24 februarie – Dragobete; Cap de primăvară; Cap de vară întâi; Ioan Dragobete; Sânt Ion de primăvară; Drăgostitele; Logodnicul pasărilor; Dragomiru-Florea; Granguru

Hora sateasca la romani

foto preluat de pe harlauletnografie.wordpress.com

articole preluate de pe: azm.gov.ro; ro.wikipedia.org; www.facebook.com/MuzeulTaranului

 

Dragobete; Cap de primăvară; Cap de vară întâi; Ioan Dragobete; Sânt Ion de primăvară; Drăgostitele; Logodnicul pasărilor; Dragomiru-Florea; Granguru

---

 

Dragobetele – sărbătoarea iubirii la români 24 februarie

---

 

La 24 februarie, în ziua când Biserica Ortodoxă sărbătorește Aflarea capului Sf. Ioan Botezătorul, spiritualitatea populară consemnează ziua lui Dragobete, zeu al tinereții în Panteonul autohton, patron al dragostei și al bunei dispoziții.

Dragobete era ziua când fetele și băieții se îmbrăcau în haine de sărbătoare și dacă timpul era frumos, porneau în grupuri prin lunci și păduri, cântând primele flori de primăvară.

Fetele strângeau în această zi ghiocei, viorele și tămâioase, pe care le puneau la icoane, pentru a le păstra până la Sânziene, când le aruncau în apele curgătoare.

Dacă întâmplător, se nimerea să găsească și fragi înfloriți, florile acestora erau adunate în buchete ce se puneau, mai apoi, in lăutoarea fetelor, în timp ce se rosteau cuvintele:

“Flori de fragă/Din luna lui Faur/La toată lumea să fiu dragă / Urâciunile să le despartî“.

În dimineața zilei de Dragobete fetele și femeile tinere strângeau zăpadă proaspătă, o topeau și se spălau cu apa astfel obținută pe cap, crezând că vor avea părul și tenul plăcute admiratorilor.

De obicei, tinerii, fete și băieți, se adunau mai mulți la o casă, pentru a-și “face de Dragobete”, fiind convinși că, în felul acesta, vor fi îndrăgostiți întregul an, până la viitorul Dragobete.

Această întâlnire se transforma, adesea, într-o adevărată petrecere, cu mâncare și băutură.

De multe ori băieții mergeau în satele vecine, chiuind și cântând peste dealuri, pentru a participa acolo la sărbătoarea Dragobetelui.

Dragobetele trebuia ținut cu orice preț: Dacă nu se făcea cumva Dragobetele, se credea că tinerii nu se vor îndrăgosti în anul care urma.

În plus, un semn rău era dacă o fată sau un băiat nu întâlneau la Dragobete măcar un reprezentant al sexului opus, opinia generală fiind ca, tot anul, respectivii nu vor mai fi iubiți, iar dacă o fată ieșea împreună cu un băiat și nu se sărutau se credea despre ei că nu se vor mai iubi în acel an.

 

Dragobete – sărbătorit în ziua împerecherii păsărilor

El este sărbătorit în ziua împerecherii păsărilor care se strâng în stoluri, ciripesc și încep să-și construiască cuiburile.

Păsările neîmperecheate în această zi rămâneau stinghere și fără pui până la Dragobetele din anul viitor.

Asemănător păsărilor, fetele și băieții trebuiau să se întâlnească pentru a fi îndrăgostiți pe parcursul întregului an.

Pretutindeni se auzea zicala: “Dragobetele sărută fetele!”

 

Dragobete identificat cu Năvalnicul

Dragostea curată a tinerilor, asociată de romani cu ciripitul și împerecherea păsărilor de pădure, este pusă sub protecția unei îndrăgite reprezentări mitice, Dragobetele.

El este identificat și cu o altă reprezentare mitică a Panteonului românesc, Năvalnicul, fecior frumos care ia mințile fetelor și nevestelor tinere, motiv pentru care a fost metamorfozat de Maica Domnului în planta de dragoste care îi poartă numele (o specie de ferigă).

 

Etimologia cuvântului Dragobete

Una din ipoteze este că Dragobete ar putea proveni din slava veche: dragu biti – a fi drag.

O altă ipoteză spune că numele provine din cuvintele dacice trago – tap și bete – picioare (pedes, în latină). Pierzându-se limba dacă, trago a devenit drago, iar pede – bete (cum se numesc cingătorile înguste, fâșiile țesute). Țapul simbolizează puterea de procreare, forța vitală, fecunditatea.

Culegătorii de folclor de la sfârșitul veacului al XIX-lea și din prima parte a secolului al XX-lea au mai înregistrat și alte denumiri pentru această sărbătoare, precum “Ioan Dragobete”, “Drăgostitele”, “Sântion de primăvară”, “Cap de primăvară” sau “Cap de vară întâi”, dar și “Dragomiru-Florea” sau “Granguru”.

În unele tradiții este numit fiu al Babei Dochia și cumnat cu eroul vegetațional Lăzărică.

 

Origini

---

 

Etimologie

Etimologia cuvântului „Dragobete” a fost dezbătută de numeroși etnologi și filologi, propunându-se variate explicații pentru originea sa.

Nicolae Constantinescu, etnolog al Universității din București, a afirmat că nu există atestări documentare ale acestei sărbători decât în secolul al XIX-lea, „ceea ce nu înseamnă mare lucru pe scara timpului”.

Profesorul presupune că, etimologic, cuvântul provine din derivarea cuvântului „drag-dragul”(cu temă slavă), adăugând că „nu putem ști sigur, pentru că în domeniul etimologiei ești tot timpul pe nisipuri mișcătoare”.

Lingvistul Lazăr Șăineanu a propus analogia cu „dragu-bete”, sufixul „-bete” fiind folosit în zonele din Oltenia, semnificând „adunare, mulțime”.

Etnograful Marcel Lutic de la Muzeul de Etnografie al Moldovei a prezentat etimologia acestei sărbători populare, considerând că majoritatea denumirilor ei provin de la „Aflarea Capului Sfântului Ioan Botezătorul”, sărbătoare religioasă celebrată pe 24 februarie care în slavă se numește Glavo-Obretenia.

Românii au adaptat-o, astfel apărând sub diverse nume („Vobritenia”, „Rogobete”, „Bragobete”, „Bragovete”) în perioada Evului mediu, până când s-a impus în unele zone (sudul și sud-estul României) ca Dragobete.

Această explicație este dată și de „Micul dicționar academic”, care atestă folosirea cuvântului din anul 1774.

„E foarte posibil ca la forma actuală să se fi ajuns prin confuzii paronimice, etimologie populară, prin apropierea compusului slav de cuvinte cunoscute din familia lui drag și prin reinterpretarea lui ca nume propriu de persoană; în acest caz, «zeul» s-a născut pornind de la un nume”, a afirmat Rodica Zafiu de la România literară.

N.A. Constantinescu, în „Dicționar onomastic românesc”, 1963, tratează cuvântul „Dragobete” la articolul despre „drag” (cu temă slavă) și ca substantiv comun, însemnând „gândăcel de culoare arămie, verde-deschis pe spate, cu puncte albe pe fiecare elitră”, cunoscută și sub numele de „târtăriță” sau „repede” (Cicindela campestris).

În „Dicționarul etimologic al limbii române”, Al. Ciorănescu propune ca etimon, cu rezerve, cuvântul sârb „drugobrat” ce se traduce prin „cumnat”.

Alte teorii expuse de etnograful Marcel Lutic consideră proveniența numelui de la cuvintele din slava veche „dragu” și „biti”, care s-ar traduce prin „a fi drag” sau de la cuvintele dacice „trago” – țap și „pede” – picioare, acestea transformându-se, în timp, în drago, respectiv bete:

„În paranteză fie spus, credem ca dacii au avut o divinitate celebrată în această perioadă a anului, divinitate al cărei nume nu ni s-a păstrat, după cum multe alte nume ale divinităților dacice nu ne mai sunt cunoscute”.

 

Reprezentări

Ion Ghinoiu, în „Obiceiuri populare de peste an – Dicționar” (1997), asociază numele de Dragobete cu un personaj din mitologia populară românească: „zeu tânăr al Panteonului autohton cu dată fixă de celebrare în același sat, dar variabilă de la zonă la zonă (…), patron al dragostei și bunei dispoziții pe plaiurile românești”, fiind identificat cu „Cupidon, zeul dragostei în mitologia romană, și cu Eros, zeul iubirii în mitologia greacă”.

Autorul oferă detalii despre familia acestuia, numindu-l „fiu al Babei Dochia și cumnat cu eroul vegetațional Lăzărică”. Dicționarul menționează (în plan secund) că Dragobete este și o „sărbătoare dedicată zeului dragostei cu același nume”.

Romulus Vulcănescu în „Mitologia română” (din 1985) îl descrie ca o „făptură mitică”, fiind „tânăr, voinic, frumos și bun”.

Simeon Florea Marian, în „Sărbătorile la români” (1898-1901, reeditare din 1994), a scris că „în mai multe comune din Muntenia” și mai ales în Oltenia, sărbătoarea creștină „Aflarea capului Sf. Ioan Botezătorul” (din 24 februarie) „se numește Dragobete”.

El a afirmat că după credința poporului, aceasta este ziua în care toate păsările și animalele se împerechează.

„Dragobetele în aceste părți este o zi frumoasă de sărbătoare”; „băieții și fetele au deci credință nestrămutată că în această zi trebuie ca și ei să glumească, să facă Dragobetele, după cum zic ei, ca să fie îndrăgostiți în tot timpul anului”.

Este menționată o legendă din comuna Albeni, potrivit căreia „Dragobete Iovan era fiul Babei Dochia”.

Autorul l-a descris ca fiind „o ființă, parte omenească și parte îngerească, un june frumos și nemuritor, care umblă în lume ca și Sântoaderii și Rusalele, dar pe care oamenii nu-l pot vedea, din cauză că lumea s-a spurcat cu sudalme și fărădelegi”.

A fost prezentat în aceeași lucrare și ca zeul dragostei și al bunei dispoziții, de ziua lui se organizau petreceri, deseori urmate de căsătorii.

El este protectorul și aducătorul iubirii în casă și în suflet”.

Dragobetele mai poate fi întâlnit și sub denumirea de „Dragomir”, cunoscut ca un cioban care o însoțește pe Baba Dochia în călătoriile prin munți, dar reprezintă de asemenea și o figură pozitivă, simbol al primăverii, iar de ziua lui se sărbătorea înnoirea firii și se pregătea de primăvară.

O alta reprezentare a acestuia este cea a unei plante, numite Năvalnic, în folclor fiind răspândită ideea ca Maica Domnului l-a transformat în aceasta pe Dragobete deoarece el a încercat din nesăbuință să-i încurce cărările.

Ovidiu Focșa, etnograf în cadrul Muzeului de Etnografie al Moldovei, a precizat că

„despre Dragobete se crede că este un protector al păsărilor, fiind o sărbătoare strâns legată de fertilitate, fecunditate și de renașterea naturii. (…) Această sărbătoare marca revigorarea naturii și nu numai, ci și a omului care, cu această ocazie, se primenea. Era o sărbătoare a revigorării vegetației, a vieții în creștere, o dată cu trecerea la anotimpul de primăvară durata zilei creștea, în contrapondere cu noaptea care descrește, ca dovadă și zilele sunt mai însorite. Se pare că, în această perioadă, păsările, vegetația dar și oamenii se puneau în acord cu natura, era o nuntă a naturii, însemnând renașterea acesteia, retrezirea la viață, ceea ce este și semnificația centrală a sărbătorii”.

Marcel Lutic a afirmat că în trecut, Dragobetele era „o zi frumoasă pentru băieții și fetele mari, ba chiar și pentru bărbații și femeile tinere”.

Dragobetele mai are și alte nume: „Cap de primăvară”, „Cap de vară”, „Sânt Ion de primăvară”, „logodnicul pasărilor”, „Dragomiru-Florea” sau „Granguru”.

 

Tradiții

---

 

Dragobetele tradițional se sărbătorește pe 24 februarie.

Marcel Lutic a observat ca acestea se află „în preajma zilelor Babei Dochia și a echinocțiului de primăvară.

Mai ales în sudul României, există o perioadă întreagă, la îngemănarea lunilor februarie cu martie sau, cel mai adesea, în martie care sta sub semnul Dragobetelui”.

În majoritatea locurilor, data celebrării este 24 februarie, iar Nicolae Constantinescu a declarat că a descoperit un document în care Bogdan Petriceicu Hasdeu confirma 1 martie ca ziua în care se sarbatorea Dragobetele.

Îmbrăcați de sărbătoare, fetele și flăcăii se întâlneau în fața bisericii și plecau să caute prin păduri și lunci, flori de primăvară.

Dacă se găseau și fragi infloriți, aceștia erau adunați în buchete și se puneau ulterior în lăutoarea fetelor, timp în care se rosteau cuvintele:

„Floride fraga/Din luna lui Faur/La toată lumea sa fiu dragă / Urâciunile să le desparți”.

Pe dealurile din sat se aprindeau focuri, iar în jurul lor stăteau și vorbeau fetele și băieții.

La ora prânzului, fetele se întorceau în sat alergând, obicei numit zburătorit, urmărite de câte un băiat căruia îi căzuse dragă.

Dacă băiatul era iute de picior și o ajungea, iar fata îl plăcea, îl săruta în văzul tuturor.

De aici provine expresia Dragobetele sărută fetele!.

Sărutul acesta semnifica logodna celor doi pentru un an, sau chiar pentru mai mult, Dragobetele fiind un prilej pentru a-ți afișa dragostea în fața comunității.

„Unii tineri, în Ziua de Dragobete, își crestau brațul în formă de cruce, după care își suprapuneau tăieturile, devenind astfel frați, și, respectiv, surori de cruce.

Se luau de frați și de surori și fără ritualul de crestare a brațelor, doar prin îmbrățișări, sărutări frățești și jurământ de ajutor reciproc. Cei ce se înfrățeau sau se luau surori de cruce făceau un ospăț pentru prieteni”, a afirmat Simion Florea Marian.

Folcloristul român Constantin Rădulescu-Codin, în lucrarea „Sărbătorile poporului cu obiceiurile, credințele și unele tradiții legate de ele.” scria:

„Dragobete e flăcău iubieț și umblă prin păduri după fetele și femeile care au lucrat în ziua de Dragobete. Le prinde și le face de râsul lumii, atunci când ele se duc după lemne, flori, bureți …”.

De aici și provine răspândita expresie adresată fetelor mari și nevestelor tinere, care îndrăzneau să lucreze în ac.

Nu se sacrificau animale pentru că astfel s-ar fi stricat rostul împerecherilor.

Femeile obișnuiau să atingă un bărbat din alt sat, pentru a fi drăgăstoase întreg anul.

Fetele mari strângeau de cu seara ultimele rămășițe de zăpadă, numită zăpada zânelor, iar apa topită din omăt era folosită pe parcursul anului pentru înfrumusețare și pentru diferite descântece de dragoste.

Există o serie de obiceiuri în zona rurala legate de această sărbătoare.

Bărbații nu trebuie să le supere pe femei, să nu se certe cu ele, pentru că altfel nu le va merge bine în tot anul.

Tinerii consideră că în această zi trebuie să glumească și să respecte sărbătoarea pentru a fi îndrăgostiți tot anul.

Iar dacă în această zi nu se va fi întâlnit fata cu vreun băiat, se crede că tot anul nu va fi iubită de nici un reprezentat al sexului opus.

În această zi, nu se coase și nu se lucrează la câmp și se face curățenie generală în casă, pentru ca tot ce urmează să fie cu spor.

În unele sate se scotea din pământ rădăcina de spânz, cu multiple utilizări în medicina populară.

 

Dragobete pentru băieți și fete

---

 

Sărbătoarea zilei de Dragobete, ca orice fapt socio-cultural, are o istorie.

Odinioară, în anumite zone etnografice/geografice ale României Dragobetele era sărbătorit pe 24 februarie, în altele pe 1 martie.

Țăranul român vedea în ea o zi a unui nou început.

Ca și cum roata timpului îmbătrânit, al vechiului an, începea să scârțâie, dând semne că ar putea să se și oprească în loc și, dintr-o dată, ciclul temporal se relua cu toată bucuria și avântul unui nou început: căldura primăverii retrezea întreaga natură la viață, iar razele soarelui înflăcăra inimile oamenilor redându-le bucuria de a trăi.

De a fi împreună.

Astăzi am numi această bucurie a întâlnirii cu celălalt cu un cuvânt mai precis, mai tehnic dar și mai rece: socializare.

Încă din zorii zilei de Dragobete feciorii și fetele mari, bărbații și femeile tinere, după ce se trezeau, se spălau pe față, se pieptănau.

Altfel spus, se primeneau. Apoi, dacă era o vreme îmbietoare, porneau în cete să culeagă de prin păduri ghiocei proaspăt răsăriți sau strângeau, pentru foc, lemne uscate.

Dar nu plecau oricum, în neorânduială: mai întâi fetele sau tinerele femei apoi feciorii sau bărbații.

De se-ntâmpla să fie vreme posomorâtă, fete se adunau prin casele prietenelor sau pe la rude.

Acolo le vizitau băieții de prin vecini. Căutau să petreacă această zi cu voie bună.

Sporovăiau, de una, de alta, și se întreceau în glume.

Pentru ei, asta însemna „să facă Dragobetele”.

Credeau că dacă vor spune glume și vor fi voioși acum, în timpul acelui an se vor îndrăgosti, iar omul drag inimii lor le va răspunde cu aceleași sentimente înflăcărate.

Feciorii de însurat și fetele de măritat „se însoțeau” și „se însurățeau”: se îmbrățișau, se sărutau, își promiteau că vor fi sinceri unul cu celălalt și se vor ajuta la nevoie.

În mentalul colectiv arhaic, dominant în comunitățile de altădată, exista însă și un revers: dacă se întâmpla ca o fată să nu se-ndrăgostească un an întreg sau dacă dragostea nu îi era împărtășită, interpreta această nereușită în cheie magică: însemna că o altă fată sau femeie i-au făcut farmece „de urâciune”, ca să nu o îndrăgească feciorii.

În multe ținuturi din România, țăranii „țineau Dragobetele” ca să fie „feriți de boale”.

Dar nu în toate regiunile Dragobetele era sărbătorit pe 24 februarie.

Prin unele locuri, oamenii socoteau că el cade chiar pe 1 martie.

De aceea, îl numeau „Dragobete cap de primăvara”.

Se credea că în ziua de Dragobete păsările își găsesc perechea și își fac cuiburi.

Fetele mari mergeau să strângă apă de nea, adică de zăpadă.

Se spălau cu ea tot anul ca să fie frumoase și drăgăstoase.

În memoria colectivă s-a păstrat o variantă poetică a acestui obicei ritual: fetele nemăritate „făceau dragobete de dragoste”.

Culegeau roua de pe fragi și își spălau chipul „ca să fie plăcute și văzute când merg la jocuri”.

Gesturile le erau însoțite de un mic descântec:

Floare de fragă

Din luna lui Marț (Martie)

La toată lșumea să fiu dragă

Uraciunile să le desparți.

Dragobetele mitic

În concluzie, când spui „sărbătoarea de Dragobete”, spui dragoste.

Apoi vin întrebările secundare: cum să faci să stârnești acest sentiment divin?

Dacă ai reușit să-l provoci, ce-ar trebui întreprins ca să-l menții, cum întrețineau odinioară vestalele focul sacru al căminului?

În unele legende românești, Dragobete este fiul Babei Dochia.

Dacă Baba Dochia este întruchiparea forțelor malefice (ea uneltește în fel și chip să își ducă la pieire nora), Dragobete ar fi exponentul principiului contrar, pozitiv, al înnoirii.

Din perspectivă mitică, Dragobete este echivalentul românesc al mesagerilor divini Cupidon/Eros.

El este „purtătorul dragostei și bunei dispoziții pe meleagurile românești”. (Ion Ghinoiu)

Text: Ciprian Voicilă, sociolog MNȚR – preluat de pe www.facebook.com/MuzeulTaranului

Într-o lună considerată de primăvară, ziua de 24, probabil un vechi început de an agricol (alteori sărbătorit la 1 sau la 25 martie), păstrează încă numeroase ecouri ale unor practici magice de propițiere (uneori acum se considera că iese ursul din bârlog, și nu la 2 februarie). Prin excelență o sărbătoare a fertilității, pusă sub semnul unei zeități mitice, Dragobetele, este ziua constituirii perechilor, atât pentru păsări, cât și pentru oameni.

Asemeni unui occidental Sfânt Valentin, amplasat în aceeași lună, dar puțin mai devreme (14 februarie), sărbătoarea trebuia să asigure tranziția către un an roditor, în ultimă instanță, fast („pasărea care rămâne fără soț moare“; a se vedea, în mod asemănător, groaza față de lipsa perechii în calendarul mobil – Miercurea-Numărătoarea Ouălor). În plus, tot acum acționa și magia întoarcerilor: cloștile se întorc la cuib, vitele se întorc de la iesle, copiii se întorc de la mâncare – ceea ce reprezenta într-adevăr o dovadă de spor, de economie, de viitor trai bun.

Pe lângă valențele de divinitate protectoare a păsărilor, strâns legată de fecunditate, de renașterea naturii, Dragobetele face parte, alături de majoritatea sărbătorilor populare ale lunii martie, dintr-un posibil cult al unei mari zeițe a fecundității. Păstrată în credințele populare sub numele de Dochia (deși numele, cum se întâmplă adesea, nu oferă cea mai corectă cale de interpretare a faptului de credință, el putând fi lesne ajustat după nevoie – conform legenda lui Traian și a Dochiei/Dachiei pusă în circulație de Gheorghe Asachi), baba Marta, sau, pur și simplu, făcându-se referință la ea ca la „o femeie bătrână“, ea apare în strânsă legătură cu miticul personaj Dragobetele. Dragobetele, cunoscut și sub numele de Dragomir, pare să fie un partener – fiu (a cărui soție este tânăra oropsită de bătrâna cea rea), slujitor, soț sau iubit al babei Dochia, de regulă un cioban care o însoțește în călătoria ei în munți sau, dimpotrivă, cel după care își începe urcușul bătrâna.

Nu întâmplător o serie de credințe populare, prinse în vârtejul alunecărilor produse de confuzia celor două calendare, plasează sărbătoarea Dragobetelui pe 8 sau chiar pe 13 martie. În primul caz este importantă prezența acestei sărbători în cursul aceleiași luni martie, patronată de baba Marta și, dacă Dragobetele-Sfântul Valentin nu pare să se bucure de prea mare atenție, putem să spunem că astfel găsim rădăcini străvechi ale Zilei [internaționale (sic!)] a Femeii, într-o sărbătoare cu adevărat a Femeii, cu literă mare. În ceea ce privește localizarea lui pe 13 martie, aici poate fi atât o confuzie sau, de ce nu, o identificare de substrat cu însăși sărbătoarea Dochiei!

Pe de altă parte, o serie de credințe populare sugerează, legat de Dragobete, accentul pregnant pus pe personajele feminine, și nu neapărat pe acel mitic personaj enigmatic, patron al păsărilor. În această zi bărbaților li se recomandă să își ia măsuri de siguranță, ei trebuie să intre în contact cu forțele fecunde și, mai mult, trebuie să fie atenți să nu le supere pe femei. Bărbaților li se atrage atenția să nu se certe cu soțiile sau cu alte femei, pentru că nu le va merge bine. Bărbații, și nu neapărat fetele, trebuie să-și găsească partenere (i.e. împlinire, fecunditate) pentru anul ce vine (a se vedea în acest sens și expresia „Dragobetele sărută fetele“ – fetele sunt căutate pentru a fi sărutate, pentru a permite bărbaților „contaminarea“ cu forțele faste).

Antoaneta Olteanu – Calendarele poporului român (Paideia, 2000) – preluat de pe www.facebook.com/@MuzeulTaranului

 

Controverse

---

 

După 1990, românii au importat din Vestul Europei Valentine’s Day, sărbătorită pe 14 februarie și considerată Ziua Îndrăgostiților.

Au existat însă și contestări ale acestei datini, unele persoane acordând o importanță mai mare păstrării tradițiilor autohtone și, implicit, sărbătorirea zilei de Dragobete la 24 februarie în locul acesteia.

Unele publicații sau companii au început să conducă campanii pro-Dragobete, sub sloganul „De Dragobete iubește românește!”.

În România, celebrarea Sfântului Valentin a luat amploare datorită comercializării diferitelor produse având această tematică.