în rugăciune și în doxologia lui Dumnezeu. Apoi i-au zis: „Ieși de aici și mergi cu noi în cetate, că te cheamă ighemonul”. Sfântul, bucurându-se, le-a zis: „Bine, fiii mei, să mergem împreună, căci și-a adus aminte de mine Domnul, fiindcă S-a arătat mie de trei ori în noaptea aceasta, zicându-mi: Scoală-te și adu-Mi jertfă, după obiceiul preoției tale. Deci acum, fiii mei, bine ați venit, Domnul meu Iisus Hristos să fie cu voi!”.
Mergând ei în cale, elinii se întorceau la Dumnezeu pentru blândețile și învățătura sfântului și pentru facerile sale de minuni. Căci, prin sfintele sale rugăciuni, se dădea de la Domnul tămăduiri bolnavilor, nu numai oamenilor, dar și dobitoacelor; și citi neputincioși se aduceau înaintea Sfântului Vlasie, pe aceia, punându-și mâinile sale și făcând rugăciuni, îi tămăduia și le dădea drumul sănătoși.
O femeie avea un fiu căruia, mâncând pește, i-a rămas un os în gât și acela nu mai putea să grăiască nicidecum și acum era aproape de moarte. Luându-l maică-sa, l-a dus la picioarele sfântului și, plângând, striga: „Miluiește pe fiul meu, robule al Mântuitorului nostru Iisus Hristos, că îmi este singur născut”. Apoi a spus sfântului ce s-a întâmplat fiului ei. Arhiereul lui Dumnezeu Vlasie, punându-și mâna în gâtul copilașului s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: „Cel ce ajuți tuturor celor ce Te cheamă cu adevărat, o! Mântuitorule, ascultă rugăciunea mea și ia osul cel înfipt în gâtul copilului acestuia, cu nevăzută puterea Ta. Și de acum, chiar între oameni și dobitoace de s-ar întâmpla ceva de acest fel și va pomeni cineva numele meu, zicând: Dumnezeule, pentru rugăciunile robului tău Vlasie, ajută-mi, aceluia, Tu, Doamne, grăbește spre ajutor și dă-i tămăduire întru slavă și cinstea sfântului Tău nume”. Acestea grăindu-le, îndată a făcut sănătos pe copil și l-a dat maicii sale, care lăuda pe Dumnezeu, și s-a preamărit numele Sfântului Vlasie, nu numai în Sevastia ci și în Nicopole.
Încă fiind el pe drum și apropiindu-se de Sevastia, s-a întâmplat un lucru ca acesta: o văduvă oarecare, săracă, nu avea mai mult decât un purceluș și, alergând un lup, l-a apucat pe el și plângea femeia foarte mult. Văzând pe sfânt mergând, a alergat la dânsul și cu lacrimi se jeluia contra lupului. Sfântul, zâmbind, a zis către dânsa: „Nu te mâhni, o! femeie, nici nu plânge, că ți se va da ție purcelul tău viu și nevătămat”. Acestea zicându-le, mergea în calea sa și iată lupul a alergat spre săraca văduvă, ducându-i purcelul în gură și i-a dat drumul viu înaintea sa, întreg și nevătămat. Apoi lupul a fugit în pustie, iar văduva și-a luat purcelul bucurându-se și lăudând pe Dumnezeu.
Intrând Sfântul Vlasie în cetatea Sevastiei și Agricola și ighemonul înștiințându-se îndată despre el, a poruncit să-l arunce în temniță. A doua zi, șezând la judecată, a adus înaintea sa pe arhiereul lui Dumnezeu, pe care, văzându-l, a început mai întâi cu cuvinte amăgitoare a grăi către dânsul: „Bucură-te, Vlasie, prieten al zeilor noștri și al nostru iubit”. Sfântul i-a răspuns: „Bucură-te și tu, puternice ighemoane, dar să nu numești dumnezei pe diavolii care se vor da focului veșnic împreună cu cinstitorii lor”. Mâniindu-se ighemonul, a poruncit să fie bătut cu bețe groase multă vreme și sfântul a zis ighemonului: „O, nebune și înșelătorule de suflete omenești! Oare socoteși că mă vei întoarce prin chinurile tale de la dumnezeiasca mărturisire? Nu vei putea, că am pe Iisus Hristos, Cel ce mă întărește, de acum fă ce voiești”.
Ighemonul, văzând credința cea neschimbată a sfântului, a poruncit ca iarăși să-l ducă în temniță. Atunci, văduva cea săracă, auzind de viteaza pătimire pentru Hristos a Sfântului Vlasie și fiind nemișcată în sfânta credință, a înjunghiat purcelul pe care l-a scos întreg din gura lupului, a fiert capul și picioarele, le-a pus în blid, după aceea, luând semințe și roduri pământești câte putea să aibă în sărăcia ei și punându-le în coșniță, apoi aprinzând lumânare, le-a dus sfântului în temniță și căzând la picioarele lui, se rugă să primească bucatele acelea și să mănânce. Sfântul, lăudând pe Dumnezeu, a gustat din mâncarea cea adusă și, binecuvântând-o, i-a poruncit, zicând: „O! femeie în acest chip să săvârșești pomenirea mea, în toți anii, că nu va lipsi în casa ta nimic din cele trebuitoare. Și altcineva de se va asemăna ție și de va săvârși pomenirea mea, acela se va umple de darurile lui Dumnezeu și binecuvântat va fi în toate zilele vieții sale”.
Acea fericită văduvă, luând poruncă de la sfânt, s-a dus la casa ei slăvind pe Dumnezeu, și s-a împlinit cu dânsa Scriptura care zice: „În toată lumea se va spune ce a făcut ea, întru pomenirea ei”. Tiranul, șezând a doua oară la judecată, a adus pe sfânt și i-a zis lui: „Vlasie, jertfești zeilor ca să fii viu, sau voiești să pieri rău?”. Răspuns-a sfântul: „Zeii care n-au făcut cerul și pământul să piară, iar moartea cu care tu mă îngrozești, aceea îmi mijlocește mie viața veșnică”. Ighemonul, văzându-l nemișcat în credință, a poruncit să fie spânzurat pe un lemn, și strujit tare cu unelte de fier. Fiind strujit mult, mucenicul a zis către ighemon: „O! păgânule și necuratule! oare cu bătăile vrei să mă înfricoșezi pe mine, cel ce am în ajutor pe Iisus Hristos? Nu mă tem de chinurile tale cele văzute, căci privesc la bunătățile ce vor să fie și care sunt făgăduite celor ce iubesc pe Dumnezeu”. După această a poruncit tiranul ca să-l dea jos de pe lemn și să-l ducă iarăși în temniță.
Fiind dus Sfântul Vlasie la închisoare, îl urmau niște drept credincioase și temătoare de Dumnezeu femei, șapte la număr, care, adunând de pe pământ sângele ce pică din trupul lui, se ungeau cu dânsul. Văzând aceasta, slujitorii ce duceau pe sfânt, le-au prins și le-au dus la ighemon, zicându-i: „Și acestea sunt creștine”.
Ighemonul a zis către dânsele: „Plecați-vă și aduceți zeilor jertfă, ca să primiți de la mine mare cinste!”. Cinstitele și sfintele femei i-au zis: „De voiești, o! ighemoane! ca să ne închinăm cu jertfe zeilor tăi, mai întâi se cade nouă să ne curățim, deci să mergem la iezerul cel de aproape și să ne spălăm într-însul, după obicei, fețele noastre și tot trupul. Apoi să poruncești să ne aducă pe zeii tăi acolo și îndată după spălare să ne închinăm lor, pe malul iezerului”.
Ighemonul, umplându-se de bucurie, a poruncit să aducă pe zeii săi, pe care băgându-i în saci, i-au pecetluit cu plumb și i-au dat sfintelor femei, punând lingă dânsele ostași, ca să le ducă pe ele la iezer, cu zeii, și de acolo să le aducă la dânsul cu cinste. Ele, luând pe spatele lor sacii cu idolii pecetluiți, i-au dus la iezer și, sosind la mal, unde știau că apa este mai adâncă, au rugat pe ostași să se depărteze de dânsele, pentru rușinea goliciunii trupești, și să aștepte puțin până ce se vor spăla. Depărtându-se ostașii, au aruncat fiecare în adâncul apei pe idolul pe care îl ducea și s-au afundat necurații zei ca plumbul.
Văzând aceasta, ostașii le-au prins și, ducându-le la ighemon, i-au spus despre înecarea zeilor. Ighemonul și-a schimbat fața de mânie și a răcnit ca un leu la ostași, zicând către dânșii: „O! răi slujitori, pentru ce n-ați ținut pe zei, ca să nu-i arunce în adâncul iezerului?”. Apoi ostașii, răspunzând, au zis: „O! luminate, ți-au grăit cu înșelăciune femeile acestea și au înecat pe zeii tăi, iar noi, neștiind înșelăciunea lor, nu i-am ținut”. Deci au zis și sfintele femei către ighemon: „Dumnezeul cel adevărat nu pătimește de înșelăciunea omenească, iar zeii tăi, fiind pietre nesimțitoare și lemne, aur și argint, cu înșelăciune luați de noi și înecați, nu s-au izbăvit pe ei din mâinile noastre, nici au scăpat de înecare, apoi cum pot pe alții să izbăvească de primejdii, să-i mântuiască?”.
Mâniindu-se ighemonul, a poruncit să ardă un cuptor, să topească plumb și să aducă piepteni de fier și șapte scânduri de aramă, făcute în chip de haine, arse în foc. Toate acestea erau puse de-o parte, iar de alta, au pus de față haine noi, luminate și felurite podoabe femeiești. Apoi a zis către sfintele femei: „Alegeți-vă una din două: sau să vă închinați zeilor și să le aduceți jertfe și veți păzi sufletele voastre, umblând în aceste haine luminoase și de mult preț, sau, de nu veți voi să faceți aceasta, apoi veți primi chinurile acestea pregătite asupra voastră”.
O sfântă femeie din acelea, având doi copii, a apucat o haină luminoasă și a aruncat-o în cuptor și a ars. Iar copiii au zis către maica lor: „Maica noastră, să nu ne lași pe pământul acesta să pierim ci, precum ne-ai hrănit cu dulcele tău lapte, așa și cu împărăția cerească să ne hrănești pe noi”. După aceasta, ighemonul a poruncit să le spânzure și să strujească cu piepteni de fier trupurile lor, iar ostașii au văzut curgând din rănile lor lapte, în loc de sânge, căci erau și trupurile lor albe ca zăpada. Îngerii Domnului, pogorându-se din cer, le întăreau și le mângâiau în chinurile lor, zicându-le: „Nu vă temeți, ci vă nevoiți ca niște buni lucrători, care, făcând secerișul și isprăvind lucrul, se binecuvântează de stăpân. Apoi, luând plată, se duc bucurându-se la casa lor. Tot astfel, nevoiți-vă și voi, ca de la Mântuitorul nostru Iisus Hristos să luați viața veșnică și neîncetată”.
Ighemonul a poruncit apoi să înceteze torturile și să le arunce în cuptorul cel înfocat; dar, când le-au aruncat, focul s-a stins îndată și au ieșit nevătămate din cuptor. Atunci a zis către dânsele ighemonul: „Lepădați de la voi farmecele voastre, apropiați-vă de zei și jertfiți-le lor”. Sfintele femei i-au răspuns într-un glas: „O! fiule al diavolului, nu vom lăsa pe Domnul nostru Iisus Hristos, nici ne vom închina pietrei și lemnului, idolilor celor asemenea ție, surzi și nesimțitori; de acum fă ceea ce voiești, că noi suntem chemate în împărăția cerurilor”.
Atunci ighemonul a poruncit să le tăie capetele cu sabia și, fiind duse sfintele femei la locul sfârșirii lor, au rugat pe ostași, zicând: „Așteptați puțin până ce ne vom ruga lui Dumnezeu”. Și, plecându-și genunchii lor la pământ, au zis: „Slavă Ție, Dumnezeul nostru, Cel mare și proslăvit! Slavă Ție, Hristoase, Cel ce împărățești în veci, că ne-ai chemat la calea bunătății Tale, căci cine este mai mare ca Tine, Dumnezeul nostru, Cel ce ne-ai făcut a ne depărta de întuneric și a veni la adevărata și dulcea Ta lumină. Ne rugăm Ție, Doamne, să ne numeri cu sfânta și întâia muceniță a Ta, Tecla, primind pentru noi rugăciunea prea sfințitului părintelui și păstorului nostru Vlasie, care ne-a povățuit pe noi la calea cea adevărată”.
Astfel rugându-se și de la pământ sculându-se, și-au ridicat mâinile și ochii spre cer înălțându-și, cu inimă și cu suflet curat, au zis către Dumnezeu: „Slavă Ție, Dumnezeul nostru, că ne-ai învrednicit pe noi a sta în locul acesta, ca oile la înjunghiere, pentru numele Tău cel sfânt, căci voim ca îndată să ne jertfim Ție. Primește și sufletele noastre în jertfelnicul Tău cel ceresc”. Iar cei doi copii, apropiindu-se de maica lor, au zis către dânsa: „Maică, cununile voastre sunt gata în cer la Domnul, iar pe noi lasă-ne viteazului și răbdătorului de chinuri, prea sfințitul episcop Vlasie”. Apoi apropiindu-se speculatorul, a tăiat cinstitele capete ale celor șapte femei și așa s-au sfârșit.
După aceasta, ighemonul a scos pe Sfântul Vlasie din temniță și i-a zis: „Vei aduce acum jertfă zeilor, sau nu?”. Răspuns-a sfântul: „Ticălosule și orbule, nu vezi adevărata lumină. Căci, care om, cunoscând pe Dumnezeul cel viu, va aduce jertfe sau se va închina idolilor celor neînsuflețiți? Iar tu, întunecatule și necuratule să știi că ai lăsat pe Dumnezeul cel viu și te închini pietrei celei nesimțitoare, dar eu nu mă tem de îngrozirile tale. Precum voiești, chinuiește-mă; iată pentru Hristos al meu îmi dau ție trupul meu, iar Dumnezeu are putere peste trupul meu”. Zis-a ighemonul către sfânt: „De te voi arunca în iezer, îți va ajuta ție Hristos al tău, Căruia I te închini?”. Grăit-a sfântul: „Orbule și neînțelegătorule, tu pe cele neînțelegătoare cinstindu-le, ți se pare că ești mântuit, dar eu, cinstind pe Hristos, nu voi arăta ție în apă puterea Sa”. Atunci ighemonul a poruncit să-l ducă și să-l arunce în adâncul iezerului.
Sfântul, alergând înainte, a însemnat apa cu semnul Crucii și a mers pe apă ca pe uscat. Apoi, ducându-se în mijlocul iezerului, a șezut pe apă ca pe pământ, iar către ostașii și slujitorii tiranului care stăteau pe mal, a zis: „De aveți zei, arătați puterea lor și mergeți și voi pe apă”. Și îndată 68 de bărbați, chemând pe zeii lor pe nume, s-au aruncat în iezer, vrând să umble pe apă și au pierit. Îngerul Domnului, pogorându-se din cer la sfânt, i-a zis: „Arhiereule cel plin de darul lui Dumnezeu, primește cununa cea gătită ție de la Dumnezeu”. Deci a venit sfântul la mal, având fața ca lumina și, mergând la ighemon, l-a ocărit. Atunci ighemonul a dat asupra lui judecată de moarte, zicând: „Vlasie, cel ce nu s-a supus mie, a defăimat pe împărat, iar pe zei a ocărât și 68 de oameni cu farmecele i-a pierdut în apă, să se taie cu sabia, împreună cu cei doi copii”.
Scoțând pe sfânt din curte cu copiii și ducându-i la locul tăierii, s-a rugat pentru sine și pentru toată lumea, și mai ales, pentru aceia care vor veni după dânsul, să săvârșească pomenirea lui, ca să nu se apropie de ei nici o boală, iar casele lor să se umple de toate bunătățile, apoi rugăciunile lor să fie auzite pentru toate nevoile. Atunci s-a pogorât de sus, la dânsul, un nor luminos, care l-a umbrit și glasul lui Hristos se auzea, grăind din cer către dânsul: „Toate cererile tale le voi împlini, iubitul meu nevoitor”.
Apoi speculatorul i-a tăiat cinstitul cap și după dânsul a tăiat și pe cei doi copii în același loc, afară de zidurile cetății, în Sevastia, în 11 zile ale lunii februarie. O femeie binecuvântată, anume Elisa, a luat sfintele trupuri mucenicești și le-a îngropat în acel loc cu cinste și se dădeau de la mormânt tămăduiri bolnavilor.
Înștiințându-se văduva aceea de mucenicescul sfârșit al Sfântului Vlasie, arhiereul lui Hristos, și având un purceluș, a cinstit pomenirea sfântului, adunând la sine pe cunoscuți, pentru că Dumnezeu a binecuvântat casa ei cu îndestularea celor de trebuință. Urmându-i ei și alți oameni dreptcredincioși, au început asemenea a săvîrși pomenirea Sfântului Vlasie, în toți anii, aducând la biserică lumânări și tămâie. Apoi făcea ospețe celor de o credință și, dând milostenii la săraci și scăpătați, de atunci s-a început acel drept- credincios obicei, care se ține încă și acum de unii, adică a săvîrși pomenirea Sfântului sfințit mucenic Vlasie, după chipul acelei văduve. Aceasta se făcea în cinstea mucenicului și în slava Domnului nostru Iisus Hristos, Cel împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh slăvit și închinat în veci. Amin.
Cuviosul și de Dumnezeu purtătorul Părintele nostru Isidor Pelusiotul a fost călugăr în deșerturile Egiptului. S-a aşezat pe muntele Pelusion, locul împlinirii celor mai multe din nevoinţele sale.
A trecut la Domnul în preajma anului 436/449. Biserica îl prăznuieşte pe 4 februarie.
Isidor era egiptean din naştere, provenind dintr-o familie de vază din Alexandria. Între membrii familiei sale s-au numărat mai mulţi Patriarhi ai Alexandriei, între care Teofil şi Chiril.
A primit o educaţie aleasă în ştiinţele laice ale timpului, dar a plecat din lume fiind încă tânăr, lepădându-se de bogăţiile pământeşti şi de slava lumească, râvnind să îşi închine întreaga viaţă lui Dumnezeu.
Pentru scrută vreme a fost profesor de retorică în Pelusion, în Egipt, dar la scurtă vreme dragostea lui de Dumnezeu l-a făcut să fugă în în pustie, la o viaţă pustnicească.
După un an de nevoinţe ascetice, s-a întors în cetatea Pelusion, unde a fost hirotonit preot.
După câţiva ani s-a retras la o mănăstire unde şi-a petrecut tot restul vieţii, devenind mai târziu şi stareţ al acesteia.
De acolo a scris mii de scrisori pline de har dumnezeiesc şi de înţelepciune; ni s-au păstrat mai bine de două mii dintre acestea.
În vremea vieţii sale, s-a arătat a fi un înfocat apărător al credinţei ortodoxe, scriind (după cum afirmă istoricul Nichifor) mai bine de zece mii de scrisori către diferite persoane, mustrând, sfătuind, încurajând, alinând şi povăţuindu-i.
Când Sf. Ioan Gură de Aur, Arhiepiscop de Constantinopol era persecutat, iar locuitorii cetăţii se împărţiseră în două facţiuni, una de partea Sfântului şi cealaltă împotriva lui, avva Isidor i-a luat partea Sf. Ioan.
I-a scris Patriarhului Teofil, adversar al Sf. Ioan, că Patriarhul Constantinopolului era o mare lumină a Bisericii şi l-a rugat să nu-l duşmănească pe arhiepiscopul constantinopolitan exilat.
Citate
După unele din multele sale scrisori, se spune că Sf. Isidor a zis: “E mai important să înveţi printr-o viaţă de fapte bune decât să propovăduieşti cu cuvinte alese.” “Dacă cineva doreşte să aibă mari virtuţi, să le considere mici pe cele pe care le are, iar acelea se vor arăta mari, fără îndoială.”
“Întâi făptuieşte şi apoi povăţuieşte, după pilda lui Iisus, Domnul nostru.”
“Viaţa fără cuvânt e mai bună decât cuvântul fără viaţă. Căci ea şi tăcând e folositoare; cuvântul şi strigând supără. Dacă se întâlnesc cuvântul şi viaţa, desăvârşesc un simbol al întregii filosofii.”
Imnografie
Tropar, glasul al 4-lea:
Dumnezeul Părinţilor noştri, Care faci pururea cu noi după blândeţile Tale, nu depărta mila Ta de la noi, ci, pentru rugăciunile lor, în pace ocârmuieşte viaţa noastră.
Tropar, glasul al 8-lea:
Întru tine, Părinte, cu osârdie s-a mântuit cel după chip; căci luând Crucea, ai urmat lui Hristos; şi luptând, ai învăţat să nu se uite la trup, căci este trecător; ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta şi cu îngerii se bucură, Preacuvioase Părinte Isidore, duhul tău.
Condac, glasul al 4-lea:
Alt luceafăr aflându-te pe tine Biserica, întru sine, şi luminându-se cu strălucirile cuvintelor tale, strigă către tine: Bucură-te, preafericite, de Dumnezeu înţelepţite Isidore
Iconografie
Dionisie din Furna arată că Sfântul Sfinţit Isidor Pelusiotul se zugrăveşte ca un bătrân cuvios, cu barba ascuţită, purtând un înscris care zice: „Dacă cineva a urât lumea, acesta a scăpat de cursele vrăjmaşilor”. (Erminia picturii bizantine, Sophia, Bucureşti, 2000, p. 159, 197).
Sfântul Cuvios Isidor învață că omul cel îmbunătățit se cade să nu se mândrească pentru lucrurile sale cele bune, ci cele smerite să le socotească pentru sineși.
Cuviosul Isidor era egiptean, fiu de părinți de neam bun și iubitori de Dumnezeu, fiind și rudă cu Teofil, arhiepiscopul Alexandriei și cu Sfântul Chiril, care a luat scaunul după Teofil. El, învățând filozofia din afară și dumnezeiasca înțelepciune, a lăsat slava lumii acesteia, bogăția, strălucirea numelui și, pe toate socotindu-le gunoaie, s-a dus la muntele Pelusiului. Acolo, primind viața monahicească, bine s-a nevoit în vremea împărăției lui Teodosie cel Mic. El a fost bărbat desăvârșit în bunătăți, preot și egumen, cu viața și cu înțelepciunea slăvit și cinstit de toți. Despre el vorbește Evagrie, istoricul bisericesc, când zice: “Împărățind Teodosie, Isidor Pelusiotul era în mare cinste, de a cărui slavă ieșită din lucrurile și cuvintele lui se auzise departe și era lăudat de gurile tuturor. Acesta și-a obosit trupul cu ostenelile atât de mult, încât vedeau toți că are viață îngerească. Trăind în chipul vieții monahicești și al gândirii de Dumnezeu, era totdeauna și înaintea tuturor pildă, spre a fi urmat; el a scris multe cuvinte foarte folositoare”.
Mai mărturisește încă despre viața lui cea îmbunătățită și Nichifor, istoricul, zicând astfel: “Dumnezeiescul Isidor din tinerețe a avut atât de multe sudori în ostenelile mănăstirești și atât de mult și-a omorât trupul, iar sufletul și l-a înfierbântat cu tăinuite și înalte învățături, încât de toți se vedea că petrece o viață cu adevărat creștinească. Apoi era un stâlp viu și însuflețit al rânduielilor monahicești și al dumnezeieștii vedenii și ca un exemplu viu al urmării și al învățăturii duhovnicești. Multe lucrări, pline de mult folos sunt scrise de dânsul, dar mai ales epistolele lui către diferite persoane – pline de dumnezeiescul har și de omenească înțelepciune, aproape zece mii -, în care tălmăcește toată dumnezeiasca Scriptură și îndreaptă obiceiurile tuturor oamenilor.
Din niște asemenea mărturii se vede cum era plăcut lui Dumnezeu Cuviosul Isidor, măcar că nu s-a găsit scrisă viața lui cu de-amănuntul. Însă este destul că din cuvintele cele scurte se cunoaște sfințenia cea mare și înțelepciunea lui, căci tuturor le era chip de viață îmbunătățită și a umplut toată lumea de scrisorile sale cele de Dumnezeu înțelepțite. El a fost mare sprijinitor al Sfântului Ioan Gură de Aur, cel izgonit cu nedreptate de pe scaun, și a scris mult către Teofil, arhiepiscopul Alexandriei, și către Arcadie, împăratul, sfătuindu-l ca să înceteze scornirea cea rea. Dar, deși n-a reușit, totuși a mustrat răutatea și nedreptatea acelora.
După moartea lui Ioan Gură de Aur, a îndemnat prin scrisorile sale pe Sfântul Chiril Alexandrinul – care a urmat după Teofil –, să scrie numele lui Ioan în tabla bisericească, ca a unui sfânt mărturisitor, care a pătimit pentru adevăr multe răutăți de la oamenii cei răi. A scris și lui Teodosie, împăratul, învățându-l să se îngrijească de pacea bisericească, și l-a îndemnat pe acela să adune în Efes al treilea sinod ecumenic contra rău-credincioșilor eretici. Era mare râvnitor pentru dreapta credință și puternic luptător împotriva ereticilor, fiind gata a pătimi și a muri pentru credința cea dreaptă.
Aceasta este arătat din cuvintele lui, căci scriind către un Terasie, hulitorul, zice: “Te întreb pe tine, cel ce ne ocărăști pe noi și te arăți aspru judecător: de te-ar pune împăratul asupra cetății, ca să o păzești, iar tu ai vedea zidul surpându-se și sfărâmându-se, ca să se facă lesnicioasă intrarea vrăjmașilor în cetate, au doară n-ai sta împotrivă cu toate uneltele și armele, oprind spargerea zidului și nelăsând intrarea vrăjmașilor? Aceasta ai face ca și cetatea și pe tine însuți să te poți apăra de vrăjmași, iar a ta credință și osârdnica supunere să o arăți către împăratul. Dar nouă, pe care Dumnezeu ne-a pus dascăli Sfintei Sale Biserici, nu ni se cade să stăm cu tărie împotriva lui Arie, care, nu numai că a ridicat război asupra drept-credincioasei turme a lui Hristos, ci și pe mulți i-a pierdut? Eu pentru această pricină nu țin seamă de nici o primejdie, ci mai bine doresc aceasta, ca adică toate primejdiile să le pătimesc pentru dreapta credință”.
Din aceste cuvinte ale sfântului se vede râvna lui pentru dreapta credință, dar și celelalte fapte bune ale lui le cunoaște fiecare, din scrisorile sale. Fecioria, al cărei păzitor era, o laudă mai mult decât pe multe alte fapte bune, numind-o împărăteasă, pe care toate rânduielile sunt datoare a o cinsti. Însă nu defaimă nici însoțirea cea legiuită, pentru că zice în epistola sa către Antonie Scolasticul: “Se cuvine a asemăna cu soarele pe cei ce-și păzesc fecioria, iar cu luna pe cei ce viețuiesc în văduvia cea neprihănită, iar cu stelele pe cei ce locuiesc în însoțire cinstită”.
În aceasta urmează Sfântului Apostol Pavel, care zice: “Alta este slava soarelui, alta este slava lunii și alta slava stelelor”. Apoi sfătuiește cuviosul și pe iubitorii de înțelepciunea cea dinafară ca mai mult să se deprindă în viața cea îmbunătățită, decât la frumoasa grăire. Pentru că zice într-o scrisoare către Pătrim, monahul: “Cu bună minte, precum aud despre tine, și cu darul firii ești împodobit, încât cu sârguință te nevoiești la învățătura retoricească, ca adică să grăiești frumos; însă calea vieții duhovnicești, prin faptele cele bune mai mult să o urmezi, decât prin frumoasa grăire. Drept aceea, dacă dorești să câștigi răsplătirile cele fără de moarte, de frumoasă grăire îngrijește-te puțin iar a face fapte bune, silește-te cu osârdie”.
Asemenea și către Apolonie, episcopul, scrie: “De vreme ce nu se cuvine a atrage, cu sila, pe cei care sunt astfel născuți încât să aibă voia slobodă cum și pe cei ce se împotrivesc dreptei credințe, pentru aceea, îngrijește, ca prin sfat bun, prin viața ta și prin bunele obiceiuri, să luminezi pe cei ce sunt în întuneric”.
Acest sfânt mai învață că omul cel îmbunătățit se cade să nu se mândrească pentru lucrurile sale cele bune, ci cele smerite să le socotească pentru sineși. “Cel ce lucrează faptele bune are cunună luminată, iar cela ce săvârșește multe fapte bune, însă i se pare că puțin bine a făcut, acela, prin acea smerită părere despre sine, mai luminoasă cunună va avea. Dar mai drept să zic: De este în cineva gând smerit, faptele bune ale aceluia se fac mai luminoase, iar de nu este cu gândul smerit, apoi și faptele bune cele luminoase, se întunecă și cele mari se micșorează. Drept aceea, de voiește cineva să-și arate faptele sale bune, să nu le socotească mari, căci atunci mari se vor afla”. Astfel Cuviosul Isidor, învățându-i pe mulți, singur mai întâi era desăvârșit pentru cele ce le învăța, urmând Domnului Celui ce a început mai întâi a face; apoi pentru lucrurile sale cele bune nu se mândrea, ci smerit cugeta. Iar gândul smerit a însoțit curăția ca o pereche de boi mult ostenitori, care trăgeau jugul cel bun al lui Hristos.
Întreaga lui înțelepciune însă este arătată în epistola lui către Paladie, episcopul Elinopoliei, prin care cu îndestulare îl învață să se ferească de vorbă cu partea femeiască, pentru că zice Scriptura: Vorbele cele rele strică obiceiurile cele bune. Apoi vorba cu femeile, chiar și bună de ar fi, este însă puternică a strica pe omul cel dinăuntru în taină, prin gânduri necurate, deși fiind curat trupul, însă pe suflet îl face necurat. Pentru aceea, Cuviosul Isidor, sfătuindu-l pe episcopul acela, care adeseori vorbea cele de folos cu partea femeiască și care se lăuda că nu simte patimă, îi zicea: “De vorbele femeiești fugi pe cât poți, bunule bărbat. Căci celor ce au treapta preoției, mai sfinți și mai curați se cade să fie decât acei care s-au dus în munți și în pustie. Pentru că aceștia au grijă de sine și de popor, iar acei care s-au dus în pustie au grijă numai de ei. Acestora, care sunt puși la asemenea înălțime a vredniciei preoțești toți le cearcă și le privesc viața, iar cei ce șed prin peșteri, aceia pe ale lor răni le tămăduiesc sau singuri lor își împletesc cununi.
De vei merge la femei pentru vreo slujbă, să ai ochii plecați în jos și pe acelea, la care ai mers, să le înveți să privească cu curăție deplină. După ce vei grăi cuvinte puține, care pot să le întărească și să le lumineze sufletele, îndată fugi, că nu cumva vorba cea lungă să înmoaie a ta putere și să o slăbească. Iar de vei voi să fii cinstit, căci așa se cade, mai ales duhovnicescului bărbat, apoi să nu ai cu dânsele prietenie nicidecum și atunci vei fi cinstit, pentru că firea femeiască se face nesuferită spre cel ce o momește, iar spre cei ce o defăimează, ea mai cu multă libertate își arată firea.
Unii zic că de vorbești cu dânsele nu primești nici o vătămare. Eu însă zic, ca toți să se încredințeze de acestea, că și pietrele se sparg de picăturile de ploaie care pică totdeauna pe ele. Ia aminte la ceea ce grăiesc: că ce este mai tare decât piatra și ce este mai moale decât apa și, mai ales, decât picăturile de apă? Deci, dacă firea se micșorează de acel lucru, apoi cum nu va fi biruită și răsturnată voia omenească care ușor este mișcată?”
Astfel sfătuind Cuviosul Isidor pe episcopul Paladie, ne povățuiește și pe noi toți la viața cea cu întreagă înțelepciune, ca să ne păzim, nu numai trupul de căderea în păcat, dar și sufletul să-l păzim, să-l ferim întreg de gândurile ce-l strică.
Multe fapte bune învață cuviosul pe toți, prin scrieri și prin vorbire. Apoi, ajungând la adânci bătrânețe și plăcând lui Dumnezeu desăvârșit, s-a sfârșit cu pace.
