Articole

Dobrogea

Stema Dobrogei

foto si articole preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Dobrogea (în bulgară Добруджа, în turcă Dobruca) este un habitat istoric și geografic dintre Dunăre și Marea Neagră, care face parte din teritoriul României, Bulgariei și Ucrainei. Regiunea a fost cunoscută în antichitate sub numele de Sciția Mică (1) , care nu desemna o provincie, ținutul făcând parte din provincia Moesia inferior iar mai apoi, în Evul Mediu, din thema bizantină Paristrion. Astăzi, din punct de vedere administrativ cuprinde în România județele Tulcea și Constanța iar în Bulgaria — regiunile Dobrici și Silistra.

Dobrogea: partea românească în portocaliu, partea bulgărească (Cadrilaterul) în galben - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Dobrogea: partea românească în portocaliu, partea bulgărească (Cadrilaterul) în galben – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Principalele orașe sunt, în nord: Constanța, Tulcea, Medgidia și Mangalia, la care se adaugă stațiunile balneo-climaterice și de vacanță de pe litoralul românesc: Mamaia, Eforie, Costinești și stațiunile din zona Comorova a Mangaliei. Dobrogea cuprinde în partea de nord-est Delta Dunării, habitat aflat pe lista patrimoniului mondial UNESCO.

În sud, în Bulgaria, principalele orașe sunt Dobrici, Silistra, Turtucaia și Cavarna, iar situri turistice sunt stațiunile Albena, Balcic, Șabla, precum și cetatea medievală de pe capul Caliacra.

 

Geografie

Dobrogea este limitată de cursul inferior al Dunării care înconjoară la vest podişul Moesic şi la nord-vest podişul Casimcei şi Munţii Măcinului, la nord-est de Braţul Chilia al Deltei Dunării şi la est de Marea Neagră (limita formând litoralul românesc). Apele curgătoare de pe teritoriul ei sunt puţine la număr, scurte, cu un debit mic, adesea uscate vara, şi se varsă în limanele de pe ţărmul Mării Negre. Cele mai importante râuri sunt: Taiţa, Teliţa, Slava, Casimcea. Unele limane sunt sărate (Sinoe şi Techirghiol), altele dulci (Babadag, Razim, Goloviţa, Zmeica, Taşaul, Agigea şi Tatlageac.

Harta geologică a Dobrogei, actualizată după Gr. Cobălcescu, N.A. Constantinescu, Const. Teodorescu (1910) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Harta geologică a Dobrogei, actualizată după Gr. Cobălcescu, N.A. Constantinescu, Const. Teodorescu (1910) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Din punct de vedere geologic, Dobrogea cuprinde trei unităţi: cea mai recentă, formată din aluviuni fluviale şi marine Holocene, este Delta Dunării în nord-est; cea mai veche este masivul hercinian al Măcinului în nord-vest, care cuprinde roce efusive şi sedimente paleozoice şi mezozoice; în sud se întinde podişul moesic care pe un soclu mezozoic prezintă sedimente cenozoice şi neozoice.

Din punct de vedere politic, Dobrogea, cu o suprafaţă de 23.400 kilometri pătraţi, este împărţită între trei state: la extremul Nord, 338 kilometri pătraţi aparţin Ucrainei (insulele de la sudul talvegului braţului Chilia şi insula Şerpilor, luate de URSS în 1948); Dobrogea de Nord cu 15.570 kilometri pătraţi aparţine României (judeţele Tulcea şi Constanţa) iar Dobrogea de Sud sau Cadrilaterul cu 7412 kilometri pătraţi aparţine Bulgariei (regiunile Dobrici şi Silistra).

 

Populaţie

Conform datelor recensământului din 2002, cele două judeţe din partea românească a Dobrogei au o populaţie de 971.643 de locuitori. 883.620 (90,94%) sunt români (inclusiv aromâni). Alte grupuri semnificative sunt: 27.580 turci, 23.409 tătari, 21.623 lipoveni şi restul greci, ucraineni şi bulgari.

 

Etimologie

Dobrogea îşi trage numele de la conducătorul local Dobrotici, care a domnit la mijlocul anilor 1300, între 1347 şi 1386.
cititi mai mult pe www.istorie-pe-scurt.ro

Dobrotici (sau Dobrotiță) a fost un conducător al „Țării Cărvunei” între anii 1347 și 1386 (cu titlu de despot după 1367). A fost cel care a mutat capitala acestui stat feudal de la Cărvuna, Karvuna sau Carbona (în sursele bizantine sau genoveze, care poate fi, conform presupunerilor isorice, fie Balcicul, fie Cavarna) la Caliacra (unde ruinele unei cetăți pot fi admirate și astăzi) - foto preluat de pe www.istorie-pe-scurt.ro

Dobrotici (sau Dobrotiță) a fost un conducător al „Țării Cărvunei” între anii 1347 și 1386 (cu titlu de despot după 1367). A fost cel care a mutat capitala acestui stat feudal de la Cărvuna, Karvuna sau Carbona (în sursele bizantine sau genoveze, care poate fi, conform presupunerilor isorice, fie Balcicul, fie Cavarna) la Caliacra (unde ruinele unei cetăți pot fi admirate și astăzi) cititi mai mult pe ro.wikipedia.org – foto preluat de pe www.istorie-pe-scurt.ro

 

Istoria Dobrogei

Istoria Dobrogei, bogată și complexă, se întinde pe o perioadă documentată de timp de mai bine de 2.500 de ani.

 

Istoria antică a Dobrogei

Coloniile grecești și primele formațiuni statale dacice.

Începând cu secolul al VIII-lea înaintea erei noastre, corăbiile grecești purtând familii întregi de negustori, meșteșugari, ostași și marinari intră în marea denumită de Sciți Axaina (albastru întunecat) și o denumesc Pontos Euxeinos (euxeinos însemnând în grecă primitoare). Zona gurilor Dunării, prin posibilitățile sale comerciale, le atrage atenția, și coloniști veniți din Marea Egee și de pe coasta de sud a Pontului Euxin (Marea Neagră) întemeiază aici mai multe cetăți-porturi. Printre cele mai importante dintre aceste cetăți se numără Odessos (Varna), Apollonia, Dionysopolis (Balcic), Callatis, Tomis, Histria, Argamum, Halmyris, iar pe cursul Dunării Aegyssos (Tulcea) și Axiopolis (Cernavodă).

Monede bătute la Histria - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Monede bătute la Histria – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Dobrogea a fost locuită din timpuri străvechi de triburi trace printre care cele de la nord erau numite geto-dace (Geți fiind numirea grecească iar Daci cea romană). Așa cum Herodot menționează în Istoriile sale, în 514, anul expediției lui Darius, șahul persan, Dobrogea era locuită în mare parte de triburi geto-dace. Hecateu din Milet (550 î.Hr.-470 î.Hr.) observă prezența triburilor getice dobrogene numite trizi și crobizi. Chiar și sub stăpânirea persană, cetățile grecești au influențat semnificativ comerțul dintre mare și Dacia, marcând progresul comerțului dacilor și a civilizației acestora.

În circa 330, Alexandru cel Mare i-a înfrânt pe tracii vasali ai perșilor, și a ocupat Dobrogea, imperiul său ajungând până la Dunăre. În 322, anul destrămării imperiului lui Alexandru, Dobrogea este inclusă în regatul macedonian, iar geto-dacii își reiau autonomia locală de care dispuneau pe vremea perșilor.

Ulterior, cetățile grecești dobrogene au intrat în sfera de influență a regatului pontic condus de Mitridate VI Eupator.

În 55 Dobrogea și cetățile grecești de pe malul mării au fost înglobate în statul dac al lui Burebista, până în anul 44.

În secolele IV-III î.Hr. sunt menționați câțiva conducători daci: Zalmodegikos, Oroles, Rhemaxos, Zoltes; iar în secolul I î.Hr. sunt menționați conducătorii: Roles, în sudul Dobrogei, Dapyx, în centrul Dobrogei și Zyraxes, în nordul Dobrogei, ce vor fi înfrânți de romani. În urma acestei victorii, Roma își întinde stăpânirea și asupra Dobrogei (28 î.Hr.).

 

Dobrogea romană

Dobrogea a fost inclusă în a doua jumătate a secolului I î.Hr. în provicia romană Moesia Inferioara de către împăratul Octavian Augustus.

În timpul războaielor dacice Dobrogea a fost un teatru de război între daci, aliați cu sarmații contra romanilor. Una din cele mai strălucite victorii ale romanilor în aceste războaie a fost cea de la Adamclisi (102), unde s-a ridicat monumentul de la Tropaeum Traiani.

Printre barbarii care au început să apară pe teritoriul Dobrogei în secolul al III-lea se numără goții, gepizii și hunii.

Odată cu împărțirea definitivă a imperiului roman din 395, Dobrogea intră în componența Imperiul Roman de Răsărit, treptat creștinat și denumit mai târziu (de istoricii mai recenți, începând cu germanul Hieronymus Wolf) “Imperiul Bizantin”.

 

Istoria medievală a Dobrogei

Dobrogea bizantină

Odată cu împărțirea definitivă a imperiului (395) Dobrogea – numită pe atunci Scythia Minor (1) intră în componența Imperiului Bizantin.

Harta provinciei romane Scythia minor - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Harta provinciei romane Scythia minor – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Împăratul Iustinian I a întărit cetățile de pe Dunăre, cartea lui Procopius (“Despre construcții”) enumerând 90 de cetăți restaurate de împărat pe acest fluviu, dintre care aproape 50 în Dobrogea. Numele acestora sunt fie cele antice (Abrittus, Aegyssus, Axiopolis, Callatis, Carsium, Durustorum, Noviodunum, Odessos, Tomis, Troesmis, Ulmetum), fie locale (Bassidina, Diniscarta, Padisara, Residina, Sacidava, Zaldapa, Zisnudava) ori adaptări din latina vulgară (A Silva, Castellonovo, Gemellomuntes, Maurovalle). Paralel cu reorganizarea militară au fost întreprinse și schimbări în domeniul bisericesc. În Scythia Minor se aflau 15 episcopate subordonate mitropoliei de la Tomis. Numărul mare de bazilici creștine (spre exemplu, numai la Tropaeum erau cinci) indică importanța ierarhiei ecleziastice zonale, aceasta nefiind in partibus.

După anul 534, invazii pustiitoare ale hunilor (mai apoi ale avarilor și bulgarilor) vor avea loc și în Dobrogea, zona decăzând treptat din strălucirea sa de pe vremea lui Iustinian. Săpăturile arheologice au scos la iveală urmele unei părăsiri bruște și violente a teritoriului undeva la sfârșitul secolului al VI-lea (probabil faptul e legat de marea pustiire avară din 587). La Tropaeum s-a purtat o bătălie importantă, care a pecetluit de altfel sfârșitul orașului antic. Urme de incendieri serioase au fost găsite la Ulmetum, Callatis și Histria.

În secolul VII bulgarii au invadat teritoriile la sud de Dunăre, ajungând pe râul Marița și la Marea Adriatică. Prima fază a fost consumată în 679, când hanul Asparuch trece Dunărea și se instalează în Moesia și Scythia Minor. Dobrogea a rămas sub dominație bulgară până în 971. În acest răstimp, populații slave s-au așezat printre Tracii latinizați sau elenizați din regiune. Mai târziu, când puterea bulgară a început să scadă, Dobrogea a retrecut în stăpânirea bizantină în 971, iar Bulgaria a fost în cele din urmă integral cucerită de bizantini în 1014.

În jurul anului 845, în zona Dunării și a Dobrogei este menționat poporul N.nd.r. (sau V.n.nd.r. după altă sursă).

În secolul al X-lea, sunt menționați și doi jupani (conducători), probabil de origine bulgară: Gheorghe și Dimitrie (cca. 943).

Pe o placă datată din 943, descoperită lângă actuala comună Mircea Vodă, Constanța apare o inscripție în limba slavonă veche menționând un anume jupan, pe nume Dimitrie. Este probabil ca Dimitrie să fi fost de origine vlahă și să se fi despărțit de Bulgaria după moartea țarului Simeon I cel Mare (927) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Pe o placă datată din 943, descoperită lângă actuala comună Mircea Vodă, Constanța apare o inscripție în limba slavonă veche menționând un anume jupan, pe nume Dimitrie. Este probabil ca Dimitrie să fi fost de origine vlahă și să se fi despărțit de Bulgaria după moartea țarului Simeon I cel Mare (927) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Imperiul bizantin a reușit cu greu să mențină Dobrogea sub dominația sa din cauza atacurilor pecenegilor și a cumanilor și a răscoalelor bulgarilor și proto-românilor (Valahi). Un alt pericol l-au reprezentat armatele cneazului rus Sviatoslav, care în 971 au asediat Dristra (Silistra). Această cetate, împreună cu Constanța și altele s-au pus sub protecția împăratului bizantin, reușind astfel să respingă asediul.

După acest eveniment, împăratul Ioan I Tzimiskes a alcătuit în acele locuri o themă, numită “Mesopotamia Apusului” cu centrul la Licostomo (Gura Lupului în grecește) sau la Dristra. Această themă era alcătuită din două strategate: cel de Dristra în nord și cel de Ioannopolis în sud. Primul strateg a fost un anume Leon. Prin 975 – 979, strategatul de Ioannopolis a fost încorporat în thema Thracia, în vreme ce thema Mesopotamia Apusului era împărțită într-un strategat omonim (în nordul Dobrogei) și cel de Dristra (în sudul Dobrogei). Porturile Dristra, Aegyssos și Constantia adăpostesc atunci dromoanele care apără Mesopotamia Apusului. După 986, bulgarii au cucerit strategatul Dristrei, până la linia întărită Constanța – Cernavodă. Teritoriul rămas (practic strategatul Mesopotamia Apusului și câteva fortificații dunărene între Cernavodă și Dristra) au fost reorganizate într-o toparhie cu o largă autonomie politică, administrativă și decizională. Campania din anul 1000 pornită de împăratul Vasile II Macedoneanul a readus teritoriile de est ale Bulgariei sub ascultarea unui strategat al Dristrei, thema Mesopotamia Apusului fiind desființată. Această formațiune nouă a fost pentru scurtă vreme subordonată themei Thracia, urmând ca după câțiva ani să fie separată.

După 1020, împăratul Vasile II a înființat o nouă themă, numită Paristrion sau Paradunavon. Aceasta cuprindea teritoriile dintre Munții Balcani, Dunăre (de la Vidin până la gurile de vărsare) și Marea Neagră. Centrul noii formațiuni era tot orașul Dristra, iar conducătorul ei se numea katepan, duce sau arhonte. Această temă, fără alte subdiviziuni, va rămâne sub stăpânirea bizantină până în secolul al XII-lea (cu scurte întreruperi în 1047/48–1053, 1056–1059, 1064–1065, 1072–1091, când granița a fost retrasă temporar pe aliniamentul Munților Balcani).

În 1072, împăratul Nicefor III Botaneiates l-a trimis în zona Dobrogei de sud pe generalul Nicefor Bryennus să îl pedepsească pe răsculatul Tatrys.

În 1087, împăratul Alexios I Comnen, împreună cu aliații săi cumanii, duce o campanie la nord de Dunăre împotriva pecenegilor. Sora împăratului, Anna Comnena, menționează în opera sa „Alexiada” trei mici formațiuni în Dobrogea în perioada 1086-1091: jupânii Tatos/Chalis (probabil același cu Tatrys), în zona Silistrei; Sacea (Satza/Sata), în zona Deltei Dunării și Sestlav, în zona Vicinei:

„[...] Voind să povestesc o năvălire împotriva împărăției romeilor mai groaznică și mai mare decât cea dinainte, iau lucrurile din nou de la început; căci s-au amestecat ca valurile mării. Un neam scitic, prădat zilnic de sauromați, părăsindu-și sălașele, a coborât la Dunăre, și, căzând de acord asupra acestui lucru, au intrat în tratative cu conducătorii lor, cu Tatos, numit și Chalis, cu Sestlav și Sața, căci trebuie să amintesc și numele celor mai de seamă dintre ei, deși trupul istoriei se murdărește cu aceștia, unul, ținând în stăpânirea sa Dristra, ceilalți Vicina și celelalte.” (Anna Comnena)

Nicolae Iorga socotește că acești trei conducători ar putea să fi fost români „dicieni”, sau, dacă erau pecenegi, că stăpâneau cnezate de români „dicieni” iar acțiunea lor ar fi reprezentat o încercare de emancipare de sub tutela bizantină. Această ipoteză a fost susținută și de către Nicolae Bănescu și C. Brătescu, acesta din urmă comparând aceste „cnezate românești” cu cele ale lui Litovoi și Seneslau. Alți istorici, îndeosebi bulgari, contestă, uneori în limbaj polemic, caracterul românesc al celor trei formațiuni statale. Gheorghe Brătianu presupune că Tatos era peceneg, Sestlav un șef slav al Vicinei iar Sața un șef local, însă lasă loc la interpretări:

Este foarte greu de stabilit precis care le este naționalitatea. Fapt este că din momentul acela Dobrogea este ocupată aproape permanent de neamuri turcești. Rând pe rând urmează pecenegi, uzi, cumani, [...] pe urmă și elemente venite din Asia Mică selgiukidă. Este deci o permanență de viață turcească [...]. Față de unele teorii emise în țara vecină cu noi dinspre sud, această constatare nu este lipsită de interes, pentru că arată că, în orice caz, sub o formă turcească, destinele Dobrogei au fost din momentul acela pentru multă vreme deosebite complet de ale Bulgariei din Balcani.” (Gheorghe Brătianu)

În 1094 este menționat de Ana Comnena un alt conducător local al Vlahilor, numit Pudilă.

Pe harta călătorului arab Idrisi, alcătuită în 1154, zona aflată între Dunăre și Marea Neagră este denumită Burgean sau Brugean.

În 1185, în urma răscoalei fraților vlahi Asan și Petru, Dobrogea intră sub dominația statului Imperiului Vlaho-Bulgar, numit în documentele epocii Regnum Bulgarorum et Valachorum, dar în istoriografia modernă „Al doilea Imperiu Bulgar”. Aceasta durează până în 1320/5, când Dobrogea devine independentă sub numele de Principatul de Cărvuna, denumit în istoriografia modernă „Despotatul Dobrogei”. În acest timp se vorbea în zonă graiul „dician” menționat în lucrările lui George Vâlsan, un grai al limbii române influențat de limba greacă (influență perceptibilă prin unele nume de plante sau animale și îndeosebi pești, prin numiri de unelte de navigat și pescuit, unele transmise ulterior și Lipovenilor).

Delta Dunării (cu excepția deltei secundare a brațului Chilia) face tradițional parte din Dobrogea, dar în Antichitate și Evul Mediu, litoralul se afla mult mai la apus (între Chilia Veche și Murighiol pe vremea lui Strabon, între Periprava și Lacul Dranov în epoca bizantină), astfel încât hărțile istorice care reprezintă Dobrogea cuprinzând toată Delta actuală, mărită de aluvionarea ulterioară, sunt geomorfologic false.

Formaţiunile politice din secolele IX - XIII pe teritoriile româneşti - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Formaţiunile politice din secolele IX – XIII pe teritoriile româneşti – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Conducătorii Dobrogei în sec. XIV

Dobrogea apare in cronicile arabe din secolul al XIII-lea sub denumirea de Șakji. Aceste cronici menționează ca locuitori pe vlahi, cu termenii “al-Awalak” și “ulaqut” În 1320/5 este menționat un anume Balică sau Balko în Principatul Cărvunei (Dobrogea), care se întindea de la zona actualului Babadag în nord, până la Mesembria (azi Nesebăr) la sud. În 1346, fiii lui Balică, Dobrotici si Teodor, se implică în luptele dinastice din Imperiul Bizantin de partea împărătesei Ana de Savoia. Din cauza aceasta, în 1347, din ordinul împăratului Ioan V Paleologul, emirul Bahud din Umur, un vasal al Bizanțului, conduce o expediție împotriva lui Balică, în timp ce dromoanele bizantine atacă porturile de la Marea Neagră. Balică și Teodor mor în timpul confruntării, Dobrotici devine conducător.

Între 1352-1359, odată cu scaderea puterii Hoardei de Aur, Țara Românească ia în stăpânire gurile Dunării cu cetățile Oblucița (azi Izmail, Ucraina) și Chilia, și Insula Șerpilor, în timp ce un nou stat apare sub jupânul tătar creștinat Demetrios în zona Vicinei (actualul masiv al Măcinului, malul sudic al Dunării). Mai la sud de acesta, despotatul Dobrogei este creat de Balică, dar conducătorul suprem a fost Dobrotici căruia i se datorează despărțirea regiunii de Imperiul Bizantin, care, cu ajutorul Genovezilor și al Tătarilor, o recucerise în 1262 de la Țaratul Vlaho-Bulgar (șubrezit de invaziile tătare). Despotatul Dobrogei se întindea pe teritorii aparținând astăzi Bulgariei (la sud) și României (la nord) cu o populație mixtă cuprinzând nu numai Bulgari, Români și Tătari (aceștia din urmă, sosiți în 1224), ci de asemenea Greci, Armeni și Genovezi în porturi. Capitala era la Cărvuna (azi Kavarna, Bulgaria) iar cetatea domnească nu departe, la Caliacra. Frontierele i s-au modificat de mai multe ori în decursul existenței ; a cuprins porturile Constanța și Mangalia (cetățile antice Tomis și Callatis) unde Genovezii aveau reprezentanțe.

 

Formarea Dobrogei

În 1357, Dobrotici se declară despot. În același an, pierde Mesembria și Anhialos (azi Nesebăr și Pomorie, Bulgaria), recucerite de împăratul bizantin Ioan V Paleolog. Dar doi ani mai târziu, în 1359, Dobrotici cucerește cetatea Vicina de la jupânul Demetrios, gurile Dunării de la Țara Românească, Silistra de la Țaratul Târnovo, și îi alungă din țară pe Genovezi care păstrează doar portul Licostoma (azi Periprava). Noul stat capătă numele de Dobrogea, după Dobrotici. Arhiepiscopul Vicinei, Iachint, devine primul metropolit al Țării Românești tot în 1359. În 1366 Ioan V Paleolog vizitează Roma și Buda, încercând să capete ajutor pentru campania sa împotriva Dobrogei, în cursul căreia este capturat la Varna. O nouă campanie condusă de Amedeo VI de Savoia, sprijinită de Veneția și Genova încearcă să-l elibereze pe împărat. După ce Amedeo cucerește unele cetăți din sud, Dobrotici negociază pacea eliberându-l pe împărat și căsătorindu-și fiica cu Mihail, fiul împăratului.

Despotatul dobrogean în 1370 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Despotatul dobrogean în 1370 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

În 1369, Dobrotici împreună cu aliatul său Vladislav I al Țării Românești l-au ajutat pe Ivan Strațimir să revină la tronul Vidinului. Cu acest prilej cetățile Dârstor (Silistra) și Chilia trec în posesia Țării Românești. În 1379, flotele munteană și dobrogeană blochează flota genoveză în fața Constantinopolului.

În 1386, Dobrotici moare și îi urmează la tron Ivanko sau Ioan, care acceptă pacea cu Murad I al Imperiului Otoman și semnează un tratat comercial cu Genova. Ivanco moare în 1388 în timpul expediției Marelui Vizir Çandarli Ali Pașa împotriva Țaratului Târnovo (și a cetății Dârstorului atunci în stăpânirea Țării Românești). În urma expediției, peste jumătate din teritoriul Dobrogei cade sub dominația Imperiului Otoman, în timp ce Dobrogea de Nord intră în componența Țării Românești, care îl învinge pe Marele Vizir.

De notat că istoria Dobrogei independente este ocultată de aproape toate atlasurile istorice și lucrările de vulgarizare, fiind menționată doar în lucrările și articolele de specialitate, nu fără câteva polemici de altfel, dat fiind caracterul său multinațional care permite atât Bulgarilor, cât și Românilor, să revendice această istorie a Dobrogei ca parte integrantă a istoriei naționale a fiecărei țări.

 

Dobrogea sub Mircea cel Bătrân

Mircea cel Bătrân a alipit Țării Românești Dobrogea în 1388/9. În 1393, Baiazid I cucerește sudul Dobrogei și îl atacă pe Mircea în Țara Românească, dar fără succes, iar în 1395 Mircea recucerește teritoriile pierdute cu ajutorul aliaților săi, Regatul Ungariei. A treia ocupație otomană a avut loc între 1397 și 1404.

Mircea cel Bătrân (n. 1355 – d. 31 ianuarie 1418), domnul Țării Românești între 23 septembrie 1386 - noiembrie 1394 (sau mai 1395) și între ianuarie 1397 - 31 ianuarie 1418. A fost fiul lui Radu I și fratele lui Dan I (dar numai după tată), căruia i-a urmat la tron. În actele oficiale apare ca „În Hristos Dumnezeu, binecredinciosul și de Hristos iubitorul și singur stăpânitorul, Io Mircea mare voievod și domn...”. În istoriografia română apare și sub numele Mircea cel Mare. În timpul lui Mircea cel Bătrân, Țara Românească a ajuns la cea mai mare întindere teritorială din istoria sa. Acest fapt a adus cu sine și o întărire a autorității sale, exprimată în titulatura pompoasă (care încludea și titlul de despot „al țărilor lui Dobrotici”) și în reprezentarea numismatică - pictură din biserica Episcopiei de Argeș - foto preluat de pe: ro.wikipedia.org

Mircea cel Bătrân (n. 1355 – d. 31 ianuarie 1418), domnul Țării Românești între 23 septembrie 1386 – noiembrie 1394 (sau mai 1395) și între ianuarie 1397 – 31 ianuarie 1418. A fost fiul lui Radu I și fratele lui Dan I (dar numai după tată), căruia i-a urmat la tron. În actele oficiale apare ca „În Hristos Dumnezeu, binecredinciosul și de Hristos iubitorul și singur stăpânitorul, Io Mircea mare voievod și domn…”. În istoriografia română apare și sub numele Mircea cel Mare. În timpul lui Mircea cel Bătrân, Țara Românească a ajuns la cea mai mare întindere teritorială din istoria sa. Acest fapt a adus cu sine și o întărire a autorității sale, exprimată în titulatura pompoasă (care încludea și titlul de despot „al țărilor lui Dobrotici”) și în reprezentarea numismatică – pictură din biserica Episcopiei de Argeș - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Înfrângerea lui Baiazid I de către Timur Lenk la Ankara în 1402 deschide o perioadă de anarhie în Imperiul Otoman.În 1403, Mircea ocupă cetatea genoveză Licostomo de la gurile Dunării, iar în 1404 recucerește Dobrogea și se implică în luptele dinastice din Imperiul Otoman.

După moartea lui Mircea, în 1418, fiul său Mihail I, reîncepe luptele cu turcii, pierzându-și viața într-o luptă în 1420.În anul acela, sultanul Mehmed I cucerește Dobrogea, Țara Românească rămânând doar cu Delta Dunării, dar nu pentru mult timp.

Țara Românească în timpul lui Mircea cel Bătrân (întindere maximă după 1404) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Țara Românească în timpul lui Mircea cel Bătrân (întindere maximă după 1404) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Dobrogea sub stăpânirea turcă. Scurtele reveniri la Țara Românească

În ceea ce privește momentul intrării definitive a Dobrogei sub dominația turcă, opiniile istoricilor sunt împărțite. Nicolae Iorga socotește că acest teritoriu a intrat definitiv sub stăpânirea otomană în 1416. C. C. Giurescu, Ștefan Ștefănescu și Gheorghe I. Brătianu sunt de părere că acest lucru s-a întâmplat în 1417, iar Viorica Pervain — în 1420. Există, de asemenea, o serie de istorici care consideră că Dobrogea a căzut sub stăpânirea otomană treptat, în etape. Astfel, M. M. Alexandrescu-Dersca-Bulgaru este de părere că ofensiva otomană în acest sens a început în 1417 și s-a terminat în anii 1445 – 1452, în urma cruciadei europene cu sfârșitul tragic la Varna, iar Anca Ghiață plasează începutul în 1420 și finalul în 1484, când otomanii cuceresc și gurile Dunării. Maria Chiper argumentează că Dan al II-lea a stăpânit și el, vremelnic, măcar o parte din teritoriul Dobrogei, iar Radu-Ștefan Ciobanu, bazându-se pe dovezile arheologice descoperite în cetatea Enisala, împinge această stăpânire cu dese întreruperi a domnilor români până în vremea lui Vlad Țepeș.

Stăpânirea lui Vlad Țepeș, pentru câteva luni, peste cel puțin o parte a Dobrogei este legată de campania sa pe malul drept al Dunării din primăvara lui 1462.

În 1594 și în anii următori Mihai Viteazul a condus o campanie militară la sudul Dunării, cucerind cetățile Isaccea, Măcin, Cernavodă, Babadag, Târgul de Floci, Silistra și chiar Razgrad, Rusciuc, Șiștova, Nicopole și Vidin. Potrivit istoricului Nicolae Iorga, călăreții lui Mihai Viteazul ajunseseră până la Adrianopole în est și Plevna în vest. Această acțiune a fost coroborată cu cea a voievodului moldovean Aron Tiranul care a readus sub stăpânirea sa Bugeacul, în aceeași perioadă. În 1601 Mihai Viteazul a preluat aceste teritorii o dată cu instalarea sa pe tronul Moldovei, astfel încât Dobrogea și gurile Dunării s-au aflat sub stăpânirea sa până la moarte.

După cucerirea Dobrogei, otomanii au transformat-o într-un sangeac al provinciei Rumelia, după care, în 1599, a fost înființat elayetul Silistra, ce cuprindea Dobrogea (toată), Bugeacul și Edisanul. În secolul al XVII-lea, acestui elayet i-au mai fost adăugate o mare parte din Bulgaria și Turcia europeană de astăzi. În 1864 ce mai rămăsese din elayetul Silistrei (părțile la nord de Dunăre fiind anexate de Imperiul Rus) a fost transformat în vilayetul Dunării.

Pe hărțile din secolele XVI și XVII (de exemplu pe harta lui Abraham Ortelius, Antwerpen 1602), Dobrogea apare și sub denumirea de Syrfia despre care s-a presupus că ar deriva din Servia (Serbia) greșit plasată, dar în arhivele Mitropoliei din Tărnova, este menționată în 1630 : “Episcopia Varnei din Syrfia”: este deci clar că Syrfia era o denumire de atunci a Dobrogei (cu atât mai mult cu cât Serbia figurează aparte, la locul ei), cuvântul Syrfia însemnând în limba greacă “muscărie”, lesne de înțeles pentru oricine cunoaște roiurile estivale de diptere din jurul limanelor dobrogene, probabil favorizate de dominanta ovină a păstoritului din ținut sub stăpânirea otomană.

Sub dominația otomană, Dobrogea, pe lângă Turcii și Tătarii musulmani așezați aici din ce în ce mai numeroși, cuprinde în continuare o populație de “Ghiauri” printre care administrația otomană îi deosebește pe Ladinlar (Evrei de limbă spaniolă, veniți în Imperiul otoman din Andaluzia, după cucerirea Grenadei de către catolici), pe Ermenlar (Armeni), pe Gök-Oğuzlar (Găgăuți), pe Rumlar (Greci), pe Cingene (Țigani), pe Bulgarlar (Bulgari) și pe Iflaklar (Români), aceste două ultime grupuri fiind cele mai numeroase. Românii dobrogeni băștinași, care își spuneau Dicieni (nume care după George Vâlsan provine de la cetatea Vicina menționată în cronicile medievale) erau raia (adică supuși otomani), și ca atare plăteau, ca toți ghiaurii, haraciul (impozit pe necredincioși), în timp ce Românii veniți din părțile Sibiului, din Moldova sau din Țara Românească, ziși mocani erau parțial scutiți.

În decursul celor peste patru veacuri de stăpânire otomană, un număr neverificabil, dar însemnat de ghiauri s-au turcit pentru a scăpa de acest haraci, astfel că o parte din turco-musulmanii dobrogeni sunt, de fapt, de origine creștină.

Începând cu anul 1840, în Dobrogea au fost colonizați germani, cunoscuți ca germani dobrogeni, care au înființat o serie de localități noi. Majoritatea acestor locuitori de origină germană, aproape 16.000, au părăsit teritoriul dobrogean în anul 1940.

 

Istoria modernă a Dobrogei

Unirea Principatelor în anul 1859 a dat naștere României și a avut un ecou important în rândul românilor din Dobrogea. Escalada „crizei orientale”, prin răscoalele antiotomane din Bosnia și Herțegovina din vara anului 1875 și din Bulgaria în 1876, s-a resimțit în Dobrogea printr-o sporire a încordării generale și printr-o înăsprire a atitudinii autorităților turcești. Aceasta situație tensionată nu a împiedicat construirea căii ferate Cernavodă-Constanța (de către o societate britanică), modernizarea porturilor, sporirea bunăstării generale și a numărului școlilor românești (dar și grecești și bulgărești) din Dobrogea, plasate sub oblăduirea călugărului român Nifon Bălășescu (născut în județul Sibiu, călugărit la Căldărușani).

"Proclamarea Unirii" (24 ianuarie 1859) de Theodor Aman - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

“Proclamarea Unirii” (24 ianuarie 1859) de Theodor Aman – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Sprijinul acordat emigrației revoluționare bulgare

În România și Dobrogea, susținerea luptei revoluționarilor naționaliști bulgari („comitagii”) pentru independență dura de mai multe decenii, precum și azilul sistematic acordat emigranților bulgari, permisiunea de a forma organizații precum Comitetul Central Revoluționar Bulgar la București, ceeace tensiona relațiile cu „Sublima Poartă” otomană.

În final, România a luat poziție deschisă față de situația din Bulgaria protestând la 20 iulie 1873, pe lângă Marile Puteri europene față de starea în care se afla poporul bulgar : „Ororile, al căror teatru au fost și sunt încă provinciile bulgare ale Turciei, nu mai înseamnă astăzi o taină pentru nimeni. Ziarele cele mai bine informate dau amănunte cumplite asupra masacrelor din Bulgaria, garantând autenticitatea acestor informații. [...]Este o situație plină de primejdii și ar fi imposibil să ne facem cea mai mică iluzie în această privință; căci nu știu ce guvern ar putea să reziste multă vreme sentimentelor de revoltă a unei întregi populații care își vede frații și coreligionarii masacrați și bunurile lor distruse.[...] Și astăzi, când mii de bulgari și chiar români sunt uciși, când în Bulgaria se comit la lumina zilei cele mai mari atrocități, Europa creștină nu găsește în forța sa, în regulile civilizației, în legile umanității, alte mijloace să vină în ajutorul acestor nefericite populații decât o tăcere insultătoare ?

Prin aceste acțiuni, s-a încetățenit în România, Bulgaria și Dobrogea sentimentul unei „frății de arme” între cele două popoare, iar privitor la Dobrogea circula în presa vremii ideia unei „împărțiri frățești” a regiunii, ideie concretizată în 1878 prin tratatele de la Yeșilköy (San-Stefano) și Berlin care împart Dobrogea între cele două țări (două treimi României, o treime Bulgariei) la sfârșitul Războiului pentru independență din 1877-78.

Borders in the Balkan peninsula after the Treaty of Berlin (1878) - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Borders in the Balkan peninsula after the Treaty of Berlin (1878) – foto preluat de pe en.wikipedia.org

În a doua jumătate a anului 1876, pe măsură ce relațiile dintre Imperiul Țarist și Imperiul Otoman s-au deteriorat, prevestind izbucnirea războiului, guvernul român a apreciat că era imperios necesar să se ajungă la o înțelegere cu cel dintâi. Cu toate insistențele Domnitorului Carol și ale marelui om politic Ion C. Brătianu de a încheia un tratat general care să cuprindă nu numai probleme militare, ci care să asigure și recunoașterea independenței României și să garanteze integritatea tuturor frontierelor țării, dorința Rusiei a fost de a semna doar un tratat limitat care să evite chestiunile politice și să permită armatei țariste să traverseze teritoriul României, ceea ce a dus la încheierea Convenția din 4/16 aprilie 1877, care obliga guvernul imperial să respecte “integritatea existentă” și “drepturile politice” ale României.

Ratificarea Convenției a fost urmată la scurt timp de implicarea decisă a țării noastre în evenimente, prin declarația de război adresată Imperiul Otoman, urmare a generării unei stări conflictuale “de facto” de către acesta pe întreaga linie a Dunării. La 9 mai 1877 Adunarea Deputaților a proclamat independența de stat a României. De la tribuna Parlamentului, Mihail Kogălniceanu, ministrul de externe, declara: “Sîntem independenți, sîntem națiune de sine stătătoare. [...] Sîntem o națiune liberă și independentă“. Proclamarea independenței era expresia voinței tuturor românilor, dar în capitalele europene gestul României a fost privit diferit în funcție de interesele particulare ale respectivelor state. Se încheia o etapă istorică, dar trebuia parcursă o alta, aceea a obținerii recunoașterii independenței pe câmpul de luptă pentru a putea fi impusă Porții Otomane, singura cale de urmat în situația dată.

Războiul ruso-otoman a început în primăvara anului 1877 și s-a desfășurat pe 2 fronturi: unul în Balcani și altul în Caucaz. Alături de armatele ruse a luptat armata română, la solicitarea expresă a Curții de la Sankt-Petersburg, dar și sârbi, muntenegreni și bulgari, organizați în trupe de voluntari pe teritoriul României. Principalele operațiuni s-au desfășurat în Balcani. Dealtfel, utilizarea teritoriului românesc de către armata rusă avea un rol definitoriu în planurile făcute de Imperiul Țarist.

Un tratat de alianță militară între Rusia și România nu a existat, dar a devenit o realitate prin îndeplinirea de către armata română a unor operațiuni militare în lunile aprilie-iulie 1877, care au constat în ocuparea unor dispozitive de apărare în lungul Dunării de la Turnu Severin la Ismail, concentrarea în Oltenia a 4 divizii care au asigurat flancul drept al dispozitivului strategic rus de pe Dunăre și imobilizarea unor forțe turcești care nu au putut astfel interveni în sectorul unde rușii forțau Dunărea, dar și înlocuirea de către divizia 4 română a trupelor ruse care asigura garnizoana cetății Nicopole pentru că aceasta din urmă să poată lua parte la a doua luptă de la Plevna.

În august 1877, ca urmare a telegramei marelui duce Nicolae către Principele Carol I în care solicita ajutorul românesc, are loc intrarea efectivă în luptă a armatei române. Trei divizii românești au participat la a treia bătălie a Plevnei, până la capitularea cetății.

În octombrie trupele române au luat parte la luptele de la Teliș-Gorni-Dubnik și Semeraț-Trestenik; cucerirea Rahovei a reprezentat un succes nemijlocit românesc în noiembrie 1877. La 28 noiembrie armata română cucerea fortificațiile de la Opanez pentru ca în prima parte a lunii ianuarie, divizia română a II-a infanterie să ocupe teritoriul Vidinului (A.M.A.E f. 130-335). Aceasta, împreună cu întreaga Vale a Timocului poseda o numeroasa populație românească (vlahă) aflată în contact neîntrerupt de-a lungul timpului cu malul stâng al Dunării, cu teritoriul românesc de la nord de Dunăre.

La 23 ianuarie 1878 Imperiul Otoman a cerut armistițiul, care a fost încheiat la Kazanlîc.

România a participat la război cu o armată de 58700 oameni și 190 de tunuri moderne. Pierderile de vieți omenești s-au ridicat la peste 10000 persoane. Curajul și abnegația cu care au luptat românii au fost apreciate în repetate rânduri în presa românească, în presa străină și de către personalități europene precum marchizul Gramez de Wardes, Prințul Gorceakov sau Izzet Fuad Pașa. Edificatoare în acest sens sunt cuvintele lui Mihail Kogălniceanu din scrisoarea trimisă către agentul diplomatic al României la Viena, Ion Bălăceanu, care spunea: „România a participat la războiul din 1877-1878 în modul cel mai activ și mai onorabil, ea a adus servicii de seamă acțiunii militare dusă în comun. În timpul cât s-au purtat lupte, România a avut în chip notoriu și oficial rolul unui stat aliat și nu a precupețit nimic pentru a-și îndeplini cu lealitate acest rol.”.

 

Tratatele de la San-Stefano și Berlin

Românii aduseseră un aport militar foarte important, în anumite momente hotărâtor pentru campania antiotomană, în interesul general al tuturor popoarelor balcanice asuprite de Semilună, care a ușurat și a scurtat durata războiului. Cu toate acestea, delegatul guvernului român nu a fost admis să participe la negocierile de armistițiu și de pace, care s-au încheiat prin Tratatul ruso-turc de la San Stefano, lângă Constantinopol, la 19 februarie 1878. România, Serbia și Muntenegru au fost recunoscute ca state independente, iar Bulgaria a devenit autonomă. Totodată se hotăra autonomia administrativă a Bosniei și Herțegovinei. Pentru o parte a despăgubirilor de război pe care trebuia să le plătească, Imperiul Otoman ceda Rusiei Dobrogea, pe care aceasta din urmă își rezerva dreptul de a o schimba cu partea Basarabiei, „pierdută pe nedrept” în opinia Curții de la Sankt-Petersburg la 1856.

Semnarea Tratatului de la San Stefano, Turcia, 3 martie 1878 - foto preluat de pe istoria.md

Semnarea Tratatului de la San Stefano, Turcia, 3 martie 1878 – foto preluat de pe istoria.md

Conform tratatului de la San Stefano, granița româno-bulgară în Dobrogea pornea de la un punct de pe malul Dunării situat la nord de localitatea Rasova, și ajungea la mare într-un punct situat la capul Tuzla, la sud de localitatea Agigea.

Dar tratatul de la San Stefano, prin modul în care fusese încheiat și prin prevederile sale, displăcea Marilor Puteri europene, care socoteau că provoacă un „dezechilibru strategic” în regiune în beneficiul Imperiul Țarist, prin apariția unui puternic stat al Bulgariei, căruia îi atribuia cea mai mare parte a fostelor teritorii otomane din Peninsula Balcanică (cu excepția orașului Salonic, care ar fi devenit o enclavă), care ar fi avut un litoral întins la Marea Egee, și ar fi fost un primejdios cap de pod al tradiționalelor interese rusești în zona Strâmtorilor. Astfel s-a impus reluarea negocierilor de pace în numele „păstrării echilibrului de forțe paneuropean”.

Ca urmare în iunie 1878 avea loc Congresul de Pace de la Berlin. Delegații români, bulgari și sârbi nu au fost admiși admise să participe la negocieri, ci aveau doar un rol consultativ, pe motiv că independența țărilor lor nu fusese încă recunoscută “de jure”. Primul-ministru român Ion C. Brătianu și ministrul de externe Mihail Kogălniceanu au reprezentat România la Berlin și au susținut poziția țării conform „dreptului cel vechi” și jertfelor făcute în război. Expunerea delegaților români nu a fost luată însă în considerație.

Tratatul de la Berlin (13 iunie S.V. 1 iunie–13 iulie S.V. 1 iulie 1878) a fost tratatul internațional care a pus capăt Războiului Ruso-Turc din anii 1877–1878. El avea menirea de a revizui prevederile păcii de la San Stefano și a reduce astfel influența obținută prin aceasta de Imperiul Rus în Balcani. Prin acest tratat semnat în urma Conferinței de la Berlin s-a recunoscut de jure independența României, Serbiei și Muntenegrului - in imagine,  Anton von Werner, Congress of Berlin (1881): Final meeting at the Reich Chancellery on 13 July 1878, Bismarck between Gyula Andrássy and Pyotr Shuvalov, on the left Alajos Károlyi, Alexander Gorchakov and Benjamin Disraeli -  foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Tratatul de la Berlin (13 iunie S.V. 1 iunie–13 iulie S.V. 1 iulie 1878) a fost tratatul internațional care a pus capăt Războiului Ruso-Turc din anii 1877–1878. El avea menirea de a revizui prevederile păcii de la San Stefano și a reduce astfel influența obținută prin aceasta de Imperiul Rus în Balcani. Prin acest tratat semnat în urma Conferinței de la Berlin s-a recunoscut de jure independența României, Serbiei și Muntenegrului cititi mai mult pe unitischimbam.ro – in imagine, Anton von Werner, Congress of Berlin (1881): Final meeting at the Reich Chancellery on 13 July 1878, Bismarck between Gyula Andrássy and Pyotr Shuvalov, on the left Alajos Károlyi, Alexander Gorchakov and Benjamin Disraeli – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Prin Tratat s-a recunoscut independența României în a cărei componență intrau Delta Dunării, Insula Șerpilor și Dobrogea de nord, frontiera cu Bulgaria urmând a fi stabilită ulterior (1880) de către o comisie internațională. Poziția categorică a delegației țariste, lesne de înțeles prin prisma intereselor sale urmărite sub stindardul panslavismului, a respins intenția puterilor europene de a stabili frontiera Dobrogei la apus de Silistra și de capul Caliacra, traseul definitiv al frontierei româno-bulgare pornind de la est de Silistra (fortul „Arabtabia”) până la sud de Mangalia (între cătunele „Ofidaki” și „Limanaki”, azi Vama Veche și Durankulak).

Cele trei județe românești din sudul Basarabiei – Cahul, Bolgrad și Ismail – reveneau Rusiei, însă Tratatul de la Berlin nu a pus în legătură alipirea Dobrogei la România cu cedarea celor trei județe mai sus-amintite. Curtea imperială de la Sankt-Petersburg, în schimb, a considerat cedarea forțată a Bugeacului de către România ca o compensare pentru alipirea Dobrogei.

Sud-estul Europei după Tratatul de la Berlin din 1878 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Sud-estul Europei după Tratatul de la Berlin din 1878 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Alipirea Dobrogei la Regatul României

Alipirea Dobrogei de nord a fost sărbătorită de românii dobrogeni, după cum o demonstrează primirea cu toată cinstea din iunie 1877 făcută la Măcin trupelor ruse și apoi în decembrie 1877 petiția dobrogenilor care, acoperită de nume și semnături, cerea unirea Dobrogei cu România. De altfel, numeroși români dobrogeni se înrolaseră în armata română ca voluntari în timpul războiului.

Trecerea Dunarii. Intrarea Armatei Române în Dobrogea. Autorităţile româneşti preiau administraţia Dobrogei (1878) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Trecerea Dunarii. Intrarea Armatei Române în Dobrogea. Autorităţile româneşti preiau administraţia Dobrogei (1878) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Unirea Dobrogei de nord cu România a fost dorința guvernului și populației românești în aceași măsură și nu o situație impusă de ruși, pe care oamenii politici români ar fi încercat să o evite; ceea ce a încercat în fapt clasa politică românească, a fost evitarea pierderii Bugeacului.

În 1878, Dobrogea avea un total de 226.000 locuitori (dintre care 127.000 erau musulmani). Cei mai mulți erau tătarii (71.000), urmați de turci (49.000), români (47.000), bulgari (30.000), iar restul erau evrei, greci, armeni, ruși, circasieni și germani.

Lucrarea „Constituția Dobrogei” a fost scrisă de avocatul bucureștean Marin Vlădescu-Olt, în anul 1908.

 

Implicarea României în războaiele balcanice

Cu totul altfel stau însă lucrurile, în privința Dobrogei de Sud (Cadrilaterul), unde populația de creștini (minoritară față de Turci) era bulgărească în proporție de opt zecimi conform recensământului otoman, și pe care România nu o revendicase niciodată (cu excepția Silistrei) înainte de 1913. Când statul-major român a hotărât ofensiva împotriva Bulgariei în 1913 în ciuda opoziție parlamentului, guvernul presa și opinia bulgară au considerat acest act ca o „trădare” și o „lovitură de cuțit în spinare”, Bulgaria fiind atunci atacată simultan de Serbia, Grecia și Turcia, după ce dusese principalul efort militar anti-otoman în Primul război balcanic. În România, Constantin Dobrogeanu-Gherea a protestat vehement împotriva acestei politici care, afirma el, va provoca dușmănia vecinilor sudici ai României pe o frontieră de peste 700 de km. Dacă populația turcească, majoritară în cele două noi județe Durostor și Caliacra, a primit alipirea la România cu indiferență sau chiar favorabil (România fiind pentru Turci un stăpân mai puțin anti-otoman), populația bulgărescă în schimb s-a socotit ocupată, colonizată, și a rezistat prin toate mijloacele, inclusiv violente (condiții evocate de filmul O vară de neuitat de Lucian Pintilie). Agresiunea României împotriva Bulgariei și anexarea Cadrilaterului au pus capăt așa zisei „frății de arme” româno-bulgare și efectiv au inaugurat o lungă eră de ostilitate între cele două națiuni, câștigul a însemnat redobandirea a 7412 km2 de teren fertil și bogat în resurse miniere cu o populație de 400.000 locuitori români, turci, bulgari, tătari, găgăuzi, romi și greci…

 

Dobrogea și “Marele Război”

La capătul “Marele Război” (cum a rămas prima conflagrație mondială în conștiința contemporanilor și în paginile istoriografiei mondiale) este împlinită întregirea României. Dintre toate teritoriile regatului întregit, Cadrilateurl este singurul în care Românii reprezintă sub 4 % din populație, dar această proporție va fi dublată prin așezarea aici a mai multor mii de familii de Aromâni veniți din peninsula Balcanică (Albania, Iugoslavia, Grecia și Bulgaria). Dar, în cadrul ostilității apărute din acest motiv între România și Bulgaria, Dobrogea este de acum încolo un „măr al discordiei” între cele două țări, Bulgaria revendincând acum întreaga provincie până la gurile Dunării, în timp ce istoriografia bulgară socotește de atunci încoace Dobrogea medievală ca un stat exclusiv bulgăresc, aceasta până în zilele noastre și în ciuda lucrărilor „Comisiei mixte de istorie bulgaro-română” înființată la 5 iulie 2001.

În vara lui 1916 România intră în război de partea Antantei împotriva Germaniei, Austro-Ungariei, Bulgariei și Turciei (Puterile Centrale). Pentru Bulgaria, războiul trebuia să fie prilejul de a căpăta teritoriile care îi fuseseră atribuite la Tratatul din Yeșilköy/San-Stefano, și Dobrogea.

Ofensiva trupelor bulgare începe chiar înainte ca declarația de război să fie înaintată ministrului României la Sofia. De partea românilor, Dunărea și frontiera terestră erau apărate de Armata a III-a, având în față Armata a III-a bulgară, bine dotată grație armamentului austro-german și beneficiind de susținerea ofițerilor și trupelor specializate germane. Elementul esențial care dădea forță acestei armate îl reprezenta comandamentul său german și însăși experiența șefului ei suprem, mareșalul Mackensen. În schimb, armata română se afla într-o poziție de inferioritate atât numerică, precum și tehnică, iar din punct de vedere organizatoric comandamentul se găsea la aproape 200 de kilometri de front, la cartierul-general al generalului Mihail Aslan la… București !

În aceste condiții, la 1 septembrie 1916 a avut loc bătălia de la Turtucaia, ce avea să marcheze prima mare înfrîngere militară a României în acest război. După cinci zile, în urma gravelor pierderi suferite, tânărul stat român a trebuit să se retragă din întregul teritoriu al Dobrogei. În această bătălie, conform prevederilor lui C. Dobrogeanu-Gherea cu trei ani mai devreme, ostașii români măcelăriți (inclusiv o parte din răniți și din prizonieri) de armata bulgară îndoctrinată cu ura față de ocupantul român, au plătit un sângeros tribut pentru politica de extindere teritorială voită de cercurile politice și militare bucureștene în 1913.

 

Sub stăpânirea Bulgariei

Autoritățile și populația românească locală fiind în prealabil evacuate, coloane de trupe germano-bulgare își făceau intrarea în Constanța la 22 octombrie 1916. Orașul era devastat de bombardamentele crucișătoarelor germane (printre care Breslau, care distrusese și farurile de pe coastă și din Insula Șerpilor) și în mare parte pustiu. Ceea ce îndeobște se cunoaște mai puțin de către publicul larg, este că ocuparea orașului a reprezentat un episod tragic, nedemn de regulile războiului și de acordurile internaționale în vigoare privind teritoriile ocupate, populația civilă și prizonierii de război. În numele răzbunării pentru pierderea Cadrilaterului în 1913, unele unități bulgare s-au simțit eliberate de orice regulă și s-au dedat la acte de jaf și distrugeri (simbolic, au dat jos de pe soclu statuia lui Ovidiu și a trebuit intervenția gradaților germani din armata Mackensen pentru ca să fie repusă la locul său). Cu totul diferit a fost comportamentul aliaților lor germani care, deși aflați în stare de război, au evitat abuzurile.

Diferite împărțiri ale Dobrogei între România și Bulgaria - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Diferite împărțiri ale Dobrogei între România și Bulgaria – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Constanța, la momentul ocupării de către trupele Puterilor Centrale, era principalul debușeu economic al României și cel mai mare port comercial al țării la Marea Neagră, găsindu-se într-o situație prosperă, dacă ar fi să dăm ca exemplu doar faptul că “nu era an să nu se construiască 300-400 locuințe”. Poate tocmai de aceea, orașul de la țărmul mării a avut de suferit de pe urma distrugerilor ocupantului bulgar, care, pe lângă rechiziția militară de bunuri, a permis etnicilor bulgari din Constanța să dispună și de avutul românilor evacuați.

Victoriile românești din vara anului 1917 pe frontul din sudul Moldovei, de la Mărăști, Mărășești și Oituz, spulberând mitul invincibilității armatelor Kaiserului, au permis Dobrogei să rămână măcar parțial în componența României, în ciuda revendicărilor Bulgariei. La aceste momente de epopee militară și-au adus o importantă contribuție și ostașii Diviziei a 9-a Constanța. Din păcate, retragerea Rusiei din război a izolat total România în fața puterilor centrale. În ciuda victoriilor de la Mărăști, Mărășești și Oituz care au permis menținerea unei “Românii Libere” în teritoriul Moldovei dintre Carpați, Siret și Prut, Regatul României, prin tratatul de pace de la 9 decembrie 1917, a fost obligat să cedeze Austro-Ungariei pasurile Carpaților și Bulgariei sudul Dobrogei până la o linie Rasova-Agigea.

Situația era aceiași în cea mai mare parte a țării, unde distrugerile materiale și umane erau extrem de mari. Două treimi din teritoriul statului român antebelic erau sub ocupație militară străină (cca. 100.000 km.p. și 3,5 milioane de locuitori), fiind supus unui regim de exploatare a tuturor resurselor naturale și economice. Ocuparea Constanței și a Dobrogei a slăbit forța militară a României, obligând marina română să tragă la port în Rusia, unde navele românești ne-fiind în bazele lor, nu dispuneau de nici-o facilitate, unele fiind chiar confiscate.

Situația României se agravă odată cu ieșirea Rusiei, devenită Sovietică, din război. Lenin, care fusese finanțat și înarmat de Kaiserul german pentru aceasta, își ținu angajamentele încheind cu puterile centrale armistițiul de la Brest-Litovsk (22 noiembrie/5 decembrie 1917) și oferindu-le fără luptă țările baltice, Bielorusia și Ucraina în care, oricum, bolșevicii erau minoritari. Rămasă singură, România a fost obligată să încheie Armistițiul de la Focșani la 7-9 decembrie 1917 și apoi să ia în discuție Pacea de la Buftea la 24 aprilie/7 mai 1918, prin care recunoștea ocupația militară a Puterilor Centrale asupra teritoriului dobrogean, Bulgaria anexând teritoriul situat la sud de linia Cochirleni (la Dunăre)-Peștera-Ciocârlia-Agigea (la mare). Tratatul nu a fost niciodată ratificat de către regele Ferdinand, astfel încât acesta a rămas nul de drept. Statutul Dobrogei sub ocupația bulgaro-germană a fost, până la Pacea de la Buftea, acela de teritoriu inamic ocupat, chiar dacă în zonele unde etnicii bulgari dominau (fâșia dunăreană Turtucaia-Silistra, estul Cadrilaterului și sud-estul Babadagului), o parte dintre aceștia au primit ocupația ca o eliberare. După Pacea de la Buftea, sudul Dobrogei fiind oficial cedat Bulgariei, nordul continuă să aparțină României, ca teritoriu parțial ocupat (Delta rămânând liberă și formând un nou județ cu reședința la Sulina). La sud de linia Cochirleni-Agigea, limba bulgară era declarată limbă oficială, făcându-se totodată importante schimbări de denumiri toponimice în sens favorabil intereselor Regatului Bulgar. Erau prevăzute și schimburi de populație (Bulgarii din jurul Babadagului cu Românii din sudul Dobrogei) dar acestea nu au avut timp să fie realizate. Sub această grea ocupație, care dura de doi ani, Constanța și Dobrogea mai aveau să rămână doar câteva luni, deoarece Bulgaria se retrase din război la data de 29 septembrie 1918, din cauza ofensivei Antantei venită dinspre sud, din Grecia.

 

Reîntregirea

Toamna lui 1918 a înclinat definitiv balanța armelor de partea Antantei pe Frontul de Vest, deruta previzibilă a Puterilor Centrale determinând conducerea politico-militară a României să reintre în “Marele Război” pentru a elibera teritoriile ocupate de forțele militare străine și în speranța împlinirii idealului “Marii Uniri”. După ce în 29 septembrie 1918 Bulgaria s-a recunoscut înfrântă de Antantă, Dobrogea a rămas câtăva vreme sub ocupația germană, dar în decursul lunii Octombrie unitățile armatei Mackensen se retraseră la rândul lor, astfel că armistițiul cu Germania (11 noiembrie 1918) avea să găsească România și în stăpânirea teritoriului dintre Dunăre și Marea Neagră.

Harta României interbelice, pe care Dobrogea este în colorată în albastru-verde - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Harta României interbelice, pe care Dobrogea este în colorată în albastru-verde – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Populația dobrogeană a reușit să înlăture în mod rapid toate vicisitudinile create de război. Unirea tuturor românilor într-un singur stat național de 295.000 km2 cu 18,5 milioane de locuitori și stăpânirea unui litoral de 460 km între gura Nistrului și Ecrina (Ecrene în turcește) au adus Dobrogei o prosperitate deosebită, cum o demonstrează nivelul dezvoltării sale generale din perioada interbelică.

În perioada interbelică continuă procesul de modernizare a Dobrogei, însă condițiile sunt fundamental schimbate. Porturile din nordul Dobrogei (în special Sulina și Tulcea) decad în condițiile reducerii dramatice a comerțului și navigației pe Dunăre. Constanța continuă să rămână principalul port la Marea Neagră însă orașul este la rândul său afectat de scăderea volumului comerțului și incertitudinile legate de noul statut al navigației prin strâmtorile Bosfor și Dardanele. Continuă stabilirea în Dobrogea a numeroși români din alte provincii, iar în anii ’20, în special în partea de sud a județului se așază numeroși aromâni, astfel că vechii dicieni și mocani devin minoritari. Tot în această perioadă are loc o emigrare masivă a turcilor din Dobrogea în Turcia, ca urmare a politicii lui Mustafa Kemal Ataturk de a încuraja stabilirea musulmanilor din Balcani în noul stat turc.

Cadrilaterul a fost recuperat de Bulgaria în anul 1940 prin Tratatul de la Craiova, când Adolf Hitler a ordonat regelui Carol al II-lea să regleze diferendele teritoriale cu Bulgaria. În urma convorbirilor dintre cele două state, s-a încheiat la data de 7 septembrie 1940 tratatul care restabilea frontiera din 1912 între România și Bulgaria. Tratatul de la Craiova prevedea și un schimb obligatoriu de populații între cele două state: toți bulgarii din nordul Dobrogei și toți românii din Cadrilater urmau să fie strămutați.

Perioada comunistă a fost deosebit de grea pentru Dobrogea. Autoritățile comuniste au făcut presiuni asupra țăranilor pentru a colectiviza regiunea, astfel că în anul 1955, Dobrogea a fost declarată prima regiune colectivizată a României (Nicolae Ceaușescu și-a făcut aici o parte din carieră). Această politică a ruinat satele Dobrogei și a determinat un exod rural masiv spre centrele urbane, în special spre Constanța. În aceste condiții, și în Dobrogea au existat grupuri armate de rezistență contra puterii comuniste. Dintre acestea cel mai semnificativ a fost grupul Haiducii Babadagului, care a acționat în perioada 1949 – 1952.

De asemenea, în 1949, conducerea comunistă a României a organizat construirea canalului Dunăre – Marea Neagră, folosind în special munca forțată a deținuților în special a celor politici, supuși unui regim de exterminare, dar și a unor deținuți aparținând minorităților etnice și religioase. Construirea canalului a fost abandonata în anul 1955. Lucrările la Canal au fost reluate în anul 1975 și au fost încheiate în anul 1984. În anul 1986 a fost dat în folosință Canalul Poarta Albă – Năvodari.

În perioada de după 1989, Dobrogea a suferit pe fondul general al crizei generale a economiei românești. Dispariția flotei comerciale române, declinul general al navigației pe Dunăre ca urmare a războaielor din fosta Iugoslavie, pierderea locului privilegiat al portului Constanța, de principal punct de tranzit al exporturilor românești și declinul turismului la Marea Neagră au afectat negativ economia Dobrogei.

 

Sărbători

Dobrogea este prima regiune a României care are o sărbătoare oficială, instituită prin lege, la inițiativa unui senator constănțean, liberalul Christian Gigi Chiru.

 

(1) Sciția Mică (în latină Scythia Minor, în greacă Μικρά Σκυθία, Mikrá Skythia) este numele sub care a fost cunoscut în antichitate actualul teritoriu al Dobrogei și Cadrilaterului.

Cea mai veche descriere a regiunii îi aparține lui Herodot. Pe timpul acestuia, limita de nord era Delta Dunării, iar prima mențiune a numelui “Sciția Mică” (Mikrá Skythia) este în Geografia lui Strabon scrisă nu mai devreme de anul 20 î.Hr. și anul 23 d.Hr.

A fost parte a Daciei pentru o perioadă, după care regiunea a fost cucerită de către Imperiul Roman, devenind parte a provinciei Moesia Inferior. Cuprindea localitățile Tropaeum Traiani, Arrubium, Axiopolis, Beroe, Carsium, Capidava, Durostorum, Ibida, Ulmetum, Noviodunum, Sacidava, Salsovia, Aegyssus, Orgame, Histria, Tomis, Stratonis și Callatis. Din anul 395, provincia a făcut parte din Imperiul Bizantin. S-a menținut sub acest nume până în secolul al VII-lea când denumirea clasică a ieșit din uz.

 

articole preluate de pe ro.wikipedia.org

Al Doilea Război Balcanic (1913)

Second Balkan War (29 June – 10 August 1913) – Map of the main land operations of the Allied belligerents (amphibious actions not shown)

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articol preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com

 

Cel de-Al Doilea Război Balcanic (în bulgară Междусъюзническа_война – Războiul între aliați) a avut loc în 1913 între Bulgaria pe de o parte și în principal Grecia și Serbia pe cealaltă. Temându-se de apariția unei Bulgarii mari și puternice la frontierele ei sudice și la posibilele revendicări teritoriale față de Dobrogea de Nord obținută în 1878, România a intervenit și ea militar împotriva Bulgariei. Totodată Imperiul Otoman s-a folosit de prilej pentru a redobândi unele teritorii pierdute. Când trupele românești au invadat nordul Bulgariei și se apropiau de capitala Sofia, Bulgaria a cerut armistițiu. Prin Tratatul de la București (10 august 1913), Bulgaria a fost forțată să renunțe la o bună parte din teritoriile obținute după primul război balcanic către Serbia, Grecia și Imperiul Otoman și să facă concesii României în nord în schimbul păstrării restului teritoriului obținut anterior. Rezultatul a făcut din aliatul Rusiei, Serbia, o putere regională importantă, alarmând astfel Austro-Ungaria și fiind astfel o cauză importantă de izbucnire a Primului Război Mondial.

Al doilea război balcanic (16 iunie 1913 - 18 iulie 1913) - Parte din Războaiele balcanice - (Armata Română trecând Dunărea pe un pod de vase la Zimnicea, în cadrul Campaniei pentru Turtucaia) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Al doilea război balcanic (16 iunie 1913 – 18 iulie 1913) – Parte din Războaiele balcanice – (Armata Română trecând Dunărea pe un pod de vase la Zimnicea, în cadrul Campaniei pentru Turtucaia) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Războaiele balcanice

În timpul războaielor balcanice, Liga Balcanică (Serbia, Muntenegru, Grecia, și Bulgaria) au cucerit inițial teritoriile otomane Macedonia și cea mai mare parte a Traciei, însă apoi au avut divergențe cu privire la împărțirea teritoriilor cucerite.

Primul război balcanic a luat sfârșit odată cu Tratatul de la Londra, semnat la 30 mai, 1913. Liga Balcanică a eliminat Imperiul Otoman din Europa cu excepția peninsulelor Chatalja și Gallipoli.

Totuși, învingătorii nu s-au înțeles asupra împărțirii teritoriilor pierdute de turcii otomani. Bulgaria credea că câștigurile teritoriale, în special în Macedonia erau insuficiente. Grecia și Serbia au răspuns prin încheierea unui pact militar, destinat evident împotriva expansiunii bulgare. Un alt conflict era cel dintre Bulgaria și România pentru fortăreața Silistra de pe Dunăre, cerută de români ca preț al neutralității lor în primul război balcanic.

Arbitrajul Rusiei progresa foarte încet. Rușii nu doreau să-și piardă niciunul din cei doi aliați din Balcani (Serbia și Bulgaria). În timpul negocierilor au avut loc anumite confruntări militare de mică intensitate în Macedonia, în special între trupele bulgare și cele sârbe. La 16 iunie, regele Ferdinand al Bulgariei a ordonat trupelor sale să atace pozițiile sârbe și grecești, declarând în același timp război.

Pentru Bulgaria, războiul oferea ocazia de a ocupa întreaga Macedonie și de a domina Balcanii, în timp ce pentru Serbia și Grecia războiul însemna șansa de a împărți între ele Macedonia și de a împiedica hegemonia Bulgariei.

Political boundaries in the Balkans before the First Balkan War - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Political boundaries in the Balkans before the First Balkan War - foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Începutul celui de-al doilea război balcanic

Principalul atac bulgar era îndreptat împotriva sârbilor cu armatele I, a III-a, a IV-a și a V-a, în timp ce armata a II-a era însărcinată cu atacarea pozițiilor grecești de la Gevgeli și Salonic. Bulgarii au fost copleșiți numeric pe frontul grecesc, și în curând luptele ușoare s-au transformat într-o ofensivă grecească pe întreaga linie a frontului la 19 iunie. Forțele bulgare s-au retras imediat de pe pozițiile lor de la nord de Salonic (cu excepția garnizoanei izolate din Salonic, care a fost copleșită) pe poziții defensive la Kilkis. Planul de a distruge armata sârbă în Macedonia centrală printr-un atac concentrat a eșuat, iar bulgarii au fost opriți.

Bulgaria's territorial changes in the early 20th century - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Bulgaria’s territorial changes in the early 20th century – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Bătălia de la Kilkis

Armata a II-a bulgară din Macedonia centrală, comandată de generalul Ivanov ocupa o linie de la Lacul Doiran la sud-est către lacurile Langaza (astăzi Lacul Koronia) și Beșik (astăzi Lacul Volvi), apoi pe la portul Kavala la Marea Egee. Armata era de poziții încă din mai (luptase la asediul Adrianopolului în primul război balcanic), însă trupele erau supraextinse și probabil nu numărau mai mult de 40 000 de oameni în două divizii slăbite. Grecii au afirmat că li s-au opus cel puțin 80 000 de oameni.

Armata greacă, comandată de regele Constantin avea nouă divizii și o divizie de cavalerie (120 000 de oameni), într-un raport de doi la unu sau trei la unu față de trupele bulgare.

La Kilkis bulgarii construiseră defensive puternice, care includeau tunurile capturate de la otomani și care dominau câmpia de mai jos. La 3 iulie, diviziile a II-a, a IV-a și a V-a grecești au atacat peste câmpie în șarje, sprijinite de artilerie. Au suferit pierderi grele dar până în ziua următoare ocupaseră tranșeele. Între timp, în stânga bulgarilor divizia a VII-a grecească a ocupat Nigrita iar diviziile I și a VI-a Lahana. Pe flancul drept al bulgarilor Evzoni a cucerit Gevgeli și înălțimile Matsikovo. În consecință, calea de retragere a bulgarilor prin Doiran era amenințată, iar armata lui Ivanov a început o retragere disperată care în unele momente amenința să devină o fugă dezorganizată. Întăririle, sub forma diviziei a XIV-a au sosit prea târziu, și s-au alăturat retragerii spre Strumnitza și granița bulgară. Grecii au cucerit Doiranul la 5 iulie, dar nu au reușit să taie retragerea bulgarilor prin pasul Struma. La 11 iulie, grecii împreună cu sârbii au avansat în amonte pe râul Struma până ce au ajuns în Defileul Kresna la 24 iulie. În acest punct, logistica greacă era întinsă la maxim, și înaintarea s-a oprit.

Bulgarii au pierdut 7 000 de oameni la Kilkis. Alți 6 000 au fost luați prizonieri cu 130 de tunuri. Grecii au suferit și ei pierderi grele, de 8 700 de oameni. A fost bătălia decisivă pe acest front, și cel mai mare succes grecesc din ambele războaie.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Bătălia de la Kilkis-Lahanas - Parte din al Doilea Război Balcanic (Soldaţi greci în timpul bătăliei) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Bătălia de la Kilkis-Lahanas – Parte din al Doilea Război Balcanic (Soldaţi greci în timpul bătăliei) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Bregalnica, Kalimantsi și Defileul Kresna

Pe frontul din Macedonia centrală sârbii au împins forțele bulgare către est prin Bătălia de la Bregalnica (30 iunie – 9 iulie). Între timp, în nord, bulgarii au început să avanseze către orașul sârbesc Pirot (în apropiere de granița sârbo-bulgară), obligând sârbii să trimită întăriri armatei a II-a care apăra Pirutul și Nišul. Acest lucru le-a permis bulgarilor să oprească ofensiva sârbă din Macedonia la Kalimantsi la 18 iulie.

După liniștirea situației pe frontul sârbesc, bulgarii au trimis armata I în ajutorul armatei a II-a care se opunea grecilor în pozițiile defensive excelente de la Defileul Kresna. Constantin a respins propunerea guvernului său pentru un armistițiu, căutând o victorie decisivă pe câmpul de luptă.

La 29 iulie, armata bulgară întărită a lansat atacuri pe ambele flancuri, împingându-i pe greci în aval pe văile râurilor Struma și Mesta. Constantin s-a confruntat cu o anihilare de tip Cannae, și a cerut sprijinul sârbilor. Din nefericire pentru el, aceștia nu îi puteau oferi ajutor după Bătălia de la Kalimantsi, iar Constantin i-a cerut guvernului să obțină un armistițiu. Grecii pierduseră circa 10 000 de oameni în ultimele zece zile de lupte. Bulgarii doreau de asemenea pacea, și astfel Constantin a fost salvat de la distrugere.

Map of the Kingdom of Serbia in 1913 - territorial enlargement after Balkan wars - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Map of the Kingdom of Serbia in 1913 – territorial enlargement after Balkan wars – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Sfârșitul războiului

În ciuda stabilizării frontului din Macedonia, dorința guvernului bulgar pentru pace venea ca urmare a evenimentelor departe de Macedonia. La 10 iulie, românii au invadat regiunea disputată Dobrogea și amenințau Sofia din nord. Pentru a înrăutăți situația, otomanii au profitat pentru a-și recupera fostele posesiuni din Tracia, inclusiv Adrianopol, pe care bulgarii l-au abandonat la 23 iulie, fără a trage un foc. Armata română a pierdut mai puțin de 100 de soldați în lupte, dar a suferit puternic de pe urma unei epidemii de holeră. De asemenea, armata otomană a avut de suferit mai mult de pe urma epidemiei de holeră.

Un armistițiu general a fost semnat la 18 iulie, iar schimbările teritoriale au fost reglementate în tratatele de la București și de la Constantinopol. Bulgaria a pierdut cea mai mare parte a teritoriilor câștigate în primul război balcanic, inclusiv sudul Dobrogei, cea mai mare parte a Macedoniei, Tracia și coasta egeeană, cu excepția portului Dedeagach. Serbia a devenit puterea dominantă în Balcani, iar Grecia a obținut Salonic și împrejurimile, plus cea mai mare parte a coastei Traciei Occidentale. A fost doar o înțelegere temporară. Zece luni mai târziu luptele au reînceput, odată cu Primul Război Mondial.

The Balkan boundaries after 1913 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

The Balkan boundaries after 1913 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi mai mult despre Al Doilea Război Balcanic (1913) si pe en.wikipedia.org

Războiul Ruso-Turc (1877–1878)

Războiul Ruso-Turc (1877–1878) – Ruşii trecând dunărea, Nikolai Dmitriev-Orenburgski, 1883

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org

 

Războiul Ruso-Turc (1877–1878)


 

Războiul Ruso-Turc din 1877–1878 și-a avut originea într-o răspândire a naționalismului în Peninsula Balcanică și în dorința Rusiei de a recupera pierderile teritoriale suferite în Războiul Crimeei, recăpătând supremația în Marea Neagră și încurajând mișcările politice de eliberare a popoarelor din Balcani de sub dominația otomană.

Ca rezultat al războiului, principatele România, Serbia și Muntenegru, fiecare state suverane de facto de mai mult timp, și-au proclamat oficial independența față de Imperiul Otoman. După aproape cinci secole de dominație otomană (1396–1878), statul bulgar a fost reînființat cu numele de Principatul Bulgariei, între Dunăre și Munții Balcani (cu excepția Dobrogei de Nord dată României) și cu regiunea Sofiei, care a devenit noua capitală. Congresul de la Berlin, din 1878, a permis, de asemnea, Austro-Ungariei să ocupe Bosnia și Herțegovina și Regatului Unit să primească Cipru, în timp ce Imperiul Rus a anexat sudul Basarabiei și regiunea orașului Kars.

 

Preludiul conflictului


 

Situația creștinilor din Imperiul Otoman

Articolul 9 din Tratatul de Pace de la Paris, semnat la sfârșitul Războiului Crimeei, obliga Imperiul Otoman să acorde creștinilor drepturi egale cu cele ale musulmanilor. A fost emis un edict, Hatt-ı Hümayun, prin care s-a proclamat principiul egalității între musulmani și nemusulmani, și Imperiul a demarat unele reforme în acest scop. De exemplu, taxa jizya a fost abolită și armata a început să primească în rândurile ei și nemusulmani.

Unele aspecte importante ale statutului de dhimmi au fost păstrate; de exemplu, mărturia creștinilor împotriva musulmanilor nu era acceptată în instanță, ceea ce le acorda musulmanilor imunitate la infracțiunile comise împotriva creștinilor. Deși la nivel local relațiile între comunități erau adesea bune, această practică a încurajat o parte din societatea musulmană să abuzeze de situație. Abuzurile erau mai multe și mai grave în regiunile cu o populație predominant creștină, aflate mai ales în partea europeană a imperiului, unde autoritățile locale le susțineau deschis ca mijloc de subjugare a creștinilor.

Presiunile financiare puse asupra bugetului din cauza Războiului Crimeei au obligat Imperiul Otoman să facă o serie de împrumuturi externe cu dobânzi atât de mari încât, în pofida reformelor fiscale care au urmat, au împins țara în incapacitate de plată. Situația a fost agravată de necesitatea de a acorda azil unui număr de 600.000 de cerchezi musulmani expulzați de ruși din Caucaz, în porturile de la Marea Neagră din nordul Anatoliei și în porturile balcanice Constanța și Varna, care au costat foarte mulți bani și au produs perturbări serioase.

 

Criza din Liban, 1860

În 1858 țăranii maroniți, agitați de cler, s-au revoltat împotriva stăpânilor de pământuri și au înființat o republică țărănească. În sudul Libanului, unde țăranii maroniți lucrau pentru stăpâni druzi, țăranii druzi au luat partea stăpânilor lor împotriva maroniților, transformând conflictul într-un război civil. Deși ambele părți au avut de suferit, aproximativ 10.000 de maroniți au fost masacrați de druzi.

În Siria, evenimentele din Liban au determinat populația musulmană din Damasc să atace minoritatea creștină, iar evenimentul a căpătat dimensiuni internaționale după atacarea consulilor american și olandez.

Sub amenințarea intervenției puterilor europene, autoritățile otomane au restabilit ordinea. Cu toate acestea, a urmat și intervenția britanică și franceză. După alte presiuni europene, Sultanul a acceptat să numească un guvernator creștin în Liban, a cărui candidatură urma să fie prezentată Sultanului și aprobată de puterile europene.

 

Revolta din Creta, 1866–1869

Revolta cretană a fost rezultatul a doi factori: eșecul Imperiului Otoman de a aplica reforme în sensul îmbunătățirii nivelului de trai al populației și dorința cretanilor de unire cu Grecia. Insurgenții au preluat controlul asupra întregii insule, cu excepția a cinci orașe în care musulmanii erau fortificați. Presa grecească a susținut că musulmanii masacraseră greci și acest zvon s-a răspândit în toată Europa. Mii de voluntari greci s-au mobilizat și au fost trimiși pe insulă.

Până la începutul lui 1869 insurecția a fost înăbușită, dar Poarta a oferit unele concesii, acordând insulei autonomie și drepturi mai multe pentru creștinii de acolo. Asediul mănăstirii Moni Arkadiou, când aproximativ 150 de bărbați greci cretani însoțiți de aproximativ 600 de femei și copii au fost asediați de 23.000 musulmani cretani susținuți de soldați turci, a devenit cunoscut în Europa. După o bătălie sângeroasă cu multe victime de ambele părți, grecii s-au predat după ce au rămas fără muniție, dar au fost uciși pe loc.

Arkadi Monastery - The Ottomans attack - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Arkadi Monastery – The Ottomans attack – foto preluat de pe en.wikipedia.org

Un efect important al insurecției cretane, și mai ales al brutalității cu care a fost ea înăbușită de turci, a fost creșterea atenției publicului european, și mai ales a celui britanic, în problema oprimării creștinilor din Imperiul Otoman.

Oricât de mică era atenția dată de poporul englez afacerilor Turciei … s-a văzut suficient din când în când încât să se producă o impresie vagă dar generală că Sultanii nu-și îndeplineau «promisiunile solemne» date Europei; că viciile guvernului turc sunt neeradicabile; și că oricând poate apărea o altă criză care să afecteze «independența» Imperiului Otoman, nu va mai fi posibil să i se acorde susținerea ce i s-a acordat în Războiul Crimeei.”

Criza s-a încheiat, cu o victorie otomană mai mare decât oricare alta în istoria confruntărilor diplomatice ale secolului al XIX-lea.

 

Schimbarea echilibrului puterii în Europa

Noua ordine europeană

Ordinea europeană stabilită în 1856 a fost zguduită în 1859 când Franța și Austria au intrat în conflict din cauza Italiei și s-a destrămat complet ca rezultat al războaielor lui Bismarck pentru crearea unei Germanii unite, când Prusia a învins Austria în 1866 și Franța în 1870, luând locul Austro-Ungariei ca putere dominantă în Europa Centrală. Regatul Unit, obosit de participarea la Războiul Crimeei și cu atenția concentrată asupra problemei Irlandei și asupra întregului complex de probleme create de Revoluția Industrială, a ales să nu mai intervină pentru restabilirea echilibrului puterilor continentale. Bismarck nu a dorit ca o dezmembrare a Imperiului Otoman să creeze tensiuni ce ar duce la război, astfel că a primit sugestia țarului ca, în cazul în care Imperiul Otoman s-ar dezmembra, să creeze Liga celor Trei Împărați împreună cu Austria și Rusia pentru a izola Franța pe continent. Franța, condusă de Napoleon al III-lea a răspuns dând susținere mișcărilor pentru autodeterminare ale popoarelor, mai ales dacă ele afectau pe cei trei împărați și pe sultan. Astfel, Franța a încurajat revoltele din Polonia împotriva Rusiei și aspirațiile naționale din Balcani. Rusia s-a străduit să-și recâștige dreptul de a păstra o flotă în Marea Neagră și s-a alăturat francezilor pentru a câștiga influență în Balcani folosindu-se de ideea pan-slavismului de unire a tuturor popoarelor slave sub conducere rusească. Aceasta s-ar fi putut face doar prin distrugerea celor două imperii în care trăiau mare parte din slavi, cel austriac și cel otoman. Ambițiile și rivalitățile rușilor și francezilor în Balcani au ieșit la iveală în Serbia, țară cu propria sa renaștere națională și care avea ambiții ce intrau parțial în conflict cu cele ale marilor puteri.

 

Schimbări

Rusia a ieșit din Războiul Crimeei cu pierderi teritoriale minime, dar a trebuit să-și distrugă flota Mării Negre și fortificațiile de la Sevastopol. Prestigiul internațional al Rusiei a fost deteriorat, și mulți ani răzbunarea pentru această umilință a fost scopul principal al politicii externe a Rusiei.

Nu a fost, însă, ușor — Tratatul de la Paris conținea garanții ale integrității teritoriale a Imperiului Otoman din partea Regatului Unit, Franței și Austriei; numai Prusia a rămas în relații bune cu Rusia.

Pe alianța cu Prusia și cu cancelarul Bismarck s-a bazat noul cancelar rus, Alexandr Gorceakov. Rusia a susținut constant Prusia în războaiele sale cu Danemarca (1864), Austria (1866) și Franța (1870). În martie 1871, folosindu-se de înfrângerea Franței și de susținerea noului Imperiu German, Rusia a obținut recunoașterea internațională pentru denunțarea articolului 9 din tratatul de pace de la Paris, permițându-i astfel să recreeze flota Mării Negre.

Alte clauze ale Tratatului de la Paris rămâneau, însă, în vigoare, și anume articolul 8 cu garanțiile asupra integrității teritoriale otomane acordate de Regatul Unit, Franța și Austria. Astfel, Rusia a manevrat cu mare grijă în relațiile sale cu Imperiul Otoman și în coordonarea tuturor acțiunilor sale cu celelalte puteri europene. Pentru un război cu Turcia, Rusia avea nevoie de suportul tacit al tuturor Marilor Puteri, iar diplomația rusă aștepta un moment convenabil.

Alexander Mikhailovich Gorchakov (15 July 1798 – 11 March 1883)  Foreign Minister of the Russian Empire (27 April 1856 – 9 April 1882) - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Alexander Mikhailovich Gorchakov (15 July 1798 – 11 March 1883) Foreign Minister of the Russian Empire (27 April 1856 – 9 April 1882) - cititi mai mult pe en.wikipedia.org

 

Situația în Balcani

Echilibrul puterilor în Europa se reflecta direct în situația din peninsula Balcanică. Situația administrației otomane a continuat să se deterioreze de-a lungul secolului al XIX-lea, guvernul central pierzând ocazional controlul asupra unor întregi provincii, iar suzeranitatea asupra principatelor și statelor autonome nu se mai exercita decât cu numele. Reformele impuse de puterile europene au făcut prea puțin pentru a îmbunătăți condițiile populației creștine, reușind în același timp să producă nemulțumiri în rândul unei bune părți a populației musulmane. Bosnia și Herțegovina au suferit cel puțin două valuri de revolte ale populației musulmane locale, cea mai recentă în 1850.

Austria s-a întărit după agitația din prima jumătate a secolului și a încercat să își revigoreze politica de expansiune în dauna Imperiului Otoman.

Principatele autonome de jure și independente de facto ale Serbiei și Muntenegrului au căutat o ocazie de a se extinde în regiunile locuite de compatrioții lor sârbi. Situația din Serbia era deosebit de complicată. Principatul avea ca prioritate expansiunea în zonele învecinate locuite de sârbi, Serbia de Sud, Kosovo, și Bosnia. Familia domnitoare Obrenović se bucura de legături strânse cu Viena, și la început s-a ferit să riște o aventură militară împotriva Imperiului Otoman. Opinia publică era, însă, favorabilă războiului, încurajată de victoria diplomatică din 1862 și de expulzarea armatei otomane din ultimele garnizoane de pe teritoriul principatului.

Principatul Muntenegrului, condus de ambițiosul principe Nikola, era în poziția de a avea o politică mult mai aventuroasă. Când a izbucnit o revoltă a creștinilor ortodocși în Herțegovina în 1875, muntenegrenii au intervenit prompt pentru a-și ajuta camarazii slavi, declarând război Imperiului Otoman. Curând, a izbucnit o revoltă și în Bulgaria. Obligat de aceste evenimente și de presiunea publică, principele Milan Obrenović a declarat război Imperiului Otoman în 1876.

Milan Obrenović (n. 10/22 august 1854, Mărăşeşti, Moldova – d. 29 ianuarie/11 februarie 1901, Viena, Austro-Ungaria) a fost conducător al Serbiei din 1868 până în 1889, iniţial ca prinţ (1868-1882) apoi ca rege (1882-1889) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Milan Obrenović (n. 10/22 august 1854, Mărăşeşti, Moldova – d. 29 ianuarie/11 februarie 1901, Viena, Austro-Ungaria) a fost conducător al Serbiei din 1868 până în 1889, iniţial ca prinţ (1868-1882) apoi ca rege (1882-1889) - cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

 

Criza balcanică din 1875–1876


 

După 1873, guvernul otoman s-a confruntat cu o perioadă de secetă și foamete în Anatolia, ce a dus la sărăcie și nemulțumiri. Penuriile agricole au împiedicat încasările de taxe. Aceasta a ajuns până într-atât încât vistieria imperială a rămas fără fonduri adecvate pentru administrația guvernamentală. Rezultatul a fost un colaps financiar major care a obligat guvernul otoman să declare faliment în octombrie 1875.

O revoltă antiotomană a avut loc în Bosnia și Herzegovina în vara lui 1875. Principalul motiv al acesteia era povara uriașă de taxe impusă de administrația însetată de bani a guvernului otoman. Atât Muntenegru cât și Serbia au intervenit cu trupe armate. În pofida unei relaxări a taxelor, revolta a continuat cu mult după sfârșitul anului 1875 și a ajuns să declanșeze și revolta bulgară din 1876.

 

Revolta bulgară din aprilie 1876

Din toamna lui 1875, autoritățile otomane știau că o revoltă era pe cale să izbucnească. De aceea, s-au înmulțit patrulele de pe Dunăre și s-au trimis mai mulți spioni și provocatori în zonele bulgărești, unde au cauzat daune serioase infrastructurii revoluționare. Majoritatea bulgarilor din clasa de mijloc nu erau nerăbdători să răstoarne cu forța dominația otomană. Micul grup de revoluționari care s-a ridicat din rândurile acesteia erau de la bun început în minoritate. Ei doreau independență imediată prin revoltă armată și prin metode similare celor ale revoluțiilor din Serbia și Grecia, și au căutat susținere în rândul țărilor ortodoxe Rusia și Serbia. Revolta din Bosnia și Herțegovina i-a determinat pe revoluționarii bulgari organizați la București să treacă la fapte. O revoltă bulgară a fost pregătită în grabă pentru a profita de preocupările otomanilor, dar s-a stins înainte de a începe. În primăvara lui 1876 a izbucnit o altă revoltă în sudul zonelor locuite de bulgari. Acel eveniment a fost pregătit și mai slab decât primul. Rebelii erau prost înarmați și dezorganizați. După cum relata lordul Kinross, „S-au îndreptat cu sălbăticie împotriva turcilor musulmani, pe care au început să-i masacreze.” Dennis Hupchick a spus: „Rebelii prost înarmați și dezorganizați n-au făcut mult mai mult decât să se adune în piețe publice, să cânte cântece patriotice și să-și măcelărească vecinii musulmani pașnici.” Stanford J. Shaw relatează: „Revoltele s-au răspândit, ducând la masacrarea a sute de musulmani și la ocuparea principalelor forturi otomane din porturile balcanice din apropiere.

Otomanii, în lipsa unor trupe regulate adecvate, lipsă cauzată de problemele din nord-vest, s-au văzut obligați să folosească trupele neregulate de bașibuzuci pentru a restabili situația din Bulgaria. (11 mai–9 iunie 1876) Aceste trupe neregulate erau formate din locuitori musulmani ai regiunilor bulgărești, dintre care mulți erau refugiați cerchezi expulzați din Caucaz sau refugiați tătari crimeeni expulzați în timpul Războiului Crimeei. Ambele grupuri erau fie exilate de ruși, fie suferiseră din cauza rebelilor. Nefăcând distincția între rebeli și țăranii pașnici, bașibuzucii au suprimat sângeros revolta, masacrând între 4000 și 15.000 de oameni, 12.000 fiind numărul cel mai des avansat. Kinross spunea: „Orgia de măcel, incendieri și viol a culminat în satul de munte Batak. Aici, o mie de creștini s-au refugiat într-o biserică, pe care trupele neregulate au aprins-o cu cârpe înmuiate în petrol, ucigându-i pe toți cu excepția unei bătrâne. În total, peste cinci mii din cei șapte mii de săteni din Batak au pierit de mâna lor.”

Vestea masacrării bulgarilor a ajuns în Anglia prin misionari, ziariști și agenți diplomatici din Balcani. Presa britanică a reluat acuzațiile, relatând că mii de țărani creștini fără apărare fuseseră măcelăriți de musulmani fanatici. Misionarii americani au estimat că au murit până la 15.000 de creștini, iar bulgarii au avansat cifre între 30.000 și 100.000.

 

Reacția internațională la atrocitățile din Bulgaria

Vestea atrocităților bașibuzucilor a ajuns în afara Imperiului prin intermediul colegiului american Robert din Constantinopol. Majoritatea studenților erau bulgari, iar mulți au primit vestea de la familiile de acasă. Curând, în comunitatea diplomatică occidentală din Constantinopol au început să circule zvonuri, care au ajuns în cele din urmă în ziarele din Vest. Știri despre atrocitățile musulmanilor împotriva creștinilor nu erau binevenite în Regatul Unit, unde guvernul Disraeli era hotărât să-i susțină pe otomani într-o situație deja tensionată din cauza crizei din Balcani. Un ziarist american din Ohio, Januarius A. MacGahan, care s-a întâmplat să se afle în Londra în acel moment, a fost angajat de ziarul liberal de opoziție Daily News pentru a relata masacrele.

MacGahan a călătorit în zonele în care avusese loc revolta bulgărească, însoțit neoficial de Eugene Schuyler, membru al legației americane de la Constantinopol, și oficial de Walter Baring de la legația britanică. După ce relatările ambilor americani au confirmat sălbăticia represiunii otomane, raportul lui MacGahan, publicat în primele pagini din Daily News, a galvanizat opinia publică britanică împotriva politicii prootomane a guvernului britanic al lui Disraeli. Susținerea publică pentru otomani s-a risipit când, la începutul lui septembrie, liderul de opoziție Gladstone a publicat Ororile bulgare și chestiunea orientului cerând Regatului Unit să-și retragă susținerea pentru Turcia. Disraeli s-a văzut obligat să stea deoparte când Rusia (țară în care raportul lui MacGahan a circulat liber) a declarat război Imperiului Otoman în 1877 cu scopul public de a obține independență pentru poporul bulgar.

Când detaliile au devenit cunoscute în Europa, mulți demnitari, inclusiv Charles Darwin, Oscar Wilde, Victor Hugo și Giuseppe Garibaldi au condamnat public abuzurile otomane din Bulgaria. În Regatul Unit, William Gladstone i-a denunțat pe turci ca „singura mare specie antiumană a omenirii” și a propus ca Europa să ceară „retragerea totală a administrației turcești din Bulgaria, precum și cel puțin din Herțegovina și din Bosnia.”

Cea mai puternică reacție a venit din partea Rusiei. Simpatia pentru cauza bulgarilor a dus la o efuziune națională comparabilă cu cea din timpul invaziei franceze din 1812. Din toamna lui 1875, mișcarea de a susține revolta bulgarilor implica toate clasele societății rusești. Aceasta a fost însoțită de discuții publice despre scopurile rușilor în conflict: filoslavii, în frunte cu Dostoievski, vedeau în războiul ce se apropia ocazia de a uni toate națiunile ortodoxe sub cârma Rusiei, îndeplinind ceea ce ei considerau a fi misiunea istorică a Rusiei, în timp ce adversarii lor, prooccidentalii, în frunte cu Turgheniev, negau importanța religiei și credeau că scopurile Rusiei nu trebuie să fie apărarea ortodoxiei, ci doar eliberarea Bulgariei.

Mai multe lucrări ale pictorilor și scriitorilor ruși au fost dedicate revoltei bulgare:

- Pictura lui Konstantin Makovski, „Martirele bulgare”, descrie o scenă de viol în masă al femeilor bulgare de către bașibuzuci într-o biserică ortodoxă pângărită.

- Turgheniev în poezia sa „Croquet la Windsor” (1876) a acuzat-o pe regina Victoria de tolerarea atrocităților otomane din Bulgaria;

- Poezia lui Polonski „Bulgăroaica” descria umilințele suferite de o bulgăroaică a cărei familie a fost omorâtă și care a fost dusă într-un harem, doar pentru a fi hărțuită în continuare de alte concubine.

Konstantin Makovski. Martirele Bulgare, tablou ce descrie atrocităţile comise de başibuzuci în Bulgaria - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Konstantin Makovski. “Martirele Bulgare”, tablou ce descrie atrocităţile comise de başibuzuci în Bulgaria – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Războiul sârbo-turc și manevrele diplomatice

La 30 iunie 1876, Serbia, urmată de Muntenegru, au declarat război Imperiului Otoman. La 8 iulie, țarul Alexandru al II-lea și prințul Gorceakov s-au întâlnit cu împăratul austriac Franz Joseph I și contele Andrássy la castelul Reichstadt din Boemia. Nu s-a semnat niciun acord, dar în timpul discuțiilor, Rusia a acceptat să susțină ocuparea de către Austria a Bosniei și Herțegovinei, iar Austro-Ungaria, în schimb, a acceptat retrocedarea sudului Basarabiei pierdut de Rusia în timpul Războiului Crimeei, și anexarea de către Rusia a portului Batumi de pe coasta estică a Mării Negre. Bulgaria urma să devină autonomă (independentă, după înregistrările rusești).

Rusia pregătindu-se să elibereze câinii războiului balcanic, în timp ce Regatul Unit o avertizează să aibă grijă. Caricatură din revista Punch din 17 iunie 1876 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Rusia pregătindu-se să elibereze câinii războiului balcanic, în timp ce Regatul Unit o avertizează să aibă grijă. Caricatură din revista Punch din 17 iunie 1876 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

În iulie-august, slab pregătita și slab echipata armată sârbă susținută de voluntari ruși nu a reușit să-și îndeplinească obiectivele strategice ofensive dar a reușit să respingă ofensiva otomană în Serbia, și la 26 august, Serbia a cerut puterilor europene să medieze încheierea războiului. Un ultimatum comun al puterilor europene a obligat Poarta să dea Serbiei o lună de armistițiu și să înceapă negocieri de pace. Condițiile de pace propuse de turci au fost însă refuzate de puterile europene deoarece erau prea dure. La începutul lui octombrie, după expirarea armistițiului, armata turcă și-a reluat ofensiva și situația sârbilor a devenit rapid disperată. Ca rezultat, la 31 octombrie 1876, Rusia a dat Turciei un ultimatum să înceteze ostilitățile și să semneze un nou armistițiu cu Serbia în 48 de ore. Ultimatumul era susținut de mobilizarea parțială a armatei ruse (până la 20 de divizii). Sultanul a acceptat condițiile ultimatumului.

Pentru a rezolva criza, la 11 decembrie 1876, s-a deschis o conferință a Marilor Puteri la Constantinopol (la care turcii nu au fost invitați). S-a negociat o soluție de compromis, cu autonomie pentru Bulgaria, Bosnia și Herțegovina sub controlul comun al puterilor europene. Turcii, însă, au găsit o cale de a discredita conferința anunțând la 23 decembrie, ziua când ea s-a încheiat, că s-a adoptat o nouă constituție prin care se acordau drepturi egale minorităților din imperiu, pe baza căreia Turcia a anunțat că nu va lua în calcul rezultatele conferinței. La 15 ianuarie 1877, Rusia și Austro-Ungaria au semnat un acord scris prin care confirmau rezultatele acordului verbal anterior făcut la Reichstadt în iulie 1876. Prin acesta, Rusia se asigura de neutralitatea prietenoasă a Austro-Ungariei în război. După aceasta, Rusia a mai făcut un efort final de rezolvare pașnică a conflictului. În ziua de 31 martie 1877 Rusia a convins puterile europene să semneze Convenția de la Londra, prin care se cerea Turciei să introducă acele reforme cu care ea însăși se lăudase. Puterile urmau să supravegheze implementarea reformelor, și în cazul în care condițiile rămân nesatisfăcătoare își rezervau dreptul de „a declara că o astfel de situație este incompatibilă cu interesele lor și cu cele ale Europei în general”. Dar turcii se simțeau pe poziție de forță și au respins propunerea invocând tratatul de la Paris.

În cele din urmă, la 12 aprilie 1877, după aproape doi ani de negocieri nefructuoase, Rusia a declarat război Turciei.

 

Reacțiile la declararea războiului


 

Rusia a declarat război otomanilor la 24 aprilie 1877. La 12 aprilie 1877, România a permis trupelor rusești să treacă pe teritoriul său în drum spre Turcia, iar Turcia a bombardat orașele românești de pe Dunăre. La 10 mai 1877 (stil vechi), Principatul României, aflat oficial sub suzeranitate otomană, și-a declarat independența. Regele Prusiei Frederic al II-lea remarcase cu sarcasm, cu un secol în urmă, că un război între Imperiul Otoman și Rusia ar fi „un război între chiori și orbi”.

La începutul războiului, rezultatul său nu era deloc evident. Rușii puteau trimite în Balcani o armată foarte mare: avea la dispoziție 300.000 de soldați. Otomanii aveau aproximativ 200.000 de oameni în Peninsula Balcanică, dintre care 100.000 se aflau în garnizoane fortificate, restul de 100.000 fiind disponibili pentru operațiuni. Otomanii aveau avantajul fortificațiilor, al controlului deplin asupra Mării Negre, și al ambarcațiunilor de patrulă pe Dunăre. Ei aveau și armament superior, inclusiv puști noi de fabricație britanică și americană și artilerie germană.

Comandamentul militar otoman din Constantinopol a evaluat greșit intențiile rușilor. A presupus că rușii nu vor voi să mărșăluiască de-a lungul Dunării și să o traverseze departe de deltă, și că vor prefera calea scurtă pe lângă coasta Mării Negre, ignorând faptul că acea zonă avea cele mai întărite și mai bine aprovizionate fortărețe turcești. Mai în amonte, exista o singură fortăreață bine apărată pe Dunăre, Vidin, care era apărată doar pentru că oamenii conduși de Osman Pașa se întorceau din războiul din Serbia.

Campania rusă a fost mai bine planificată, dar s-a bazat mai mult pe pasivitatea turcilor. Inițial, rușii au trimis un efectiv redus de trupe; Dunărea a fost traversată în iunie de o forță de aproximativ 185.000, puțin mai mică decât forțele turcești combinate din Balcani (aproximativ 200.000). După ce a întâmpinat dificultăți (la Plevna și Stara Zagora), comandamentul militar rusesc a realizat că nu are resursele necesare și a trecut pe o poziție defensivă. Rușii nu au avut suficiente forțe să asedieze permanent Plevna până la sfârșitul lui august, întreaga campanie fiind întârziată cu două luni.

Războiul Ruso-Turc (1877–1878) - Ruşii trecând Dunărea, Nikolai Dmitriev-Orenburgski, 1883 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Războiul Ruso-Turc (1877–1878) – Ruşii trecând Dunărea, Nikolai Dmitriev-Orenburgski, 1883 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Desfășurarea războiului


 

Traversarea Dunării

La începutul războiului, Rusia și România au distrus vasele de pe Dunăre și au minat fluviul, asigurându-se astfel că armata rusă poate trece Dunărea în orice punct, fără opoziția flotei turcești. Comandanții turci nu au apreciat semnificația acțiunilor rușilor. În iunie, un mic contingent rusesc a trecut Dunărea în apropierea deltei, la Galați, și s-a îndreptat spre Rusciuc. Aceasta i-a făcut pe otomani să fie siguri că grosul forțelor rusești va veni chiar prin mijlocul fortificațiilor otomane.

Sub comanda directă a generalului Mihail Ivanovici Dragomirov, în noaptea de 27-28 iunie 1877 (Stil nou) rușii au construit un pod plutitor peste Dunăre la Zimnicea. După o scurtă bătălie, în care rușii au pierdut 812 soldați morți și răniți, rușii au preluat controlul asupra malului drept și au izgonit brigada otomană de infanterie ce apăra Sviștovul. În acest moment, forțele rusești s-au împărțit în trei: detașamentul estic sub comanda țareviciului Alexandr Alexandrovici a primit misiunea să captureze cetatea Rusciuc și să acopere flancul estic al înaintării; detașamentul de vest, să captureze cetatea Nicopole și să acopere flancul vestic al înaintării; detașamentul de înaintare, sub comanda generalului Iosif Vladimirovici Gurko, urma să înainteze rapid spre Veliko Tărnovo și să treacă Munții Balcani, cea mai importantă barieră naturală între Dunăre și Constantinopol.

După reușita traversării Dunării de către ruși, comandamentul otoman din Constantinopol i-a ordonat lui Gazi Osman Pașa să înainteze spre est de la Vidin și să apere cetatea Nicopole, aflată chiar la vest de locul traversării Dunării. În drum spre Nicopole, Osman Pașa a aflat că cetatea fusese deja ocupată de ruși și s-a îndreptat spre orașul Plevna, aflat într-un punct strategic la o intersecție de drumuri, în care și-a cantonat cei 15.000 de oameni la 19 iulie (stil nou). Rușii, aproximativ 9.000 la număr sub comanda generalului Schilder-Schuldner, au sosit la Plevna la primele ore ale dimineții.

Războiul Ruso-Turc (1877–1878) "Capitularea turcilor la Nicopole" - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Războiul Ruso-Turc (1877–1878) “Capitularea turcilor la Nicopole” – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Asediul Plevnei

Osman Pașa a organizat apărarea și a respins două asalturi rusești cauzând multe pierderi trupelor ruse. În acest moment, ambele părți erau aproximativ egale în termeni de număr de soldați, iar armata rusă era demoralizată de cele două eșecuri.

Gazi Osman Paşa (1832 – 5 April 1900) comandantul forţelor otomane asediate în fortificaţiile de la Plevna - (Photograph of Osman Nuri Pasha by the brothers Abdullah Frères, circa 1895) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Gazi Osman Paşa (1832 – 5 April 1900) comandantul forţelor otomane asediate în fortificaţiile de la Plevna – (Photograph of Osman Nuri Pasha by the brothers Abdullah Frères, circa 1895) -  cititi mai mult pe en.wikipedia.org – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Rusia nu mai avea alte trupe la dispoziție pe care să le trimită într-un nou asalt al Plevnei, așa că armatele țarului au asediat fortăreața și au cerut României să trimită întăriri. În scurt timp, armata română mobilizată a trecut Dunărea pe la Zimnicea, a avansat pe culoarul eliberat de ruși și s-a alăturat asediului. La 16 august, la Gorni-Studen, grupul vestic de armate care asedia Plevna a trecut sub comanda principelui Carol I al României, secundat de generalul rus Pavel Dmitrievici Zotov și de generalul român Alexandru Cernat.

Carol I al României, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, (n. 20 aprilie 1839, Sigmaringen - d. 10 octombrie 1914, Sinaia) a fost domnitorul, apoi regele României, care a condus Principatele Române și apoi România după abdicarea forțată de o lovitură de stat a lui Alexandru Ioan Cuza. Din 1867 a devenit membru de onoare al Academiei Române, iar între 1879 și 1914 a fost protector și președinte de onoare al aceleiași instituții. În cei 48 de ani ai domniei sale (cea mai lungă domnie din istoria statelor românești), Carol I a obținut independenta tarii, a redresat economia, a dotat România cu o serie de instituții specifice statului modern și a pus bazele unei dinastii. A construit în Sinaia castelul Peles care a rămas și acum una dintre cele mai vizitate atracții turistice ale țării. După razboiul de independenta din 1877-1878, România a câștigat Dobrogea (dar a pierdut sudul Basarabiei).. Tot regele Carol a dispus ridicarea primului pod peste Dunare, între Fetesti si Cernavoda, care să lege noua provincie Dobrogea de restul țării - (Carol I în Războiul de Independenţă) foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Carol I al României, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, (n. 20 aprilie 1839, Sigmaringen – d. 10 octombrie 1914, Sinaia) a fost domnitorul, apoi regele României, care a condus Principatele Române și apoi România după abdicarea forțată de o lovitură de stat a lui Alexandru Ioan Cuza. Din 1867 a devenit membru de onoare al Academiei Române, iar între 1879 și 1914 a fost protector și președinte de onoare al aceleiași instituții. În cei 48 de ani ai domniei sale (cea mai lungă domnie din istoria statelor românești), Carol I a obținut independenta tarii, a redresat economia, a dotat România cu o serie de instituții specifice statului modern și a pus bazele unei dinastii. A construit în Sinaia castelul Peles care a rămas și acum una dintre cele mai vizitate atracții turistice ale țării. După razboiul de independenta din 1877-1878, România a câștigat Dobrogea (dar a pierdut sudul Basarabiei).. Tot regele Carol a dispus ridicarea primului pod peste Dunare, între Fetesti si Cernavoda, care să lege noua provincie Dobrogea de restul țării – (Carol I în Războiul de Independenţă) cititi mai mult pe ro.wikipedia.org

Rușii și românii au dus lupte grele pentru a captura redutele din jurul Plevnei. Românii au reușit să cucerească reduta Grivița și să păstreze controlul asupra ei până la sfârșitul asediului. Asediul Plevnei (iulie–decembrie 1877) a avut succes doar după ce forțele româno-ruse au întrerupt rutele de aprovizionare ale turcilor fortificați. În lipsa proviziilor, Osman Pașa a făcut o tentativă de rupe asediul în direcția Opanez. În noaptea de 9 decembrie, turcii au ieșit în liniște, au întins poduri peste râul Vit și l-au traversat, atacând pe un front de 3,2 km și trecând de prima linie a tranșeelor rusești. S-au dus lupte la baionetă, niciuna din părți nereușind să obțină vreun avantaj. Profitând de avantajul numeric, rușii i-au împins în cele din urmă pe turci înapoi peste Vit. Osman Pașa a fost rănit la picior de un glonț rătăcit, care i-a omorât calul, și s-au răspândit zvonuri că ar fi murit. Turcii s-au văzut în cele din urmă împinși înapoi în cetate, pierzând 5000 de oameni și cauzând 2000 de victime rușilor. A doua zi, Osman s-a predat, lăsându-i garnizoana și sabia colonelului român Mihail Cristodulo Cerchez. El a fost tratat onorabil, dar mulți dintre soldații săi au murit ca prizonieri mărșăluind prin zăpadă. Cei mai grav răniți au rămas în urmă în spitalele de campanie, dar mulți au fost uciși de bulgari.

Dioramă ce ilustrează asediul Plevnei la Muzeul Militar Naţional - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Dioramă ce ilustrează asediul Plevnei la Muzeul Militar Naţional - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Ostilitățile din vest și trecerea Balcanilor

În acest moment, Serbia, primind ajutor financiar din partea Rusiei, a declarat din nou război Imperiului Otoman. De această dată, în armata sârbă erau mult mai puțini ofițeri ruși, dar în războiul din 1876–1877 căpătase mai multă experiență. Sub comanda nominală a principelui Milan Obrenović (la comanda efectivă era Kosta Protić), armata sârbă a intrat într-o ofensivă în ceea ce este astăzi Serbia de sud-est. Sârbii intenționau să ocupe sangeacul Novi Pazar, dar ofensiva a fost anulată din cauza presiunilor diplomatice ale Austro-Ungariei care dorea să evite ca Serbia și Muntenegru să aibă graniță comună, pentru a putea căpăta mai multă influență în regiune. Otomanii, fiind implicați în confruntările cu armatele ruse și române, nu au mai putut face mai mult decât să se apere pasiv și, până la sfârșitul ostilităților, sârbii ocupaseră Ak-Palanka, Pirot, Niš și Vranje.

Rușii, sub comanda mareșalului Iosif Vladimirovici Gurko, au reușit să controleze trecătorile din Munții Balcani, cruciale pentru manevre. S-au dus o serie de bătălii pentru trecătoarea Șipka. Gurko a atacat de mai multe ori această trecătoare și a reușit în cele din urmă să o preia. Otomanii au depus multe eforturi pentru a recupera această trecătoare, cu scopul de a putea trimite întăriri lui Osman Pașa la Plevna, dar fără succes. În cele din urmă, Gurko a condus o ofensivă finală care a eliberat trecătoarea Șipka de trupe otomane.

Războiul Ruso-Turc (1877–1878) - Harta mişcărilor de trupe în Balcani - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Războiul Ruso-Turc (1877–1878) – Harta mişcărilor de trupe în Balcani - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Frontul din Caucaz

În Caucaz, și anume în Georgia și Armenia se afla o forță rusească formată din aproximativ 75.000 de oameni sub comanda Marelui Duce Mihail Nikolaevici, guvernatorul general al Caucazului. Ea avea în față o armată turcească de 80.000 de oameni condusă de generalul Ahmed Muhtar Pașa. Deși armata rusă era mai bine pregătită pentru luptă, din punct de vedere tehnologic era deficitară la capitolul artilerie grea, fiind depășită, de exemplu, de tunurile Krupp de fabricație germană de care dispuneau otomanii.

Mulți comandanți ruși din subordinea lui Mihail Nikolaevici erau de origine armeană. Printre aceștia, se numărau Beybut Șelkovnikov, Mihail Tarielovici Loris-Melikov, Ivan Lazarev și Arșak Ter-Gukasov. Forțele lui Ter-Gukasov, aflate lângă Erevan au fost cele care au început primul atac asupra teritoriului otoman, ocupând orașul Bayazid la 27 aprilie 1877. Capitalizând victoria lui Ter-Gukasov de la Bayazid, forțele rusești au avansat și mai mult, ocupând regiunea Ardahan la 17 mai; unitățile rusești au asediat și orașul Kars în ultima săptămână din mai, deși întăririle turcești au înlăturat asediul, și le-au împins înapoi. Turcii i-au încurajat pe kurzi să atace armenii din Bayazit și Alașkert.

În octombrie 1877, armata turcească a lansat un contraatac masiv lângă Ajaria. La 19 iulie, trupele lui Muhtar Pașa controlau Ajaria. În lunile care au urmat, forțele rusești ale generalului Lazarev au încercat sa recupereze regiunea, dar au eșuat de fiecare dată. Același general a oprit un alt atac turc în octombrie, după care a avansat și a ocupat regiunea la 15 octombrie. În Bătălia pentru Ajaria, turcii au pierdut 5-6000 de oameni, 8500 căzând prizonieri; numărul de ruși morți a fost aproape de 15.500. În februarie 1878, armata rusă a ocupat orașul Erzerum fără a întâmpina rezistență. Deși rușii au cedat controlul asupra Erzerumului după război, ei au cucerit Ardahan, Kars, Olti, Sarıkamış și alte regiuni, pe care le-au încorporat în Provincia Kars.

Mişcări de trupe în Caucaz în cadrul războiului Ruso-Turc din 1877–1878 - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Mişcări de trupe în Caucaz în cadrul războiului Ruso-Turc din 1877–1878 – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Forțele participante

Principalul aliat al Rusiei în acest război a fost România (care a mobilizat o armată de 60.000 de oameni). Pe lângă aceasta, armatei ruse i s-au alăturat peste 12.000 de voluntari localnici bulgari (Opălcenie) și un regiment din Finlanda, care, după război, a primit titlul de Batalionul Vechea Gardă, titlu pe care încă îl mai păstrează.

 

Sfârșitul războiului


 

Intervenția marilor puteri

Sub presiune britanică, Rusia a acceptat armistițiul oferit de Imperiul Otoman la 31 ianuarie 1878, dar a continuat să avanseze spre Constantinopol.

Britanicii au trimis o flotă maritimă de război pentru a intimida Rusia și a opri armata acestui imperiu să ocupe orașul, iar forțele rusești s-au oprit la San Stefano. În cele din urmă, Rusia a impus otomanilor Tratatul de la San Stefano la 3 martie (stil nou), prin care Imperiul Otoman recunoștea independența României, Serbiei și Muntenegrului, și autonomia Bulgariei. Conform acestui tratat, Bulgaria autonomă aflată sub protecția Rusiei avea un teritoriu foarte extins, cuprinzând Macedonia, mare parte din Dobrogea (până la sud de Constanța) și Tracia de Sud, având ieșire la Marea Egee.

Alarmate de creșterea puterii Rusiei în Balcani, Marile Puteri au forțat modificarea acestui tratat la Congresul de la Berlin. Principala modificare a fost aceea că Bulgaria avea să fie împărțită în două provincii autonome, conform unor acorduri ale Marilor Puteri care doreau evitarea creării unui stat mare slav: Principatul Bulgariei la nord și Rumelia Orientală la sud, fiecare cu un guvernator separat; Macedonia, inițial parte a Bulgariei Mari la Tratatul de la San Stefano, a revenit sub administrație otomană directă. Muntenegrul a primit orașele Podgorica, Bar, Nikšić și Plav. Rusia a anexat Dobrogea de Nord, pe care a oferit-o României în schimbul Sudului Basarabiei. Principele Carol a fost convins de Bismarck să accepte acest schimb.

Tratatul de la Berlin (13 iunie S.V. 1 iunie–13 iulie S.V. 1 iulie 1878) a fost tratatul internațional care a pus capăt Războiului Ruso-Turc din anii 1877–1878. El avea menirea de a revizui prevederile păcii de la San Stefano și a reduce astfel influența obținută prin aceasta de Imperiul Rus în Balcani. Prin acest tratat semnat în urma Conferinței de la Berlin s-a recunoscut de jure independența României, Serbiei și Muntenegrului - in imagine,  Anton von Werner, Congress of Berlin (1881): Final meeting at the Reich Chancellery on 13 July 1878, Bismarck between Gyula Andrássy and Pyotr Shuvalov, on the left Alajos Károlyi, Alexander Gorchakov and Benjamin Disraeli -  foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Tratatul de la Berlin (13 iunie S.V. 1 iunie–13 iulie S.V. 1 iulie 1878), Anton von Werner, Congress of Berlin (1881): Final meeting at the Reich Chancellery on 13 July 1878, Bismarck between Gyula Andrássy and Pyotr Shuvalov, on the left Alajos Károlyi, Alexander Gorchakov and Benjamin Disraeli – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Efecte asupra populației locale

Luptele din Bulgaria nu s-au dus în orașe, astfel încât acestea au fost puțin afectate de conflict. După Tratatul de la San Stefano, Rusia a implementat propriul sistem de guvernare în noul principat al Bulgariei. Soldații ruși, cazaci și voluntarii bulgari au comis atrocități împotriva musulmanilor. Între 260.000 și 262.000 de musulmani, aproape în întregime etnici turci, au murit și peste un milion de refugiați au fugit împreună cu forțele otomane în retragere. Până la sfârșitul războiului, aproximativ 515.000 de musulmani turci au fost expulzați din Bulgaria în alte zone ale Imperiului Otoman, și nu s-au mai întors.

În timpul conflictului, mai multe clădiri și centre culturale musulmane au fost distruse. O bibliotecă mare cu cărți turcești vechi din Tărnovo a fost arsă în 1877. Multe moschei din Sofia au dispărut, șapte dintre ele fiind distruse într-o noapte din decembrie 1878 când o furtună a mascat sunetele exploziilor puse la cale de armata rusă.

Și populația creștină a avut de suferit, mai ales în primele faze ale conflictului, când mare parte din creștini s-au găsit în calea armatelor otomane. Un exemplu este momentul retragerii forțelor lui Gurko înapoi în trecătoarea Șipka după Bătălia de la Stara Zagora. După bătălie, Suleiman Pașa a ars orașul Stara Zagora, unul dintre cele mai mari orașe bulgărești din Imperiul Otoman. Pe toată valea râului Marița, el a ordonat spânzurarea la colț de stradă a oricărui bulgar care îi ajutase în vreun fel pe ruși. Ca rezultat, până la 100.000 de civili bulgari s-au refugiat în nord în teritoriile ocupate de ruși. Ulterior, forțele otomane au intenționat incendierea Sofiei după ce Gurko a reușit să îi învingă în trecătorile din vestul Munților Balcani. Doar refuzul consulului italian Vito Positano, a viceconsulului francez Léandre François René le Gay și a viceconsulului Austro-Ungariei de a părăsi Sofia au împiedicat aceasta. După retragerea otomanilor, Positano a organizat chiar detașamente înarmate pentru a proteja populația de jefuitori (dezertori din armata regulată otomană, bașibuzuci și cerchezi) .

Antisemitismul rusesc tradițional a dat naștere la valuri violente de represiuni. Când ocupau un oraș, forțele rusești declarau evreii element ostil și îi supuneau persecuțiilor. Numeroase comunități evreiești au fost forțate să se refugieze împreună cu turcii. Bulletins de l’Alliance Israélite Universelle a relatat despre mii de evrei bulgari care s-au refugiat în capitala otomană Constantinopol.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi mai mult despre Războiul Ruso-Turc (1877–1878) si pe en.wikipedia.org
cititi si:
Războiul de Independență al României (1877 – 1878)
Războiul de Independență de la 1877 și trădarea din partea Rusiei

Constituția României din 1923

Stema mare a Regatului României (1922 – 1947) *

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; cdep.ro

 

Constituțiunea României din 29 martie 1923 (cunoscută și sub numele, incomplet și incorect, de „Constituția din 1923” – fiindcă constituțiilor li se precizează întotdeauna ziua, luna și anul intrării în vigoare) este Constituția României adoptată după Marea Unire. A fost în vigoare până la adoptarea Constituției din 1938 și apoi (cu restricții) în perioada 1944-1947.

Elaborat în 1923, proiectul Constituției a fost supus dezbaterii parlamentare. După ce a fost adoptată de Parlament, a fost sancționată și promulgată de Regele Ferdinand I la data de 28 martie 1923 și publicată în Monitorul Oficial No. 282 din 29 martie 1923, dată la care a intrat în vigoare.

Potrivit Constituției din 1923, România era o monarhie constituțională, stat național, unitar, indivizibil, cu teritoriul inalienabil. Constituția unificării, cum mai e numită, consfințește realizarea României Mari și are la bază constituția din 1866, dovadă fiind faptul că din cele 138 de articole, 78 s-au păstrat din cea de la 1866. Regele Ferdinand I (1914-1927) reprezinta elementul cheie al vieții politice. El exercita puterea executivă, numea și revoca miniștrii, sancționa și promulga legile, era șeful Armatei, avea drept de veto, putea bate monedă, conferea decorații, avea drept de amnistie și grațiere, convoca și dizolva Parlamentul, încheia tratate (acestea devenind valabile după ce erau aprobate de Parlament). Parlamentul constituia puterea legislativă în cadrul regimului democratic. El era bicameral (Senatul și Adunarea deputaților) și avea rolul de a vota legile, de a le abroga și avea drept de control asupra activității guvernului.

Regele Ferdinand vorbind în fața primului parlament al României întregite - foto preluat de pe agero-stuttgart.de

Regele Ferdinand vorbind în fața primului parlament al României întregite – foto preluat de pe agero-stuttgart.de

Această constituție legifera principiul separării puterilor statului:

- puterea legislativă – exercitată colectiv de Adunările legislative (Senat și Adunarea Deputaților) și Rege;

- puterea executivă – încredințată Regelui, care o exercita „în modul regulat prin Constituțiune” (prin intermediul Guvernului format de partidul sau alianța care câștigă alegerile parlamentare). Formula sintetică care exprima acest principiu, larg cunoscut de public, era Regele domnește, nu guvernează.

- puterea judecătorească – atribuită Înaltei Curți de Casație și Justiție și instanțelor de judecată.

Această constituție a contribuit la consolidarea Marii Uniri și a creat cadrul democratic al vieții politice din România până în anul 1938, când s-a adoptat prin plebiscit Constituția României din 1938.

Întrucât Constituția din 1938 era un document mai puțin democratic decât cea din 1923 (fiind elaborată sub presiunea politică a creșterii totalitarismului nazist și sovietic în întreaga Europă), după evenimentele de la 23 August 1944, Regele Mihai a repus în vigoare Constituția din 1923. Dpdv juridic, ea a fost în vigoare (cu multe restricții și încălcări de facto, generate de ocupația militară sovietică și de creșterea continuă a influenței politice a comuniștilor) până la lovitura de stat de la 30 decembrie 1947, când Partidul Comunist Român, ajutat de ocupanți, a obținut, prin șantaj și amenințare cu forța, semnătura Regelui pe un act nelegal de abdicare. În aceeași seară, printr-o ședință măsluită a Adunării Deputaților (care se afla în vacanță parlamentară, aleșii nefiind nici măcar prezenți, ci plecați în circumscripțiile teritoriale!), comuniștii au dat o aparență de legalitate loviturii de stat, „desființând” (sic!) nu doar instituția Monarhiei, ci și Constituția în vigoare. A urmat o perioadă de vid constituțional, până la adoptarea Constituției totalitare a Republicii Populare Române, survenită la 13 aprilie 1948..

 

* Stema mare a Regatului României (1922 – 1947), folosită pe actele emise de M.S. Regele și pe acte internaționale importante, la cererea Regelui, precum și în centrul drapelului tricolor național. A fost adoptată în 1872. Proiectul aparţine lui Ștefan Dimitrie Grecianu (n. 19 septembrie 1825, București – d. 1 august 1908, București) academician român, istoric, genealogist, heraldist și membru de onoare (din 1905) al Academiei Române

Descrierea heraldică a Stemei Mari a Regatului României - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Descrierea heraldică a Stemei Mari a Regatului României – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Constituția României din 1923  - Textul actului publicat în M.Of. nr. 282/29 mar. 1923

 

TITLUL I
DESPRE TERITORIUL ROMANIEI

Art. 1. – Regatul Romaniei este un Stat national unitar si indivizibil.

Art. 2. – Teritoriul Romaniei este nealienabil.

Hotarele Statului nu pot fi schimbate sau rectificate decat in virtutea unei legi.

Art. 3. – Teritoriul Romaniei nu se poate coloniza cu populatiuni de ginta straina.

Art. 4. – Teritoriul Romaniei din punct de vedere administrativ se imparte in judete, judetele in comune.

Numarul, intinderea si subdiviziunile lor teritoriale se vor stabili dupa formele prevazute in legile de organizare administrativa.

 

TITLUL II
DESPRE DREPTURILE ROMANILOR

Art. 5. – Romanii, fara deosebire de origina etnica, de limba sau de religie, se bucura de libertatea constiintei, de libertatea invatamantului, de libertatea presei, de libertatea intrunirilor, de libertatea de asociatie si de toate libertatile si drepturile stabilite prin legi.

Art. 6. – Constitutiunea de fata si celelalte legi relative la drepturile politice determina cari sunt, osebit de calitatea de Roman, conditiunile necesare pentru exercitarea acestor drepturi.

Legi speciale, votate cu majoritate de doua treimi, vor determina conditiunile sub cari femeile pot avea exercitiul drepturilor politice. Drepturile civile ale femeilor se vor stabili pe baza deplinei egalitati a celor doua sexe.

Art. 7. – Deosebirea de credinte religioase si confesiuni, de origina etnica si de limba, nu constitue in Romania o piedica spre a dobandi drepturile civile si politice si a le exercita.

Numai naturalizarea aseamana pe strain cu Romanul pentru exercitarea drepturilor politice.

Naturalizarea se acorda in mod individual de Consiliul de Ministri, in urma constatarii unei comisiuni, compusa din: primul-presedinte si presedintii Curtii de apel din Capitala Tarii, ca solicitantul indeplineste conditiunile legale.

O lege speciala va determina conditiunile si procedura prin care strainii dobandesc naturalizarea. Naturalizarea nu are efect retroactiv. Sotia si copiii minori profita, in conditiunile prevazute de lege, de naturalizarea sotului sau tatalui.

Art. 8. – Nu se admite in Stat nici o deosebire de nastere sau de clase sociale. Toti Romanii, fara deosebire de origina etnica de limba sau de religie, sunt egali inaintea legii si datori a contribui fara osebire la darile si sarcinile publice.

Numai ei sunt admisibili in functiunile si demnitatile publice, civile si militare. Legi speciale vor determina Statutul functionarilor publici.

Strainii nu pot fi admisi in functiunile publice decat in cazuri exceptionale si anume statornicite de legi.

Art. 9. – Toti strainii aflatori pe pamantul Romaniei se bucura de protectiunea data de legi persoanelor si averilor in genere.

Art. 10. – Toate privilegiile de orice natura, scutirile si monopolurile de clasa sunt oprite pentru totdeauna in Statul Roman.

Titlurile de noblete sunt si raman neadmise in Statul Roman. Decoratiunile straine se vor purta de Romani numai cu autorizarea Regelui.

Art. 11. – Libertatea individuala este garantata.

Nimeni nu poate fi urmarit sau perchizitionat, decat in cazurile si dupa formele prevazute in legi.

Nimeni nu poate fi detinut sau arestat, decat in puterea unui mandat judecatoresc motivat, care trebuie sa-i fie comunicat in momentul arestarii sau cel mai tarziu in 24 ore dupa detinere sau arestare.

In caz de vina vadita, definerea sau arestarea se poate face imediat, iar mandatul se va emite in 24 ore si i se va comunica conform aliniatului precedent.

Art. 12. – Nimeni nu poate fi sustras in contra vointei sale dela judecatorii ce-i da legea.

Art. 13. – Domiciliul este neviolabil.

Nici o vizitare a domiciliului nu se poate face decat de autoritatile competinte, in cazurile anume prevazute de lege si potrivit formelor de ea prescrise.

Art. 14. – Nici o pedeapsa nu poate fi infiintata, nici aplicata decat in puterea unei legi.

Art. 15. – Nici o lege nu poate infiinta pedeapsa confiscarii averilor.

Art. 16. – Pedeapsa cu moarte nu se va putea reinfiinta afara de cazurile prevazute in Codul penal militar in timp de rasboi.

Art. 17. – Proprietatea de orice natura precum si creantele asupra Statului sunt garantate.

Autoritatea publica, pe baza unei legi, este in drept a se folosi, in scop de lucrari de interes obstesc, de subsolul oricarei proprietati imobiliare, cu obligatiunea de a desdauna pagubele aduse suprafetei, cladirilor si lucrarilor existente. In lipsa de invoiala despagubirea se va fixa de justitie.

Nimeni nu poate fi expropriat decat pentru cauza de utilitate publica si dupa o dreapta si prealabila despagubire stabilita de justitie.

O lege speciala va determina cazurile de utilitate publica, procedura si modul exproprierii.

In afara de expropriere pentru caile da comunicatie, salubritate publica, apararea tarii si lucrari de interes militar, cultural si acele impuse de interesele generale directe ale Statului si administraliilor publice, celelalte cazuri de utilitate publica vor trebui sa fie stabilite prin legi votate cu majoritate de doua treimi.

Legile existente privitoare la alinierea si largirea stradelor de prin comune precum si la malurile apelor ce curg prin sau pe langa ele raman in vigoare in tot cuprinsul Regatului.

Art. 18. – Numai Romanii si cei naturalizati romani pot dobandi cu orice titlu si detine imobile rurale in Romania. Strainii vor avea drept numai la valoarea acestor imobile.

Art. 19. – Zacamintele miniere precum si bogatiile de orice natura ale subsolului sunt proprietatea Statului. Se excepteaza masele de roci comune, carierele de materiale de constructie si depozitele de turba, fara prejudiciul drepturilor dobandite de Stat pe baza legilor anterioare.

O lege speciala a minelor va determina normele si conditiunile de punere in valuare a acestor bunuri, va fixa redeventa proprietarului suprafetei si va arata tot de odata putinta si masura in care acestia vor participa la exploatarea acestor bogatii.

Se va tine seama de drepturile castigate, intrucat ele corespund unei valorificari a subsolului si dupa distinctiunile ce se vor face in legea speciala.

Concesiunile miniere de exploatare, instituite sau date, conform legilor azi in vigoare, se vor respecta pe durata pentru care s’au acordat, iar exploatarile miniere existente facute de proprietar numai cat timp le vor exploata. Nu se vor putea face concesiuni perpetue.

Toate concesiunile si exploatarile prevazute in aliniatul precedent vor trebui insa sa se conformeze regulelor ce se vor stabili prin lege, care va preved ca si maximum de durata al acelor concesiuni si exploatari si care nu va trece de cincizeci ani dela promulgarea acestei Constitutiuni.

Art. 20. – Caile de comunicatie, spatiul atmosferic si apele navigabile si flotabile sunt de domeniul public.

Sunt bunuri publice apele ce pot produce forta motrice si acele ce pot fi folosite in interes obstesc.

Drepturile castigate se vor respecta sau se vor rascumpara prin expropriere pentru caz de utilitate publica, dupa o dreapta si prealabila despagubire.

Legi speciale vor determina limita in care toate drepturile de mai sus vor putea fi lasate in folosinta proprietarilor, modalitatile exploatarii, precum si despagubirile cuvenite pentru utilizarea suprafetei si pentru instalatia in fiinta.

Art. 21. – Toti factorii productiunii se bucura de o egala ocrotire.

Statul poale interveni, prin legi, in raporturile dintre acesti factori pentru a preveni conflicte economice sau sociale.

Libertatea muncii va fi aparata.

Legea va regula asigurarea sociala a muncitorilor, in caz de boala, accidente si altele.

Art. 22. – Libertatea constiintei este absoluta.

Statul garanteaza tuturor cultelor o deopotriva libertate si protectiune intrucat exercitiul lor nu aduce atingere ordinei publice, bunelor moravuri si legilor de organizare ale Statului.

Biserica crestina ortodoxa si cea greco-catolica sunt biserici romanesti.

Biserica ortodoxa romana fiind religia marei majoritati a Romanilor este biserica dominanta in Statul roman; iar cea greco-catolica are intaielatea fata de celelalte culte.

Biserica ortodoxa romana este si ramane neatarnata de orice chiriarchie straina, pastrandu-si insa unitatea cu Biserica ecumenica a Rasaritului in privinta dogmelor.

In tot regatul Romaniei Biserica crestin ortodoxa va avea o organizatie unitara cu participarea tuturor elementelor ei constitutive, clerici si mireni.

O lege speciala va statornici principiile fundamentale ale acestei organizatii unitare, precum si modalitatea dupa care Biserica isi va regulamenta, conduce si administra, prin organele sale proprii si sub controlul Statului, chestiunile sale religioase, culturale, fundationale si epitropesti.

Chestiunile spirituale si canonice ale Bisericei ortodoxe romane se vor regula de o singura autoritate sinodala centrala.

Mitropolitii si episcopii Bisericei ortodoxe romane se vor alege potrivit unei singure legi speciale.

Raporturile dintre diferitele culte si Sfat se vor stabili prin lege.

Art. 23. – Actele starii civile sunt de atributia legii civile.

Intocmirea acestor acte va trebui sa preceada totdeauna binecuvantarea religioasa.

Art. 24. – Invatamantul este liber in conditiunile stabilite prin legile speciale si intrucat nu va fi contrar bunelor moravuri si ordinei publice.

Invatamantul primar este obligator. In scolile Statului acest invatamant se va da gratuit.

Statul, judelele si comunele vor da ajutoare si inlesniri elevilor lipsiti de mijloace, in toate gradele invatamantului, in masura si modalitatile prevazute de lege.

Art. 25. – Constitutiunea garanteaza tuturor libertatea de a comunica si publica ideile si opiniunile lor prin grai, prin scris si prin presa, fiecare fiind raspunzator de abuzul acestor libertati in cazurile determinate prin Codicele penal, care nici intr’un caz nu va putea restrange dreptul in sine.

Nici o lege exceptionala nu se va putea infiinta in aceasta materie.

Nici cenzura, nici o alta masura preventiva pentru aparitiunea, vinderea sau distributiunea oricarei publicatiuni nu se va putea infiinta.

Nu este nevoe de autorizatiunea prealabila a nici unei autoritati pentru aparitiunea oricarei publicatiuni.

Nici o cautiune nu se va cere dela ziaristi, scriitori, editori, Tipografi si litografi.

Presa nu va fi pusa nici odata sub regimul avertismentelor. Nici un ziar sau publicatiune nu va putea fi suspendat sau suprimat.

Orice publicatiune periodica de orice natura va trebui sa aiba un director raspunzator, iar in absenta acestuia, un redactor raspunzator. Directorul sau redactorul vor trebui sa se bucure de drepturile civile si politice. Numele directorului si numele redactorului vor figura vizibil si permanent in fruntea publicatiunii.

Inainte de aparitiunea publicatiunii periodice, proprietarul ei e obligat a declara si inscrie numele sau la tribunalul de comert.

Sanctiunile acestor dispozitiuni se vor prevedea prin legi speciale.

Art. 26. – In ce priveste publicatiunile neperiodice, raspunzator de scrierile sale este autorul, in lipsa acestuia editorul; patronul tipografiei raspunde cand autorul si editorul nu au fost descoperiti.

La publicatiunile periodice responsabilitatea o au: autorul, directorul sau redactorul in ordinea enumerarii.

Proprietarul in toate cazurile este solidar raspunzator de plata despagubirilor civile.

Delictele de presa se judeca de jurati, afara de cazurile aci statornicite, cari se vor judeca de tribunalele ordinare, potrivit dreptului comun:

a) Delictele ce s’ar comite impotriva Suveranilor tarii, Principelui Mostenitor, membrilor Familiei Regale si Dinastiei, Sefilor Statelor Straine si reprezentantilor lor;

b) indemnurile directe la omor si rebeliune, in cazurile cand nu au fost urmate de executiune;

c) Calomniile, injuriile, difamatiile aduse particularilor sau functionarilor publici oricari ar fi, atinsi in vieata lor particulara sau in cinstea lor personala.
Arestul preventiv in materie de presa este interzis.

Art. 27. – Secretul scrisorilor, telegramelor si al convorbirilor telefonice este neviolabil.

O lege speciala va stabili cazurile in cari justitia, in interesul instructiunii penale, va putea face exceptiune la dispozitiunea de fata.

Aceeas lege va determina responsabilitatea agentilor Statului si a particularilor pentru violarea secretului scrisorilor, telegramelor si convorbirilor telefonice.

Art. 28. – Romanii, fara deosebire de origina etnica, de limba sau de religie, au dreptul de a se aduna pasnici si fara arme, conformandu-se legilor cari reguleaza exercitarea acestui drept, pentru a trata tot felul de chestiuni; intru aceasta nu este trebuinta de autorizare prealabila.

Intrunirile sub cerul liber sunt permise, afara de pietele si caile publice.

Intrunirile, procesiunile si manifestatiile pe caile si pietele publice sunt supuse legilor politienesti.

Art. 29. – Romanii, fara deosebire de origine etnica, de limba sau de religie, au dreptul a se asocia, conformandu-se legilor cari reguleaza exercitiul acestui drept.

Dreptul de libera asociatiune nu implica in sine dreptul de a crea persoane juridice.

Conditiunile in cari se acorda personalitatea juridica se vor stabili prin o lege speciala.

Art. 30. – Fiecare are dreptul de a se adresa la autoritatile publice prin petitiuni subscrise de catre una sau mai multe persoane, neputand insa petitiona decat in numele subscrisilor.

Numai autoritatile constituite au dreptul de a adresa petitiuni in nume colectiv.

Art. 31. – Nici o autorizare prealabila nu este necesara pentru a se exercita urmariri contra functionarilor publici pentru faptele administratiunii lor de partile vatamate, ramanand insa neatinse regulile speciale statornicite in privinta ministrilor.

Cazurile si modul urmaririi se vor regula prin anume lege.

Dispozitiuni speciale in Codicele penal vor determina penalitatile prepuitorilor.

Art. 32. – Nici un Roman, fara autorizarea guvernului, nu poate intra in serviciul unui Stat strain, fara ca insus prin aceasta sa-si piarda cetatenia.

Extradarea refugiatilor politici este oprita.

 

TITLUL III
DESPRE PUTERILE STATULUI

Art. 33. – Toate puterile Statului emana dela natiune, care nu le poate exercita decat numai prin delegatiune si dupa principiile si regulile asezate in Constitutiunea de fata.

Art. 34. – Puterea legislativa se exercita colectiv de catre Rege si Reprezentatiunea nationala.

Reprezentatiunea nationala se imparte in doua Adunari:

Senatul si Adunarea deputatilor.

Orice lege cere invoirea a cator trele ramuri ale puterii legiuitoare.

Nici o lege nu poate fi supusa sanctiunii regale decat dupa ce se va fi discutat si votat liber de majoritatea ambelor Adunari.

Art. 35. – Initiativa legilor este data fiecareia din cele trei ramuri ale puterii legislative.

Totus orice lege relaliva la veniturile si cheltuelile Statului sau la contingentul armatei trebuie sa fie votata mai intaiu de Adunarea deputatilor.

Art. 36. – Interpretatiunea legilor cu drept de autoritate se face numai de puterea legiuitoare.

Art. 37. – Promulgarea legilor, votate de ambele Adunari, se va face prin ingrijirea ministerului justitiei, care va pastra unul din originalele legilor votate, iar al doilea original se pastreaza de Arhivele Statului.

Ministrul justitiei este si pastratorul marelui Sigiliu al Statului.

In fiecare an ministerul justitiei va publica colectiunea legilor si regulamentelor, in care legile vor fi inserate purtand numarul de ordine dupa data promulgarii.

Art. 38. – Nici o lege, nici un regulament de administratiune generala, judeteana sau comunala nu pot fi indatoritoare decat dupa ce se publica in chipul hotarat de lege.

Art. 39. – Puterea executiva este incredintata Regelui, care o exercita in modul regulat prin Constitutiune.

Art. 40. – Puterea judecatoreasca se exercita de organele ei.

Hotararile lor se pronunta in virtutea legii si se executa in numele Regelui.

Art. 41. – Interesele exclusiv judetene sau comunale se reguleaza de catre consiliile judetene sau comunale dupa principiile asezate prin Constitutiune si prin legi speciale.

 

CAPITOLUL I
Despre reprezentarea nationala

Art. 42. – Membrii Adunarilor reprezinta natiunea.

Art. 43. – Sedintele Adunarilor sunt publice. Regulamentele lor fixeaza cazurile si modul in cari aceste sedinte pot fi declarate secrete.

Art. 44. – Fiecare din Adunari verifica titlurile membrilor sai si judeca contestatiunile ce se ridic in aceasta privinta.

Nici o alegere nu poale fi invalidala decat cu doua treimi din numarul membrilor prezenti.

Art. 45. – Nimeni nu poate fi totdeodata membru al uneia si al celeilalte Adunari.

Art. 46. – Deputatii si senatorii numiti de puterea executiva intr’o functiune salariata, pe care o primesc, pierd de plin drept mandatul lor de reprezentanti ai natiunii.

Aceasta dispozitiune nu se aplica ministrilor si subsecretarilor de Stat. Legea electorala determina incompatibilitatile.

Art. 47. – La inceputul fiecarei legislaturi si a fiecarei sesiuni ordinare, Adunarea deputatilor si Senatul aleg din sanul lor pe presedintele, vice-presedintii si membrii biurourilor, potrivit regulamentelor interioare.

Art. 48. – Orice hotarire se ia cu majoritate absoluta a voturilor, afara de cazurile cand prin Constitutiune, legi sau regulamentele Corpurilor legiuitoare se cere un numar superior de voturi.

In caz de paritate a voturilor, propunerea in deliberare este respinsa. Adunarile tin sedinte cu jumatate plus unul din numarul membrilor inscrisi in apelul nominal.

Art. 49. – Voturile se dau prin ridicare si sedere, prin viu grai sau prin scrutin secret.

Un proiect de lege nu poate fi adoptat decat dupa ce s’a votat articol cu articol.

Art. 50. – Fiecare din Adunari are dreptul de ancheta.

Art. 51. – Adunarile au dreptul de a amenda si de a desparti in mai multe parti articolele si amendamentele propuse.

Art. 52. – Fiecare membru al Adunarilor are dreptul a adresa ministrilor interpelari, la care acestia sunt obligati a raspunde in termenul prevazut de regulament.

Art. 53. – Oricine are dreptul a adresa petitiuni Adunarilor prin mijlocirea biuroului sau a unuia din membrii sai.

Fiecare din Adunari are dreptul de a trimite ministrilor petitiunile ce-i sunt adresate. Ministrii sunt datori a da explicatiuni asupra cuprinderii lor ori de cate ori Adunarea o cere.

Art. 54. – Nici unul din membrii uneia sau celeilalte Adunari nu poate fi urmarit sau prigonit pentru opiniunile si voturile emise de dansul in cursul exercitiului mandatului sau.

Art. 55. – Nici un membru al uneia sau celeilalte Adunari nu poate, in timpul sesiunii, sa fie nici urmarit, nici arestat in materie de represiune, decat cu autorizarea Adunarii din care face parte, afara de cazul de flagrant delict.

Daca a fost arestat preventiv sau urmarit in timpul cand sesiunea era inchisa, urmarirea sau arestarea trebuiesc supuse aprobarii Adunarii din care face parte, indata dupa deschiderea sesiunii Corpurilor legiuitoare.

Detentiunea sau urmarirea unui membru al uneia sau celeilalte Adunari este suspendata in tot timpul sesiunii, daca Adunarea o cere.

Art. 56. – Fiecare Adunare determina, prin regulamentul sau, modul dupa care ea isi exercita atributiunile.

Art. 57. – Fiecare din Adunari delibereaza si ia hotariri separat afara de cazurile anume specificate in Constitutiunea de fata.

Art. 58. – Orice intrunire a unuia din Corpurile legiuitoare in afara de timpul sesiunii celuilalt este nula de drept.

Art. 59. – Fiecare din ambele Adunari are dreptul exclusiv de a exercita propria sa politie prin presedintele ei, care singur, dupa incuviintarea Adunarii, poate da ordin gardei de serviciu.

Art. 60. – Nici o putere armata nu se poate pune la usile sau in jurul uneia sau alteia din Adunari fara invoirea ei.

Art. 61. – Legea electorala stabileste toate conditiunile cerute pentru a fi alegator la Adunarea deputatilor si la Senat, incapacitatile si nedemnitatile precum si procedura electorala.

Art. 62. – Membrii ambelor Corpuri legiuitoare sunt alesi pentru patru ani.

Art. 63. – Diurnele deputatilor si senatorilor se stabilesc prin lege.

 

SECTIUNEA I
Despre Adunarea deputatilor

Art. 64 – Adunarea deputatilor se compune din deputati alesi de cetatenii Romani majori, prin vot universal, egal, direct, obligator si secret pe baza reprezentarii minoritatii.

Art. 65. – Alegerea deputatilor se face pe circumscriptii electorale. Circumscriptia electorala nu poate fi mai mare decat un judet.

Legea electorala stabileste numarul deputatilor de ales in fiecare circumscriptie proportional cu populatia.

Art. 66. – Spre a fi eligibil la Adunarea deputatilor se cere:

a) A fi cetatean roman;

b) A avea exercitiul drepturilor civile si politice;

c) A avea varsta de douazeci si cinci ani impliniti;

d) A avea domiciliul in Romania. Legea electorala va determina incapacitatile.

 

SECTIUNEA II
Despre Senat

Art. 67. – Senatul se compune din senatori alesi si din senatori de drept.

Art. 68. – Toti cetatenii Romani dela varsta de 40 ani impliniti aleg, pe circumscriptii electorale cari nu pot fi mai mari decat judetul, prin vot obligator, egal, direct si secret, un numar de senatori.

Numarul senatorilor de ales in fiecare circumscriptie, care nu poate fi mai mare decat un judet, se stabileste de legea electorala, proportional cu populatia.

Art. 69. – Membrii alesi in consiliile judetene si membrii alesi in consiliile comunale urbane si rurale, intruniti intr’un singur colegiu, aleg, prin vot obligator egal, direct si secret, cate un senator de fiecare judet.

Art. 70. – Membrii camerelor de comert, de industrie, de munca si de agricultura, intruniti in colegii separate, aleg din sanul lor cate un senator de fiecare categorie si pentru fiecare circumscriptie electorala. Aceste circumscriptii electorale speciale se fixeaza de legea electorala, numarul lor neputand fi mai mare de sase.

Art. 71. – Fiecare universitate alege, din sanul sau, prin votul profesorilor sai, cate un senator.

Art. 72. – Sunt de drept membri ai Senatului, in virtutea Inaltei lor situatiuni in Stat si Biserica:

a) Mostenitorul Tronului dela varsta de 18 ani impliniti; el insa nu va avea vot deliberativ decat la varsta de 25 ani impliniti;

b) Mitropolitii tarii;

c) Episcopii eparhioti ai Bisericilor ortodoxe romane si greco-catolice, intru cat vor fi alesi conform legilor tarii;

d) Capii confesiunilor recunoscute de Stat, cate unul de fiecare confesiune, intru cat sunt alesi sau numiti conform legilor tarii si reprezinta un numar de peste 200.000 credinciosi; precum si reprezentantul superior religios al musulmanilor din Regat;

e) Presedintele Academiei Romane. Mandatul acestor senatori inceteaza odata cu calitatea sau demnitatea care le atribue dreptul.

Art. 73. – Devin senatori de drept:

a) Fostii Presedinti de Consiliu, intru cat vor avea o vechime de patru ani ca Presedinti de Consiliu titulari, si fostii Ministri avand o vechime de cel putin sase ani intr’una sau mai multe guvernari;

b) Fostii Presedinti ai Corpurilor Legiuitoare cari vor fi exercitat aceasta demnitate cel putin in cursul a opt sesiuni ordinare;

c) Fostii Senatori si Deputati alesi in cel putin zece legislaturi independent de durata lor;

d) Fostii Primi-Presedinti ai Inaltei Curti de Casatie si Justitie car au ocupat aceasta functiune sau pe aceea de Presedinte la Casatie cinci ani;

e) Generalii de rezerva si in retragere:

1. Cari vor fi exercitat comanda unei armate in fata inamicului, ca titulari, cel putin 3 luni.

2. Cari au indeplinit functiunea de Sef al marelui Stat-Major, sau de inspector general de armata (comandant de armata), in timp de pace, cel putin patru ani.

Numarul celor din categoria a doua nu va fi mai mare de patru, luati in ordinea vechimei, la vacante existente;

f) Fostii Presedinti ai Adunarilor Nationale din Chisinau, Cernauti si Alba-Iulia, cari au declarat Unirea.

Art. 74. – Verificarea indeplinirii conditiunilor senatorilor de drept se face de o comisiune compusa din Presedintii sectiunilor Inaltei Curti de Casatie si Justitie, sub presedintia Primului-Presedinte al acestei Inalte Curti.

Constatarea se face din oficiu, la cererea Presedintelui Senatului sau a acelora cari au dreptul.

Presedintele Senatului inscrie senatorii de drept pe baza incheierii Comisiunii. Senatul poate discuta si semnala Comisiunii, spre rectificare, erorile constatate in stabilirea drepturilor.

Art. 75. – Spre a fi eligibil la Senat se cere:

a) A fi cetatean roman;
b) A avea exercitiul drepturilor civile si politice;
c) A avea varsta de 40 ani impliniti;
d) A avea domiciliul in Romania.
Aceste conditiuni, afara de varsta, se cer si senatorilor de drept.

 

SECTIUNEA III
Despre Consiliul legislativ

Art. 76. – Se infiinteaza un Consiliu legislativ, a carui menire este sa ajute in mod consultativ la facerea si coordonarea legilor, emanand fie dela puterea executiva, fie din initiativa parlamentara, cat si la intocmirea regulamentelor generale de aplicarea legilor.

Consultarea Consiliului legislativ este obligatorie pentru toate proiectele de legi, afara de cele cari privesc creditele bugetare; daca insa, intr’un termen fixat de lege, Consiliul legislativ nu-si da avizul sau, Adunairile pot proceda la discutarea si aprobarea proiectelor.

O lege speciala va determina organizarea si modul de functionare al Consiliului legislativ.

 

CAPITOLUL II
Despre Rege si Ministri

 

SECTIUNEA I
Despre Rege

Art. 77. – Puterile constitutionale ale Regelui sunt creditare in linie coboritoare directa si legitima a Maiestatii Sale Regelui Carol I de Hohenzollern Sigmaringen, din barbat in barbat prin ordinul de primogenitura si cu exclusiunea perpetua a femeilor si coboritorilor lor.

Coboritorii Maiestatii Sale vor fi crescuti in religiunea ortodoxa a Rasaritului.

Art. 78. – In lipsa de coboritori in linie barbateasca ai Maiestatii Sale Regelui Carol I de Hohenzollern Sigmaringen, succesiunea Tronului se va cuveni celui mai in varsta dintre fratii sai sau coboritorilor acestora, dupa regulele statornicite in articolul precedent.

Daca nici unul dintre fratii sau coboritorii lor nu s’ar mai gasi in vieata sau ar declara mai dinainte ca nu primesc Tronul, atunci Regele va putea indica succesorul sau dintr’o dinastie suverana din Europa cu Primirea Reprezentatiunii nationale, data in forma prescrisa de art. 79.

Daca nici una, nici alta nu va avea loc, Tronul este vacant.

Art. 79. – La caz de vacanta a Tronului, ambele Adunari se intrunesc de indata intr’o singura Adunare, chiar fara convocare, si cel mai tarziu pana in opt zile dela intrunirea lor aleg un Rege dintr’o dinastie suverana din Europa occidentala.

Prezenta a trei patrimi din membrii cari compun fiecare din ambele Adunari si majoritatea de doua treimi a membrilor prezenti sunt necesare pentru a se putea procede la aceasta alegere.

La caz cand Adunarea nu se va fi facut in termenul mai sus prescris, atunci in a noua zi, la amiazi, Adunarile intrunite vor pasi la alegere oricare ar fi numarul membrilor prezenti si cu majoritatea absoluta a voturilor.

Daca Adunarile s’ar afla dizolvate in momentul vacantei Tronului, se va urma dupa modul prescris la articolul urmator.

In timpul vacantei Tronului, Adunarile intrunite vor numi o locotenenta regala, compusa din trei persoane, care va exercita puterile regale pana la suirea Regelui pe Tron.

In toate cazurile mai sus aratate votul va fi secret.

Art. 80. – La moartea Regelui, Adunarile se intrunesc chiar fara convocare cel mai tarziu zece zile dupa declararea mortii.

Daca din intamplare ele au fost dizolvate mai inainte si convocarea lor a fost hotarita in actul de dizolvare pentru o epoca in urma celor zece zile, atunci Adunarile cele vechi se aduna pana la intrunirea acelora cari au a le inlocui.

Art. 81. – Dela data mortii Regelui si pana la depunerea juramantului a succesorului sau la Tron puterile constitutionale ale Regelui sunt exercitate, in numele poporului roman, de ministri, intruniti in consiliu si sub a lor responsabilitate.

Art. 82. – Regele este major la varsta de optsprezece ani impliniti.

La suirea sa pe Tron, el va depune mai intaiu in sanul Adunarilor intrunite urmatorul juramant: “Jur a pazi Constitutiunea si legile poporului roman, a mentine drepturile lui nationale si integritatea teritoriului”.

Art. 83. – Regele, in vieata fiind, poate numi o Regenta, compusa din trei persoane, care, dupa moartea Regelui, sa exercite puterile regale in timpul minoritatii succesorului Tronului. Aceasta numire se va face cu primirea Reprezentatiunii nationale, data in forma prescrisa la art. 79 din Constitutiunea de fata.

Regenta va exercita totdeodata si tutela succesorului Tronului in timpul minoritatii lui.

Daca, la moartea Regelui, Regenta nu s’ar gasi numita si succesorul Tronului ar fi minor, ambele Adunari intrunite vor numi o Regenta, procedand dupa formele prescrise la art. 79 din Constitutiunea de fata.

Membrii Regentei nu intra in functiune decat dupa ce vor fi depus solemn inaintea ambelor Adunari intrunite juramantul prescris prin art. 82 din Constitutiunea de fata.

Art. 84. – Daca Regele se afla in imposibilitate de a domni, ministrii, dupa ce au constatat legalmente aceasta imposibilitate, convoaca indata Adunarile.

Acestea aleg Regenta, care va forma si tutela.

Art. 85. – Nici o modificare nu se poate face Constitutiunii in timpul Regentei.

Art. 86. – Regele nu va putea fi totdeodata si Seful unui alt Stat fara consimtimantul Adunarilor.

Nici una din Adunari nu poate delibera asupra acestui obiect daca nu vor fi prezenti cel putin doua treimi din membrii cari le compun, si hotarirea nu se poate lua decat cu doua treimi din voturile membrilor de fata.

Art. 87. – Persoana Regelui este inviolabila. Ministrii lui sunt raspunzatori.

Nici un act al Regelui nu poate avea tarie daca nu va fi contrasemnat de un ministru, care prin aceasta chiar devine raspunzator de acel act.

Art. 88. – Regele numeste si revoaca pe ministrii sai.

El sanctioneaza si promulga legile.

El poate refuza sanctiunea sa.

El are dreptul de amnistie in materie politica.

Are dreptul de a ierta sau micsora pedepsele in materii criminale, afara de ceeace se statorniceste in privinta ministrilor.

El nu poate suspenda cursul urmaririi sau al judecatii, nici a interveni prin nici un mod in administratia justitiei.

El numeste sau confirma in functiunile publice potrivit legilor.

El nu poate crea o noua functiune fara o lege speciala.

El face regulamente necesare pentru executarea legilor, fara sa poata vreodata modifica sau suspenda legile si nu poate scuti pe nimeni de executarea lor.

El este capul puterii armate.

El confera gradele militare in conformitate cu legea.

El va conferi decoratiunile romane conform unei anume legi.

El are dreptul de a bate moneda conform unei legi speciale.

El incheie cu Statele straine conventiunile necesare pentru comert, navigatiune si alte asemenea; insa pentru ca aceste acte sa aiba autoritate indatoritoare, trebuie mai intaiu a fi supuse Puterii legislative si aprobate de ea.

Art. 89. – Legea fixeaza lista civila pentru durata fiecareia Domnii.

Art. 90. – La 15 Octomvrie a fiecarui an, Adunarea deputatilor si Senatul se intrunesc fara convocare, daca Regele nu le-a convocat mai inainte.

Durata fiecarei sesiuni este de cinci luni.

Regele deschide sesiunea prin un Mesaj, la care Adunarile fac raspunsurile lor.

Regele pronunta inchiderea sesiunii.

El are dreptul de a convoca in sesiune extraordinara Adunarile.

El are dreptul de a dizolva ambele Adunari deodata sau numai una din ele. Actul de dizolvare trebuie sa contina convocarea alegatorilor pana in doua luni de zile si a Adunarilor pana in trei luni.

Regele poate amana Adunarile; oricum, amanarea nu poate depasi termenul de o luna, nici a fi reinoita in aceeas sesiune fara consimtimantul Adunarilor.

Art. 91. – Regele nu are alte puteri decat acele date lui prin Constitutiune.

 

CAPITOLUL III
Despre ministri

Art. 92. – Guvernul exercita puterea executiva in numele Regelui, in modul stabilit prin Constitutiune.

Art. 93. – Ministrii intruniti alcatuesc Consiliul de Ministri, care este prezidat, cu titlul de Presedinte al Consiliului de Ministri, de acela care a fost insarcinat de Rege cu formarea guvernului.

Departamentele ministeriale si subsecretariatele de Stat nu se pot infiinta si desfiinta decat prin lege.

Art. 94. – Nu poate fi ministru decat cel care este roman sau cel care a dobandit naturalizarea.

Art. 95. – Nici un membru al Familiei Regale nu poate fi ministru.

Art. 96. – Daca ministrii nu ar fi membri ai Adunarilor, ei pot lua parte la desbaterea legilor, fara a avea insa si dreptul de a vota.

La desbaterile Adunarilor prezenta cel putin a unui ministru e necesara.

Adunarile pot exige prezenta ministrilor la deliberatiunile lor.

Art. 97. – In nici un caz ordinul verbal sau in scris al Regelui nu poate apara pe ministru de raspundere. Art. 98. – Fiecare din ambele Adunari, precum si Regele au dreptul de a cere urmarirea ministrilor si a-i trimite inaintea Inaltei Curti de casatie si justitie, care singura, in sectiuni unite, este in drept a-i judeca, afara de cele ce se vor statornici prin legi in ceeace priveste exercitiul partii vatamate si inceeace priveste crimele si delictele comise de ministri afara de exercitul functiunii lor.

Punerea sub urmarire a ministrilor de catre Corpurile legiuitoare nu se poate rosti decat prin majoritate de doua treimi a membrilor de fata.

Instructiunea se va face de o comisiune a inaltei Curti de casatie, compusa din cinci membri trasi la sorti in sectiuni-unite. Aceasta comisiune are si puterea de a califica faptele si de a decide sau nu urmarirea.

Acuzarea, inaintea inaltei Curti de casatie si justitie, se va sustine prin ministerul public.

Legea responsabilitatii ministeriale determina cazurile de raspundere si pedepsele aplicabile ministrilor.

Art. 99. – Orice parte vatamata de un decret sau o dispozitiune semnata sau contrasemnata de un ministru care violeaza un text expres al Constitutiunii sau al unei legi, poate cere Statului, in conformitate cu dreptul comun, despagubiri banesti pentru prejudiciul cauzat.

Fie in cursul judecatii, fie dupa pronuntarea hotaririi, ministrul poate fi chemat, dupa cererea Statului, in urma votului unuia din Corpurile legiuitoare, inaintea instantelor ordinare, la raspundere civila pentru dauna pretinsa sau suferita de Stat.

Actul ilegal al ministrului nu descarca de raspundere solidara pe functionarul care a contrasemnat, decat in cazul cand acesta a atras atentia Ministrului, in scris.

Art. 100. – Se vor putea infiinta Subsecretariate de Stat.

Subsecretarii de Stat vor putea lua parte la desbaterile Corpurilor legiuitoare sub responsabilitatea ministrilor.

CAPITOLUL IV
Despre puterea judecatoreasca

Art. 101. – Nici o jurisdictiune nu se poate infiinta decat numai in puterea unei anume legi.

Comisiuni si tribunale extraordinare nu se pot crea sub nici un fel de numire si sub nici un fel de cuvant in vederea unor anume procese, fie civile, fie penale, sau in vederea judecarii unor anume persoane.

Art. 102. – Pentru intregul Stat roman este o singura Curte de casatie si justitie.

Art. 103. – Numai Curtea de casatie in sectiuni-unite are dreptul de a judeca constitutionalitatea legilor si a declara inaplicabile pe acelea cari sunt contrarii Constitutiunii. Judecata asupra inconstitutionalitatii legilor se margineste numai la cazul judecat.

Curtea de casatie se va rosti ca si in trecut asupra conflictelor de atributiuni.

Dreptul de recurs in casare este de ordin constitutional.

Art. 104. – Judecatorii sunt inamovibili in conditiunile speciale pe cari legea le va fixa.

Art. 105. – Juriul este statornicit in toate materiile criminale si pentru delictele politice si de presa, afara de cazurile statornicite prin Constitutiunea de fata.

Actiunea pentru daune-interese rezultand din fapte si delicte de presa nu se poate intenta decat inaintea aceleeas jurisdictiuni de competinta careia este delictul.

Art. 106. – Justitia militara se organizeaza prin osebita lege.

Art. 107. – Autoritati speciale de orice fel, cu atributiuni de contencios administrativ, nu se pot infiinta.

Contenciosul administrativ este in caderea puterii judecatoresti, potrivit legii speciale.

Cel vatamat in drepturile sale, fie printr’un act administrativ de autoritate, fie printr’un act de gestiune facut cu calcarea legilor si a regulamentelor, fie prin rea vointa a autoritatilor administrative de a rezolva cererea privitoare la un drept, poate face cerere la instantele judecatoresti pentru recunoasterea dreptului sau.

Organele puterii judiciare judeca daca actul este ilegal, il pot anula sau pot pronunta daune civile pana la data restabilirii dreptului vatamat, avand si caderea de a judeca si cererea de despagubire, fie contra autoritatii administrative chemate in judecata, fie contra functionarului vinovat.

Puterea judecatoreasca nu are cadere de a judeca actele de guvernamant, precum si acele de comandament cu caracter militar.

 

CAPITOLUL V
Despre institutiunile judetene si comunale

Art. 108. – Institutiunile judetene si comunale sunt regulate de legi.

Aceste legi vor avea de baza descentralizarea administrativa.

Membrii consiliilor judetene si consiliilor comunale sunt alesi de catre cetatenii romani prin votul universal, egal, direct, secret, obligatoriu si cu reprezentarea minoritatii, dupa formele prevazute de lege. La acestia se vor putea adauga prin lege si membri de drept si membri cooptati. Intre membrii cooptati pot fi si femei majore.

 

TITLUL IV
DESPRE FINANTE

Art. 109. – Nici un impozit de orice natura nu se poate stabili si percepe decat pe baza unei legi.

Art. 110. – Prin lege se pot crea impozite numai in folosul Statului, judetelor, comunelor si institutiunilor publice cari indeplinesc servicii de Stat.

Art. 111. – Orice sarcina sau impozit judetean sau comunal nu se poate aseza decat cu invoirea consiliilor judetene sau comunale in limitele stabilite de lege.

Art. 112. – Nu se pot statornici privilegiuri in materii de impozite.

Nici o exceptiune sau micsorare de impozit nu se poate statornici decat prin o lege.

Monopoluri nu se pot constitui decat numai prin lege si exclusiv in folosul Statului, judetelor si comunelor.

Art. 113. – Nici un fond pentru pensiuni sau gratificatiuni in sarcina tezaurului public nu se poate acorda decat in virtutea unei legi.

Art. 114. – In frecare an Adunarea deputatilor incheie socotelile si voteaza bugetul.

Toate veniturile sau cheltuelile Statului trebuiesc trecute in buget si in socoteli.

Daca bugetul nu se voteaza in timp util, puterea executiva va indestula serviciile publice dupa bugetul anului precedent, fara a putea merge cu acel buget mai mult de un an peste anul pentru care a fost votat.

Art. 115. – Controlul preventiv si cel de gestiune a tuturor veniturilor si cheltuelilor Statului se va exercita de Curtea de conturi, care supune in fiecare an Adunarii deputatilor raportul general rezumand conturile de gestiune al bugetului trecut, semnaland totdeodata neregulile savarsite de ministri in aplicarea bugetului.

Regularea definitiva a socotelilor trebuie sa fie prezentata Adunarii deputatilor cel mai tarziu in termen de doi ani dela incheierea fiecarui exercitiu.

Art. 116. – Pentru toata Romania este o singura Curte de conturi.

Art. 117. – Toate fondurile provenite din Case speciale, si de cari guvernul dispune sub diferite titluri, trebuie sa fie cuprinse in bugetul general al veniturilor Statului.

Art. 118. – Legile financiare se publica in Monitorul Oficial ca si celelalte legi si regulamente de administratiune publica.

 

TITLUL V
DESPRE PUTEREA ARMATA

Art. 119. – Tot Romanul, fara deosebire de origina etnica, de limba sau de religie, face parte din unul din elementele puterii armate, conform legilor speciale.

Puterea armata se compune din: armata activa cu cadrele ei permanente, rezerva ei si militiile.

Art. 120. – Gradele, decoratiunile si pensiunile militarilor nu se pot lua decat numai in virtutea unei sentinte judecatoresti si in cazurile determinate de legi.

Art. 121. – Contingentul armatei se voteaza pentru fiecare an de ambele Corpuri legiuitoare.

Art. 122. – Se va infiinta un Consiliu superior al apararii tarii, care va ingriji, in mod permanent, de masurile necesare pentru organizarea apararii nationale.

Art. 123. – Nici o trupa armata straina nu poate fi admisa in serviciul Statului, nici nu poate intra sau trece pe teritoriul Romaniei decat in puterea unei anume legi.

 

TITLUL VI
DISPOZITIUNI GENERALE

Art. 124. – Culorile drapelului Romaniei sunt: Albastru, Galben si Rosu, asezate vertical.

Art. 125. – Resedinta guvernului este in Capitala tarii.

Art. 126. – Limba romaneasca este limba oficiala a Statului roman.

Art. 127. – Nici un juramant nu se poate impune cuiva decat in puterea unei legi, care hotaraste si formula lui.

Art. 128. – Constitutiunea de fata nu poate fi suspendata nici in total, nici in parte. In caz de pericol de Stat se poate prin lege institui starea de asediu generala sau partiala.

 

TITLUL VII
DESPRE REVIZUIREA CONSTITUTIUNII

Art. 129. – Constitutiunea poate fi revizuita in total sau in parte din initiativa Regelui sau oricareia din Adunarile legiuitoare.

In urma acestei initiative ambele Adunari, intrunite separat, se vor rosti cu majoritate absoluta, daca este locul ca dispozitiunile constitutionale sa fie revizuite.

Indata ce necesitatea revizuirii a fost admisa, ambele Corpuri legiuitoare aleg din sanul lor o comisiune mixta, care va propune textele din Constitutiune ce urmeaza a fi supuse revizuirii.

Dupa ce raportul acestei comisiuni va fi citit in fiecare Adunare, de doua ori in interval de cincisprezece zile, ambele Adunari intrunite la un loc, sub presedintia celui mai in varsta dintre Presedinti, in prezenta a cel putin doua treimi din totalitatea membrilor ce le compun, cu majoritate de doua treimi, stabilesc in mod definitiv cari anume articole vor fi supuse revizuirii.

In urma acestui vot Adunarile sunt de drept dizolvate si se va convoca corpul electoral in termenul prescris de Constitutiune.

Art. 130. – Adunarile cele noui proced in acord cu Regele la modificarea punctelor supuse revizuirii.

In acest caz Adunarile nu pot delibera daca cel putin doua treimi a membrilor din cari se compun nu sunt prezenti si nici o schimbare nu se poate adopta daca nu va intruni cel putin doua treimi ale voturilor.

Adunarile alese pentru revizuirea Constitutiunii au o durata constitutionala obisnuita si, in afara de modificarea Constitutiunii, ele functioneaza si ca Adunari legiuitoare ordinare.

Daca Adunarile de revizuire nu-si pot indeplini misiunea, nouile Adunari vor avea acelas caracter.

 

TITLUL VIII
DISPOZITIUNI TRANSITORII SI SUPLIMENTARE

Art. 131. – Sunt si raman cu caracter constitutional dispozitiunile din legile agrare privitoare la pamanturile cultivabile, padurile si baltile expropriabile in total sau in parte, la starea lor juridica, la subsol, la pretuire, la modul de plata, etc., asa precum sunt formulate in articolele de mai jos ale fiecareia din legile agrare si cari articole, in intregul lor, fac parte integranta din prezenta Constitutiune si ca atare nu se pot modifica decat cu formele prevazute pentru revizuirea Constitutiunii, si anume:

a) Art. 1 (unu) alin. II, art. 2 (doi), 3 (trei) alin. I, art. 4 (patru), 6 (sase), 7 (sapte), 8 (opt), 9 (noua), 10 (zece), 13 (treisprezece), 14 (patrusprezece), 16 (sasesprezece), 18 (optsprezece), 21 (douazeci si unu), 23 (douazeci si trei), 32 (treizeci si doi), 36 (treizeci si sase) si 69 (sasezeci si noua) din legea pentru reforma agrara din Oltenia, Muntenia, Moldova si Dobrogea (vechiul Regat) din 17 Iulie 1921;

b) Art. 2 (doi), 4 (patru), 5 (cinci), 6 (sase), 7 (sapte), 8 (opt), 9 (noua), 10 (zece), 11 (unusprezece), 12 (douasprezece), 13 (treisprezece), 16 (sasesprezece), 45 (patruzeci si cinci), 46 (patruzeci si sase), 47 (patruzeci si sapte), 48 (patruzeci si opt), 49 (patruzeci si noua), 50 (cincizeci) si 53 (cincizeci si trei) din legea pentru reforma agrara din Basarabia din 13 Martie 1920;

c) Art. 3 (trei), 4 (patru), 5 (cinci), 6 (sase), 7 (sapte), 8 (opt), 9 (noua), 10 (zece), 11 (unusprezece), 12 (douasprezece), 13 (treisprezece), 14 (patrusprezece), 16 (sasesprezece), 18 (optsprezece), 22 (douazeci si doi), 24 (douazeci si patru), 32 (treizeci si doi), 50 (cincizeci) si 85 (optzeci si cinci) din legea pentru reforma agrara din Transilvania, Banat, Crisana si Maramures din 30 Iulie 1921;

d) Art. 2 (doi), 3 (trei), 4 (patru), 5 (cinci) punctul a alin. I, art. 6 (sase), 7 (sapte), 9 (noua), 10 (zece), 12 (douasprezece), 13 (treisprezece), 29 (douazeci si noua), 31 (treizeci si unu) si 55 (cincizeci si cinci) din legea pentru reforma agrara din Bucovina din 30 Iulie 1921.

Art. 132. – In scop de a se satisface trebuintele normale de lemne de foc si de constructie ale populatiei rurale din vechiul Regat, Basarabia si Bucovina, Statul e dator ca din padurile sale din campie, deal sau munte sa destine suprafetele necesare in acest scop.

In vechiul Regat si in Bucovina, acolo unde Statul nu ar avea paduri, intr’o raza de douazeci kilometri de centrul comunei, pentru satisfacerea trebuintelor mai sus aratate, el prin derogare dela art. 7 lit. c si art. 8 lit. a, b si c din legea pentru reforma agrara din Oltenia, Muntenia, Moldova si Dobrogea din 17 Iulie 1921 si dela art. 5, punctul a, alin. IV si dela art. 6 si 7 din legea pentru reforma agrara din Bucovina din 30 Iulie 1921, va putea expropria din padurile persoanelor juridice fie publice, fie private, cari s’ar afla in aceasta raza si numai in lipsa acestora, va expropria proportional din padurile tuturor proprietarilor particulari, aflate in aceasta raza, insa numai in limita acestor trebuinte si in toate cazurile cu respectul unei suprafete intangibile de una suta hectare de fiecare proprietate.

Nu sunt expropriabile, oricare ar fi proprietarul, padurile replantate sau in curs de replantare.

Contractele de vanzare spre exploatare a padurilor expropriabile cari vor fi in vigoare in momentul exproprierii, se vor respecta.

Padurile astfel expropriate raman in proprietatea Statului si se vor administra si exploata de dansul spre a satisface potrivit legii si in prima linie nevoile de mai sus.

Exproprierea acestor paduri se va face cu dreapta si prealabila despagubire fixata de justitie.

Modul de expropriere va fi regulat prin lege speciala.

Art. 133. – Se ratifica decretele-legi: No. 3.902 din 29 Decemvrie 1918, publicat in Monitorul Oficial No. 223 din 30 Decemvrie 1918, privitor la acordarea drepturilor cetatenesti; No. 2.085 din 22 Mai 1919, publicat in Monitorul Oficial No. 33 din 28 Mai 1919, si No. 3.464 din 12 August 1919, publicat in Monitorul Oficial No. 93 din 13 August 1919, privitoare la incetatenirea evreilor cari locuiau in vechiul Regat.

Deasemenea se ratifica si toate decretele-legi de incetatenire individuala, cari s’au facut inaintea decretelor specificate mai sus.

Evreii, locuitori din vechiul Regat, cari nu’si vor fi regulat incetatenirea in termenul prevazut de decretul-lege No. 3.464 din 12 August 1919, vor putea face declaratiunile de incetatenire conform decretului-lege No. 2.085 din 22 Mai 1919, in termen de trei luni dela promulgarea acestei Constitutiuni.

Art. 134. – Pana la facerea unei legi de organizarea Consiliului legislativ prevazut in aceasta Constitutiune, prezentarea proiectelor de legi inaintea Corpurilor legiuitoare va continua sa se faca in conformitate cu legile si regulamentele azi in vigoare.

Art. 135. – Pana la promulgarea legii speciale bazata pe principiile din prezenta Constitutiune, legile relative la organizarea si judecarea contenciosului administrativ raman in vigoare.

Art. 136. – O lege speciala va fixa lista civila a Intaiului Rege al Romaniei intregite.

Art. 137. – Se vor revizui toate codicile si legile existente in diferitele parti ale Statului roman spre a se pune in armonie cu Constitutiunea de fata si asigura unitatea legislativa.

Pana atunci ele raman in vigoare.

Din ziua promulgarii Constitutiunii, sunt insa desfiintate acele dispozitiuni din legi, decrete, regulamente si orice alte acte contrarii celor inscrise in prezenta Constitutiune.

Art. 138. – Actualele Adunari nationale dupa promulgarea prezentei Constitutiuni pot functiona pana la expirarea mandatului lor legal.

In acest timp ele vor trebui sa faca, pe baza principiilor din aceasta Constitutiune, legea electorala.

Pana la facerea acestei legi, decretele-legi electorale raman in vigoare.

 

articole preluate de pe: ro.wikipedia.org;  www.cdep.ro

Roșia Montană

Roşia Montană la începutul secolului al XX-lea (foto – Csiky Lajos, album Verespatak és környéke)

foto preluat de pe arhitectura-1906.ro
articol preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Roșia Montană este o localitate minieră din Munții Apuseni, județul Alba.

Răspândită pe versanții văii Roșiei, si-a capatat numele datorită culorii roșiatice a apei din cauza conținutului ridicat în oxizi de fier. Situată la o altitudine de aproximativ 800 m, unde se îmbină culmile domoale ale dealurilor premontane cu masivele muntoase înalte pe care se mai pot vedea urme ale exploatării îndelungate, străbătută de râul Roșia, bogat în minerale, în special fier care îi dă o culoare roșiatică, de unde și denumirea comunei. Culoarea roșiatică a apei se datorează mineritului excesiv ce durează de peste 2000 de ani.

Localitatea are o existență milenară, fiind cunoscută încă dinaintea cuceririi Daciei, amintită de Herodot, Pliniu, Titus Liviu și este una din cele mai vechi localități cu tradiție în exploatarea metalelor prețioase din Europa.

A fost înființată de către romani în timpul domniei lui Traian ca oraș minier cu coloniști din Iliria.
Era cunoscută sub numele de Alburnus Maior. Primul document în care s-a specificat acest nume este o tablă din ceară ce datează din 6 februarie 131.

În ruinele fostei cetăți, arheologii au descoperit locuințe, morminte, galerii miniere, unelte pentru minerit, multe inscripții în limba greacă și latină și 25 de table de ceară. Multe din descoperirile arheologice pot fi văzute în Muzeul Mineritului din Roșia Montană. Din istoria mineritului se mai poate aminti că pe valea Roșiei erau șteampuri care funcționau asemănător morilor de apă, fiind folosite pentru măcinarea minereului, în perioada anului când pe valea Roșiei debitul apei era insuficient pentru șteampuri, se deschidea stăvilarul unui lac (tău) artificial.

Roșia Montană a cunoscut și trăit toate evenimentele istoriei românilor: În anul 1784 casele exploratorilor au fost distruse de către revoluționarii lui Cloșca, născut în satul Cărpiniș, iar în timpul revoluției din 1848 Avram Iancu a avut aici pe Simion Balint, unul din cei mai devotați revoluționari.

Aici s-a născut și a copilărit Iulia Faliciu, soția lui B.P. Hașdeu și mama poetei Iulia Hașdeu. B.P. Hașdeu a cunoscut-o în anul 1865, în casa protopopului Simion Balint.

Munții sunt acoperiți de păduri, pășuni sau fânețe dând aspectul specific Munților Apuseni. O caracteristică unică a peisajului este prezența nenumăratelor lacuri artificiale numite “tăuri”. Aceste lacuri au fost creeate inițial pentru a folosi activității miniere iar astăzi folosesc în scopuri de agrement. Există în această localitate peste 105 tăuri, lacuri sau stăvilare (Țarina, Tăul cel Mare, Anghel, Brazi, Corna etc.) rezultat al activității miniere.

În apropierea Roșiei Montane se află două formațiuni geologice unice declarate monumente ale naturii: Piatra Corbului și Piatra Despicată. Piatra Corbului este situată pe Dealul Cârnic la o altitudine de aproximativ 950 m iar Piatra Despicată se află între Dealul Cârnic și Dealul Cetății.

Roşia Montană la începutul secolului al XX-lea foto: Csiky Lajos, album Verespatak és környéke - foto preluat de pe arhitectura-1906.ro

Roşia Montană la începutul secolului al XX-lea foto: Csiky Lajos, album Verespatak és környéke – foto preluat de pe arhitectura-1906.ro

 

Dealul Cetății este probabil cea mai importantă mărturie istorică, aici putând încă fi observate galeriile și puțurile din fostele mine romane. Se află la aproximativ o jumătate de oră de mers din centrul comunei. Aici s-au găsit 25 de table cerate care atestă existența milenară a oamenilor în aceste locuri. Cea mai importantă este placa nr. XVIII, singura pe care este trecută data 6 ianuarie 131 d.C. și denumirea de Alburnus Maior. A fost descoperită în anul 1854 și în prezent se află expusă în Muzeul Mineritului din incinta fostei exploatări miniere. Este și locul amplasării cetății Alburnus Maior.

 

Cetatea Alburnus Maior se află pe Dealul Cetății în apropierea fostelor exploatări romane și a reprezentat punctul de apărare al localității și ale exploatărilor aurifere. Aici, arheologii au descoperit locuințe, morminte, unelte pentru minerit, multe inscripții în limba greacă și latină și 25 de table de ceară. Majoritatea din descoperirile arheologice pot fi văzute în Muzeul Mineritului.

 

Muzeul Mineritului se află în apropierea fostei exploatări miniere. Aici pot fi vizitate fostele galerii romane, formate din tuneluri lungi de zeci de kilometri, pot fi văzute monumente istorice și unelte pentru minerit, găsite de arheologi în ruinele fostului oraș, și construcțiile folosite pentru separarea aurului de piatră, numite „șteampuri”. Acestea erau alimentate de lacuri artificiale de acumulare numite „tăuri”.

 

Casele vechi din secolele XVIII-XIX (monumente de arhitectură populară).

 

Monumentul Eroilor Români din Primul Război Mondial. Obeliscul este amplasat în centrul localității și a fost ridicat în anul 1925, în memoria eroilor români căzuți în Primul Război Mondial. Monumentul, cu o înălțime de 4 m, este alcătuit dintr-un postament din beton, pe care se înalță soclul și obeliscul în formă de piramidă, care are în terminație 3 cruci. Împrejmuirea este asigurată de un gard din plasă de sârmă. Pe fațada monumentului se află un înscris comemorativ: „1914-1918/ Închinare lui Dumnezeu/ Cinstire eroilor neamului“.

Pe raza comunei Roșia Montană se află doua situri geologice protejate, declarate monumente ale naturii: Piatra Corbului și Piatra Despicată.

 

Piatra Corbului se află în sudul comunei la aproximativ o oră de mers, pe versantul sudic al Dealului Cârnic. Rezervația geologică ocupă o suprafață de 5 ha, la altitudini cuprinse între 950 și 1100 m și deține acest statut din anul 1969.Formațiunile ocrotite sunt iviri masive de andezite, ce au luat forma unei cetăți în ruine sau a capului unui corb, de unde și denumirea. Stâncile sunt supuse unui proces intens de modelare și dezagregare. Crestele stâncilor sunt presărate cu ace și turnuri ascuțite și surplombe imense ce indică locurile de unde pe parcursul timpului s-au desprins blocuri imense de rocă. Numeroasele excavații din stâncă indică locurile vechilor galerii romane, astăzi distruse.

În apropierea Pietrei Corbului, între Dealul Cârnic și Dealul Cetății se află altă formațiune geologică protejată, numită Piatra Despicată. Este formată dintr-o stâncă imensă, separată de sol și formată dintr-un tip de rocă nemaiîntâlnit prin acele locuri. Proveniența stâncii este necunoscută. Legenda spune că ar fi fost scăpată acolo de un uriaș ce o transporta pe brațe peste Munții Apuseni cu mii de ani în urmă.

Accesul se poate face din centrul comunei, pe un fost drum industrial.

Pentru separarea aurului de restul minereului s-au construit mori de apă numite „șteampuri”. Debitul pârâielor ce treceau pe lângă exploatările miniere era prea scăzut, încât pentru punerea în funcțiune a șteampurilor s-au construit mai multe lacuri artificiale numite „lacuri pentru șteampuri” sau „tăuri”. Majoritatea lor mai există și astăzi și nemaifiind utile scopului lor inițial, au fost amenajate pentru piscicultură, agrement și pescuit sportiv.

 

Tăul Mare este situat aproape de izvoarele văii Roșia, la o altitudine de 930 m. A fost construit în anul 1908 și a primit numele de Tăul Mare datorită întinderii lui pe o suprafață mai mare decât celelalte lacuri.

 

Tăul Cornei este situat la obârșia văii Corna, afluent direct al râului Abrud, la mică distanță de satul Corna, la altitudinea de 930 m. Tăul Cornei este unul din cele mai frumoase și mai vizitate tăuri din zonă.

 

Tăul Brazi este situat pe un afluent al văii Roșia, la mică distanță de Tăul Cornei la aceeași altitudine de 930 m. Se spune că lacul ar fi fost construit din ordinul Mariei Tereza. Lacul este înconjurat de o poiană cu vedere spre dealurile din împrejurimi și de o pădurice de brazi, de unde și denumirea.

 

Tăul Țarinii este cel mai înalt lac din bazinul Roșiei situat la o altitudine de aproape 1000 m în apropiere de Tăul Mare. Lacul este înconjurat de o țarini, de unde și denumirea, și de câteva case împrăștiate prin apropiere. Datorită poziției într-un loc deschis, de pe malurile lacului se deschide o panoramă spre Vârful Vulcan (1263 m) declarat monument al naturii datorită formațiunilor sale carstice.

Alte lacuri din bazinul Roșiei sunt: Tăul Anghel, situat în imediata apropiere de Tăul Brazi la nici 100 m distanță; Tăul Muntari, cel mai vechi și mai mic din zonă; Tăul Gaurari, aflat pe Valea Seliștei un, afluent direct al Abrudului și Tăul Cartuș aflat puțin mai jos de Tăul Brazi într-o albie îngustă.

Roșia Montană este un loc al poveștilor. Printre localnici circulă fel de fel de povești despre morojnițe și vâlve. Morojnițele se cred a fi niște ființe ce după miezul nopții se dau de trei ori peste cap și se transformă într-un animal asemănător cu veverița și care fură laptele de la vaci. Vâlvele se cred a fi niște stafii care pot lua diferite forme și trăiesc în fostele mine și se arată din când în când localnicilor.

Legenda Întemeierii Roșiei spune că aurul a fost descoperit prima dată în zonă de către o femeie pe nume Cotroanța care venea cu caprele pe un deal numit Chernic. Aici a găsit un bulgăre care strălucea la soare și și-a dat seama că e de aur. Una din fostele galerii din apropierea Tăului Mare a primit numele Cotroanța.

Localitatea -Rosia Montană văzută din masivul Vaidoaia - foto ziarulunirea.ro

Localitatea -Rosia Montană văzută din masivul Vaidoaia – foto ziarulunirea.ro

 

Proiectul minier

Numele de Roșia Montană a devenit arhi-cunoscut după ce o companie româno-canadiană, Roșia Montană Gold Corporation (RMGC) a obținut licența de concesiune pentru exploatarea minereurilor de aur și argint din perimetrul Roșia Montană, licență obținută prin transfer de la Minvest SA Deva și nu prin licitație. Licența este valabilă doar pentru exploatarea veche, care a fost închisă în 2006. De altfel autorizația de mediu, emisă pentru Minvest, a expirat în decembrie 2004, dar exploatarea de mici dimensiuni a continuat până în 2006, în condițiile în care licența nu a fost anulată.

RMGC este o companie înființată în anul 1997, în județul Alba, în care acționari sunt Gabriel Resources, firmă canadiană și acționar majoritar – cu 80,46% din totalul acțiunilor, compania minieră de stat Minvest Deva – cu 19,31% și alți acționari minoritari – cu 0,23%. Proiectul minier de la Roșia Montană este prevazut a se desfășura pe parcursul a 17 ani, pe o suprafață de 12 km², timp în care se estimează că vor fi extrase aproximativ 300 tone de aur și 1600 tone de argint. Compania nu a primit încă autorizațiile necesare începerii proiectului.

Proiectul Roșia Montană este combătut de o parte a membrilor Academiei Române prin Declarația Academiei Române în legătură cu proiectul de exploatare minieră de la Roșia Montană www.acad.ro
și Academia de Studii Economice București, în urma unor analize științifice date publicității.
www.observatorulurban.ro

 

Impactul asupra mediului

Proiectul constă în deschiderea celei mai mari exploatări aurifere la suprafață, prin cianurare, din Europa care va cuprinde, în Valea Roșia, patru cariere deschise și o uzină de prelucrare cu cianuri a aurului și argintului, iar în Valea Corna un iaz de decantare a substanțelor chimice cu o suprafață de 367 hectare.

Una din principalele temeri cu privire la acest proiect este legată de un posibil accident ecologic asemănător celui de la Baia Mare din anul 2000, când ruperea unui baraj al iazului de decantare a dus la poluarea cu cianură a Tisei și a Dunării, moartea a 1200 tone de pește și contaminarea resurselor de apă a 2 milioane de oameni.

Roșia Montană Gold Corporation a achiziționat, începând din 2002, 78% din cele 794 de gospodării aflate în zona de impact a proiectului. Din aceste 794 de gospodării, 143 au fost case nelocuite, 150 de familii au acceptat sa fie strămutate, iar 501 familii urmează să fie mutate pe un alt amplasament numit Piatra Albă, aflat la circa 5 km. de sat. Valoarea totală a investiției în achiziția de proprietăți se ridică la peste 71 de milioane de dolari. Aceste achiziții discutabile – ce nu fac obiectul de activitate al companiei RMGC – au fost făcute în condițiile în care documentația proiectului minier era în fază incipientă, proiectul de exploatare minieră la suprafață, prin cianurare nefiind aprobat nici în prezent datorită riscului distrugerii pe termen lung a mediului generată tehnologic de uriașul lac de decantare cu cianuri (prevăzut a se întinde pe o suprafață de aproape 400 hectare). Cumpărarea doar parțială a proprietăților din zona de exploatare creează greutăți serioase companiei RMGC deoarece aprobarea proiectului și implicit activitatea de exploatare nu poate începe fără acceptul tuturor proprietarilor de teren, ale căror drepturi sunt apărate atât de legislația românească cât și de cea europeană. În cazul unor aprobări abuzive din partea instituțiilor statului român („la limita legii”) există riscul antrenării statului român în litigii interminabile, cu costuri ridicate (ce pot fi imputabile persoanelor vinovate sau suportate de contribuabilul român).

Conform estimărilor discutabile ale companiei, proiectul va crea peste 2300 de locuri de muncă în faza de început a lucrărilor de descopertare și peste 800 de locuri de muncă permanente după ce proiectul va deveni operațional. Asa cum se spune în comunicatul Academiei Romane, exploatarea proiectată nu reprezintă o soluție de dezvoltare durabilă, pe termen lung, problemele sociale și economice ale zonei rămânând nerezolvate sau agravându-se după această perioadă. În același comunicat, referitor la locurile de munca create în perioada operațională a exploatării acestea sunt estimate de Academia Româna la circa 300, număr nesemnificativ în raport cu nevoile locale, care ar cere o soluție de durată, bazată pe resurse regenerabile.

Evaluarea economică a proiectului făcută de profesorii de la Academia de Științe Economice București și dată publicității apreciază un câștig nesemnificativ din partea statului român , raportat la riscurile asumate pe termen lung. ASE București prezintă 24 argumente, fundamentate științific și care impun oprirea acestui proiect, apreciat ca fiind în mod vădit, dezavantajos pentru statul roman și în contradicție cu unele prevederi din legislația româna și cea europeană.

Casele monument istoric de la Roșia Montană, într-o avansată stare de degradare
Centrul istoric al comunei este declarat zonă protejată și nu va fi afectat de exploatarea minieră. Aici, 35 de case monument istoric și trei biserici urmează să fie restaurate odată cu demararea proiectului minier. În 2010 a fost finalizată restaurarea primei case din Centrul Istoric, care în prezent adăpostește expoziția de istorie a mineritului „Aurul Apusenilor”. În momentul de față, cea mai mare parte a caselor monument istoric sunt într-o stare avansată de degradare, instabile și imposibil de folosit.

În prezent, Roșia Montană nu dispune de condițiile de bază pentru practicarea turismului la standarde europene – rețeaua de canalizare este restrânsă, iar accesul spre frumusețile naturale ale zonei este dificil.

Proiectul Roșia Montană Gold Corporation (RMGC) este „tipic pentru operațiile imediate care compromit definitiv dezvoltarea de largă perspectivă a zonei” și „echivalează cu radierea unei părți notabile din suprafața unui județ și a două milenii de istorie”, a susținut Uniunea Arhitecților din România (UAR), într-o poziție oficială exprimată în 26 noiembrie 2010.

Academia Română, Academia de Studii Economice București, Biserica Ortodoxă, Biserica Catolică și Biserica Unitariană și-au exprimat opoziția categorică față de proiectul minier. De altfel, din punct de vedere tehnologic nici nu putem vorbi de un „proiect minier” ci mai degrabă asistăm la un proiect industrial – apropiat industriei materialelor de construcții – întrucât operația de extragere a minereului aurifer nu se face prin metode clasice de către mineri ci direct, la suprafață, prin dislocarea (așa numita operație de „pușcare”) muntelui, urmată de transportul și concasarea minereului aurifer și separarea aurului – prin cianurare – în recipiente speciale. Fluxul tehnologic menționat mai sus a obligat și obligă compania canadiană să cumpere cât mai multe proprietăți și să asigure „facilități” celor interesați să părăsească zona pentru a nu întâmpina opoziția firească a locuitorilor generată de însăși tehnologia de lucru.

Festivalul FânFest este un eveniment ce promovează valorile zonei: tradiții, ecoturism, ecologie, patrimoniul cultural. În cadrul acestui festival vin anual mai multe formații și interpreți din România și străinătate.

 

articol preluat de pe ro.wikipedia.org
cititi mai mult despre si pe www.rosiamontana.org; epochtimes-romania.com; marturiilehierofantului.blogspot.comwww.historia.ro

 

 

 

Proclamarea Regatului României (14 martie 1881)

Stema României adoptată în 1872. Proiectul aparţine lui Ștefan Dimitrie Grecianu (n. 19 septembrie 1825, București – d. 1 august 1908, București) academician român, istoric, genealogist, heraldist și membru de onoare (din 1905) al Academiei Române

foto preluat de pe ro.wikipedia.org
articole preluate de pe: ro.wikipedia.org; stiri.tvr.ro

 

România a fost recunoscută ca stat independent în urma Războiului de Independență din 1877-1878. În anul 1878 domnitorul (principele) Carol I de Hohenzollern a primit titlul de „alteță regală”. În anul 1881 a fost modificată Constituția din 1866, pentru a specifica, printre altele, faptul că din acel moment șeful statului va fi numit rege, iar România, regat sau monarhie constituțională (Regatul României). Ceremonia de încoronare a avut loc pe 10 mai 1881.

România 1878-1913 - foto: ro.wikipedia.org

România 1878-1913 – foto: ro.wikipedia.org

Prin tratatele de pace din 1878 de la San-Stefano și Berlin, România a obținut a patra sa provincie, Dobrogea de Nord, cu județele Tulcea și Constanța. În 1913, regele Carol I a implicat România în al II-lea război balcanic, care se va termina prin înfrângerea Bulgariei. Tratatul de la București din 1913 consfințește statutul Regatului României ca putere regional-balcanică și, totodată, aduce României o nouă provincie, Dobrogea de Sud, cunoscută sub numele de Cadrilater, cu județele Durostor și Caliacra. În 1914 regele Carol I moare și rege al României devine principele moștenitor, Ferdinand I (1914-1927).

Harta Dobrogei cu diferitele frontiere: în portocaliu și roz teritoriul cedat, împreună cu Cadrilaterul, prin Tratatul de la București - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Harta Dobrogei cu diferitele frontiere: în portocaliu și roz teritoriul cedat, împreună cu Cadrilaterul, prin Tratatul de la București – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Banatul, Transilvania, Basarabia și Bucovina s-au unit cu Regatul României după Primul Război Mondial. După cel de-al Doilea Război Mondial și ocuparea României de către trupele sovietice, ultimul rege al țării, Mihai I, a fost silit să abdice în data de 30 decembrie 1947.

Judeţele din care erau alcătute regiunile tradiționale ale României între 1925 și 1940 - foto: ro.wikipedia.org

Judeţele din care erau alcătute regiunile tradiționale ale României între 1925 și 1940 – foto: ro.wikipedia.org

 

Ascendența din 1859 a lui Alexandru Ioan Cuza în funcția de Domn al Moldovei și al Țării Românești sub suzeranitatea nominală a Imperiului Otoman a unit o parte a națiunii române în jurul unui singur conducător. În 1862 cele două principate s-au unit formal sub numele de România, cu capitala la București. Pe 23 februarie 1866 o așa-numită Monstruoasă coaliție, compusă din conservatori și radicalii liberali, l-a forțat pe Cuza să abdice. Prințul german Carol de Hohenzollern-Sigmaringen a fost desemnat Prinț al României, în speranța asigurării sprijinului german pentru o viitoare unire și independență. Descendenții săi au devenit regii României, până la venirea la putere a comuniștilor în 1947. În 1877, după un război ruso-româno-turc, România a devenit independentă, dar sudul Basarabiei este reanexat la Rusia. La data de 14 martie 1881, România a fost proclamată regat, iar Carol a fost încoronat ca prim rege al României.

Noul stat, situat geografic între imperiile Otoman, Austro-Ungaria și Rusia și Regatul Serbiei, privea cu speranță înspre vest, în special spre Franța, pentru modelele sale culturale, educaționale și administrative. În 1916 România a intrat în Primul Război Mondial de partea Antantei. Deși forțele române nu s-au descurcat bine din punct de vedere militar, până la sfârșitul războiului, imperiile austro-ungar și rus s-au dezintegrat; Adunarea Națională în Transilvania și Sfatul Țării în Basarabia și Bucovina și-au proclamat Unirea cu România, iar regele Ferdinand s-a incoronat Rege al României la Alba Iulia in 1922.

Vechiul Regat este un termen colocvial utilizat pentru a nominaliza teritoriile acoperite de primul stat românesc independent: Principatele Unite – Moldova și Țara Românească. Locuitorii acestor ținuturi sunt numiți regățeni. Termenul a apărut după primul război mondial, când Vechiul Regat s-a unit cu Banatul, Basarabia, Bucovina și Transilvania.

Animație cu schimbările granițelor României între 1859-2010 – foto: ro.wikipedia.org

 

Proclamarea Regatului României (14 martie 1881)

La 14 martie 1881, ţara era în sărbătoare. Parlamentul a votat legea prin care Principatul României a fost înălţat la rang de regat, iar prinţul Carol I de Hohenzollern devenea rege. Turcia a fost prima care a recunoscut Regatul României. Au urmat-o Anglia, Italia, Statele Unite, Germania, Rusia şi Austro-Ungaria.

În 1881, se împlineau 15 ani de domnie stabilă şi fructuoasă a lui Carol I. Era pace, iar diplomaţii încheiaseră discuţiile cu cancelariile europene pentru ca România să devină regat. Trecerea de la principat la regat s-a produs într-o zi de sâmbătă. Legea a fost propusă de liberali, dar a fost votată în unanimitate de parlament.

 

Actul proclamării Regatului România - foto: ro.wikipedia.org

Actul proclamării Regatului România – foto: ro.wikipedia.org

NOĬ CAROL I. REGE AL ROMÂNIEĬ, condusŭ de mâna lui Dumneḑeŭ și de destinele vitézuluĭ și înțeleptuluĭ poporŭ românŭ, amŭ făcutŭ, în 10/22 Maiŭ 1866, intrarea Nóstră în capitala Bucurescĭ. Vocea poporuluĭ Ne-a chiămatŭ la domnia țerilorŭ unite Moldova și Țéra Românéscă prin plebiscitulŭ dela 8/20 Apriliŭ 1866 (în ḑioa aniversală a nascerei Nóstre dela 8/20 Apriliŭ 1839) și prin votulŭ datŭ de Adunarea electivă la 1/13 Maiŭ același anŭ.

Asigurândŭ națiunii române, prin Constituțiunea dela 30 Iuliŭ 1866, libertățile și drepturile sale, Noi amŭ pututŭ trece, în fruntea acestui poporŭ, prin ḑile de nevoi, învingêndŭ tóte greutățile, ast-felŭ că, la 1877 Maiŭ 10/22, Corpurile legiuitóre aŭ proclamatŭ independența țerei.

Curêndu apoĭ Dumneḑeŭ, care singurŭ dă victoriele, a condusŭ oștirea nóstră peste Dunăre în 17 Iuliŭ 1877, și drapelele nóstre s’au încununatŭ de lauri la Calafatŭ, Nicopole, Rahova, Smîrdanŭ, Grivița, Opanezŭ și în 28 Novembre același anŭ prin luarea Plevnei, făcêndŭ ca vechia vitejie românéscă să consacre pe câmpiele Bulgarieĭ votulŭ unanimŭ alŭ Adunărilorŭ.

Sângele generosŭ românescŭ, vĕrsatŭ pentru apĕrarea și independința patrieĭ, a aflatŭ rĕsplătirea sa în ḑiua de 14/26 Martie 1881. Adunările legiuitóre, în dorința de a da statuluĭ românŭ, născutŭ din contopirea principatelorŭ Moldova și Țéra Românéscă, o asigurare și maĭ deplină și o manifestare și mai strălucită a individualitățiĭ sale, au proclamatŭ intrarea Românieĭ între Regatele Europeĭ.

Țéra întrégă, represintată de Senatŭ și de Adunarea Deputațilorŭ, însoțiți de membri din tóte corpurile constituite ale țereĭ, de Înaltele Curțĭ de Casațiune și Compturi, de Academia Română, de representanțiĭ Universitățilorŭ din Bucurescĭ și Iașĭ și ai tuturorŭ șcólelorŭ de tóte gradele, de delegațiuni comunale, urbane și rurale, cum și de tóte corporațiunile de meseriașĭ și de numerósele societățĭ din diversele direcțiunĭ ale cultureĭ naționale, s’aŭ adunatŭ astăḑĭ 10/22 Maiŭ 1881, în fața altaruluĭ sântŭ alŭ Mitropolieĭ din Bucurescĭ și aŭ asistatŭ cu Noĭ Carol I Rege alŭ Românieĭ, cu Regina Elisabeta, iubita Nóstră soție, cu iubitulŭ Nostru frate Leopold, principe ereditarŭ de Hohenzollern, împreună cu nepoții Nostri Ferdinand și Carol, la rugăciunile de sânțire cu cari I.P.S. Mitropolitŭ și Primatŭ Calinicu Miclescu, I.P.S. Mitropolitŭ alŭ Moldoveĭ și Suceveĭ Iosifŭ, toți P.P.S.S. Episcopĭ de Eparchiĭ și înaltulŭ clerŭ metropolitanŭ, aŭ binecuvêntatŭ corónele ce ne aduce Țéra, embleme prețióse pentru Noĭ de stabilitate și de independență a patrieĭ.

Coróna Regală, pe care Țéra o pune astăḑĭ pre fruntea Nóstră, este făcută în arsenalulŭ ósteĭ din oțelulŭ unuĭ tunŭ luatŭ dela neamicŭ la Plevna în ḑiua de 28 Novembre 1877, și este stropitŭ cu sângele eroilorŭ căḑuți pentru independență. Coróna de aurŭ ce Țéra pune astăḑĭ pre fruntea primeĭ sale Regine, nu e împodobită cu petre scumpe, dar faptele reginelorŭ cari vorŭ purta simpla corónă de aurŭ a Regineĭ Elisabeta vorŭ face strălucirea eĭ.

Pentru ca neuitată să fie seculelorŭ viitóre amintirea ḑilei de astăḑĭ 10/22 Maiŭ, subsemnat’amŭ în alŭ șese-spre-ḑecelea anŭ alŭ domnieĭ Nóstre acestŭ documentŭ, la sânta Metropolie din capitala Nóstră Bucurescĭ, împreună cu Regina Elisabeta, iubita Nóstră soție, și cu iubitulŭ Nostru frate Leopold, în fața Țereĭ adunate la marea serbare națională a consacrăriĭ proclamațiuniĭ Regatuluĭ Românieĭ și amŭ ordonatŭ ca de acestŭ actŭ să se acațe marele Nostru sigiliŭ regalŭ, contrasemnândŭ’lŭ Ministrii Nostri secretari de statŭ și primindŭ comemorativa subscriere a Domnilorŭ Președințĭ ai Corpurilorŭ legiuitóre, ale I.I. P.P. S.S. Mitropolițĭ și a Președinteluĭ Înălțeĭ Curțĭ de Casațiune și de Justiție.

Carol        Elisaveta
Leopold Pr. heritier de Hohenzollern
Președintele Consiliului Ministrilor și Ministru alŭ Afacerilorŭ străine
D. Brătianu
Ministru de Finanțe
Dimitrie A. Sturdza

Ministru de Resbelŭ
General Slăniceanu

Ministru de Interne
Eugeniu Stătescu

Ministru Agricultureĭ, Comerciuluĭ și alŭ Lucrărilorŭ publice
Colonel N. C. Dabija

Ministru de Justiție
M. Pherekyde

Ministru Cultelor și alŭ Instructiuneĭ publice
V. A. Urechia

+ Mitropolitŭ alŭ Ungro-Vlachiei și Primatŭ alŭ României
Calinic
Mitropolitŭ alŭ Moldovei și Sucevei
+ Josif Mitr Mold

Președintele Senatuluĭ
Dimitrie Ghica

Președintele Adunăreĭ Deputațilorŭ
C. A. Rosetti

Primul Președinte alŭ Înaltei Curțĭ de Casațiune și Justiție
Al. Cretzescu

Ştirea s-a răspândit rapid şi, în câteva minute, Calea Victoriei s-a umplut de oameni şi drapele. Carol şi Elisabeta au ieşit la ferestrele palatului pentru fi aclamaţi.

Regele Carol şi Regina Elisabeta - foto: adevarul.ro

Regele Carol şi Regina Elisabeta – foto: adevarul.ro

“Primesc titlul de Rege, nu pentru mine, ci pentru mărirea României, sigur fiind că el nu va desface deloc legăturile strânse care mă unesc cu poporul meu prin luptele şi greutăţile ce împreună am înfruntat. Să dea Dumnezeu ca primul Rege al României să se bucure de aceeaşi dragoste, care a răsplătit pe ultimul Principe de toate necazurile”, spunea Carol I.

Carol I a semnat legea în faţa tuturor. Mulţimea a sărbătorit pe străzi până târziu în noapte. Carol nu a acceptat să i se facă o coroană de aur. Ci una din oţelul unui tun capturat în 1877, la Plevna. România a rămas monarhie timp de 67 de ani, până pe 30 Decembrie 1947, când comuniştii l-au obligat pe Regele Mihai să abdice.

 

Coroana de Oțel

Coroana de Oțel - foto: ro.wikipedia.org

Coroana de Oțel - foto: ro.wikipedia.org

Coroana de Oțel reprezintă coroana regală a României, care a fost turnată din țeava unui tun otoman capturat în timpul Războiului de Independență din 1877 – 1878, în bătălia de la Grivița din 30 august 1877. Carol I a ales oțel, și nu aur, pentru a simboliza vitejia ostașilor români.

Coroana de oțel a fost oferită pe 10 mai 1881 Regelui Carol I, la Palatul Regal, cu prilejul serbărilor încoronării sale ca Rege și a proclamării Regatului României.

Aceasta a fost purtată în ocazii solemne de către toți regii României începând cu încoronarea din 1881. Regele Ferdinand I al României a purtat-o la încoronarea sa de la Alba Iulia. Mihai I a fost încoronat cu aceeași coroană și uns Rege de către Patriarhul României Nicodim Munteanu, în catedrala patriarhală din București, chiar în ziua celei de-a doua sale suiri pe tron, la 6 septembrie, 1940. Coroana s-a regăsit, între anii 1881 și 1947, și în stema națională, iar din 11 iulie 2016 face din nou parte integrantă din stemă.

În prezent, Coroana de Oțel este o piesă reprezentativă a patrimoniului cultural național și este expusă la Tezaurul istoric al Muzeului Național de Istorie a României din București.

O copie idelă a coroanei se găsește și la Castelul Peleș.

Coroana de oțel a fost făurită de către elevii și soldații meseriași ai Arsenalului Armatei din București. S-au făcut trei modele aproape identice. Unul dintre ele a rămas la Muzeul Arsenalului, nefiind terminat, cercul frontal diferind de acela al celorlalte două modele. Al doilea, modificat, a fost așezat pe globul purtat de aquila din vârful unei coloane de piatră din Bulevardul Carol, Piața C.A. Rosetti. Al treilea model este cel primit de Regele Carol I, sfințit la Mitropolia din București în ziua de 10 mai 1881 și se compune dintr-un cerc frontal cu opt fleuroane și tot atâtea mărgăritare, împodobit cu modele de pietre prețioase, toate stilizate din oțel.

Cele opt fleuroane sunt unite, în vârful coroanei, de Crucea „Trecerea Dunării”. Coroana cântărește 1.115 grame și este realizată din zburătura unui tun (partea din față a țevii) de calibru 90 mm, fabricat la F. Wöhlert din Berlin. Spre a comemora faptele strălucite săvârșite de țară și Domnul Carol, pe tun, sub turaua otomană care poartă semnătura sultanului Abd Al-Hamid nepotul lui Mahmud întotdeauna Victorios, este scrisă următoarea inscripție: DIN ACEST TVN LVAT DE OASTEA ROMÂNEASCĂ LA PLEVNA ÎN XXVIII NOEMVRIE MDCCCLXXVII S’A LUCRAT ÎN ARSENAL COROANA DE OCEL A REGELUI ROMÂNIEI CAROL I – X MAI MDCCCLXXXI. Tunul s-a păstrat în Muzeul Arsenalului până la desființarea muzeului, apoi a fost mutat în actualul Muzeu Militar Național.

Cu ocazia proclamării Regatului, Carol I a instituit Ordinul „Coroana României”, cel de-al doilea ordin național românesc, și a specificat în Regulamentul de înființare al decorației, ca micuța coroană din centru să fie din oțelul aceluiași tun capturat la Plevna.

 

Carol I al României

Carol I al României, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, (n. 20 aprilie 1839, Sigmaringen - d. 10 octombrie 1914, Sinaia) a fost domnitorul, apoi regele României, care a condus Principatele Române și apoi România după abdicarea forțată de o lovitură de stat a lui Alexandru Ioan Cuza. Din 1867 a devenit membru de onoare al Academiei Române, iar între 1879 și 1914 a fost protector și președinte de onoare al aceleiași instituții. În cei 48 de ani ai domniei sale (cea mai lungă domnie din istoria statelor românești), Carol I a obținut independenta tarii, a redresat economia, a dotat România cu o serie de instituții specifice statului modern și a pus bazele unei dinastii. A construit în Sinaia castelul Peles care a rămas și acum una dintre cele mai vizitate atracții turistice ale țării. După razboiul de independenta din 1877-1878, România a câștigat Dobrogea (dar a pierdut sudul Basarabiei).. Tot regele Carol a dispus ridicarea primului pod peste Dunare, între Fetesti si Cernavoda, care să lege noua provincie Dobrogea de restul țării - foto: ro.wikipedia.org

Carol I al României – foto: ro.wikipedia.org

Carol I al României, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele său complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, (n. 20 aprilie 1839, Sigmaringen – d. 10 octombrie 1914, Sinaia) a fost domnitorul, apoi regele României, care a condus Principatele Române și apoi România după abdicarea forțată de o lovitură de stat a lui Alexandru Ioan Cuza. Din 1867 a devenit membru de onoare al Academiei Române, iar între 1879 și 1914 a fost protector și președinte de onoare al aceleiași instituții. În cei 48 de ani ai domniei sale (cea mai lungă domnie din istoria statelor românești), Carol I a obținut independenta tarii, a redresat economia, a dotat România cu o serie de instituții specifice statului modern și a pus bazele unei dinastii. A construit în Sinaia castelul Peles care a rămas și acum una dintre cele mai vizitate atracții turistice ale țării. După razboiul de independenta din 1877-1878, România a câștigat Dobrogea (dar a pierdut sudul Basarabiei).. Tot regele Carol a dispus ridicarea primului pod peste Dunare, între Fetesti si Cernavoda, care să lege noua provincie Dobrogea de restul țării.

Încoronarea lui Carol ca rege al României 10 mai 1881 - foto: ro.wikipedia.org

Încoronarea lui Carol ca rege al României 10 mai 1881 – foto: ro.wikipedia.org

Neîmplinirea cea mai importantă a domniei regelui Carol I, ca și a succesorilor lui în perioada monarhică a istoriei moderne a țării, a fost eșecul rezolvării problemelor tipice unei țări a cărei economie era bazată pe agricultură și a cărei populație era reprezentată în covârșitoare majoritate de țărani. După suirea pe tron a lui Carol I, situația țărănimii române începe să se degradeze serios, pe măsură ce moșierimea, pentru a face față competiției pe piețele externe, ridică continuu nivelul de exploatare al țărănimii. Sistemul injust pentru covârșitoarea majoritate a populației României din acea perioadă era în plus aproape o excepție în regiune, fapt care totuși nu l-a stimulat pe suveran să inițieze un program de reformă agrară, situație care a condus la repetate explozii sociale în mediul rural la finele secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. Rezultatul a fost că principalul sector al economiei românești în epocă, în care era antrenată majoritatea covârșitoare a populației, a rămas într-o stare primitivă.

 

Ferdinand I al României

Regele Ferdinand I de Hohenzollern-Sigmaringen al României (n. 12/24 august 1865, Sigmaringen - d. 20 iulie 1927, Castelul Peleș, Sinaia) a fost al doilea rege al României, din 10 octombrie 1914 până la moartea sa. Ferdinand (nume la naștere Ferdinand Viktor Albert Meinrad von Hohenzollern-Sigmaringen) a fost al doilea fiu al prințului Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen și al Infantei Antónia a Portugaliei, fiica regelui Ferdinand al II-lea al Portugaliei și al reginei Maria a II-a. Familia sa făcea parte din ramura catolică a familiei regale prusace de Hohenzollern - foto: ro.wikipedia.org

Ferdinand I al României - foto: ro.wikipedia.org

Ferdinand I de Hohenzollern-Sigmaringen (n. 12/24 august 1865, Sigmaringen – d. 20 iulie 1927, Castelul Peleș, Sinaia) a fost al doilea rege al României, din 10 octombrie 1914 până la moartea sa. Ferdinand (nume la naștere Ferdinand Viktor Albert Meinrad von Hohenzollern-Sigmaringen) a fost al doilea fiu al prințului Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen și al Infantei Antónia a Portugaliei, fiica regelui Ferdinand al II-lea al Portugaliei și a reginei Maria a II-a. Familia sa făcea parte din ramura catolică a familiei regale prusace de Hohenzollern.

Ferdinand și-a petrecut copilăria și adolescența la reședința familiei din Sigmaringen, Germania. În 1885 a terminat cursurile Școlii de ofițeri din Kassel, fiind numit cu gradul de sublocotenent în cadrul Regimentului 1 Gardă de la Curtea Regală a Prusiei. Urmează apoi studii la Universitatea din Leipzig și la Școala Superioară de Științe Politice și Economice din Tübingen, pe care le-a absolvit în 1889.

Începând cu 1889 a devenit Principe de Coroană al Regatului României, în urma renunțării tatălui și fratelui său mai mare, Wilhelm, la drepturile de succesiune la coroana regală a României. Din acest moment s-a stabilit în România, unde și-a continuat cariera militară, având și o serie de comenzi onorifice, ajungând până la gradul de general de corp de armată.

S-a căsătorit la 29 decembrie 1892, la Sigmaringen, cu prințesa Maria Alexandra Victoria de Saxa-Coburg și Gotha, nepoată a reginei Victoria, fiică a ducelui Albert de Edinburgh și a marii ducese Maria Alexandrovna Romanov, unica fiică a țarului Alexandru al II-lea al Rusiei.

Ferdinand a devenit rege al Regatului României la 10 octombrie 1914, sub denumirea de Ferdinand I, în urma morții unchiului său, regele Carol I. A condus România în timpul Primului Război Mondial, alegând să lupte de partea Antantei împotriva Puterilor Centrale, fapt care a avut ca efect excluderea sa din Casa Regală de Hohenzolern, de către șeful acestei case, împăratul Wilhelm al II-lea al Germaniei.

La sfârșitul războiului România a încheiat procesul de realizare a statului național-unitar, prin unirea Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei cu Vechiul Regat. La 15 octombrie 1922, la Alba Iulia, Ferdinand s-a încoronat ca primul rege al României Mari.

Încoronarea lui Ferdinand Victor Adalbert Meinrad de Hohenzollern-Sigmaringen, rege al tuturor românilor – Ferdinand I şi a reginei Maria, la Catedrala Reîntregirii din Alba Iulia, România, 15 octombrie 1922.  Foto: (c) ARHIVELE NAȚIONALE ALE ROMÂNIEI/ AGERPRES Arhiva istorică - foto: agerpres.ro

Încoronarea lui Ferdinand Victor Adalbert Meinrad de Hohenzollern-Sigmaringen, rege al tuturor românilor – Ferdinand I şi a reginei Maria, la Catedrala Reîntregirii din Alba Iulia, România, 15 octombrie 1922.
Foto: (c) ARHIVELE NAȚIONALE ALE ROMÂNIEI/ AGERPRES Arhiva istorică – foto: agerpres.ro

În anii care au urmat Primului Război Mondial România a cunoscut o serie de transformări profunde, în special prin aplicarea reformei agrare și a votului universal.

În anul 1925 izbucnește „criza dinastică”, provocată de renunțarea principelui Carol la drepturile sale de succesiune la Coroana României, fapt ce l-a determinat pe Ferdinand să îl excludă pe Carol din Casa Regală a României și să îl numească drept moștenitor regal pe fiul acestuia, principele Mihai.

Ferdinand a murit la Sinaia, la 20 iulie 1927, în urma unui cancer galopant la colon. A fost înmormântat la Mănăstirea Curtea de Argeș. Succesorul său la tron a fost principele Mihai, care a devenit al doilea rege al României Mari, sub numele de Mihai I dar care, din cauza minoratului, va domni sub regență.

În virtutea pozițiilor sale în stat, a fost membru de onoare al Academiei Române din 1890, iar între 1914 și 1927 a fost președintele de onoare al aceleiași instituții.

 

Carol al II-lea al României

Carol al II-lea al României (n. 15 octombrie 1893 – d. 4 aprilie 1953) a fost regele României între 8 iunie 1930 și 6 septembrie 1940 - in imagine, Carol al II-lea, rege al României, portret oficial, cu bastonul de mareșal - foto: ro.wikipedia.org

Carol al II-lea al României, portret oficial, cu bastonul de mareșal – foto: ro.wikipedia.org

Carol al II-lea al României (n. 15 octombrie 1893 – d. 4 aprilie 1953) a fost regele României între 8 iunie 1930 și 6 septembrie 1940. Carol a fost primul născut al viitorului rege Ferdinand I al României și al soției sale, principesa Maria, dobândind prin naștere titlul de Principe de Hohenzollern-Sigmaringen (transformat mai târziu de Ferdinand în Principe al României). După accederea la tron a părinților săi a devenit Principele moștenitor Carol al României. S-a remarcat, în timpul Primului Război Mondial, prin dezertarea din armată și căsătoria ilegală cu Ioana Lambrino, ceea ce a avut drept urmare două renunțări la tron, neacceptate de tatăl său. După dizolvarea acestui mariaj, a făcut o lungă călătorie în jurul lumii, la capătul căreia a cunoscut-o pe principesa Elena a Greciei, cu care s-a căsătorit în martie 1921, cuplul având un copil, pe principele Mihai. Carol și-a părăsit familia și a rămas în străinătate în decembrie 1925, renunțând din nou la tron și trăind în Franța cu Elena Lupescu, sub numele de Carol Caraiman. Mihai a moștenit tronul la moartea regelui Ferdinand, în 1927.

În contextul politic creat de moartea regelui Ferdinand și cea a lui Ionel Brătianu, cât și de lipsa de fermitate a regenței conduse de principele Nicolae, Carol s-a întors în 1930 în România, detronându-și propriul fiu. Domnia lui a fost marcată la început de efectele marii crize economice și financiare. Carol a fragilizat sistemul de partide, numind adesea la guvernare facțiuni minoritare ale partidelor istorice și cochetând cu idea unor guverne de concentrație națională, precum guvernul Iorga-Argetoianu. De asemenea, a permis formarea unei camarile corupte în jurul său, sub patronajul Elenei Lupescu. Către sfârșitul anilor ’30, situația politică internă s-a deteriorat sub influența situației internaționale și a acțiunilor regelui, în 1938 fiind instaurată dictatura regală (prin înlăturarea constituției din 1923 și desființarea partidelor politice, înlocuite cu un partid unic, Frontul Renașterii Naționale, patronat de rege).

Anul 1940 a consemnat fărâmițarea României Mari ca urmare a pactului dintre Germania și URSS, situație care a avut efecte dezastruoase asupra reputației monarhului român. Reorientarea politicii externe a României către Germania nazistă nu a putut salva regimul lui Carol, care a fost obligat să abdice de către generalul Ion Antonescu, proaspăt numit de el prim-ministru. I-a fost permisă părăsirea țării cu un tren special încărcat cu averi, nelipsind mult să fie asasinat de către legionari, care au tras asupra trenului. După cel de-al Doilea Război Mondial, fostul rege a dorit să se întoarcă la cârma țării și să-și detroneze din nou fiul, însă a fost oprit de Aliații vestici. S-a căsătorit în cele din urmă cu Elena Lupescu, murind în exil.

Dotat cu o inteligență extraordinară și pasionat de cultură, al cărei patronaj rămâne una din realizările sale majore, reputația lui Carol este pătată de viața sa privată, care a interferat cu administrarea treburilor de stat, și de măsurile brutale luate împotriva Gărzii de Fier. Carol rămâne o personalitate controversată. De altfel, nici Mihai nu a mai reluat vreodată legătura cu el, neluând parte nici la ceremonia de înhumare a rămășițelor lui Carol la Mănăstirea Curtea de Argeș, în 2003.

 

Mihai I al României

Regele Mihai în uniformă RAF - foto: ro.wikipedia.org

Regele Mihai în uniformă RAF – foto: ro.wikipedia.org

Mihai I (n. 25 octombrie 1921, Sinaia, România – d. 5 decembrie 2017, Aubonne, Elveția) a fost regele României între 20 iulie 1927 și 8 iunie 1930, precum și între 6 septembrie 1940 și 30 decembrie 1947. A fost unul dintre puținii foști șefi de stat din perioada celui de-al Doilea Război Mondial care au trăit și în secolul XXI. Fiu al principelui moștenitor Carol, Mihai a moștenit de la naștere titlurile de principe al României și principe de Hohenzollern-Sigmaringen (la care a renunțat mai târziu).

Mihai a devenit pentru prima dată rege al României în 1927, după moartea bunicului său Ferdinand, întrucât tatăl său renunțase în decembrie 1925 la tron și rămăsese în străinătate. Minor fiind, atribuțiile regale erau îndeplinite de o regență, care nu s-a ridicat la nivelul problemelor vieții politice, întoarcerea inopinată și ilegală din iunie 1930 a lui Carol neîntâmpinând rezistență. Detronat de tatăl său, Mihai a primit titlul creat ad-hoc de Mare Voievod de Alba-Iulia. Următorul deceniu a fost marcat de exilul mamei sale, pe care putea să o vadă doar câteva săptămâni pe an, când o vizita la Florența. Privat de o veritabilă afecțiune familială, principele Mihai a beneficiat în schimb de o educație aleasă, dar nu a fost pregătit pentru domnie.

În septembrie 1939 a debutat al Doilea Război Mondial, iar anul 1940 a marcat sfârșitul României Mari, care a pierdut fără luptă, în decurs de câteva luni, Basarabia, Bucovina de nord, Herța, Transilvania de nord-est și Cadrilaterul. La 6 septembrie 1940, Carol al II-lea a fost obligat de noul prim-ministru, generalul Ion Antonescu, să abdice și să părăsească țara, tronul revenindu-i a doua oară lui Mihai. Sub statul național-legionar, apoi sub regimul autoritar al lui Antonescu, regele nu avea nici o putere reală de decizie, fiind în permanență sub supravegherea serviciilor de informații. Nu a fost informat în prealabil asupra intrării României în război alături de Germania nazistă.

Când balanța războiului s-a întors și forțele sovietice au pătruns pe teritoriul României, regele Mihai a decis să salveze ce se mai putea salva și a înfăptuit lovitura de stat de la 23 august 1944: arestarea lui Antonescu și restaurarea Constituției din 1923. Uniunea Sovietică a tergiversat semnarea unui armistițiu în septembrie 1944 până a ocupat întreaga țară, începând procesul de impunere a sistemului său politic asupra noului satelit. Lipsit de sprijinul Marii Britanii și Statelor Unite ale Americii, cu situația Transilvaniei ca mijloc de șantaj al rușilor, regele a fost obligat în februarie 1945 să îl demită pe prim-ministrul anticomunist Nicolae Rădescu și să-l numească pe Petru Groza la guvernare, care s-a dovedit un instrument docil în mâinile comuniștilor. În semn de protest față de abuzurile noului guvern, regele a intrat în așa-numita „grevă regală”, refuzând să semneze decretele guvernului, care și-a urmat însă nestingherit activitatea neconstituțională.

În acești ani, suveranul s-a profilat într-un simbol național al rezistenței. Alegerile generale din noiembrie 1946 au fost fraudate de blocul comunist, care „le-a câștigat” detașat, iar 1947 a marcat interzicerea și decapitarea Partidului Național Țărănesc, prin „înscenarea de la Tămădău”. La sfârșitul anului a venit rândul instituției monarhice să fie înlăturată: pe 30 decembrie 1947 regele a fost constrâns să semneze decretul de abdicare, în aceeași zi fiind proclamată republica populară.

Imagine Getty: Martie 1948 - Regele Mihai al Romaniei - momentul abdicarii

Imagine Getty: Martie 1948 – Regele Mihai al Romaniei – momentul abdicarii

În ianuarie 1948 a plecat în exil, unde a încercat să pledeze cauza țării sale, însă s-a izbit de un zid al obtuzității. S-a căsătorit cu principesa Ana de Bourbon-Parma și s-au stabilit după mai multe peregrinări la Versoix, în Elveția. Cuplul are cinci fiice, principesele Margareta, Elena, Irina, Sofia și Maria. După Revoluția din 1989 a fost oprit de regimul Ion Iliescu să se întoarcă în țară, cu excepția Paștelui din 1992, când a atras mulțimi entuziaste venite să-l vadă. De-abia sub președinția lui Emil Constantinescu, în 1997, și-a primit înapoi cetățenia română. Ulterior, i-au fost retrocedate și o parte din proprietăți. Cu ocazia împlinirii vârstei de 90 de ani, la 25 octombrie 2011, Mihai a ținut un discurs în fața camerelor reunite ale Parlamentului României. În martie 2016 a fost anunțată îmbolnăvirea lui de cancer și retragerea din viața publică.

 

articole preluate de pe: ro.wikipedia.orgstiri.tvr.ro

(Iulia Modiga) 1000 de primari din România și Rep. Moldova trec la fapte

1000 de primari din România și Rep. Moldova trec la fapte

foto: infoprut.ro
articol: Iulia Modiga – infoprut.ro

Iulia Modiga - foto: facebook.com

Iulia Modiga – foto: facebook.com

8 aprilie 2016

450 de înfrățiri vor fi perfectate între localitățile din România și cele din Republica Moldova. Evenimentul va avea loc duminică, ora 10:00, la Palatul Parlamentului din București, în Sala „C. A. Rosetti” (intrarea A2 S1, dinspre Parcul Izvor).

Înfrățirile sunt oportunități de dezvoltare și resurse de creștere economică, aspect conștientizat de cei 1000 de primari de pe ambele maluri ale Prutului care vor participa la Conferința Reprezentanților Comunităților Locale din România și Republica Moldova. Autoritățile locale vor contribui prin activități coordonate la prosperitatea populației din cele două state românești”, a declarat George Simion, președintele Platformei Unioniste Acțiunea 2012, asociația care organizează evenimentul.

Un studiu efectuat recent arată că între autoritățile locale din Republica Moldova și cele din România au fost perfectate numai 187 de înfrățiri până la începutul anului 2016, se arată într-un comunicat al Acțiunii 2012. Stimularea cooperării la nivel descentralizat între cele două maluri de Prut este și preocuparea Guvernului de la București. „Vrem să privilegiem acele comune sau acele oraşe din Republica Moldova care au înfrăţiri cu comune sau oraşe din România”, a declarat în luna februarie premierul Dacian Cioloș.

Pe lângă primarii celor mai mari orașe de pe cele două maluri de Prut, cum ar fi Bucureștiul, Chișinăul sau Iașiul, la conferință și-au anunțat prezența miniștri, deputați și senatori, reprezentanți ai mediului asociativ și specialiști în domeniul economic și al administrației publice locale, mai precizează sursa citată.

articol preluat de pe: infoprut.ro

Al patrulea titlul de campioană mondială pentru echipa României de handbal masculin (10 martie 1974)

Sosirea pe aeroport a echipei naționale de handbal a României, după câștigarea celei de-a VIII-a ediții a Campionatului Mondial de Handbal Masculin desfășurat în RDG

foto: (c) Cornel Mocanu/ AgerpresArhiva
articol: Agerpres/(Documentare — Cristian Anghelache, editor: Mihai Țenea)

Echipa României de handbal masculin cucerea, acum 41 de ani, pe 10 martie 1974, pentru a patra oară titlul de campioană mondială.

Sosirea pe aeroport a echipei naționale de handbal a României, după câștigarea celei de-a VIII-a ediții a Campionatului Mondial de Handbal Masculin desfășurat în RDG - foto: (c) Cornel Mocanu/ Agerpres Arhiva

foto: (c) Cornel Mocanu/ Agerpres Arhiva

A opta ediție a Campionatului Mondial de handbal masculin s-a desfășurat în perioada 28 februarie — 10 martie 1974 în Republica Democrată Germană. Echipa României a câștigat titlul mondial după ce a învins în finală, după un meci viu disputat, echipa gazdă, RDG, cu scorul de 14-12.

Activitatea internațională din acel an a fost dominată categoric de cea de-a opta ediție a Campionatului Mondial de Handbal Masculin, organizat acasă la principalii adversari ai României de atunci, care își doreau o revanșă după finala memorabilă din 1970, de la Paris, când handbaliștii noștri s-au impus în fața celor din RDG cu 13-12, după prelungiri. Era, însă, și pentru România o problemă de onoare să-și apere titlul de campioană mondială, pe care îl cucerise de trei ori în ultimele patru ediții și să intre în Cartea Recordurilor cu o performanță unică, până atunci.

 

10 martie 1974 — Berlin; Uriașa sală Werner Seelenbinder Halle este arhiplină: 4.500 de oameni s-au înghesuit și au așteptat aproape trei ore să vadă marea finala a Campionatului Mondial de handbal. Conduc partida celebrii arbitri Ovdal și Rodic (Suedia). România intră pe teren în următoarea formație: Penu — Gațu, Voinea, Gunesch, Cosma, Tudosie și Kicsid. Vor mai intra pe teren, pe parcursul meciului, Licu, Birtalan și Dan Marin. De partea cealaltă, nemții încep cu Voigt — Ganschow, Prost, Hidebrandt, Bohme, Lakenmacher și Engel. Marele Ganschow trage pe lângă poartă jenat vizibil de Licu, care face excelent faza de apărare. E rândul nostru să atacăm și Gațu, printr-o fentă depășește tot, ajunge la semicerc și nu iartă: 1-0 pentru România. Bohme țintește bara, Birtalan plasa: e deja 2-0 pentru noi în minutul 5. În cele 5 minute, Cornel Penu, cel care avea să contribuie decisiv la victorie, apără două șuturi bombă expediate de uriașul Kahlert. Înalt de doi metri și cântărind peste 100 kg, acesta era marea speranță a gazdelor.

În sală este un vacarm de nedescris. Publicul își încurajează frenetic echipa și în minutul 12 gazdele iau conducerea: 3-2 pentru RDG. Cosma și Birtalan nu depun armele și înscriu 5 goluri până în minutul 23, ducând scorul la 7-5 pentru noi. Ne oprim inexplicabil și, în plus, suportăm câteva eliminări: Tudosie și, de două ori Licu. Cedăm finalul de repriză, ratăm și două ocazii rarisime și suntem conduși cu un gol, 7-8 în prima repriză.

Handbaliștii prezintă trofeul câștigat la cea de-a VIII-a ediție a Campionatului Mondial de Handbal Masculin desfășurat în RDG - foto: (c) Cornel Mocanu/ Agerpres Arhiva

Handbaliștii prezintă trofeul câștigat la cea de-a VIII-a ediție a Campionatului Mondial de Handbal Masculin desfășurat în RDG – foto: (c) Cornel Mocanu/ Agerpres Arhiva

După pauză, Penu dă semnalul unei mobilizări exemplare, apărând senzațional trei șuturi bombă de la Bohme și Ganschow. Cedează, totuși, la al patrulea șut și scorul se face 7-9. În tabăra noastră este un moment de cumpănă, iar în tribune optimismul este total. Sala este practic un vulcan, iar publicul își împinge echipa preferată spre victoria pe care o întrevedeau deja cu toții. Românii nu cedează, iar antrenorii Nedef și Vlase caută soluții. Gațu, care făcuse deja câteva fente de “se ciocneau nemții între ei”, este anihilat printr-un marcaj extrem de dur. Birtalan este ținut om la om și dublat de alți doi apărători, iar extremele noastre sunt “scoase în tribună”. Începuse un adevărat război pe teren!

În replică, jucăm mai mult la semicerc prin pivotul Stockl. Iese la rampă și al doilea inter, Kicsid, prin care egalăm. Apărarea RDG, meticulos gândită și construită, se clatină. Birtalan, deși marcat om la om, revine cu gol la o aruncare de la 9 m și luăm conducerea pentru prima oară, 10-9. Imediat ne distanțăm la două goluri prin pivotul Stockl, 11-9. Situația s-a răsturnat total de la 7-8 la 11-9! Câteva minute bune publicul amuțește, dar își revine și susține echipa favorită și mai zgomotos. Echipa germană nu își mai revine, însă. În minutul 45, scorul este 12-9 și, cu 9 minute înainte de final, conducem cu 13-10. De acum victoria nu ne mai putea scăpa și știm să ținem și de minge. Profitând de panica din rândurile echipei adverse și a celor de pe banca tehnică mai înscriem un gol. Nemții mai înscriu și ei două, dar e prea târziu. Rezultat final: România — RDG 14-12. Suntem din nou campioni mondiali!

cititi mai mult pe: agerpres.ro

(actiunea2012) Sfatul Ţării 2 şi marşul unionist „Dăm start Unirii”

Sfatul Ţării 2 şi marşul unionist „Dăm start Unirii”
foto: facebook.com/basarabiapamantromanesc
articol: actiunea2012.ro

Cu ocazia a 98 de ani de la Unirea Basarabiei cu România, la Chişinău au avut loc două evenimente de importanţă deosebită: constituirea Sfatului Ţării 2 şi cel mai mare marş unionist din istoria Republicii Moldova.

Sfatul Ţării 2 şi marşul unionist „Dăm start Unirii” - foto: Constantin Grigoriţă - actiunea2012.ro

Sfatul Ţării 2 şi marşul unionist „Dăm start Unirii” – foto: Constantin Grigoriţă – actiunea2012.ro

Sfatul Ţării 2, forul reprezentativ al unioniştilor, a fost ales din 1700 de delegaţi din toate raioanele Republicii Moldova, aparţinând tuturor categoriilor sociale, precum şi minorităţilor naţionale.

De asemenea, la congres, delegaţii au adoptat Foaia de parcurs a Reunificării, care include principiile Reunificării, modalităţile de finanţare a Unirii şi etapele calendaristice ale acesteia, cu obiectivul 2018.

Sfatul Ţării 2 şi marşul unionist „Dăm start Unirii” - foto: Constantin Grigoriţă - actiunea2012.ro

Sfatul Ţării 2 şi marşul unionist „Dăm start Unirii” – foto: Constantin Grigoriţă – actiunea2012.ro

Printre numele marcante ale Sfatului Ţării 2, compus din 101 membri, se regăsesc: Nicolae Dabija, Mircea Druc, Ion Ungureanu, Alexandru Moşanu, Alecu Reniţă, Mihai Cimpoi, Ion Negrei, Eugen Doga, Arcadie Suceveanu, Nicolae Botgros, Ion Varta, Petru Hadârcă, Iurie Colesnic, Gheorghe Mustea, Ninela Caranfil, Ion Iovcev, Octavian Ţîcu, Sandu Grecu, Vasile Iovu, Petru Bogatu, Silviu Tănase.

Ştim de unde am pornit şi unde vrem să ajungem. Strategia noastră se bazează pe o serie de paşi concreţi, care decurg din abordarea pragmatică a procesului de Reunificare”, a declarat Constantin Codreanu, coordonator al Blocului Unităţii Naţionale şi membru al grupului de iniţiativă pentru crearea Sfatului Ţării 2.

La finalul Congresului, delegaţii au votat, în mod simbolic, o declaraţie de Reunificare.

Sfatul Ţării 2 şi marşul unionist „Dăm start Unirii” - foto: Cristina Zelinschi - actiunea2012.ro

Sfatul Ţării 2 şi marşul unionist „Dăm start Unirii” – foto: Cristina Zelinschi – actiunea2012.ro

În aceeaşi zi, peste 50.000 de persoane au participat la cel mai amplu marş unionist, sub sloganul „Dăm start Unirii”.

Suntem din ce în ce mai mulţi, iar vocea noastră se aude tot mai puternic. În această zi de sărbătoare, la împlinirea a 98 de ani de la Unirea Basarabiei cu România, avem de transmis un mesaj: vom spori eforturile pentru ca centenarul Unirii să ne găsească întregi ca neam”, a declarat George Simion, preşedintele Platformei Unioniste Acţiunea 2012.

Sfatul Ţării 2 şi marşul unionist „Dăm start Unirii” - foto: Constantin Grigoriţă - actiunea2012.ro

Sfatul Ţării 2 şi marşul unionist „Dăm start Unirii” – foto: Constantin Grigoriţă – actiunea2012.ro

Unioniştii s-au strâns în faţa Teatrului de Operă şi Balet iar marşul, într-o coloană de mai multe sute de metri, s-a îndreptat spre Gara feroviară şi Monumentul în memoria deportărilor regimului comunist.

articol preluat de pe: actiunea2012.ro


Al doilea Congres al Diasporei Unioniste. Declaraţia adoptată

S-a constituit Sfatul Ţării 2, la 98 de ani de la Unirea Basarabiei cu România

Zeci de mii de oameni cer la Chişinău Unirea Rep. Moldova cu România

Unirea, în linie dreaptă // Cel mai amplu marş unionist organizat la Chişinău

BIZIDAY. Unirea înseamnă infrastructură

Anatol Ursu: “2018 este un termen foarte obiectiv şi foarte corect pentru realizarea Unirii”

Congresul Diasporei Unioniste, la Chişinău

(Dan Arsenie) Cele mai frumoase peşteri de gheaţă din lume. Una dintre ele este în România

Cele mai frumoase peşteri de gheaţă din lume
foto: greatnews.ro
articol: Dan Arsenie – greatnews.ro

3 ianuarie 2016

Peşterile de gheaţă (noi, în România, le spunem simplu gheţari) sunt unele dintre cele mai spectaculoase locuri de explorat şi fotografiat. Formele diverse luate de gheaţă şi modul în care lumina se reflectă în aceste formaţiuni dau naştere unui peisaj fascinant.

Multe dintre peşterile de gheaţă de pe Glob pot fi admirate doar în sezonul rece, temperaturile calde de vară fiind imposibil de ţinut sub control. Însă, altele rezistă întreg anul, cum e şi cazul Gheţarului de la Scărişoara, din munţii Apuseni.

O situaţia aparte este cea a peşterii Wannian, din China. Aceasta are un sistem natural de circulaţie a aerului care îi permite să rămână sub domnia gheţii tot timpul anului.

Geologii care au studiat peştera, veche de 3 milioane de ani, au realizat că, vara, aerul cald de afară nu pătrunde foarte mult în interiorul peşterii, iar, iarna, aerul rece reuşeşte să evacueze rapid căldura din peşteră. Această ventilaţie naturală permite menţinerea unei temperaturi de îngheţ chiar şi în zilele în care peştera e vizitată de peste 1000 de turişti.

Clasamentul celor mai frumoase peşteri de gheaţă – întocmit de unul dintre cele mai mari siteuri dedicate vieţii apropiate de natură, Mother Nature Network – include 5 peşteri din America şi 2 din Rusia, dar şi câte un „gheţar” din România, Austria, Elveţia şi India.

Top 11 peşteri de gheaţă din lume:

Peştera Scărişoara (Apuseni, România) - foto: greatnews.ro

Peştera Scărişoara (Apuseni, România) – foto: greatnews.ro

Vedeți și celelalte peșteri pe: greatnews.ro


Peștera Scărișoara

Peștera Scărișoara - foto: despreromania.com

Peștera Scărișoara – foto: despreromania.com

articol: ro.wikipedia.org

Peștera Scărișoara sau Ghețarul de la Scărișoara adăpostește cel mai mare ghețar subteran din România. De aici îi vine și numele de „ghețar” iar „Scărișoara” provine de la comuna Scărișoara situată 16 km mai jos, de care aparținea administrativ în vremea când a fost numită astfel. Acum aparține comunei Gârda de Sus, județul Alba.

Localizare

Drumul spre peșteră pornește din comuna Gârda de Sus, situată pe valea Arieșului Mare la 32 km amonte de Câmpeni (pe DN75). Din centrul comunei se desprinde drumul carosabil de pe Gârda Seacă pe care se ajunge, după aproximativ 1 km, la gura Văii Ordâncușa. De aici există trei variante. Prima este poteca turistică marcata cu cruce roșie, care mai întâi trece prin cătrumul Mununa și după un traseu de 10 km, ajunge la Peștera Scărișoara. Cea de a doua variantă este drumul asfaltat de pe valea Ordâncușei, de 23 km. care duce până în cătunul Ghețar. Ultima și cea mai nouă variantă este pe Valea Gârda Seacă. La 2 km de la gura Urdâncușei pornește un drum forestier prin Mununa până la Ghețar lung de 12 km. Peștera este localizată la 46°29′23″N 22°48′35″E

Descoperire

Nu se cunoaște data exactă când a fost descoperită peștera. Cea mai veche mențiune asupra peșterii este făcută de A. Szirtfi în 1847. K. F. Peters și A. Schmidl dau primele informații științifice în 1861, respectiv 1863. Al. Borza studiază repartiția florei și fenologia vegetației din pereții avenului, Emil Racoviță (1927) cercetează formațiunile de gheață iar V. Pușcariu (1934) face o prezentare științifică și turistică. “Rezervațile” Ghețarului sunt explorate de-abia în 1947 de Maxim Pop și Mihai Șerban. După o stagnare de 15 ani, studiul Ghețarului Scărișoara este reluat în 1965 de Iosif Viehmann, Gh. Racoviță, M. Șerban, T. Rusu și V. Crăciun.

Formare

Peștera Ghețarul de la Scărișoara face parte din sistemul carstic Ghețar – Ocoale – Dobrești. Este formată în calcare de vârstă Jurasic superior, dispuse monoclinal pe direcția NV-SE, la o altitudine de 1.165 m, la marginea platoului carstic Ghețari – Ocoale. Cândva Valea Ocoale curgea la suprafață. Odată cu dizolvarea în freatic a peșterii Scărișoara apele coboară în subteran. Ieșirea apei la lumină se făcea prin Pojarul Poliței. Continuând dizolvarea, apa coboră în Avenul din Șesuri cu ieșire la suprafață în Izbucul Poliței. Golul rămas uscat al Scărișoarei, în urma prăbușirii avenului de intrare, se umple cu gheață în timpul glaciațiunilor.

După încălzirea vremii gheața începe să se topească și dispare jumătate din volum, dar este alimentată în fiecare iarnă cu un nou strat la suprafață. Topirea are loc și la bază ghețarului, astfel că de la bază dispare o secțiune și o alta se depune sus. Cea mai veche gheață de la bază are 4.000 de ani. Pe carote de gheață recoltate în 2005, cercetătorii de la Institutul de Speologie Emil Racoviță Cluj și mulți asociați străini, descifrează din trecut o mulțime incredibilă de date. Cum a fost vremea în fiecare an din ultimii 4.000, când au fost incendii în zonă, când și cât aur se exploata în Apuseni pe vremea dacilor.

Descriere

Intrarea în Ghețarul de la Scărișoara se face printr-un impresionant aven, a cărui gură, cu un diametru de 60 m, se deschide în pădurea din marginea platoului. O potecă îngustă săpată în stâncă și câteva scări metalice ancorate în pereți înlesnesc coborârea celor 48 m cât măsoară adâncimea avenului. Pe fundul lui se păstrează în tot timpul anului un strat gros de zăpadă. Aici se pătrunde în Sala Mare printr-un impresionant portal măsurând 24 m lățime și 17 m înălțime.

Peștera Scărișoara - foto: travelworld.ro

Peștera Scărișoara – foto: travelworld.ro

Topografia Ghețarului de la Scărișoara este simplă, deoarece peștera reprezintă o încăpere unică cu o dezvoltare totală de 700 m. În mijlocul acestei încăperi se află un imens bloc de gheață, cu un volum de 80.000 m3 și care dăinuie în peșteră de peste 4.000 de ani. Fața superioară a blocului (3.000 m2) formează podeaua Sălii Mari. În partea dreaptă acest planșeu se frânge într-un tobogan abrupt de gheață, care dă într-o zonă, denumită Biserica. Aici apar primele formațiuni stalagmitice de gheață. Aceasta este zona turistică, restul fiind rezervație științifică, cu două sectoare distincte.

Sala Biserica din Peştera Scărişoara - foto: ro.wikipedia.org

Sala Biserica din Peştera Scărişoara – foto: ro.wikipedia.org

În latura din dreapta intrării se află Rezervația Mică, la care se ajunge coborând o verticală de 15 m în rimaia dintre stâncă și gheață. În stânga se află Rezervația Mare, spre care se coboară o verticală de 20 m la baza căreia galeria continuă puternic descendentă. Aceasta este Galeria Maxim Pop. În amândouă rezervațiile, lângă ghețar reapar stalagmitele de gheață, dintre care unele au o existență permanentă iar altele se topesc în cursul verii, dar se refac în forme asemănătoare în lunile de iarnă.

Dincolo de aceste speleoteme înghețate, aspectul peșterii se schimbă total, locul gheții fiind luat de concrețiuni de o mare diversitate și frumusețe. Stalactite, stalagmite, coloane, draperii parietale, coralite, gururi … Acestea abundă mai ales în Galeria Coman – o prelungire îngustată a Rezervației Mari – care coboară în pantă accentuată până la adâncimea maximă a peșterii de 105 m, apropiindu-se în același timp la numai câțiva metri de cea de a doua perlă a sistemului carstic Scărișoara – peștera Pojarul Poliței. De fapt, între cele două cavități a existat cândva, înainte de începutul formării blocului de gheață, o comunicare naturală.

Biologie

Ghețarul de la Scărișoara este important pentru știință în primul rând în complexul de fenomene care se datoresc prezenței gheții și structurii generale a peșterii: morfogeneză și evoluția formațiunilor de gheață, stratificarea masivului de gheață etc. Avenul, prin flora sa variată, diferențiată pe nivele, oferă botaniștilor un interesant și permanent teren de cercetare.
Fauna cavernicolă este săracă, cel mai de seamă reprezentant fiind Pholeuon proserpinae glaciale Jeann. În gheața peșterii s-a descoperit un schelet aproape întreg de Rupicapra.

Condiții de vizitare

Peștera este amenajată și are corp de ghizi autorizați.

articol preluat de pe: ro.wikipedia.org