Articole

La placinte, inainte; la razboi, inapoi

foto si articol – fairness.ro

…sau, pentru unii muma, pentru altii ciuma.

Consecventi politicii axei Bucuresti-Washington, Romania imita si ea “liderul” statelor asa-zise civilizate si adopta sistemul “sanatate pe bani” in care pacientul devine “asigurat”, medicii devin “furnizori de servicii” iar in privinta accesului la sanatate populatia este segregata in functie de avere.

Trebuie sa subliniez ca in zonele civilizate ale Lumii, asigurarea sanatatii este obligatia statului si nu a individului si sa adaug ca “stindardul democratiei si garantul absolut al libertatii” revine la pedeapsa cu moartea prin impuscare.

…ma rog, asta au vrut si vor Romanii, totul sa depinda de bani; cine sunt eu sa ma opun?
Acest lucru ARE legatura cu urmatorul subiect. Daca sanatatea este pe bani, si mersul la razboi trebuie sa fie la fel. Altfel spus, pretiosii care isi doresc asigurare de sanatate particulara “fiindca contribuie mult la sanatate” si persoana lor este evident mult mai importanta decat Gheorghe care este neasigurat pentru sanatate, au evident – urmand acest sistem de evaluare a valorii – MULT mai mult de APARAT, in cazul unui razboi, decat acelasi Gheorghe “neasigurat”.

-Este absurd atunci ca Gheorghe care are numai datorii, sa mearga in prima linie sa apere averea Domnului Popescu, antreprenor, sau ale Doamnei Gina, latifundiar.

-Este DREPT atunci ca la razboi sa mearga intai cei care au de aparat cele mai mari averi. Cu cat averile sunt mai mari, cu cat ai prioritate medicala mai mare, cu cat ESTE CORECT sa ai prioritate mai mare si la inrolare.

-De asemenea, copiii si rudele celor care hotarasc intrarea Romaniei in razboi trebuie sa aiba prioritate la inrolare; un politician NU POATE judeca limpede intrarea in razboi decat daca are certitudinea ca familia lui va fi inrolata, altfel este tentat sa foloseasca averea si influenta pentru a declansa razboiul doar pentru ceilalti, DAR NU PENTRU EL SI PENTRU FAMILIA LUI.

articol preluat de pe http://fairness.ro/

Dacia 2015 sau despre ortonaţionalismul pişcat

foto - facebook.com/dumitrucornel.vilcu
articol – blog.activewatch.ro

Nu-mi plac majorităţile. Cu atât mai puţin îmi plac semi-majorităţile care au nevoia să se simtă majoritare şi să dicteze minorităţilor ce şi cum trebuie să gândească, să facă, să creadă. Mai mult ca orice, fireşte, mă deranjează majoritatea “mea”, sau cel puţin care se revendică a reprezenta acelaşi lucru pe care eu susţin că-l reprezint – românii creştin-ortodocşi, de fiecare dată când aceste trei calităţi şi apartenenţe (da, eu mai sper că asta sunt: ceva în esenţă bun, ceva de care nu te poţi desprinde) se transformă în motiv de manie a grandorii şi politică discriminatorie.

Cred, în schimb, în minorităţi şi drepturile lor – până la minoritatea ultimă, care e individul. Cred că una din caracteristicile surprinzătoare şi, da, de-a dreptul divine ale omului e potenţialitatea de a avea dreptate, chiar dacă statistic arareori, singur împotriva tuturor. De aceea, cred că de fiecare dată când îngrădim libertatea de expresie sau chiar de conştiinţă a unui semen săvârşim cu adevărat un păcat grav. Iar creştin-ortodox fiind, sau creştin-ortodox declarându-mă şi revendicându-mă împotriva oricui, mai habotnic decât mine, care mă acuză de nu-destulă-habotnicie… creştin prin credinţă, speranţă, opţiune şi voinţă fiind, afirm că niciodată Dumnezeu n-ar săvârşi sau n-ar încuraja greşeala pomenită mai sus. Pentru că Dumnezeu nu poate fi nici gelos-ranchiunos, nici însetat de confirmare, nici partinic.

Dar destul cu speculaţiile, iată de ce scriu acest text:
Alaltăieri a avut loc la Cluj primul tur al meciului de cupă între “U” şi CFR – ocazie cu care iarăşi, ca de fiecare dată, am putut vedea şi asculta în centru turme de oameni beţi strigând… sau poate ar trebui să spun grohăind? afară, afară cu ungurii din ţară! Un lucru cu care ar trebui să fiu obişnuit, căci face parte din meniul tuturor pregătirilor-de-meci ale… universitarilor (fotbalistici) locali. Şi care nu m-a deranjat foarte tare, sau măcar nu îndeajuns de tare până acum, ştiţi de ce? Pentru că nu sunt destul de ungur, nu ştiu ungureşte, am fost un copil leneş pe care maică-sa, venită din secuime şi măritată, vai Doamne! cu un oltean (curată mezalianţă) nu l-a împins destul ca să înveţe şi această limbă. Pentru că mama, ca atâţia alţii, s-a simţit şi se mai simte bine în România şi în româneşte şi niciodată nu i-ar trece prin cap să afirme că e altceva decât cetăţean român, că ţara ei e alta decât asta.

Alaltăieri, nu ştiu de ce, am simţit brusc că nu mai suport. Pur şi simplu pentru că ungurii, sau ţiganii, sau evreii etc. etc. acestei ţări nu trebuie să aibă nici un motiv de plecare din ea. Ei au drepturi cetăţeneşti întru totul egale cu majoritarii, iar România este în exact aceeaşi măsură ţara lor ca şi a noastră. Pentru că membrii tuturor celorlalte confesiuni creştine, greco-catolici, catolici, protestanţi, luterani… cu atât mai mult credincioşii altor religii sau ateii au, conform legii, dreptul inalienabil să creadă în “propriul” Dumnezeu sau în niciunul. Iar oricine atacă aceste drepturi încalcă legea şi batjocoreşte spiritul democratic al ţării sale.

Oricine încalcă aceste drepturi înjoseşte România.

Cel mai dezgustător şi stupid argument pe care l-am auzit şi tot auzit în dezbaterea recentă despre ora de religie e că ar fi “mai simplu” ca minoritatea (cei non-creştin-ortodocşi) să facă o cerere pentru a nu participa sau a participa în clase ale propriei confesiuni, decât ca, vezi Doamne! atâtea milioane de majoritari să fie puse pe drumuri. Membrii, dar şi… cum oare să le spun? agenţii electorali ai Bisericii Ortodoxe au prezentat o decizie cum nu se poate mai normală (şi în esenţa ei banal-procedurală) a Curţii Constituţionale ca pe un atac la Fiinţa Neamului… iată că nu mi-am putut stăpâni ironia amară din spatele acestor majuscule. Nimeni nu s-a obosit să explice de unde atâta panică, atâta dat-de-ceasul-morţii din partea unei majorităţi care se autodeclară (şi, probabil, este) zdrobitoare.

Ce-i cu voi, dragi conaţionali? Cum e posibil să vă fie atâta frică, să vă zgândărească atâta de isteric orice manifestare a oricărei non-conformităţi cu fixaţiile naţionale? De unde dorinţa asta frenetică de a-i vedea aduşi cu japca la ora de ortodoxie nu doar pe copiii voştri, pe care fireşte că până la o vârstă îi puteţi pune să facă orice, dar şi pe ai celorlalţi? Ce vă pişcă, urmaşi de sânge albastru ai neînfricaţilor daci? De unde discursurile astea apocaliptice despre pieirea spiritului românesc în faţa agresiunii străine (staţi să mă gândesc: iudeo-masonico-ateo-homosexo-zoofile), la singurul popor din istorie care, chipurile, nu doar că a stat la originea tuturor neamurilor onorabile, dar a rămas fix în acelaşi loc câteva milenii la rând? Cum ar putea, zic? cum ar putea formidabilele valori creştine (iar când scriu asta nu mai glumesc câtuşi de puţin) să fie dezrădăcinate brusc, în aşa scurt timp, de aşa puţini duşmani?

Şi n-am scris cuvântul ăsta la întâmplare, dimpotrivă: l-am pus aici cum nu se poate mai conştient, fiindcă din asta trăieşte neonaţionalismul – din inventarea duşmanului, din cultivarea fricii, din hrănirea primitivismului pentru care tot ceea ce este diferit este rău, este de la Dracul şi tocmai noi, fix noi, numai noi suntem cei buni, drepţi şi iubiţi de un Dumnezeu, altfel, necruţător.

Vă rog să mă credeţi că mă înspăimânt şi mă îngreţoşez când văd toate lucrurile astea, când îi aud şi citesc pe toţi ăştia – de la Bogdan Diaconu la Dan Tănasă, de la Puric la Capsali, de la ActiveNews la ZiariştiOnline şi Război Întru Cuvânt. Vă rog să mă credeţi că atunci când turmele de curajoşi-la-beţie-şi-în-grup ai Clujului răcnesc pe stradă afară cu x, afară cu y, România e a noastră, mult mai mult decât frică, mi-e ruşine. Şi nu vreau, refuz să-mi fie ruşine cu ţara sau de naţiunea mea, aşa încât îi datorez României, le datorez românilor, înaintea oricui, să nu las lucrurile să meargă în această direcţie.

Până la capăt şi mereu, aici, pe acest pământ românesc şi ortodox, eu unul voi apăra drepturile şi libertăţile fiecărui non-etnic-român, ale fiecărui non-ortodox şi, la urma-urmelor, ale fiecărui minoritar, în orice sens al cuvântului, care alege să-şi manifeste credinţa, convingerile, opinia, să-şi spună cuvântul.

Pentru că nu majoritatea este cea care are nevoie de protecţie. Autovictimizarea din ultimele zile a Bisericii Ortodoxe, suflatul-în-goarne-armageddonice din partea xenofobilor, teoriile conspiraţiei mondiale împotriva fix a neamului românesc… sunt cele mai triste şi întunecate caraghioslâcuri pe care le-am văzut în viaţa mea.

articol preluat de pe http://blog.activewatch.ro/

Eşecul României. Eşecul patriotismului

Cand Moţi a devenit eroul Bulgariei eliminând Steaua la 11m ajungând nume de peluză pe un viitor stadion, mi-am adus aminte de două păreri ale unor intelectuali despre ce mai înseamnă să fii român în România de azi: „patriotismul inseamnă în primul rând eficienţă” – HRPatapievici. Mircea Cărtărescu, la Radio România: „sunt european înainte de a fi român“.
Moţi s-a încadrat mănuşă în cele două definiţii. A fost european eficient la locul de muncă. A fost el oare un mare patriot român!!?

Motto: „Înainte de a fi comunist sunt român”. Lucreţiu Pătrăşcanu.

A devenit un curent „cerebral”, un raţionalism ideologic să scapi de povara iubirii de ţară sau chiar de mamă. A-ţi iubi mama sau ţara este o slăbiciune dezgustătoare. Dacă ţara este nemernică şi mama o beţivă nedemnă de iubirea noastră!!!? România e altfel pentru că nu mai are motive în a se iubi pe sine ca naţiune. Nu are motive, „raţional” vorbind. Astăzi patriotic este să fii corect: să-ţi plăteşti taxele la timp, să lupţi pentru justiţie sau pentru afimarea universală şi narcisică a dezlănţuitei tale personalităţi pe care ţara nu o merită, un sistem ticăloşit de facto, condusă de niste neisprăviţi ajunşi acolo din… lipsa de patriotism a altora.

Ce mai e astăzi iubirea de ţară şi la ce foloseşte ea!? Sună ca dracu! A la Vlahuţă, un romantism poporanist demn de vulgata din faţa bisericiii neamului prost. „A renunţa la românism înseamnă, pentru noi românii, a renunţa la viaţă, a te refugia în moarte”, scria Mircea Eliade ca prostu-n păpuşoi. Un alt „dobitoc” naţional delira astfel: „Patriotismul, cu toate acestea, nu este iubirea ţărânei, ci iubirea trecutului. Fără cultul trecutului nu există iubire de ţară”, Mihai Eminescu, Timpul, (V) 1880, 22 iulie.

627x0

 

E o modă intelectualist-globalistă să-i înjuri pe patrioţi şi pe cei credincioşi. Adică exact pe cei care au făcut ca naţiunea română să fie posibilă şi ţara să existe. Paşoptiştii, cea mai importantă şi eficientă generaţie de la baza modernizării şi înfiinţării statului naţional, ar părea astăzi niste ridicoli nedemni de valorile europene şi „neuroatlantice” cu fumurile lor burghezo-patriotarde şi probabil numai educaţia joasă a lui Vadim Tudor i-ar fi împiedicat să se-nscrie în Partidul România Mare.

Acum este hipsterşte şi cool să fii un „highly disillusioned”.

Un profesor american spunea că dacă la limită, ar avea de ales între a-şi trăda cel mai bun prieten sau ţara, şi-ar trăda ţara fără ezitare. Raţional vorbind, are dreptate: ţara se mai descurcă şi cu trădarea ta, că-i mare, dar prietenul tău, nu..

E adevărat, totul a inceput cu naţional comunismul care ne-a lecuit de munca patriotică, de curăţat stiuleţi la munci agricole, de cântat ţara „la minut”. Tâmpiţelul patriotism de clasa a IV-a pe care comuniştii l-au cultivat până la promiscuitate în filmografia naţională, la şcoală sau pe stradă ne-au lecuit definitiv si irefutabil de responsabilitatea asta milităroasă si stupidă a patriotismului.

Acum, aşa cum xeroxul se suprapune inamovibil cu orice copiator, aşa şi patriotismul este una cu naţionalismul. Trăim niste vremuri în care a fi patriot a devenit nu numai periculos, nu numai „roşu” şi caraghios, dar şi de autentic prost gust intelectual  Apoi a venit oroarea bătăilor interetnice din 1990 de la Târgu Mureş, nocivitatea existenţei securistice a partidului condus de cântăreţul de curte al ceauşeştilor, PRM şi Vadim Tudor. Apoi a fost persecuţia trecutului legionar.

627x0 (1)

 

O întreagă vânătoare de intelectuali interbelici s-a petrecut in publicaţiile euroatlantice ale intelighenţiei dezabuzate ale dialogului social. În anii 90,  intelectualii au simţit nevoia să-şi pună cenuşă în capul lui Eliade, Cioran, Ţuţea, ba chiar a lui Eugène Ionesco (madame Alexandre Laignel-Lavastine -„Cioran., Eliade, Ionesco.L’oublie du fascisme”, o carte resentimentară, cu rol demascator, menită intru o lesnicioasă deschidere editorială) şi a tuturor intelectualilor interbelici care au cochetat în vreun articol cu utopia mistic ortodoxă a anilor ’40. Articole după articole au început să-i demanteleze pe intelectualii „de dinainte de 47″ ca „aşa ceva să nu se mai intâmple”. Mândria de a fi român a fost desfiinţată „piesă cu piesă” în spaţiul public sub privirile nepăsătoare ale vârfurilor intelectualităţii civice, surdinaţi de atracţia „Dogmei”.

Dacă spui că eşti patriot sau că eşti mândru că eşti român eşti în proximitatea ameţitoare a naţionalismului. Până si moşul pe care-l admirăm cel mai mult dintre intelectualii interbelici în viaţă, Neagu Djuvara, spunea recent in ultimul său interviu din ziarul Gândul  :

„Cu sintagma «mândri că suntem români» ne întoarcem la epoca legionară, e un anacronism într-o epocă în care să nu mai fim naţionalişti fiecare, ci să fim europeni şi să ne înţelegem cu vecinii nostri europeni.” Tot astăzi, pentru tinerii din România, este important că sunt români în proporţie „decâtului” de 23%. Ei sunt azi „raţionalişti” din moment ce „divaisurile” lor electronice de care sunt dependenţi până la sociopatologie sunt produse ştiinţifice ale binelui tehnologic. Dacă eşti însă, să zicem, un german sau un american care-şi clamează patriotismul atunci eşti demn de toată admiraţia noastră snoabă. Străinii ăştia ar avea şi motive să-şi iubească baştinile. Sunt „eficiente”, iar dobânzile la băncile germane sunt de trei ori mai mici decât în România, iar Germania a luat şi Cupa Mondială la fotbal…

S-a intâmplat altceva însă decât ne-am dorit în urma europenizării de carton: a început desfiinţarea sau ignorarea mai tuturor modelelor intelectuale din România; ascunderea oricărui trecut eroic sub preşul eşecului de ţară; nepăsarea criminală în faţa distrugerilor de patrimoniu; indiferenţa nesimţită la migraţia a milioane de creiere românesti; contestarea imnului naţional în şcolile naţionale; cultivarea sentimentului că toţi străinii sunt mai buni ca noi şi toate consecinţele etologice şi chiar economice ale antipatriotismului de rit nou.

627x0 (2)

 

Mi-aduc aminte cum a reacţionat România la profanarea mormântului eroului naţional din războiul de independenţă, fostul ministru de Răsboiu si al Afacerilor Străine, Iacob Lahovary, aruncat la propriu din cavoul său la gunoi de către familia „eroului” contemporan Marean Vanghelie.

Nici o bulversare semnificativă a „sentimentului românesc al fiinţei”; nici un scandal de breaking news; nici o luare de poziţie a vreunui „orificiu naţional” în afara anchetelor ziarului „Adevărul” sau a manifestaţiilor de stradă a redactorilor de la Radio Guerrilla.

Setul de valori naţionale a ajuns depozit de biciclete ca mormântul lui Kogălniceanu sau într-o cutie prăfuită, precum inima Reginei Maria, pe un raft al Muzeului Naţional de Istorie, care are 700.000 de obiecte în cutii de carton şi care stă să se dărâme la cel mai mic cutremur din Bucureşti.

Scriam atunci, în anii 90, în replica la un articol al lui Norman Manea, unul dintre „komisarii literari” cei mai preocupaţi să radă valorile româneşti controversate istoric, că avem mai mare nevoie de modele ca de tancuri petroliere. Eram totalmente iraţional!

Fuga de iubirea de ţară ca de plata întreţinerii a devenit cu timpul un sport naţional ca şi hatingul antireligios. În timp ce europenismul şi filoamericanismul sunt deja religii oficiale „new age” de „bon ton”.

O declaraţie ca următoarea nu ar mai fi posibilă azi în România în gura vreunui demnitar român:

„Am crescut trup şi suflet pentru patria mea: aspiraţiile şi îimplinirile ei au făcut parte din însăşi fiinţa mea. România a fost şi este dragostea vieţii mele, motivul pentru care exist”. (Principesa Ileana)

Şi nu poţi să spune despre femeia care l-a infruntat la ceas de noapte pe Emil Bodnăraş pentru a stopa crimele comuniste asupra Armatei Române că nu a fost…europeană.

articol preluat de pe adev.ro