Sursă documentară: Wikipedia. Context istoric și analiză editorială realizate în colaborare cu Gemini
Când gândirea devine delict
În istoria neagră a represiunii comuniste din România, data de 24 februarie 1960 marchează apogeul unei campanii de îngenunchere a spiritului critic și a elitelor intelectuale. Într-o epocă în care regimul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej se temea până și de ecoul revoltei maghiare din 1956, Securitatea a orchestrat ceea ce istoria va reține sub numele de ‘Procesul Noica-Pillat‘. Nu a fost doar un proces juridic, ci o execuție publică a ideilor. Într-o sală plină de ‘muncitori’ instruiți să huiduie, 25 de intelectuali de elită – filozofi, scriitori, medici și artiști – au fost puși în boxa acuzaților pentru simplul ‘delict’ de a fi citit, scris și discutat literatură considerată subversivă. Urmează radiografia detaliată a acestui capitol de o cruzime absurdă, extrasă din arhivele memoriei noastre colective.
Procesul Noica-Pillat (1946 – 1964)
Procesul Noica–Pillat și Procesul scriitorilor germani au fost cele mai odioase procese politice, dintre cele câteva mii intentate intelectualilor în România comunistă. Arestările unor intelectuali în timpul în care Gheorghe Gheorghiu-Dej a fost liderul Partidului Muncitoresc Român s-au desfășurat aproape fără întrerupere timp de 18 ani (1946-1964).
Două valuri de arestări
Două „valuri” de arestări pot fi evidențiate, prin intensitatea și numele aduse în procese.
Primul „val” a fost între 1946 și 1953, de la câștigarea alegerilor de către Blocul Partidelor Democrate din 19 noiembrie 1946 până la moartea lui Stalin.
Al doilea „val” a avut loc în anii 1956-1959, ca reacție la revolta anticomunistă din Ungaria din 1956, dar mai ales ca dovadă de fidelitate a lui Dej față de Moscova, în condițiile retragerii trupelor sovietice din România în 1958.
Dej se simțea în continuare foarte nesigur pe autoritatea pe care regimul comunist o deținea asupra populației, temându-se, în plus, și de o repetare în România a recentei Revoluții anticomuniste și antisovietice din Ungaria. Liderul comunist român avea o bună cunoaștere a situației din țara vecină, cunoscând realitățile chiar la fața locului. Astfel, Gheorghiu-Dej a sesizat că revolta maghiară a pornit din cercurile intelectualității și cele ale studențimii. Identificarea formelor embrionare de societate civilă și distrugerea lor a fost scopul terorii, regimul comunist decretând că cel mai periculos lucru pentru existența sa era „grupul organizat”.
Așadar, procesul intelectualilor a fost organizat pentru a intimida și avertiza pătura intelectualilor că regimul „nu se joacă” și pentru a genera atomizarea societății, izolarea persoanelor, ruperea legăturilor firești de prietenie și încredere. Spre deosebire de procesele staliniste, procesul intelectualilor a avut loc cu ușile închise. Propaganda a funcționat diferit – nu prin dramatizarea publică a înscenărilor comuniste, ci prin „zvon” – amplificarea terorii la auzul pedepselor grele date celor acuzați. Procesul Lotului Noica – Pillat a fost instrumentat timp de 2 ani de poliția politică secretă, ce se numea oficial Departamentul Securității Statului, dar mai cunoscută în întreaga lume sub numele de Securitate.
Pe 24 februarie 1960, la București, începe procesul grupului „Noica-Pillat”, judecați pentru “uneltire împotriva ordinii de stat”; crima de uneltire împotriva ordinii sociale era prevăzută de art. 209 din Codul Penal și avea următorul conținut: „faptul de a propovădui prin viu grai schimbarea formei democratice de guvernământ a Statului”, „faptul de a face propagandă pentru răsturnarea în mod violent a ordinei sociale existente în Stat”, „faptul de a constitui sau organiza asociații secrete cu scopul arătat la alineatul precedent, fie că au ori nu caracter internațional”, „faptul de a lucra prin mijloace violente, pentru a produce teroare, teamă ori desordine publică, cu scop de a schimba ordinea economică sau socială din România”, „faptul de a intra în legătură cu vreo persoană sau asociație cu caracter internațional din străinătate sau din țară, în scopul de a primi instrucțiuni sau ajutoare de orice fel pentru pregătirea unei răsturnări a ordinei democratice a statului”, „faptul de a ajuta, în orice mod, o asociațiune din străinătate sau din țară, care ar avea de scop să lupte contra ordinei economice sau sociale din România”, „faptul de a se afilia sau deveni membru al vreunei astfel de asociații”, „cei care inițiază, organizează, activează sau participă la organizațiuni de tip fascist, politice, militare sau paramilitare” și „cei care, fără a fi membri ai unor astfel de organizații, fac propagandă sau întreprind acțiuni în favoarea acelor organizațiuni, a membrilor lor sau a scopurilor urmărite de ele”.
Îi citeau pe Hegel, Cioran și Eliade
Concret, grupul (alcătuit de Securitate pe criteriul notorietății și al tinereții, membrii neformând și neactivând ca grup organizat) era acuzat de: citirea, scrierea și discutarea unor cărți considerate cu caracter dușmănos. Este vorba de cărțile lui Noica despre Goethe și Hegel, de răspunsul lui Noica dat unei scrisori către Cioran, de răspândirea și comen¬tarea cărților lui Cioran și Eliade, considerați „legionari transfugi”, de manuscrisul romanului lui Dinu Pillat „Așteptând veacul de apoi”, acuzat de idei legionare, precum și de ascultarea posturilor de radio străine precum Radio Londra sauVocea Americii, ce comentau negativ regimul comunist.
Arestări noaptea
Primul arestat a fost Constantin Noica, la 11 decembrie 1958, după ce trăise aproape un deceniu cu domiciliu obligatoriu la Câmpulung Muscel, supus timp de doi ani anchetelor. În noaptea de 25 spre 26 martie 1959 a fost arestat și Dinu Pillat, iar anchetatorii au hotărât să constituie „lotul Noica-Pillat”. Ultimul arestat al lotului a fost Nicu Steinhardt, la 4 ianuarie 1960. În acest răstimp, au fost arestați și interogați următorii intelectuali: Iacob Noica, Sergiu Al-George, Anca Ionescu, Ion Mitucă, Sandu Lăzărescu, Barbu Slătineanu, Simina Mironescu (Mezincescu), Alexandru Paleologu, Nicolae Radian, Emanoil Vidrașcu, Arșavir Acterian, Vladimir Streinu, Florian Gheorghe, Theodor Enescu, Vlad Aurelian, Mihai Rădulescu, Păstorel Teodoreanu, Marietta Sadova, Dinu Ranetti, Nicolae Răileanu, Remus Niculescu și Beatrice Strelisker.
Doi dintre anchetați, Mihai Rădulescu și Barbu Slătineanu, nu au supraviețuit până la proces. Pe lângă cei 25 de arestați, numeroase alte personalități au fost anchetate cu acuzații similare, între cei care au fost condamnați aflându-se Alice Voinescu, Vasile Voiculescu, Ion Negoițescu, Paul Dimitriu, iar alții, precum Mihail Șora, H. H. Stahl, Zigu Ornea, Sanda Stolojan și Șerban Cioculescu, nu au făcut închisoare. Pentru inculpații „lotului Noica-Pillat” justiția comunistă n-a avut nevoie decât de trei zile pentru a pronunța sentința, deși erau 25 de persoane.
Sentințele: Cultura în lanțuri
Procesul s-a desfășurat cu ușile închise, sentința fiind pronunțată pe 1 martie 1960, după doar trei zile de dezbateri sumare.
9 ani închisoare corecţională – Constantin Răileanu
8 ani închisoare corecţională – Beatrice Strelisker
8 ani închisoare corecţională – Marietta Sadova Acterian
8 ani închisoare corecţională – Emanoil Vidrescu
8 ani închisoare corecţională – Nicolae Radian
7 ani închisoare corecţională – Sergiu Al George
7 ani închisoare corecţională – Remus Niculescu
7 ani închisoare corecţională – Theodor Enescu
7 ani închisoare corecţională – Vladimir Streinu
7 ani închisoare corecţională – Vlad Aurelian
6 ani închisoare corecţională – Anca Ionescu
6 ani închisoare corecţională – Simina Mezincescu
6 ani închisoare corecţională – Păstorel Teodoreanu
Noica: “Cer pedeapsa maximă”
De asemenea, fiecărui inculpat i se va confisca total averea și va fi supus degradării civice. Cu prilejul ultimului cuvânt, filosoful a spus:
„Sunt vinovat, dar nu în fața legilor dvs, ci în fața celor din boxă. Iar justiția pe care o cer este una pe care nimeni nu o poate contesta, cea supremă. În ce mă privește, cer pedeapsa maximă și nu voi face recurs.”
Anul 1964
Ajunși în detenție, unii dintre cei condamnați în proces au devenit, sub presiunea torturilor fizice și psihice, informatori.
În 1964, ca urmare a amnistiei generale, cei condamnați în procesul din 1960 au fost eliberați. Cu toate acestea, condamnarea a rămas ca un stigmat pentru ei. După eliberare, Noica s-a stabilit la București, iar ulterior, după pensionare, la Păltiniș. În perioada 1965-1975, Noica a fost cercetător principal la Centrul de Logică al Academiei Române. A fost tot timpul atent supravegheat de Securitatea comunistă.
“Așteptând ceasul de apoi”
Când a ieșit din închisoare, Dinu Pillat a spus că vrea să se facă paznic la o grădină publică. A vrut să evite cu orice preț să mai intre într-o situație ce ar fi putut fi compromițătoare în ochii comuniștilor. A mai trăit zece ani (până în 1974) după ce s-a întors acasă. Romanul său, „Așteptând ceasul de apoi“, pentru care a fost condamnat, a fost publicat abia în decembrie 2010, mult după Revoluția din 1989. Asta pentru că romanul a fost descoperit abia în 2010, în arhivele CNSAS. Manuscrisele sale fuseseră confiscate și i se spusese că au fost arse. A scăpat această copie care a fost descoperită cu totul întâmplător.
În anul 1996, atunci când jumătate dintre cei condamnați în procesul din 1960 nu mai erau în viață, procurorul general al României, Vasile Manea Drăgulin, a intentat recurs în anulare pentru sentința din 1960.
Lecția demnității în fața terorii
Bilanțul procesului Noica-Pillat rămâne o rană deschisă în cultura română: condamnări ce însumau sute de ani de muncă silnică, manuscrise arse și destine frânte. Însă, dincolo de zidurile Jilavei sau de suferința din lagăre, acest lot de intelectuali a oferit o lecție neașteptată de rezistență prin cultură. Nume precum Nicolae Steinhardt (care a găsit credința în celulă) sau Constantin Noica (care nu și-a abandonat sistemul filozofic) au demonstrat că gândirea liberă nu poate fi întemnițată definitiv. Astăzi, rememorând ‘uneltirea inventată’ de regimul de atunci, nu privim doar spre trecut, ci onorăm curajul de a rămâne om într-un sistem programat să te dezumanizeze. Este datoria noastră să nu lăsăm cenușa cărților arse atunci să se aștearnă peste memoria acestor mari spirite.
Contextul: După ce a fost tăiat la cererea Irodiadei, capul Sfântului Ioan a fost îngropat într-un loc necinstit din curtea palatului. Ioana, soția lui Huza (economul lui Irod), l-a scos de acolo în taină și l-a îngropat într-un vas de lut pe Muntele Eleonului.
Prima Aflare (Secolul IV): Inochentie, un dregător devenit monah, a găsit vasul în timp ce săpa temelia unei bisericuțe pe Muntele Eleonului. Simțind că i se apropie sfârșitul, l-a ascuns din nou pentru a-l proteja de păgâni.
A doua Aflare (Anul 452):Sfântul Ioan s-a arătat la doi monahi veniți la Ierusalim, indicându-le locul. Ulterior, capul a ajuns la un olar sărac (care a fost binecuvântat pentru cinstea oferită sfântului) și apoi la ereticul Eustatie, care folosea minunile sfântului pentru a-și promova erezia ariană. În final, a fost găsit în mod minunat (văzut ca un foc) de arhimandritul Marcel în peștera de lângă Emesa.
A treia Aflare (Anul 850): Este menționată și a treia aflare, când patriarhul Ignatie a dus cinstitul cap la Constantinopol.
Întâia și a doua aflare a capului Sf. Ioan Botezătorul
Romano-catolice
Fer. Marcu de Marconi, pr.
Sărbători Naționale ale Zilei de 24 februarie
Estonia – Ziua națională; aniversarea proclamării independenței (1918)
Evenimentele Zilei de 24 februarie în Istorie:
- 24 februarie 303 d.Hr. – A fost publicat primul „Edict împotriva creștinilor” al împăratului Dioclețian, edict ce a declanșat persecuția lui Dioclețian;
- 24 februarie 1711 – A avut premiera opera Rinaldo de George Frideric Handel, prima operă în limba italiană scrisă special pentru scena londoneză;
- 24 februarie 1809 – Războaiele napoleoniene : Invazia britanică a Martinicei s-a încheiat cu capitularea necondiționată a amiralului francez Louis Thomas Villaret de Joyeuse, începând o ocupație de cinci ani a insulei;
- 24 februarie 1848 – În urma unei revolte populare regele Ludovic Filip al Franței a abdicat și a fugit în Anglia;
- 24 februarie 1945 – A avut loc, la București, o violentă demonstrație, în cursul căreia grupuri de agitatori bolșevici au deschis focul asupra armatei și a demonstranților;
- 24 februarie 1946 – Juan Perón a fost ales pentru primul său mandat în funcția de președinte al Argentinei;
- 24 februarie 1979 – Războiul Uganda-Tanzania : Forțele guvernamentale ugandeze au fugit din Masaka în timp ce Forțele de Apărare ale Poporului din Tanzania au bombardat și capturat orașul;
- 24 februarie 1989 – Zborul 811 al United Airlines a suferit o decompresie necontrolată după ce a decolat de pe Aeroportul Internațional Honolulu din Hawaii, explodând scaunele din aeronavă și ucigând nouă pasageri;
- 24 februarie 2022 – Rusia condusă de Vladimir Putin a invadat Ucraina.
24 februarie 303 – Împăratul roman Diocletian și ceilalti asociati la conducerea imperiului Maximian, Galerius si Constantius Chlorus, au emis primul dintr-o serie de edicte de revocare a drepturilor creștinilor care impuneau revenirea la practicile religioase tradiționale pagane. Cultul lui Jupiter a devenit obligatoriu pentru întregul imperiu.
Gaius Aurelius Valerius Diocletianus (244–311), cunoscut ca Dioclețian, a fost împărat roman din 20 noiembrie 284 până la 1 mai 305.
Pe plan politic și militar a fost unul dintre cei mai de seamă împărați romani, reformele sale asigurând continuitatea imperiului în părțile din răsărit pentru încă o mie de ani.
Faptele sale sunt însă umbrite de prigoana pe care a declanșat-o împotriva creștinilor; prin cele 4 edicte (decrete) împotriva creștinilor pe care le-a dat în anii 303-304, s-a pornit cea mai mare persecuție din istoria imperiului împotriva acestei religii.
Primul edict din 24 februarie 303, prevedea distrugerea unor cladiri de cult si a scrierilor creştine precum si privarea de demnităţi şi drepturi a creştinilor.
În al doilea edict de primăvară din 303 se prevedea arestarea preotilor, astfel incat masele mari de creştini în special din Orient, sa ramana fara pastor
In al treilea edict din anul 303, se ordona torturarea preotilor crestini si alte masuri dure care includeau uciderea acestora.
Al patrulea edict emis la inceptul anului 304, a extins asupra tuturor crestinilor tortura si executiile.
Gaius Flavius Valerius Constantius (n. 31 martie 250, d. 25 iulie 306) , cunoscut și sub numele Constanțiu I sau Constantius Chlorus (din grec. χλωρός, „cel palid”), a fost împărat al Imperiului Roman de Apus (305–306). A fost tatăl lui Constantin cel Mare – foto: ro.wikipedia.org
Cel mai zelos adept al politicii anticreștine a fost Galerius Maximianus , sau Gaius Galerius Valerius Maximianus (n.cca.250- d.5 mai 311), care i-a urmat pe tron lui Diocletian între anii 305 -311.
Născut într-o familie de țărani din Timocul sarbesc de azi, Galerius îmbrățișează cariera armelor, urcă pe scara ierarhiei militare în timpul domniilor împăraților Aurelian si Probus.
Se pare că tatăl lui era trac, iar mama sa purta numele de Romula și era de origine dacica
Este desemnat Caesar de catre Diocletian la 1 martie 293 in cadrul primei tetrarhii răspunzator de guvernarea provinciilor dunărene.
A divorțat de prima soție și s-a căsătorit cu Valeria, fiica lui Diocletian.
Galerius Maximianus (cca. 250 – 5 mai 311), sau Gaius Galerius Valerius Maximianus, împărat roman în perioada 305-311 – foto: ro.wikipedia.org
După spusele lui Lactantius împăratul Galerius și-a afirmat originea dacică și s-a declarat dușman al numelui Roman, propunând chiar ca imperiul să se numească nu roman ci Imperiul Dac, spre oroarea patricienilor și senatorilor.
El și-a exprimat atitudinea anti-romană imediat ce avut funcția de împărat, tratând cetățenii romani cu cruzime exemplară, așa cum cuceritorii îi tratează pe cuceriți In urma persecutiilor declansate de Diocletian au avut noarte de martiri:
Sfantul mare mucenic Gheorghe (Capadocia), Sfantul mare mucenic si tamaduitor Pantelimon ( Nicomidia), Antim episcopul Nicomidiei, Sfânta Varvara (Egipt), Sfinții Doctori fără de arginți Cosma şi Damian (Cilicia), Sfinţii mucenici Adrian si Natalia , Margareta (Antiohia Pisidiei), sfintele Agapi, Irina şi Hiona (Tesalonic), episcopul Irineu (Sirmium), diaconul Dimitrie, Secundus, Basilla, Anastasia, preotul Montanus (Singidunum), episcopul Victorin de Poetavio (Austria), “cei patru încoronaţi” (de fapt cinci, ei fiind sculptori).
Pe o inscripţie de la Cernavodă atunci Axiopolis din sec. al IV-lea sunt menţionate numele martirilor : Chiril, Tasie, Chindea, Dasie de Durostorum.
Au murit şi cei patru martiri de la Noviodunum: Zotic, Atal,Camasis,si Filip aflaţi la Niculiţel şi aşezaţi la Mănăstirea Cocoş.
24 februarie 1303 – A avut loc Bătălia de la Roslin din timpul primului Razboi de Independență scoțian.
La lupta au participat doar câteva sute de soldați de ambele părți, iar scoțienii sub conducerea lui Ioan III Comyn ieșit invingători.
24 februarie 1339 – Prima mențiune documentară a localitatii Siret.
Localitatea este situată în regiunea istorică Bucovina de sud.
Siret este unul dintre cele mai vechi orașe din România, care precede formarea statului feudal Moldova și a fost a doua capitală a Moldovei (după Baia), în a doua jumătate a secolului al XIV-lea.
În perioada 1211-1225, pe unul din dealurile de lângă Siret a fost înălțată o fortăreață de către Ordinul Cavalerilor Teutoni.
Data exactă nu se știe dar informația apare în „Dicționarul geografic al Regatului Poloniei și al altor state slave” editat în 1880 la Varșovia.
Conform aceluiași dicționar, în anul 1241 a avut loc distrugerea de către tătari a orașului Siret și a castelului teuton.
24 februarie 1387 – Regele Carol al III- lea al Neapolelui și Ungariei este asasinat la Buda.
24 februarie 1463 – S-a născut umanistul italian de expresie latina Giovani Pico della Mirandola, membru al Academiei Platoniciana din Florenta; eruditia sa i-a transformat numele intr-un simbol al cunoasterii nelimitate (“Despre demnitatea omului”); (m.17.11.1494).
Contele Giovanni Pico della Mirandola (n. 24 februarie 1463, Mirandola – – 17 noiembrie 1494, Florența), filozof și învățat umanist italian din perioada Renașterii.
24 februarie 1500 – S-a născut Carol Quintul, împărat al Sfântului Imperiu Roman, rege al Castiliei, Aragonului, Neapolelui și al Siciliei (d. 1558).
Portret al împăratului Carol Quintul, după Tițian – foto: ro.wikipedia.org
Carol Quintul (n. 24 februarie 1500 – d. 21 septembrie 1558) a fost împărat romano-german din 1519, până la abdicarea sa în 1556. A domnit, de asemenea, ca rege al Spaniei, cu titulatura „Carol I”, din 1516 până în 1556.
Ca moștenitor a patru dintre casele regale importante din Europa, a realizat o uniune personală a unor teritorii întinse și dispersate, incluzând Sfântul Imperiu Roman, Aragon, Castilia, Napoli, Sicilia, Țările de Jos și coloniile spaniole din Americi.
Când a renunțat la tron, și-a împărțit ținuturile între fiul său, Filip al II-lea al Spaniei, și fratele său, împăratul Ferdinand I.
24 februarie 1525 – Francisc I al Franței este învins în bătălia de la Pavia de către trupele imperiale germane.
Suveranul francez cade prizonier în mâinile lui Carol al V-lea si silit sa accepte concesii teritoriale majore pentru a fi eliberat. La întoarcerea sa în Franța, Francisc a susținut că acordul său cu Carol e nul.
Francisc I al Franței (12 septembrie 1494 – 31 martie 1547) a fost rege al Franței între anii 1515 și 1547, fiind fiul lui Charles d’Angoulême și al Louisei de Savoia.
Întâi, conte de Angoulême și duce de Valois, el i-a succedat la tron vărului său Ludovic XII, prin căsătoria cu fiica acestuia, Claude a Franței.
24 februarie 1538 – Se incheie Tratatul de pace de la Oradea, prin care se pune capăt luptelor dintre Ioan Zapolya și Ferdinand de Habsburg pentru stăpânirea Transilvaniei.
24 februarie 1582 – Trecerea la calendarul gregorian – Papa Grigore al XIII-lea introduce reforma calendarului iulian existent din anul 45 I.Ch., care, în noua structurare, comportă o eroare de o zi la 3000 de ani (Calendarul gregorian).
Modificarea a fost aprobată și decretată, prin bula papală Inter gravissimas, de Grigore al XIII-lea (al cărui nume l-a primit acest calendar)
Papa Grigore al XIII-lea, cunoscut și ca papa Gregor al XIII-lea, (n. 7 ianuarie 1502, Bologna — d. 10 aprilie 1585, Roma) a fost un papă al Romei din 1572 până în 1585.
Numele său laic a fost Ugo Bouncompagni.
În anul 1539 a intrat în serviciul Bisericii, în 1558 a fost ales episcop de Vieste, iar în 1565 a devenit cardinal.
La 13 mai 1572 a fost ales papă.
Unul din cele mai mari merite ale sale a fost actualizarea calendarului iulian (1582). Actualul calendar îi poartă numele, calendar gregorian.
Calendarul iulian a fost introdus de Iuliu Cezar în 46 î.Hr., intrând în uz în anul 45 î.Hr.
Calendarul iulian are un an obişnuit de 365 de zile, împărţit în 12 luni, cu un an bisect adăugat la fiecare patru ani, ceeace face ca anul mediu să aibă 365,25 de zile.
Calendarul iulian a rămas în uz în unele ţări până în secolul al XX-lea şi mai este folosit încă de mai multe biserici naţionale ortodoxe.
În decursul timpului diferenţa dintre calendarul iulian şi realitate a devenit tot mai importanta.
Pentru a corecta această eroare, Papa Grigorie al XIII-lea a propus calendarul pe care il folosesc acum majoritatea tarilor lumii si care la adoptarea sa a corectat o eroare de 10 zile acumulate.
De aceea atunci s-a decis că perioada de după joi 4 octombrie 1582, sa devina vineri, 15 octombrie 1582.
24 februarie 1704 – A murit Marc-Antoine Charpentier, compozitor francez; (n. 1643).
24 februarie 1607 – L’Orfeo, opera compusă de compozitorul italian Claudio Monteverdi, este pentru prima oară interpretată pe scenă la Mantua din Ducatul Mantua (acum în Italia).
24 februarie 1711 – La Londra a avut loc premiera operei Rinaldo, de Georg Friedrich Händel, prima operă în limba italiană scrisă special pentru scena londoneză.
Premiera operei Rinaldo de G.F. Handel, pe 24 februarie 1711 la Londra, a marcat un punct de cotitură în istoria muzicală, fiind prima lucrare în limba italiană compusă special pentru scena engleză. Bazată pe epopeea „Ierusalimul eliberat”, opera a devenit cea mai jucată creație a lui Handel în timpul vieții sale, rămânând celebră până astăzi prin aria „Lascia ch’io pianga”. Deși a dispărut din repertoriu timp de două secole, a fost redescoperită în secolul XX, fiind astăzi considerată o capodoperă a barocului universal.
24 februarie 1717 – Convenția dintre Ioan Mavrocordat și generalul Sainville.
Trupele imperiale austriece evacuează Muntenia, dar păstrează Oltenia.
Convenția va fi invocată de austrieci pentru a justifica anexarea Olteniei.
24 februarie 1786 - S-a născut Wilhelm Grimm,unul dintre fratii Grimm.
Wilhelm Carl Grimm (n. 24 februarie 1786, Hanau — d. 16 decembrie 1859, Berlin) a fost un filolog, folclorist și scriitor romantic german.
Este co-autor (împreună cu fratele său Jacob Grimm) al Dicționarului limbii germane precum și al unor celebre culegeri de povești, inspirate din motive populare germane, in care se regasesc; “Hansel şi Gretel”, “Alba ca Zapada si cei sapte pitici” – “Legende germane”.
Fraţii Grimm au publicat două volume sub titlul de Kinder-und Hausmärchen (Poveşti pentru copii şi părinţi, 1812-1829).
O nouă ediţie a apărut în 1857 intr-un volum de Povestiri care a adus fratilor Grimm celebritatea.
24 februarie 1809 – Războaiele napoleoniene: Invazia britanică a Martinicei s-a încheiat cu capitularea necondiționată a amiralului francez Louis Thomas Villaret de Joyeuse, începând o ocupație de cinci ani a insulei.
Cucerirea insulei franceze Martinica din Indiile de Vest franceze la 24 februarie 1809, George Thompson , 1809 – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Între 30 ianuarie și 24 februarie 1809, forțele britanice au invadat și capturat colonia franceză Martinica, eliminând astfel o bază strategică majoră folosită de Franța pentru a ataca rutele comerciale ale Regatului Unit în Indiile de Vest. Deși garnizoana franceză a opus rezistență în fortificațiile din Fort Desaix, superioritatea numerică a Marii Britanii a dus la capitularea totală a insulei, marcând o lovitură decisivă împotriva puterii navale napoleoniene în regiune.
Henry Cavendish (n. 10 octombrie 1731 – d. 24 februarie 1810) a fost fizician și chimist englez.
Este cunoscut în special pentru descoperirea hidrogenului, în 1766, a sintezei apei, în 1784, și a celebrului experiment omonim (experimentul Cavendish), din anii 1797 – 1798, în care savantul englez a măsurat forța de atracție dintre două mase suspendate cu ajutorul unei balanțe de torsiune, iar ca rezultante derivate a putut calcula, pentru prima dată, constanta atracției universale și masa Pământului si descoperirea anusului modern.
24 februarie 1815 – A murit Robert Fulton, inventator american .
Gravură postumă înfățișându-l pe Robert Fulton (1873) – foto: ro.wikipedia.org
Robert Fulton (n. 14 noiembrie 1765, Little Britain, astăzi Fulton, Pennsylvania – d. 24 februarie 1815, New York) a fost un inginer și inventator american, creditat incorect pentru mult timp ca fiind constructorul primei nave acționate de forța aburilor, Clermont (1807), cu care a întreprins o călătorie de la New York la Albany pe râul / fluviul Hudson.
În schimb, în mod corect, Fulton poate fi creditat a fi fost autorul planurilor și constructorul efectiv ale primelor nave cu aburi complet operaționale, precum și a primului submarin funcțional, comandat de Napoleon Bonaparte, denumit Nautilius, care a fost testat în 1800.
Deși lista inginerilor, constructorilor și întreprinzătorilor care au încercat să realizeze vase care să fie acționate mecanic este lungă, începând cu însuși realizatorul motorului cu aburi cu regulator centrifugal, James Watt, importanța lui Robert Fulton în istoria ingineriei și a navigației constă în realizarea primelor nave acționate mecanic, care erau complet funcționale, operaționale și fiabile.
El a adus un aport important împreună cu John Ericsson, Francis Pettit Smith, David Bushnell și Josef Ressel la perfecționarea tehnicii navigației
24 februarie 1821 – Mihail Șuțu, domnul Moldovei, solicită țarului Alexandru I trimiterea armatei rusesti, pentru a face față eteriștilor care conduși de Alexandru Ipsilanti trecuseră Prutul, la 22 februarie 1821.
24 februarie 1841 - S-a născut John Philip Holland, inventatorul si constructorul primului submarin modern, acceptat de U.S. Navy; (d. 12 august 1914).
John Philip Holland (24/28/29 februarie 1841 – 12 august 1914) a fost un inginer irlandez care a dezvoltat primul submarin care a fost comandat oficial de Marina SUA și primul Submarinul Royal Navy, Olanda 1.
24 februarie 1848 – Abdicarea regelui Louis-Philippe al Franței: În urma unei revolte populare regele Ludovic Filip al Franței a abdicat și a fugit în Anglia.
Ludovic-Filip de Orléans – foto: ro.wikipedia.org
Ludovic-Filip de Orléans (n. 6 octombrie 1773, Paris – d. 26 august 1850, Surrey, Anglia) a fost rege al francezilor în perioada Monarhiei din Iulie între 1830 și 1848.
Face parte din dinastia Bourbon-Orléans.
La 24 februarie 1848, în timpul revoluției din februarie 1848, regele Ludovic Filip a abdicat în favoarea nepotului său în vârstă de nouă ani, Filip, conte de Paris.
Temându-se de ceea ce i s-a întâmplat lui Ludovic al XVI-lea, Ludovic Filip a părăsit Parisul deghizat.
Inițial, Adunarea Națională a plănuit să-l accepte pe micul Filip ca rege, însă puternicul curent al opiniei publice a respins acest lucru.
La 26 februarie a fost proclamată A Doua Republică Franceză.
Prințul Louis Napoléon Bonaparte a fost ales președinte la 10 decembrie același an; la 2 decembrie 1851 el s-a autoproclamat președinte pe viață, apoi împăratul Napoleon al III-lea în 1852.
24 februarie 1856 – A murit marele matematician rus Nikolai Ivanovici Lobacevski; (n. 1792).
24 februarie 1856 (7 martie, stil nou) – A fost înființată Facultatea de drept la Iași, Moldova, prima facultate din cadrul viitoarei Universități Alexandru Ioan Cuza.
În timpul domniei lui Grigore Alexandru Ghica în Moldova, acesta acordă o atenţie deosebită reorganizării învăţămîntului care se soldează cu activităţi concrete la nivelul celui mediu şi superior.
În 1856 la Iaşi, Moldova sunt inaugurate primele facultăţi de Drept şi Filosofie.
Un rol important în organizarea învăţămîntului în Moldova l-au avut învăţaţii dascăli ardeleni, Simion Bărnuţiu, August Trebonoi Laurian (Augustin Trifan), Florian Aaron, etc, care au găsit aici, după 1848, o ospitalitate binefăcătoare în condiţiile regimului absolutist din Transilvania.
Simion Bărnuţiu, în 1856, este numit profesor la Facultatea de Drept, unde ţine cursuri de istoria dreptului roman, de drept natural, privat şi public, de logică şi de psihologie.
24 februarie 1869 – La Miercurea-Ciuc se constituie Partidul Național Român din Transilvania, în frunte cu Ilie Măcelariu.
La 23-24 februarie 1869 la Miercurea-Ciuc are loc o conferință națională a fruntașilor politici ai românilor transilvăneni, la care se creează Partidul Național Român din Transilvania, în frunte cu Ilie Măcelariu.
24 februarie 1870 – În prezenţa domnitorului Carol I, a prim-ministrului Alexandru Golescu şi a ministrului de Finanţe Ion C. Brătianu, la 24 februarie 1870, s-a inaugurat Monetăria Statului, într-un sediu special amenajat pe Şoseaua Kisselef. Primele emisiuni au fost monedele de aur (20 de lei) şi de argint (1 leu) cu efigia domnitorului Carol I (1866-1914).
Până la sfîrşitul anului, aici se bat 5.000 de piese din aur de 20 lei şi 400.000 de piese din argint de 1 leu, cu efigia domnitorului pe avers.
Moneda de 1 leu din 1870 este prima monedă românească pe care apare denumirea de 1 leu.
Interpretat ca o încercare de afirmare a suveranităţii României, acest fapt atrage protestele Înaltei Porţi, iar monetăria este nevoită să oprească producţia monetară.
Monedele din argint prevăzute în legea monetară au fost executate în Belgia.
Portretul domnitorului nu mai apare pe niciuna dintre ele.
foto: negrupealb.ning.com
Activitatea monetăriei se pare, totuşi, că a continuat şi după 1870, pentru că, în 1871, se menţionează o medalie bătută aici, medalie dedicată aniversării a 400 de ani de la ctitorirea mânăstirii Putna.
24 februarie 1881 – China si Rusia semneaza Tratatul de la Sankt Petersburg (12/24 februarie).
Aceasta prevede revenirea la China a regiunii regiunii limitrofe raului Ili de asemenea, cunoscut sub numele Zhetysu ocupate de Rusia în 1871, dar anexeaza teritorii vaste la vest de râulKhorgos isumand peste 70 000 km2.
24 februarie 1885 – S-a născut amiralul american Chester W. Nimitz. (d. 1966)
Chester William Nimitz (n. 24 februarie 1885 Fredericksburg, Texas – d. 20 februarie 1966) a fost un amiral american, unul dintre principalii comandanţi militari al forţelor americane din Pacific, din timpul celui de-al doilea război mondial.
De asemenea a comandant flotele de submarine ale SUA şi a fost şef al Biroului de navigare în 1939.
Nimitz a semnat actul de capitulare a Japoniei din partea S.U.A. la (2 septembrie 1945).
24 februarie 1892 – Se înființează Partidul Național Român din Bucovina, Austro-Ungaria
La 24 februarie 1892 se înființează Partidul Național Român din Bucovina (fostă parte a Țării Moldovei, anexată în 1775 Sfîntului Imperiu Roman de Națiune Germană), Austro-Ungaria.
La sfîrșitul anului 1910, din cauza disensiunilor politice ivite în sînul partidului, Iancu Flondor demisionează din funția de președinte al partidului, iar partidul se divizează în trei grupări: națională, democratică și conservatoare.
Partidul editează următoarele publicații: Gazeta Bucovinei (1891-1897), Patria (1897-1900, 1909-1910), Deșteptarea (1900-1904), Apărarea națională (1906-1908), Românul (1908-1909), Viața nouă (1912-1914).
24 februarie 1895 – În Cuba izbucnește o revolta în Baire, un oraș aflat in apropiere de Santiago de Cuba. Este începutul Războiului de Independență cubanez, care se încheie odata cu cu războiul hispano-american în 1898, dupa infrangerea Spaniei.
24 februarie 1917 – Primul Război Mondial - Ambasadorul SUA la Regatul Unit, intra in posesia faimoasei Telegrame Zimmermann, prin care Germania se angaja să asigure întoarcerea catre Mexic a teritoriilor New Mexico, Texas, Arizona,dacă Mexicul va declara război Statelor Unite.
24 februarie 1918 – Estonia se declară independentă față de Rusia.
24 februarie 1920 – Partidul nazist din Germania Adolf Hitler, la o întrunire a Partidului Muncitoresc German, schimbă numele partidului în Partidul national- socialist al muncitorilor din Germania.
24 februarie 1929 – S-a născut actrita romana de teatru si film Marga Barbu; (d. 2009)
24 februarie 1938 - Corneliu Zelea Codreanu decide autodizolvarea partidului legionar Totul pentru Țară.
24 februarie 1939 – S-a născut Richard Oschanitzky, compozitor român; (d. 1979).
24 februarie 1942 – Este inaugurat postul de radio american Vocea Americii (Voice of America).
24 februarie 1945 – A avut loc la București, in timpul guvernarii generalului Radescu, o mare demonstrație patriotica, în cursul căreia grupuri de agitatori bolșevici au deschis focul asupra armatei și a demonstranților.
Acest eveniment i-a dat pretextul lui A.I.Vâșinski, ministrul adjunct de Externe al URSS și președinte al Comisei Aliate de Control pentru România, să impună prin forță, guvernul tradator prosovietic si procomunist al lui Petru Groza.
Andrei Vîşinski, Petru Groza şi Gheorghe Gheorghiu-Dej, la 14 martie 1945 – foto preluat de pe cersipamantromanesc.wordpress.com
Capitala este împânzită de simpatizanţi ai Frontului Naţional Democrat, partid umbrelă condus de Vasile Luca (născut Luka László) sub care se adăpostesc Partidul Comunist Român şi formaţiunile politice cripto-comuniste din jurul său, dar şi PSD. În drum spre Piaţa Unirii, manifestanţii strigă „Vrem guvern FND!“, „Vrem să ne conducă muncitorii!“, „Jos Rădescu!“, „Jos fasciştii!“, „Moarte reacţionarilor, moarte fasciştilor, moarte trădătorilor!“. În câteva ore, demonstraţia devine violentă. Se trag focuri de armă dinspre şi înspre protestatari. Sunt înregistraţi mai mulţi morţi şi mai mulţi răniţi. Mor oameni în acţiuni similare la Craiova, Caracal şi Braşov. România pare în pragul unui război civil, iar autorităţile par incapabile să rezolve criza.
Seara, la 22.00, premierul Nicolae Rădescu susţine, la radio, o celebră cuvântare: „Cei fără patrie şi fără Dumnezeu, conduşi de doi venetici, Ana Pauker (n.r. – născută Hanna Rabinsohn) şi ungurul Luca, au hotărât să înece ţara în sânge“. E ultimul discurs public anticomunist din România pentru mai bine de 45 de ani. De fapt, Rădescu are dreptate: instabilitatea de pe străzile oraşelor e orchestrată abil de către comunişti, sub atenta supraveghere a sovieticilor aflaţi în ţară. România trebuie să-şi arate vulnerabilităţile în faţa aliaţilor, iar „aliaţii“ trebuie să vină s-o salveze.
24 februarie 1946 – Juan Perón a fost ales pentru primul său mandat în funcția președinte al Argentinei.
Juan Perón – foto: ro.wikipedia.org
Juan Domingo Perón (n. 8 octombrie 1895; d. 1 iulie 1974) om de stat argentinian, de 2 ori președinte al Argentinei, în perioada 1946-1955 și în perioada 1973-1974.
Forţat să demisioneze de către adversarii ai din forţele armate la 9 octombrie 1945 în timp ce servea ca Vice-Preşedinte şi Secretar de stat in Ministerul Război al Argentinei, Peron a fost arestat la scurt timp după aceea, dar demonstraţii de masă organizate de către CGT forteaza eliberarea sa…
Sprijinul popular de care se bucură, il ajuta sa castige preşedinţia tarii cu 56% din voturi, în alegerile din 24 februarie 1946.
24 februarie 1948 – Lucreţiu Pătrăşcanu a fost demis din fruntea Ministerului Justiţiei, arestat la 28 februarie, sub acuzaţia de şovinism şi naţionalism burghez şi de colaborare cu organele de Siguranţă din perioada interbelică.
Au urmat judecarea și executarea sa în Penitenciarul Jilava, în aprilie 1954.
Lucrețiu Pătrășcanu (n. 4 noiembrie 1900, Bacău – d. 17 aprilie 1954, Închisoarea Jilava, București) a fost un om politic român, membru al conducerii Partidului Comunist Român, ministru, avocat, sociolog și economist.
Pentru o perioadă de timp a fost și profesor la Universitatea București. Licențiat în drept și doctor în științe economice al Universității din Leipzig, Pătrășcanu era o figură rară printre puținii comuniști din România.
A fost reprezentant al ilegaliștilor români la Comintern și în alianța politică ce a declarat scoaterea țării din alianța hitleristă în august 1944.
Primul comunist devenit ministru a deținut portofoliul Justiției.
24 februarie 1948 - În România comunizată a fost desființată Adunarea Deputaților, a fost convocată Marea Adunare Națională iar puterea legislativă a trecut asupra Guvernului.
24 februarie 1955 - S-a născut Steven P. Jobs, inventator și om de afaceri, cofondator al Apple Inc, impreuna cu Steve Wozniak ; (d.2011).
Steve Jobs in 2007 – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Steven Paul Jobs (n. 24 februarie 1955 – d. 5 octombrie 2011) a fost cofondatorul și CEO-ul (directorul general) al firmei Apple Computer, precum și CEO al firmei Pixar, până la achiziția acestui studio de animație de către compania Disney.
A fost cel mai mare acționar al companiei Disney și membru în consiliul de directori ai Disney.
Jobs este considerat ca fiind unul dintre cele mai influente personaje atât din industria calculatoarelor cât și în industria divertismentului.
24 februarie 1960 – A debutat procesul “Lotului Noica-Pillat“.
Pe 24 februarie 1960, la București, începe procesul grupului „Noica-Pillat”, judecați pentru “uneltire împotriva ordinii de stat”; crima de uneltire împotriva ordinii sociale era prevăzută de art. 209 din Codul Penal și avea următorul conținut: „faptul de a propovădui prin viu grai schimbarea formei democratice de guvernământ a Statului”, „faptul de a face propagandă pentru răsturnarea în mod violent a ordinei sociale existente în Stat”, „faptul de a constitui sau organiza asociații secrete cu scopul arătat la alineatul precedent, fie că au ori nu caracter internațional”, „faptul de a lucra prin mijloace violente, pentru a produce teroare, teamă ori desordine publică, cu scop de a schimba ordinea economică sau socială din România”, …
24 februarie 1979 - Războiul Uganda-Tanzania – Bătălia de la Masaka (23-24 februarie 1979):
Forțele guvernamentale ugandeze au fugit din Masaka în timp ce Forțele de Apărare ale Poporului din Tanzania au bombardat și capturat orașul.
Context: În cadrul războiului dintre Uganda și Tanzania, declanșat de invazia eșuată a dictatorului Idi Amin în Tanzania, președintele tanzanian Julius Nyerere a ordonat o contraofensivă majoră. Obiectivul era capturarea orașelor strategice din sudul Ugandei, Masaka și Mbarara.
Desfășurarea luptei:
Forțele implicate: Armata Tanzaniană (TPDF), susținută de rebeli ugandezi, împotriva garnizoanei fidele lui Idi Amin (în special celebrul „Batalion Sinucigaș”).
Tactici: După un bombardament intens de artilerie început pe 23 februarie, trupele tanzaniene au încercuit orașul din trei direcții.
Căderea orașului: Din cauza moralului scăzut și a diviziunilor interne, majoritatea forțelor guvernamentale au fugit spre Lukaya. Pe 24 februarie, la răsărit, brigăzile tanzaniene au ocupat orașul cu o rezistență minimă.
Consecințe:
Răzbunarea: Ca răspuns la atrocitățile comise anterior de trupele lui Amin în Tanzania, forțele victorioase au distrus o mare parte din infrastructura orașului Masaka.
Impact politic: Pierderea orașului a prăbușit moralul regimului Amin. Amenințările ulterioare ale dictatorului la adresa civililor care i-au primit cu bucurie pe tanzanieni l-au convins pe Nyerere că singura soluție este înlăturarea completă a lui Idi Amin prin capturarea capitalei Kampala.
Steaua Bucureşti a luat fiinţă pe 7 iunie 1947, la iniţiativa mai multor ofiţeri ai Casei Regale Române, printr-un decret semnat de generalul Mihail Lascăr, fostul Comandant Suprem al Armatei Regale Române, a primit iniţial denumirea de „Asociaţia Sportivă a Armatei” (ASA).
Primul meci a avut loc la data de 24 august 1947, împotriva echipei clujene Dermata şi s-a încheiat la egalitate 0 – 0.
Puternic susţinută din spate de regimul comunist, ASA a fost împinsă direct spre prima divizie, prin excluderea unei echipe de tradiţie, Carmen Bucureşti.
Sub conducerea antrenorilor Emeric Jenei şi Anghel Iordănescu (antrenor secund), Steaua a impresionat în campionatul 1984-1985, câştigându-l după o pauză de şase ani.
A urmat cel mai spectaculos sezon de cupe europene din fotbalul românesc.
După ce a eliminat pe Vejle BK, Budapest Honvéd FC, Kuusysi FC şi pe RSC Anderlecht, Steaua a devenit prima echipă din România care a jucat o finală europeană.
Pe 7 mai 1986, pe stadionul Ramón Sánchez Pizjuán din Sevilla, campioana Spaniei, FC Barcelona, era cotată cu prima şansă, dar după prelungiri în care scorul a rămas 0-0, legendarul portar Helmuth Duckadam a apărat patru penalty-uri la rând, contribuind decisiv la victoria Stelei cu 2-0.
Steaua a devenit astfel prima echipă din Estul Europei, şi singura dintr-o ţară comunistă, care a câştigat trofeul continental suprem.
Steaua şi-a trecut în palmares şi o Supercupă a Europei, câştigând în 1987 finala cu Dinamo Kiev, printr-un gol marcat de Gheorghe Hagi.
24 februarie 1989 - Zborul 811 al United Airlines a suferit o decompresie necontrolată după ce a decolat de pe Aeroportul Internațional Honolulu din Hawaii, explodând scaunele din aeronavă și ucigând nouă pasageri.
Zborul 811 al United Airlines a fost un zbor internațional regulat de la Los Angeles la Sydney , cu escale intermediare la Honolulu și Auckland . Pe 24 februarie 1989, Boeingul 747-122 care deservea zborul a suferit o defecțiune la ușa de marfă în timpul zborului, la scurt timp după decolarea din Honolulu. Decompresia explozivă rezultată a distrus mai multe rânduri de scaune, ucigând nouă pasageri. Aeronava s-a întors la Honolulu și a aterizat fără alte incidente.
Ion Voicu (n. 8 octombrie 1923, București – d. 24 februarie 1997), celebru violonist român, fost elev al marelui George Enescu.
Prin Decretul nr. 3 din 13 ianuarie 1964 al Consiliului de Stat al Republicii Populare Romîne, solistului concertist Ion Voicu i s-a acordat titlul de Artist al Poporului din Republica Populară Romînă „pentru merite deosebite în activitatea desfășurată în domeniul teatrului, muzicii și artelor plastice”.
Statul român i-a dat maestrului în folosință o vioară „Stradivarius”, fabricată în 1702, care a aparținut lui Joseph Joachim.
Vioara Stradivarius a fost achiziționată de statul român, în 29 august 1956, de la firma Henry Werro, la prețul de 80.000 de franci elvețieni.
La 7 septembrie 1956, Ministerul Culturii și maestrul Ion Voicu au încheiat un contract de comodat care avea ca obiect darea în folosință a viorii.
Contractul de comodat a încetat în 1986, când Ion Voicu a restituit instrumentul Filarmonicii “George Enescu“.
Ulterior, vioara a ajuns în posesia Muzeului Național de Artă al României.
În 5 ianuarie 1990, Ion Voicu a ridicat vioara Stradivarius, care a rămas posesia familiei, după moartea sa, în 1997.
Pe 9 martie 2007, după îndelungate discuții cu Ministerul Culturii și Cultelor, Mădălin Voicu a predat vioara ministrului culturii, Adrian Iorgulescu.
Ion Voicu a fost directorul Filarmonicii “George Enescu” din București timp de zece ani, în perioada 1972-1982.
A contribuit la crearea “Orchestrei de Cameră” în 1969 cunoscută în întreaga Europă și prezentă la cele mai importante festivaluri muzicale internaționale.
Aceasta este în prezent condusă de fiul său, Mădălin Voicu.
24 februarie 2007 – Japonia lansează al patrulea sau satelit ei spion cu scopul de a- si spori capacitatea de a monitoriza potențialele amenințări, venite in special dinspre Coreea de Nord.
24 februarie 2008 – În Cuba, Raul Castro, succede la presedentia tarii fratelui său Fidel Castro dupa 49 de ani la conducerea Cubei.
După 49 ani la conducerea Cubei ţării, Fidel Castro lasă in loc pe fratele său mai mic.
Ales pentru cinci ani, Raul Castro a spus că va continua să-l “consulte” fratele său, in “deciziile majore”.
24 februarie 2011 - Lansarea finala a navetei spatiale Discovery (OV-103).
A făcut 39 zboruri, petrecând 365 zile în spațiu, completând 5.830 orbite. A parcurs 238.539.663 km.
Discovery a efectuat mai multe zboruri individuale decât orice altă navetă spațială în istorie.
A efectuat și misiunile de “întoarcere la zbor” după dezastrele navetelor Challenger și Columbia Discovery a fost prima navetă operațională care a fost scoasă din uz, fiind urmată de Endeavour.
A fost cea de-a treia Navetă Spațială operațională și cea mai bătrână dintre cele aflate în serviciu.
Discovery a efectuat misiuni de cercetare, dar și de asamblare a Stației Spațiale Internaționale.
Naveta își trage numele de la vasul de explorare Discovery, care l-a însoțit pe exploratorul James Cook în timpul ultimei sale călătorii importante.
Discovery a fost naveta care a lansat Telescopul spațial Hubble.
Misiunile a doua și a treia de întreținere a Hubble au fost conduse, de asemenea, de Discovery.
Este programată și a cincea misiune de întreținere, tot cu ajutorul navei Discovery.
Naveta a lansat sonda Ulysses și trei sateliți TDRS.
Discovery a fost aleasă de două ori ca vehicul pentru reîntoarcerea la zbor, prima dată în 1986, după dezastrul navetei Challenger în 1984, dar și în cele două misiuni din iulie 2005 și iulie 2006, după dezastrul navetei Columbia, din 2003.
24 februarie 2022 – Rusia condusă de Vladimir Putin a invadat Ucraina:
La câteva zile după ce a recunoscut Donețk și Lugansk ca state independente, președintele rus Vladimir Putin a ordonat o invazie pe scară largă a Ucrainei.
Invazia Rusiei în Ucraina din 24 februarie 2022 a declanșat cel mai sângeros conflict european de după 1945, rezultând în sute de mii de victime militare, zeci de mii de civili uciși și ocuparea a circa 20% din teritoriul ucrainean până în 2026. Războiul a generat o criză umanitară masivă, cu peste 14 milioane de persoane strămutate (8 milioane intern și 6-7 milioane extern), și a atras condamnarea comunității internaționale, care a răspuns prin sancțiuni economice și sprijin militar masiv pentru Ucraina. Pe fondul acuzațiilor de crime de război și al unui cost direct de peste 450 miliarde de dolari pentru Rusia, negocierile de pace rămân blocate, iar agresiunea continuă să destabilizeze securitatea și economia globală.
Sfântul Cuvios Petroniu de la Prodromu (1914 – 2011)
Moștenirea Sfântului Petroniu de la Prodromu, „Dascălul smereniei”
Pe lângă marile evenimente istorice ale zilei, 24 februarie rămâne în memoria contemporană ca ziua în care Muntele Athos și-a luat rămas bun de la unul dintre cei mai mari duhovnici români ai secolului XXI. Recent intrat în rândul sfinților, Cuviosul Petroniu reprezintă puntea vie între școala spirituală a Mănăstirii Antim și asceza athonită.
Sfântul Cuvios Petroniu de la Prodromu (1914 – 2011) -foto preluat de pe doxologia.ro
Sfântul Cuvios Petroniu (Tănase) Prodromitul (1916-2011) a fost un călugăr arhimandrit, mare duhovnic ortodox al secolului XX și stareț al Schitului Prodromu de la Muntele Athos timp de mulți ani (1984-2011).
Arhimandritul Petroniu Tănase este considerat responsabil pentru reînvierea vieții monahale românești în Muntele Athos când dictatura comunistă amenința pustiirea așezămintelor românești din Sfântul Munte. Părintele Petroniu a devenit unul dintre cei mai respectați duhovnici din Sfântul Munte, îndrumarea sa fermă aducând Schitul Prodromu într-o perioadă de apogeu. Până la sfârșitul vieții, Pr. Petroniu a nădăjduit că schitul va deveni într-o zi prima mănăstire românească din Sfântul Munte.
Viața Sfântului Cuvios Petroniu de la Prodromu
Arhimandritul Petroniu Tănase în Sfântul Munte – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
Formarea și activitatea în țară
Cuviosul Petroniu s-a născut în anul 1914, în comuna Farcașa (județul Neamț). S-a călugărit de foarte tânăr în obștea Mănăstirii Neamțului, unde s-a și format duhovnicește. Mai târziu a fost trimis la București pentru studii, și așa a intrat în obștea Mănăstirii Antim. A studiat Teologia (licență), dar a făcut în paralel și alte studii de matematică și filozofie. La Mănăstirea Antim, din anul 1937, Cuviosul Petroniu a avut drept ascultare de a pune în bună rânduială biblioteca mănăstirii.
Rugul Aprins și plecarea în Grădina Maicii Domnului
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial și în primii ani după (1945-1947), Cuviosul Petroniu a fost funcționar la Cancelaria Sfântului Sinod și chiar la secretariatul patriarhului Nicodim. A făcut parte din mişcarea „Rugul Aprins” și a suferit consecințele acestei afilieri.
În anul 1977, la cererea monahilor români din Sfântul Munte Athos, Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a decis să trimită două grupuri de călugări români ca să întărească efectivul Schitului românesc Prodromu și să revigoreze viața monastică a schitului, în 1977 și 1978. Cuviosul Petroniu a făcut parte din al doilea grup de monahi.
Stăreția la Schitul Prodromu și recunoașterea pan-ortodoxă
Din 1978, Cuviosul Petroniu a trăit neîntrerupt în Sfântul Munte Athos, iar din anul 1984 a fost ales stareț al Schitului Prodromu. A renunțat la stăreție la începutul anului 2011 din cauza vârstei înaintate. A trecut la Domnul în ziua de 22 februarie 2011 și a fost înmormântat după tradiția athonită la 24 februarie 2011 în cimitirul Schitului Prodromu.
Bunul nume al Cuviosului Petroniu era răspândit pe tot cuprinsul Sfântului Munte. Astfel, când Placide Deseille, stareţul mănăstirii „Sfântul Antonie cel Mare” din Franţa l-a rugat pe părintele Macarie Simonopetritul să-l ducă la un părinte după cuvânt de folos, au venit, împreună cu egumenul Elisei şi toată sinaxa mănăstirii, la Avva Petroniu.
Mărturii și Canonizarea
Mitropolitul Serafim Joantă mărturisea despre Cuviosul Petroniu: „În el vedeam chipul ideal al călugărului care îmbina în modul cel mai firesc erudiţia teologică şi laică cu smerenia şi râvnă de rugăciune. Rar mi s-a dat să întâlnesc un om cult şi smerit, în acelaşi timp, cum a fost Părintele Petroniu!”
A fost canonizat de Patriarhia Ecumenică la 31 august 2025.
Testamentul Părintelui Petroniu
Părintele Petroniu pe veranda Schitului Prodromu – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
Trinitas TV prin seria „Biserica Azi” a difuzat o emisiune dedicată Părintelui Petroniu cu ierodiaconul Iustinian Stoica, fost iconom la Prodromu si ucenic al Pr. Papacioc și al Pr. Petroniu. Acolo se discută dorința Pr. Petroniu de pe patul de moarte.
„(…) A avut dorința asta care l-a urmărit moment de moment ca schitul să devină mănăstire. Tot nădăjduia că se va găsi cineva care să ia inițiativa, să pună problema, să se întocmească documentația. Discuțiile astea le-a avut în special cu persoane deosebite care veneau din lumea intelectuală și bisericească, dar în special cu Pr. Prof. Coman Constantin. Săracul se hrănea cu dorința asta ca schitul Prodromu să devină mănăstire. Ori lucrul ăsta nu s-a împlinit. Înainte de sfârșitul său, m-a chemat la patul lui (zicând) «Părinte Iustinian, sfinția ta ești într-o relație apropiată cu patriarhul Daniel, spune-i că-l rog din suflet, cu toată inima, cu smerenie, să facă în așa fel ca schitul Prodromu să rămână românesc și cred că Dumnezeu îl va ajuta să devină mănăstire». Ăsta a fost testamentul lui de sfârșit de viață că la câteva de zile s-a sfârșit.”
(Părintele Iustinian Stoica, Trinitas TV)
Corespondența nepublicată
Pr. Petroniu, menținea o corespondență vie atât cu stareții din Athos cât și cu mulți alți Părinți precum Ioanichie Bălan, Arsenie Papacioc, Ilie Cleopa, Sofian Boghiu, Benedict Ghiuș, Placide Deseille, Teoctist Arăpașu, și alții. Pe lângă corespondența cu clerul, Pr. Petroniu avea o corespondență bogată cu doctori, profesori, și alți oameni „de pe toate continentele lumii”. Astfel, Schitul Prodromu primea ajutor de la apropiații Pr. Petroniu când „alte venituri nu erau”.
Acum, corespondența sa a devenit un tezaur cultural și istoric încă neorganizat și nepublicat, dar Părinții din Prodromu nădăjduiesc că va fi cineva să preia acest proiect și să publice o parte din corespondența Pr. Petroniu, traducând și scrisorile din limba franceză.
Seria „Mărturii Athonite”
În 2023, timp de două luni (perioada 17 septembrie – 19 noiembrie), Trinitas TV a difuzat săptămânal episoade din viața Pr. Petroniu văzută prin mărturiile celor ce l-au cunoscut.
Din cuvintele celor ce l-au cunoscut, Pr. Petroniu este descris ca un om sever, iubitor, și muncitor. Arhim. Antipa Skandalakis spune despre Schitul Prodromu că este acum „într-o perioadă de apogeu”, iar această perioadă este rodul muncii Pr. Petroniu.
În al doilea episod este discutat cum ar trebui să fie credincioșii în biserică: nelipsiți, solemni, și silitori.
Cât despre nevoința sa faimoasă în Sfântul Munte, călugării români ne spun despre o nevoință de care „nu prea mai ai în zilele noastre” (Pr. Pimen). Descris ca un „colonel” de Arhim. Cleopa, venirea lui în Sfântul Munte, „rânduită de la Dumnezeu” (Pr. Matei), a asigurat continuitatea și creșterea prezenței române în Athos. Când călugării se plângeau de severitatea Părintelui Petroniu, Părintele Iulian Lazăr le spunea: „Măi, e stareț, te gândești tu… el răspunde, pentru noi răspunde!”
Pe deasupra, Părintele Petroniu a îndemnat mereu obștea română din Athos să-și iubească țara, să o aiba în suflet până la moarte, și să se comporte ca reprezentanți demni ai țării lor. După mărturiile schimonahilor greci, Pr. Petroniu a devenit un trăitor admirat de toți, iar românii „au dat dovadă de o viață duhovnicească aparte în Sfântul Munte” (Pr. Maxim Nikolopous).
Deși a refuzat să fie vreodata duhovnic, Pr. Petroniu a avut „misiunea lui să-i ajute cu sfaturi pe alții” (Pr. Pimen). Pe un fundament de nevoință „ca în pateric”, „la fel ca unii din bătrânii de demult”, Pr. Petroniu a păstrat corespondența scrisă cu mulți credincioși din țară și a servit ca sfătuitor și învățător pentru mulți părinți. Printre cei care au învățat de la Pr. Petroniu se numără și monahul grec Damaschin Grigoriatul pe care Pr. Petroniu l-a ajutat să învețe limba română. Mon. Damaschin este „unul dintre puţinii părinţi greci athoniţi cunoscători de limba română”, traducând în greacă „cărţi ale Părinţilor Cleopa Ilie, Paisie Olaru, Arsenie Boca, Dometie Manolache, Arsenie Papacioc, Iachint Unciuleac, Petroniu Tănase [și] Sfântul Ioan Iacob Hozevitul”[5]. Cum a reușit Părintele Petroniu să facă atâtea într-o viață? Dăruind tot trupește și duhovnicește precum sfinții, după cum mărturisește Pr. Pimen. Această nevoință este foarte rară astăzi: „din bătrânii care mai sunt nu mai întâlnești acum la nimeni nevoințele lor; nu mai au rezistența aceea, ziceai că ei sunt făcuți din alt aluat” (Pr. Pimen).
Deși descris ca „foarte sever”, „foarte retras”, și „foarte interiorizat”, este mărturisit că „părintele Petroniu tot timpul plângea la liturghie, avea lacrimi”. De ce plângea Părintele? Într-o zi, în timpul Sfintei Liturghii, Pr. Petroniu l-a văzut „pe tronul din fața Sfintei Mese pe Mântuitorul.”
În ultimele luni din viața sa, Pr. Petroniu își „continua viața severă pe care o ținea dintotdeauna” și „niciodată nu se văita de vreo durere deși suferea foarte mult”. Când s-a dus la Domnul, slujba înmormântării a fost „foarte foarte liniștită”, „biserica plină de lume”, „tot Athosul a venit la el la înmormântare”, și către mormânt a fost multă „bucurie ca și când nu ar fi fost la înmormantare”.
„Este o mare laudă pentru România Sfântul Gheronda Petroniu (…) Romania se poate mândri cu acest mare corifeu, cu acest om sfânt (…) Aurul nu se poate ascunde, deoarece, odată cu răsăritul soarelui, străluceste cu multe limpezime (…) Îi mulțumim pentru prezența lui, nu numai pentru că este un sfânt român, ci și pentru faptul că este lauda întregii Biserici, iar aceasta nu este o exagerare. Este lauda Bisericii lui Hristos, este lauda intregii Biserici!”
- Schim. Iosif Bairaktaris (starețul chiliei „Sfântul Mina” din Mănăstiera Marea Lavră)
- Schim. Maxim Nikolopoulos (Mănăstirea Iviru)
- Ierom. Damaschin Popa (Prodromu)
- Ierom. Matei Andriucă (Prodromu)
- Mon. Pimen Vlad (starețul chiliei „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului” din Schitul Lacu din Mănăstirea Sfântul Pavel)
- Mon. Tarasie Coșeru (Prodromu)
- Mon. Dometie Hrițcu (Prodromu)
Citate
- Nu există o așa-zisă „întâmplare”. E o rânduială.
- La mine poți să fii cu stea în frunte. Dacă nu ești la biserică, degeaba.
- Cuvântul omenesc are o mare și tainică putere, aduce cu el ceva din ființa celui pe care îl rostește. Dacă cuvântul lui Dumnezeu este Dumnezeu însuși, și cuvântul omului este omul însuși.
- În cine sălășluiește dragostea, însuși Dumnezeu petrece.
- Niciodată nu putem cunoaște adevăratele pricini ale greșelilor altuia.
Scrieri
Părintele Petroniu Tănase numeroase articole, a dat mai multe interviuri și a publicat mai multe cărți:
- “Ușile pocăinței. Meditații duhovnicești la vremea Triodului” – Editura Trinitas, Iași 1994
- “Chemarea Sfintei Ortodoxii” – Editura Bizantină, 2006
Canonizarea sa recentă confirmă ceea ce mulți pelerini simțeau deja în prezența sa: Părintele Petroniu nu a fost doar un bibliotecar erudit sau un stareț gospodar, ci un „om al lui Dumnezeu” care a purtat în suflet suferințele și bucuriile neamului românesc până pe culmile Athosului. Pomenirea sa la 24 februarie transformă această zi într-una de mulțumire pentru un model de sfințenie contemporană.
Text adaptat după documentația oferită de: www.calendar-ortodox.ro cu sprijinul AI (Gemini) pentru o perspectivă editorială modernă.
(articol in curs de editare)
Calendar Ortodox 24 februarie 2026
În dinamica schimbărilor de zi cu zi, tradiția rămâne ancora care ne oferă sens și continuitate. Pagina de calendar ortodox pe care o deschidem astăzi ne aduce în atenție figuri emblematice ale martiriului și ale înțelepciunii, ale căror fapte au fost transmise din generație în generație ca mărturii ale unei vieți trăite cu scop. Vă prezentăm, conform Sinaxarului, viețile și învățăturile celor care sunt prăznuiți astăzi în întreaga lume creștin-ortodoxă:
Prima aflare a cinstitului cap: De la casa lui Irod la cetatea Emesenilor
Cinstitul cap şi de îngeri mult preţuit al Înaintemergătorului s-a aflat, întâia oară după bunăvoirea şi arătarea sfântului Ioan Înaintemergătorul, de doi monahi oarecare, în casa lui Irod, mergând aceştia la Ierusalim, spre a se închina la purtătorul de viaţă mormânt al Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Iar de la aceşti monahi luându-l un oarecare olar, l-a dus în cetatea emesenilor şi cunoscând olarul cum că prin mijlocirea sfântului cap avea bună norocire, îl cinstea în chip de negrăit. Când a fost să moară, l-a lăsat surorii sale, zicându-i să nu-l mişte de la locul său, nici să-l descopere, ci numai să-l cinstească.
Perioada tăinuirii și a doua aflare în vremea lui Marcel arhimandritul
Iar după moartea acelei femei, sfântul cap al Botezătorului a ajuns de la unii la alţii şi mai pe urmă a ajuns la un oarecare Eustaţiu monah şi preot, care era de aceeaşi credinţă cu eresul arienilor. Acesta fiind alungat de către dreptcredincioşii din peştera unde locuia, căci precupeţea tămăduirile care se făceau de sfântul cap şi le arăta ca făcute de eresul lui, din voia lui Dumnezeu cinstitul cap a rămas în peşteră şi a fost ascuns acolo, până în vremea lui Marcel care era arhimandrit pe vremea împărăţiei lui Valentin cel tânăr şi a lui Uraniu episcopul Emesiei.
Atunci mulţi având descoperiri, cinstitul cap a fost găsit a doua oară, într-o oală de lut, care servea pentru apă şi a fost adus şi pus în biserică de episcopul Uraniu, făcând nenumărate tămăduiri şi minuni.
Arhimandritul Petroniu Tănase este considerat responsabil pentru reînvierea vieții monahale românești în Muntele Athos când dictatura comunistă amenința pustiirea așezămintelor românești din Sfântul Munte. Părintele Petroniu a devenit unul dintre cei mai respectați duhovnici din Sfântul Munte, îndrumarea sa fermă aducând Schitul Prodromu într-o perioadă de apogeu. Până la sfârșitul vieții, Pr. Petroniu a nădăjduit că schitul va deveni într-o zi prima mănăstire românească din Sfântul Munte.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
Viețile sfinților pe care i-am rememorat astăzi nu sunt doar pagini de istorie, ci repere de caracter care rămân actuale indiferent de secolul în care trăim. Curajul, demnitatea și puterea de a rămâne fidel propriilor valori sunt lecțiile pe care Sinaxarul ni le oferă zilnic ca sursă de inspirație pentru propriile noastre lupte.
Ți s-a părut inspirațională povestea de astăzi? Împărtășește-o cu prietenii tăi pentru a duce mai departe aceste modele de verticalitate!
Capul Sfântului Ioan Botezătorul a fost îngropat de Irodiada într-un loc ascuns din curtea palatului său.
Nu ştia de aceasta decât Ioana, soţia lui Huza, intendentul (administratorul) lui Irod Antipa, care, după cum arată Sfântul Evanghelist Luca în Evanghelia sa (8, 3), a fost una din femeile mironosiţe.
Ioana a luat capul proorocului şi l-a îngropat în Muntele Eleonului.
După un timp, Inochentie, unul dintre slujitorii de seamă ai lui Irod, şi-a cumpărat un loc din Muntele Eleonului, şi-a făcut o chilie şi s-a retras în ea în chip sihăstresc.
Zidind lângă chilie o bisericuţă de piatră, a găsit capul Sfântului Ioan, însă imediat l-a îngropat la loc.
Inochentie a murit luând cu sine această taină.
După aproape 300 de ani, adică în zilele împăratului Constantin cel Mare (306-337), Sfântul Ioan Botezătorul s-a arătat la doi călugări, poruncindu-le să sape locul şi să dezgroape cinstitul său cap, aceasta fiind prima aflare a lui.
Pe când călugării se întorceau cu capul proorocului într-un sac, s-au întâlnit cu un olar şi i-au dat acestuia să ducă sacul.
Pentru această stare de lenevire a celor doi călugări, Sfântul Ioan a îndemnat pe olar să fugă cu sac cu tot.
Ajungând în propria casă, olarul a văzut că se învrednicea de multe binefaceri şi ştiind că acest lucru se datorează prezenţei capului Sfântului Ioan Botezătorul, a început să îl cinstească împreună cu familia sa.
Simţind că i se apropie sfârşitul, olarul a pus capul proorocului într-o raclă şi l-a dăruit surorii sale, sfătuind-o să-l cinstească şi să nu-l deschidă până când însuşi sfântul îi va porunci.
În acest fel, racla a ajuns din mână în mână în grija unui monah pe nume Eustatiu.
Acesta trăia într-o peşteră din apropierea oraşului Emesa din Siria.
Deşi monahul Eustatiu era arian, la peştera lui se făceau minuni, datorită sfântului cap. Eustatiu a fost izgonit din peşteră şi trimis în exil.
În peştera lui au intrat ulterior nişte monahi credincioşi, care mai târziu au zidit în apropiere o mănăstire.
În anul 452, arhimandritul Marcel, stareţul acelei mănăstiri, a aflat capul sfântului în chip minunat, văzând foc mare la peştera de lângă oraşul Emesa în timpul cântării psalmilor, aceasta fiind cea de-a doua aflare a Capului Sfântului Ioan, Înaintemergătorul Domnului.
În anul 850, cinstitul cap a fost aflat pentru a treia oară în chip minunat, patriarhul Ignatie ducându-l în Constantinopol.
Imnografie
Tropar la Sărbătoarea celei Dintâi şi celei de a doua aflări a cinstitului cap al Sfântului Proroc Ioan Botezătorul
Glasul al 4-lea:
Din pământ răsărind capul Înaintemergătorului, aruncă credincioşilor Razele Nestricăciunii tămăduirilor. De sus adună mulţimea îngerilor, de jos cheamă împreună neamul omenesc, ca să înalţe cu un glas Slavă lui Hristos Dumnezeu.
Fiind tăiat cinstitul cap al Sfântului Ioan Înaintemergătorul, l-a luat pe tipsie necurată jucătoare și l-a dus maicii sale, Irodiada. Iar ea, împungând cu acul limba Sfântului care mustra fărădelegea lor, nu l-a dat să-l îngroape odată cu trupul, pentru că se temea că nu cumva Ioan să învieze când capul lui se va lipi de trup și iar o va mustra. Deci, ea a poruncit ca trupul să-l arunce, iar ucenicii, luându-l noaptea în taină, l-au îngropat în Sevastia, cetatea Samariei. Însă capul l-a îngropat Irodiada, în curtea sa, în pământ adânc, la un loc ascuns și necinstit. Despre aceasta știa numai femeia lui Huza, economul lui Irod, cea cu numele Ioana, care se pomenește în Evanghelia lui Luca. Aceea, având jale de uciderea cea nevinovată a Sfântului Marelui prooroc Ioan și de batjocură ce se făcuse cinstitului său cap, l-a luat de acolo noaptea, în taină, și, punându-l într-un vas de lut, l-a îngropat în muntele Eleonul, unde era satul lui Irod. Când a auzit Irod vestea despre Iisus, a gândit împreună cu Irodiada, nu cumva a înviat Ioan? Căutând capul lui Ioan și negăsindu-l, nu se pricepeau ce să fie. Apoi a zis Irod către casnicii săi despre Iisus: „Ioan pe care l-am tăiat, acela s-a sculat din morți și pentru aceasta se lucrează puteri prin el”.
După aceasta, trecând multă vreme, un bărbat oarecare slăvit, care era dintr-un palat împărătesc și crezuse în Domnul nostru Iisus Hristos, anume Inochentie, lepădându-se de lume, a mers în Sfânta Cetate a Ierusalimului și, cumpărând în muntele Eleonului locul acela, care altădată era satul lui Irod, a zidit acolo o chilie și, îmbrăcându-se în rânduiala monahicească, viețuia după Dumnezeu. Vrând să zidească o biserică mică de piatră, a săpat un șanț pentru temelie. Și, după dumnezeiasca rânduială, a găsit capul ascuns în pământ, în vasul cel de lut. Din unele minuni care se făceau în acea vreme și prin dumnezeiască descoperire, cunoscând că acela este capul Mergătorului înainte, îl păstra la sine cu cinste. Iar când era să se sfârșească, văzând uriciunea pustiirii, stând la locul cel sfânt – căci în acele vremuri împărăția închinătorilor la idoli, stăpânind pretutindeni sfintele locuri în Ierusalim, cu idoli și cu urâtele lor jertfe, monahul acela a ascuns sfântul cap al Mergătorului înainte iarăși în sânul pământului, în același loc, ca să nu i se facă vreo necinste după sfârșitul său. Dar acel loc, ce a fost altădată satul lui Irod și în care era chilia și biserica cea mică, pustiindu-se după dânsul prin lungimea vremii, a căzut și s-a asemănat cu pământul și iarăși acel cinstit cap a fost neștiut de nimeni, vreme de mulți ani.
Împărățind marele împărat Constantin și luminându-se cu Sfântul Botez, iar prin maicasa, Sfânta Elena, curățind și înnoind sfintele locuri ale Ierusalimului, iar sfânta credință înflorind pretutindeni și strălucind ca soarele, doi monahi de la răsărit s-au sfătuit să se închine cinstitei și de viață făcătoarei Cruci în Ierusalim, care s-a aflat de împărăteasa Elena, precum și Mormântului Domnului și la toate sfintele locuri. Deci, ajungând la Ierusalim, se închinau și se rugau, înconjurând sfintele locuri. Apoi s-a arătat unuia dintre dânșii Sfântul Ioan Mergătorul înainte, în vedenia somnului, poruncindu-i să scoată din sânul pământului cinstitul lui cap, arătându-i locul în satul lui Irod unde era ascuns. El, deșteptându-se, a spus prietenului său. Însă acela, socotind lucrul ca un vis, n-a crezut și l-a făcut și pe acela să nu creadă. În altă noapte iarăși s-a arătat în vedenie Sfântul Înaintemergător, la amândoi, fiecăruia deosebit, și le-a zis: „Toată necredința și lenevirea lepădând-o, faceți ceea ce v-am poruncit”.
Sculându-se amândoi, spunând unul altuia vedenia, au mers în satul lui Irod, la locul ce li se arătase în vedenie și, săpând, au aflat comoara cea fără de preț, adică sfântul cap al Mergătorului-Înainte, și, punându-l într-un sac din păr de cămilă, s-au întors la locul lor. În acea vreme, un om din cetatea Emesa, sărac, cu meșteșugul olar, lăsând patria sa și soția, din pricina sărăciei, se ducea în altă țară. Atunci a nimerit în cale pe cei doi monahi și, apropiindu-se de dânșii, mergeau împreună. Iar monahii, primind pe omul acela să călătorească cu dânșii, i-au dat sacul cu capul să-l ducă, însă omul nu știa ce este în sac. Și iată i s-a arătat Sfântul Înaintemergătorul, zicându-i: „Lăsând pe călătorii tăi, fugi de dânșii cu acest sac, pe care îl ai în mâini”.
Aceasta a poruncit-o sfântul de vreme ce vedea neosîrdia și lenevirea monahilor, care la început nu credeau în arătarea lui. Apoi nu voiau să ducă singuri cinstitul cap, ci îl încredințară unui om necunoscut. Dar a vrut să facă bine acelui sărac și să fie pricinuitor vieții celei bune și plăcute lui Dumnezeu. Deci, olarul acela, ascultând pe sfânt, s-a ascuns de monahi și a fugit de ei. Apoi s-a întors acasă la soția sa, ducând, ca pe o comoară de mare preț, capul Mergătorului-Înainte, cel mai scump decât toate bogățiile, pentru care Dumnezeu a binecuvântat casa olarului cu toată îndestularea și viețuia întru multă îmbelșugare, uitând pătimirea cea dintâi, dând și la alți săraci și scăpătați din bogățiile sale.
Știind pe Sfântul Ioan Mergătorul-Înainte pricinuitor de atâtea bunătăți, cinstea capul lui precum se cădea, tămâindu-l în toate zilele, aprinzându-i lumânări și rugându-se. Astfel, cealaltă vreme a vieții sale a petrecut-o bine. Iar când era să moară, l-a pus într-un vas cu apă – astfel voind însuși Sfîntul-Înainte-Mergătorul, și după moarte arătând chip de sărăcie. Punând vasul acela cu tot cu cap într-un sicriu, l-a petcetluit și a încredințat această comoară surorii sale, spunându-i cu amănuntul cum, pentru acel sfânt cap, din sărăcia cea mai de pe urmă a ajuns în mare bogăție. Și a poruncit surorii sale să aibă acel sfânt cap în mare cinste, păzindu-l cu cucernicie și cu frică, dar să nu deschidă sicriul până ce, singur Înainte-Mergătorul nu va voi să se deschidă. Iar dacă va veni la sfârșitul vieții sale, să-l încredințeze unui bărbat temător de Dumnezeu și îmbunătățit. Astfel, cinstitul și sfântul cap al Mergătorului-Înainte a trecut de la unul la altul, prin multe mâini.
După aceea, a ajuns la un monah presbiter, anume Eustatie, care viețuia aproape de cetatea Emesa, într-o peșteră. Acela, deși era rău-credincios, vătămat cu eresul lui Arie, totuși mergeau la el neputincioșii să se tămăduiască cu darul cel minunat, care ieșea din capul Mergătorului-Înainte, cel ținut în taină de el. Monahul acela, precupețind darul lui Dumnezeu, acele minuni le atribuia relei sale credințe celei ereticești, tăinuind adevărul înaintea oamenilor, încât pe mulți de un gând cu el îi înșela. Înștiințându-se despre reaua lui credință, toți cei din cetatea Emesa s-au sfătuit împreună cu episcopul și cu voievodul și au trimis să-l izgonească din peștera aceea și din hotarele Emesei. Iar el a rugat pe cei ce-l goneau ca să-l lase în ziua aceea să petreacă în peșteră, făgăduind că a doua zi să iasă singur. Dobândind acea vreme, a îngropat noaptea, vasul cel de apă cu sfântul cap, în peștera aceea, adânc în pământ, nădăjduind că în altă vreme va veni în taină să-l ia și iarăși, făcând prin el minuni, să-și întindă credința sa cea rea. Însă n-a câștigat ceea ce nădăjduia, pentru că, după ieșirea din peștera aceea, îndată s-au sălășluit acolo niște binecredincioși monahi îmbunătățiți, unde nu mai era cu putință acelui eretic să intre și să fure comoara cea duhovnicească, ascunsă în pământ. După multă vreme, adunându-se mulți frați, s-a așezat mănăstire lângă peștera aceea; iar capul Mergătorului înainte nu era știut de nimeni, fiind sub obroc. Trecând mulți ani, l-a găsit Marcel, arhimandritul acelei mănăstiri de lângă peștera Emesei, bărbat îmbunătățit, de care lucru singur pomenește astfel:
„Bine este cuvântat Domnul nostru Iisus Hristos, că m-a învrednicit pe mine, Marcel, robul Său, a fi văzător al vedeniei de față, care mi s-a făcut în 18 zile ale lunii Februarie, în săptămâna din mijlocul postului sfintelor 40 de zile, descoperindu-se în somn noaptea, căci am văzut toate porțile mănăstirii noastre deschise. Deci m-am înfricoșat și mi se părea că ies să le închid. Apoi iarăși am văzut un râu trecând prin poarta mănăstirii, și mă miram de unde iese acea mulțime de apă. Pe când gândeam aceasta, am auzit un glas de multe cete, venind spre noi dinspre răsărit, cu sunet mare, iar fiecare ceată avea deosebit grai și striga: „Iată, se arată Sfântul Ioan, Botezătorul lui Hristos”.
Astfel strigând, cetele au intrat în mănăstire. Iar eu, lăsând porțile și privirea râului, de frică acoperindu-mă, am alergat și m-am suit în vârful scării, pe care stând, mi se părea că văd în mănăstire două curți, una spre apus, iar altă spre miazăzi, și o biserică între dânsele. Apoi fiecare ceată intra în curtea dinspre apus, iar de acolo mergea în biserică și, închinându-se, ieșea pe ușa dinspre miazăzi.
După ce au stat cetele din umblarea lor, iarăși am auzit un glas, strigând: „Iată Sfântul marele Ioan Botezătorul”. Apoi, privind, l-am văzut în biserică și cu dânsul pe alți doi, unul de-a dreapta și altul de-a stânga. Atunci, îndată cetele au mers la dânsul, una după alta, și luau de la dânsul binecuvântare. Și eu, în sine-mi, gândeam să mă apropii și să mă binecuvânteze. Intrând eu mai pe urmă decât toți, pe altă ușă, cu frică și cu cutremur, m-am închinat înaintea lui până la pământ și m-am atins de picioarele lui. Iar el, ridicându-mă, m-a cuprins cu dragoste, atingându-se de barbă și de gura mea, cu sfânta sa gură, apoi, scoțând din sânul său un vas plin de miere, mi-a dat, zicând: „Primește binecuvântare”. Acestea zicând, el mergea, dar mergeam și eu în urma lui și am văzut un stâlp de foc înaintea lui și înfricoșându-mă, m-am deșteptat.
După aceasta, trecând ziua, am poruncit ca seara să cânte frații obișnuita rânduiala, adică psalmii cu stihuri. Pe când cântau ei, fratele Isachie, ridicându-și ochii, a văzut foc prin ferestruie arzând în biserica sfintei peșteri, unde era cinstitul cap al Sfântului Ioan, de care noi nu știam. Dar fratele, văzând focul, a strigat: „Domnul meu, iată văd foc arzând la sfânta peșteră”. Eu am zis către dânsul: „Nu te teme, frate, ci însemnează-te cu semnul Crucii și taci!”.
După cinci zile, pe la miezul nopții, pe când dormeam, o mina m-a atins de trei ori în coasta cea dreaptă și un glas a zis către mine: „Iată, m-am dăruit vouă. Scoală și urmează stelei ce merge înaintea ta și unde te va duce, acolo să sapi în pământ, că mă vei afla”. Iar eu, cu frică și cu cutremur deșteptându-mă din somn, ședeam și am văzut o ceată stând înaintea ușii chiliei în care eram. Înfricoșându-mă foarte, m-am însemnat cu semnul Crucii și am ieșit, iar steaua mergea înaintea mea. După aceea, am intrat în peșteră și, ducându-mă până la locul unde era cinstitul cap al Sfântului Ioan Mergătorul-Înainte, s-a făcut nevăzută. Iar eu m-am închinat Domnului, căzând cu fața la pământ, și am făcut multă rugăciune. Apoi, aprinzând lumânare și tămâie și luând sapa, am început a săpa chemând pe Domnul.
Săpând eu, se auzea sunet mare și era pământul vârtos ca aramă. Apoi, ostenindu-mă mult, am aflat cărămizi, pe care scoțându-le, am văzut o lespede de piatră și pe aceea, scoțând-o cu multă osteneală, am aflat purtătorul și sfințitul vas, în care era cinstitul și vrednicul de fericire cap al Mergătorului-Înainte. Apoi, cuprinzându-mă bucurie și frică, am luat o lumânare și tămâie și, îndrăznind a pipăi, m-am închinat și iarăși am acoperit vasul cinstit, după aceea m-am dus din peșteră.
În ușă m-a întimpinat preacinstitul arhimandrit Ghenadie, care venise în mănăstirea noastră, și, luându-mă înăuntrul peșterii, a făcut rugăciune și după aceea a început a-mi spune vedenia sa: „Am văzut, zise el, că în acest loc, unde stăm acum, stăteam amândoi și era multă pâine de orz curată, mai luminată decât soarele. Apoi am văzut popor fără număr intrând în peșteră și luă din mâinile noastre pâinile acelea, însă pâinile nu scădeau, ci mai mult se înmulțeau”.
Acestea auzindu-le eu de la părintele Ghenadie, am înțeles că de la Dumnezeu era acea vedenie, care însemna darul cel neîmpuținat al Botezătorului, care era să se dea tuturor cu îndestulare în acel loc. Deci i-am spus și eu cele ce am văzut și i-am arătat preacinstita comoară aflată. Văzând-o el, s-a bucurat foarte mult și ne-am sfătuit ce am putea face. Și ne-am învoit amândoi ca să nu spunem îndată cuiva despre aceea, nici episcopului Uranie, păstorul Bisericii Emesei. Ci mai întâi să arătăm taina aceasta fericitului stareț, părintelui Ștefan, care era povățuitor de nevoin-țele pustniciei în mănăstirea Daromiei. După aceasta, el să arate episcopului, pentru că îi era iubit. Dar, mergând în mănăstirea Daromiei, n-am găsit pe părintele Ștefan, fiindcă se dusese să cerceteze alte mănăstiri. Deci am trimis la cucernicul diacon Chiriac, care era în cetate, în sfințitul locaș cel dintâi.
Acela, venind și închinându-se nouă întru Hristos, a spus vedenia sa, pe care a văzut-o în vis, după toate asemenea cu vedenia aceea pe care minunatul Ghenadie a văzut-o și i-am spus lui a noastră taină despre Sfântul Mergătorul-Înainte. Deci au zis diaconul Chiriac și părintele Ghenadie că se cade ca îndată să anunțăm despre aceea pe păstorul bisericesc. Iar eu așteptam până ce starețul Ștefan se va întoarce de la mănăstirile sale și am petrecut cinci zile. Iar sosind sâmbăta și noi vorbind, deodată am căzut și zăceam de o boală neașteptată, încât nu puteam nici a mă scula. Deci, Ghenadie și Chiriac se mirau de răul ce mi se întâmplase și au făcut rugăciune către Domnul, pentru mine. Iar după rugăciune ziseră către mine: „Au nu ți-am spus că se cade a spune episcopului taina?”. Iar eu, auzind aceasta, mă defăimam, fiindcă nu am făcut bine ascunzând o taină ca aceasta, pe care se cădea a o arăta îndată pentru slavă lui Dumnezeu. Deci, rămăsesem netămăduit, dar făcându-se seară, după obișnuita cântare, venind la mine acei cinstiți bărbați, Ghenadie și Chiriac, mi-au spus că s-au jurat cu jurământ să spună arhiereului de taina aceea din vremea utreniei, mai înainte de răsăritul soarelui. Și eu am zis către dânșii: „Bun este sfatul vostru, fraților. Deci fie ceea ce v-ați sfătuit”.
Astfel, întorcându-mă cu dânșii, îndată m-am îndreptat din boală și m-am făcut sănătos. Apoi m-am dus în cetate cu dânșii foarte de dimineață și am aflat pe episcop ieșind din biserică, de la cântarea Utreniei, și i-am spus lui toate cele despre arătarea cinstitului cap al Sfântului Mergătorului-Înainte. Iar el, umplându-se de mare bucurie, ne-a poruncit ca, nespunând nimănui taina, să ne ducem la mănăstire. A doua zi, presbiterii și diaconii au venit în mănăstirea noastră și, săvârșind sobornicește sfânta slujbă, s-au apropiat de locul acela în care era vasul cu sfântul cap. Și diaconul glăsui: „Genunchii plecați-vă și Domnului să ne rugăm”; toți ne-am închinat la pământ. Iar episcopul Uranie, rugându-se, a scos vasul cu cinstitul cap din sânul pământului.
Era acolo cu episcopul un presbiter, anume Malh, care, necrezând, a zis: „De unde poate fi aici capul Mergătorului-Înainte?”. Și, îndrăznind, a pus mâna sa pe vas și s-a atins de vârful cinstitului și prea lăudatului cap, și îndată, pentru necredința lui, s-a uscat mâna aceea care s-a atins și s-a lipit de vas. Toți văzând acea minune, s-au mirat foarte mult. Iar păstorul, cu cei ce stau de față, rugându-se lui Dumnezeu cu dinadinsul, presbiterul cel pedepsit abia a putut să-și dezlipească mina de pe vas, însă i-a rămas neputincioasă. Iar plăcutul lui Dumnezeu păstor, cu tot clerul bisericesc, luând sfințitul vas, cu comoara ce se afla într-însul, l-a dus în sfânta biserică și l-a pus într-un loc sfințit al altarului, până ce s-a zidit Mergătorului-Înainte biserică deosebită, dumnezeiască, în cetatea Emesei, luând sfârșit cu frumoasă podoabă; întru care, când era să se aducă acel sfințit cap, s-a arătat Botezătorul în vedenie presbiterului Malh, celui care nu crezuse, și i-a poruncit ca în vremea aducerii să-și pună mâna cea bolnavă pe vas că se va tămădui. Deci, făcând aceea, presbiterul îndată a câștigat tămăduire.
Chiar și Sfântul Simeon Metafrast, în viața Cuvioasei Matroana, scrie astfel despre aflarea acelui cinstit cap al Mergătorului-Înainte: „În acel timp, un om, arându-și holda sa, a văzut la un loc, unde era peștera aceea în mănăstire, un foc ieșind din pământ. Și nu o dată a văzut aceea, ci de mai multe ori; că în multe zile se arată o văpaie de foc neîncetat, ieșind din pământ. Deci a mers omul acela în cetate – ziua aceea era Duminică, în care și Marcel cu Ghenadie și cu Chiriac au mers la episcop – și au spus lui Uranie, episcopul Emesei. Iar episcopul, cunoscând că este un lucru mare, a luat pe clericii săi și au mers la locul acela, în peștera în care altă dată locuia Eustatie, ereticul; și făcând rugăciune a poruncit ca în locul acela să sape pământul.
Aceasta făcându-se, s-a găsit vasul, care avea într-însul nu aur sau argint, ci capul Sfântului Ioan Înainte-mergătorul și Botezătorul Domnului, cel mai scump decât toate comorile pământești. Și a străbătut pretutindeni vestea despre aceasta, apoi s-a adunat acolo tot poporul, nu numai din cetatea Emesei, ci și din toate cetățile și satele din jur. Și a mers Cuvioasa Matroana din mănăstirea sa, cu toate surorile, ca să se închine Capului celui găsit al Sfântului Ioan. Și a izvorât din acel cinstit cap mir bine mirositor, și preoții ungeau cu acest mir pe poporul ce se adunase, făcându-le semnul Crucii pe fruntea lor.
Deci a luat din mirul acela și Sfânta Matroana, într-un vas mic, vrând să-l ducă în mănăstirea sa, spre binecuvântare. Dar poporul, sîrguindu-se către acel mir sfânt, o îmbulzea încât ea nu putea să treacă. Alții, văzând la dânsa sfântul mir, o rugau ca să-i însemneze cu mirul acela, căci nu puteau să ajungă la preoți; care lucru îl și făcea ea, fiind silită. Și s-a întâmplat acolo un orb care din nașterea să nu văzuse lumina. Acela a rugat pe Matroana ca să-l însemneze și pe el cu sfântul mir. Iar ea i-a uns ochii lui și îndată a văzut bine.
După mulți ani, acel sfânt cap s-a adus cu slavă din cetatea Emesei în Constantinopol și s-a așezat în biserica Mergătorului-Înainte, în locul Edomon cel prea frumos, zidit prin împărăteasca rânduială. Dar după mulți ani, venind eresul luptării contra sfintelor icoane – când nu numai sfintele icoane, ci și sfintele moaște ale sfinților, unele erau arse, altele erau aruncate în mare și în râuri, iar altele călcate cu picioarele și în multe feluri batjocorite – atunci, unii creștini, fugind din împărăteasca cetate – cea plină de fărădelegea ereticească, au luat în taină Capul Botezătorului și l-au dus la Comani, unde altădată a răposat Sfântul Ioan Gură de Aur și, ducându-l acolo, l-au ascuns iarăși în sânul pământului, în vas de argint.
Acolo a stat neștiut de nimeni, până în vremea împăratului Mihail, fiul lui Teofil și al maicii sale Teodora, împărăteasa, cei ce au restabilit dreapta credință, pe vremea împărăției căruia, prin dumnezeiasca arătare, iarăși s-a aflat și s-a adus în Constantinopol, de prea sfințitul patriarh Ignatie al Constantinopolului, întru cinstea și slava lui Hristos, Dumnezeul nostru, cel împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh slăvit în veci. Amin.
Dragobete; Cap de primăvară; Cap de vară întâi; Ioan Dragobete; Sânt Ion de primăvară; Drăgostitele; Logodnicul pasărilor; Dragomiru-Florea; Granguru
Dragobetele – sărbătoarea iubirii la români 24 februarie
La 24 februarie, în ziua când Biserica Ortodoxă sărbătorește Aflarea capului Sf. Ioan Botezătorul, spiritualitatea populară consemnează ziua lui Dragobete, zeu al tinereții în Panteonul autohton, patron al dragostei și al bunei dispoziții.
Dragobete era ziua când fetele și băieții se îmbrăcau în haine de sărbătoare și dacă timpul era frumos, porneau în grupuri prin lunci și păduri, cântând primele flori de primăvară.
Fetele strângeau în această zi ghiocei, viorele și tămâioase, pe care le puneau la icoane, pentru a le păstra până la Sânziene, când le aruncau în apele curgătoare.
Dacă întâmplător, se nimerea să găsească și fragi înfloriți, florile acestora erau adunate în buchete ce se puneau, mai apoi, in lăutoarea fetelor, în timp ce se rosteau cuvintele:
“Flori de fragă/Din luna lui Faur/La toată lumea să fiu dragă / Urâciunile să le despartî“.
În dimineața zilei de Dragobete fetele și femeile tinere strângeau zăpadă proaspătă, o topeau și se spălau cu apa astfel obținută pe cap, crezând că vor avea părul și tenul plăcute admiratorilor.
De obicei, tinerii, fete și băieți, se adunau mai mulți la o casă, pentru a-și “face de Dragobete”, fiind convinși că, în felul acesta, vor fi îndrăgostiți întregul an, până la viitorul Dragobete.
Această întâlnire se transforma, adesea, într-o adevărată petrecere, cu mâncare și băutură.
De multe ori băieții mergeau în satele vecine, chiuind și cântând peste dealuri, pentru a participa acolo la sărbătoarea Dragobetelui.
Dragobetele trebuia ținut cu orice preț: Dacă nu se făcea cumva Dragobetele, se credea că tinerii nu se vor îndrăgosti în anul care urma.
În plus, un semn rău era dacă o fată sau un băiat nu întâlneau la Dragobete măcar un reprezentant al sexului opus, opinia generală fiind ca, tot anul, respectivii nu vor mai fi iubiți, iar dacă o fată ieșea împreună cu un băiat și nu se sărutau se credea despre ei că nu se vor mai iubi în acel an.
Dragobete – sărbătorit în ziua împerecherii păsărilor
El este sărbătorit în ziua împerecherii păsărilor care se strâng în stoluri, ciripesc și încep să-și construiască cuiburile.
Păsările neîmperecheate în această zi rămâneau stinghere și fără pui până la Dragobetele din anul viitor.
Asemănător păsărilor, fetele și băieții trebuiau să se întâlnească pentru a fi îndrăgostiți pe parcursul întregului an.
Pretutindeni se auzea zicala: “Dragobetele sărută fetele!”
Dragobete identificat cu Năvalnicul
Dragostea curată a tinerilor, asociată de romani cu ciripitul și împerecherea păsărilor de pădure, este pusă sub protecția unei îndrăgite reprezentări mitice, Dragobetele.
El este identificat și cu o altă reprezentare mitică a Panteonului românesc, Năvalnicul, fecior frumos care ia mințile fetelor și nevestelor tinere, motiv pentru care a fost metamorfozat de Maica Domnului în planta de dragoste care îi poartă numele (o specie de ferigă).
Etimologia cuvântului Dragobete
Una din ipoteze este că Dragobete ar putea proveni din slava veche: dragu biti – a fi drag.
O altă ipoteză spune că numele provine din cuvintele dacice trago – tap și bete – picioare (pedes, în latină). Pierzându-se limba dacă, trago a devenit drago, iar pede – bete (cum se numesc cingătorile înguste, fâșiile țesute). Țapul simbolizează puterea de procreare, forța vitală, fecunditatea.
Culegătorii de folclor de la sfârșitul veacului al XIX-lea și din prima parte a secolului al XX-lea au mai înregistrat și alte denumiri pentru această sărbătoare, precum “Ioan Dragobete”, “Drăgostitele”, “Sântion de primăvară”, “Cap de primăvară” sau “Cap de vară întâi”, dar și “Dragomiru-Florea” sau “Granguru”.
În unele tradiții este numit fiu al Babei Dochia și cumnat cu eroul vegetațional Lăzărică.
Origini
Etimologie
Etimologia cuvântului „Dragobete” a fost dezbătută de numeroși etnologi și filologi, propunându-se variate explicații pentru originea sa.
Nicolae Constantinescu, etnolog al Universității din București, a afirmat că nu există atestări documentare ale acestei sărbători decât în secolul al XIX-lea, „ceea ce nu înseamnă mare lucru pe scara timpului”.
Profesorul presupune că, etimologic, cuvântul provine din derivarea cuvântului „drag-dragul”(cu temă slavă), adăugând că „nu putem ști sigur, pentru că în domeniul etimologiei ești tot timpul pe nisipuri mișcătoare”.
Lingvistul Lazăr Șăineanu a propus analogia cu „dragu-bete”, sufixul „-bete” fiind folosit în zonele din Oltenia, semnificând „adunare, mulțime”.
Etnograful Marcel Lutic de la Muzeul de Etnografie al Moldovei a prezentat etimologia acestei sărbători populare, considerând că majoritatea denumirilor ei provin de la „Aflarea Capului Sfântului Ioan Botezătorul”, sărbătoare religioasă celebrată pe 24 februarie care în slavă se numește Glavo-Obretenia.
Românii au adaptat-o, astfel apărând sub diverse nume („Vobritenia”, „Rogobete”, „Bragobete”, „Bragovete”) în perioada Evului mediu, până când s-a impus în unele zone (sudul și sud-estul României) ca Dragobete.
Această explicație este dată și de „Micul dicționar academic”, care atestă folosirea cuvântului din anul 1774.
„E foarte posibil ca la forma actuală să se fi ajuns prin confuzii paronimice, etimologie populară, prin apropierea compusului slav de cuvinte cunoscute din familia lui drag și prin reinterpretarea lui ca nume propriu de persoană; în acest caz, «zeul» s-a născut pornind de la un nume”, a afirmat Rodica Zafiu de la România literară.
N.A. Constantinescu, în „Dicționar onomastic românesc”, 1963, tratează cuvântul „Dragobete” la articolul despre „drag” (cu temă slavă) și ca substantiv comun, însemnând „gândăcel de culoare arămie, verde-deschis pe spate, cu puncte albe pe fiecare elitră”, cunoscută și sub numele de „târtăriță” sau „repede” (Cicindela campestris).
În „Dicționarul etimologic al limbii române”, Al. Ciorănescu propune ca etimon, cu rezerve, cuvântul sârb „drugobrat” ce se traduce prin „cumnat”.
Alte teorii expuse de etnograful Marcel Lutic consideră proveniența numelui de la cuvintele din slava veche „dragu” și „biti”, care s-ar traduce prin „a fi drag” sau de la cuvintele dacice „trago” – țap și „pede” – picioare, acestea transformându-se, în timp, în drago, respectiv bete:
„În paranteză fie spus, credem ca dacii au avut o divinitate celebrată în această perioadă a anului, divinitate al cărei nume nu ni s-a păstrat, după cum multe alte nume ale divinităților dacice nu ne mai sunt cunoscute”.
Reprezentări
Ion Ghinoiu, în „Obiceiuri populare de peste an – Dicționar” (1997), asociază numele de Dragobete cu un personaj din mitologia populară românească: „zeu tânăr al Panteonului autohton cu dată fixă de celebrare în același sat, dar variabilă de la zonă la zonă (…), patron al dragostei și bunei dispoziții pe plaiurile românești”, fiind identificat cu „Cupidon, zeul dragostei în mitologia romană, și cu Eros, zeul iubirii în mitologia greacă”.
Autorul oferă detalii despre familia acestuia, numindu-l „fiu al Babei Dochia și cumnat cu eroul vegetațional Lăzărică”. Dicționarul menționează (în plan secund) că Dragobete este și o „sărbătoare dedicată zeului dragostei cu același nume”.
Romulus Vulcănescu în „Mitologia română” (din 1985) îl descrie ca o „făptură mitică”, fiind „tânăr, voinic, frumos și bun”.
Simeon Florea Marian, în „Sărbătorile la români” (1898-1901, reeditare din 1994), a scris că „în mai multe comune din Muntenia” și mai ales în Oltenia, sărbătoarea creștină „Aflarea capului Sf. Ioan Botezătorul” (din 24 februarie) „se numește Dragobete”.
El a afirmat că după credința poporului, aceasta este ziua în care toate păsările și animalele se împerechează.
„Dragobetele în aceste părți este o zi frumoasă de sărbătoare”; „băieții și fetele au deci credință nestrămutată că în această zi trebuie ca și ei să glumească, să facă Dragobetele, după cum zic ei, ca să fie îndrăgostiți în tot timpul anului”.
Este menționată o legendă din comuna Albeni, potrivit căreia „Dragobete Iovan era fiul Babei Dochia”.
Autorul l-a descris ca fiind „o ființă, parte omenească și parte îngerească, un june frumos și nemuritor, care umblă în lume ca și Sântoaderii și Rusalele, dar pe care oamenii nu-l pot vedea, din cauză că lumea s-a spurcat cu sudalme și fărădelegi”.
A fost prezentat în aceeași lucrare și ca zeul dragostei și al bunei dispoziții, de ziua lui se organizau petreceri, deseori urmate de căsătorii.
El este protectorul și aducătorul iubirii în casă și în suflet”.
Dragobetele mai poate fi întâlnit și sub denumirea de „Dragomir”, cunoscut ca un cioban care o însoțește pe Baba Dochia în călătoriile prin munți, dar reprezintă de asemenea și o figură pozitivă, simbol al primăverii, iar de ziua lui se sărbătorea înnoirea firii și se pregătea de primăvară.
O alta reprezentare a acestuia este cea a unei plante, numite Năvalnic, în folclor fiind răspândită ideea ca Maica Domnului l-a transformat în aceasta pe Dragobete deoarece el a încercat din nesăbuință să-i încurce cărările.
Ovidiu Focșa, etnograf în cadrul Muzeului de Etnografie al Moldovei, a precizat că
„despre Dragobete se crede că este un protector al păsărilor, fiind o sărbătoare strâns legată de fertilitate, fecunditate și de renașterea naturii. (…) Această sărbătoare marca revigorarea naturii și nu numai, ci și a omului care, cu această ocazie, se primenea. Era o sărbătoare a revigorării vegetației, a vieții în creștere, o dată cu trecerea la anotimpul de primăvară durata zilei creștea, în contrapondere cu noaptea care descrește, ca dovadă și zilele sunt mai însorite. Se pare că, în această perioadă, păsările, vegetația dar și oamenii se puneau în acord cu natura, era o nuntă a naturii, însemnând renașterea acesteia, retrezirea la viață, ceea ce este și semnificația centrală a sărbătorii”.
Marcel Lutic a afirmat că în trecut, Dragobetele era „o zi frumoasă pentru băieții și fetele mari, ba chiar și pentru bărbații și femeile tinere”.
Dragobetele mai are și alte nume: „Cap de primăvară”, „Cap de vară”, „Sânt Ion de primăvară”, „logodnicul pasărilor”, „Dragomiru-Florea” sau „Granguru”.
Tradiții
Dragobetele tradițional se sărbătorește pe 24 februarie.
Marcel Lutic a observat ca acestea se află „în preajma zilelor Babei Dochia și a echinocțiului de primăvară.
Mai ales în sudul României, există o perioadă întreagă, la îngemănarea lunilor februarie cu martie sau, cel mai adesea, în martie care sta sub semnul Dragobetelui”.
În majoritatea locurilor, data celebrării este 24 februarie, iar Nicolae Constantinescu a declarat că a descoperit un document în care Bogdan Petriceicu Hasdeu confirma 1 martie ca ziua în care se sarbatorea Dragobetele.
Îmbrăcați de sărbătoare, fetele și flăcăii se întâlneau în fața bisericii și plecau să caute prin păduri și lunci, flori de primăvară.
Dacă se găseau și fragi infloriți, aceștia erau adunați în buchete și se puneau ulterior în lăutoarea fetelor, timp în care se rosteau cuvintele:
„Floride fraga/Din luna lui Faur/La toată lumea sa fiu dragă / Urâciunile să le desparți”.
Pe dealurile din sat se aprindeau focuri, iar în jurul lor stăteau și vorbeau fetele și băieții.
La ora prânzului, fetele se întorceau în sat alergând, obicei numit zburătorit, urmărite de câte un băiat căruia îi căzuse dragă.
Dacă băiatul era iute de picior și o ajungea, iar fata îl plăcea, îl săruta în văzul tuturor.
De aici provine expresia Dragobetele sărută fetele!.
Sărutul acesta semnifica logodna celor doi pentru un an, sau chiar pentru mai mult, Dragobetele fiind un prilej pentru a-ți afișa dragostea în fața comunității.
„Unii tineri, în Ziua de Dragobete, își crestau brațul în formă de cruce, după care își suprapuneau tăieturile, devenind astfel frați, și, respectiv, surori de cruce.
Se luau de frați și de surori și fără ritualul de crestare a brațelor, doar prin îmbrățișări, sărutări frățești și jurământ de ajutor reciproc. Cei ce se înfrățeau sau se luau surori de cruce făceau un ospăț pentru prieteni”, a afirmat Simion Florea Marian.
Folcloristul român Constantin Rădulescu-Codin, în lucrarea „Sărbătorile poporului cu obiceiurile, credințele și unele tradiții legate de ele.” scria:
„Dragobete e flăcău iubieț și umblă prin păduri după fetele și femeile care au lucrat în ziua de Dragobete. Le prinde și le face de râsul lumii, atunci când ele se duc după lemne, flori, bureți …”.
De aici și provine răspândita expresie adresată fetelor mari și nevestelor tinere, care îndrăzneau să lucreze în ac.
Nu se sacrificau animale pentru că astfel s-ar fi stricat rostul împerecherilor.
Femeile obișnuiau să atingă un bărbat din alt sat, pentru a fi drăgăstoase întreg anul.
Fetele mari strângeau de cu seara ultimele rămășițe de zăpadă, numită zăpada zânelor, iar apa topită din omăt era folosită pe parcursul anului pentru înfrumusețare și pentru diferite descântece de dragoste.
Există o serie de obiceiuri în zona rurala legate de această sărbătoare.
Bărbații nu trebuie să le supere pe femei, să nu se certe cu ele, pentru că altfel nu le va merge bine în tot anul.
Tinerii consideră că în această zi trebuie să glumească și să respecte sărbătoarea pentru a fi îndrăgostiți tot anul.
Iar dacă în această zi nu se va fi întâlnit fata cu vreun băiat, se crede că tot anul nu va fi iubită de nici un reprezentat al sexului opus.
În această zi, nu se coase și nu se lucrează la câmp și se face curățenie generală în casă, pentru ca tot ce urmează să fie cu spor.
În unele sate se scotea din pământ rădăcina de spânz, cu multiple utilizări în medicina populară.
Dragobete pentru băieți și fete
Sursa foto: Arhiva de Imagine MȚR – Colecția Oroveanu | Fete și feciori în costum de sărbătoare, stând de vorbă. Costumul fetelor este alcătuit din cămașă decorată cu motive negre specifice zonei de sud a Transilvaniei, cu broderie neagră pe pânză subțire țesută în casă. Fusta neagră, confecționată din material industrial, și sorțul sunt prinse în talie cu o centură din catifea brodată cu mărgele multicolore și paiete. Peste cămașă poartă vesta de postav. Specific portului fetelor este găteala capului cu cozile prinse în cerc. Flăcăii poartă cămăși drepte cu brățări brodate cu modele specifice zonei, același model regăsindu-se și la gulerul cămășii. Pantalonii sunt țesuti din bumbac în ițe. Mijlocul este strâns cu un chimir din piele. Specifice portului tinerilor sunt pălăria împodobită cu galon din fir metalic și canafi, alături de cârpa de gât din păr, cu canafi la capăt. (O-98) – foto preluat de pe www.facebook.com/@MuzeulTaranului
Sărbătoarea zilei de Dragobete, ca orice fapt socio-cultural, are o istorie.
Odinioară, în anumite zone etnografice/geografice ale României Dragobetele era sărbătorit pe 24 februarie, în altele pe 1 martie.
Țăranul român vedea în ea o zi a unui nou început.
Ca și cum roata timpului îmbătrânit, al vechiului an, începea să scârțâie, dând semne că ar putea să se și oprească în loc și, dintr-o dată, ciclul temporal se relua cu toată bucuria și avântul unui nou început: căldura primăverii retrezea întreaga natură la viață, iar razele soarelui înflăcăra inimile oamenilor redându-le bucuria de a trăi.
De a fi împreună.
Astăzi am numi această bucurie a întâlnirii cu celălalt cu un cuvânt mai precis, mai tehnic dar și mai rece: socializare.
Încă din zorii zilei de Dragobete feciorii și fetele mari, bărbații și femeile tinere, după ce se trezeau, se spălau pe față, se pieptănau.
Altfel spus, se primeneau. Apoi, dacă era o vreme îmbietoare, porneau în cete să culeagă de prin păduri ghiocei proaspăt răsăriți sau strângeau, pentru foc, lemne uscate.
Dar nu plecau oricum, în neorânduială: mai întâi fetele sau tinerele femei apoi feciorii sau bărbații.
De se-ntâmpla să fie vreme posomorâtă, fete se adunau prin casele prietenelor sau pe la rude.
Acolo le vizitau băieții de prin vecini. Căutau să petreacă această zi cu voie bună.
Sporovăiau, de una, de alta, și se întreceau în glume.
Pentru ei, asta însemna „să facă Dragobetele”.
Credeau că dacă vor spune glume și vor fi voioși acum, în timpul acelui an se vor îndrăgosti, iar omul drag inimii lor le va răspunde cu aceleași sentimente înflăcărate.
Feciorii de însurat și fetele de măritat „se însoțeau” și „se însurățeau”: se îmbrățișau, se sărutau, își promiteau că vor fi sinceri unul cu celălalt și se vor ajuta la nevoie.
În mentalul colectiv arhaic, dominant în comunitățile de altădată, exista însă și un revers: dacă se întâmpla ca o fată să nu se-ndrăgostească un an întreg sau dacă dragostea nu îi era împărtășită, interpreta această nereușită în cheie magică: însemna că o altă fată sau femeie i-au făcut farmece „de urâciune”, ca să nu o îndrăgească feciorii.
În multe ținuturi din România, țăranii „țineau Dragobetele” ca să fie „feriți de boale”.
Dar nu în toate regiunile Dragobetele era sărbătorit pe 24 februarie.
Prin unele locuri, oamenii socoteau că el cade chiar pe 1 martie.
De aceea, îl numeau „Dragobete cap de primăvara”.
Se credea că în ziua de Dragobete păsările își găsesc perechea și își fac cuiburi.
Fetele mari mergeau să strângă apă de nea, adică de zăpadă.
Se spălau cu ea tot anul ca să fie frumoase și drăgăstoase.
În memoria colectivă s-a păstrat o variantă poetică a acestui obicei ritual: fetele nemăritate „făceau dragobete de dragoste”.
Culegeau roua de pe fragi și își spălau chipul „ca să fie plăcute și văzute când merg la jocuri”.
Gesturile le erau însoțite de un mic descântec:
Floare de fragă
Din luna lui Marț (Martie)
La toată lșumea să fiu dragă
Uraciunile să le desparți.
Dragobetele mitic
În concluzie, când spui „sărbătoarea de Dragobete”, spui dragoste.
Apoi vin întrebările secundare: cum să faci să stârnești acest sentiment divin?
Dacă ai reușit să-l provoci, ce-ar trebui întreprins ca să-l menții, cum întrețineau odinioară vestalele focul sacru al căminului?
În unele legende românești, Dragobete este fiul Babei Dochia.
Dacă Baba Dochia este întruchiparea forțelor malefice (ea uneltește în fel și chip să își ducă la pieire nora), Dragobete ar fi exponentul principiului contrar, pozitiv, al înnoirii.
Din perspectivă mitică, Dragobete este echivalentul românesc al mesagerilor divini Cupidon/Eros.
El este „purtătorul dragostei și bunei dispoziții pe meleagurile românești”. (Ion Ghinoiu)
Într-o lună considerată de primăvară, ziua de 24, probabil un vechi început de an agricol (alteori sărbătorit la 1 sau la 25 martie), păstrează încă numeroase ecouri ale unor practici magice de propițiere (uneori acum se considera că iese ursul din bârlog, și nu la 2 februarie). Prin excelență o sărbătoare a fertilității, pusă sub semnul unei zeități mitice, Dragobetele, este ziua constituirii perechilor, atât pentru păsări, cât și pentru oameni.
Asemeni unui occidental Sfânt Valentin, amplasat în aceeași lună, dar puțin mai devreme (14 februarie), sărbătoarea trebuia să asigure tranziția către un an roditor, în ultimă instanță, fast („pasărea care rămâne fără soț moare“; a se vedea, în mod asemănător, groaza față de lipsa perechii în calendarul mobil – Miercurea-Numărătoarea Ouălor). În plus, tot acum acționa și magia întoarcerilor: cloștile se întorc la cuib, vitele se întorc de la iesle, copiii se întorc de la mâncare – ceea ce reprezenta într-adevăr o dovadă de spor, de economie, de viitor trai bun.
Pe lângă valențele de divinitate protectoare a păsărilor, strâns legată de fecunditate, de renașterea naturii, Dragobetele face parte, alături de majoritatea sărbătorilor populare ale lunii martie, dintr-un posibil cult al unei mari zeițe a fecundității. Păstrată în credințele populare sub numele de Dochia (deși numele, cum se întâmplă adesea, nu oferă cea mai corectă cale de interpretare a faptului de credință, el putând fi lesne ajustat după nevoie – conform legenda lui Traian și a Dochiei/Dachiei pusă în circulație de Gheorghe Asachi), baba Marta, sau, pur și simplu, făcându-se referință la ea ca la „o femeie bătrână“, ea apare în strânsă legătură cu miticul personaj Dragobetele. Dragobetele, cunoscut și sub numele de Dragomir, pare să fie un partener – fiu (a cărui soție este tânăra oropsită de bătrâna cea rea), slujitor, soț sau iubit al babei Dochia, de regulă un cioban care o însoțește în călătoria ei în munți sau, dimpotrivă, cel după care își începe urcușul bătrâna.
Nu întâmplător o serie de credințe populare, prinse în vârtejul alunecărilor produse de confuzia celor două calendare, plasează sărbătoarea Dragobetelui pe 8 sau chiar pe 13 martie. În primul caz este importantă prezența acestei sărbători în cursul aceleiași luni martie, patronată de baba Marta și, dacă Dragobetele-Sfântul Valentin nu pare să se bucure de prea mare atenție, putem să spunem că astfel găsim rădăcini străvechi ale Zilei [internaționale (sic!)] a Femeii, într-o sărbătoare cu adevărat a Femeii, cu literă mare. În ceea ce privește localizarea lui pe 13 martie, aici poate fi atât o confuzie sau, de ce nu, o identificare de substrat cu însăși sărbătoarea Dochiei!
Pe de altă parte, o serie de credințe populare sugerează, legat de Dragobete, accentul pregnant pus pe personajele feminine, și nu neapărat pe acel mitic personaj enigmatic, patron al păsărilor. În această zi bărbaților li se recomandă să își ia măsuri de siguranță, ei trebuie să intre în contact cu forțele fecunde și, mai mult, trebuie să fie atenți să nu le supere pe femei. Bărbaților li se atrage atenția să nu se certe cu soțiile sau cu alte femei, pentru că nu le va merge bine. Bărbații, și nu neapărat fetele, trebuie să-și găsească partenere (i.e. împlinire, fecunditate) pentru anul ce vine (a se vedea în acest sens și expresia „Dragobetele sărută fetele“ – fetele sunt căutate pentru a fi sărutate, pentru a permite bărbaților „contaminarea“ cu forțele faste).
După 1990, românii au importat din Vestul Europei Valentine’s Day, sărbătorită pe 14 februarie și considerată Ziua Îndrăgostiților.
Au existat însă și contestări ale acestei datini, unele persoane acordând o importanță mai mare păstrării tradițiilor autohtone și, implicit, sărbătorirea zilei de Dragobete la 24 februarie în locul acesteia.
Unele publicații sau companii au început să conducă campanii pro-Dragobete, sub sloganul „De Dragobete iubește românește!”.
În România, celebrarea Sfântului Valentin a luat amploare datorită comercializării diferitelor produse având această tematică.
