Un an de la evacuarea Muzeului Naţional al Literaturii Române din sediul său istoric de pe Bd. Dacia

Protest la Muzeul Literaturii Române (iunie 2014)
foto – taranista.wordpress.com

Un an de la evacuarea Muzeului Naţional al Literaturii Române din sediul său istoric de pe Bd. Dacia. Guvernul României se face vinovat de încălcarea Constituţiei şi de nerespectarea/neaplicarea mai multor legi
‪#‎josponta‬
Cristina Andrei
18 iunie 2015

Ghid legislativ de salvare a Muzeului Literaturii pentru domnii Kelemen și Ponta 

articol – Cristina Andrei – taranista.wordpress.com
15/06/2014

1. Constituția României (Art. 33) garantează libertatea cetățenilor de a accede la valorile culturii naționale și prevede că statul este responsabil de protejarea și conservarea moștenirii culturale.

2. Instituția statului responsabilă cu respectarea prevederii de mai sus este Ministerul Culturii, potrivit HG 90 / 2010 privind organizarea și funcționarea Ministerului Culturii (Art. 2-4).

3.Activitățile specifice privind protejarea patrimoniului național mobil sunt coordonate de Ministerul Culturii, atribuții specifice în acest sens având Comisia Națională a Muzeelor și Colecțiilor, prin intermediul autorităților publice și instituțiilor specializate, acestea fiind obligate a proteja bunurile patrimoniale (Legea 182/2000 privind protejarea patrimoniului naţional mobil – Art. 6 Al. 1, Art. 2 Al. 5, Art. 8).

4. Finanțarea activităţilor de protejare, conservare şi punere în valoare a patrimoniului este în sarcina statului, prin Ministerul Culturii, Ministerul Educației, Academia Română, administrația publică centrală sau locală etc., din venituri proprii și din alocații bugetare. (Legea 182/2000 – Art. 2 Al. 4, Art. 50 Al. 1).

5. Încălcarea normelor de conservare a patrimoniului muzeal, precum şi împiedicarea accesului publicului la patrimoniul muzeal constituie contravenție, conform legii (Legea 311 / 2003 a muzeelor și colecțiilor publice – Art. 27 Al. 1 par a-b).

6. Împiedicarea luării măsurilor de conservare sau de salvare a bunurilor patrimoniale constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare sau amendă, conform Codului Penal (Cap. V, Art. 253)

7. Clădirea din Bd. Dacia nr. 12, care adăpostește MNLR este monument istoric de categoria A, adică de importanță națională şi universală (Ordin 2314/2004 al Ministerului Culturii și Cultelor) și ca atare beneficiază de regim special – instituit prin Legea 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice -, inclusiv în ceea ce privește vânzarea-cumpărarea imobilului.

8. Conform legii, retrocedarea imobilelor în natură trebuie să țină seama de principiul menținerii justului echilibru între interesul particular al foștilor proprietari și interesul general al societății. (Legea 165 / 2013 a retrocedărilor – Art. 2, d)

9. În cazul unui imobil-monument istoric retrocedat, se poate solicita menținerea afectațiunii de interes public a acestuia, iar Guvernul poate da o hotărâre în acest sens, obligând proprietarii să mențină destinația actuală a imobilului. (Legea 165/2013, Al. 4)

Așadar: atât salvarea patrimoniului mobil găzduit de Muzeul Național al Literaturii Române, cât și păstrarea amplasării acestuia în Bd. Dacia nr. 12, unde ființează de aproape 60 de ani, pot fi realizate în cadru legal, constituind nu doar datoria morală, ci și obligația statului român, în principal prin reprezentanții săi competenți în materie – Victor Ponta și Kelemen Hunor.

articol preluat de pe https://taranista.wordpress.com

---

Poezia în stradă. Protest poetic pentru susţinerea MNLR

articol – Victor Potra – cutiacuvechituri.wordpress.com

17 iunie 2014

„Poezia în stradă”

Ultima lectură de poezie la Muzeul Naţional al Literaturii Române.
Protest cultural faţă de evacuarea MNRL.
15 iunie 2014, pe treptele MNLR.

Au citit poezii:

Mihail Gălăţanu, Stoian G. Bogdan, Lucian Vasilescu, Dan Iancu, Adrian Pârvu, Leonard Ancuţa, Mugur Grosu, Octavian Soviany, Paul Vinicius.

Lectura din poeţii dispăruţi – Iulia Georgeta Popescu.

Poezia in strada. Protest poetic pentru sustinerea MNLR

sursa – https://www.youtube.com

---

 

Salvarea Muzeului Naţional al Literaturii Române – în mâinile lui Kelemen Hunor şi ale lui Ponta

articol – Cristina Andrei - cristinaandrei.blogspot.ro
14 iunie 2014

Suntem cu toţii pe cale de a pierde Muzeul Naţional al Literaturii Române (MNLR) şi ne afăm în situaţie de maxim risc de distrugere a patrimoniului cultural de importanţă naţională pe care acesta îl găzduieşte (adică “doar” câteva manuscrise ale lui Eminescu, Maiorescu, Slavici……. precum şi cărţi vechi de căpătâi ale culturii noastre, precum Cartea Românească de învăţătură – 1643 sau Biblia de la Bucureşti – 1688; o listă a obiectelor de patrimoniu de la MNLR găsiţi aici).

Cine sunt vinovaţii? Mi se pare mie că nu doar Primăria Municipiului Bucureşti, aşa cum se pare că e concepţia generală (a celor interesaţi, desigur – puţini la număr). Nicidecum!
Evident că nu voi judeca sau stabili eu aici cine se face vinovat de această situaţie dezastruoasă. Dar pot să fac ceea ce un jurnalist interesat şi, desigur, onest – şi de preferat independent – ar fi putut face în orice moment până în prezent. Şi anume: pot să iau la puricat, pas cu pas, legislaţia în materie, disponibilă oricui, la un click distanţă, să o corelez cu “cazul în speţă” – căci se pare că nimeni nu a făcut acest minim efort – şi apoi să las paşii de urmat la latitudinea celor competenţi a stabili vinovăţiile.

Aşadar, pornesc cătinel a căuta:

I. Referitor la CONSERVAREA patrimoniului:

1. Zice la Constituţia României – adicătelea legea fundamentală care guvernează statul nostru de drept (Art. 33), că: libertatea persoanei (deci a noastră, a tuturor) de a accede la valorile culturii naţionale şi universale nu poate fi îngrădită şi că statul este responsabil de protejarea şi conservarea moştenirii culturale. Statul – prin instituţiile lui – trebuie să conserve patrimoniul cultural mobil de importanţă naţională.
Dar care ar fi aceste instituţii?

2. Nici mai mult, nici mai puţin decât Ministerul Culturii – indiferent sub ce administrare / subordonare etc. s-ar afla MNLR, care găzduieşte un patrimoniu cultural naţional de inestimabilă valoare şi care actualmente se află în subordinea Primăriei Capitalei. Putea să fie şi în subordinea administratorului meu de bloc, n-are importanţă, pentru că HG 90 /2010 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Culturii zice chiar de la Articolul 2 că acest minister “asigură respectarea şi promovarea libertăţilor şi drepturilor fundamentale, consacrate de Constituţia României”, printre care accesul liber “la patrimoniul cultural pentru generaţia prezentă, protejarea şi conservarea valorilor culturale ale naţiunii pentru uzul generaţiilor viitoare”. Idee reiterată mai jos, la Art. 3: Ministerul Culturii activează pe principiul protejării “patrimoniului cultural naţional, ca factor determinant al identităţii culturale a României şi ca resursă neregenerabilă”, precum şi pe acela al protejării “tradiţiilor şi moştenirii culturale, a patrimoniului material şi imaterial”. Acest minister are printre obiective (Art. 4 din aceeaşi Hotărâre) “protejarea patrimoniului cultural naţional”, prin “programe şi măsuri specifice privind evaluarea, restaurarea şi conservarea”, precum şi punerea în valoare şi reinserţia acestuia în viaţa comunităţii.
Mai pe scurt şi mai pe înţelesul domnilor responsabili, care se fac că nu aud şi nu văd: Ministerul Culturii este responsabil de conservarea patrimoniului Muzeului Naţional al Literaturii Române. Punct. Şi ar face bine să găsească bani pentru asta – în caz contrar, încalcă însăşi Constituţia României, precum şi actul normativ conform căruia ministerul însuşi funcţionează.

3. Mai departe şi mai specific: conform Legii 182 / 2000 , instituţiile care coordonează activităţile specifice privind protejarea patrimoniului naţional mobil sunt Ministerul Culturii şi Comisia Naţională a Muzeelor şi Colecţiilor (Art. 6. Al. 1), “prin intermediul autoritatilor administratiei publice, al unor institutii specializate, cum sunt muzeele” etc. (Art. 2. Al. 5). Iar protejarea patrimoniului include măsuri juridice, administrative, dar şi financiare menite să asigure, printre altele conservarea, securitatea şi întreţinerea acestuia (Art. 2, Al. 4).
Mai mult decât atât, tot Legea 182 / 2000 privind protejarea patrimoniului naţional mobil stipulează că autorităţile publice au obligaţia de a proteja de degradare şi distrugere bunurile patrimoniale (Art. 8). În cazul în speţă, statul răspunde de protejarea manuscriselor şi cărţilor de patrimoniu ale MNLR – prin instituţiile menţionate mai sus. Finanţarea activităţilor de protejare, conservare şi punere în valoare, indiferent de proprietarul patrimoniului, poate reveni, tot conform acestei legi (Art. 50, Al. 1), Ministerului Culturii (cui altcuiva?), dar şi Ministerului Educaţiei, administraţiei publice centrale şi locale (deci, şi primăriei) şi – surpriză! – chiar şi Academiei Române sau altor instituţii publice, din venituri proprii şi din alocaţii bugetare.

Interesant este faptul că

4. Potrivit Legii 311 / 2003 a muzeelor şi colecţiilor publice , constituie contravenţie încălcarea normelor de conservare a patrimoniului muzeal, precum şi împiedicarea accesului publicului la patrimoniul muzeal, cu excepţia cazurilor în care aceasta este generată de cauze neimputabile (Art. 37, Al. 1, par. a,b). Mai pe româneşte, dacă se apucă primarul – sau, mă rog, oricine altcineva – să mute de capul lui cărţile şi manuscrisele de la MNLR, fără respectarea unor norme anumite, este pasibil de sancţiuni. Problema e că aceste sancţiuni se aplică de specialişti din cadrul Ministerului Culturii (Art. 38), pe care se vede treaba că nu-l interesează deloc problema moştenirii culturale a românilor.
Însă, la o adică, putem apela şi la Codul Penal, pentru că:

5. La infracţiunile contra patrimoniului, cap. V, art. 253 din Codul Penal se stipulează că “distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de neîntrebuinţare a unui bun aparţinând altuia ori împiedicarea luării măsurilor de conservare sau de salvare a unui astfel de bun” “se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă”. Adică, în cazul în speţă: cine se face vinovat de împiedicarea conservării şi salvării patrimoniului MLRN, e pasibil de închisoare. Cine se simte vinovat să se pregătească să plătească. Însă, evident, nimeni nu se simte cu musca pe căciulă…

II. Referitor la IMOBILUL din Bd. Dacia nr. 12 – Casa Kretzulescu, unde funcţionează MNLR:

Lasând la o parte faptul că mie, personal, îmi scapă cum au apărut, deodată, doi moştenitori, după ce clădirea ajunsese în proprietatea statului încă din secolul XIX ( vezi aici, pag. 5 – document oficial al primăriei, precum şi acest material), reţin că imobilul în cauză este monument istoric (vezi Lista monumentelor istorice aici, poziţia 804) şi, ca atare, beneficiază de un alt regim faţă de alte imobile. Las de asemenea la o parte faptul că nu-mi e foarte clară ierarhia drepturilor de preemţiune – din toate materialele pe care le-am consultat reiese că statul (prin Ministerul Culturii sau autorităţile locale) are dreptul de preemţiune la vânzarea unui monument istoric, conform Legii 422 / 2001 privind protejarea monumentelor istorice, Art. 4) – nu am găsit vreun drept de preemţiune al vreunui co-moştenitor (vezi şi acest material), precum acela din cazul MNLR (Mihai Sturza), care a cumpărat jumătate din clădirea Kretzulescu de la celălalt moştenitor (Emanoil Rudeanu); dar las această problemă în seama specialiştilor în drept.
Reţin însă următoarele:

1. Conform menţionatei legi 422 / 2001 (Art. 25) statul este reprezentat în relaţia cu proprietarii de monumente istorice şi cu titularii altor drepturi reale asupra acestora de Ministerul Culturii. NU de primărie, nici de muzeu – în cazul MNLR.

2. Legea retrocedărilor, nr. 165 / 2013, prevede unele lucruri cel puţin interesante, printre care “principiul mentinerii justului echilibru intre interesul particular al fostilor proprietari si interesul general al societatii.” (Art. 2, d) Ei bine, se pune acum problema cine şi cum judecă interesul general al societăţii… Căci, precum se vede, este clar că instituţiile statului răspunzătoare prin lege de patrimoniul nostru cultural – Ministerul Culturii, Comisia Naţională a Muzeelor, chiar şi Academia Română sau Ministerul Educaţiei etc. – NU consideră problema MNLR, a moştenirii noastre culturale, de interes general, deşi clădirea din Bd. Dacia nr. 12 este monument istoric din grupa A, adică de importanţă naţională şi universală…

Mai mult decât atât, conform Art. 45, Al. 4 al acestei legi, deţinătorii actuali ai unui imobil-monument istoric (în cazul nostru MNLR) pot solicita menţinerea afectaţiunii de interes public – adică MNRL ar putea să-şi păstreze actuala destinaţie dacă, pur şi simplu, Guvernul ar da, conform acestei legi, o hotărâre prin care să oblige proprietarii la acest lucru. Ba încă şi mai mult decât atât: s-ar fi putut opta pentru alte măsuri compensatorii – puncte valorice – pentru proprietari, însă este cam târziu de acum, căci, nu-i aşa, nici o instituţie a statului care ar trebui să ne apere dreptul şi accesul la cultură şi la patrimoniul naţional nu s-a sinchisit nicidecum să acorde măcar un pic de atenţie şi interes “cazului MNLR”…

Închei cu vechiul proverb “să ne dea Dumnezeu mintea românului de pe urmă” şi cu speranţa că, folosindu-se de instrumentele legale pe care le au la dispoziţie, instituţiile statului vor salva Muzeul Literaturii Române, iar acesta va continua să funcţioneze la locul său, în clădirea Kretzulescu de pe Bd. Dacia, unde fiinţează de aproape 60 de ani…

articol preluat de pe http://cristinaandrei.blogspot.ro/

---

Manuscrisele lui Eminescu în stradă. Evacuarea iminentă a Muzeului Literaturii Române. Mai avem nevoie de muzee?

articol - Victor Potra - cutiacuvechituri.wordpress.com

13 iunie 2014

Romania este din nou unică în Europa. Muzeul Național al Literaturii Române (MNLR) va fi aruncat în stradă pe data de 15 iunie 2014, cu tot patrimoniul. În ziua aniversării morții lui Eminescu, cel de la care a început limba română modernă, manuscrisele sale, precum și ale altor înaintași care ne-au creat locul întru cuvânt sub soare, trebuie să părăsească locul care le adăpostea. Ar fi o sumbră ironie, dacă nu ar fi o mișelie.

Totul a plecat de la Eminescu. În 1957 se face puțin loc la Uniunea Scriitorilor, unde, sub îndrumarea lui Perpessicius, încep să se-adune obiecte, manuscrise, fotografii și cărți aparținînd sau vorbind despre scriitorime. În 1967 Muzeul se mută în sediul pe care-l știm acum. După 1990, clădirea revine prin judecată proprietarilor, iar unul din ei cumpără și jumătatea vecinului. Din 2003, Muzeul Național al Literaturii Române ajunge sub oblăduirea Primăriei Generale a Municipiului București nefiind persoană juridică (n.b.).
(Dan Iancu în articolul Eminescu, mort a doua oară)

După câțiva ani buni de încercări zadarnice de a obține o chirie pentru imobilul deținut (12 spun unii, 7 susțin alții, mulți sunt oricum), proprietarul actual a decis să treacă la măsuri extreme: evacuarea forțată. Manuscrise și obiecte extrem de prețioase, care necesită o conservare și o manipulare specială, datorită vechimii și fragilității lor, trebuie luate și duse nu se știe unde. În caz contrar, conform legii, acestea revin proprietarului clădirii !!!

Consilierii PMB au refuzat să aloce orice fonduri: pentru mutare în condiții de siguranță, pentru un nou sediu, pentru obținerea unui aranjament cu proprietarul care măcar să păsuiască muzeul un timp, timp necesar găsirii unei soluții. Ca niște veritabili șacali politici, au refuzat orice înțelegere între ei; din zgârcenie, din prostie, de teama posibilului capital de imagine pe care și l-ar face „ceilalți”.

Directorul muzeului, Ioan Cristescu, de curând numit, are puține opțiuni, în principal datorită faptului că MNLR nu este persoană juridică. Iar vinovații de această situație sunt fix conducătorii instituției (PMB) în subordinea căreia se află.

Uimitoare pentru mine însă este lipsa de reacție a celorlalte instituții ale statului, a societății civile, a mass-media, a personalităților culturale românești. Unde e reacția Guvernului României sau/și a Ministerului Culturii?! Nu vorbim aici de niște saci de cartofi, ci de o moștenire culturală de prim rang, zestrea literaturii și limbii noastre. În orice stat european, de fapt în orice țară civilizată, punerea în pericol a unei părți esențiale a patrimoniului cultural național ar fi tratată ca o problemă strategică urgentă, de cea mai mare importanță. Mass-media ar trebui să facă loc subiectului, cât de tabloidizată ar fi, măcar între o arestare DNA și o expunere de chiloți de pseudo-divă autohtonă. Societatea civilă ar trebui să dea dovadă de o solidaritate cel puțin egală cu cea din cazul Roșia Montană. Ar fi trebuit să fie plin de manifestanți pe bulevardul Dacia, în fața MNLR…

De departe însă, cel mai mult mă dezamăgește inerția, egoismul și lașitatea celor care sunt acum percepuți ca liderii spirituali ai culturii române. Pleșu filosofează senin despre impactul Simonei Halep în conștiința balcanică a compatrioților. Liiceanu se inflamează stilistic în diatribe privind întrebarea esențială „Câte feluri de boi există”. Nicolae Manolescu scrie înțelept despre „Târguri de carte, „ateliere“ şi reviste”. Cărtărescu, Patapievici și alții, care au cerut și au primit dreptul de a sta în fruntea bucatelor, tac sau sunt prinși cu altele mai importante. Nu mai zic nimic de USR (Uniunea Scriitorilor din România) a cărei conducere a gafat atât de des în ultimii ani încât a pierdut orice credibilitate. Simptomatic, totuși, că nimeni nici măcar nu se așteaptă ca USR să ia atitudine. Iar Academia, poate ultima instituție care ar putea îmbina elevația culturală cu moralitatea, este la rându-i inertă.

Un alt motiv de tristețe provine de la prietenii mei, scriitori mai tineri sau mai puțini tineri. Mă așteptam să-i găsesc în număr mare pe treptele MNLR la puținele evenimentele de protest ce s-au organizat. În definitiv, este în joc genealogia lor culturală, este în primul rând moștenirea lor pusă la îndoială. Faptul că a fi scriitor în România nu același lucru cu a fi scriitor în Ghana, de exemplu, îl datorăm unei literaturi care le-a construit îndreptățirea și reperele. Dacă acum poeții post-douămiiști pot zice cu superioritate ironică despre alți poeți mai conservatori că scriu nichitostănescian, este pentru că Nichita Stănescu a existat. Iar Nichita a ființat pentru că alții înaintea lui, mergând până la Eminescu și încă dincolo de el, au crezut în cuvântul scris – fie că l-au măiestrit pe hârtie, fie că l-au păstrat, l-au răspândit și i-au dat prețuire, uneori în condiții infinit mai vitrege decât cele de astăzi.

Întrebându-i pe unii dintre ei asupra acestei inexplicabile lipse de solidaritate, am primit câteva răspunsuri stupefiante.
Primul ar fi că „ce ne trebuie muzeu?” Cică literatura nu e ca arta, n-are nevoie de spațiu de expunere. Hârțoagele ar trebui îngropate într-o arhivă și cine vrea să le consulte – să-și ia programare, ca la bibliotecă.

Al doilea este că muzeele, cu câteva rare excepții, sunt oricum inutile. Publicul nu știe de ele și nu le vizitează decât, eventual, în Noaptea Muzeelor. Iar atunci o face din spirit de turmă, nu din vreo pornire culturală. Cu alte cuvinte, o risipă de resurse și bani.

Al treilea răspuns, care relevă resentimente duse până la ranchiună, sună cam așa: „ne-am săturat de instituții bugetare (finanțate de stat) în care se strecoară tot felul de piloși, care mănâncă o pâine pe degeaba”.
Am să analizez pe rând cele trei argumente.

Presupusa inutilitate a unui muzeu al literaturii scoate la iveală o gravă lipsă de înțelegere e fenomenului muzeal și al rolului acestor instituții într-o societate sănătoasă, cu o cultură vie și întreagă, în toată istoria ei. Muzeul nu poate suplini studiul individual, și nici nu este acesta rolul lui. El însă poate și trebuie să fie un vector de stimulare a interesului publicului larg pentru cunoaștere, el trebuie să stârnească pofta de cultură. Orice muzeu modern, cu o conducere competentă, înțelege acest lucru și dorește să evite pericolul morții prin „muzeificare”. Într-adevăr, exponatele mute în cutii de sticlă sunt puțin apetisante pentru dinamicul public modern, a cărui atenție este solicitată perpetuu de oferte mult mai tentante de petrecere a timpului liber. Muzeele au înțeles și ele acest fenomen și s-au adaptat – în România poate un pic mai târziu – acestei nevoi de interacțiune, de „culoare” a societății contemporane. De aici numeroase evenimente care încearcă să valorifice patrimoniul muzeal în moduri cât mai creative. În contul Muzeului Național al Literaturii Române putem număra lecturi publice, conferințe, expoziții temporare tematice, fixe și itinerante, ateliere de creație, evenimente cu public țintă (în special cele cu copiii au poate cea mai mare importanță), precum și evenimente majore, cu acoperire națională și europeană, precum recent încheiatul Festival Internațional de Poezie București / TNCP.

Este un fapt incontestabil că datorită MNLR, prin acest ultim eveniment, România a fost încă o dată promovată în Europa, poate mult mai bine decât o face acum neputinciosul MAE. Au participat poeți importanți și actuali în spațiul cultural european, atât cu lectura textelor proprii cât și la dezbateri pe teme de largă respirație intelectuală. Au văzut că poezia română există și că, în ciuda unui Minister al Culturii al cărui unic scop pare să fie acela de a-și desființa obiectul de activitate, este viguroasă, modernă, conectată la curentele contemporane. Au vizitat muzeul cu fascinație (nu este nici o exagerare, am stat cu ei la o bere după) și au plecat cu vestea că literatura română are sute de ani vechime și că România înseamnă mai mult decât știrile despre corupție care răzbat în afară.

Nu pot să nu amintesc, pentru că este o experiență pe care am trăit-o personal, entuziasmul copiilor care au fost ghizi la MNLR cu ocazia evenimentului „Ghidușii Muzeelor”. Și seriozitatea cu care s-au pregătit timp de două săptămâni pentru a putea prezenta muzeul. Această experiență cu certitudine le-a deschis pofta de cultură pe care, cu puțin noroc, o vor păstra până la maturitate.

Se poate argumenta că este prea puțin, că este prea costisitor, că este nerentabil. Dar, așa cum sublinia Eugene Ionesco, cei care nu înțeleg că cultura se situează endemic în afara pragmatismului, renunță la o componentă esențială a umanității. Este o luptă continuă pe care, chiar și atunci când sorții și timpurile par potrivnice, nu ne permitem să nu o ducem, Iar renunțarea la Muzeul Literaturii Române este o abdicare gravă de la principiile prezervării, protejării și promovării culturii naționale. Citez din Constituția României:

CAPITOLUL II
Drepturile şi libertăţile fundamentale
ARTICOLUL 33
Accesul la cultură

[…] (3) Statul trebuie să asigure păstrarea identităţii spirituale, sprijinirea culturii naţionale, stimularea artelor, protejarea şi conservarea moştenirii culturale, dezvoltarea creativităţii contemporane, promovarea valorilor culturale şi artistice ale României în lume.

Vă las să judecați singuri dacă aruncarea în stradă a MNLR poate fi compatibilă cu acest articol din Constituție.

Ultimele două argumente, respectiv lipsa de popularitate și corupția, sunt din categoria „au aruncat copilul din albie odată cu apa murdară”, dacă vă aduceți aminte vorba asta.

Lipsa de fonduri, de interes și de sprijin la nivelul statului, combinată cu o tabloidizare generală a mass-media, duce inexorabil la o vizibilitate din ce în ce mai mică a acestor sanctuare ale istoriei și culturii românești. Dacă adăugăm și evoluția în cădere liberă a educației, a școlii care ar fi trebuit să-i îndrume pe cei tineri și către așezăminte culturale, e perfect explicabilă apariția unei generații care nici măcar nu știe că există un muzeu „Enescu” sau unul al literaturii române. În fața acestei ignoranțe crescânde, care uneori seamănă a conspirație, ce este de făcut? Să desființezi muzeele? Sau să combați ignoranța, cu mijloacele pe care le ai la îndemână? Cred că alternativa nu poate fi decât retorică.

Corupția este generalizată la nivelul tuturor instituțiilor statului. Totuși, datorită specificului lor, muzeele sunt cel mai greu coruptibile. O dată din cauza lipsei de fonduri. Nu sunt bani de furat acolo, oameni buni! Nu au bani nici măcar să completeze schema de personal minimală conform legii, ceea ce de fapt e chiar ironic. Din punct de vedere legal statul te obligă să ai anumiți specialiști, în conservare de exemplu, dar nu-ți dă banii să-i angajezi. E plin în toate muzeele de posturi vacante înghețate prin ordonanță de urgență, ordonanță care de altfel contravine legii. În al doilea rând, e de muncă, și e de muncă mult, pe salarii mici. Am colaborat la câteva proiecte cu Muzeul „George Enescu” și cu Muzeul Național al Literaturii Române și am avut ocazia să intru în „bucătăria” lor. Muzeografii sunt oameni cu studii solide, competenți, care trebuie să inventarieze, să gestioneze și să redea publicului obiecte de o inestimabilă valoare. Sunt trezorierii culturii noastre naționale. Nu ai cum să angajezi acolo un „nepot”, că nu e loc, dacă nu are experiența și studiile necesare. Și dacă le are, tot nu e loc, că nu se fac angajări de ani buni. Nu se pot face contracte frauduloase, nu se pot cheltui bani publici – că nu-s!

Culmea este că cei care au invocat acest ultim argument, al corupției din instituțiile bugetare, mi-au dat ca exemplu ICR și USR (care nu e bugetară, dar are pe mană fonduri de la stat). Păi ce treabă are sula cu prefectura, stimați prieteni? Dă burse sau alocă fonduri MNLR? Cred că încurcați borcanele. Singurii bani pe care i-a dat MNLR în ultimul timp au fost pentru organizarea TNCP 2014. Iar eu cred că acești bani au fost cheltuiți destul de transparent, a se vedea înregistrarea video a conferinței de presă de la deschidere, unde lucrurile sunt spuse pe față (cât, cum, de ce).

În final rămân cu acest șoc: dacă nici scriitorii români contemporani nu înțeleg necesitatea imperativă a unui muzeu al literaturii române, atunci cine să o înțeleagă? Vanghelie și Mazăre?

Pentru a fi însă drept până la capăt, trebuie să spun că există și oameni din breasla scriitoricească care s-au implicat, cu cuvântul și cu fapta, fie că au făcut-o în persoană, fie în mediul virtual. Nu pot aminti nume pentru că în mod cert aș nedreptăți pe cei pe care i-aș omite. Vă semnalez doar evenimentul de duminică (15.06.2014, ora 16), ultima lectură publică de poezie la MNLR, pe trepte, în fața muzeului.

De asemenea, vă pun la dispoziție mai jos filmarea pe care am realizat-o marți, pe 10 iunie, la evenimentul „Recviem pentru Muzeu”. Evenimentul a fost organizat de A.R.C.E.N. (Asociația Română pentru Cultură, Educație și Normalitate http://arcen.info/) pentru a protesta față de evacuarea forțată a Muzeului Național al Literaturii Române din sediul actual. A.R.C.E.N. este până la ora actuală singurul reprezentant al societății civile care a luat atitudine în privința situației MNLR.

articol preluat de pe https://cutiacuvechituri.wordpress.com

Recviem pentru Muzeu

sursa – https://www.youtube.com