Arhiva tag-ul pentru: Secolul al IV-lea

foto preluat de pe ziarullumina.ro

articole preluate de pe: ro.orthodoxwiki.org; doxologia.ro

 

Sfântul Cuvios Antonie cel Mare (251-356)

---

 

Sfântul Antonie cel Mare (251-356), „părintele monahilor”, este poate cel mai popular ascet și socotit a fi începătorul vieții călugărești.

Este considerat de tradiția monastică drept întemeietor al monahismului, împreună cu Sfântul Pahomie cel Mare.

Prăznuirea lui se face la data de 17 ianuarie în toate tradițiile creștine.

 

Nume

---

 

În limbile clasice

- în limba greacă este numit Ο άγιος Αντώνιος ο Μέγας

- în limba latină este numit Antonius Abbas, Antonius Eremita sau Antonius Magnus Eremita

În limbile moderne

- în limba română mai este numit și Marele Antonie (mai ales în vechea literatură religioasă) sau Antonie Egipteanul; uneori este numit, mai ales în tradiția catolică, “Sfântul Anton”, ceea ce pentru unii a dus la confuzia lui Antonie cel Mare cu Anton de Padova

- în limba engleză este numit Anthony the Great, Anthony of Egypt, Anthony of the Desert, sau Anthony the Anchorite

- în limba franceză este numit Antoine le Grand sau Antoine d’Égypte

 

Viața

---

 

Viața lui Antonie a fost povestită de sfântul Atanasie cel Mare (298-373), arhiepiscop al Alexandriei (Egipt), într-o carte rămasă clasică în genul ei (biografia unui călugăr vestit), Vita Antonii – Viața lui Antonie [1] -, scrisă la puțină vreme după moartea lui Antonie (+356), între anii 357 și 359 [2].

Vestitul părinte al monahismului s-a născut în satul Coma din Egiptul de Mijloc în anul 251, ca fiu al unor țărani creștini înstăriți; aici a învățat să practice credința, mergând des la biserică.

După moartea părinților săi – Antonie avea pe atunci vârsta de 20 de ani -, întrebându-se care este calea lui în viață, a auzit în biserică cuvântul Evangheliei, care zice:

„De voiești să fii desăvârșit, mergi, vinde avuțiile tale și, venind, urmează Mie” (Matei 19, 21). Antonie a primit acest cuvânt ca și cum îi era adresat lui direct și, după ce și-a împărțit averea la săraci și a dat-o pe sora lui în grija unei comunități de fecioare, s-a retras în singurătate.

A viețuit la început într-o colibă la marginea satului natal, sub ascultarea unui alt ascet din regiune, mai vârstnic și mai experimentat, iar apoi într-un mormânt idolesc părăsit.

În 286, la vârsta de 35 de ani, se așază într-o fortăreață părăsită situată pe malul drept al Nilului, la marginea deșertului, „muntele dinafară”, în locul numit Pispir, unde rămâne timp de 20 de ani, până în 306, când ucenicii lui îl obligă să părăsească acest loc de asceză, în urma atacurilor diabolice ce l-au lăsat aproape mort.

În acest moment devine părintele spiritual al multor călugări din diferitele „colonii monastice” din deșerturile Egiptului, dintre care cele mai vestite erau cele din Nitria și Schit (Skete).

Către anul 310, întreprinde o călătorie la Alexandria, căutând să îmbărbăteze pe martirii creștini prigoniți de stăpânirea romană în timpul persecuției lui Maximin.

În anul 312 se instalează departe, în deșert, pe muntele Kolzim (sau Kolzum / Qolzum, în apropiere de malul Mării Roșii, unde se găsește astăzi mănăstirea care îi poartă numele).

Aici trăiește până la moartea sa (356) împreună cu doi ucenici, nepărăsind locul decât pentru a-și vizita discipolii sau pentru a face o a doua călătorie la Alexandria, spre a-l susține pe Sfântul Atanasie, persecutat de partida pro-ariană.

 

Scrieri

---

 

Scrisorile

Singurele scrieri care sunt sigur de mâna lui Antonie sunt scrisorile pe care sfântul le-a scris de-a lungul timpului diferitelor comunități monastice aflate pe linia sa duhovnicească, precum cele din Arsinoe (la Fayum – pe care sfântul o vizita destul de des), de la Pispir (70 km sud-est de Cairo, care se afla sub îndrumarea lui Macarie și Amatas [3]), sau de la Nitria (la sud de Alexandria), aflată sub îndrumarea lui Ammun, prieten al lui Antonie.

Din această corespondență s-au păstrat două colecții principale:

- o colecție de 7 (șapte) scrisori, a căror autenticitate nu este pusă la îndoială de nimeni [4]

- o colecție de 20 (douăzeci) de scrisori, integral păstrate doar în arabă (și parțial în siriacă, greacă și georgiană), și a căror autenticitate este contestată [5]

Se mai cunoaște, de asemeni, o scurtă scrisoare adresată de sfântul Antonie lui Teodor, „prea iubitul” său fiu, despre pocăință și iertarea păcatelor, păstrată doar în limba greacă, a cărei autenticitate este în general recunoscută.

 

Apoftegmele

Cuvintele de duh sau apoftegmele atribuite lui Antonie cel Mare s-au transmis prin mai multe culegeri de apoftegme (sau Paterice), dintre care principalele sunt:

- În greacă, colecția alfabetică – Patericul egiptean, cum o numim noi astăzi – îi atribui 38 de apoftegme.

- În siriacă, îi sunt atribuite 49 de apoftegme, culese în secolul VI la Skete.

- În arabă, o colecție de proveniență coptă îi atribuie 40 de apoftegme.

La acestea se mai pot adăuga diferite apoftegme culese de Paladie sau alții. [6]

 

Viața lui Antonie

Viața lui Antonie a fost scrisă oarecum în grabă, imediat după moartea sfântului, de către Sfântul Atanasie al Alexandriei, acesta folosindu-se mai ales de propriile-i amintiri și note și mai puțin cu ajutorul apoftegmelor, scrisorilor sau al altor documente ce proveneau direct de la avva Antonie.

Cu toate acestea, Viața lui Antonie a devenit unul din textele fundamentale ale literaturii monastice, atât în Orient cât și în Occident.

 

Imnografie

---

 

Troparul cuviosului Antonie cel Mare, glasul al 4-lea

Asemănându-te obiceiurilor râvnitorului Ilie și urmând Botezătorului pe drepte cărări, Părinte Antonie, te-ai făcut locuitor pustiului și ai întărit lumea cu rugăciunile tale. Pentru aceasta, roagă-te lui Hristos Dumnezeu, să mântuiască sufletele noastre.[7]

Condacul cuviosului Antonie

Lepădând tulburările lumești viața sihăstrească o ai dus până la capăt, Botezătorului urmând îndeaproape, Prea Cuvioase. Deci împreună cu dânsul te cinstim, părinte al părinților, Antonie. [8]

Acatistul Cuviosului Antonie cel Mare

 

Iconografie

---

 

Dionisie din Furna arată că Sf. Cuvios Antonie cel Mare se zugrăvește sub chipul unui bătrân, „cu barba scurtă, puțin despărțită [în două], având bărbia puțin cam golașă”, cu capul acoperit și în veșmânt călugăresc, purtând înscrisul:

„Nu te amăgi, o călugăre, cu îmbuibarea pântecelui, căci supunerea împreună cu înfrânarea îi subjugă pe demoni”.

La icoana Maicii Domnului „De tine se bucură…”, Sf. Antonie e zugrăvit în fruntea cetei cuvioșilor, purtând înscrisul: „Bucură-te, lauda sihaștrilor și strălucirea preacuvioșilor!” Dionisie mai arată cum trebuie zugrăvite și feluritele încercări din viața Sfântului și minunile sale. [9]

 

Note

---

 

1 - Ediții românești: Atanasie cel Mare, Viața cuviosului părintelui nostru Antonie, traducere de Pr. Dumitru Fecioru în colecția PSB (Părinți și scriitori bisericești) 16, E.I.B.M., București, 1988 ; Sfântul Atanasie cel Mare, Viața sfântului Antonie cel Mare urmată de cele mai frumoase predici, traducere și studiu introductiv de Ștefan Bezdechi, Ed. Anastasia, București, 2000

2 - autori despre data scrierii cărții

3 - Macarie și Amatas sunt cei doi discipoli care au trăit 15 ani cu Amtonie în muntele Kolzim (Vita Antonii 91, 1), care au asistat la moartea lui și care l-au îngropat într-un loc de nimeni cunoscut, după cum Antonie însuși le-a cerut (VA 91, 6-7). Acest Macarie este altul decât Macarie cel Mare, zis și Egipteanul (și, desigur, altul decât Macarie Alexandrinul). Aceste informații vin prin avva Cronie, ucenic de-al lui Antonie, devenit mai târziu preot în deșertul Nitriei (cf. Paladie, Istoria lausiacă 21).

4 - Către 392/393 Fericitul Ieronim scrie că a văzut o traducere greacă a acestor scrisori, inițial redactate de Antonie în limba coptă – De viris illustribus, 87-88 (PL 23, 693.711-713)

5 - Părintele Matta el-Maskin vede o unitate de învățătură duhovnicească între aceste 7+13 epistole și Vita Antonii, așa încât conchide: chiar dacă am accepta cu o parte din critici că aceste ultime 13 scrisori nu sunt de mâna lui Antonie, în ele se recunoaște totuși personalitatea lui Antonie, ceea ce duce cu gândul la un ucenic apropiat de-al lui, precum Ammona (cf. Matta el-Maskin, Saint Antoine – Ascète selon l’Evangile, Abbaye de Bellefontaine, 1993, pp.12-14)

6 - Și pe care colecțiile ortodoxe tardive precum cea slavonă și cea română le-au adăugat Patericului egiptean.

7 - Mineiul pe luna ianuarie, ediția 1954.

8 - Mineiul pe luna ianuarie, ediția 1954.

9 - Dionisie din Furna, Erminia picturii bizantine, ed. Sophia, București, 2000, pp. 145, 158, 180-182, 195, 214, 239

 

Viața Sfântului Antonie cel Mare

---

 

articol preluat de pe doxologia.ro

Cuviosul Părintele nostru Antonie era de obârșie egip­tean, născut din părinți de bun neam, care aveau avuție multă; și fiind ei creștini, creștinește îl creșteau și pe el. Pe când era mic, se afla la părinții lui, necu­nos­când pe alt­ci­neva mai mult decât pe dânșii și casa lor.

Dar după ce a crescut și s-a făcut mare, sporind cu vârsta, n-a voit a învăța carte și a fi cu ceilalți copii; și ca un adevărat creștin, mergea cu părinții săi la bi­serică. El nu se lenevea ca un copil, nici după ce a sporit cu vârsta, ci se supunea părin­ților și luând aminte la citiri, gândea la folosul lor. Dar având ne­nu­mărată bo­găție, nu supăra pe părinți pentru hrană deosebită și scumpă, nici plăcerile lumii nu le căuta; ci cu cele ce se aflau se îndestula și nimic mai mult nu căuta.

După moartea părinților lui, rămânând singur cu o soră mai mică și fiind de 18 sau 20 de ani, se îngrijea de casă și de sora sa. Dar n-au trecut șase luni de la moartea părin­ților lui și ducându-se la biserică, după obicei, îndrep­tân­du-și mintea, gândea cum apostolii, lăsând toate, au urmat Mântuitorului, iar ceilalți vân­zându-și averile lor, le adu­ceau și le puneau la pi­cioarele apostolilor, spre a le împărți celor care aveau tre­buin­ță; apoi gândea la aceasta, câtă răs­pla­tă este pregătită acestora în Ceruri.

Acestea gândind el, a intrat în biserică și se în­tâmplase atunci de se citea Evanghelia, și a auzit că Domnul a zis bo­ga­tului: „De voiești să fii desăvârșit, du-te, vinde-ți toate averile tale și le dă săracilor, apoi vino de-Mi urmează Mie și vei avea co­moară în Ceruri”. Atunci Antonie, ca și cum de la Dumnezeu i-ar fi venit pomenirea sfinților și pentru dânsul s-ar fi făcut ci­tirea, ieșind din biserică, a dăruit vecinilor din sat averile ce le avea de la strămoși, și care erau trei sute de pă­mân­turi bine ro­di­toare; ca astfel în nimic să nu-l supere acestea pe dânsul și pe soră-sa; iar celelalte câte le avea mișcătoare vânzându-le și adunând mult argint, l-a dat săracilor; apoi, oprind puțin pentru sora sa, a intrat iarăși în biserică și auzind în Sfânta Evan­ghelie pe Domnul zicând: „Nu vă îngrijiți pentru ziua de mâine”, a ieșit din biserică împărțind săracilor și ar­gintul oprit pentru sora sa.

Pe sora sa încredințând-o unor cunoscute și credin­cioase fe­cioare ca s-o crească și să petreacă acolo, el se în­­de­letnicea pe lângă casă în nevoințe și pustnicie; căci încă nu erau în Egipt dese mănăstiri și nici un monah nu știa pustia cea depăr­tată, ci fiecare dintre cei care voiau viața cea retrasă se nevoia deosebit nu departe de satul său.

Deci era atunci în satul cel mai apropiat de al lui Antonie un bătrân care din tinerețe se nevoia în viața mo­na­­hicească; pe acesta văzându-l Antonie, i-a râvnit fapta sa bună; deci mai întâi a început și el a petrece în locurile apro­piate de satul său. Și nu numai pe acesta l-a râvnit, dar dacă ar fi auzit că se afla cineva dintre cei sâr­gui­tori și îmbu­nă­tățiți într-un alt loc oare­care, se ducea și îl căuta, ca o albină înțeleaptă ca să soarbă flo­rile, și nu se în­tor­cea la locul său până ce nu-l vedea pe acesta; apoi, ca o merinde luând fapta bună de la dânsul, se în­torcea acasă.

Petrecând acolo în acest chip, își iscusea mintea ca să nu se întoarcă lui lucrurile părinților săi, nici pe rudeniile sale să le mai pomenească; ci tot dorul și toată sârguința s-o aibă spre cău­tarea pustniciei. Au­zind că Apostolul zice: „Iar cei care nu lu­crea­ză să nu mănânce”, pentru aceea lucra cu mâi­nile sale, din care o parte cheltuia pentru dânsul, iar cea­laltă o da să­ra­cilor, și se ruga adeseori, auzind că liniș­ti­to­rului se cade deseori a se ruga necontenit; căci atât de mult lua aminte la citire, încât nimic din cele scrise să nu ră­mână neînțelese de dânsul, ci toate să le țină minte; și astfel să i se facă mintea în loc de cărți.

Astfel petrecând Antonie, era iubit de toți; el se su­pu­nea celor îmbunătățiți, către care se ducea, și-i iubea pe toți; apoi de­prindea în sine sporirea faptei bune și pust­ni­cia fiecăruia, pri­vind pe a unuia cu bucurie, ur­mând altuia cu rugăciunea, altuia cu nemâncarea, iar altuia cu iubirea de oameni, și învăța de la unul pri­ve­ghe­rea, iar de la altul cins­tirea; după aceea, se mi­nuna de unul pentru răbdare, iar de altul pentru postirea și cul­carea pe jos și reaua pă­ti­mire, vedea blândețea unuia și în­de­lunga răbdare a altuia; în sfârșit, urma după a tuturor bună cre­dință întru Hristos și însemna dra­gos­tea ce aveau între dânșii unii către cei­lalți. Astfel, plin de pildele faptelor bune, se întorcea la lo­cul sihăs­triei sale. Deci adunând în sine multe de la fie­ca­re, se sâr­guia să urmeze pe ale tuturor. El nu voia să se arate că întrece în fapte bune pe cei de o vârstă cu dânsul, ca astfel aceia să se bucure. Deci toți cei din sat iubitori de bine, pe care îi avea întru obișnuință, văzându-l astfel, îl nu­meau iubitor de Dumnezeu. Și unii ca pe un fiu, iar alții ca pe un frate îl salutau.

Iar urâtorul de bine și pizmașul diavol nu suferea vă­zând un tânăr cu o nevoință ca aceasta. Ci cele ce a cu­ge­tat să facă a început asupra acestuia să le aducă. Mai întâi, îl supăra pe dânsul ca din nevoințe să în­ce­teze, aducându-i aminte de avu­ții, de purtarea de grijă a surorii sale, de prie­te­nia multora, de iu­birea de ar­gint, de iubirea de slavă, de dul­ceața desfătării și ce­le­lalte odihne ale vieții. Și mai pe urmă, arătându-i as­pri­­mea faptei bune și cum că este mai mare osteneala ei, îi punea în minte și neputința trupului și lungimea vre­mii și, în scurt timp, mulțime de gânduri a ridicat în min­tea lui, vrând să-l de­părteze de la gândirea lui cea dreaptă.

Dar vrăjmașul s-a văzut slăbind în scopul lui, și mai ales bi­ruindu-se de tăria lui Antonie, răsturnându-se de marea lui cre­dință și căzând jos prin rugăciunile aces­tuia cele dese; dar bizuindu-se pe armele sale cele ne­curate, adică plăcerile trupești, și cu acestea fălindu-se asupra celor tineri, s-a apropiat de tânărul Antonie. Atunci, noaptea tul­burându-l pe el, iar ziua atât de mult supărându-l, chiar cei care-l vedeau simțeau lupta ce era între amândoi. Căci acela îi punea în minte gân­duri în­tinate, iar el cu rugă­ciu­nile le răsturna pe acestea; când vrăj­mașul îl momea, el, so­co­tind rușinea, cu cre­dința, cu ru­gă­ciunile și cu postirile își în­grădea trupul; însă diavolul ca o femeie a voit să se închi­puiască noap­tea, și în tot chipul să-l ur­meze și să-l amă­geas­că pe Antonie. Dar el, de Hristos adu­cân­du-și aminte și de bunurile date oamenilor printr-Însul, stin­gea cărbunii în­șe­lă­ciu­nii celui rău.

După aceea, vrăjmașul îi punea în minte plăcerea dez­mier­­dării; iar el (Antonie) asemănându-se celui mânios și scâr­bit, de în­gro­­zirea focului și de durerea viermelui își adu­cea aminte și pe acestea punându-le împotrivă, ră­mânea neatins. Toate acestea se făceau spre rușinarea vrăj­­ma­șului, căci cel ce a socotit să se facă asemenea lui Dum­ne­zeu de un tânăr acum se bat­jo­corea; cel ce se fălea asupra tru­pului și a sângelui de un om ce purta trup se răsturna. Căci îi ajuta Domnul, Care a purtat trup pentru noi și trupului i-a dat biruința asupra dia­vo­lului; întrucât fiecare dintre cei care cu adevărat se ne­voiesc poate zice cu Apostolul: „Nu eu, ci darul lui Dum­nezeu care este cu mine”. Deci mai pe urmă, dacă n-a putut necuratul să bi­ruiască pe An­to­nie nici prin aceasta, ci încă se vedea împins afară și scos din inima lui, scrâșnind din dinți, cu nălucirea s-a arătat lui, ca un copil negru. Apoi, deși căzut încă prin gân­duri mai năvălea asupra lui; în urmă a ieșit afară vicleanul și, glas ome­nesc scoțând, zicea: „Pe mulți am amăgit și prea mulți am surpat și precum asupra mul­to­ra am năvălit, astfel și asupra ta, dar în zadar, că am slăbit”.

Antonie l-a întrebat: „Cine ești tu, care grăiești unele ca acestea către mine?”. Acela îndată a răspuns cu glasuri jal­nice: „Eu sunt care am primit sarcina prin­derii trupului și duhul des­frânării mă numesc: pe câți voiesc să fie în­țe­lepți, i-am amăgit; pe câți i-am momit cu plăceri, i-am ple­cat mie; eu sunt cel pentru care și prorocul mustră pe cei care au căzut, zicând: de duhul desfrânării v-ați amăgit; căci prin mine aceia s-au împiedicat. Eu sunt care de multe ori te-am supărat și de atâtea ori am fost răsturnat de tine”.

Antonie, mulțumind Domnului și îmbărbătându-se, a zis către dânsul: „Deci prea mult ești defăimat; pentru că dacă ești negru cu mintea și neputincios ca un copil, nici o grijă nu am de tine de aici înainte; căci Domnul îmi este ajutor și eu voi privi asupra vrăj­ma­șilor mei”. Acestea auzind negrul acela, îndată a fugit te­mându-se de cu­vin­tele lui Antonie și, înfrico­șân­du-se, nu mai îndrăznea să se apropie de bărbatul acesta. Aceasta a fost cea dintâi luptă a lui Antonie asupra diavolului, dar mai vârtos era ajutorul Mân­tuitorului; și această faptă de Domnul s-a isprăvit, Care a osândit pă­ca­tul în trupul Său, ca în­dreptarea legii să se îm­pli­nească întru noi, care nu umblăm după trup, ci după duh.

Cu toate acestea, nici Antonie, după ce a căzut dia­vo­lul și s-a biruit, nu se lenevea și nu se trecea pe sine cu ve­de­rea; și nici vrăjmașul, iarăși ca un biruit, nu înceta de a-l bântui, căci în­conjura iarăși ca un leu, căutând o pricină asu­pra lui. An­tonie, învățând din Scrip­turi că sunt multe meș­teșugirile vrăj­ma­șului, neîn­­cetat avea nevoință, gân­din­du-se că, deși n-a putut să-i amă­gească inima lui cu dul­ceața trupului, dar ne­greșit îl va ispiti momindu-l prin altă meșteșugire, că diavolul este foarte iubitor de păcat.

Deci s-a hotărât ca să se obișnuiască cu mai aspre pe­tre­­ceri. Și mulți se minunau de nevoința lui cea mare pe care o să­vârșea; dar el cu înlesnire suferea os­te­neala, căci având osârdia sufletului, lucra într-însul de­prinderea bună, încât cea mai mică pricină de ne­voință dacă ar fi avut de la alții, arăta multă sâr­guință. Căci priveghea atât de mult, încât de multe ori toată noaptea o petrecea fără somn; și aceasta nu o dată, ci de multe ori făcând-o, era de mirare la mulți. Apoi mânca o dată pe zi, după apusul soarelui, uneori și după două zile; ba de multe ori și după patru zile se îm­părtășea de hrană, iar hrana lui era pâine și sare și bău­­­tura era numai apă; căci pentru carne și pentru vin, de prisos este a grăi, când nici la ceilalți sârguitori de acest fel nu se afla.

Pentru somn se îndestula cu o rogojină, apoi mai de multe ori se culca chiar pe pământ. Și se ferea de a se unge cu unt­de­lemn, zicând că se cuvine celor tineri să aibă mai multă sâr­guință spre pustnicie și să nu caute cele ce trân­dă­vesc trupul, ci să-l obișnuiască cu oste­nelile, gândind tot­­deauna la graiul Apos­tolului: „Când sunt slab, atunci sunt puternic”. Căci zicea: „Atunci este tare virtutea su­fle­tului, când dulcețile trupului vor slăbi”.

Și era gândul lui acesta cu adevărat preaslăvit, căci nu voia cu vremea să măsoare calea faptei bune, nici sihăstria cea pentru dânsa, ci numai cu dorința și cu voința; căci el nu pomenea vremea trecută, ci în fiecare zi socotea că acum a pus început de pustnicie și mai mare osteneală avea pentru sporire, zicând adeseori în sine graiul Apos­to­lului: „Cele din urmă uitându-le și la cele dinainte întin­zân­du-ne”. Aducându-ne aminte și de cuvântul Pro­ro­cu­lui Ilie, care zice: „Viu este Dom­nul, Căruia I-am stat eu înainte astăzi”. Deci zicând el „as­tăzi”, nu măsura cea tre­cută, ci ca și cum ar fi în­ceput în fiecare zi, se sârguia în felul acesta, precum se cuvine a se arăta lui Dumnezeu, curat cu inima și gata a se supune voii Lui și nimănui altuia. El zicea în sine: „Se cade sihastrului ca pe­trecerea marelui Ilie s-o aibă pururea ca oglindă în viața sa”.

Deci așa viețuind Antonie, s-a dus la niște mor­min­te care erau departe de sat și poruncind unuia dintre cu­nos­cuții săi ca după mai multe zile să-i aducă pâine, a intrat într-unul dintre mor­minte, apoi a închis ușile, ră­mânând acolo singur. Vrăjma­șul nesuferind, ba încă te­mân­du-se să nu umple de sihăstrii pustia, venind la dânsul într-o noap­te cu mulțime de diavoli atât de mult l-a zdrobit cu bă­tăile, încât din pricina rănilor zăcea jos fără glas. Astfel că bă­tăile de la oameni nu puteau să-i pri­ci­nuiască cândva vreo muncă ase­mă­nă­toare.

Însă cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu – căci nu trece cu vederea Domnul pe cei care nădăjduiesc spre El –, a doua zi a venit cunoscutul lui aducându-i pâine și, des­chi­zând ușa, îl văzu zăcând pe pământ jos ca un mort; apoi, ri­di­cându-l, l-a dus în biserica satului și l-a pus la pământ. Mulți dintre rudenii și cei din sat ședeau lângă Antonie, ca lângă un mort. Iar la miezul nopții, Antonie venindu-și în sim­țire văzu pe toți dor­mind, numai pe cunoscutul lui pri­veghind; deci a făcut semn să vină la dânsul, și l-a rugat să-l ridice iarăși și să-l ducă la mor­mânt nedeșteptând pe nimeni. Atunci a fost dus de băr­ba­tul acela și, după obicei, ușa închizându-se, rămase iarăși singur înăuntru, dar nu putea sta pentru rănile cele de la dia­voli. Deci, zăcând, se ruga și după rugăciune zicea cu mare glas: „Aici sunt eu, Antonie, nu fug de bătăile voastre, că mă­car de-mi veți face și mai multe, nimic nu mă va despărți de dra­gostea lui Hris­tos”. Apoi cânta: „De s-ar rândui asupra mea ta­bără, nu se va înfricoșa inima mea!”.

Deci nevoitorul lui Hristos astfel cugeta și se ruga. Iar urâ­torul de bine și pizmașul vrăjmaș, mirându-se că după bătăi a îndrăznit a veni iarăși în locul său, adu­nân­du-și câinii săi, a zis către dânșii: „Dacă nici cu duhul des­­frâ­nă­rii, nici cu bă­tăile nu l-am slăbit pe acesta, ci încă se și se­me­țește îm­po­tri­va noastră, ia să năvălim într-alt fel asupra lui”, căci cu în­les­nire îi este dia­vo­lu­lui a afla diferite chi­puri de răutate.

Deci atunci noaptea au făcut mare zgomot încât părea că tot locul acela se clătina, iar cei patru pereți ai mor­­mân­tului pă­reau că i-ar fi desfăcut diavolii. Apoi s-a părut că au intrat năluciri de fiare și de târâtoare. După aceea s-a um­plut locul acela de năluciri de lei, urși, leoparzi, tauri, aspide, scorpii și lupi. Și fiecare dintre acestea se pornea după chipul și năravul său: leul răc­nea, vrând a se năpusti asu­pra lui; taurul părea că îl împunge; șarpele, târându-se, nu ajungea la dânsul și lupul voia a se porni. Și în scurt, ve­de­rea tuturor celor arătate era în­fricoșătoare, iar mânia lor cumplită.

Antonie, fiind muncit și împins de ele, simțea cum­plită du­rere trupească, dar fără tulburare veghind cu sufletul, sus­­pina pentru durerea trupului, însă tre­zin­du-se cu min­tea, ca și cum batjocorindu-i, zicea: „Dacă ar fi fost oare­care putere întru voi, ajungea chiar numai unul dintre voi să vină; iar de vreme ce v-a slăbănogit Dom­nul, pentru aceasta în zadar vă is­pitiți cu mul­țimea a mă înfricoșa. Semnul neputinței voastre este că v-ați făcut în chipul fia­re­lor celor necuvântătoare”. Apoi, îndrăznind, iarăși zicea către dânșii: „Dacă puteți și ați luat stăpânire asupra mea, nu zăboviți, ci năvăliți asupră-mi, iar dacă nu puteți, pen­tru ce vă trudiți în zadar? Pecetea noastră și zidul de înte­me­iere este nă­dej­dea cea întru Domnul nostru”. Deci mult ispi­tindu-l, diavolii scrâșneau asupra lui cu dinții, însă mai vârtos pe ei se batjocoreau, iar nu pe Antonie.

Dar Domnul nici întru această ispită n-a uitat pătimirea lui Antonie, ci a venit spre sprijinirea lui. Căci cău­tând în sus, a văzut acoperământul desfăcându-se și oare­care raze de lu­mi­nă pogorându-se către dân­sul. Și dia­volii numaidecât s-au făcut nevăzuți, iar durerea tru­pu­lui îndată i-a încetat și lo­cuința iarăși îi era întreagă. An­to­nie, sim­țind sprijinirea, ră­su­fla și se ușura de dureri, apoi se ruga vedeniei care se arătase lui, zi­când: „Unde ai fost, Prea­dul­ce Hristoase? Pentru ce dintru început nu Te-ai arătat ca să ușurezi durerile mele?”. Și glas s-a făcut către dânsul: „An­tonie, aici eram și aș­teptam să văd ne­voința ta; deci de vreme ce ai răbdat și nu te-au biruit, de acum îți voi fi ție de-a pururea ajutor și te voi face să fii renumit pre­tu­tin­deni”.

După ce le-a auzit acestea, sculându-se, s-a rugat și atât de mult s-a întărit, încât simțea că acum are mai multă putere în trupul său ca mai înainte. Și era atunci aproape de 35 de ani, iar de aici înainte sporind, și mai sâr­guitor s-a făcut întru cinstirea lui Dumnezeu. Și mer­gând la bă­trâ­nul acela, cel mai sus pomenit, îl ruga să meargă împreună cu dânsul, ca să lo­cuiască în pustia cea mai dinăuntru. Dar el n-a voit din pricina bă­trâneților și pentru că nu era până atunci un obicei ca acesta.

Deci Antonie îndată a pornit la munte, însă vrăj­mașul vă­zând iarăși osârdia lui și vrând să-l împiedice de la aceasta, i-a aruncat în cale o nălucire, un disc mare de ar­gint; iar Antonie, pricepând meșteșugul urâtorului de bine, a stat și, prin disc văzând pe diavol, l-a mustrat zicând: „De unde s-a aflat în pustie disc? Calea aceasta nu este bătă­to­rită, nici nu este urmă de om care ar fi călcat pe aici, apoi nu putea să se tăi­nuiască de dânsul, fiind prea mare; și de l-ar fi pier­dut cineva, dacă s-ar fi întors și l-ar fi căutat l-ar fi aflat, căci locul era pustiu. Acest meșteșug este al dia­vo­lului. Dar nu-mi vei împiedica cu meșteșugul acesta sâr­guința mea, diavole, ci aceasta fie cu tine întru pierzare”.

Acestea zicând Antonie, a pierit discul ca un fum de la fața focului. Apoi a văzut nu o nălucire, ci aur adevărat arun­­cat în cale, pe care ori că vrăjmașul l-a arătat, ori că o pu­tere oarecare a Celui Preaînalt, Care iscusea pe ne­voi­to­rul și arăta dia­volului că nici de banii cei adevărați nu se în­­grijește; dar nici el singur nu ne-a vestit, nici noi n-am cu­nos­cut decât că era adevărat aur cel arătat. Iar An­to­nie s-a mirat de mulțimea aurului, dar sărind ca peste un foc, astfel l-a trecut încât nici nu s-a mai întors; ci cu fuga s-a sâr­guit să se ascundă și, mai mult sporind sâr­guința, a pornit către munte.

Și aflând o cetățuie pustie și plină de târâtoare, din cauza vremii îndelungate, de acea parte a râului, acolo s-a mutat și s-a sălășluit într-însa. Deci târâtoarele, ca și cum le-ar fi gonit cineva, îndată s-au dus. Iar el, ascunzând in­tra­rea și primind pâine pentru șase luni – căci acest lucru îl fac tebeii, și de multe ori peste tot anul rămân ne­vă­tă­mați, având înăuntru apă, ca în niște locuri neintrate –, în ce­tățuie a rămas singur, nici el ieșind, nici pe cineva dintre cei care veneau la dânsul vă­zând. Deci a viețuit el multă vreme așa, nevoindu-se, peste an numai de două ori pe deasupra lo­cuinței primind pâine. Iar cu­noscuții cei care veneau la dân­sul, fiindcă îi lăsa pe dinafară, de multe ori zile întregi și nopți, auzeau înăuntru ca și cum ar fi fost niște oameni gâl­­cevindu-se, făcând zgomot și strigând: „Du-te din lo­ca­șu­rile noastre; de ce ai venit în pustie? Până când vei în­tă­râta supărările noastre?”.

La început socoteau cei dinafară că sunt oameni care se sfă­desc cu dânsul și că aceștia pe scări au intrat la dânsul. Iar după ce s-au uitat pe o găurică oarecare, n-au văzut pe ni­meni; atunci, socotind că aceștia sunt diavoli și în­­fri­coșându-se, au chemat pe Antonie. Iar el pe aceștia i-a auzit, însă nu se în­grijea de ei. Pentru că adesea ve­neau la dânsul cunoscuții săi, socotind că-l vor găsi mort, dar îl auzeau cântând: „Să învie Dum­nezeu și să se risi­pească vrăj­­mașii Lui, și să fugă de la Fața Lui cei ce-L urăsc pe Dânsul. Precum se stinge fumul să se stingă ei; și cum se topește ceara de la fața focului, așa să piară păcătoșii de la Fața lui Dumnezeu”. Și iarăși: „Toate neamurile m-au încon­ju­rat și întru numele Domnului i-am biruit pe ei”.

Deci aproape 20 de ani a petrecut așa singur deo­sebit ne­voindu-se, nici ieșind, nici de cineva adeseori fiind văzut. Iar după acestea, fiindcă îl doreau mulți și voiau a se face următori nevoinței și sihăstriei lui, apoi alți cunos­cuți venind și cu sila deschizând ușa și stri­când-o, a ieșit An­tonie ca dintr-o cameră ascunsă, cu taină învățat și de Dum­­nezeu fiind purtat.

Atunci ieșind din cetățuie, s-a arătat celor care ve­ni­seră la dânsul. De aceea, se minunau văzându-i trupul în aceeași stare, nici gras, nici uscat de postiri, ca și cum nu s-a luptat contra diavolilor. Căci într-acest fel era, ca și mai înainte de fuga în pustie, cum îl știau pe dânsul; iar obi­ce­iul su­fle­tului îl avea curat, căci nu era cuprins de sfială, nici doritor de dez­mier­dare, nici de râs și nici de întristare. El nu s-a tul­burat văzând po­porul, nici de atâția fiind să­ru­tat nu s-a bu­­curat, ci era dimpotrivă, ca cela care era ocâr­muit de ju­de­cată.

Pentru aceea pe mulți dintre cei care erau de față, care pă­ti­­meau cu trupurile, i-a tămăduit Domnul printr-însul, iar pe alții de diavoli i-a mântuit. Încă și darul de a grăi i se dăduse lui Antonie și așa pe mulți mâhniți îi mângâia, iar pe alții, care erau învrăjbiți, îi schimba în prietenie, și tu­tu­ror le zicea: „Nimic din cele ce sunt în lume să nu se cins­tească mai mult decât dragostea lui Hristos”.

Apoi, vorbindu-le și sfătuindu-i să-și aducă aminte de bu­nă­tățile ce vor să fie și de iubirea de oameni a lui Dum­ne­zeu, ceea ce s-a arătat spre noi, Care n-a cruțat pe Fiul Său, ci pentru noi toți L-a dat pe El, a plecat pe mulți să aleagă și să pof­tească viața mo­na­hi­cească. Și de aceea s-au făcut mănăstiri prin munți, iar pustia s-a locuit de monahi, care au ieșit din lume și s-au scris la petrecerea cea din cer.

Într-o vreme, el avea trebuință să treacă Nilul, ca să cer­ce­teze pe frați, însă râul era plin de crocodili; fă­când ru­gă­ciune, s-a suit pe crocodili, el și frații cei îm­preună cu dânsul, căci luntre nu aveau, și au trecut ne­vă­tămați. Apoi, în­tor­cân­du-se în mănăstirea sa, se ne­voia cu aceleași cinstite și vitejești osteneli. Deci, vor­bind el cele de fo­lo­s sufletului, adeseori creștea sâr­guința celor care acum erau monahi, iar pe cei mai mulți dintre ceilalți îi pornea către dragostea pustniciei și a sihăs­triei; și degrabă atră­gân­­du-i cu cuvântul, multe mă­năs­tiri s-au făcut și pe toate acestea, ca un părinte, le po­vățuia.

Într-una dintre zile, adunându-se și venind la dânsul toți mo­­na­hii și rugându-l să audă cuvânt de învățătură de la dânsul, el zicea acestea către dânșii, în limba egip­teană:

Scrip­turile des­tule sunt spre învățătură, dar este mai bine a ne îndemna și noi unii pe alții întru credință și a ne mân­gâia prin cuvinte. Deci și voi ca niște fii vorbiți către mine, părintele vostru, cele ce știți, și eu, ca acela care sunt cu vârsta mai bătrân decât voi, cele ce știu, iar cele ce prin is­cusință le-am deprins le arăt vouă.

Să fie la toți de obște sârguința aceasta și începând a vă nevoi în faptele bune, să nu slăbiți, nici să vă su­pă­rați întru os­­­te­neli, nici să ziceți: „Am zăbovit atâta vreme întru pust­­ni­cie”; ci mai vârtos, ca și cum abia ați fi înce­put, în fie­care zi sârguința să o creșteți. Căci viața oa­menilor este cu totul scurtă față cu veacurile cele ce vor să fie, încât toată vremea vieții noastre este nimic pe lângă viața cea veșnică. Iar lucrul cel din lume se vinde cu prețul cel veșnic și lu­crul asemenea cu cel ase­me­nea îl schimbă cineva; dar fă­gă­duința vieții celei veș­nice cu puțin preț se cumpără. Căci este scris: „Zilele vieții întru dânșii 70 de ani, iar de vor fi întru puteri, 80 de ani, și ce este mai mult decât acestea va fi osteneală și durere”.

Deci, când toți acești optzeci de ani sau și o sută vom petrece întru pustnicie, nu vom împărăți ase­menea o sută de ani, ci în locul celor o sută, în vecii vecilor vom împărăți. Și pe pă­mânt ne­voindu-ne, nu pe pământ vom fi moștenitori, ci în Cer avem fă­găduințele. Apoi, trup stricăcios lăsând noi, nes­tricăcios îl luăm pe dânsul; drept aceea, fiilor, să nu mai obosim, nici să so­cotim că dacă zăbovim întru pust­nicie vreun lucru mare fa­cem, că nu sunt vrednice pă­ti­mi­rile vremii de acum, pe lângă slava ce are să se descopere pentru noi, nici căutând la lume să socotim că de mari lucruri ne-am lepădat; pentru că încă și tot pământul este prea mic pe lângă tot Cerul. Deci, chiar dacă peste tot pă­mântul vom fi stăpânitori și ne vom lepăda de el, iarăși nici un lucru vrednic nu este pe lângă Împărăția Ce­rurilor; că precum dacă cineva ar fi lepădat o drahmă de aramă ca să câștige o sută de galbeni de aur, așa și cel care este stăpânitor a tot pământul și se leapădă de dânsul puțin lasă și însutit primește.

Și dacă nici chiar tot pământul nu este vrednic de Ce­ruri, apoi cel care lasă puține holde este ca și cum n-ar fi lăsat nimic. Măcar de ar lăsa casă sau aur destul, nu i se cade să se fă­leas­că sau să trândăvească; ci într-alt fel sun­tem datori a judeca, anume că dacă nu le vom lăsa pentru fapta bună, însă mai pe urmă murind noi, de multe ori le lă­săm celor cărora nu voim, precum a pomenit Eclesiastul. Deci, pentru ce nu le lăsăm pentru fapta bună, ca Împă­răția Cerurilor s-o moștenim?

Pentru aceasta nimeni dintre noi să nu aibă vreo poftă de a câștiga ceva; căci ce câștig este a dobândi cele pe care nu le luăm cu noi? Deci mai vârtos pe acelea să le câș­tigăm pe care le putem lua cu noi, care sunt: în­țe­lep­ciune, drep­ta­te, cum­pă­tare, bărbăție, pricepere, dra­­goste, iubire de să­raci, cre­dință în Hristos, ne­mâ­niere, iubire de străini; pe acestea câști­gându-le, le vom afla acolo mai înainte de noi, fă­cându-ne primire în pă­mântul celor blânzi.

Pentru aceea, dintr-acestea fiecare să se încre­din­țeze a nu se împuțina cu sufletul, ci mai ales se va so­coti că este ales rob al Domnului și că este dator a sluji Stăpânului; că pre­cum robul nu va îndrăzni să zică: „Fiindcă ieri am lu­crat, astăzi nu lucrez”, nici numărând vremea cea trecută el nu va înceta în zilele cele vii­toare, ci în fiecare zi, pre­cum este scris în Evan­ghe­lie, aceeași sârguință arată, ca dom­nului său să-i placă și să nu se primejduiască; așa și noi în fiecare zi să stăruim în pust­ni­cie, știind că dacă într-o zi ne vom lenevi, nu ne va ierta pentru vremea cea trecută, ci pentru lene­vire se va mânia asupra noastră. Așa și de la Iezechiel am auzit. Astfel și Iuda, vânzătorul, pentru o noapte a pierdut și osteneala vremii trecute.

Deci, să ne ținem, o, fiilor, de pustnicie, și să nu ne trân­­dă­vim, că avem într-aceasta pe Domnul ajutător, după cum este scris: „Celui care voiește binele și Dum­ne­zeu îi ajută spre cele bune”. Dar spre a nu ne îm­puțina cu su­fle­tul, este bine a cu­geta la graiul apos­to­lu­lui, care zice: „În fiecare zi pot să mor”. Și dacă noi am fi ca și cum am muri în fiecare zi, așa vom trăi și nu vom păcătui. Iar cuvântul cel zis este înțeles astfel: „Ca scu­lându-ne în fiecare di­mi­neață să socotim că nu vom ajunge până seara”.

Și iarăși, vrând să adormim, să socotim că nu ne vom scula di­mineața, fiindcă după fire este arătată viața noastră și se mă­soară în fiecare zi și după purtarea de grijă a lui Dum­nezeu. Așa aflându-ne în fiecare zi și așa trăind, nu vom păcătui, nici nu vom avea poftă de vreun lucru, nici nu ne vom învistieri pe pământ; ci, ca acei care în fiecare zi aș­tep­tăm să murim, vom fi lipsiți, și tu­turor toate greșelile le vom ierta, iar poftă deșartă sau altă plăcere întinată nicidecum nu vom avea; ci ca de la niște lucruri trecătoare ne vom întoarce, ne­voindu-ne de-a pu­rurea și mai înainte vă­zând ziua Ju­decății. Căci de-a pu­ru­rea frica cea mai mare și în­gri­ji­rea chinurilor risipește cea mai mare parte a plă­cerii și dezmierdării și ridică sufletul care se pleacă spre dânsa.

Deci începând și pășind pe calea faptei bune la cele di­nain­te, nimeni să nu se întoarcă la cele dinapoi, ca fe­meia lui Lot; mai ales că Domnul a zis: „Nimeni pu­nând mâna pe plug și întorcându-se înapoi este în­drep­tat spre Îm­părăția Ce­ru­rilor”. Iar a se întoarce nu este altceva decât că s-a căit și cu­getă iarăși la cele lumești. Deci să nu vă te­me­ți auzind de fapta bună, nici să vă mirați de numele ei ca de ceva nou, că nu este departe de noi, nici stă afară de noi; ci lucrul este în noi și les­nicioasă este lucrarea, numai dacă vom voi.

Elinii se duc în depărtate călătorii și trec mări ca să învețe carte, iar noi nu avem trebuință a ne duce pen­tru Îm­părăția Cerurilor, nici peste mări a trece pentru fapta bună; căci Dom­nul a zis: „Împărăția Cerurilor este înăun­trul vostru. Deci fapta cea bună are tre­bu­ință de singură voința voastră, fiindcă în noi este și din noi se alcătuiește; pentru că sufletul fiind după fire nematerial, așa se alcă­tuiește și fapta bună. Ea după cum s-a făcut așa rămâne, dacă s-a făcut bine și drept”.

Pentru aceasta Isus al lui Navi, poruncind po­po­rului, a zis: „Îndreptați-vă inimile voastre către Dom­nul Dum­ne­zeul lui Israel”. Iar Ioan a zis: „Drepte faceți cărările voastre”. Pentru că a fi drept sufletul, aceasta este nema­te­rialitatea lui după fire, cum s-a zidit; și iarăși, când se abate și în răzvrătire vine, atunci se zice răutatea su­fle­tului.

Deci, nu este greu lucru: că de vom rămâne după cum ne-am făcut, atunci suntem în fapta bună; iar dacă vom gândi cele rele, ca niște răi vom fi judecați. Dacă din afară ar fi trebuit a câștiga lucrul, greu cu adevărat ar fi fost; iar dacă este în noi, să ne păzim pe noi înșine de gândurile cele întinate și luând sufletul ca pe un amanet, să-l păzim Domnului; ca și El să-Și cunoască făptura Sa, fiind așa precum a făcut-o. Apoi așa să ne fie nevoința, ca să nu ne tiranizeze mânia, nici să ne stăpâ­neas­că pofta, căci scris este: „Mânia bărbatului nu lu­crează drep­ta­tea lui Dum­ne­zeu, iar pofta zămislindu-se naște păcatul, și pă­ca­­tul săvâr­șin­du-se naște moarte”.

Astfel petrecând noi, să ne trezim cu întemeiere și după cum este scris să ne păzim inima noastră cu toată stră­juirea; că avem vrăjmași cumpliți și preameșteri, pe răii diavoli, și con­tra lor ne este lupta, precum zice Apos­tolul: „Lupta noastră nu este împotriva sângelui și a tru­pu­lui, ci împotriva în­ce­pătoriilor, împotriva stă­pâ­niilor, îm­po­triva stăpânitorilor acestui veac, împotriva duhurilor rău­tății, care sunt în văz­du­huri”.

Deci mare este numărul lor în văzduh, împotriva noas­tră, și nu sunt departe de noi; apoi între dânșii este mare deo­sebire, iar pentru firea și deosebirea lor pu­ter­nic tre­buie să fie cuvântul; deci de la alții mai mari decât noi tre­buie să cău­tăm o sfătuire ca aceasta; iar ceea ce acum ne silește pe noi este a cunoaște numai măiestriile lor împo­triva noastră.

Mai întâi să cunoaștem aceasta, cum că vrăjmașii nu se nu­­mesc „diavoli”, adică răi, pentru că așa au fost făcuți ei; căci Dumnezeu n-a făcut nici un lucru rău, ci i-a făcut buni; dar după ce au căzut din cereasca în­țe­lep­ciune, tăvă­lin­du-se împre­jurul pământului, pe elini i-au amăgit prin nă­luciri, iar pentru noi creștinii, piz­muindu-ne, toate le mișcă, vrând să ne împiedice de la înălțarea la Ceruri; ca să nu ne suim noi acolo de unde au căzut ei. Pentru care este trebuință de multă rugăciune și pust­ni­cie, ca luând cineva prin Duh darul deosebirii du­hurilor, să poată cunoaște cele despre ei, adică anume care dintr-înșii sunt mai puțin răi și care mai răi, cum și pentru ce meș­teșugiri are sârguința fiecare dintr-înșii; apoi cum fie­care dintre ei se răs­toarnă și se scoate din om, căci multe sunt vicleniile lor și por­nirile bân­tuielilor lor.

Fericitul apostol și cei ca și dânsul, știind unele ca aces­tea, ziceau pe drept că noi nu știm învățăturile lui; de aceea, din acelea ce ne-am iscusit suntem datori a ne în­drep­­ta unii pe alții. Deci, eu din parte-mi, având cercare și iscusire ca un fiu al lui, zic că diavolii când văd pe creș­tini, și mai ales pe mo­nahi, fiind iubitori de osteneală și spo­­rind în fapte, întâi îi is­pi­tesc, punându-le sminteli aproape de că­rările lor, iar smin­telile lor sunt gândurile cele rele. Dar nu se cade să ne temem de îngrozirile lor, căci prin ru­­gă­ciuni, postiri și prin credința întru Domnul acelea cad în­­dată; însă și după ce cad nu încetează, ci iarăși se apro­pie cu măiestriile și vicleniile, căci dacă nu pot să amă­gească inima cu înaltă plăcere, năvălesc asu­pră-ne într-alt fel; de aceea, for­mând năluciri, caută a ne înfricoșa: se prefac în chip de femei, de fiare, de târâ­toare, de mărimi ale tru­pu­rilor, de mulțime a ostașilor. Dar nici așa nu se cade a ne teme de nălucirile aces­to­ra, căci nimic nu sunt și repede pier; mai ales dacă cineva se în­gră­dește cu credința și cu semnul Sfintei Cruci.

Apoi sunt în­drăzneți și foarte obraznici, căci dacă o dată se biruiesc, iarăși vin cu alt chip asupră-ne; se prefac în vră­ji­tori și spun mai înainte cele ce au să se întâmple după câteva zile și se arată înalți, ajungând până la acoperișuri, și înfricoșători cu mă­ri­mea, ca ast­fel pe cei pe care n-au putut să-i amăgească cu gân­du­rile măcar prin niște năluciri ca acestea să-i răpească pe furiș; iar dacă și acum vor afla sufletul întemeiat cu cre­dință și cu nădejdea pocăinței, după aceea aduc cu ei pe domnul lor.

Apoi, Antonie spunea că ei se arată de multe ori în ce fel a descoperit Domnul lui Iov, zicând: „Ochii lui sunt ca un chip de luceafăr, din gura lui ies făclii aprin­se și se arun­că pre­cum niște scântei de foc; din nările lui iese fum ca din cup­to­rul ce arde cu foc de cărbuni și din gura lui iese văpaie”.

În acest fel arătându-se domnul diavolilor înfri­co­șează, după cum mai înainte am zis, mari lucruri făcând măestrul și vic­leanul, precum l-a mustrat și l-a vădit pe el Domnul, când era Iov, zicând: „Fierul îl socotește paie, arama ca pe un lemn pu­tred, marea ca pe un bu­rete, tartarul adân­cu­lui ca pe un robit, iar adâncul mării ca pe uscat”. Iar prin proroc, a zis vrăj­ma­șul: „Alergând, îl voi prinde”. Și iarăși prin Apostol: „Toată lumea o voi lua cu mâna, ca pe un cuib, și ca pe niște ouă pă­ră­site”. Cu unele ca acestea se fă­lește și făgă­duiește să amă­geas­că pe cei binecredincioși.

Dar noi, credincioșii, să nu ne temem de nălucirile lui și să nu luăm aminte la glasurile lui, că minte și nicidecum nu grăiește adevărul. Cu adevărat unele ca acestea făcând și în­dâr­jindu-se ca un balaur, s-a prins cu undița de Mân­tui­torul și ca un dobitoc a luat că­păstru în bot și ca un fu­gar se leagă cu belciug la nări și i s-au pătruns buzele cu acul; apoi este legat de Dom­nul ca o pasăre, ca să se batjo­co­rească, deși se așază și el și diavolii cei împreună cu dânsul ca niște scorpii și ca niște șerpi, ca să fie legați de noi creștinii, iar semnul acestui lucru este că noi petrecem viața împotriva lui. Căci cel ce se laudă că va usca marea și lumea o va lua acum nu poate să oprească pustnicia și nevoința noastră, nici pe mine grăind asupra lui.

Deci, să nu luăm aminte la ceea ce el ar grăi, că minte; nici să ne temem de nălucirile lui, căci și aces­tea sunt min­ci­noase și nu este lumină adevărată ceea ce se arată într-însele; dar mai vârtos se arată înce­pu­turile și chipurile fo­cu­lui pregătit lor, în care au să ardă ei, și cu acestea ispi­tesc, ca să înfricoșeze pe oa­meni, dar numaidecât pier. Ei pe nimeni nu vatămă dintre cei credincioși, dar poartă cu dânșii asemănarea focului ce are să-i primească.

Pentru aceea nici așa nu se cuvine a se înfricoșa ci­neva de dânșii, că toate meșteșugirile lor, prin darul lui Hristos întru nimic sunt și se socotesc. Ei sunt vicleni și gata a se în­chipui și a se schimba întru toate; de multe ori se prefac a cânta și pomenesc cuvinte din Scrip­turi, iar uneori citind noi, îndată zic și ei aceleași cu­vinte pe care le-am citit noi; de multe ori, dormind noi, ne deșteaptă la rugăciune, și aceasta o fac adeseori, nelăsându-ne să dormim mai deloc; uneori se arată în chipuri de monahi și ca niște cucernici se prefac a grăi, ca prin chipul acesta să amăgească, și de aceea, unde pot, voiesc a trage pe cei amăgiți de dânșii; dar nu se cuvine a lua aminte la dânșii, măcar că ne-ar deș­tepta la rugăciune, sau ne vor sfătui să nu mâncăm nicide­cum și chiar de s-ar preface că ne prihănesc și ne ocă­răsc pentru ceva, în care ne-ar găsi vină. Că nu pentru evlavie sau pentru adevăr le fac acestea, ci ca să aducă pe cei proști în deznădăjduire, iar pustnicia s-o facă nefolositoare; apoi, făcând pe oameni să urască viața mo­na­hicească, ca fiind prea îm­po­vărătoare și prea grea, să împiedice pe cei care petrec într-însa.

Deci, prorocul fiind trimis de Domnul, plângea pentru unii ca aceștia, zicând: „Vai celui care adapă pe aproa­­pele cu amestecare tulbure”. Pentru că niște meș­­­­teșugiri ca acestea și gânduri sunt răsturnătoare și îm­­pie­dică de la calea ce duce la fapta cea bună. Iar Domnul Însuși, măcar că diavolii grăiau cele adevărate, adică acestea: „Tu ești Fiul lui Dumnezeu”, cu toate acestea le po­run­cea să tacă și-i oprea a grăi; ca nu cumva împreună cu adevărul să semene și răutatea lor și ca pe noi să ne obiș­nuiască a nu lua aminte niciodată la unele ca acestea, deși s-ar părea că grăiesc adevărul.

Pentru că este necuviincios lucru având Sfintele Scrip­turi și libertate de la Mântuitorul, să ne învățăm de la dia­vo­lul, cel ce nu și-a păzit rânduiala sa, ci altele a cugetat. Pen­tru aceasta, când grăiește din Scripturi, să-l oprești zi­când: „Iară păcătosului i-a zis Dumnezeu: «Pentru ce tu povestești dreptățile Mele și iei tes­ta­mentul Meu în gura ta?»”. Căci toate le fac diavolii și le tul­bură, spre amăgirea celor proști. Deci fac sunete, râd mult și șuieră, iar dacă nu ia aminte nimeni la dânșii, apoi plâng și se bocesc ca niște biruiți.

Domnul Dumnezeu poruncea diavolilor să tacă, iar noi, cei care ne-am învățat de la sfinți, se cuvine să facem ca dân­șii și să urmăm bărbăției lor. Pentru că și ei, văzând acestea, ziceau: „Când a stat păcătosul înaintea mea, eu am amuțit și am tăcut din bunătăți”. Și iarăși: „Și eu ca un surd nu auzeam și ca un mut care nu-și deschide gura sa; făcutu-m-am ca un om care nu aude”.

Deci și noi nici să-i auzim pe dânșii, ca pe unii ce sunt străini de noi, nici să-i ascultăm, chiar de ne-ar deștepta la ru­gă­ciune și pentru postire ne-ar grăi; ci la pustnicia noastră mai vârtos să luăm aminte și să nu ne amăgim de dânșii, ce pe toate le fac cu vicleșug. Și nu se cade a ne teme de dânșii, chiar de ni s-ar părea că năvălesc asupră-ne și cu moarte ne-ar îngrozi; căci sunt neputincioși și nu pot nimic, decât numai să ne îngrozească. Deci acum ve­nind pentru aceasta în mijloc, am zis: „Și acum mai pe larg a vă spune cele despre dânșii nu se cuvine a pregeta, că întemeiată va fi nouă aducere-aminte”.

După ce a venit Domnul, a căzut vrăjmașul și au slăbit pu­terile lui. Pentru aceasta, deși nimic nu poate, cu toate acestea tiranul, fiind căzut, nu se liniștește; dar măcar nu­mai cu cuvintele ne îngrozește (iar alt nimic nu poate). Și aceasta fiecare din voi s-o creadă, că numai așa va putea defăima pe diavoli.

Deci, dacă cu niște trupuri ca acestea ar fi fost și ei îm­bră­cați, precum suntem noi, cu putință ar fi fost lor să spună: „Că fiind ascunși oamenii, nu-i aflăm, ci nu­mai când îi aflăm îi vătămăm”. Am putea și noi atunci, ascunzându-ne, să ne tăinuim de dânșii, încuind îm­po­triva lor ușile. Dar de vreme ce nu sunt într-acest fel, ci ușile fiind în­cuiate, ei totuși pot să intre și întru tot aerul sunt ca și dia­vo­lul cel întâi al acestora. Ei sunt voitori de rău gata spre a vă­tă­ma, după cum a zis Mântuitorul: „Dintru început uci­gaș de om este diavolul, tatăl rău­tății”. Iar noi acum trăim și mai vârtos împotriva lui lup­tăm; ei sunt fricoși și nimic nu pot, pre­cum am zis: nici un loc nu-i oprește pe dân­șii spre a ne bân­tui, nici prieteni nu ne socotesc pe noi, ca să ne cruțe, nici iu­bitori de bine nu ne sunt ca să ne în­drep­teze; ci mai vârtos sunt răi și ca un nimic le este lor a vă­tăma pe cei iubitori de fapte bune și cinstitori de Dum­nezeu.

Dar pentru că nimic nu pot, pentru aceasta nu fac ni­mic, decât numai ne îngrozesc. Căci de ar fi putut, n-ar fi întârziat, ci îndată ar fi lucrat răul, având spre aceasta voia, și mai ales împotriva noastră. Deci iată cum, adu­nân­­du-ne, împotriva lor grăim și știu că sporind noi, ei slăbesc. Dacă ei ar fi avut stă­pâ­nire, pe nimeni dintre noi, creștinii, nu ne-ar fi lăsat să trăim; căci urâciune este păcătosului cinstirea de Dumnezeu. Dar de vreme ce nu pot, pentru aceasta mai mult se luptă, căci nimic nu pot să facă dintr-acelea cu care ne îngrozesc.

Apoi și aceea se cuvine a socoti, spre a nu ne teme de dânșii; căci dacă le-ar fi fost lor cu putință, n-ar fi venit cu mul­țime, nici năluciri ar fi făcut, nici ar fi meșteșugit a se închipui, ci ar fi ajuns chiar numai unul a veni și a face ceea ce poate și voiește. Mai ales că tot cel care are stăpânire nu ucide cu nă­lu­­cire, nici cu mulțime înfricoșează; ci îndată, precum vo­ieș­te, își arată stăpânirea; dar diavolii, neputând ni­mic, ca într-un circ se joacă, schimbându-și chipurile, ca pe copii înfricoșându-ne prin nălucirea mulțimii și prin închipuiri; pentru care mai mult se cuvine să fie vrednici de defăi­mare, ca niște neputincioși.

Îngerul cel adevărat care s-a trimis de la Domnul asupra asi­rienilor nu avea trebuință de popoare și de mul­țime, nici de nălucirea cea din afară, nici de cio­că­ni­turi și de sunete, ci în­tr­ebuințând puțină stăpânire, a ucis îndată o sută optzeci și cinci de mii. Dar dia­volii nu pot nimic, ci numai cu nălu­cirile se ispitesc a în­fri­coșa. Iar dacă ci­neva ar gândi la Iov și ar zice: „Pentru ce dia­volul toate împotriva lui le-a făcut? Cum l-a lipsit de averi, pe fiii lui i-a ucis, iar pe Iov l-a lovit cu bubă rea?”, să cunoască iarăși unul ca acesta cum că nu era diavolul cel ce putea, ci Dumnezeu Cel Care i-a dat lui putere spre a ispiti pe Iov. Căci el, neputând face nimic, l-a cerut pe Iov și l-a luat. Încât și de aceea este mai mult defăimat vrăjma­șul. Că deși voiește, nu poate ceva să facă asupra unui om drept, căci de-ar fi putut, nu ar fi cerut. Iar cerându-l, nu o dată, ci de două ori, se arată că este neputincios și că nimic nu poate.

Și nu este minune dacă pe Iov n-a putut să-l biruie, când nici asupra dobitoacelor lui n-ar fi fost pierzător, de nu i-ar fi îngăduit Dumnezeu. Ba încă nici asupra porcilor n-are stăpânire; căci el ruga pe Domnul, pre­cum este scris în Evan­ghelie, zicând: „Dă-ne nouă voie să ne ducem în turma de porci”. Și dacă nici asupra porcilor nu au stă­pâ­nire, apoi cu mult mai vârtos nu domnesc peste oamenii cei făcuți după chi­pul lui Dum­nezeu. Deci de Dumnezeu se cuvine a ne teme, iar pe diavoli a-i defăima ca pe niște ne­putincioși, și nici­decum a ne teme de dânșii. Ci cu cât mai vârtos fac ei acestea, cu atât mai mult să ne întindem și noi spre pustnicie; căci mare armă împotriva lor este viața cea dreaptă și credința în Dumnezeu.

Deci ei se tem de postul sihaștrilor, de priveghere, de ru­­gă­ciuni, de blândețe, de liniște, de neiubirea de argint și de neslăvirea deșartă, de milostenii, de ne­mâ­niere și, ca ur­mare, de buna cinstire cea întru Hristos. Căci pentru aceasta toate le fac, ca să nu fie cei care îi calcă pe dânșii; că știu ei darul cel dat credincioșilor asupra lor de la Mân­tui­torul, Cel Care zice: „Iată, v-am dat vouă putere a călca peste șerpi și peste scorpii și peste toată puterea vrăj­ma­șu­lui”. Deci, chiar dacă ar spune ei ceva mai mult, să nu creadă cineva, nici să ia aminte. Căci de multe ori spun înain­tea noastră despre frații care după multe zile vor să vie la noi; și aceasta o fac ei, nu purtând grijă de cei care-i aud, ci ca să-i în­duplece pe dânșii să creadă lor, și atunci de aici înainte avându-i supuși, să-i piardă.

De aceea, nu se cade a lua aminte la dânșii, ci și când nu ne spun ceva mai înainte, se cuvine a-i răs­tur­na, căci nu avem trebuință de dânșii; și ce minune este dacă cei ce au tru­puri mai subțiri decât oamenii și pe cei care au început a călători ei i-au văzut, apoi aleargă mai înainte să vestească venirea acelora? Aceasta poate s-o facă cineva mergând pe cal și să alerge ca să spună mai înainte.

Drept aceea, nici pentru aceasta nu se cuvine a ne mi­nu­na de dânșii; căci nimic din cele ce se fac ei nu cunosc, decât numai singur Dumnezeu este Cel Care pe toate le cu­noaște mai înainte de facerea lor. Aceștia ves­tesc acelea pe care le văd, ca niște furi, mai înainte aler­gând la toți, ca să spună cele ce se lucrează și se grăiesc de noi; apoi ei în­sem­nează că ne-am adunat și că vorbim împotriva lor. Aceasta fiecare iute alergător poate s-o facă, întrecând pe cel zăbavnic; și ceea ce zic astfel este. Dacă cineva ar începe să călătorească din Tebaida sau din altă oarecare țară, mai înainte de a ști să călă­to­rească, nu știu de va călători; dar văzând pe unul că­lă­­torind, alear­gă mai repede și, mai înainte de a sosi acela, ei vestesc venirea lui și astfel se întâmplă de vine după câteva zile. Însă de multe ori cei care călătoresc întorcându-se îna­­poi, ei atunci au mințit. Astfel se întâmplă și când vor­besc despre apa râului Nil; căci cei care au văzut că au fost ploi multe în părțile Etiopiei și știu că dintr-acelea se face re­văr­sarea râului mai înainte de a veni apa în Egipt, ei aleargă și spun. Aceasta și oamenii ar fi putut s-o spună, dacă atât de iute ar fi putut să alerge ca aceia.

Precum străjerul lui David, suindu-se la loc înalt, mai înainte decât cel care rămăsese jos vedea pe cel care vine și încă mai repede alergând, spunea înaintea decât altora cele ce încă nu se făcuseră; astfel și aceștia (adică diavolii) zic, se ostenesc și însemnează unele întâm­plări numai ca să amă­gească. Însă dacă purtarea de grijă a lui Dumnezeu într-acea vreme ar voi ceva pentru ape sau pentru cei care călătoresc, căci este cu putință lui Dum­nezeu, atunci diavolii mint și se amă­­gesc cei care au luat aminte la dânșii.

Într-acest chip s-au întărit vrăjirile elinilor și astfel s-au rătăcit dânșii mai înainte de către diavol. Dar acum a înce­tat rătăcirea; căci a venit Domnul Care, cu toată viclenia lor, chiar și pe diavoli i-a făcut deșerți și nelucrători; căci ni­mic nu cunosc de la ei înșiși, ci ca niște furi pe cele ce le văd la alții pe acelea le pri­hănesc, și mai ales sunt vă­ză­tori ai faptelor, decât mai înainte-cunoscători. De aceea, deși uneori numesc ade­­vărate unele ca acestea, să nu se mi­nuneze cineva de dânșii. Pentru că și doctorii, având is­cu­sința bolilor, când ar vedea într-alții aceeași boală, de multe ori din obișnuință mai înainte spun leacul. Încă și câr­macii și lucrătorii de pământ iarăși, din obișnuință văzând în­tocmirea aerului, mai înainte spun că va fi o fur­tună ori aer liniștit și pentru aceasta nu poate să zică cineva că din dumnezeiasca pronie spun ei mai înainte, ci din observare și din obișnuință.

De aceea și diavolii, dacă cândva aceleași soco­tin­du-le le spun, pentru aceasta să nu se minuneze ci­neva de dânșii, nici să ia aminte la ei. Căci ce fo­lo­sește celor care-i aud ca să știe de la ei cele ce au să fie? Sau de ce să aibă sârguință a cunoaște unele ca acestea, deși cu adevărat diavolul le cu­noaște, căci acest lucru nu este făcător al faptei bune, nici al obiceiului celui bun nu este cu adevărat cunoștință.

Nimeni dintre noi nu se va judeca pentru că nu le-a știut, nici se fericește că le-a învățat și le-a cunoscut; ci într-acestea fie­care va avea judecată, dacă a păzit cre­dința și dacă a împlinit po­­runcile lui Dumnezeu curat. De aceea, nu se cade mult a le socoti acestea, ci a ne nevoi și a ne os­te­ni, nu ca să cunoaștem mai înainte, ci ca bine petre­când, să plăcem lui Dumnezeu.

Și trebuie a ne ruga nu să cunoaștem mai înainte, nici să cerem plată pentru nevoință, ci ca ajutător să ne fie nouă Domnul spre biruință împotriva diavolului. Iar dacă vreo­dată este nevoie de a cunoaște mai îna­inte, să ne cură­țim la minte; căci eu cred că sufletul care s-a curățit de toate păcatele după fire poate să se facă văzător și chiar mai multe și mai departe să vadă decât diavolii; căci are pe Domnul în sine, Care des­coperă lui. În felul acesta, Elisei vedea pe Gheezi și puterile îngerilor stând lângă dânsul.

Deci, când vin la noi noaptea și voiesc să ne grăiască de cele ce au să fie, sau să zică: „Noi suntem îngeri”, să nu luați aminte, căci mint. Iar dacă vor lăuda pustnicia voas­tră și vă vor ferici, să nu-i ascultați și nicidecum să vă su­pu­neți lor. Mai vârtos să vă pecetluiți cu semnul cinstitei Cruci, pe voi și casa voastră, și să vă rugați; atunci îi veți vedea făcându-se nevăzuți, căci se în­fri­co­șează foarte mult de semnul Crucii Domnului; fiindcă prin ea i-a biruit Mân­tuitorul. Iar dacă și mai cu obrăz­nicie vor sta, săltând și prefăcându-se cu nălucirile, să nu vă temeți, nici să vă speriați, nici ca la niște ființe bune să luați aminte la dânșii.

Pentru că venirea de față a celor buni și a celor răi cu înlesnire și cu putință este a o cunoaște, fiindcă Dumne­zeu a făcut astfel. Pentru că arătarea sfinților îngeri nu este tul­­bu­rată; căci nu va certa, nici va striga, nici va auzi cineva glasul lor. Ci atât de cu liniște și cu blân­dețe se face, încât se aduce bu­curie, veselie și în­drăz­neală în suflet; căci Dom­nul este cu dânșii, El este bucuria noastră și a lui Dum­nezeu-Tatăl este puterea. Iar gândurile sufletului rămân netulburate și neînvăluite, încât el, făcându-se strălucit de ea, vede pe cei care i se arată; acesta este un dar al luminilor celor dum­ne­zeiești și al celor care au să fie într-Însul. Iar dacă s-ar înfricoșa, ca niște oameni, de vederea celor buni care se arată, numaidecât iau frica de la dânșii prin dra­­gos­te, precum a făcut Gavriil pentru Zaharia. Ase­me­nea și în­gerul care s-a arătat femeilor la Sfântul Mormânt și cel care s-a arătat păstorilor, precum s-a zis în Evanghelie: „Nu vă temeți”; căci frica acelora nu este cu spaima sufletului, ci cu cu­noștința venirii de față a celor buni.

Deci în acest fel este arătarea sfinților. Năvălirea celor răi este tulburătoare, cu sunet, vuiet și strigare, ca și când s-ar fi făcut vreo pornire a unor tineri nepe­dep­siți și a unor tâlhari, de la care se face frica sufletului, tul­bu­rarea și neorânduiala gân­durilor, mâhnire, urâ­ciune către pust­nici, trân­dăvie, în­tris­ta­re, pomenirea ru­de­niilor și frica de moarte; și de aici pofta celor rele, îm­puținarea de suflet către fapte bune și nes­ta­tor­nicia obiceiurilor.

Deci, când cineva dintre voi va vedea așa ceva, vă veți teme; dacă însă frica se va lua de la voi și în locul ei s-ar face bucurie negrăită și voie bună, cutezare, îmbăr­bă­tare, ne­tulburarea gân­durilor și celelalte, cum mai îna­inte am zis, adică bărbăție și dragoste către Dum­nezeu, atunci în­drăz­niți și vă rugați, căci bu­curia și liniș­tea sufletului arată sfin­țenia celui care vine de față. Așa Avraam, când a văzut pe Domnul, s-a bucurat; Ioan când s-a făcut glasul închi­nă­rii din partea Năs­că­toarei de Dum­nezeu, Maria, s-a bucurat.

Iar dacă s-ar face tulburare și sunet din afară, nălucire lu­­mească, îngrozire de moarte, să cunoașteți că este nă­vă­li­rea celor răi. Și aceasta să vă fie vouă semn. Când sufletul unora s-ar teme, să știți că este de față venirea vrăjmașilor; căci dia­volii nu izgonesc te­me­rea unora ca aceștia, pre­cum a făcut marele Arhan­ghel Gavriil către Maria și Za­ha­ria, și Acela Care S-a ară­tat la mormânt femeilor; ci mai cu seamă, când îi vor vedea temându-se, ei sporesc nălucirile, ca mai mult să-i în­fri­co­șeze, și de aceea sărind asupra lor îi bat­jo­co­resc, zicând: „Închinați-vă nouă!”.

Iată, pe elini așa i-au amăgit că așa s-au socotit de dânșii zeii, cei cu nume mincinos. Iar pe noi nu ne-a lăsat Dom­nul să ne amăgim de diavol, căci El prin niște năluciri ca acestea fă­cute înaintea Lui l-a certat și i-a zis: „Mergi înapoia Mea, sa­tano; căci scris este: Dom­nului Dumne­zeu­lui tău te vei în­china și Lui Unuia vei sluji”. Deci vi­clea­nul mai mult se de­făi­mează de noi; căci Domnul pentru noi a făcut acestea, ca dia­volii, de la noi auzind niște glasuri ca acestea, să se răstoarne pentru Domnul, Care pentru aceasta i-a certat. Apoi, nu se cade a ne făli pentru că scoa­tem diavolii, nici a ne înălța pentru tămăduiri, nici să ne mi­nunăm de cel care scoate pe diavoli ori pe cel care nu-i scoate să-l de­făi­măm; ci pustnicia fiecăruia s-o învețe cineva și ori s-o râvnească și s-o urmeze, ori s-o îndrepteze. Pentru că a face semne nu este al nostru, ci al Mân­tui­to­rului.

Pentru aceea El zicea ucenicilor: „Nu vă bucurați că diavolii se supun vouă, ci pentru că numele vostru s-a scris în Ceruri”. A se scrie numele în Ceruri este măr­turia faptei bune și a vieții voastre. A scoate pe diavoli este darul Mân­tui­­to­ru­lui, Celui Care l-a dat. Pentru aceea, celor care nu în fapte bune, ci în semne se făleau și zi­ceau: „Doamne, au nu cu numele Tău am scos dia­voli și întru numele Tău am făcut multe puteri?”, Dom­nul le-a răspuns: „Amin zic vouă, nu vă știu pe voi”. Căci cunoaște Domnul căile ne­cre­dincioșilor. Dar se ca­de a ne ruga pentru a lua darul ale­gerii duhurilor, căci, după cum este scris, să nu credem la tot duhul.

Deci voiam să tac și nimic din cele pentru mine să nu zic și să vă îndestulați numai cu acestea. Dar să nu so­cotiți că acestea le zic în zadar, ci să credeți că aces­tea le po­ves­tesc cu iscusință și adevăr; pentru aceasta, deși ca un om fără de minte m-am făcut, dar știe Domnul Cel Care mă aude curățenia inimii mele, cum că nu pentru sine-mi, ci pentru dragostea și spo­ri­rea voastră spun vouă meș­te­șu­girile diavolilor, pe care le-am văzut.

De câte ori m-au fericit pe mine diavolii și eu i-am bles­­te­mat pe dânșii în numele Domnului? De câte ori mi-au spus despre apa Nilului și eu le-am zis: „Și ce vă pasă vouă pentru aceasta?”. Odată au venit îngrozin­du-mă și m-au înconjurat ca niște ostași cu toată înar­ma­rea și cu cai; iar altădată mi-au um­plut casa de fiare și de târâtoare, și eu cântam: „Aceștia în că­ruțe și aceștia pe cai, iar noi întru numele Domnului Dum­ne­zeului nostru ne vom mări”; apoi, prin rugăciune, aceia s-au răs­turnat.

Au venit odată pe întuneric, având năluciri de lu­mi­nă, și-mi ziceau: „Am venit să-ți aducem lumină, An­to­nie”. Iar eu, în­chi­zându-mi ochii, mă rugam și îndată s-a stins lu­mina necre­din­cio­șilor. După câteva luni, au venit grăind și cân­tând din Scripturi, iar eu ca un surd nu-i auzeam. Au cu­tremurat odată mă­năstirea, iar eu mă rugam a rămâne nemișcat cu cugetul.

După aceasta, iarăși venind, băteau din palme, flu­ierau și jucau, iar eu mă rugam și stăruiam cântând, ei îndată au în­ceput a plânge și a se tângui, ca și cum ar fi obosit cu totul. Eu atunci slăveam pe Dumnezeu, Cel Care a surpat și a risipit îndrăzneala și nebunia lor. Iar altă dată s-a arătat dia­volul foarte înalt, cu nălucire, și a în­drăznit a zice: „Eu sunt puterea lui Dumnezeu, eu sunt pronia; ce voiești să-ți dăruiesc ție?”. Eu atunci l-am scuipat pe diavol, pomenind pe Hristos; apoi am voit a-l bate. Și mi se părea chiar că l-am bătut. Deci îndată cel atât de mare s-a făcut nevăzut îm­preună cu toți ai săi, pentru numele lui Hristos.

Odată, pos­tind eu, vicleanul a venit ca un monah, având cu sine nă­lu­ciri de pâini, și mă sfătuia, zicând: „Mănâncă și în­ce­tează multele osteneli; om ești și vei slăbi”. Iar eu, înțe­le­gând meșteșugul lui, m-am sculat să mă rog și el, ne­su­fe­rind, a pierit; apoi ca un fum a ieșit pe ușă, făcându-se nevăzut. De câte ori în pustie mi-a arătat năluciri de aur numai ca să mă ating și să-l caut pe dânsul! Iar eu cântam îm­potriva lui și acela pierea. De multe ori mă zdrobea cu bătăi, și eu ziceam: „Nimic nu mă va despărți de dragostea lui Hristos”; și după aceasta mai mult se risipeau unii după alții. Și nu eram eu acela care i-a surpat pe ei, ci Domnul, Cel Care zice: „Am văzut pe satana ca un fulger căzând din cer”.

Iar eu, fiilor, pomenind graiul apostolului, am înti­pă­rit acestea în sine-mi ca să vă învățați a nu vă supăra în pust­ni­cie, nici a vă teme de nălucirile diavolului și ale slugilor lui. Fiindcă m-am făcut fără minte, po­ves­tindu-vă, primiți și aceasta spre întemeiere și neîn­fri­co­șare și credeți-mă că nu mint.

Odată a bătut oarecine în mănăstire la ușa mea și ieșind am văzut pe cineva arătându-se lung și foarte înalt. Apoi în­tre­bându-l: „Cine ești tu?”, el răspunse: „Eu sunt satana”. Eu îi zisei: „Dar ce cauți aici?”. Zis-a acela: „Pen­tru ce mă prihănesc în zadar monahii și toți ceilalți creș­­tini? Pentru ce mă blestemă în tot ceasul?”. Eu zi­cân­du-i: „Pentru ce și tu îi su­peri pe dânșii?”, el a zis: „Nu sunt eu care îi supăr pe dânșii, ci ei se tulbură pe sineși; căci eu am slăbit. Au n-ai citit că să­biile vrăjmașului au lip­sit până în sfârșit și cetățile lui i-au sur­pat? Nu mai am loc, nici în pustie, nici în cetate, pretutindeni au venit creș­­tini; chiar și pustia asta s-a umplut de monahi. Deci ei pe sine pă­zească-se, și să nu mă mai blesteme în zadar”.

Atunci, minunându-mă eu de darul Domnului, am zis către dânsul: „De-a pururea fiind mincinos și niciodată spu­­nând adevărul, acum chiar nevrând ai spus ade­vă­rat; căci Hris­tos după ce a venit te-a făcut ne­pu­tin­cios și sur­pându-te te-a gonit”. Iar acela, au­zind numele Mân­tui­to­rului și nesu­fe­rind aceasta, s-a fă­cut nevăzut; deci, dacă diavolul însuși măr­turisește că ni­mic nu poate, noi suntem datori a-l defăima și pe dânsul, și pe slugile lui.

Iată cum vrăjmașul, împreună cu câinii săi, are atâtea viclenii, iar noi, învățându-ne neputința lor, putem a-i de­făi­ma cu chipul acesta. Să nu cădem cu cu­getul, nici să gân­dim la temere, nici să închipuim întru noi frica, zicând: ca nu cumva venind diavolul să ne răstoarne; ca nu cumva fără veste sosind să ne tulbure. Nicidecum să nu gândim unele ca acestea, nici să ne întristăm, ca și cum am pieri; ci mai vârtos să îndrăznim și să ne bu­curăm de-a pururea ca niște mântuiți și să socotim cu sufletul că Domnul este cu noi și că El i-a biruit și i-a rușinat pe dânșii. Să gândim de-a pururea că, fiind cu noi Domnul, vrăjmașii nimic nu ne vor face. Căci venind ei, cum ne vor afla, în același fel se fac și ei către noi și după cugetele ce se află întru noi, așa și ei aduc nălucirile.

Deci, dacă ne vor afla temându-ne și tulburându-ne, îndată și ei ca niște tâlhari, aflând loc nestrăjuit, intră la noi și ne înfricoșează. Dacă ne văd înfricoșându-ne, mai mare fac temerea întru năluciri și întru îngroziri; atunci printr-acestea se muncește ticălosul suflet. Dacă ne vom afla bucurându-ne și gândind ale Dom­nului și so­cotind că toate sunt în mâna Lui și că nu poate nimic diavolul asupra creștinilor, știind că nicidecum n-are stă­pânire asupra cuiva, atunci văzând ei sufletul întemeiat cu niște gânduri ca acestea, se întorc ru­și­nați. Astfel vrăjmașul, văzându-l pe Iov în­gră­dit, s-a dus de la dânsul; iar pe Iuda vânzătorul, aflându-l lipsit de aces­tea, l-a robit.

Drept aceea, dacă voim a defăima pe vrăjmașul de-a pu­rurea, să gândim la cele ale Domnului, ca să se bu­cure de-a pururea sufletul cu nădejdea; atunci vom vedea ca niște fum jucăriile diavolilor și mai ales îi vom vedea pe ei fu­gind, decât gonind pe alții. Căci ei sunt, după cum am zis mai înainte, foarte fricoși, așteptând de-a pururea focul cel pregătit lor. Încă și acest semn să aveți spre neîn­fri­co­șare împotriva lor, anume, când vreo nălucire vi s-ar face, să nu cădeți mai înainte în frică, ci îndrăznind, întrebați întâi: „Ce este? Cine ești tu și de unde vii?”.

Și dacă va fi arătarea sfinților, deplin te va adeveri pe tine, iar frica ta întru bucurie se va preface; iar dacă va fi dia­volească, îndată se va slăbi, văzând cugetul întărit. Căci este semn al netulburării a întreba așa: „Cine ești și de unde vii?”. Așa întrebând Isus al lui Navi s-a învățat; iar vrăj­mașul nu s-a tăinuit de Daniil cel care l-a întrebat.

Acestea vorbind Antonie, toți se bucurau. Și într-unii creș­tea darul faptei bune, iar dintr-alții ieșea împu­ținarea la suflet și părerea înceta. Deci toți se plecau a defăima bân­­tui­rea cea diavolească, minu­nându-se de darul cel dat lui An­to­nie de la Domnul, spre deslușirea duhurilor.

Atunci în munți erau multe mănăstiri, ca niște corturi pline de cete dumnezeiești: ale celor care cântau, ale celor care citeau, posteau, se rugau, se bucurau de nădejdea celor ce vor să fie și ale celor care lucrau ca să facă milostenie; ale celor care aveau dragoste și împreună-glăsuire între dânșii. Deci se vedea cu adevărat ca o țară care de sine era împo­do­bită cu cinstirea de Dum­ne­zeu și cu dreptatea. Căci nu era acolo cel care ne­drep­tățea sau cel nedreptățit ori pri­hă­nit; ci mulțimea de pustnici avea un cuget către fapta bună, încât văzând cineva mănăstirile și o rânduială ca aceasta a mo­na­hilor, ar fi putut să zică: „Cât sunt de bune casele tale, Iacobe, corturile tale, Israele, ca niște văi um­broa­se și ca niște raiuri, ca niște corturi pe care le-a înfipt Dom­nul și ca niște cedri lângă ape”.

Antonie, după obicei, ducându-se întru a sa mă­năs­tire, își întindea nevoința și pustnicia și în fiecare zi suspina aducându-și aminte de locașurile cerești; apoi, tot dorul său îl avea către dânsele, văzând viața oa­menilor în fiecare zi. Pentru că vrând să mănânce și să doarmă, apoi să vină către celelalte nevoi ale tru­pu­lui, se rușina, socotind su­fle­tul cel nematerial.

De multe ori, vrând a mânca împreună cu mulți mo­­nahi și aducându-și aminte de hrana cea duhov­ni­cească, se ducea departe de dânșii, socotind că rușine îi va fi dacă ar fi fost văzut de alții mâncând. Însă mânca pen­tru nevoia trupului, de multe ori încă și cu frații, cucer­nicindu-se de aceștia; dar îndrăznind pentru cuvintele cele de folos, zicea că se cuvine a da toată îndeletnicirea sufletului, mai mult decât trupului.

Apoi se odihnea pentru nevoia trupului puțină vreme, iar toată cealaltă vreme se îndeletnicea mai mult cu lu­cru­rile su­fle­tului și folosul acestuia îl căuta; ca să nu se atragă el jos prin dezmierdările trupului, ci mai vârtos trupul să se robească de suflet. Căci aceasta este ceea ce a zis Mân­tui­torul: „Nu vă în­grijiți cu su­fletul vostru ce veți mânca, nici cu trupul cu ce vă veți îmbrăca. Și voi nu căutați ce veți mânca sau ce veți bea și nu vă înălțați. Căci acestea toate le caută nea­mu­rile și Tatăl vostru știe că aveți trebuință de toate acestea. Însă căutați mai întâi Împărăția Lui și toate acestea se vor adăuga vouă”.

După acestea, prigoanele au ajuns Biserica lui Dum­­­­ne­zeu, care au venit atunci pe vremea lui Ma­xi­mian (305-313). Și adu­nându-se sfinții mărturisitori în Ale­xandria, lăsând mă­­năs­tirea, le-a urmat și el, zicând: „Să ne ducem și noi ca să ne nevoim, de vom fi che­mați, sau să privim pe cei care se ne­voiesc”. Deci avea dorire să mărturisească pe Hristos; de aceea slujea măr­turisitorilor și, în chinuri și în temnițe, el avea multă sâr­guință spre divan; adică îndemna către sâr­guință pe ceilalți chemați, care se nevoiau; iar pe cei care măr­­turiseau, a-i primi și a-i petrece până ce se vor săvârși.

Judecătorul, văzând netemerea lui și a celor îm­preu­nă cu dânsul, cum și sârguința către mărturisire, a po­run­cit ca nici unul dintre monahi să nu se arate în divan, nici să pe­treacă în cetate nicidecum. Deci toți ceilalți au socotit să se ascundă în ziua aceea, iar Antonie atât de mult a ținut în seamă porunca, încât chiar și-a spălat haina pe deasupra și a doua zi a stat la un loc înalt și s-a arătat strălucit înain­tea ighemo­nu­lui. Toți se minunau de aceasta, iar ighe­mo­nul văzându-l, pe când trecea cu rânduiala lui, că el sta fără frică arătând sâr­guința creștinilor, se ruga să măr­tu­ri­sească și el, precum am zis mai înainte. Iar după ce a scă­pat de scopul lui, s-a mâhnit căci n-a mărturisit și el; fiindcă Domnul îl păzea, spre folosul nostru și al altora, ca prin pustnicia pe care o învățase din Scripturi să se facă mul­tora dascăl; pentru că numai văzân­du-i petrecerea lui mulți se sârguiau în a se face râv­ni­tori ai petrecerii sale.

Deci, slujea mărturisitorilor după obicei și era legat ca îm­preună cu dânșii să se ostenească în slujbele lor; iar după ce a încetat prigoana și fericitul Petru a măr­tu­risit cre­dința, An­to­nie s-a întors iarăși la mănăstirea sa. Și era acolo în fiecare zi, mărturisind cu știință și nevoindu-se cu pă­timirile cre­dinței, căci se nevoia cu multă pustnicie mai întinsă și postea de-a pururea; iar îm­brăcămintea o avea pe dinăuntru de păr și pe dea­supra un cojoc pe care l-a păs­trat până la sfârșitul său. Trupul niciodată nu l-a spălat cu apă, nici pi­cioa­rele n-a suferit a le băga în apă fără de ne­voie; încă nici dez­golindu-se nu l-a văzut cineva, nici trupul său nu l-a văzut gol nimeni, fără numai acela care l-a spălat după ce s-a săvârșit.

Liniștindu-se în chilia lui și punându-și în gând ca să nu iasă din ea multă vreme, nici să primească pe ci­neva, a venit un oarecare conducător de ostași, cu nu­mele Mar­ti­nian, și a su­părat mult pe Antonie, căci avea pe fiica sa bân­tuită de diavol; iar după ce a așteptat mult bătând în ușă și i-a zis să se ducă să se roage lui Dumnezeu pentru fiica sa, el n-a voit a deschide, dar arătându-se pe deasupra, a zis: „Omule, ce mă tot strigi, sunt om și eu ca și tine; dacă crezi, roagă-te lui Dum­nezeu și fiica ta se va tămădui”. Acela crezând și chemând pe Hristos, s-a dus și a găsit pe fiica sa izbăvită de diavol. Încă multe ca acestea a făcut Domnul printr-însul, căci zice: „Cereți și vi se va da”. Apoi mulți dintre cei care pătimeau, ne­des­chi­­zându-le ușa, ședeau afară din mănăstire, dar crezând și ru­gându-se, se vindecau de boli.

După ce s-a văzut supărat de mulți care veneau la dânsul și nelăsându-l a se duce după socoteala lui, pre­cum voia, temându-se ca nu cumva din minunile pe care le făcea Domnul printr-însul ori el să se mân­dreas­că, ori alt­ce­va mai mult decât ceea ce este să so­co­tească pentru dân­sul, a chibzuit și a pornit spre Te­bai­da de sus la cei care nu-l cunoșteau; și luând pâini de la frați, a șezut lângă țăr­mu­rile râului, privind dacă ar trece vreun caic (n.r. – luntre ușoară, lungă și îngustă, încovoiată la capete, folosită în Orient), ca intrând într-însul, să se ducă cu dânșii.

Socotind el acestea, un glas oarecare de sus s-a auzit către dânsul, zicându-i: „Antonie, unde te duci și pentru ce?”. Iar el, netulburându-se și așteptând ca după obicei să-l cheme de multe ori, a răspuns zicând: „Fiindcă oame­nii nu mă lasă să mă liniștesc, pentru aceasta voiesc a mă sui la Tebaida de sus, căci supărări multe mi se fac aici și mai ales că mi se cer de unii lucruri mai presus de puterea mea”. Iar glasul a zis către dânsul: „Chiar în Tebaida de te vei duce sau la văcării te vei coborî, mai multă și îndoită os­teneală ai să primești; iar dacă voiești să te liniștești cu ade­vărat du-te în pustia cea mai dinăuntru”. Antonie a zis: „Cine îmi va arăta calea, că sunt neștiutor de aceasta?”.

Atunci îndată i-au arătat-o niște saracini, care voiau să că­lă­­torească în partea aceea și apropiindu-se de dânșii An­tonie, îi ruga să-l primească a merge cu ei în pustie; iar aceștia, ca fiind îndemnați dintr-o poruncă a purtării de grijă a lui Dumnezeu, l-au primit cu osârdie. Călătorind cu dânșii trei zile și trei nopți, au ajuns la un munte foarte înalt având sub el apă limpede dulce și foarte rece, câmpii din afară și puțini finici, neîngrijiți.

Deci Antonie, fiind purtat de Dumnezeu, a iubit lo­cul acela, că Acesta era Care îl însemnase și Care i-a grăit lângă țăr­murile râului; deci la început primind pâini de la saracinii aceia cu care călătorise împreună, a rămas singur în munte, nefiind nimeni altul împreună cu dânsul; și îndată a și cu­nos­cut locul acela ca pe casa sa. Saracinii aceia, văzând sârguința lui Antonie, treceau înadins tot­deauna pe calea aceea și, bu­cu­rându-se, îi aduceau pâine; apoi avea și puțină mângâiere cu finicii aceia.

După acestea, înștiințându-se frații de locul acela, adu­cân­du-și aminte ca niște fii de părintele lor, purtau grijă a-i trimite cele de nevoie. Văzând Antonie că din pricina pâinii se os­tenesc unii până acolo la dânsul și pătimesc multă trudă, fiindu-i milă de monahi, s-a gândit în sine și a rugat pe unii dintre cei care veneau la dânsul să-i aducă o sapă și puțin grâu.

Și după ce i s-au adus acestea, înconjurând pă­mântul dim­­pre­jurul muntelui și aflând puțin loc po­tri­vit, l-a lucrat; apoi, având cu îndestulare din apa aceea de sub munte, a se­mănat grâul. Făcând în fiecare an aceasta, își scotea pâinea de acolo, bucurându-se că nu face supărare nimă­nui pentru aceasta și că în toate se pă­zește pe sine neîn­greu­nător. După acestea, vă­zând iarăși pe unii venind la dânsul, a semănat și puține ver­de­țuri, pentru ca acei care veneau la dânsul să aibă puțină mân­care după osteneala acelui drum greu.

La început fiarele din pustia aceea, venind din pricina apei, îi vătămau de multe ori semănătura și lucrarea de pă­mânt. Iar el, apucând cam în glumă pe una dintre fiare, a zis tu­­tu­ror: „Pentru ce mă păgubiți pe mine, care cu nimic nu v-am păgubit pe voi? Duceți-vă, și de acum, în numele Dom­nului, să nu vă mai apro­piați de cele de aici!”. Deci dintr-acea vreme, ca și cum temându-se de poruncă, nu s-au mai apropiat de acel loc. El petrecea sin­gur înăuntrul muntelui aceluia, înde­­let­­nicindu-se în ru­gă­ciuni; iar frații care îi slujeau lui l-au rugat ca, venind după multe luni, să-i aducă măs­line, legume și untdelemn, căci acum era bătrân.

Deci el petrecând acolo, multe lupte a pătimit po­trivit cu cele scrise, nu împotriva sângelui și a tru­pului, ci a celor po­­triv­nici. Căci acolo auzea gâlcevi, gla­suri multe și sunete ca niște arme, iar muntele era plin de fiare. Apoi mulți îl vedeau pe el luptându-se și ru­gându-se împotriva lor. Pe cei care ve­neau la dânsul îi îmbărbăta, însă el se nevoia ple­cându-și ge­nun­chii și rugându-se Domnului.

Era cu adevărat vrednic de minune, căci singur fiind într-o pustie ca aceea, nici de diavolii care năvăleau asupra lui nu se temea, nici de atâtea fiare, de cele cu patru pi­cioare și de târâtoare, care erau acolo, nu se înfricoșa de săl­băticia lor; ci cu adevărat potrivit cu cele scrise nădăj­duia spre Domnul, având mintea ne­clin­tită și neînvăluită. Dar diavolii fugeau și fiarele cele sălbatice, precum este scris, se împăcau cu dânsul.

Deci diavolul, precum cântă David, pândea pe An­tonie și scrâșnea la el din dinți, iar Antonie se ruga Mân­tui­to­rului ca să-l păzească nevătămat de viclenia ace­luia, și de multa lui meșteșugire. Deci priveghind într-o noapte, dia­volul a pornit fiarele, și mai toate hienele care se aflau în pustia aceea ieșind din cuiburile lor l-au înconjurat și era sin­gur în mijlocul lor. Căscând gurile, fiecare îngrozindu-l a-l mușca, el pri­ce­pând meș­teșugul vrăjmașului, a zis către ele: „Dacă ați luat stăpânire asupra mea, sunt gata a fi mâncat de voi, iar dacă ați fost îndemnate de diavoli, nu mai zăboviți, ci duceți-vă, căci eu sunt rob al lui Hristos”.

Acestea zicând Antonie, acelea îndată au fugit ca de un bici fiind gonite prin cuvântul lui Antonie. Apoi după puține zile, el lucrând, căci voia să se ostenească, ve­nind cineva la ușă trăgea lucrurile pe care le da celor care veneau la dânsul, pentru cele ce îi aduceau. Iar Antonie, sculându-se și ieșind, a văzut o fiară care se ase­măna omului până la coapse, iar pul­pele și pi­cioarele avându-le asemenea asi­nu­lui. Atunci An­to­nie s-a pecetluit cu semnul Sfintei Cruci și a zis: „Sunt rob al lui Hristos. Dacă ești trimis asupra mea, iată, de față sunt”. Iar fiara împreună cu diavolii ei a fugit, încât de iuțeala fugii a căzut și a murit; iar moartea fiarei era căderea dia­volilor, căci ei se sârguiau a le face acestea toate ca să-l scoată din pustie, însă n-au putut.

Iar odată fiind rugat de monahi ca să se pogoare la dânșii a-i cerceta după atâta multă vreme, cum și lo­cu­in­țele lor, el a mers împreună cu monahii care veniseră la dân­sul și aveau cu dânșii o cămilă care le ducea pâinea și apa de departe, căci era lipsită de apă toată pustia aceea și nu era deloc apă de băut decât numai în muntele acela în care se afla mănăstirea lui. Deci sfârșindu-li-se (apa) pe cale și arșița fiind prea cum­pli­tă, toți erau să se primejduiască. Pentru că, înconjurând ei lo­­curile și neaflând apă, nu puteau nici să mai umble înainte, ci zăceau jos și pe cămilă au lăsat-o să se ducă, dez­nă­dăjduindu-se mult. Bătrânul văzând că toți se primejduiesc, mâhnindu-se foarte mult a suspinat și, despărțindu-se puțin de dânșii, și-a plecat genunchii și întinzând mâinile la cer s-a rugat, și în­dată Domnul a făcut a ieși apă în locul unde a stat să se roage. Astfel bând toți, s-au înviorat și um­plând bur­du­furile au căutat cămila și au găsit-o; căci se întâmplase de se legase funia de o piatră și astfel era ținută. Deci, prin­zând-o și adă­pând-o, au pus pe ea bur­dufurile cu apă și astfel au călătorit nevătămați.

Iar după ce au venit la mănăstirile cele din afară, toți mo­nahii văzându-l, ca pe un părinte îl sărutau. Și el ca niște merinde adu­cân­du-le din munte, îi ospăta cu cu­vin­te­le sale și-i împărtășea de folos sufletesc. Iarăși atunci s-a făcut bucurie în munți, râvnă de spo­rire și îndemânare prin credință între dânșii. Se bucura și el văzând sârguința mo­nahiilor, cum că și soră-sa, care îmbă­trânise în feciorie, și ea era egumenă a altor fecioare.

După câteva zile, iarăși s-a întors în muntele său și mulți veneau la dânsul, iar alții care pătimeau au în­drăznit a merge la el. Deci el către toți monahii care veneau la dânsul da această poruncă, adică a crede întru Domnul, a-L iubi și a se păzi de gânduri întinate și de dezmierdări trupești, precum în Pilde este scris; a nu se amăgi cu să­tu­ra­rea pântecelui, ci a fugi de slava deșartă, a se ruga adeseori, a cânta psalmi înainte de culcare și a învăța pe de rost po­run­cile din dumnezeieștile Scrip­turi; apoi a pomeni faptele sfinților, ca urmând râvnei aces­tora să se pună la rân­duială sufletul, aducându-i-se aminte de poruncile lui Dum­nezeu. Și mai ales îi sfătuia să cu­gete adeseori la graiul Apos­to­lului: „Soarele să nu apună întru mânia voas­tră. Și de obște s-o so­cotească aceasta, că nu numai întru mâ­nie, ci nici într-un alt păcat al nostru soarele să nu apună. Căci este lucru bun și de nevoie, ca nici soarele pen­tru răutatea zilei, nici luna pentru păcatul de noapte, sau chiar de aducerea aminte să ne pârască pe noi”. Deci ca să se facă de noi binele acesta, drept este a auzi pe Apostolul care zice: „Pe voi judecați-vă și ispitiți-vă”.

Deci, în fiecare zi să ia seama fiecare la faptele sale, cele de zi și cele de noapte. Și dacă au păcătuit, să în­ce­teze, iar dacă n-au păcătuit, să nu se fălească, ci să pe­treacă întru bu­­nă­tate; și să nu se lenevească, nici să osân­dească pe aproapele său, nici să se laude pe sine, precum a zis fe­ri­ci­tul Apostol Pavel: „Până când va veni Domnul, Care vede toate cele as­cun­se”. Căci de multe ori cele ce greșim uităm și noi nu știm, iar Dom­nul cunoaște toate. Lui dând judecata, unii împreună cu alții să pă­ti­mim și unii altora sarcinile să le purtăm; pe noi înșine să ne ju­de­căm și acelea de care suntem lipsiți să ne sârguim a le îm­plini. Și să vă fie și aceasta spre în­te­meiere, de a nu pă­cătui, ca fiecare să însemnăm și să scriem faptele și miș­că­rile sufletului nostru, ca și cum am vrea să le vestim unii altora. Căci negreșit ru­și­nân­du-ne a fi cunoscute, vom în­ce­ta a păcătui și chiar de a ne aduce aminte de vreun lucru rău. Cine voiește a se vătăma pă­cătuind? Sau cine, după ce a păcătuit, nu minte, voind a se tăinui? Deci dacă ne-am vedea unii pe alții, n-am putea să pă­­că­tuim. Așa, dacă am vrea să vestim unii altora gân­durile și le-am scrie, mai mult ne-am păzi de gândurile cele în­ti­nate, rușinându-ne a fi cunoscute. Deci fie-ne nouă, pust­ni­cilor, scri­soarea în loc de ochi, ca ruși­nân­du-ne de a le scrie și de a fi văzuți, nici să nu gândim cele rele. Și așa în­chi­nându-ne, vom putea robi trupul și a plăcea lui Dum­ne­zeu, iar meșteșugirile vrăjmașului a le călca.

Acestea le poruncea Antonie celor care veneau la dân­sul; iar cu cei care pătimeau, împreună pătimea și îm­preună se ruga și de multe ori îl ascultau pe dânsul. Dar nici fiind as­cul­tat nu se fălea, nici neascultându-se nu cârtea, ci de-a pururea mul­țu­mea Domnului; pe cei care pătimeau îi în­demna să fie în­de­lung răbdători și să știe că tămăduirea nu este a lui, nici a vreu­nuia din oameni, decât numai a lui Dum­nezeu, Cel Care face când voiește și câte voiește. Deci cei care pătimeau pri­meau sfătuirea lui ca o tămă­duire, iar cuvintele bătrânului de­prin­zându-le, se îndem­nau a nu se îm­pu­țina cu sufle­tul, ci mai vârtos răbdau în­de­lung; apoi cei tămăduiți învățau a mulțumi, nu lui An­tonie, ci lui Dumnezeu.

Deci, un oarecare cu numele Fronton, care era din palat, având boală grea, încât și limba i se mâncase și ochii erau aproape să i se strice, venind în munte, a rugat pe An­to­nie ca să se roage pentru dânsul; iar el, ru­­gân­du-se, a zis lui Fronton: „Du-te și te vei tămădui”. Iar el, stăruind, ră­mase câteva zile la Antonie, care îi zicea: „Rămânând aici, nu te vei putea tă­mădui; ieși de aici și ducându-te în Egipt vei vedea semnul ce se va face cu tine”. Deci, crezând acela, a ieșit și nu numai că a văzut Egiptul, dar a încetat boala, și s-a făcut omul să­­nă­tos după cuvântul lui Antonie, pe care l-a auzit de la Mântuitorul.

Încă și o fecioară oarecare din Vusira Tripoliei avea o pa­­timă grea și foarte urâtă. Era apoi și la trup slă­bă­noagă, iar ochii nu-i avea după fire. Părinții acesteia înștiințându-se că oarecari monahi merg la Antonie, și crezând Dom­nu­lui Care a tămăduit pe aceea căreia îi cur­gea sânge, i-a ru­gat să meargă cu dânșii și ei îm­preună cu fiica lor. Iar aceia primindu-i, părinții bol­na­vei au rămas cu copila mai jos de munte, la mo­na­hul Paf­nutie mărturisitorul; iar monahii au intrat la An­tonie și i-au povestit despre fecioară, cum i-a întâm­pi­nat; apoi i-au povestit patima fecioarei și cum a călătorit împreună cu dânșii. Apoi l-au rugat ca să dea voie și aceleia să intre, dar el n-a primit, ci le-a zis: „Duceți-vă și o veți afla pe dânsa tămăduită; căci nu este a mea isprava aceasta, ca om păcătos ce sunt, ci tă­măduirea este a Mântuitorului, Cel Care face în tot locul milă cu cei care-L cheamă; deci a căutat Domnul spre aceea care se ruga și mie mi-a arătat iubirea Sa de oa­meni; căci acolo fiind fecioara, îi va tămădui patima”. Și s-a făcut minunea, după cum a zis Antonie. Ieșind monahii, au văzut pe părinți bu­cu­rându-se și pe copilă sănătoasă.

Într-o vreme, doi frați oarecare venind la Antonie pentru sfat și lipsindu-le apa pe cale, unul dintre ei a murit, iar ce­lă­lalt era aproape de moarte; deci nemai­putând călă­to­ri, zăcea la pământ gata să moară. Iar Antonie șezând în munte, chemă pe doi monahi care se întâmplaseră să fie acolo, și-i ruga, zicându-le: „Luați un vas de lut cu apă și alergați pe calea aceea ce vine dinspre Egipt căci, venind doi frați, unul a murit, iar altul trage să moară, dacă nu vă sârguiți; că aceasta mi s-a arătat mie, rugându-mă”.

Deci mergând monahii, l-au aflat pe unul zăcând mort și l-au îngropat, iar pe celălalt l-au înviat cu apa și l-au dus la bă­trânul, fiind departe cale de o zi. Dacă cineva va în­tre­ba: „Pentru ce mai înainte de a se săvârși fra­tele nu a spus An­to­nie aceasta?”, unul ca acesta zi­când așa nu ju­decă drept, că nu era a lui Antonie ju­de­cata morții, ci a lui Dum­nezeu, Cel Care pentru aceasta i-a descoperit. Iar lui An­tonie numai aceasta îi era partea minunii, că șezând în munte avea mintea către Dum­nezeu, Care i-a descoperit de departe cele viitoare.

Altădată, șezând el iarăși în munte și căutând în sus, a văzut pe un oarecare ducându-se la cer și multă bucurie aveau cei care-l duceau. Apoi, minunându-se și fericind pe unul ca acesta, se ruga să se înștiințeze cine ar fi. Și îndată i-a venit lui un glas că acesta este sufletul lui Amun, mo­na­hul din mun­tele Nitriei, care ca sihastru a petrecut până la bătrânețe în pustnicie. Iar lungimea căii de la muntele Nitriei până la muntele unde petrecea Antonie era de treisprezece zile. Deci cei care erau cu Antonie, văzându-l minunându-se, l-au rugat să le spună pricina minunării lui. Și au auzit că acum s-a să­vârșit Amun, pustnicul și iubitul său, căci era cu­noscut lui, pentru că adeseori venea acolo și multe semne printr-însul se făceau; dintre care unul este și acesta:

Odată, fiind trebuință a trece el râul ce se numește Licon, care era plin de apă, a rugat pe un oarecare Teo­dor, care era cu dânsul, să se depărteze de dânsul, ca să nu se vadă goi unul pe altul când vor trece apa. Apoi, dez­bră­cân­du-se Teodor, se rușina de sineși, vă­zân­du-se gol. Deci numaidecât fără veste a fost dus pe partea cealaltă. Astfel Teodor, fiind și el bărbat cucernic, și apropiindu-se de dânsul și văzând că l-a întrecut și că nu s-a udat de apă, se ruga să-l înștiințeze cum a făcut aceasta. După ce a văzut că nu voiește să-i spună, îi cuprinse picioarele și îi zise că nu-l va lăsa până ce nu îi va spune. Deci văzând Amun sârguința lui Teodor, mai ales și pentru cuvântul acesta, pe care vrea să i-l spună, a cerut și el ca nimănui să nu-i spună până la moarte. Și așa i l-a vestit: că a fost purtat de oarecine și dus pe cealaltă parte, căci nu a umblat pe deasupra apei și că nu este cu putință ase­menea lucru la oameni, fără nu­mai Domnului, și celor cărora El le va porunci, precum i-a făcut marelui Apostol Petru.

După moartea lui Amun, Teodor a povestit aceasta. Iar mo­nahii aceia cărora le-a spus Antonie despre moar­tea lui Amun au însemnat ziua. Apoi, venind niște frați de la mun­­tele Nitriei, după 30 de zile, i-au în­trebat și au cunos­cut că în aceeași zi și în același ceas a adormit Amun, întru care a văzut Antonie ducându-se la cer sufletul bătrânului. Deci foarte mult s-au mi­nu­nat și aceștia, și aceia de cu­ră­țe­nia sufletului lui An­tonie, cum într-atâta depărtare de cale de treisprezece zile fiind, îndată s-a înștiințat și a văzut sufletul lui suindu-se la cer.

Și nu numai acesta, ci și un oarecare comite cu nu­mele Ar­helau venind odată și aflând pe Antonie singur rugându-se, l-a rugat pe el pentru o fecioară cu numele Policratia, din Lao­diceea, minunată și de Hristos pur­tă­toare; căci aceea pătimea de stomac și de o coastă din ne­voința cea aspră și era cu totul slă­bă­noa­gă cu trupul. Deci Antonie s-a rugat, iar co­mi­tele a în­semnat ziua în care s-a făcut rugăciunea. Și du­cându-se în Laodiceea, a aflat pe fe­cioară sănătoasă. Apoi a întrebat în care zi i-a încetat boala. A adus hârtia în care a scris vremea rugăciunii și, înștiințându-se, a arătat și el îndată scri­soarea. Toți au cunoscut că atunci a izbăvit-o pe dânsa Domnul de dureri când Antonie se ruga, înduplecând bunătatea Mân­­tui­to­rului pentru dânsa.

Încă și pentru cei care veneau la dânsul, de multe ori spunea cu multe zile mai înainte, uneori încă și cu o lună mai înainte, cum și pricina pentru care veneau. Unii veneau numai pentru ca să-l vadă, alții pentru boale, iar alții care se munceau de diavoli. Și toți nu soco­teau ca trudă, nici ca pagubă osteneala căii. Căci se întor­cea fiecare sim­țind folos. Deci unele ca acestea zic­ându-le și văzându-le, se ruga ca nimeni să nu se mi­nu­neze de el pentru aceasta, ci mai vârtos de Domnul să se minuneze; căci ne-a dăruit nouă, celor care suntem oameni nepu­tin­cioși, a-L cunoaște după putere.

Într-o vreme, pogorându-se iarăși la mănăstirile cele de afară, a fost rugat ca să intre în corabie și să se roage îm­preună cu monahii; atunci el a simțit un miros foarte greu. Iar cei din co­rabie zicând: „Este pește ori pas­tramă stricată în corabie și acestea poate miros greu”. El zicea că altă pri­cină este. Pe când el vorbea, un tânăr oarecare, având diavol, intrase mai înainte și se as­cunsese în corabie, îndată a strigat; atunci diavolul fiind certat de Antonie în numele Dom­nului nostru Iisus Hristos a ieșit. Și omul s-a făcut să­­nă­­tos, iar toți cei care erau în corabie au cunoscut că dia­volul era reaua mirosire. Încă și altul oarecare dintre cei străluciți, având diavol, a venit la dânsul; și era diavolul acela atât de cumplit, încât cel îndrăcit nu cunoștea că venea către Antonie. Cei care l-au adus îl rugau pe Antonie să se roage pentru dânsul; iar lui Antonie făcându-i-se milă de tânăr, se ruga și toată noaptea împreună cu dânsul a pri­vegheat. Iar tâ­nă­rul, dimineața deodată sărind asu­pra lui Antonie, l-a lovit pe el. Iar cei care l-au adus mâ­niin­du-se asupra lui, cer­tân­du-l și bă­tându-l, Antonie a zis către dânșii: „Nu vă mâniați asupra tâ­nărului, că nu este el cel care face acestea, ci diavolul dintr-însul”. Deci, certându-l, i-a poruncit să iasă dintr-însul și să se ducă în locuri fără de apă. Antonie slăvea pe Domnul și I-a zis: „Dacă el s-a pornit asupra mea, era semn al ieșirii diavolului”. Acestea zicând Antonie, îndată tâ­nărul s-a făcut sănătos și de aceea în­țe­lep­țindu-se, a cu­noscut unde era, iar pe bătrânul îl săruta, mulțumind lui Dumnezeu.

Încă multe de acestea care s-au făcut printr-însul cu un glas ne-au spus despre dânsul cei mai mulți dintre mo­nahi. Dar încă acestea nu sunt atât de minunate pe cât ce­le­lalte de aici înainte, care se arată mult mai minunate. Căci odată vrând el să mănânce și sculându-se să se roage întru al nouălea ceas, s-a simțit rănit cu mintea. Și lucrul era preaslăvit, căci se vedea ca și cum ar fi fost în aer. După aceea se vedeau oarecare vrăj­mași cumpliți, stând în aer și vrând a-l opri ca să nu treacă. Iar cei care-l conduceau se luptau împotriva lor și-i întrebau: „Nu cumva ar fi vinovat cu ceva?”. Deci, vrând ei să spună că a avut păcate din naș­terea lui, cei care-l duceau pe Antonie ziceau către vrăj­mași: „Pe cele de la nașterea lui i le-a șters Domnul, iar de când s-a făcut mo­nah și s-a făgăduit lui Dumnezeu, se cade să-și dea seama singur”. Atunci cei care-l pârau și nu puteau să-l biruiască i-au făcut neo­prită calea. Și îndată s-a văzut Antonie liber cu totul. Atunci el s-a oprit să mănânce și a petrecut cealaltă parte a zilei și toată noaptea suspinând și rugându-se. Căci se mi­nuna văzând că împotriva multora ne este nouă lupta și cu câte os­te­neli are cineva să treacă văzduhul acesta. Și spunea că aceasta este ceea ce zice Apos­to­lul: „Suntem supărați de dom­nul stăpânirii văzduhului”. Căci întru aceasta vrăjmașul are stăpânire pentru a se lupta și a se ispiti, ca să oprească pe cei care trec; pentru care mai ales sfătuia pe Efeseni, zicând: „Luați toată înar­ma­rea lui Dum­nezeu, ca nimic rău în ea având pentru noi vrăj­mașul, să se rușineze”. Apoi aceasta învățându-ne, ne adu­cem aminte de Apostolul care zice: „Ori în trup nu știu, ori afară de trup nu știu, Dum­nezeu știe”. Pavel până la al treilea cer s-a răpit și după ce a auzit graiuri negrăite, s-a pogorât. Iar An­to­nie s-a văzut că a ajuns în aer și s-a ne­voit până s-a arătat liber. Avea încă și acest dar: căci șezând deosebit în munte, dacă vreo­da­tă nu s-ar fi dumirit pentru vreun cuvânt, aceasta făcându-se lui de la Pronie, i se des­­co­perea. Deci fericitul era de Dum­nezeu învățat și în­țelep­țit.

După acestea, făcând el odată vorbire către cineva care venise la dânsul, despre petrecerea sufletului și despre locul ce va avea după petrecerea de aici în noap­tea cea vii­toa­re, l-a che­mat de sus oarecine, zi­când: „Antonie, scu­lân­­du-te, ieși, că ai să vezi ceva”. Deci ieșind, căci știa pe Cine este dator să asculte, a văzut pe cineva grozav și înfri­co­șător stând și ajungând până la nori; iar pe unii suindu-se ca niște înarmați, și pe acela întin­zându-și mâinile; pe unii oprin­du-se de acela, iar pe alții mai presus de dânsul zbu­rând și fără de primejdie trecând; de aceea fără de grijă se suia. Și pentru unii ca aceștia cel înfricoșător scrâșnea din dinți, iar pentru cei care se agățau de dânsul el se bucura. S-a făcut apoi glas către Antonie, zi­cân­du-i: „Înțelege lu­crul cel văzut”. Și deschizându-se mintea lui, a înțeles că cel înfricoșător este vrăjmașul sufletelor, care piz­muiește pe cre­dincioși; iar pe cei vinovați îi apuca și îi oprea să treacă, dar pe cei care nu s-au plecat lui nu putea să-i țină, ca pe unii care mai presus decât el se înălțau. Aceasta după ce a văzut-o, ca și cum întru po­me­nire adu­când-o, și mai mult se nevoia a spori către cele dinainte, în fie­care zi. Acestea nu de voie le vestea, ci fiindcă zăbovea în ru­gă­ciuni și în sine se minuna fiind în­tre­bat și supărat de cei care erau împreună cu dânsul; deci era silit să le spună, ca un părinte, neputând să ascundă învățăturile de fiii săi, mai vârtos fiindu-le și povățuitor, căci știința lui era curată, iar povestirea le era spre folos; învățând că rodul pustniciei este bun și vedeniile de multe ori se fac mângâiere a ostenelilor.

El era de obicei suferitor de rele, iar cu sufletul smerit cu­getător, căci pe cei bisericești foarte mult îi cins­tea și tot clerul voia a fi cinstit mai mult decât sine. Înaintea epis­­co­pi­lor și a preoților nu se rușina a-și pleca ca­pul și a se smeri; cum și diaconilor, dacă cândva ar fi venit la dânsul vreunul, spre a vorbi pentru folosul su­fle­tului, iar întru rugăciune îi da protia (blagoslovenia) lui, neru­și­nându-se a se învăța și el de la dânsul. Căci de multe ori îi întreba și ruga pe toți care erau împreună cu dânsul să asculte învățătură de la dânsul, și măr­tu­risea că se folosește de orice cuvânt bun ar fi zis cineva. Fața lui avea mult și preaslăvit dar de la Mân­tui­to­rul; căci dacă ar fi fost de față împreună cu mulțimea de mo­nahi și dacă ar fi voit cineva să-l vadă, chiar nefiindu-i cu­noscut mai înainte, îndată acela, întrecând pe ceilalți, aler­ga la dânsul, ca și cum de ve­de­rea lui era atras. Și nu se deosebea cu înălțimea de ceilalți, ci numai cu rânduiala obi­ceiurilor și cu curăția sufle­tului.

Netulburat fiindu-i sufletul, netulburate avea și sim­­ți­rile cele din afară, încât după suflet avea veselă și fața; iar din miș­ca­rea trupului simțea și înțelegea așe­za­rea sufle­tu­lui, după cum se scrie: „Inima vese­lin­du-se, fața înflorește; iar fiind întru mâhnire, se po­so­mo­răște”. Așa Iacob a cu­nos­cut pe Laban, căci cugetă vrăj­mășia, și a zis către fe­meile sale: „Nu este fața tatălui vostru ca ieri și alaltăieri”. Tot așa Samuel a cunoscut pe David, căci aducători de bu­curie erau ochii săi și dinții ca laptele de albi; tot astfel și Antonie se cunoștea. Căci niciodată nu se tul­bura, fiind alinat sufletul lui; niciodată nu se mâhnea, fiind vesel cu­getul lui. Încă și în credință era statornic și drept-cre­din­cios; căci nici cu schismaticii melețiani nu s-a împărtășit vreodată, știind viclenia și depărtarea lor de credința cea dreaptă, din început; nici cu mo­na­hii sau cu alți eretici nu a vorbit cândva prietenește, decât numai cu gândul de întoarcere către buna cre­dință, vorbind tuturor să nu se amăgească cu prietenia și cu vorbirea lor; căci vătămare și pierzare pricinuiește su­fletului.

Deci, astfel ura eresul arienilor și poruncea tuturor ca nici să nu se apropie de ei, nici reaua lor credință s-o aibă. Odată, venind la dânsul unii dintre cei ce înnebuneau cu eresul lui Arie, el cercetându-i și cunoscând că sunt rău-cre­­dincioși, i-a gonit din munte, zicând că mai rele decât otrava șarpelui sunt cuvintele lor. Iar odată, mințind ari­enii că tot aceleași le cugetă și el, precum le cugetă și ei, el s-a tulburat și s-a mâniat asupra lor.

După acestea, fiind rugat și de episcop, și de toți frații, s-a pogorât din munte și intrând în Alexandria i-a ocărât pe arieni, zicând că eresul lor este cel mai de pe urmă și că acesta este mergător înaintea lui Antihrist. Și învăța pe popor că Fiul lui Dumnezeu nu este zidire, nici că S-a făcut din cele ce nu sunt, ci că este de-a pu­rurea vecuitor Cuvânt și Înțelepciune a Ființei Tatălui. Pentru care și păgânesc lucru este a zice că a fost vreme când nu a fost; căci de-a pururea Cuvântul a fost și este împreună cu Tatăl.

De aceea, zicea el, „să nu aveți nici o împărtășire cu prea răiicredincioși arieni, că nu are nici o împărtășire lu­­mi­na cu în­tunericul. Voi, crezând bine, sunteți creș­tini, iar aceia nu­mind «zidire» pe Fiul și Cuvântul lui Dum­nezeu, Care S-a născut din eternitate din Tatăl, cu nimic nu se deo­sebesc de păgâni, slujind zidirii mai vârtos decât lui Dum­nezeu Ziditorul. Și să credeți că chiar toată zidirea se mânie asupra lor, căci pe Zi­ditorul și Domnul tuturor, prin Care toate s-au făcut, pe Acesta Îl numără împreună cu făp­turile”. Deci toate po­poarele se bucurau auzind pe un băr­bat ca aces­ta ana­te­ma­tizând eresul cel luptător de Hris­tos al arienilor.

Și toți cei din cetate alergau să vadă pe Antonie, și elinii, și chiar cei care se numesc popi ai lor veneau la biserica creș­­ti­neas­că, zicând: „Ne rugăm să vedem pe omul lui Dum­nezeu”. Căci toți îl numeau astfel pe dânsul și acolo pe mulți i-a curățit Domnul de diavoli printr-însul și pe cei vă­tămați la minte i-a vindecat. Mulți încă dintre elini se rugau ca măcar să se atingă de bătrânul, crezând că se vor folosi. Deci atâția creș­tini s-au făcut în acele puține zile, cât a zăbovit el acolo, câți ar fi văzut cineva într-un an fă­cân­du-se. Apoi unii din po­por, socotind că se tulbură, pentru aceasta depărtau de la dânsul pe toți păgânii; el, ne­tul­­burându-se, zicea că aceștia nu sunt mai mult decât acei diavoli cu care ne luptăm în munte.

Iar când a pornit să meargă în munte la chilia sa, noi îl pe­treceam, și când am ajuns la poartă, o femeie din urmă striga: „Așteaptă-mă, omule al lui Dumnezeu, căci fiica mea cumplit se muncește de diavol, așteaptă, mă rog, ca să nu mă primejduiesc și eu alergând”. Bă­trâ­nul, auzind și fiind rugat de noi, a așteptat. Când s-a apropiat femeia, copila a fost pusă jos, iar An­­to­nie rugându-se și pe Hristos numindu-L, a ieșit ne­­cu­ra­tul diavol, iar copila s-a sculat sănătoasă, iar mama ei bine­cuvânta pe Dumnezeu și toți îi mul­țu­meau; și el încă se bucura du­cân­du-se la casa sa în munte. El era încă foarte înțelept și lucrul cel minunat era că, neîn­vățând carte, era om isteț la minte și price­put.

Deci, odată doi filozofi elini au venit la dânsul, socotind că vor putea să ispitească pe Antonie, care era în mun­tele cel mai de jos. El pricepând pe oameni după chi­pu­rile lor, ieșind către dânșii, a zis către tălmaciul acestora: „Pentru ce v-ați ostenit atâta, o, filozofilor, să veniți la un om simplu?”. Iar ei zicând că nu este așa, ca un foarte înțelept le-a zis: „Dacă ați venit către un nebun, deșartă este osteneala voastră, iar dacă mă socotiți pe mine un înțelept, faceți-vă ca mine, căci se cade cele bune să fie urmate. Căci și eu, dacă aș fi venit la voi, v-aș fi urmat pe voi, iar dacă voi veniți la mine, apoi faceți-vă precum sunt eu, că eu sunt creștin”. Iar ei, minunându-se, s-au dus, că ve­deau și pe dia­voli temându-se de Antonie. Și alții ca aceș­tia, venind iarăși la dânsul în muntele de jos, so­cotind că îl vor batjocori că n-a învățat carte, An­to­nie a zis către dân­șii: „Voi ce ziceți, ce este mai întâi, mintea ori cartea? Și care este pricină a celeilalte: mintea, a cărții, ori cartea, a minții?”. Ei răspundeau: „Că întâi este mintea, ea este află­toa­re a cărții”. Antonie a zis: „Căruia mintea îi este sănă­toa­să, nu-i este nevoie de carte”. Acest răspuns spăimântând pe filozofi și pe cei care erau de față, s-au dus minunându-se că vedeau atâta înțelep­ciune într-un om simplu; că nu era ca un crescut în munte și îmbătrânit acolo, având obicei sălbatic, ci era vesel, blând și prietenos și avea cuvântul îndulcit cu sarea cea dum­nezeiască, încât nimeni nu-l pizmuia și se bucurau toți care veneau la el.

După aceasta, venind unii care se socotesc la elini că sunt înțelepți și cerând de la dânsul cuvânt despre cre­dința noastră în Hristos și ispitindu-se cu silogisme să bi­ruiască propo­vă­duirea dumnezeieștii Cruci, vrând s-o bat­jo­corească, Antonie, în­găduind puțin și iertându-i pentru ne­cunoștință, le-a zis prin tălmaci, care știa bine limba lor: „Ce este mai bine, a măr­turisi Crucea ori a sluji la zei? Măr­turisirea noastră este semn de bărbăție și dovadă a de­făi­mării morții, iar zeii voștri sunt plini de patimi. Apoi ce este mai bun, a zice că Cuvântul lui Dum­nezeu nu S-a schimbat, ci același fiind a luat trup omenesc, pentru mân­tuirea și facerea de bine a oa­me­nilor; ca apoi, fă­cându-Se părtaș nașterii omenești, să facă pe oameni a se împărtăși firii dum­ne­zeiești celei gân­dite? Ori a ase­măna în cele ne­cu­vântătoare pe Dum­nezeu și pentru aceasta a cinsti pe cele cu câte patru picioare și pe târâtoare, pre­cum și închi­puiri de oa­meni? Acestea sunt cinstirile voastre, ale celor înțelepți. Cum îndrăzniți a ne batjocori pe noi, care zicem că Hris­tos S-a arătat om? Când voi dintr-aceasta, adică din minte hotărând pe suflet, ziceți că S-a rătăcit și a căzut din înăl­țimea cerurilor în trup. Apoi ziceți că ar fi nu numai în trup omenesc, ci și în cele cu câte patru picioare și chiar în cele târâtoare Se mută; pe când cre­dința noastră zice că pen­tru mântuirea oamenilor a fost venirea lui Hristos. Dar voi vă rătăciți, vorbind despre sufletul nenăscut și noi credem în puterea și în iubirea de oameni a lui Dumnezeu.

Iar voi ziceți despre suflet că este schimbăcios și de aceea și mintea însăși o numiți schimbăcioasă; cum este icoana, așa trebuie să fie și acela a căruia este icoana. Și când despre minte socotiți unele ca aces­tea, aduceți-vă aminte că și împo­triva Tatălui huliți cu min­tea. Iar vorbind despre Cruce, voi aduceți vrăjmășia de la cei răi; dar noi răb­dăm crucea și nu ne temem de moarte, în orice chip ar fi adusă asupra noastră. Voi băsmuiți rătăcirile lui Osiris și ale Isidei, bântuielile lui Tifon și fugirea lui Cronos, înghi­țirea de fii și uciderea de părinți. Acestea sunt cele înțe­lep­te ale voastre și batjocorind Crucea, nu vă minunați de Înviere. Vorbind de Cruce, aduceți-vă aminte de morții care s-au sculat și de orbii care au văzut, de slăbănogii care s-au tă­mă­duit, de leproșii care s-au curățit, de um­bla­rea pe mare ca pe uscat și despre celelalte semne și mi­nuni care arată pe Hris­tos nu numai om, ci și Dum­ne­zeu; dar mi se pare că vă ne­dreptățiți pe voi și nu citiți cu dinadinsul Scripturile noas­tre; citiți însă și vedeți că cele ce a făcut Hristos Îl arată Dum­nezeu, Care a venit pentru mântuirea oa­me­ni­lor, și voi nu credeți.

Dar spuneți-ne și nouă pe ale voastre și ce ați putea zice despre cei necuvântători și despre necuvântarea și săl­bă­ticia lor? Căci dacă, precum aud, ziceți că Per­se­fona este pă­mânt, că Hefaistos a ologit în foc, că Hera este în aer, Apolon în soare, Artemida în lună, iar Po­sei­don în mare, cu acestea nu cinstiți pe Dumnezeu, ci slujiți zi­dirii mai vâr­tos decât Celui Care a zidit pe toate. Dacă – după cum ziceți – este bună zidirea, le so­co­tiți îm­preu­nă cu noi acelea, dar se cădea să nu socotiți făp­tura ca zei și să nu dați făpturilor cinstea ce se cuvine Zi­­di­­to­rului; ci vedeți-vă pe voi înșivă, că cinstea mai-marelui meșter o dați casei cea făcută de dân­sul, și pe a voievodului, la ostaș. Dar ce răspundeți la aces­tea? Ca să cunoaștem dacă Crucea are ceva vrednic de bat­jocorire”.

Iar ei nedumerind-se și întorcându-se încoace și în­colo, Antonie zâmbind a zis: „Acestea au mustrare de la sine; dar de vreme ce voi vă rezemați mai mult pe cu­vin­tele cele dove­di­toare și, având acest meșteșug, nu voiți a crede fără dovada cea din cuvinte, spuneți-mi mai întâi lucrurile și mai ales cu­noștința cea despre Dumnezeu cu de-amă­nun­tul. Cum o putem dobândi? Prin dovada cu­vintelor, ori prin lucrarea cre­dinței? Ce este mai veche: credința prin lucrare ori dovada prin cuvinte?”.

Ei au răspuns: „Că mai veche este credința prin lucrare și că aceasta este cunoștința cea cu dinadinsul”. An­tonie a zis: „Bine ați zis că credința iese din așe­ză­mântul sufle­tu­lui, iar dia­lectica iese din meșteșugul celor alcătuite; deci, celor cărora le stă de față lucrarea prin credință, acestora nu le este de ne­voie sau poate de prisos dovada prin cu­vin­te; pentru că ceea ce noi din credință înțelegem, aceasta voi prin cuvinte vă sâr­guiți a o întări și de multe ori nu puteți nici a grăi acelea pe care noi le înțelegem. Pentru aceea este mai bună și mai tare lucrarea prin credință, de­cât silo­gis­mele voastre sofisticești; deci noi, creștinii, nu fa­cem taină din înțelepciunea cuvintelor elinești, ci în pu­terea cre­dinței ce ni se dă de la Dumnezeu, prin Iisus Hristos. Și cum că adevărat este cuvântul, iată acum noi, neîn­­vă­țându-ne carte, credem în Dumnezeu și cu­noaș­tem prin făp­turile Sale purtarea Sa de grijă pentru toate; și cum că cre­dința noastră este lucrătoare, iată acum noi ne rezemăm pe cre­dința în Hristos; iar lupta cu cuvinte so­fis­ti­cești și nălu­cirile idolilor, ce sunt la voi, se surpă și se strică, dar credința noastră se întinde pre­tutindeni. Voi, făcând silogisme și sofisticind, nu întoarceți pe oameni de la creștinism la elinism; iar noi, învățând cre­din­ța lui Hris­tos, vă arătăm slăbiciunea voastră, pentru că toți cunosc pe Hristos și că este Dumnezeu și Fiul lui Dum­nezeu. Voi, prin bas­mele voastre, nu împie­di­cați în­vățătura lui Hristos; noi, nu­mind pe Hristos Cel răs­tig­nit, pe toți dia­volii îi gonim, de care voi vă temeți ca de niște dum­ne­zei. Și unde se face semnul Crucii, slă­besc vrăjitoriile și înce­tează farmecele.

Deci spuneți-mi, unde este acum vrăjitoria voastră? Unde sunt descântecele egiptenilor? Unde sunt nălu­ci­rile ma­gilor? Toate acestea au încetat și neputincioase s-au făcut de când s-a ivit Crucea lui Hristos. Oare aceasta este vred­nică de bat­jo­co­rire? Ori mai ales ale voastre, cele sur­pate și dovedite ca ne­lu­crătoare, sunt ne­putincioase? Pentru că și acesta este lucru minunat, că ale voastre nicio­dată nu au fost prigonite, ci și de oa­meni prin cetăți se cinstesc, iar ai lui Hristos sunt pri­goniți. Totuși, mai mult ale noastre decât ale voastre în­flo­resc și se înmulțesc; și ale voastre, lăudate fiind și încuiate, se strică. Credința și învățătura lui Hristos, care este bat­jo­co­rită de voi și prigonită de împărați, a umplut lumea. Căci, când a strălucit cunoștința de Dumnezeu? Sau când întreaga înțelep­ciune și fapta bună a fecioriei s-a arătat? Când s-a de­făimat moar­tea? Negreșit numai când Crucea lui Hris­tos a venit. Nimeni nu se în­doiește de aceasta văzând pe mucenici de­făi­mând moar­tea pentru Hristos sau văzând pe fecioarele Bise­r­icii păzindu-și trupurile pentru Hristos curate și neîntinate.

Sunt destule semnele acestea ca să se arate cum sin­­gu­ră credința cea întru Hristos este adevărată, pen­tru cins­tirea lui Dum­nezeu. Dar voi încă nu credeți, ci căutați ade­vărul prin silo­gismele cele din cuvinte, iar noi biruim nu prin cuvintele elinești ale înțelepciunii, precum a zis în­vă­țătorul vostru, ci ne plecăm credinței, luând din ea do­va­da cuvintelor și a silo­gis­melor. Iată, sunt de față aici cei care pătimesc de la diavoli – căci erau unii care veniseră la dân­sul și erau su­părați de diavoli; pe aceia aducându-i în mijloc, a zis: „Ori voi, cu silogis­mele voastre sau cu orice meș­teșug voiți și cu orice vrăjitorie, che­mați pe idolii voștri și curățiți-i pe dânșii, iar dacă nu puteți, conteniți lupta împotriva noastră și veți vedea puterea Crucii lui Hristos”.

Zicând acestea, a chemat Numele lui Hristos și a pe­­ce­t­luit pe cei care pătimeau cu semnul Sfintei Cruci de două și de trei ori și îndată au stat oamenii întregi la minte, să­nă­toși, fiind întregi cu sufletul și mulțumind Domnului. Iar cei care se numeau filosofi se minunau și cu adevărat se îns­păi­mântau de priceperea bărbatului aceluia și de semnul ce a făcut. Iar Antonie a zis: „Ce vă minunați de aceasta, nu sun­tem noi cei care facem unele ca acestea, ci Hristos este Cel Care le face, întru cei care cred în El. Deci credeți și voi și veți vedea că nu avem meșteșug de vorbe, ci de credință, care prin dragostea cea către Hristos se lucrează; pe care dacă o veți avea și voi, nu veți mai căuta prin dovezile cu­vin­telor, ci veți socoti că este destulă credința cea întru Hristos”.

Acestea a spus Antonie către filozofii care voiau să bat­jo­­co­rească propovăduirea Crucii. Iar ei minunându-se de acestea, s-au dus sărutându-l și mărturisind că s-au folosit de la dânsul. Deci a ajuns până la împărați vestea despre An­­tonie. Căci înștiințându-se de acestea Cons­tan­tin Au­gus­tul (306-337), cum și fiii lui, Constanțiu (337-361) și Constans (337-350), se rugau a primi răspunsuri de la dânsul. Dar nici scrisorile nu le ținea în seamă dânsul, nici se bucura de tri­mi­teri. Ci ace­lași era, precum fusese mai înainte de a-i scrie îm­pă­rații. Și după ce i s-au adus scrisorile, a chemat pe mo­nahi și a zis către dânșii: „Nu vă mi­nunați că vă scrie îm­păratul, că este om și el, ci mai cu sea­mă că Dum­nezeu a scris Lege oame­nilor și prin Fiul Său a grăit nouă”. Deci voia să nu pri­mească scri­sorile, spu­nând: „Eu nu știu să scriu răspunsuri către niște fețe ca acestea”. Dar fiind îndemnat de monahi și zi­când că îm­­pă­rații sunt creștini și nu se cuvine să fie defăimați, a porun­cit să se citească scrisorile. Apoi a scris și răspunsuri, lăudându-i că ei cred și se în­­chi­nă lui Hristos; deci îi sfătuia cele către mântuire și să nu so­co­tească a fi lucruri mari cele de față, și mai cu seamă a-și aduce aminte de Judecata ce va să fie. Și să știe că numai Hris­tos este Împărat adevărat și veșnic. Apoi îi ruga pe dânșii să fie iubitori de oameni și să aibă grijă de drep­ta­te și de săraci. Iar împărații, pri­mindu-i răspunsurile, se bucurară.

El era iubit de toți și toți se rugau să-l aibă pe dânsul părinte. În felul acesta fiind cunoscut, s-a întors iarăși în mun­tele cel dinăuntru, ținându-se de pustnicia și nevoința cea obiș­nuită; și de multe ori șezând îm­preună cu cei care veneau la dânsul, avea vedenii, pre­cum în profeția lui Daniil este scris. Apoi și după un ceas vorbea tot aceleași cu frații cei care erau cu dânsul. Iar ei îl cunoșteau pe dânsul că avusese vedenii. Pentru că și cele ce se întâmplau în Egipt de multe ori, fiind în munte, le-a povestit lui Sera­pion episcopul, care vedea pe Antonie îndeletnicindu-se în vedenie.

Deci într-o vreme, fiind în vedenie, suspina, apoi după câtva timp, întorcându-se către cei care erau îm­preu­nă cu dân­sul și cutremurându-se, s-a sculat și s-a rugat; apoi, ple­­cân­du-și genunchii, a rămas așa mult timp, iar după aceea s-a sculat bătrânul plângând. Înfri­co­șându-se cei care erau cu dânsul, îl rugau să le arate cele văzute de dânsul, su­părându-l și silindu-l să le spună; atunci el, suspinând tare, a spus către dânșii: „O, fiilor, ar fi fost să mor mai înainte de a mi se face ve­denia aceasta”. Iar ei, iarăși ru­gân­du-l să le spună cele ce a văzut el, lăcrimând, a zis: „O urgie are să cu­prindă Biserica și are să fie dată oamenilor celor ca do­bi­toacele necuvântătoare. Am văzut Sfânta Masă a Bisericii și împrejurul ei stând catâri pretutindeni, dând cu picioarele celor dinăuntru ca și cum s-ar fi făcut niște azvârlituri de picioare ale do­bi­toa­celor ce umblă fără de rânduială”. Deci atunci sus­pi­nam că am auzit un glas zicând: „Se va defăima altarul Meu”. Acestea le-a văzut bătrânul și după doi ani s-a și în­tâm­plat năvălirea arie­nilor și ră­pirea Bisericilor, când și vasele cu sila răpindu-le fă­ceau să fie purtate de mâini pă­gâ­nești; când și pe pă­gânii de la prăvălii îi sileau să-i aducă cu dânșii și, fiind ei de față, jucau deasupra Mesei precum voiau.

Atunci toți am cunoscut că azvârliturile de picioare ale catârilor, vestite lui Antonie înainte, acum arienii le lucrau ca do­bitoacele. După ce a văzut această vedenie, a mân­gâiat pe cei care erau cu dânsul, zicându-le: „Nu vă mâh­niți, fiilor, că pre­cum S-a mâniat Domnul, așa Se va milostivi iarăși și degrabă își va lua Biserica podoaba sa, va străluci după obicei și veți vedea pe cei izgoniți așezați iarăși la locurile lor, iar păgânătatea ducându-se și ascunzându-se în cuiburile sale; apoi dreapta cre­dință, biruind, va avea toată libertatea pretutindeni; numai să nu vă uniți cu arienii, că nu este a apostolilor învățătura aceasta, ci a dia­vo­lilor și a tatălui lor, învă­ță­tură care este stearpă, dobi­to­ceas­că și a minții celei ne­drepte, precum este necu­vân­tarea catârilor”.

Deci acestea sunt lucrurile, minunile și vederile lui An­­to­nie; și se cade a le crede, căci dacă printr-un om s-au făcut atâtea minuni, a Mântuitorului este făgă­duința care zice: Dacă veți avea credință cât un grăunte de muștar, veți zice muntelui acesta „Mută-te de aici!”, și se va muta; și nimic nu va fi cu neputință vouă, și iarăși: Amin, amin zic vouă, dacă veți cere ceva de la Tatăl în Numele Meu, se va da. Apoi El este Cel Care a zis ucenicilor Săi și tuturor celor care cred într-Însul: „Pe cei bolnavi vindecați-i, pe dia­voli scoateți-i, în dar ați luat, în dar să dați”.

Deci Antonie a tămăduit pe cei bolnavi nu po­run­cind, ci rugându-se și amintind Numele Domnului, încât tuturor s-a arătat că nu el era cel care făcea, ci Domnul, Care prin Antonie Se milostivea și tămăduia pe cei care pătimeau. Ale lui erau numai rugăciunea, pust­ni­cia și nevoința, pentru care, șezând în munte, se bu­cura prin vedeniile cele dum­ne­zeiești, dar se mâhnea fiind supărat și tras afară în mun­tele cel de jos.

Chiar judecătorii îl rugau să se pogoare din munte, fiindcă nu era cu putință să se suie ei acolo, pentru că le ur­mau mulți dintre cei care se judecau. Astfel îl rugau să vină numai să-l vadă, dar el se abătea de la căile ce duc către aceștia. Ei însă tri­mi­teau pe cei care erau vinovați, ca măcar pentru mila acestora să se pogoare. Deci, pă­ti­mind ne­ca­zuri și văzându-i pe dânșii tân­guindu-se, venea în muntele cel mai de jos. Și nu era nefo­lo­sitoare os­teneala și su­pă­ra­rea lui, că venirea lui se făcea mul­tora spre folos și facere de bine; căci și judecătorilor le folo­sea, sfătuindu-i să aleagă dreptatea mai mult decât toate, să se teamă de Dum­nezeu și să știe că judecata cu care vor ju­de­ca, cu aceea se vor judeca. Cu toate acestea, iubea viețuirea din munte mai mult decât toate acestea.

Deci, într-o vreme o supărare ca aceasta pătimind de la cei care aveau nevoie de el, chiar voievodul l-a rugat să se po­goare; apoi venind și vorbind de ajuns cele de­s­pre mân­tuire, el zicea că nu poate să întârzie cu dânșii, spunându-le: „Precum peștii stând pe pământ uscat mor, așa și mo­na­hii, stând împreună cu voi și pe­tre­când, se slăbănogesc; deci se cade a merge, precum por­nește peștele spre mare, așa și noi spre munte, ca nu cumva, stând, să uităm cele dinlăuntru”. Voievodul auzind acestea de la dânsul și încă multe altele, apoi mi­nunându-se, a zis: „Cu adevărat este robul lui Dum­nezeu, că de unde are atâta minte, de nu ar fi fost iubit de Dumnezeu?”.

Un alt împărat, cu numele Valens (364-378), pri­go­nea pe creș­tini pentru iubirea ce avea față de arienii cei cu nume rău. Și era atât de crud, încât bătea și pe fe­cioa­re și pe monahi îi dez­golea și îi chinuia; Antonie, au­zind aces­tea, a trimis la dânsul o scrisoare, care avea cu­prinsul acesta: „Văd o urgie ve­nind asupra ta; înce­tează de a pri­go­ni pe creștini, ca nu cum­va să te ajungă urgia, care acum are să vină peste tine”.

Valens, primind scrisoarea și citind-o, a râs și scui­pând-o, a le­pădat-o jos, iar pe cei care au adus-o i-a ocărât, poruncindu-le să ves­tească lui Antonie acestea: „Fiindcă te îngrijești de mo­nahi, te voi izgoni acum și pe tine”. Dar n-au trecut cinci zile și l-a ajuns urgia, că în întâia latură a Alexandriei, care se nu­mește Hereia, au ieșit însuși Va­lens și Nestorie, eparhul Egip­­tu­lui, amândoi fiind pe cai, care erau ai lui Valens și mai blânzi decât toți cei ce se hrăneau la dânsul; deci neajungând ei la lo­cul po­menit, au început caii a se juca unul cu altul, după cum erau obișnuiți, și numaidecât cel mai blând, pe care era Nes­torie, apucând cu gura pe Valens și dându-l jos de pe calul lui, a căzut peste el și cu dinții i-a zdrobit coapsele, încât când a fost adus în cetate, după trei zile a murit.

Atunci toți s-au minunat că ceea ce a spus Antonie mai înainte s-a împlinit. Deci așa dojenind pe cei răi, iar pe cei buni care erau la dânsul atât îi sfătuia, încât uita îndată a ju­de­ca și fericea pe cei care se leapădă și se depăr­tea­ză de viața aceasta și de grijile lumești. Astfel, pe cei ne­dreptățiți îi păr­ti­nea, încât socotea că nu alții, ci el însuși era cel care pătimea. Deci el era de folos tu­tu­ror, încât mulți dintre ostași și dintre cei care aveau averi multe se lepădau de greutățile vieții și se fă­ceau monahi.

Cu adevărat era ca un doctor dat Egiptului de Dum­­nezeu; căci cine se ducea mâhnit la dânsul și nu se întor­cea bucu­rân­du-se? Cine venea la dânsul plân­gând pe cei morți și nu pără­sea îndată plânsul? Cine venea mâniat și nu se schimba îndată în prietenie și iubire? Care sărac necăjit alerga la dânsul și, vă­zân­du-l, nu de­făima îndată bo­gă­ția? Care monah, împu­ți­nându-se cu sufletul și aler­gând la dânsul, nu se făcea cu mult mai tare și mai sârguitor? Care tânăr venind în munte și pri­vind la Antonie nu se le­pă­da îndată de dez­mier­dări și nu iu­bea înțelepciunea? Cine venea la dânsul ispitit de diavoli și nu se izbăvea? Cine era supărat de gânduri și nu se alina cu cu­ge­tul? Is­cu­sirea aceasta a lui Antonie era mare, că după cum am zis mai înainte avea darul deslușirii duhurilor, cunoștea miș­că­rile lor și după sâr­guința și pornirea pe care o avea cineva îl cunoștea pe dânsul.

Nu numai că nu-l batjocoreau, ci și pe cei supărați de ei prin gânduri îi învăța cum să poată răsturna bân­tuielile acelora, povestindu-ne neputințele și vicleniile diavolilor. Deci fiecare, ca și cum s-ar fi pregătit de luptă, se pogora de la el îndrăznind asupra diavolului și a slugilor lui. Iar fe­cioa­rele care aveau logodnici, vă­zând pe Antonie, pe acea parte de râu rămâneau fe­cioare lui Hristos. Apoi veneau la dânsul și de prin părțile din afară, iar aceștia împreună cu toți, folosin­du-se, se întorceau ca de la un părinte; dar după ce a adormit el, toți rămânând sărmani de părintele lor, se mângâiau prin po­menirea lui, știind sfătuirile și do­je­nile lui.

Iar în ce fel a fost sfârșitul vieții lui cu cu­viință este și mie a rosti, și vouă celor care doriți a auzi, că și acest lucru al lui s-a făcut iubit.

După obiceiul său, cerceta pe monahii din muntele de jos și înștiințându-se prin descoperire dumne­zeias­că despre sfâr­și­tul său, a grăit fraților: „Aceasta este cer­ce­ta­rea cea mai de pe urmă, făcută de mine vouă și mă îndoiesc de vă voi mai vedea iarăși în viața aceasta. Că vremea a so­sit ca să mă dezleg de aici, că sunt de aproape o sută și cinci ani”. Deci auzind ei aces­tea, plân­geau, îmbrățișau și să­rutau pe bătrân. Iar el bu­cu­rându-se, ca și cum dintr-o țară străină ar merge la ce­tatea sa, le vorbea și le poruncea:

„Să nu vă leneviți întru osteneală, nici să vă necăjiți întru pustnicie, ci să trăiți ca și cum în fie­care zi ați fi gata de moarte; apoi să vă sârguiți, după cum am zis mai înainte, a păzi su­fle­tul de gândurile cele întinate; să aveți râvnă către sfinți și să nu vă apropiați de schismaticii meletieni; știți viclenia, răutatea și voința lor cea rea. Nici să aveți vreun prieteșug cu arienii, că și păgânătatea acestora tu­tu­ror este arătată. Nici căutând la judecătorii cei care pă­r­ti­nesc lor să vă tulburați, că va înceta nălucirea lor cea stri­că­­cioasă în puțină vreme. Deci păziți-vă curați, și mai cu seamă de aceștia păziți predania părinților, și prin urmare credința cea dreaptă întru Domnul nostru Iisus Hristos, pe care din Scripturi ați învățat-o și de la mine v-ați adus aminte”.

Dar frații silindu-l să rămână la dânșii și acolo să se să­vâr­șească, el n-a vrut. Pentru că egiptenii aveau obi­ceiul ca tru­­purile bărbaților celor îmbunătățiți, mai ales ale sfin­ților mu­cenici, a le învălui și înfășura în giulgiuri, dar nu a le acoperi sub pământ, ci a le pune pe paturi și a le păstra înăuntru la dânșii, socotind că prin aceasta cinstesc pe cei ră­po­sați. Iar Antonie de multe ori ruga pentru aceasta și pe epis­copi, să poruncească poporului, așijderea și pe fe­mei le sfătuia, zicând: „Lu­crul acesta nu este legiuit, ci cu totul ne­cuvios; pentru că și trupurile patriarhilor, ale pro­ro­cilor, până acum se păzesc în morminte; și încă și Trupul Dom­nului în mormânt s-a pus și punând piatră peste ușa mor­mântului, L-a ascuns până când a înviat a treia zi”. Și acestea zicându-le, le spuse că păcătuiesc cei care după moarte nu ascund trupurile celor care se săvârșesc; chiar de ar fi și sfânt; căci ce este mai mare și mai sfânt ca Trupul Dom­nului și Care totuși s-a pus în mormânt?

Deci mulți, ascultându-l, puneau trupurile sub pă­mânt și mul­țumeau Domnului, căci bine au fost în­vă­țați de dânsul. Aceasta cunoscând-o și temându-se ca nu cumva să nu facă și cu trupul lui astfel, s-a grăbit a ieși, sfătuind și învățând cele cu­viincioase pe monahii cei din muntele acela. Și suindu-se în muntele unde se obiș­nuise a petrece, după puțină vreme s-a îmbolnăvit. Che­mând pe cei doi mo­nahi care fuseseră îm­preu­nă cu el cincisprezece ani, ne­voindu-se și slujindu-i la bă­trâ­nețe, ale căror nume erau Ma­carie și Plotin, a zis către dânșii:

„Eu, o, fiilor, precum este scris mă duc pe calea pă­rin­ți­lor, căci mă văd singur chemat de Domnul; iar voi treziți-vă, ca pus­t­nicia voastră cea veche să nu o pierdeți, ci ca și cum ați face început de pustnicie, așa sâr­guiți-vă să păziți osâr­dia voastră întreagă. Că știți pe diavolii cei ce vă bân­tuiesc, știți cum sunt de sălbatici, dar nepu­tincioși cu pu­te­rea; deci nu vă temeți de dânșii, ci mai vârtos să credeți în Hristos de-a pu­ru­rea. Apoi, ca și cum fiecare ați muri, așa să viețuiți, luând aminte și pomenind sfătuirile pe care le-ați auzit de la mine. Nici o împărtășire să nu aveți cu schis­maticii, nici cu ereticii arieni, că știți că și eu mă abă­team și mă fe­ream de aceștia pentru eresul lor cel de Hristos urâtor și rău credincios; ci sâr­guiți-vă mai cu seamă de-a pururea a vă împreuna mai întâi cu Domnul, apoi cu sfinții; ca astfel, după moarte, întru veșnicele lo­ca­șuri ca pe niște prieteni cunoscuți să vă primească și sfin­ții pe voi. Acestea gândiți-le, acestea cugetați-le și de aveți vreo purtare de grijă pentru mine, mă veți avea ca pe un pă­­rinte al vostru; dar să nu lăsați pe nimeni să ia trupul meu și să-l ducă în Egipt, ca nu cumva să-l pună în casele lor, după cum au obicei, căci pentru aceasta am venit aici în munte.

Știți cum de-a pururea opream pe cei care fac aceasta și le po­runceam să înceteze un obicei ca acesta; deci, voi în­gro­pați trupul meu și sub pământ ascundeți-l. Apoi să păziți taina între voi, ca nimeni să nu știe locul, afară de voi singuri. Iar eu la învierea morților îl voi lua nestricăcios de la Mântuitorul. Împărțiți hainele mele și dați lui Ata­na­sie episcopul un cojoc și haina pe care o așterneam, pe care el mi-a dat-o nefolosită, iar la mine s-a învechit. Ce­lă­lalt cojoc dați-l lui Serapion, epis­­­co­pul; voi țineți haina cea de păr, și mântuiți-vă, fiilor, fiți sănătoși; că Antonie acum se mută și nu mai este împreună cu voi”.

După ce zise acestea și pe aceia i-a sărutat ca pe niște prie­teni, au văzut îngerii care veniră la dânsul și, bu­cu­rân­du-se de dânșii, el și-a întins picioarele și zăcând cu fața în sus se arăta vesel; după aceea și-a dat sufletul și s-a dus la Sfinții Părinți. Iar ucenicii lui, precum le dăduse poruncă, în­fășu­rân­du-l și îngropându-l, au ascuns trupul lui sub pă­mânt. Și ni­meni nu știe până acum unde este ascuns, afară de cei doi uce­nici ai lui. Deci luând ei co­jocul fericitului An­tonie și haina cea pur­tată de dânsul, ca pe un mare odor o păstrau. Căci vă­zân­du-le cineva, ca pe însuși Antonie le vedea. Apoi îm­bră­cân­du-se cu ele, ca și sfătuirile lui le pur­tau cu bucurie.

Acesta este începutul pustniciei și al nevoințelor lui An­tonie, acesta este și sfârșitul vieții lui trupești. Aces­tea sunt încă mici pe lângă fapta cea bună a aceluia, dar dintre acestea puteți socoti și voi cum era omul lui Dumnezeu, Antonie, din tinerețe până la atâta vârstă, mereu păzindu-și sârguința pustniciei și a nevoinței.

El nici de bătrânețe nu se biruia, ca să mănânce bucate mai grase, nici pentru slăbiciunea trupului său nu și-a schim­bat chi­pul îmbrăcămintei sau măcar să-și spele pi­cioa­rele cu apă. Și cu toate acestea, cu trupul său a rămas ne­vătămat. Pentru că ochii îi avea ne­vă­tă­mați și întregi, vă­zând bine, și din dinți nici unul nu i-a căzut, decât numai unii s-au tocit până la gingii pentru multa vârstă; apoi cu pi­cioarele și cu mâinile a rămas să­nătos; și, pe scurt zicând, se arăta mai bine și mai sâr­guitor decât toți cei care între­buin­țau multe feluri de hrană și multe feluri de haine. Deci pretutindeni era vestit și de toți era lău­dat și încă dorit de cei care nu-l văzuseră.

Acesta este semnul faptei bune și al sufletului său iu­bi­tor de Dumnezeu. Căci nu din scripturile lui, nici din în­țelep­­ciu­nea cea din afară, nici pentru oarecare meș­teșug, ci pentru sin­gură cinstirea de Dumnezeu, nu poate tăgădui nimeni. Căci s-a auzit de el în Spania, în Galia, la Roma, în Africa, el care era ascuns și ședea în munți. Cine, dar, dacă nu Dum­ne­zeu, a fost Acela Care pre­tutindeni face cu­nos­cuți pe oamenii Săi și Care de la început a făgăduit aceasta lui Antonie? Căci deși ei pe ascuns și în taină lu­crea­ză fapte bune, deși ei voiesc a se tăinui, Domnul ca pe niște luminători îi arată tu­tu­ror. Ca astfel să cu­noască cei care aud că este cu pu­tință a se împlini poruncile lui Dum­nezeu și a avea râvnă către fapta cea bună.

Deci citiți-le acestea și celorlalți frați, ca să învețe cum tre­buie să fie viața monahilor și să se încredințeze că Dom­nul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos va pro­s­lăvi pe cei care-L pro­s­lăvesc, și pe cei care slujesc Lui până la sfârșit; apoi nu numai întru Împărăția Cerului îi duce, ci și aici fiind ascunși și sâr­guindu-se a se lepăda și de cele dintr-însa, îi face arătați și vestiți, atât pentru fapta bună a lor, cum și pentru folosul tuturor celorlalți.

Iar dacă va fi trebuință, chiar și păgânilor citiți-le, că măcar așa să cunoască cum că nu numai Domnul nostru Iisus Hristos – Care este Fiul lui Dumnezeu –, ci și cei care-I slujesc Lui curat și adevărat și cred cu bună cinstire în El gonesc pe diavoli, pe care elinii îi socotesc că sunt zei; deci pe aceștia creștinii îi vădesc nu numai că nu sunt zei, dar îi gonesc ca pe cei ce sunt amăgitori și stricători ai oamenilor. Lui Hristos Iisus Domnul nostru I se cuvine slavă în vecii vecilor. Amin.

ÎNSEMNARE

Afară de această viaţă, scrisă de marele Atanasie, se află şi lucrările Cuviosului Antonie (Socrate, în Istoria sa bisericească, cartea a IV-a, cap. 23, iată ce spune: A venit cineva dintre cei înţelepţi la dreptul Antonie şi a zis către dânsul: „Cum rabzi, o, părinte, fiind lipsit de mângâierea cea din cărţi?”. Antonie i-a răspuns: „Cartea mea, o, filozofule, este firea celor văzute, şi de faţă îmi este, când voiesc a citi cuvintele lui Dumnezeu”), cum şi folositoare povestiri despre dânsul; cum a aflat în pustie pe Cuviosul Pavel Tebeul, cum pe alt Pavel, care se numea smeritul, l-a primit şi la calea mântuirii l-a povăţuit. Cum a văzut pe înger în chip de monah, împletind coşniţe, şi sculându-se la rugăciune, şi iarăşi lucrând, şi iarăşi rugându-se. Cum a văzut pe diavolul întinzându-şi cursele sale prin lume şi a auzit glas spunând că numai smerenia ne scapă de cursele acelea; şi altele vei afla în Pateric despre cuviosul acesta. La sfârşit şi în această povestire se află despre dânsul, cum diavolul, în chip de om, a venit la dânsul, vrând să se pocăiască; pentru care pricină se scrie astfel:

Marele între părinţii cei desăvârşiţi, Cuviosul Antonie, era înainte-văzător şi trecând prin ispitele diavoleşti, de nimic socotea meşteşugirile lor, nici nu se supăra de dânşii, ci de multe ori vedea cu ochii cei simţitori chiar îngeri şi diavoli cum se îngrijesc, îndeletnicindu-se pentru viaţa omenească, fiecare dintre dânşii nevoindu-se ca să întoarcă pe oameni la a sa parte. Apoi atât de mare şi înalt era întru fapte bune, încât dosădea şi batjocorea duhurile cele necurate. De multe ori le şi depărta, aducându-le aminte de surparea lor cea din cer şi de chinul ce va să fie lor în focul cel veşnic.

Deci, s-a întâmplat odată un lucru ca acesta: Doi diavoli s-au sfătuit ca să vină la el, zicând între ei că nimeni nu îndrăzneşte să se apropie, căci se temea ca nu cumva să fie rănit de dânsul; pentru că venise bătrânul în mare nepătimire şi în viaţa cea desăvârşită şi se întărise cu Sfântul Duh. Deci, unul dintre diavoli a zis către celălalt prieten al său: „Frate Zerefere, aşa era numele acelui diavol, oare de s-ar pocăi cineva dintre noi l-ar primi Dumnezeu întru pocăinţă? Oare se poate să fie aşa sau nu?”. Răspuns-a celălalt: „Cine poate să ştie aceasta?”. Iar Zerefer i-a zis: „Mi se va da voie să merg la Antonie, bătrânul care nu se teme de noi, şi de la dânsul să mă încredinţez de aceasta?”.

Celălalt a răspuns: „Mergi, dar te fereşte cu dinadinsul, fiindcă bătrânul este înainte-văzător şi va cunoaşte ispitirea ta şi nu va voi să întrebe de aceasta pe Dumnezeu; însă mergi, doar cumva vei câştiga dorirea”. Atunci, mergând Zerefer la Antonie, s-a închipuit în om şi a început a plânge şi a se tângui înaintea lui. Iar Dumnezeu vrând să arate cum că nu se întoarce dinspre cei care voiesc să se pocăiască, ci pe toţi cei care aleargă la El îi primeşte – prin aceasta dând chip omului celui păcătos, că diavolul începătorul răutăţii, de s-ar pocăi cu adevărat, nu l-ar întoarce –, a tăinuit aceasta o vreme de bătrânul, ca să nu cunoască sfatul diavolesc. Drept aceea, vedea cuviosul pe cel ce venise la dânsul ca pe un om, iar nu ca pe un diavol, şi i-a zis: „Ce plângi aşa, tânguindu-te din inimă, omule, sfărâmându-mi şi al meu suflet cu lacrimile tale cele multe?”.

Iar diavolul cel viclean a răspuns: „Eu, sfinte părinte, nu sunt om, ci diavol, pentru mulţimea fărădelegilor mele”. Iar bătrânul l-a întrebat: „Şi ce voieşti ca să-ţi fac ţie, frate?”. Şi i-a zis diavolul: „De nimic altceva nu mă rog ţie, sfinte părinte, fără numai să te rogi lui Dumnezeu cu dinadinsul ca adică să-ţi arate ţie de va primi pe diavolul întru pocăinţă sau cu totul nu-i trebuieşte Lui? Pentru că de va primi pe acela, apoi şi pe mine, cel care am făcut lucruri asemenea ca acela, mă va primi”. Bătrânul i-a răspuns: „Precum voieşti voi face, încă să te duci astăzi la casa ta, iar dimineaţă să vii aici şi-ţi voi spune ce va porunci Domnul despre aceasta”.

Ducându-se diavolul, şi sosind noaptea, şi-a ridicat bătrânul cuvioasele sale mâini spre cer şi s-a rugat lui Dumnezeu, Iubitorul de oameni, ca să-i arate lui de va primi pe diavolul întorcându-se la pocăinţă. Şi îndată îngerul Domnului stând înaintea lui, i-a zis: „Aşa grăieşte Domnul, Dumnezeul nostru: Pentru ce rogi a Mea stăpânire pentru diavol? Pentru că acela a venit cu vicleşug să te ispitească”. Şi a zis bătrânul către înger: „De ce nu mi-a descoperit Domnul Dumnezeu, ci a ascuns aceasta de către mine, ca să nu cunosc vicleşugul diavolesc?”.

Îngerul i-a zis: „Să nu te tulburi de lucrul acesta, căci este o minune a lui Dumnezeu, spre folosul celor care greşesc; ca adică să nu deznădăjduiască păcătoşii care fac multe fărădelegi, ci să vină întru pocăinţă, ştiind că de către nici unul nu Se întoarce Preabunul Dumnezeu, când vine la El, chiar când acel diavol vrăjmaş ar veni cu adevărat; drept aceea, când va veni la tine să te ispitească şi te va întreba, să nu te sminteşti de el, ci să-i zici astfel: «Vezi că Iubitorul de oameni Dumnezeu niciodată nu Se întoarce de către cel care vine la El, chiar dacă diavolul ar veni; iată, făgăduieşte a te primi şi pe tine, numai de vei păzi cele poruncite de El».

Iar când te va întreba: «Care sunt cele poruncite de El?», să-i zici că astfel grăieşte Domnul Dumnezeu: «Te ştiu pe tine cine eşti şi de unde ai venit ispitindu-mă, căci tu ai răutatea cea veche şi nu poţi să fii bunătate nouă, fiind începător de mult al răului şi acum nu vei începe a face binele. Ci deprinzându-te cu mândria, cum vei putea a te smeri cu pocăinţă şi a face milă? Dar ca să nu ai acest răspuns în ziua Judecăţii, căci voiai să te pocăieşti şi nu te-a primit Dumnezeu, iată şi ţie îţi pune pocăinţă Bunul şi Milostivul Dumnezeu, numai dacă vei voi, pentru că zice să săvârşeşti trei ani stând la un loc, şi întorcându-te spre răsărit, ziua şi noaptea, să strigi cu glas mare, şi să zici astfel: Dumnezeule, miluieşte-mă pe mine, răutatea cea veche! Iar aceasta să o zici de 100 de ori. Şi iarăşi altă rugăciune: Dumnezeule, miluieşte-mă pe mine, care sunt înşelăciunea cea întunecată; la fel de 100 de ori să o zici. Şi iarăşi: Dumnezeule, miluieşte-mă pe mine, uriciunea pustiirii, să o zici de 100 de ori, şi astfel să strigi către Domnul neîncetat; căci nu ai alcătuire trupească, ca să te osteneşti sau să slăbeşti. Şi după ce vei săvîrşi aceasta cu gând smerit, atunci vei fi primit în rânduiala ta cea dintâi, şi te vei număra cu îngerii lui Dumnezeu».

Şi de va făgădui demonul a face aceasta, să-l primeşti întru pocăinţă; dar ştiu că răutatea cea veche nu poate fi bunătate. Să se scrie aceasta neamurilor celor mai de pe urmă, ca adică să nu se deznădăjduiască păcătoşii care voiesc să vină întru pocăinţă, pentru că foarte cu înlesnire se vor încredinţa oamenii dintr-această pricină a nu se deznădăjdui de a lor mântuire”. Aceasta zicând îngerul către Cuviosul Antonie, s-a suit la cer. A doua zi a venit diavolul şi a început de departe a se tângui, ca şi cum plângea în chip de om, şi venind la bătrânul, s-a înclinat. Bătrânul dinţii nu i-a văzut, ci în mintea să îi zicea: „Rău ai venit, mincinosule diavole, scorpie, începătorule al răutăţilor, răutate veche, şarpe prea viclean”.

Apoi sfântul i-a zis: „M-am rugat Domnului Dumnezeului meu, precum ţi-am făgăduit, şi te primeşte întru pocăinţă, de vei primi cele ce prin mine îţi porunceşte Stăpânul şi Atotputernicul”. Diavolul a zis: „Şi care sunt cele ce a poruncit Dumnezeu să le fac?”. Bătrânul a răspuns: „Ţi-a poruncit Dumnezeu astfel: Să stai la un loc trei ani nemişcat, privind spre răsărit şi strigând ziua şi noaptea: Dumnezeule, miluieşte-mă pe mine, răutatea cea veche; zicând aceasta de 100 de ori. Şi iarăşi de 100 de ori să zici: Dumnezeule, miluieşte-mă pe mine, uriciunea pustiirii; şi iarăşi de acelaşi număr de ori: Dumnezeule, miluieşte-mă pe mine, înşelăciunea cea întunecată. Şi când le vei face acestea, atunci te vei număra a fi cu îngerii lui Dumnezeu în aceeaşi slujbă, în care ai fost şi mai înainte”.

Iar Zerefer îndată lepădând acel înşelător chip al pocăinţei, a râs tare şi a zis bătrânului: „O! călugăre, eu de-aş fi voit a mă numi însumi răutatea veche, uriciunea pustiirii şi înşelăciune întunecată, apoi din început aş fi făcut aceasta, ca să mă fi tămăduit. Acum să mă numesc răutate veche? Să nu fie aceea; şi cine zice aceasta? Pentru că eu până acum sunt minunat întru isprăvi şi toţi temându-se, se supun mie; şi oare aş putea ca eu singur să mă numesc uriciunea pustiirii sau înşelăciune întunecată? Nicidecum, călugăre, căci încă stăpânesc pe cei păcătoşi şi ei mă iubesc; eu în inimile lor sunt şi ei umblă după voia mea; iar ca să fiu rob netrebnic şi prost prin pocăinţă nu voiesc, răule bătrân, nu, nu, să nu fie aceea: ca adică din cinstea cea mare să mă duc într-o necinste ca aceea”.

Acestea zicând şi strigând, diavolul s-a făcut nevăzut. Iar bătrânul, sculându-se la rugăciune, a mulţumit lui Dumnezeu, zicând: „Cu adevărat ai zis, Doamne, că răutatea veche nu poate fi bunătate nouă; începătorul răutăţilor făcător de bunătăţi noi nu se preface. Acestea, fraţilor, nu în deşert le-am sârguit a le spune vouă, ci ca să ştiţi bunătatea Stăpânului şi milostivirea Sa; căci dacă este gata ca şi pe diavol să-l primească prin pocăinţă, apoi cu cât mai ales pe om, pentru care Şi-a vărsat sângele. Eşti păcătos? Pocăieşte-te; iar de nu, apoi mai amar decât diavolii în veci te vei chinui în gheenă; nu că ai greşit, pentru că toţi greşim şi nimeni nu este fără de păcat decât numai Unul Dumnezeu, ci de vreme ce n-ai voit să te pocăieşti şi să te rogi Judecătorului mai înainte de sfârşitul tău; căci precum va afla moartea pe fiecare dintre noi, astfel ne va şi trimite acolo.

De vei muri fără pocăinţă, slujind diavolului în multe feluri de păcate, cu adevărat te vei osândi cu dânsul în focul cel veşnic, cel pregătit diavolului şi slugilor lui; iar dacă mai înainte de sfârşit, fugind de păcat, vei plăcea Domnului prin pocăinţă şi prin mărturisire, o, de câte bunătăţi te vei îndulci după sfârşit!; pentru că vei afla pe Judecătorul Milostiv şi te vei învrednici fericirii, cu îngerii cei luminaţi te vei sălăşlui, unde este frumuseţea cea negrăită a tuturor plăcuţilor, veselia şi bucuria cea pururea fiitoare; pe care fie nouă, tuturor, a le dobândi, întru Iisus Hristos, Domnul nostru, Căruia Se cuvine slava, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

(Alcătuită de Sfântul Atanasie cel Mare, Arhiepiscopul Alexandriei, în limba greacă.)