Eşecul României. Eşecul patriotismului

646x404

Cand Moţi a devenit eroul Bulgariei eliminând Steaua la 11m ajungând nume de peluză pe un viitor stadion, mi-am adus aminte de două păreri ale unor intelectuali despre ce mai înseamnă să fii român în România de azi: „patriotismul inseamnă în primul rând eficienţă” – HRPatapievici. Mircea Cărtărescu, la Radio România: „sunt european înainte de a fi român“.
Moţi s-a încadrat mănuşă în cele două definiţii. A fost european eficient la locul de muncă. A fost el oare un mare patriot român!!?

Motto: „Înainte de a fi comunist sunt român”. Lucreţiu Pătrăşcanu.

A devenit un curent „cerebral”, un raţionalism ideologic să scapi de povara iubirii de ţară sau chiar de mamă. A-ţi iubi mama sau ţara este o slăbiciune dezgustătoare. Dacă ţara este nemernică şi mama o beţivă nedemnă de iubirea noastră!!!? România e altfel pentru că nu mai are motive în a se iubi pe sine ca naţiune. Nu are motive, „raţional” vorbind. Astăzi patriotic este să fii corect: să-ţi plăteşti taxele la timp, să lupţi pentru justiţie sau pentru afimarea universală şi narcisică a dezlănţuitei tale personalităţi pe care ţara nu o merită, un sistem ticăloşit de facto, condusă de niste neisprăviţi ajunşi acolo din… lipsa de patriotism a altora.

Ce mai e astăzi iubirea de ţară şi la ce foloseşte ea!? Sună ca dracu! A la Vlahuţă, un romantism poporanist demn de vulgata din faţa bisericiii neamului prost. „A renunţa la românism înseamnă, pentru noi românii, a renunţa la viaţă, a te refugia în moarte”, scria Mircea Eliade ca prostu-n păpuşoi. Un alt „dobitoc” naţional delira astfel: „Patriotismul, cu toate acestea, nu este iubirea ţărânei, ci iubirea trecutului. Fără cultul trecutului nu există iubire de ţară”, Mihai Eminescu, Timpul, (V) 1880, 22 iulie.

627x0

 

E o modă intelectualist-globalistă să-i înjuri pe patrioţi şi pe cei credincioşi. Adică exact pe cei care au făcut ca naţiunea română să fie posibilă şi ţara să existe. Paşoptiştii, cea mai importantă şi eficientă generaţie de la baza modernizării şi înfiinţării statului naţional, ar părea astăzi niste ridicoli nedemni de valorile europene şi „neuroatlantice” cu fumurile lor burghezo-patriotarde şi probabil numai educaţia joasă a lui Vadim Tudor i-ar fi împiedicat să se-nscrie în Partidul România Mare.

Acum este hipsterşte şi cool să fii un „highly disillusioned”.

Un profesor american spunea că dacă la limită, ar avea de ales între a-şi trăda cel mai bun prieten sau ţara, şi-ar trăda ţara fără ezitare. Raţional vorbind, are dreptate: ţara se mai descurcă şi cu trădarea ta, că-i mare, dar prietenul tău, nu..

E adevărat, totul a inceput cu naţional comunismul care ne-a lecuit de munca patriotică, de curăţat stiuleţi la munci agricole, de cântat ţara „la minut”. Tâmpiţelul patriotism de clasa a IV-a pe care comuniştii l-au cultivat până la promiscuitate în filmografia naţională, la şcoală sau pe stradă ne-au lecuit definitiv si irefutabil de responsabilitatea asta milităroasă si stupidă a patriotismului.

Acum, aşa cum xeroxul se suprapune inamovibil cu orice copiator, aşa şi patriotismul este una cu naţionalismul. Trăim niste vremuri în care a fi patriot a devenit nu numai periculos, nu numai „roşu” şi caraghios, dar şi de autentic prost gust intelectual  Apoi a venit oroarea bătăilor interetnice din 1990 de la Târgu Mureş, nocivitatea existenţei securistice a partidului condus de cântăreţul de curte al ceauşeştilor, PRM şi Vadim Tudor. Apoi a fost persecuţia trecutului legionar.

627x0 (1)

 

O întreagă vânătoare de intelectuali interbelici s-a petrecut in publicaţiile euroatlantice ale intelighenţiei dezabuzate ale dialogului social. În anii 90,  intelectualii au simţit nevoia să-şi pună cenuşă în capul lui Eliade, Cioran, Ţuţea, ba chiar a lui Eugène Ionesco (madame Alexandre Laignel-Lavastine -„Cioran., Eliade, Ionesco.L’oublie du fascisme”, o carte resentimentară, cu rol demascator, menită intru o lesnicioasă deschidere editorială) şi a tuturor intelectualilor interbelici care au cochetat în vreun articol cu utopia mistic ortodoxă a anilor ’40. Articole după articole au început să-i demanteleze pe intelectualii „de dinainte de 47″ ca „aşa ceva să nu se mai intâmple”. Mândria de a fi român a fost desfiinţată „piesă cu piesă” în spaţiul public sub privirile nepăsătoare ale vârfurilor intelectualităţii civice, surdinaţi de atracţia „Dogmei”.

Dacă spui că eşti patriot sau că eşti mândru că eşti român eşti în proximitatea ameţitoare a naţionalismului. Până si moşul pe care-l admirăm cel mai mult dintre intelectualii interbelici în viaţă, Neagu Djuvara, spunea recent in ultimul său interviu din ziarul Gândul  :

„Cu sintagma «mândri că suntem români» ne întoarcem la epoca legionară, e un anacronism într-o epocă în care să nu mai fim naţionalişti fiecare, ci să fim europeni şi să ne înţelegem cu vecinii nostri europeni.” Tot astăzi, pentru tinerii din România, este important că sunt români în proporţie „decâtului” de 23%. Ei sunt azi „raţionalişti” din moment ce „divaisurile” lor electronice de care sunt dependenţi până la sociopatologie sunt produse ştiinţifice ale binelui tehnologic. Dacă eşti însă, să zicem, un german sau un american care-şi clamează patriotismul atunci eşti demn de toată admiraţia noastră snoabă. Străinii ăştia ar avea şi motive să-şi iubească baştinile. Sunt „eficiente”, iar dobânzile la băncile germane sunt de trei ori mai mici decât în România, iar Germania a luat şi Cupa Mondială la fotbal…

S-a intâmplat altceva însă decât ne-am dorit în urma europenizării de carton: a început desfiinţarea sau ignorarea mai tuturor modelelor intelectuale din România; ascunderea oricărui trecut eroic sub preşul eşecului de ţară; nepăsarea criminală în faţa distrugerilor de patrimoniu; indiferenţa nesimţită la migraţia a milioane de creiere românesti; contestarea imnului naţional în şcolile naţionale; cultivarea sentimentului că toţi străinii sunt mai buni ca noi şi toate consecinţele etologice şi chiar economice ale antipatriotismului de rit nou.

627x0 (2)

 

Mi-aduc aminte cum a reacţionat România la profanarea mormântului eroului naţional din războiul de independenţă, fostul ministru de Răsboiu si al Afacerilor Străine, Iacob Lahovary, aruncat la propriu din cavoul său la gunoi de către familia „eroului” contemporan Marean Vanghelie.

Nici o bulversare semnificativă a „sentimentului românesc al fiinţei”; nici un scandal de breaking news; nici o luare de poziţie a vreunui „orificiu naţional” în afara anchetelor ziarului „Adevărul” sau a manifestaţiilor de stradă a redactorilor de la Radio Guerrilla.

Setul de valori naţionale a ajuns depozit de biciclete ca mormântul lui Kogălniceanu sau într-o cutie prăfuită, precum inima Reginei Maria, pe un raft al Muzeului Naţional de Istorie, care are 700.000 de obiecte în cutii de carton şi care stă să se dărâme la cel mai mic cutremur din Bucureşti.

Scriam atunci, în anii 90, în replica la un articol al lui Norman Manea, unul dintre „komisarii literari” cei mai preocupaţi să radă valorile româneşti controversate istoric, că avem mai mare nevoie de modele ca de tancuri petroliere. Eram totalmente iraţional!

Fuga de iubirea de ţară ca de plata întreţinerii a devenit cu timpul un sport naţional ca şi hatingul antireligios. În timp ce europenismul şi filoamericanismul sunt deja religii oficiale „new age” de „bon ton”.

O declaraţie ca următoarea nu ar mai fi posibilă azi în România în gura vreunui demnitar român:

„Am crescut trup şi suflet pentru patria mea: aspiraţiile şi îimplinirile ei au făcut parte din însăşi fiinţa mea. România a fost şi este dragostea vieţii mele, motivul pentru care exist”. (Principesa Ileana)

Şi nu poţi să spune despre femeia care l-a infruntat la ceas de noapte pe Emil Bodnăraş pentru a stopa crimele comuniste asupra Armatei Române că nu a fost…europeană.

articol preluat de pe adev.ro