Congresul și Tratatul de la Paris (13/25 februarie – 18/30 martie 1856)

Edouard Louis Dubufe, Congrès de Paris, 1856, Palace of Versailles -  foto preluat de pe en.wikipedia.org

Edouard Louis Dubufe, Congrès de Paris, 1856, Palace of Versailles

foto preluat de pe en.wikipedia.org
articole preluate de pe: ro.wikipedia.orgenciclopediaromaniei.ro

 

Congresul de la Paris a avut loc între 13/25 februarie 1856 – 18/30 martie 1856 şi a încercat să pună bazele unei noi ordini europene după Războiul Crimeii, având la bază îngrădirea puterii ruseşti şi a influenţei sale în sud-estul Europei. Pentru ţara noastră acest Congres a reprezentat momentul favorabil apărut pe plan internaţional prin care să se acţioneze decisiv pentru Unirea Principatelor.

Hotărârile lucrărilor Congresului au fost exprimate în Tratatul de Pace încheiat pe 18/30 martie 1856. Principalii negociatori, reprezentanţi ai celor şapte puteri participante au fost: Alexandre Walewski din partea Franţei, George Clarendon din partea Marii Britanii, Karl von Buol din partea Imperiului Habsburgic, Otto von Manteuffel din partea Prusiei, Alexey Fyodorovich Orlov din partea Rusiei, Camillo Benso, conte de Cavour, din partea Sardiniei şi Mehmed Aali Paşa din partea Imperiului Otoman.

Participants of the Congress of Paris, 1856 - foto preluat de pe en.wikipedia.org

Participants of the Congress of Paris, 1856 – foto preluat de pe en.wikipedia.org

 

Context

Interesul strategic în politica externă a Rusiei a fost dintotdeauna expansiunea. După ce şi-a încheiat extinderea în est şi după ce, în urma Congresului de la Viena, extinderea în vest era puţin probabilă, Rusia şi-a îndreptat privirea în sud unde a găsit un teren fertil, veriga slabă fiind Turcia, aflată în permanent regres de două secole.

Pretextele utilizate de Rusia au fost panslavismul şi panortodoxismul (apărarea creştinilor din Balcani aflaţi sub dominaţie otomană). Astfel de-a lungul secolului al XIX-lea, Rusia şi-a sporit permanent influenţa in sud-estul Europei, cu scopul de a ajunge la Strâmtori şi a elimina Imperiul Otoman. Faptul că era un regim autocratic a ajutat la îndeplinirea acestui obiectiv prin faptul că nu a avut probleme interne şi a putut să îşi concentreze atenţia cu predilecţie asupra politicii externe. Totodată, în timpul mişcărilor de la 1848 a demonstrat că avea capacitate militară, armata ţaristă fiind cea care a restabilit ordinea în majoritatea monarhiilor (spre exemplu înăbuşirea insurecţiei maghiare).

Din acel moment pentru diplomaţii europeni a devenit clar că Rusia a produs defecţiunea echilibrului puterii stabilit la Viena, iar pretextul a opri expansiunea Rusiei a fost oferit de Războiul Crimeii.

Participanţii tratatului de la Paris (1856) - foto: ro.wikipedia.org

Participanţii tratatului de la Paris (1856) – foto: ro.wikipedia.org

Treaty of Paris – the participants: France (France), Autriche (Austria, Habsburg Empire), Angleterre (England, United Kingdom), Russie (Russia, Russian Empire), Sardigne (Sardinia), Turquie (Turkey, Ottoman Empire), Prusse (Prussia)

 

Problema Principatelor

Problema Principatelor a fost pusă în cadrul Congresului de contele Walewski, ministrul de Externe al Franţei.

Principale măsuri care au vizat Principatele au fost:

- desfiinţarea protectoratului rusesc şi înlocuirea lui cu o garanţie colectivă a Marilor Puteri. Prin acest fapt s-a reuşit eliminarea influenţei ruseşti şi asigurarea că trupele ţariste nu vor mai putea străbate teritoriul Principatelor fără acordul puterilor garante. Astfel, era se stopată posibila înaintare a Rusiei în Balcani.

- cedarea sud-estului Basarabiei Principatului Moldovei. Această măsură a îndepărtat Rusia de gurile Dunării.

- libera circulaţie pe Dunăre sub atenta supraveghere a Comisiei Europene a Dunării. Scoaterea Dunării de sub influenţa rusească era o prioritate strategică pentru puterile din centrul Europei.

- suzeranitatea otomană era menţinută. Fiind sub suzeranitate otomană, Principatele nu puteau avea propria politică externă, fapt ceea ce constituia o garanţie în plus că cele două teritorii nu vor cădea sub sfera de influenţă rusească.

- armata naţională. Măsura dădea Principatelor posibilitatea de a-şi asigura ordinea internă.

În ceea ce priveşte Unirea Principatelor, opiniile Marilor Puteri au fost împărţite în funcţie de interesele lor strategice de politică externă:

- Franţa. Instrumentul din cadrul politicii externe franceze elaborată de Napoleon al III-lea avea la bază principiul naţionalităţilor, care presupunea ca fiecare naţiune să îşi decidă singură soarta. Acesta era doar un pretext dintr-un proiect mult mai amplu prin care împăratul francez a încercat pe tot parcursul domniei sale să refacă prestigiul ţării sale după Congresul de la Viena din 1815 şi să readucă Franţa la statul de primă putere de pe continent. Se înţelege astfel de ce problema Principatelor a fost adusă în discuţie tocmai de Franţa. De asemenea, unirea Principatelor constituia un pretext în rivalitatea franco-habsburgică.

- Rusia. Fiind puterea învinsă, ea nu a avut un cuvânt de spus, însă nu era deranjată de o eventuală unire a Principatelor.

- Sardinia. Franţa îi cere să aibă o atitudine pozitive pentru a lovi în interesele habsburgice. Regatul Piemontului şi a Sardiniei dorea la rândul său unificarea Italiei sub casa de Savoia. Era important pentru a lovi în Imperiul Habsburgic, deoarece Lombardia şi Veneto se aflau sub stăpânirea sa.

- Prusia. Prusia dorea, de asemenea, să lezeze interesele habsburgice deoarece îşi dorea unificarea Germaniei în jurul ei sub casa de Hohenzollern şi nu în jurul Austriei şi casei de Habsburg.

- Marea Britanie. Deşi iniţial susţine ideea unirii, în cele din urmă s-a opus deoarece Imperiul Otoman a garantat neutralitatea strâmtorilor (niciunui vas militar sub pavilion străin nu i se va permite străbaterea strâmtorilor), iar Marea Britaniei nu mai avea astfel nici un interes strategic.

- Imperiul Otoman. S-a împotrivit deoarece se putea constitui un precedent.

- Imperiul Habsubrigic s-a opus pentru a leza interesele Franţei.

În cele din urmă s-a decis ca Principatele să-şi decidă singure soarta în cadrul unor divanuri ad-hoc.

Tratatul de la Paris - Dezbaterile (30 martie 1856) - foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Tratatul de la Paris – Dezbaterile (30 martie 1856) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 

Consecinţe

Prin Congresul de la Paris Marile Puteri au reuşit să stopeze expansiunea Rusiei, să amâne destabilizarea echilibrului european şi să menţină status quo-ul. De această situaţie pe plan internaţional au profitat Principatele care, în cele din urmă, în anul 1859, îşi vor îndeplini idealul unificării.

 

Tratatul de la Paris (18/30 martie 1856)

Tratatul de la Paris a fost semnat la 30 martie 1856 și a pus capăt, în mod oficial, Războiului Crimeii dintre Imperiul Rus, pe de-o parte, și o alianță a Imperiului Otoman, Regatului Piemontului, Celui de-al Doilea Imperiu Francez și Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei, pe de altă parte. Tratatul a marcat un uriaș pas înapoi pentru Rusia și pretențiile sale de dominație a regiunii.

 

Prevederi

Tratatul prevedea respectarea integrității Imperiului Otoman (art. 7), transformarea Mării Negre în teritoriu neutru, închis tuturor navelor militare (art. 11), pe țărmul mării fiind interzise construirea de fortificații sau prezența armamentelor de orice fel (art. 13). Era stabilită libera circulație pe Dunăre sub supravegherea Comisiei Europene a Dunării (art. 16).

Basarabia rămânea, în continuare, în stăpânirea Imperiului Rus, dar partea sa sudică (Cahul, Bolgrad și Ismail și, implicit, controlul asupra gurilor Dunării) era retrocedată Moldovei (art. 20). Principatele Dunărene – Moldova și Valahia – rămâneau, în mod oficial, sub suzeranitatea otomană (art. 22). Se înființau și convocau imediat Adunările ad-hoc care să exprime voința populației cu privire la organizarea definitivă a principatelor (art. 24) și se înființa armata națională pentru menținerea ordinii interne și asigurarea frontierelor (art. 26). Turcia nu putea interveni în principate decât cu acordul puterilor contractante (art. 27).

Tratatul stabilea, de asemenea, demilitarizarea Insulelor Åland din Marea Baltică (art. 33), care aparțineau Marelui Ducat al Finlandei, aflat sub suzeranitatea Imperiului Rus. Fortăreața Bomarsund fusese distrusă de forțele franco-britanice în 1854, aliații dorind să împiedice rușii să foloseacă aceste insule ca baze militare.

Pacea de la Paris a confirmat eșecul politicii țarului Nicolae I:

- Rusia a pierdut controlul asupra gurilor Dunării;
- Rusia a fost obligată să abandoneze pretențiile de protecție a intereselor creștinilor ortodocși din Imperiul Otoman (rol pe care îl păstra Franța);
- Rusia și-a pierdut influența asupra Principatelor Române, care, alături de Serbia, au primit un grad sporit de independență.

 

articole preluate de pe: ro.wikipedia.orgenciclopediaromaniei.ro
cititi mai mult despre Congresul și Tratatul de la Paris (1856) si pe en.wikipedia.org