Sfântul Ierarh Petru Movilă, mitropolitul Kievului (1596 – 1646)
Petru Movilă a fost mitropolit de Kiev și Galiția (Ucraina) – precedat de Isaia, urmat de Silvestru – din anul 1632 și până la moartea sa, în 1646.
Este cunoscut ca un important teolog ortodox din secolul al XVII-lea, fiind autorul Mărturisirii de credință ortodoxă, și ca un reformator al învățământului teologic ortodox.
Prăznuirea sa se face în Biserica Ortodoxă Română pe 22 decembrie.
Sf. Ier. Petru Movilă, mitropolitul Kievului (1596 – 1646) – foto preluat de pe basilica.ro
Viața
Familia lui Petru Movilă
Petru Movilă s-a născut la 31 decembrie 1596 la Suceava, într-o familie boierească din Moldova secolului al XVII-lea.
Familia Movileștilor dăduse Moldovei și Țării Românești mai mulți domni, între care tatăl lui Petru, Simion (domn al Țării Românești, cu întreruperi, în anii 1599-1601 și al Moldovei în 1606-1607) și fratele acestuia, Ieremia Movilă (domn al Moldovei, cu o scurtă întrerupere, între anii 1595-1606).
Mama lui, Marghita, era o prințesă poloneză, călugărită ulterior sub numele de Melania.
Pe lângă Ieremia Movilă, un alt frate de-al tătălui său a fost mitropolitul Gheorghe.
Cei trei frați erau ctitorii mănăstirii Sucevița.
Tatăl celor trei frați, deci bunicul lui Petru, era marele logofăt Ioan Movilă, căsătorit cu Maria, fiica lui Petru Rareș.
Petru era, așadar, strănepotul lui Petru Rareș și al lui Ștefan cel Mare.
Dintre frații lui Petru, trei au ajuns domni în Moldova și Țara Românească: Mihail, Gavriil și Moise.
Sf. Ier. Petru Movilă, mitropolitul Kievului (1596 – 1646) – foto preluat de pe en.wikipedia.org
Egumenul mănăstirii Peșterilor din Kiev
Din pricina situației politice tulburi din Moldova, familia lui a trebuit să fugă în Polonia când Petru era încă foarte tânăr.
Petru a primit educația timpurie în Polonia, la școala ortodoxă din Liov, continuându-și apoi studiile în Europa Occidentală, inclusiv la universitatea din Paris și în Olanda.
În Polonia a fost o vreme ofițer, însă el era atras mai mult de viața monahală.
Și-a păstrat credința ortodoxă în toată perioada în care a trăit în țări catolice și protestante.
În anul 1625 a intrat în mănăstire, în Lavra Pecerska din Kiev.
A fost tuns în monahism în anul 1627.
Mai târziu a fost hirotonit preot și apoi a primit rangul de arhimandrit, fiind de asemenea și egumenul mănăstirii.
În acea perioadă, Ucraina se confrunta cu un curent prozelitist catolic-iezuit.
Petru Movila a izbutit să ridice activitatea bisericească și culturală a mănăstirii Pecerska la un prestigiu necunoscut până atunci.
În timpul celor peste cinci ani de activitate ca egumen, el a dovedit a fi o personalitate excepțională, cerută de situația critică în care se găsea Ortodoxia din regatul polon.
Între altele, s-a ocupat de restaurarea și înfrumusețarea mănăstirii și a peșterilor în care se aflau moaște de sfinți, precum și de întocmirea vieții acelora.
A continuat activitatea tipografică a predecesorilor săi, reorganizând tipografia pe care a înzestrat-o și cu litere latine, dând la lumină mai multe cărți de slujbă și de învățătură.
În anul 1631, a pus bazele unui colegiu, întâi în Lavră, mutat apoi în mănăstirea Bratska, din care s-a dezvoltat mai târziu vestita Academie duhovnicească de la Kiev.
Nevoia unei asemenea școli se simțea atunci mai mult ca oricând, pe de o parte, ca ortodocșii să nu mai fie nevoiți să frecventeze școlile iezuiților, pe de altă parte, ca să poată ridica nivelul cultural al clerului său și, în felul acesta, să poată apăra cu temei adevărurile de credință ortodoxe.
În anul 1632, a avut loc alegerea noului rege al Poloniei.
Cu acest prilej, arhimandritul Petru Movilă, ca reprezentant al mitropolitului din Kiev, a strâns în jurul său pe mulți nobili poloni din Dietă, izbutind să impună alegerea ca rege a lui Wladyslaw IV (1632-1648).
În felul acesta, noul rege s-a văzut silit să recunoască unele din vechile drepturi și libertăți ale ortodocșilor din regatul său, prin așa-numitele „articole de împăcare” (Articula de pacificatione sau Pacta conventa) dintre ortodocși și uniți, semnate de Wladyslaw la 1 noiembrie 1632, cu câteva zile înainte de încoronarea sa.
Printre altele, au fost câștigate: libertatea de cult a Ortodoxiei în regatul polon; recunoașterea legală a Mitropoliei ortodoxe a Kievului, cu eparhiile sufragane: Lvov (singura eparhie ortodoxă menținută tot timpul și până atunci), Luțk, Przemyśl și Mstislav; dreptul pentru Biserica Ortodoxă de a avea biserici, tipografii și spitale; menținerea frățiilor ortodoxe și dreptul de a înființa altele; restituirea tuturor bisericilor ortodoxe din Kiev, răpite de uniți; dreptul pentru credincioșii ortodocși de a dobândi orice demnități în stat.
Cu toate acestea, luptele dintre ortodocși și uniți au continuat, ajungându-se și la ciocniri sângeroase, încât ulterior multe din drepturile primite au fost revizuite, iar uniții au rămas favorizați.
Sf. Ier. Petru Movilă, mitropolitul Kievului (1596 – 1646) – foto preluat de pe doxologia.ro
Hirotonia întru arhiereu
La 2 martie 1631, a trecut la cele veșnice mitropolitul Iov Boretski al Kievului, fiind ales în locul său episcopul Isaia Kopinski de Przemysl.
Nefiind recunoscut de autoritățile de stat polone, ca și ierarhii hirotoniți de Teofan al Ierusalimului, s-au făcut noi alegeri de vlădici.
În scaunul de „arhiepiscop și mitropolit al Kievului, Haliciului și a toată Rusia” (e vorba de Rusia Mică) a fost ales arhimandritul Petru Movilă.
La alegerea lui au tras greu în cumpănă atât originea sa voievodală și relațiile pe care le avea cu oamenii politici ai vremii, dar, mai ales, pregătirea sa cărturărească și marile biruințe ale Ortodoxiei din regatul polon, dobândite prin vrednicia sa.
Alegerea sa ca mitropolit a fost întărită de regele Wladyslaw al IV-lea și recunoscută de patriarhul ecumenic Chiril Lucaris.
La 28 aprilie 1633, a fost hirotonit întru arhiereu de către un sobor de ierarhi în frunte cu episcopul Ieremia Tissarovski, în catedrala cu hramul Adormirea Maicii Domnului (Uspenia) din Lvov, la zidirea căreia contribuiseră tatăl și unchiul său, domnitorii Simion și Ieremia Movilă (era numită și „Volosskaia țerkov”).
Abia la începutul lunii iulie 1633, și-a făcut intrarea în Kiev.
Activitatea arhierească
Rodnica activitate începută de Petru Movilă ca egumen al Lavrei Pecerska a fost continuată, cu și mai multă însuflețire, după înscăunarea sa ca mitropolit al Bisericii Ortodoxe ucraino-ruse din Polonia.
Ctitoriri
Pe tărâm gospodăresc, se remarcă refacerea și înfrumusețarea unor biserici și mănăstiri din Kiev.
Astfel a luat măsuri pentru restaurarea catedralei mitropolitane Sf. Sofia (lucrările au durat vreo 10 ani) și a mănăstirilor dependente de ea, Vîdubițki și Pustîno-Nicolaevsk, restituite atunci de uniți ortodocșilor.
De asemenea, a fost înnoită biserica principală a mănăstirii Pecerska, cu hramul Adormirea Maicii Domnului (Uspenia), a fost restaurată din temelie biserica „Spasa”, ctitorită, după tradiție, de marele cneaz Vladimir, a fost „dezgropată” biserica Desiatinaia, ctitoria aceluiaşi cneaz, lăsată în ruină câteva secole (aceasta a fost terminată numai după moartea sa, din banii lăsaţi de el, prin testament).
În afară de acestea, a ridicat câteva spitale și azile, a pus bazele unor noi frății ortodoxe.
Supravegherea clerului
Pentru întărirea disciplinei și a vieții religios-morale a clerului său, mitropolitul Petru a instituit vicari (unul pentru Ucraina, altul pentru Bielorusia Lituania), precum și protopopi, cu misiunea de a cerceta și îndruma pe preoți (înșiși protopopii erau controlați de oamenii săi de încredere, recrutați dintre călugării cu învățătură).
El însuși cerceta adeseori pe episcopii săi sufragani.
În fiecare an convoca „soboare” de protopopi și preoți, pentru a lua felurite măsuri privitoare la bunul mers al treburilor bisericești.
A organizat un consistoriu, format din călugări învățați, pentru cercetarea și judecarea abaterilor clerului. A luat măsuri împotriva recăsătoririi preoților, pentru întărirea disciplinei monahale, pentru oprirea femeilor creștine de a sluji la evrei etc.
Academia din Kiev
Dar, în chip deosebit, trebuie subliniată activitatea culturală a mitropolitului Petru Movilă.
Așa, de pildă, a purtat o grijă permanentă școlii sale din Kiev, care avea o programă de studii identică cu a școlilor superioare din Occident, un personal didactic temeinic pregătit și o bibliotecă bogată.
Rectorul și profesorii, numiți de mitropolitul Kievului, erau recrutați dintre monahii cărturari membri ai Frățiilor Ortodoxe sau dintre tinerii trimiși la studii de Petru Movilă (Isaia Kozlovski, Sofronie Pociațki, Silvestru Kosov – urmașul lui Petru în scaunul mitropolitan -, Inochentie Ghizel și alții).
Programa de studii era foarte bogată, punându-se accentul pe disciplinele umaniste: gramatica, poetica, sintaxa, retorica, dialectica, aritmetica, geometria, astronomia, muzica, filozofia, teologia etc.
Colegiul „movilean” din Kiev este considerat cel mai vechi așezământ de învățământ superior la slavii ortodocși.
Predarea se făcea în principal în limba latină și, secundar, în limbile greacă și rusă, iar studenții primeau o dublă formație teologică și științifică.
La începutul secolului al XVIII-lea a devenit Academie.
A răspândit multă lumină nu numai în Biserica ucraineană, ci în întreaga Ortodoxie (au studiat acolo și mulți români, mai ales în secolul al XIX-lea), exercitând o influență binefăcătoare asupra dezvoltării învățământului superior din alte țări ortodoxe.
De pildă, după modelul lui s-a organizat o școală superioară la mănăstirea Trei Ierarhi din Iași de către domnitorul Vasile Lupu, în 1640, alta la mănăstirea Sfântul Andrei din Moscova, de către un sfetnic al tarului Alexei Mihailovici (devenită Academie slavo-greco-latină), ambele cu profesori trimiși de la Kiev.
În același timp, s-a îngrijit și de buna funcționare a celorlalte școli ortodoxe din cuprinsul eparhiei sale (Vinița, Lutk etc.).
Prin aceste școli, urmărea să formeze un cler cult, care să facă față atacurilor uniate și iezuite.
- de evlavie sau de zi cu zi: Capitolele parenetice ale diaconului Agapet (sec. VI) și Aşezămintele ascetice ale lui Dorotei (sec. VI, 1628), Omiliile Sfîntului Macarie Egipteanul (1632), Patericul sfinților care au strălucit în Pecerska (1634), Istoria lui Varlaam și Ioasat (1637), Minunile peșterilor Kievului (1638) etc., toate tipărite la Kiev.
- de apărare a Ortodoxiei: Cazania sau Evanghelia învăţătoare (1637) și Istoria bisericească (1643).
„Este de-a dreptul impresionantă activitatea tipografică desfășurată în timpul arhipăstoririi sale. Pe lângă tipografia din Lavra Pecerska, mitropolitul Petru a pus sub controlul său direct și tipografiile din Lvov și Vilnius, pentru ca să asigure unitatea de lucru, dar mai ales pentru ca lucrările care ieșeau de sub teascurile lor să nu cuprindă abateri de la învățătura ortodoxă. Se cunosc aproximativ 50 de tipărituri îngrijite de Petru Movilă, în timp ce era egumen la Pecerska și apoi mitropolit, unele lucrate de el însuși, altele de ucenici sau colaboratori ai săi (la multe semna prefețele).”
(Pr. Mircea Păcurariu)
Sumar
Petru a cârmuit Biserica Ortodoxă din Ucraina într-o perioadă în care aceasta se găsea sub dominația poloneză.
Lui i se datorează în primul rând renașterea ortodoxă de aici, după vremurile grele ale Unirii de la Brest-Litovsk (1596), când o mare parte a ortodocșilor de aici a acceptat supremația Papei de la Roma și unirea cu Biserica Romano-Catolică.
Foarte preocupat de soarta Bisericii Ortodoxe, Petru s-a dedicat întăririi poziției ortodocșilor care rămăseseră independenți de Roma.
În ciuda unor puternice presiuni politice și sociale, devenite uneori chiar violente, el a reușit să recupereze pentru Biserica Ortodoxă și să restaureze un mare număr de biserici, între care Catedrala Sfânta Sofia din Kiev.
Adormirea
După o păstorire de 13 ani împliniți, mitropolitul Petru Movilă a trecut la cele veșnice, în ziua de 22 decembrie 1646/1 ianuarie 1647 (st. n.), fiind îngropat în biserica cea mare a mănăstirii Pecerska.
Prin testamentul său, arăta că întreaga sa avere, moștenită de la părinți, a folosit-o pentru restaurarea de biserici și înființarea de școli.
O bună parte din agoniseala vieții, care i-a mai rămas, o lăsa Colegiului de la Kiev, iar o altă parte, catedralei Sfântul Sofia și mănăstirii Pecerska, pentru refacerea lor și pentru azilul de bătrâni întemeiat de el.
Este de notat că la scurt timp după moartea sa, a început războiul de eliberare a poporului ucrainean, condus de Bogdan Hmielnițki, împotriva Poloniei, iar în 1654 s-a proclamat unirea Ucrainei cu Rusia.
Începea deci o nouă epocă în viața poporului și a Bisericii ucrainene.
Drumul pentru noi înfăptuiri era pregătit și prin munca de o viață întreagă a lui Petru Movilă.
Legăturile lui Petru Movilă cu țările române
General
În afară de faptul că „Mărturisirea Ortodoxă” a fost aprobată de un sinod ținut la Iași, unde își avuseseră scaunul de domnie unchiul, tatăl și doi din frații săi, Petru Movilă a păstrat legături neîntrerupte cu țările românești.
Astfel, de pildă, în 1631, pe când era egumen al Lavrei Pecerska, unul dintre frații săi, Moise, a ajuns domn în Moldova.
Cu acest prilej, arhimandritul Petru i-a închinat o carte bisericească tipărită atunci la Kiev, Triodul ales (sau înflorat).
În prefața semnată de el, Movilă spune că Prea puternicul Dumnezeu a binevoit să-l pună pe (Moise Movilă) pe scaunul părinților „noștri”.
Prefața cuprindea, pe câteva pagini, și unele „sfaturi către fratele său”, în care-i arăta cum trebuie să se poarte un domn creștin, operă asemănătoare cu „Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie”, desigur, fără să se ridice la valoarea literară și politică a acestora.
În cartea sa Ex Lithos, vorbea de multe datini și obiceiuri din Moldova (tăiatul moțului la copii, hramurile de mănăstiri etc.), precum și de zidirea catedralei mitropolitane din Alba-Iulia de către Mihai Viteazul.
Penticostarul, editat în limba slavonă la Lvov (1642) în tipografia lui Mihai Sliuzka, cu binecuvântarea lui Petru Movilă, era dedicat domnilor români Matei Basarab și Vasile Lupu, demni urmași ai strămoșilor.
A sprijinit cu multă dărnicie și patriotism activitatea culturală-tipografică din Țara Românească și Moldova.
Tipografiile lui Matei Basarab de la Câmpulung (1635), Govora (1637) și Dealu-Târgoviște (1644) sau a lui Vasile Lupu de la Iași (1640-1641), în care au apărut primele cărți românești (după cele din Transilvania din secolul XVI), au fost dăruite sau cumpărate de la Petru Movilă.
Tot el a trimis și meșterii tipografi de care era nevoie (Timotei Verbițki, Ivan Kunotovici și Ivan Glebkovici).
În 1640, Vasile Lupu a întemeiat un Colegiu la Iași, după chipul celui din Kiev, în care obiectele de studiu (poezia, retorica, filozofia etc.) erau predate în limbile latină, greacă și slavonă.
Mitropolitul i-a trimis și patru profesori, în frunte cu ieromonahul Sofronie Pociațki, care a primit, la Iași, însărcinarea de profesor și rector al colegiului, egumen al mănăstirii Sfinții Trei Ierarhi și conducător al tipografiei.
La începutul anului 1645, Petru Movilă a avut ocazia să viziteze Moldova, pe care n-o văzuse din copilărie.
A venit ca să binecuvinteze căsătoria fiicei lui Vasile Lupu, Maria, cu nobilul lituanian calvin Ianusz Radziwill, căsătorie pe care o mijlocise el însuși.
Taina cununiei s-a săvârșit în biserica Sfinții Trei Ierarhi din Iași și cu acest prilej mitropolitul kievean a rostit un „cuvânt duhovnicesc”, cam o treime în limba polonă, cunoscută de mire și de invitații din Polonia, iar două treimi în limba română, cunoscută de mireasă, de familia ei și de nuntași.
În același an, cuvântul a fost tipărit într-o broșură la Kiev, în limba polonă.
Era un adevărat tratat teologic asupra tainei căsătoriei, cu numeroase citate din Sfânta Scriptură a Vechiului și Noului Testament.
Mai este de adăugat că pe frontispiciul multora din tipăriturile sale se găsea stema Movileștilor sau a celor două țări române în care domniseră ai săi.
De altfel, el însuși se intitula adeseori „fiu al voievodului Tării Moldovei” sau „fiu de domn moldovean” (voievodici). Unul dintre potrivnicii săi îl învinuia că s-a înconjurat numai de slujitori de neam român.
De asemenea, Mitropolitul ridică o biserică în Rubiejovka cu hramul Sf. Ioan cel Nou de la Suceava.
„Toate acestea nu trebuie să le considerăm decât o expresie a dragostei sale față de neamul din care făcea parte.”
(Pr. Mircea Păcurariu)
Memoriile lui Petru Movilă
Există și o carte în care Petru Movilă își scrie memoriile pentru a demonstra că minunile încă se săvârșesc.
Această întreprindere trebuia să susțină o lucrare pe care o pregătea despre Viețile Sfinților.
Dintre minunile povestite de Petru Movilă, câteva privesc și istoria românilor.
Avem deci, încă o dată, dovada că prelatul Kievului se interesa de Moldova unde s-a născut și unde locuiau frații și rudele sale.
Ba ceva mai mult, interesul lui Petru Movilă nu este ceva sporadic, ci din contră permanent.
Iată povestirea unei minuni: când era arhimandrit la Kiev în 1629 a venit la dânsul arhimandritul Varlaam (ajuns mai târziu mitropolit) trimes de Domnul Miron Barnovschi.
Acesta i-a povestit o întâmplare cu ocazia luptei dela Hotin între Poloni și Turci (1621).
Polonii voiau să prade Suceava și să fure moaștele Sf. Ioan cel Nou, ocrotitorul Moldovei.
Mitropolitul n-a părăsit deloc orașul, iar moaștele s-au îngreunat și n’au putut fi astfel clintite din Suceava.
Prin urmare aici Petru Movilă reproduce povestind minunea îngreunării moaștelor Sf. Ioan cel Nou, iar mulțumită ei, orașul nu a fost prădat.
Tot odată minunea aceasta răstălmăcită însemna că sfântul dorește să rămână în Moldova.
O altă împrejurare privește pe Eremia Movilă, domnul Moldovei, cunoscut polono-fil, care avea în jurul său, în slujbele militare și civile, foarte mulți poloni.
Odată Domnul se găsea într-o biserică din Suceava împreună un polon catolic.
Acesta se apucă să insulte pe Sf. Ioan cel Nou, dar imediat a căzut jos lovit de apoplexie.
Povestirea aceasta, zice Petru Movilă, i-a spus-o un servitor moldovean, care se pripășise pe lângă dânsul încă de pe vremea când se găsea în Moldova.
Altă minune e în legătură cu Mihaiu Viteazul.
Acesta după cucerirea Ardealului, dorea să ridice la Alba-Iulia o biserică și o mitropolie pentru românii de acolo.
Catolicii din oraș s-au opus. Atunci spre a se vedea care este voința lui Dumnezeu, s-au așezat două ruguri: unul al ortodocșilor, celalalt al catolicilor.
Se întâmpla ca un fulger a aprins rugul ortodocșilor și de aici s-a interpretat că Dumnezeu dorește ca la Alba Iulia să se înființeze o mitropolie ortodoxă.
După obiceiul său, Petru Movilă spune că minunea aceasta este povestită de postelnicul Hrizea, care povestire a fost, apoi, făcută cunoscută și la Kiev.
Am văzut cum minunile însemnate de Petru Movilă se raporta și la țările române, dovedindu-se prin aceasta interesul și dragostea mitropolitului față de țările române inclusiv Ardealul.
Moștenirea literară
Petru Movilă a lăsat în urmă numeroase scrieri.
El este cel mai adesea evocat sau criticat mai ales datorită acestora.
În anul 1637, a publicat o ediție adnotată a celor patru Evanghelii.
În anul 1646, a publicat o ediție revăzută a Evhologhion-ului, cunoscut și ca Trebnicul Mare (Molitfelnicul Mare).
A mai scris și Scurte eseuri științifice despre articole de credință și un Mic Catehism Rus pentru uzul Bisericii Ruse.
Cea mai cunoscută lucrarea a sa este Mărturisirea de credință ortodoxă a catoliceștii și apostoleștii Biserici ortodoxe a răsăritului, pe care a realizat-o ca reacție la încercările ordinului iezuit catolic și a reformatorilor occidentali din acele zone ale Vechii Rusii care se aflau sub dominație poloneză.
Aceasta constituia totodată și o reacție la Mărturisirea de credință calvinizantă publicată (în 1629 și 1633) la Geneva de către Chiril Lucaris, Patriarhul Constantinopolului.
Mărturisirea mitropolitului Petru Movilă a fost discutată la Sinodul panortodox de la Iași din anul 1642 și recunoscută ca validă, după ce Sinodul corectase două puncte împrumutate din teologia catolică (recunoașterea existenței purgatoriului și problema momentului prefacerii Darurilor în timpul Sfintei Liturghii).
Mărturisirea, publicată în 1645, a fost apoi editată în întreaga Europă în limbile greacă, latină, germană și rusă.
Cu aceste modificări, ea a fost recunoscută de patriarhii Bisericii Constantinopolului, Ierusalimului, Alexandriei și Antiohiei în anul 1643.
În anul 1672, Sfântul Sinod al Bisericii Ierusalimului a adoptat Mărturisirea de credință a lui Petru Movilă drept catehism oficial.
În limba română, prima ediție a Mărturisirii Ortodoxe a apărut în anul 1699.
Unii teologi ortodocși contemporani, precum Vasili Krivoșein, George Florovski sau Christos Yannaras, precum și unii teologi români, consideră că Petru Movilă a fost puternic marcat de influența occidentală, îndeosebi cea latină și că Mărturisirea de credință introducea în Biserica Ortodoxă nu doar învățături latinizante (cele sancționate în Sinodul de la Iași), ci și stilul scolastic de expunere a credinței, străin de experiența ortodoxă.
Potrivit altor teologi și autori ortodocși, influența apuseană în scrierile și activitățile mitropolitului nu a afectat însă fondul învățăturilor sale, care a rămas ortodox.
De asemenea, aceștia atrag atenția asupra faptului că toate aceste cărți au fost redactate tocmai pentru a sprijini și consolida credința ortodoxă pentru a-i ajuta pe ortodocși să reziste presiunii misiunilor catolice și protestante în rândul credincioșilor proprii.
Constituirea Academiei Teologice din Kiev, prima instituție teologică de nivel universitar din Ortodoxia rusă, a fost tot o încercare de a oferi teologilor din Biserica Ortodoxă o educație modernă, de un nivel comparabil cu cea a teologilor catolici sau protestanți ai vremii și a putea astfel apăra mai eficient credința ortodoxă.
Astfel, conchid aceștia, Mitropolitul Petru Movilă a fost în primul rând un apărător al credinței ortodoxe, rol pe care i-l recunoaște și pentru care îl cinstește întreaga Biserică Ortodoxă.
Prăznuirea
Este cinstit ca sfânt de Bisericile Ucrainei, României și Poloniei.
Prăznuirea lui se face pe 22 decembrie în Biserica Ortodoxă Română (începând din anul 1997) și pe 1 ianuarie în Biserica Ucrainei, unde el mai este pomenit și pe 6 octombrie, împreună cu ceilalți sfinți mitropoliți ai Kievului.
Scrieri
Dintre scrierile Sf. Ier. Petru Movilă actualmente disponibile pe piața românească de carte amintim:
- Mărturisirea ortodoxă a credinței universale și apostolice a Bisericii orientale, Institutul European, Iași, f.a.
- Împăcarea Bisericii Ortodoxe, trad. de Ştefan Lupan, ed. îngrijită de Vlad Chiriac, Polirom, Iași, 2002 (culegere de scrieri).
Imnografie
Troparul Sfântului Ierarh Petru Movilă, Mitropolitul Kievului
Glasul al 4-lea:
Apărătorule și mărturisitorule al Ortodoxiei, luminătorule al Neamurilor, fiule al Moldovei și Părinte al Ucrainei, Sfinte Ierarhe Petru, mult nevoitorule, roagă-te lui Hristos Dumnezeu sa ne apere credința și să mântuiască sufletele noastre.
Condacul Sfântului Ierarh Petru Movilă, Mitropolitul Kievului
lasul al 8-lea:
Podobie: Apărătoare Doamnă…
Vestitorul Ortodoxiei și apărător al credinței, Arhiereul lui Hristos, Petru al Kievului, să se cinstească după vrednicie, căci patria și neamul le-a lăsat, dar nu le-a uitat, de cele lumești s-a lepădat, pe cele cerești și veșnice dobândind, de aceea se bucură împreună cu ceata ierarhilor mărturisitori ai credinței.
Sfântul Cuvios Daniil Sihastrul de la Voroneț a viețuit în secolul al XV-lea în partea de nord a Moldovei, nevoindu-se în viața călugărească cea mai mare parte a vieții sale.
Cuviosul Daniil Sihastrul s-a născut pe la începutul secolului al XV-lea, probabil din părinți săraci (1), într-un sat din apropierea orașului Rădăuți, primind la botez numele de Dumitru.
Fiind trimis să învețe carte la mănăstirea Bogdana din Rădăuți, dovedește chemare pentru viața călugărească, intrând în monahism la această mănăstire la vârsta de șaisprezece ani; primește la călugărie numele de David.
Ulterior, doritor de nevoințe mai aspre, pleacă la schitul Laura de pe valea Putnei, ctitoria Sf. Leontie de la Rădăuți.
Conform tradiției, aici l-a avut drept călăuzitor duhovnicesc chiar pe cuviosul Leontie.
Aici îmbunătățitul monah David primește schima cea mare și numele de Daniil.
De la schitul Laura, cuviosul Daniil se retrage în munte, pe o stâncă de pe malul pârâului Vițeu.
În stâncă își cioplește un paraclis și o chilie dedesubtul acesteia, unde își continuă nevoințele.
Faima lui se răspândește cu timpul din ce în ce mai mult, la el venind mulți doritori de viață și călăuzire duhovnicească.
Potrivit tradiției, domnitorul venea de multe ori să ceară sfătuire de la cuviosul Daniil.
Se spune că sfântul Daniil este cel care l-a îndemnat pe domn să întemeieze Mănăstirea Putna (sfințită în anul 1470), arătându-i și locul cel mai bun pentru ctitoria sa.
Tot tradiția spune că, iubitor de liniște și singurătate, dar și ca să nu fie silit să primească tronul mitropolitan al Moldovei după mutarea la Domnul a mitropolitului Teoctist I (1452-1477), sfântul Daniil își părăsește chilia de lângă noua mănăstire Putna.
Se retrage într-un loc singuratic de pe malul pârâului Voroneț, săpându-și o nouă chilie în piatră.
Viețuind aici în nevoințe aspre și rugăciune, a primit de la Dumnezeu darul vindecărilor, al alungării demonilor, precum și cel al sfătuirii duhovnicești și alinării celor în suferință.
Astfel, și aici sfântul a fost înconjurat de ucenicii care îi căutau sfaturile și îndrumarea duhovnicească.
Ca părinte duhovnicesc al multor ucenici, se consideră că sfântul Daniil a stat la baza unei înnoiri isihaste a monahismului din Moldova.
Între ucenicii acestuia s-a aflat și viitorul mitropolit al Moldovei, Grigorie Roșca.
În anul 1488, în apropierea locului unde se nevoia cuviosul Daniil, binecredinciosul voievod Ștefan cel Mare poruncește întemeierea unei noi mănăstiri, viitoarea Mănăstire Voroneț, care va fi ridicată în numai câteva luni.
Conform tradiției, cuviosul Daniil a devenit apoi primul egumen al noii mănăstirii, povățuind obștea înfloritoare a acesteia vreme de vreo zece ani.
Istoricii bisericești contemporani consideră că sursele nu confirmă această tradiție, sfântul neavând probabil titlul oficial de egumen, fiind însă numit de către contemporani și autori din perioada imediat următoare acestuia stareț cu referire la calitatea sa de părinte și călăuzitor duhovnicesc al ucenicilor săi monahi.
Nu se cunoaște data la care sfântul Daniil a trecut la Domnul.
El a fost înmormântat în pronaosul mănăstirii Voroneț, în partea de sud.
Cinstirea și proslăvirea ca sfânt
Cuviosul Daniil Sihastrul a fost cinstit încă din viață ca un monah cu viață sfântă și înduhovnicită, iar mai târziu ucenicii săi îl vor cinsti îndeosebi ca sfânt.
Astfel, prima reprezentare cunoscută a cuviosului Daniil ca sfânt datează din secolul al XVI-lea, din vremea voievodului Petru Rareș și a mitropolitului Grigorie Roșca.
În anii 1534-1535, când este pictată biserica mănăstirii Voroneț, cuviosul Daniil este zugrăvit în pridvorul mănăstirii, fiind numit „Sfântul Daniil”.
Numele cuviosului Daniil pomenit și cinstit ca sfânt se găsește într-un mare număr de surse datând din secolele XVI-XVIII-lea (2).
Ca o dovadă în plus a cinstirii de care s-a bucurat de-a lungul timpului sfântul, de numele cuviosului Daniil se leagă și o mulțime de povestiri și legende populare.
Canonizarea sa explicită s-a făcut însă mult mai târziu.
Astfel, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat oficial canonizarea sfântului Daniil Sihastrul, alături de cea a mai multor sfinți români, pe 20-21 iunie 1992, rânduindu-i ca dată de prăznuire ziua de 18 decembrie.
În zilele noastre, chilia sfântului de lângă Mănăstirea Putna este un loc de pelerinaj binecunoscut, semn al evlaviei credincioșilor față de cuviosul Daniil.
Totodată, mai multe biserici și mănăstiri sau schituri, precum și mai multe așezăminte culturale și sociale ale Bisericii Ortodoxe poartă numele și/sau hramul Sfântului Cuvios Daniil Sihastrul. (3)
Moaște
Moaștele cuviosului Daniil Sihastrul se află în mormântul lui de la Mănăstirea Voroneț.
O părticică din moaștele sale (un fragment de claviculă) se păstrează spre cinstire la Mănăstirea Putna, unde a fost adusă în secolul al XVIII-lea (4).
Imnografie
Troparul Sfântului Cuvios Daniil Sihastrul
Glasul al 8-lea:
Întru tine, Părinte, cu osârdie s-a mântuit cel după chip; căci luând Crucea, ai urmat lui Hristos; și luptând, ai învățat să nu se uite la trup, că este trecător; ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta și cu îngerii se bucură, Preacuvioase Părinte Daniile, duhul tău.
Condacul Sfântului Cuvios Daniil Sihastrul
Glasul al 3-lea:
Viață îngerească ai petrecut pe pământ, chip și pildă făcându-te ucenicilor tăi. Prin rugăciuni, posturi îndelungate și privegheri, te-ai învrednicit a sălășlui în pământul celor blânzi, Sfinte Daniil de Dumnezeu cinstitorule, podoaba sihaștrilor și lauda călugărilor.
Iconografie
Sfântul Daniil Sihastrul este pictat după modelul primelor imagini disponibile, datând din secolul al XVI-lea, respectiv după reprezentarea din pridvorul mănăstirii Voroneț și după o altă reprezentare dintr-un Tetraevangheliar dăruit mănăstirii Voroneț de către mitropolitul Grigorie Roșca, ucenic al sfântului.
Astfel, în pridvorul de la Voroneț, cuviosul Daniil este zugrăvit sub chipul sfinților cuvioși, slab, cu o barbă albă, ascuțită și nu foarte lungă și plete albite; poartă într-o mână un toiag, iar în cealaltă un sul de pergament pe care scrie, în slavonă:
„Veniți, fraților, de mă ascultați. Învăța-vă-voi frica Domnului; cine este omul…”.
Iar în imaginea din Tetraevangheliar este zugrăvit în chip asemănător, purtând însă în locul pergamentului o cruce.
Sfântul Cuvios Daniil Sihastrul († 1496) frescă de la Mănăstirea Voroneț – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
Note
1 – Unele surse consideră că acesta provenea dintr-o familie boierească.
2 – A se vedea un inventar detaliat al acestora în Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Sfinți daco-romani și români, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 1994, pp. 72-76 (fragment disponibil online aici).
4 - Părerea conform căreia fragmentul de moaște de la Putna ar fi un deget, sau chiar degetul cu care ar fi indicat lui Ștefan cel Mare locul unde să construiască mănăstirea Putna, este contrazisă de responsabilii mănăstirii Putna. Părerea ar putea avea ca punct de plecare asemănarea fragmentului de claviculă cu un deget.
Sf. Cuv. Daniil Sihastrul (†1496) – foto preluat de pe doxologia.ro
Cuviosul Părintele nostru Daniil Sihastrul a fost unul din cei mai mari sfinți pe care i-a odrăslit pământul Moldovei, mare dascăl al pustiei și povățuitor al călugărilor.
Acest sfânt al neamului nostru s-a născut într-o familie de oameni săraci de pe moșia mănăstirii Sfântul Nicolae din Rădăuți, la începutul secolului al XV-lea, primind din botez numele de Dumitru. Fiind ales de Dumnezeu din sânul maicii sale pentru viața cea îngerească a pustnicilor, s-a dovedit din pruncie purtător de Hristos. Că niciodată nu lipsea de la biserică, nici nu se juca asemenea cu ceilalți copii, nici nu căuta odihnă și mâncare; ci mereu se ruga, și întru toate ascultă de părinți.
Când avea vârsta de zece ani, fiind dat să învețe carte în mănăstirea Sfântul Nicolae din Rădăuți, copilul Dumitru, deși tânăr cu vârsta, s-a dovedit bătrân cu înțelegerea. Căci în puțină vreme a deprins Ceaslovul și Psaltirea pe de rost, precum și nevoința cea duhovnicească, adică rugăciunea cea de taină a inimii, postul, smerenia și păzirea minții de gânduri rele. Pentru aceasta cuvioșii călugări foarte mult îl iubeau și se foloseau de blândețea și priceperea lui, căci era întotdeauna umbrit de darul Duhului Sfânt.
După cinci ani de ucenicie, tânărul ostaș al lui Hristos s-a făcut călugăr în această mânăstire, primind numele marelui prooroc și împărat David. Și era întru toate ascultător cuvioșilor părinți, având ca dascăl și părinte duhovnicesc pe mult nevoitorul și purtătorul de Dumnezeu Sfântul Ierarh Leontie de Rădăuți.
Acest tânăr monah David era foarte râvnitor în nevoința vieții călugărești. Cel mai mult iubea liniștea, postul și rugăciunea. Zilnic nu gusta nimic până la asfințitul soarelui, iar uneori postea desăvârșit câte trei și chiar cinci zile și se hrănea numai cu legume și ierburi. În ascultare era tăcut, blând și tuturor supus, iar la biserică zăbovea ziua și noaptea ca o candelă mereu nestinsă. Încă și la chilie dormea puțin pe un mic scăunel, mereu veghind și cugetând la cele dumnezeiești. Iar dintre cărți cel mai mult iubea Psaltirea, pe care o știa pe de rost și o repeta zilnic.
Așa nevoindu-se câțiva ani de zile, Cuviosul David s-a făcut vas al Sfântului Duh, învrednicindu-se de darul preoției și al facerii de minuni. Mulți bolnavi, auzind de minunile ce se făceau prin rugăciunile lui, alergau la smeritul ieromonah David și se vindecau de suferințele lor. Alții veneau să-i ceară sfat, că era foarte înțelept în cuvânt și înainte-văzător, iar alții veneau să-și mărturisească păcatele, căci ajunsese cuviosul vestit duhovnic în părțile de nord ale Moldovei.
Văzând ieromonahul David că este înconjurat de lume și nu mai are liniște de rugăciune, temându-se de duhul slavei deșarte, a luat binecuvântare de la episcopul de Rădăuți și s-a retras la mănăstirea Sfântul Lavrentie (Laurențiu). Dar și acolo îl căutau credincioșii, precum și cei bolnavi de duhuri necurate. Cuviosul David însă ziua făcea ascultare și stătea între oameni, iar noaptea priveghea, se ruga și împletea coșuri de nuiele pentru obște. Așa își omora cuviosul ispitele tinereții și cugetul slavei deșarte.
Odată l-a trimis egumenul cu oarecare ascultare în orașul Șiret. Acolo, înconjurându-l credincioșii, a zăbovit cuviosul o zi, neputând a se întoarce la timp în mănăstire. Atunci egumenul i-a dat canon să nu mai iasă o vreme din lavră. Deci, smerindu-se ieromonahul David, și-a împlinit cu bucurie canonul, dând slavă lui Dumnezeu pentru toate.
Trecând câțiva ani și Cuviosul David sporind mult în nevoința duhovnicească, se simțea chemat de Duhul Sfânt la viața pustnicească. Sufletul său era rănit de dragostea lui Hristos și dorea să-L slăvească neîncetat cu îngerii și cu sihaștrii din codrii Carpaților.
Deci, primind binecuvântare de la egumenul mănăstirii Sfântul Lavrentie, a îmbrăcat mai întâi marele și îngerescul chip al schivniciei, schimbându-și numele din David în Daniil. Apoi, tăinuindu-se de lume, cu puțin înainte de anul 1450, s-a retras singur în adâncul codrilor pe valea pârâului Secu din județul Neamț, unde mai târziu a luat ființă mânăstirea Sihăstria. Aici s-a nevoit paisprezece ani în aspre osteneli călugărești. Dar, văzându-se înconjurat de lume, s-a retras în nordul Moldovei, aproape de sihăstria Putna.
Călăuzit de Dumnezeu, Cuviosul Daniil și-a făcut aici mai întâi o colibă de lemn pe valea pârâului Vițeul. Apoi, aflând o stâncă mare în apropiere, și-a săpat cu dalta o mică chilioară în peretele stâncii, cât să poată încăpea. Alături și-a săpat o altă încăpere, drept paraclis de rugăciune, cum se vede până astăzi. În această stâncă s-a nevoit Cuviosul Daniil în plăcere de Dumnezeu mai mult de douăzeci de ani.
Nevoința Preacuviosului Părintelui nostru Daniil Sihastru în chilia de la Putna era aceasta: Ziua și noaptea priveghea în neîncetată rugăciune și cugetare la cele dumnezeiești, postind până la asfințitul soarelui și dormind foarte puțin pe un mic scaun de lemn. Din chilie nu ieșea deloc toată săptămâna. Mâncarea lui era formată din pesmeți de pâine, rădăcini și ierburi, iar lucrul mâinilor sale era împletirea coșurilor de nuiele. Duminica săvârșea Sfânta Liturghie și se împărtășea cu Trupul și Sângele lui Hristos, apoi primea pe cei ce veneau la el pentru vindecare de boli și pentru cuvânt de folos. În posturi se înfrână câte trei și uneori cinci zile și avea darul rugăciunii și al lacrimilor.
Pentru sfințenia vieții sale, pentru postul îndelungat și pentru privegherile cele de toată noaptea cu rugăciuni și cu lacrimi, Cuviosul Daniil Sihastrul a fost multă vreme ispitit de diavoli, căutând să-l alunge din pustie sau să-l arunce în păcatul cel cumplit al slavei deșarte. Dar el, cerând ajutorul lui Hristos și cu puterea Sfintei Cruci, biruia toate cursele diavolului. Pentru aceea, în puțină vreme s-a învrednicit de la Dumnezeu de darul lacrimilor, al mai înainte-vederii și al vindecării de boli. Căci izgonea duhurile necurate din oameni numai cu cuvântul și vindecă tot felul de bolnavi. Apoi cunoștea cugetele cele ascunse și spunea multora tainele cele viitoare, căci era plin de darul Duhului Sfânt.
Pentru niște daruri ca acestea, numele Cuviosului se făcuse cunoscut în toată țara Moldovei, iar poporul, de la mic până la mare, l-a numărat din tinerețe în ceata sfinților. Cei mai mulți îl numeau Sfântul Daniil, Sihastrul cel Bătrân, căci era părinte și povățuitor al tuturor sihaștrilor din nordul Moldovei. Alții, îndeosebi călugării, îl numeau Sfântul Daniil Schimonahul. Iar după mutarea sa din trup, era numit în popor Sfântul Daniil cel Nou, ca să-l deosebească de alți cuvioși cu același nume.
În anul 1451, întâmplându-se grabnică moarte domnului țării, Bogdan Voievod, fiul său, Ștefan, cu greu a scăpat de primejdie. Dar, auzind de nevoința și minunile Sfântului Daniil Sihastrul și fiind în grea strâmtoare, a fost călăuzit de Duhul Sfânt la chilia lui. Aici, poposind câteva zile, și-a mărturisit cugetele înaintea Cuviosului și a primit de la el dezlegare de păcate și multe cuvinte de mângâiere. Apoi, liniștindu-i sufletul, marele sihastru l-a binecuvântat și s-a rugat pentru dânsul, apoi i-a proorocit că în curînd va fi domn al Moldovei și l-a liberat cu pace.
În primăvara anului 1457, Ștefan cel Mare, ajungând pe scaunul Moldovei, s-a încredințat de împlinirea proorociei Sfântului Daniil Sihastrul și de darul lui Dumnezeu care era întru dânsul. Din anul acela, Cuviosul i-a fost marelui domn cel dintâi sfetnic, duhovnic și rugător către Dumnezeu. Adeseori voievodul poposea la chilia lui și își mărturisea păcatele, apoi cerea cuvânt de folos și nimic nu făcea fără rugăciunea și binecuvântarea lui. Iar Cuviosul îl îmbărbăta și îl îndemna să apere țara și creștinătatea de mâinile păgînilor, încredințându-l că de va zidi după fiecare luptă câte o biserică spre lauda lui Hristos, în toate războaiele va birui.
Astfel, ascultându-l, Ștefan cel Mare a apărat cu multă vitejie Biserica lui Hristos și țara Moldovei după căderea Bizanțului, aproape o jumătate de secol, câștigând patruzeci și șapte de războaie și înălțând patruzeci și opt de biserici. În felul acesta, Sfântul Daniil Sihastrul s-a dovedit un mare apărător al Ortodoxiei românești și ctitor duhovnicesc al mănăstirilor înălțate la îndemnul său.
Odată, poposind domnul Moldovei în chilia Cuviosului, a fost îndemnat de marele sihastru să zidească în apropiere de chilia sa o mănăstire de călugări, întru pomenirea Adormirii Maicii Domnului, către care avea mare evlavie. Deci, ascultându-l Ștefan Voievod și împreună alegând locul, cu binecuvântarea lui s-a început în anul 1466 zidirea Mănăstirii Putna. Iar în anul 1470, când s-a sfințit acest dumnezeiesc locaș, însuși Sfântul Daniil a luat parte, fiind cinstit de toți ca un al doilea ctitor.
Se mai spunea despre dânsul că, voind Ștefan Vodă să-i încredințeze mănăstirea, de multe ori l-a rugat să fie egumen și părinte duhovnicesc al Putnei. Dar Cuviosul, socotindu-se nevrednic de o cinste ca aceasta și iubind mai mult liniștea, a rămas mai departe la mica lui chilie din peșteră.
Pentru sfințenia vieții sale, Cuviosul Daniil Sihastrul s-a dovedit din tinerețe purtător de Hristos și mare dascăl al liniștii și rugăciunii lui Iisus. În timpul vieții sale nu era în Moldova alt sihastru și duhovnic mai vestit, nici alt lucrător și dascăl al rugăciunii mai iscusit decât el. De aceea, toți egumenii și duhovnicii din nordul Moldovei, ca și dregătorii din sfatul țării îl aveau de părinte duhovnicesc.
Urmând exemplul vieții sale, numeroși călugări iubitori de liniște din chinovii se retrăgeau în pustie cu binecuvântarea Cuviosului Daniil și deveneau sihaștri și lucrători sporiți ai rugăciunii lui Iisus. Astfel, acest mare ascet al Moldovei, avea prin mănăstiri și sate numeroși fii duhovnicești, iar prin munți și prin codri avea peste o sută de ucenici sihaștri, care se nevoiau în plăcere de Dumnezeu, după sfatul său.
Într-adevăr, Sfântul Daniil Sihastrul a creat în Moldova de nord o mare mișcare isihastă, aproape fără egal, înnoind astfel pentru multă vreme viața duhovnicească în mănăstiri și schituri și ridicând o întreagă generație de sihaștri și rugători ai neamului.
După anul 1470, văzând Cuviosul că la Putna nu mai are liniște din cauza mănăstirii și a mulțimii credincioșilor ce veneau aici, a părăsit chilia în care se nevoise peste douăzeci de ani și s-a retras în taină în pădurile seculare din jurul Mănăstirii Voroneț. Aici se nevoiau ca la cincizeci de călugări sub povățuirea ieroschimonahului Misail, vrednic ucenic al Sfântului Daniil. Deci, aflând un loc retras în preajma mănăstirii, și-a făcut o mică chilie sub stâncă numită Șoimul și aici se ostenea Cuviosul în desăvârșita liniște și plăcere de Dumnezeu.
Însă n-a trecut multă vreme și îndată numele lui s-a făcut cunoscut în toate satele din partea locului, încât veneau la el tot felul de bolnavi, paralizați, oameni stăpâniți de duhuri necurate și se vindecau. Credincioșii, neputând ajunge la chilia lui, așteptau jos în mănăstire. Iar Cuviosul cobora noaptea, se rugă pentru ei, le spunea pricina suferinței, îi sfătuia, îi binecuvânta și îi trimitea sănătoși la casele lor.
În vara anului 1476, Ștefan cel Mare, pierzând lupta de la Războieni în fața turcilor, s-a dus la chilia Sfântului Daniil Sihastrul, bunul său părinte duhovnicesc de la Voroneț. Deci „bătând Ștefan Vodă în ușa sihastrului să-i descuie, a răspuns sihastrul să aștepte Ștefan Vodă afară până va termina ruga. Și după ce și-a terminat sihastrul ruga, l-au chemat în chilie pe Ștefan Vodă. Și s-a spovedit Ștefan Vodă la dânsul. Și a întrebat Ștefan Vodă pe sihastru ce să facă, că nu poate să se mai bată cu turcii. Închina-vă țara la turci sau nu? Iar sihastrul a zis să nu o închine, că războiul este al lui; numai că, după ce va izbăvi, să facă o mănăstire acolo, în numele Sfântului Gheorghe”.
Deci, crezând domnul Moldovei în proorocia Sfântului Daniil că va birui pe turci și luând de la el rugăciune și binecuvântare, îndată a adunat oaste și a izgonit pe turci din țară. Așa ajută Cuviosul cu rugăciuni fierbinți către Dumnezeu să se izbăvească Moldova și țările creștine de robia păgânilor.
Răposând mitropolitul Teoctist, în toamna anului 1477, Ștefan cel Mare s-a sfătuit cu clerul și episcopii țării să aleagă păstor și părinte al Moldovei pe Sfântul Daniil Sihastrul de la Voroneț. Dar Cuviosul auzind de aceasta, s-a rugat cu lacrimi lui Dumnezeu și voievodului să nu-l înstrăineze până la moarte de fericită lui liniște. Deci, cucerindu-se toți de smerenia și sfințenia lui, și-au cerut iertare și l-au lăsat în pustie să slăvească neîncetat pe Dumnezeu.
Timp de douăzeci de ani cât a sihăstrit la Voroneț, Cuviosul Daniil a creat aici o nouă vatră isihastă, tot atât de importantă ca cea de la Putna. Căci în puțină vreme s-au adunat în jurul său zeci de sihaștri, unii mai nevoitori decât alții, care se osteneau fie în codrii Voronețului, fie în munții Rarăului, fie de-a lungul Carpaților Răsăriteni. Cei mai mulți practicau rugăciunea lui Iisus, postul și tăcerea. Alții citeau zilnic psaltirea, alții făceau mii de metanii și împleteau coșuri, iar alții, fiind buni caligrafi, scriau cărți de slujbă pentru biserici și mănăstiri. Cei mai aleși ucenici ai Cuviosului Daniil Sihastrul au fost: mitropolitul Grigore Roșca, monahul caligraf Ioan, precum și egumenii Misail și Efrem, toți din Mănăstirea Voroneț; apoi cuviosul Pahomie Sihastrul și egumenul Nil din Mănăstirea Slatina; egumenul Paisie, Paladie Sihastrul și Anastasie Sihastrul de la Mănăstirea Neamț, Isaia Pustnicul de la Mănăstirea Moldovița, egumenul Gherontie de la Humor și mulți alții.
Aducându-și aminte Ștefan cel Mare de făgăduința dată lui Dumnezeu și Sfântului Daniil Sihastrul, în vara anului 1488 a zidit din temelie, la Mănăstirea Voroneț, o frumoasă biserică din piatră închinată Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruință, în locul vechii biserici de lemn. La 14 septembrie, în același an, biserica a fost sfințită de mitropolitul Gheorghe, în prezența fericiților ei ctitori, Ștefan Voievod și Cuviosul Daniil Sihastrul și a zeci de mii de credincioși, călugări, clerici și dregători de țară. În acestă zi, cu sfat de obște, Sfântul Daniil, deși bătrân, a fost numit egumen al Mănăstirii Voroneț.
Timp de aproape zece ani Sfântul Daniil a povățuit obștea Mănăstirii Voroneț, ca un mare părinte duhovnicesc al călugărilor, al sihaștrilor și al întregii Moldove. Căci deși petrecea mai mult la chilia sa de sub stâncă Șoimului, fiind foarte iubitor de liniște, adeseori cobora în obște, mărturisea soborul, tămăduia pe cei bolnavi ce se adunau de prin sate și îi sfătuia pe toți. Apoi iarăși se retrăgea la chilia sa.
În timpul egumeniei sale, Mănăstirea Voroneț a trăit cea mai înfloritoare perioadă duhovnicească din istoria sa, fiind socotită multă vreme lavra isihasmului din Moldova. Toți monahii din obște, care număra peste șaizeci de nevoitori, practicau rugăciunea lui Iisus. Unii erau vestiți păstori și duhovnici pentru credincioși, alții erau dascăli învățați în școala mănăstirii și neobosiți caligrafi, iar cei mai mulți erau călugări de rugăciune, care slăveau pe Dumnezeu neîncetat și se rugau pentru toată lumea. La Voroneț au învățat carte și au deprins nevoința duhovnicească numeroși preoți de parohie, egumeni, episcopi, monahi, sihaștri și dregători de țară. Iar în codrii seculari din munții Voronețului, ai Rarăului și Stânișoarei, se nevoiau pentru dragostea lui Hristos alți peste cincizeci de sihaștri, ucenici ai Sfântului Daniil. Pe toți aceștia îi supraveghea și îi povățuia pe calea cea bună a împărăției cerurilor, marele egumen și povățuitor de suflete „Cuviosul Părintele nostru Daniil Sihastrul cel Bătrân”.
Ajungând vas ales al Duhului Sfânt, plin de tot felul de bunătăți și trecând de vârstă de nouăzeci de ani, Sfântul Daniil, marele sihastru al Moldovei, dascălul pustiei și făcătorul de minuni, și-a dat sufletul în brațele lui Hristos la sfârșitul secolului al XV-lea (1496). Mulțimea ucenicilor lui, împreună cu mitropolitul și domnul țării l-au plâns îndeajuns și l-au îngropat în pronaosul bisericii Voroneț, cum se vede până astăzi, punând deasupra o piatră cu inscripția: „Acesta este mormântul părintelui nostru David, schimonahul Daniil”. Apoi, împărțind credincioșilor multe milostenii și sărutând sfintele lui moaște, s-a întors fiecare la ale sale.
După săvârșirea sa, văzând ucenicii și credincioșii că se fac oarecare minuni și vindecări de boli la moaștele Cuviosului, l-au trecut în ceata sfinților, numindu-l „Sfântul Stareț Daniil”, „Sfântul Daniil Sihastrul”, sau mai ales „Prea Cuviosul de Dumnezeu rugătorul Părintele nostru Daniil cel Nou”.
Obștea Mănăstirii Voroneț, împreună cu mitropolitul Grigore Roșca, ucenicul său, au dat acestei lavre, după hramul Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, al doilea hram în cinstea Sfântului Daniil cel Nou, pomenindu-l în rândul fericiților ctitori. Totodată i-au rânduit zi de prăznuire peste an, anume după pomenirea Sfântului Daniil Stâlpnicul. Astfel, în Moldova, pomenirea cuviosului Daniil Sihastru s-a făcut, secole de-a rândul, la 23 aprilie, hramul Mănăstirii Voroneț, și la 18 decembrie, după Sfântul Daniil Stâlpnicul, 11 decembrie.
Ca sfânt cu aureolă a fost pictat, pentru prima dată în 1547 de același mitropolit, pe peretele de sud al bisericii Mănăstirii Voroneț, în stânga ușii de intrare în pridvor, cum se vede până astăzi, ținând în mâna sa un sul desfăcut pe care scrie: Veniți, fraților, de mă ascultați. Vă voi învăța frica Domnului. Cine este omul …
Râvna credincioșilor a îndemnat pe călugării de la Mănăstirea Voroneț, la începutul secolului al XVII-lea, să scoată din mormânt moaștele făcătoare de minuni ale Sfântului Daniil Sihastrul și să le așeze în biserică, în sicriu frumos împodobit, pentru închinare. Pe acestea însuși mitropolitul Dosoftei le-a sărutat, cum singur spune în Viețile Sfinților, scrise și tipărite de el la Iași în anii 1682-1686. Vestea minunilor lui ajunsese până la Kiev, în Polonia, în Transilvania și la Sfântul Munte, de unde veneau credincioși să i se închine și toți îl numeau „Sfântul Daniil cel Nou, făcătorul de minuni”.
În anul 1749, egumenul Mănăstirii Voroneț, anume Ghedeon, a dat Mănăstirii Putna degetul arătător al Sfântului Daniil ferecat în argint, unde se păstrează până astăzi. Moaștele poartă inscripția: „Aceste relicve le-am ferecat eu, Ghedeon, egumen de la Voroneț, cu toată cheltuiala mea, în anul 1749, decembrie 4”. În anul 1775, Moldova de nord ajungând sub ocupația Austriei, moaștele Sfântului Daniil Sihastrul au fost așezate din nou în mormântul său, unde se păstrează până astăzi. În anul mântuirii 1992, la 21-22 iunie, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a canonizat, în mod solemn, mai mulți sfinți din România, printre care și pe Sfântul Preacuviosul Părintele nostru Daniil Sihastrul, rânduindu-i zi de prăznuire peste an la 18 decembrie.
Cu ale lui sfinte rugăciuni, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi pe toți, ca un singur bun și iubitor de oameni. Amin.
Sfântul Ierarh Dosoftei (pe numele de mirean Dimitrie Barilă; n. 26 octombrie 1624 – d. 13 decembrie 1693) a fost un călugăr cărturar din secolul al XVII-lea, mitropolit al Moldovei (1671-1674; 1675-1686) și mărturisitor pentru credința ortodoxă.
Prăznuirea lui se face la 13 decembrie.
Mitropolitul Dosoftei este primul poet național român, primul versificator al Psaltirii în tot Răsăritul ortodox, primul traducător din literatura dramatică universală și al unor lucrări istorice în românește, primul traducător al cărților de slujbă în românește în Moldova, primul mare cunoscător al literaturii patristice și postpatristice la noi, și a fost un cărturar român care a copiat documente și inscripții și care a avut un aport prețios în procesul de formare a limbii literare românești.
Psaltirea în versuri a pus bazele poeziei românești culte, iar Viața și petrecerea sfinților stă alături de Cazania lui Varlaam la temelia prozei literare românești.
De aceea, pe bună dreptate afirma un scriitor din secolul XX că „Mitropolitul Dosoftei este Eminescu al secolului al XVII-lea”, iar prof. univ. Zoe Dumitrescu-Bușulenga scria că „Psaltirea în versuri este în cultură și literatură ceea ce este Voronețul în pictură”.
„Din razele de lună au scăpărat scântei:/ Patriarhal, în cârjă, se-nalță Dosoftei./ Păienjenișul vremii cu mâini uscate rumpe;/ Se-aprind, ca nestemate, odăjdiile-i scumpe,/ Și barba pieptănată pe piept i se desface,/ Și dreapta și-o ridică în biblic semn de pace…”
***
Versurile de mai sus fac parte din poezia „Bătrânii” de Ion Pillat.
„Bătrânii” sunt scriitorii care vin din trecut la întâlnirea cu un om al prezentului. Mitropolitul Dosoftei al Moldovei e PRIMUL care străbate secolele. De ce deschide el șirul celor care fac această călătorie imaginară în timp? De ce are o figură impunătoare, de patriarh biblic? Ce a făcut el – atât de important?
Sfântul Ierarh Dosoftei, Mitropolitul Moldovei, e pomenit în 13 decembrie, iar în 2024 se împlinesc 331 de ani de la trecerea sa în veșnicie și 400 de ani de la nașterea sa. Cu acest prilej, descoperiți 10 lucruri despre el!
***
1. Mitropolitul Dosoftei a venit pe lume în 29 octombrie 1624, la Suceava.
Misira și Leontie Barilă, părinții lui, l-au botezat Dimitrie, pentru că se născuse la doar câteva zile după sărbătoarea Sfântului Dimitrie Izvorâtorul de Mir.
În copilărie, și-a făcut studiile întâi în Moldova și-apoi în străinătate, la școala Frăției Ortodoxe de la Mănăstirea Adormirii Maicii Domnului din Liov (Polonia). În acești ani, a învățat foarte bine teologie și limbi străine: greacă, latină, slavonă, polonă.
2. Dimitrie Barilă nu era preocupat doar de educația sa intelectuală, ci și de formarea duhovnicească. Astfel, a intrat în obștea Mănăstirii Probota, unde a deprins rigorile vieții monahale. A fost călugărit în 1649, primind numele Dosoftei.
Zeci de ani, a fost stareț și duhovnic al mănăstirii. A urcat apoi în ierarhia bisericească: a fost întâi episcop și a devenit, în cele din urmă, Mitropolit al Moldovei, în anul 1671, la 47 de ani.
Dintr-o responsabilitate uriașă față de cler și față de credincioși, a făcut demersuri pentru ca slujbele să se țină română, nu în slavonă, cum fusese până atunci.
Dar pentru ca să se întâmple așa ceva, era nevoie de cărți bisericești în limba noastră. Ierarhul a organizat tipografia Mitropoliei de la Iași; a tradus și a revizuit texte bisericești; a tipărit cărți esențiale pentru cultul ortodox.
3. Prima carte de care s-a îngrijit a fost „Psaltirea în versuri”, apărută în 1673, în Polonia.
Intuind că rugăciunile sunt ușor de reținut dacă au rimă, Mitropolitul Dosoftei a versificat Psalmii. Cartea a fost scrisă „foarte cu osârdie mare ”, în cinci ani.
Cum sună un fragment dintr-un Psalm, în româna veche?
Cel mai cunoscut e Psalmul 136, citat deseori în istoriile literare (și chiar pus pe muzică folk).
„La apa Vavilonului,/ Jelind de țara Domnului,/ Acolo șezum și plânsăm/ La voroavă ce ne strânsăm,/ Și cu inemă amară,/ Prin Sion și pentru țară,/ Aducându-ne aminte,/ Plângeam cu lacrămi herbinte./ Și bucine ferecate/ Lăsăm prin sălci aninate,/ Că acolo ne-ntrebară/ Aceia ce ne prădară/ Să le zâcem viers de carte/ Într-acea streinătate,/ Ca-n svânt muntele Sionul/ Cântări ce cântam la Domnul./ Ce nu ni să da-ndemână/ A cânta-n țară streină…”
Iată același text în limbajul actual:
„La râul Babilonului, acolo am șezut și am plâns, când ne-am adus aminte de Sion. În sălcii, în mijlocul lor, am atârnat harpele noastre. Că acolo cei ce ne-au robit pe noi ne-au cerut nouă cântare, zicând: Cântați-ne nouă din cântările Sionului! Cum să cântăm cântarea Domnului în pământ străin?”
4. Pentru Psaltirea sa versificată, Mitropolitul Dosoftei este considerat primul poet român. E și motivul pentru care, în „Bătrânii” de Ion Pillat, el e primul adus în prezent, dintr-un șir de poeți care au construit literatura română.
Munca la „Psaltirea în versuri” nu a însemnat doar traducere, ci și „rescrierea” textelor într-un limbaj expresiv, plus așezarea lor într-o formă accesibilă cititorului.
Pentru a face asta, era nevoie de o foarte fină cunoaștere a limbii române și a terminologiei religioase. De talent literar. De discernământ. De bun-gust. De un simț critic foarte ascuțit.
Mitropolitul Dosoftei avea toate aceste calități care îi completau erudiția. Mai avea și vocația marilor construcții culturale și spirituale.
5. Dacă „Psaltirea în versuri” e un reper în istoria literară, „Dumnezăiasca Liturghie” – Liturghierul tipărit de el în 1679 – a rămas în istoria bisericii.
Liturghierul cuprindea slujbe, rânduieli și rugăciuni și a fost republicat în 1683, într-o ediție completată. În prefață, Mitropolitul însuși a explicat scopul cărții:
„Din cât S-au îndurat D-zău de ne-au dăruit mila Sa, dăruim și noi (…) acest dar limbii rumânești svânta Liturghie scosă pre limbă rumânească de pre elinescă, de lauda lui D-zău să-nțăleagă toți carii nu-nțăleg sârbeaște sau elineaște. Carea priimind ca un odor cel mai scump ceresc, pre D-zău să lăudaț, și pre noi la svânta rugă nu uitareț, și fiți sănătoși”.
6. Sfântul Ierarh Dosoftei a mai tipărit tot în română „Viețile Sfinților pe tot anul” (1682–1686), o lucrare în care sunt amintiți și câțiva sfinți din Moldova. A revizuit traducerea Vechiului Testament, realizată de spătarul Nicolae Milescu la Constantinopol și inclusă în Biblia de la București (1688).
Prin toată opera sa culturală și misionară, Mitropolitul Dosoftei a întărit „fundația” unei construcții începute de înaintașii săi și continuate sute de ani. Care e această lucrare? Folosirea limbii române în biserică.
Încercările Mitropolitului de a introduce limba română în cult nu au schimbat imediat, în mod complet, slujbele. Dar contribuția sa la îndeplinirea acestui scop a fost fundamentală.
7. Mitropolitul Dosoftei și-a petrecut ultimii ani ai vieții departe de țară, fiind într-un exil forțat. În 1686, a fost luat ostatic de către polonezi – odată cu tezaurul Moldovei și cu moaștele Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava. A locuit în castelul de la Stryi, unde însuși regele Poloniei îl vizita, ca să participe la slujbe, împreună cu familia. A trecut la cele veșnice în 13 decembrie 1693.
8. Pe lângă meritele pe care le-a avut ca ierarh, cărturar, scriitor și traducător, Mitropolitul Dosoftei a rămas în mintea celor din vremea sa printr-o calitate pe care azi nu o prea asociem cu rolul de lider: blândețea!
Despre el, Ion Neculce scria că era „blând ca un miel”. „În țara noastră, pe ceasta vreme nu este om ca acela” mai notează cronicarul.
9. De ce a fost extraordinar Mitropolitul Dosoftei?
Pentru că era un intelectual ales. Pentru că a fost un bun organizator: a înțeles cât de important era ca în bisericile unui popor să se vorbească limba credincioșilor și a făcut tot ce i-a stat în putere pentru ca asta să se întâmple. Pentru că a slujit cu devotament credința ortodoxă până la sfârșitul vieții, oricâte piedici a întâmpinat în acțiunile sale și oricâte presiuni s-au făcut asupra lui, ca să îmbrățișeze o altă credință.
10. În final, o veste bună: La 350 de ani de la apariție, exemplarul din 1673 al „Psaltirii în versuri” – aflat în colecția Bibliotecii Centrale Universitare „Carol I”, din București – a fost înscris în Registrul Național Memoria Lumii. Evenimentul a avut loc în anul 2023, în luna septembrie.
✍Text de Ioana Revnic, coordonatoarea proiectului Spune-mi o poveste pentru suflet
Viața
Viața laică
Sfântul Ierarh Dosoftei s-a născut în anul 1624, la Suceava, în familia Barilă. Părinții săi Leontie și Misira, binecredincioși creștini, români de neam, aveau rudenii în Moldova, Transilvania și în ținutul Liovului.
La botez, pruncul a primit numele Dimitrie, pentru că se născuse în preajma zilei de 26 octombrie, când Biserica îl sărbătorește pe sfântul Mare Mucenic Dimitrie din cetatea Tesalonicului de la începutul veacului al IV-lea.
Tânărul Dimitrie Barilă a învățat carte de la cei mai renumiți dascăli din Moldova, începându-și învățătura la Iași, la Colegiul întemeiat tocmai pe atunci de Vasile Lupu.
Mai târziu s-a dus la școala Frăției Ortodoxe de la Mănăstirea Adormirea Maicii Domnului din Liov, care, în tot cursul existenței, s-a bucurat de sprijinul statornic al domnilor moldoveni.
Este notabil că școala respectivă se afla într-o vreme sub epitropia lui Chiriac Papară, o rudă a lui Dosoftei stabilită în Lvov, care se trăgea din veche familie moldoveană amintită încă în hrisoave de la Ștefan cel Mare.
Dăruit de Dumnezeu cu o inteligență deosebită și-a agonisit încă din anii copilăriei și ai tinereții multă știință de carte.
A studiat cu multă râvnă Sfintele Scripturi și învățăturile dumnezeieștilor Părinți ai Bisericii și a deprins cu mult drag meșteșugul tâlcuirii textelor sfinte în limba română, pentru că învățase a vorbi și a scrie în alte limbi ca să transmită tezaurul sfintei Ortodoxii: greacă, latină, slavonă bisericească, polonă și ucraineană, devenind astfel unul dintre poligloții vremii.
La acestea se adăugau disciplinele umaniste, obișnuite în școlile vremii: poezia, retorica etc.
Sfântul Ierarh Dosoftei, Mitropolitul Moldovei (1624-1693) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Călugărirea
După terminarea studiilor, a revenit în Moldova, unde, pe lângă învățătura adunată cu migală de la mulți dascăli, la școala mănăstirii Probota a deprins și învățătura cea duhovnicească: rugăciunea, ascultarea, smerenia și nevoințele ascetice.
A primit îngerescul chip în această sfântă mănăstire la anul 1649, cu numele de monah Dosoftei.
Iubitor de înțelepciune și vrednic împlinitor al nevoințelor călugărești, cuviosul Dosoftei a sporit în dragoste și rugăciune, devenind părinte duhovnicesc și începător al obștii de la Probota.
Într-o însemnare în limba română el scrie la 14 septembrie 1649: „Ieromonah Dosoftei de la Pobrata, feciorul lui Leontar Barilovici”, iar alături, în limba greacă: „Dositheos, ieromonah, fiul lui Leontar Barilă și al Misirei”.
Timp de mai mulți ani învățatul egumen a călăuzit pe monahi la Hristos, întărindu-i în buna nevoință și în cunoașterea Sfintei Scripturi.
A dezvoltat mult școala mănăstirii Probota și a crescut mulți ucenici luminați, aducând în obștea sa o adevărată înnoire duhovnicească.
Primele preocupări cărturărești ale lui Dosoftei sunt legate de traduceri.
Astfel, s-a dovedit că în jurul anului 1650 a tradus pentru prima dată în românește Istoriile lui Herodot.
Aceasta pare a fi prima traducere a sa, dar și una din cele mai vechi și mai prețioase.
Și-a prefațat lucrarea cu 26 de versuri intitulate „Stihuri predoslavoiei”, care, prin rimă, imagini, fragmente și chiar versuri, se întâlnesc și în Psaltirea în versuri.
A mai tradus un Pateric grecesc, cartea Mântuirea păcătoșilor a lui Agapie Landos și fragmente din Viața și minunile Sfântului Vasile cel Nou.
Tot din această perioadă a început să se intereseze de felurite inscripții din Moldova, a cercetat hrisoave emise de domni moldoveni, a cunoscut Letopisețul lui Grigore Ureche, cronici grecești, cronici rusești, lucrările unor istorici poloni.
Episcop de Huși și Roman
Datorită prestigiului său de cărturar și virtuților care-i luminau chipul și faptele, ieromonahul Dosoftei este chemat de Dumnezeu la slujirea arhierească.
În anul 1658 este episcop de Huși, după un an trece în scaunul vlădicesc de la Roman („Țara de Jos”).
În timp ce era episcop la Roman a revizuit traducerea Vechiului Testament făcută de spătarul Nicolae Milescu la Constantinopol, între anii 1661-1664, care se va tipări apoi în Biblia de la București, din 1688.
Tot la Roman a lucrat o bună parte din Psaltirea în versuri și Viața și petrecerea sfinților.
Mitropolit al Moldovei
În 1671 este ales mitropolit al Moldovei.
Blând și smerit, înaltul ierarh uimea pe toți prin înțelepciune și bunătate: Cronicarul Ion Neculce îl descrie astfel:
„Acest Dosoftei mitropolit nu era om prost (simplu) de felul lui. Și era neam de mazâl. Prea învățat, multe limbi știa: elinește, slovenește, și altă adâncă carte și-nvățătură. Deplin călugăr și cucernic, și blând ca un miel. În țara noastră, pe ceasta vreme nu este om ca acela”.
În toamna anului 1673 a plecat în pribegie în Polonia, din cauza schimbărilor de domn în țară și a convingerilor sale antiotomane.
Aici a tipărit în 1673 Psaltirea în versuri, prima lucrare poetică de mari proporții în limba română.
În 1674 a fost înlocuit în scaunul mitropolitan de la Iași cu Sf. Teodosie, episcopul de Roman.
În anul următor, Mitropolitul Dosoftei este readus în demnitatea sa chiriarhală, iar Teodosie se retrage la mănăstirea Bogdana și peste puțină vreme va cunoaște moarte martirică.
Așadar, Dosoftei a fost reașezat în scaun, probabil în primăvara anului 1675.
După refacerea tipografiei de la Iași, Mitropolitul Dosoftei a tipărit noi cărți de slujbă și de învățătură în limba română.
Totuși, se pare că vlădica Dosoftei nu a fost mulțumit cu tiparnița pe care o înjghebase la Iași, fapt pentru care s-a văzut nevoit să caute în altă parte materialul trebuitor în vederea instalării unei noi tipografii.
Încă din 23 martie 1679, adresa o scrisoare spătarului Nicolae Milescu (1636-1708), aflat acum la Moscova, în slujba țarului Alexei Mihailovici (între 1675-1678 a îndeplinit cunoscuta misiune în China), rugându-l să intervină pe lângă patriarhul Ioachim al Moscovei, să-i trimită un teasc tipografic și litera necesară.
La 15 august 1679, adresa aceeași rugăminte și patriarhului, arătându-i că dorește să tipărească felurite cărți pe care le-a tradus din grecește și slavonește.
Patriarhul moscovit i-a îndeplinit rugămintea, dăruindu-i o tipografie întreagă, pe care a adus-o în țară căpitanul Ionasco Bilevici, fiind instalată la biserica Sfântul Nicolae Domnesc din Iași.
Astfel, mitropolitul tipărește Dumnezăiasca Liturghie (1679), Psaltirea de-nțăles (1680), Molitvănic de-nțăles (1681), o nouă ediție a Liturghiei (1683), și alte cărți discutate în secțiunea despre „Scrieri”.
Între anii 1682-1686 a tradus după izvoare grecești și slavone și a tipărit în limba română Viața și petrecerea sfinților, în patru volume.
Lucrarea a rămas neterminată datorită plecării forțate în Polonia.
Această carte deosebit de necesară pentru misiunea Bisericii arată darul de mare cărturar al mitropolitului Dosoftei dar și dragostea sa pentru sfinți și pentru sfințenie.
De aceea, el scrie despre sfinți cuvioși români pe care i-a cunoscut personal și despre alții pe care poporul îi venera cu multă evlavie:
„Dară tocma și din rumâni mulți sfinți sânt, carii am și vădzut viața și traiul lor, dară nu s-au căutat, fără numai Daniil de Voroneț, și Rafail de Agapia, i-am sărutat și svintele moștii. Apucat-am în dzâlele noastre părinț nalț la bunătăț și-n podvig, și plecaț la smerenie adâncă. Părintele Chiriac de Beserecani, gol și ticăloșit în munte 60 de ani. Și Chiriac de Tazlău, Epifanie de la Voroneț, Partenie de Agapia. Dară Ioan de Râșca, arhiepiscopul acel svânt și minunat, Inochentie de Pobrata și Istatie!”.
La îndemnul și cu sprijinul său, Mitrofan al Buzăului a pus bazele unei tipografii grecești la Mănăstirea „Cetățuia” din Iași, unde a tipărit cartea patriarhului Nectarie, „Întâmpinare în contra primatului papei” (1682), precum și cartea lui Simeon al Tesalonicului „Dialog contra ereziilor”.
Ultimii ani de păstorire
Vitregia vremurilor a împiedicat de-acum înainte pe ierarhul cărturar să mai tipărească și alte lucrări. În preajma Crăciunului anului 1683, o oaste polonă a intrat în Moldova, luând ca ostatec pe Gheorghe Duca și așezând, în locul său, pe fostul domn Ștefan Petriceicu.
Noul domn, temându-se de o năvălire a turcilor și a tătarilor, a hotărât să ceară sprijinul rușilor.
De aceea, la începutul anului 1684, a trimis la țarii Rusiei Ioan și Petru Alexievici pe mitropolitul Dosoftei și pe căminarul Lupu, pentru a le cere sprijinul.
Au ajuns numai până la Kiev, unde au fost nevoiți să se oprească din pricina ciumei.
De acolo, vlădica Dosoftei a trimis o scrisoare celor doi țari, la 3 martie 1684.
Dar ajutorul rușilor n-a mai putut veni, pentru că în aceeași lună au intrat turcii în Moldova, așezând ca domn pe Dumitrașcu Cantacuzino, înlocuit, peste un an, cu Constantin Cantemir.
În 1686, regele Poloniei Jan Sobieski (1674-1696) a pornit un nou război împotriva turcilor.
El a intrat în Moldova, crezând că va putea atrage de partea sa și pe Constantin Cantemir.
A fost însă nevoit să se retragă fără să-și fi îndeplinit planurile.
La retragere, a luat cu el în Polonia și pe mitropolitul Dosoftei.
Dimitrie Cantemir – în Viața lui Constantin Cantemir – spune limpede că „polonezii au prădat și sfintele vase, ba și moaștele Sfântului Ioan cel Nou, împreună cu mulțime de pietre scumpe și de alte odoare de argint și de aur le-au luat cu sine și împreună cu ele pe însuși mitropolitul, care mustra în gura mare nelegiuirea ostășilor, rugându-se de îndurare, a poruncit să-l ia cu dânșii în robie”.
Același lucru îl relatează și Ion Neculce în Letopisețul său.
În drumul lor spre Polonia, Dosoftei, desigur de teama unor noi jafuri, a luat moaștele Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, odoarele mitropoliei, precum și documentele moșiilor ei.
În Polonia
Mitropolitul Dosoftei și puținii călugări care îl însoțeau au fost nevoiți să locuiască în cetatea Stryi, de lângă orașul Jolkiew (azi Nesterov, în Ucraina).
Avea acolo grija duhovnicească a puținilor credincioși români stabiliți în Polonia.
Pentru bătrânul mitropolit au început zile grele, împreunate cu amărăciunile pribegiei.
Din pricina nevoilor materiale în care se zbătea a fost nevoit să ceară ajutor de la țarii Rusiei Ioan și Petru, cunoscut, mai târziu, sub numele de „cel Mare” și de la patriarhul Ioachim.
Atât cei doi țari, cât și patriarhul i-au trimis ajutoare bănești. În ciuda poftirilor lui Constantin Cantemir de a se reîntoarce în țară, vlădica Dosoftei a rămas pentru tot restul vieții în Polonia, departe de țară și de păstoriții săi.
Aici a continuat lucrarea sa cărturărească și a păstrat mereu legătura cu ierarhii ortodocși de la Moscova și de la Kiev.
Pentru a aplana conflictele teologice privind epicleza euharistică mitropolitul moldovean a tradus din elinește în slavo-rusă scrieri ale Sfinților Părinți Ioan Gură de Aur, Efrem Sirul, Gherman I al Constantinopolului, Simeon al Tesalonicului, argumentând astfel dreapta învățătură a Bisericii.
Păstor dreptcredincios și jertfelnic, sfântul ierarh a îndurat cu demnitate asprimile și lipsurile, purtând de grijă comunității sale ortodoxe care se afla în Polonia.
Sfințenia vieții lui strălucea nu numai asupra fiilor duhovnicești, chiar regele Jan Sobieski venea adesea la castelul de la Stryi, unde locuia sfântul mitropolit al Moldovei, ca să participe la slujbe cu familia și să-i dea cinstire cuvenită
În ciuda presiunilor care s-au făcut asupra lui, sfântul ierarh Dosoftei a refuzat trecerea la uniație și a rămas ortodox până la trecerea sa la veșnicie, la 13 decembrie 1693.
Din mărturiile călugărilor care l-au însoțit în exil aflăm că sfântul și-a cunoscut vremea chemării sale la veșnicie de către Domnul.
Blândul ierarh Dosoftei a fost înmormântat la Biserica „Nașterea Domnului” din Jolkiew, astăzi în Ucraina.
Pătimind încercări și multe necazuri în această viață trecătoare, sfântul mitropolit Dosoftei al Moldovei rămâne peste veacuri un teolog al întregii Ortodoxii, ierarh cu viață sfântă și neîntrecut învățător al dreptei credințe în limba poporului său.
Luminat de harul Duhului Sfânt, el a slujit cu dragoste Biserica Mântuitorului Iisus Hristos, cu smerenie și fapte minunate, iar acum se roagă în ceruri pentru mântuirea sufletelor noastre.
Scrieri
Lucrări tipărite
- Psaltirea în versuri, Uniev 1673, cu peste 500 p., și 8634 de versuri (la un loc cu Acatistul Născătoarei de Dumnezeu)
- Dumnedzăiasca Liturghie, Iași, 1679 (ed. a Ii-a, Iași, 1683);
- Psaltirea de-nțeles, Iași, 1680 (text paralel: slavon și român);
- Molitvălnic de-nțeles, Iași, 1683, având, după prefață, un
- Poem cronologic despre domnii Moldovei, cu 136 versuri;
- Parimiile preste an, Iași, 1683, având tipărit din nou
- Poemul cronologic, cu mici adaosuri și modificări.
- Viața și petriaceria sfinților, 4 vol Iași, 1682-1686, lucrare de compilație, după izvoare bizantine (Simeon Metafrast, Maxim Margunios) și slave.
Introducere
Mai sus, unele dintre cele mai importante scrieri ale ierarhului au fost menționate. În această secțiune se găsesc detalii suplimentare referitoare la scrierile ierarhului.
Așa cum a fost discutat anterior, Dosoftei a început scrierile și traducerile deja în Mănăstirea Probota când era ieromonah acolo. Aceste scrieri au fost discutate în secțiunea de mai sus.
Pe lângă acestea, când Dosoftei a fost înlăturat din scaun între 1973-1975, acesta tipărește cea mai importantă scriere a sa, Psaltirea în versuri, discutată în articolul dedicat lucrării.
Așadar, mai jos, sunt discutate restul scrierilor: cele completate în Moldova înainte de pribegie și cele completate în Polonia, care, deși târzii, sunt de o mare importanță de asemenea.
În Moldova
Dumnezeiasca Liturghie (1679)
Izbutind să refacă vechea tiparniță a lui Vasile Lupu de la Iași, Dosoftei a dat la lumină Dumnezeiasca Liturghie, în anul 1679.
Era a doua traducere a Sfintelor Liturghii în românește, după a lui Coresi din 1570, și prima făcută de un ierarh.
Prin această traducere și prin cele care au urmat, Dosoftei a pus în mâna preoților principalele cărți de cult, care să-i ajute la românizarea slujbelor bisericești.
El a fost primul ierarh moldovean care a început munca grea și neobosită pentru pătrunderea limbii române în biserică, în locul celei slavone, fiind urmat de ucenicul său, Mitrofan, după ce a ajuns episcop de Buzău.
Prima prefață a Liturghiei era asemănătoare cu cea semnată de Vasile Lupu la Cazania din 1643, precizându-se că noua traducere era hărăzită pentru „toată seminția românească (pre)tutinderea ce să află într-această limbă pravoslavnici” ca „dar limbii rumânești”.
„Dosoftei și-a luat asupra sa o mare răspundere. Însuși Dosoftei face aceste considerații în prefață și zice că a luat voie de la patriarhii cărora le-a cerut sfatul și, prin urmare, nu poate fi acuzat de erezie. El explică de ce e permis să se facă acest lucru, adică, arătând motivul pentru care a înțeles să traducă Liturghierul în limba română. Argumentele aduse sunt, pe de o parte, de ordin practic, iar pe de altă parte, de ordin istoric. Anume, spune că trebuie ca slujba să fie înțeleasă de credincioși și apoi același lucru s-a mai făcut și în biserica ortodoxă siriană și armenească, unde, de asemenea, s-a introdus liturghia în limba națională.”
(P. P. Panaitescu)
Psaltirea de-nțăles (1680)
În anul 1680, a tipărit Psaltirea de-nțăles, cu text paralel, slavon și român.
Se pare că Dosoftei a avut și alți colaboratori la traducere (poate pe ucenicul său, ieromonahul tipograf Mitrofan de la Bisericani, viitorul episcop de Huși și Buzău, semnat pe ultima foaie a cărții).
Într-o notiță finală se menționează că „s-au tălmăcit de pre izvorul lui S-tii Ieronim, carile-i eliniaște și lătiniaște pe evreiaște”.
Molităvnic de-nțăles (1681)
În mai 1681, de sub teascurile noii tipografii a ieșit un molitfelnic în românește, „cu poslușania smereniei noastre Dosoftei mitropolitul Suciavii”.
Ceea ce interesează mai mult este faptul că în acest Molitvelnic s-a tipărit, imediat după prefață, un Poem cronologic despre domnii Moldovei, în 136 de versuri, alcătuit de Dosoftei, poem care precede poezia istorică a lui Dimitrie Bolintineanu.
Începea cu Dragoș Vodă, continuând cu toți domnii Moldovei până la Gheorghe Duca Vodă, care era atunci în scaun, preamărind faptele lor de arme sau arătându-le ctitoriile.
Este prima scriere istorică românească tipărită.
Meșter tipograf a fost ieromonahul Mitrofan, ajutat de ucenicii săi, Ursu și Nicolae.
Parimiile preste an (1683)
În 1683, mitropolitul a tipărit o nouă ediție a Liturghiei, completată cu multe rugăciuni (molitve) care nu apar în prima.
În același an a tipărit Parimiile preste an, în care a reeditat în primele pagini Poemul cronologic despre domnii Moldovei, cu mici adaosuri și modificări față de cel din Molitvelnic.
Tot în Paremii a tipărit și 14 versuri de laudă la adresa patriarhului Ioachim al Moscovei pentru trimiterea tiparniței (f. 129 v).
În aceeași carte (f. 130-133) Dosoftei reproduce 33 de versuri, în limba latină, cu prezicerile sibilei Eritreea.
Sibilele în antichitatea greco-romană erau femei inspirate, cu darul profeției.
Prezicerile lor în formă poetică populară, adeseori în versuri, au avut o largă răspândire. În literatura creștină, profețiile sibilelor apar sub forma unor poezii religioase (uneori în formă versificată de acrostihuri).
Deci mitropolitul Dosoftei reproduce în Paremii o astfel de poezie în limba latină (desigur însă de origine răsăriteană), care prezice judecata de apoi, după fiecare vers, dădea traducerea în românește.
Aceleași viziuni au fost traduse de Dosoftei și în limba polonă, cât și în limba slavonă.
Deși versurile românești, adesea și în poloneză, sunt alcătuiri artificiale, grecești și greșite ca limbă (după cum spune Ciobanu), pentru noi prezintă o mare importanță, căci ne confirmă încă o dată pregătirea multilaterală și cunoștințele de limbi străine ale mitropolitului Dosoftei.
Viațile sfinților (1682-1686)
„Dosoftei a făcut o operă de adevărat compilator științific, așa încât lucrarea sa „Viețile Sfinților” e o lucrare completă.”
(P. P. Panaitescu)
Între anii 1682-1686, Dosoftei a tipărit o altă lucrare însemnată, și anume Viața și petrecerea sfinților, în patru volume, format mare (vol. I. septembrie-decembrie, vol. II, ianuarie-februarie; vol. III, martie-iunie și vol. IV, iulie-august).
Este o lucrare de compilație, alcătuită sau tradusă după mai multe izvoare grecești și slavone.
După o lungă prefață către domnitorul Gheorghe Duca, urmează o prefață scurtă către cititori, în care vlădica Dosoftei mărturisea că a lucrat „cu lungă nevoință și cu lexicoane de-ajuns tălmăcită”, sub opt domnitori, deci aproximativ 25 de ani, „într-atâta lungă vriame scriind și tălmăcind câte am putut birui în acești viaci grei ai țărâi, abiia cu mult greu am scris și aciastă sfântă carte, de o am tălmăcit rumâniaște, pre limba proastă…”.
La alcătuirea compilației sale Dosoftei a folosit prelucrarea neogreacă a Mineielor bizantine, făcută de Maxim Margunios (1549-1602), precum și Viețile sfinților a lui Simion Metrafrast (secolul X), ambele editate în tipografia grecească a lui N. Glykis din Veneția.
A folosit de asemenea unele vieți de sfinți incorporate în Cronografele lui Dorotei al Monembaziei și Matei Cigalas, sau după Mântuirea păcătoșilor a lui Agapie Landos, toate tipărite la Veneția în secolul al XVII-lea.
A folosit apoi și unele din traducerile slavone, care circulau în țară în manuscris.
O parte din texte se referă la viața Mântuitorului și la apostoli, cu material luat din așa-numitele „evanghelii apocrife”, iar altă parte cuprinde vieți de sfinți, martiri, cuvioși etc.
Deși cu multe elemente legendare folclorice, lucrarea mitropolitului Dosoftei a circulat în toate țările românești, constituind o lectură plăcută pentru puținii cărturari de atunci, în special pentru preoți.
Ea a trezit gustul pentru citit, dar a contribuit și la întărirea sentimentelor religioase-morale ale credincioșilor români.
Multe din Viețile de sfinți au stat la baza edițiilor de mai târziu ale acestei cărți ori au fost reproduse în sinaxarele Minelelor.
Un exemplar din Viețile Sfinților a fost găsit în sinaxarele Minelelor schitului Petrid, de lângă Turda, în 1687, întru pomenirea sa și a părinților săi, Leonte și Maria-Misira.
Îmbogățirea vocabularului
Nu este lipsit de interes să arătăm că mitropolitul Dosoftei a contribuit și la îmbogățirea vocabularului limbii române literare.
O serie de termeni noi, împrumutați din limbile greacă și latină, au fost folosiți pentru prima dată în lucrările mitropolitului moldovean: loghic, gheometrie, theologie, theorie, ighemon, cliros, enchiclopedie (în secolul al XIX-lea s-a schimbat doar înfățișarea lor fonetică), filosofie, astronomie, dogmă, senat, senator, caligraf, care au rămas în forma lor inițială.
Mai este de amintit că toate tipăriturile lui Dosoftei au pe primele pagini și așa-numitele „stihuri la luminatul gherb (stemă n.n.) a țării Moldovei”.
Trebuie relatat și faptul că în timpul păstoririi lui Dosoftei s-au tipărit și câteva cărți în tipografia greacă înființată la mănăstirea Cetățuia.
În Polonia
După pribegie, în viața de amărăciune din Polonia, Dosoftei se mângâia cu citirea cărților și alcătuirea de lucrări proprii.
Poemul despre domnitori
Este de remarcat, în primul rând, vechile sale preocupări poetice.
A realizat o nouă versiune a Poemului despre domnii Moldovei, în care continua lista lor până la Constantin Cantemir, care domnea atunci, având 79 de versuri în plus.
Această nouă versiune este însoțită de o notiță cu 26 de rânduri (semnalată pentru prima dată în 1975), de o importanță excepțională pentru istoria românească.
Între altele, era preocupat de originea românilor, combătând cu vehemență pe Simion Dascălul, care afirma că românii ar fi urmașii „răufăcătorilor romani”, scoși din închisorile Romei și colonizați în Dacia.
Explica temeinic continuitatea populației daco-romane pe teritoriul părăsit de autoritățile romane, subliniind legătura poporului român cu întreaga „romanitate răsăriteană”.
Sunt mărturii prețioase pentru afirmarea unității etnice și lingvistice a românilor și a originii lor latine.
Traduceri din neogreacă
Vlădica Dosoftei a făcut și importante traduceri din literatura neogreacă în românește.
Aceste traduceri s-au păstrat într-un manuscris copiat în anul 1732, la Focșani, de un Gavriil Diacul.
Manuscrisul cuprinde tălmăcirea renumitului Cronograf al lui Matei Cigalas (1. 1-365), urmată de câteva versuri la stema Moldovei și de altele (f. 365-369), care constituie introducerea (prologul) dramei Erofili.
Aceasta din urmă a fost scrisă de poetul cretan Gheorghe Hortatzis la începutul secolului al XVII-lea și tipărită în 1637 și 1676 (inspirată la rândul ei din piesa Orbecche a italianului Giraldi, din secolul al XVI-lea).
Subiectul dramei este luat din antichitatea egipteană: împăratul Egiptului Filogon se împotrivește la căsătoria fiicei sale Erofili cu Panarit, un tânăr viteaz și frumos, crescut din milă la curtea imperială, fără să se știe că în realitate era el însuși fiu de împărat.
Panarit este ucis în chinuri din ordinul împăratului.
Erofili, aflând această veste tristă, se sinucide, iar Filogon este omorât de doica fetei și de roabele curții.
Tragedia s-a petrecut în cetatea Memfis. Deși fragmentară (154 versuri), aceasta este singura traducere românească din dramaturgia lui Hortatzis, considerat unul dintre cei mai mari poeți cretani.
Ca și Psaltirea în versuri, fragmentul tradus de Dosoftei vădește un remarcabil talent literar.
Aceasta a fost prima operă din dramaturgia universală tradusă în românește.
Traduceri patristice
În mod deosebit trebuie subliniat faptul că mitropolitul Dosoftei a început acum și o traducere în românește din literatura patristică. Este vorba de Expunerea credinței ortodoxe (Dogmatica) a Sfântului Ioan Damaschin, din care a tradus patru capitole din cartea întâi.
Din cauza disputelor teologice de acolo, la rugămintea mitropolitului Varlaam Iasinski al Kievului și a patriarhului Ioachim al Moscovei, Dosoftei a tradus din greacă în slavo-rusă mai multe lucrări dogmatice-polemice ale unor Sfinți Părinți și scriitori bisericești, mai ales cu privire la prefacerea Sfintelor Daruri.
Din Sfântul Ignatie Teoforul, episcopul Antiohiei, a tradus 12 scrisori (de fapt, Sfântul Ignatie este autorul a șapte scrisori, restul fiind neautentice, puse greșit sub numele său).
A mai tradus și Constituțiile Sfinților Apostoli.
De asemenea, lucrarea Sfântului Gherman I patriarhul Constantinopolului (715-733), intitulată Istorie bisericească și privire mistică (după ediția de la Veneția din 1639), care de fapt era o tâlcuire a Sfintei Liturghii.
Din Simion, arhiepiscopul Tesalonicului, a tradus lucrarea intitulată Dialog împotriva ereziilor și despre credința noastră (tipărită în greacă la Iași, în 1683).
Un exemplar autograf a fost trimis la Kiev, iar o copie a fost trimisă patriarhului Ioachim al Moscovei, cu rugămintea de a se tipări acolo.
Ultima sa traducere (terminată în 1693) era o culegere de cuvântări ale unor Sfinți Părinți (Mărgăritare), după textul neogrec al colecției de cuvântări patristice tipărită la Veneția (ed. I, 1675, ed. II, 1683).
Această traducere a închinat-o și a trimis-o țarilor Rusiei Petru și Ioan, cu rugămintea de a fi tipărită.
Cuprindea 40 de cuvântări, dintre care 34 de cuvântări ale Sfântului Ioan Gură de Aur, două cuvântări ale Sfântului Efrem Sirul despre suflet și cruce ș.a.
Mitropolitul pribeag a alcătuit acum, tot în slavo-rusă, o culegere de texte patristice și liturgice, intitulată Despre prefacerea Sfintelor Daruri.
Sunt redate aici multe citate din lucrările unor Sfinți Părinți în legătură cu epicleza și cu prefacerea Sfintelor Daruri la Sfânta Liturghie, cu glose marginale datorate lui Dosoftei.
Se poate observa că majoritatea acestor lucrări sunt traduceri din Sfinții Părinți, lucrări cu caracter dogmatic și liturgic, necesare atunci pentru precizarea adevăratei învățături a Bisericii Ortodoxe.
Toate traducerile amintite mai sus se păstrează în original și în copii în fosta bibliotecă sinodală din Moscova și în fosta bibliotecă a catedralei Sfânta Sofia din Kiev.
Deși sunt traduse în slavo-rusă, Dosoftei are un stil destul de clar, ușor de urmărit, cu prea puține greșeli.
Mitropolitul Dosoftei poate fi socotit astfel cel mai de seamă cunoscător al literaturii patristice și postpatristice din întreaga cultură românească veche.
Chipul său ni se înfățișează într-o lumină și mai puternică dacă ne gândim că aceste traduceri au fost făcute în ultimii ani ai vieții lui, în perioada exilului polonez.
Imnografie
Troparul Sfântului Ierarh Dosoftei, Mitropolitul Moldovei
Glasul al 8-lea:
Apărătorule al Ortodoxiei, și învățătorule al sfințeniei, păstor blând ca un miel și mare dascăl al Sfintei Liturghii, Părinte Ierarhe Dosoftei, roagă pe Hristos Dumnezeu să mântuiască sufletele noastre!
Condacul Sfântului Ierarh Dosoftei
Glasulul al 3-lea:
Arătatu-te-ai bun lucrător în via lui Hristos, folosind cuvântul Evangheliei Domnului la povățuirea dreptcredincioșilor pe calea mântuirii, ca un adevărat păstor duhovnicesc al Bisericii și slujitor al oamenilor. Credința păzind-o și pe credincioși către Dumnezeu îndreptându-i, întărești nădejdea în sufletele celor care te cinstesc, fericite ierarhe.
Documentar despre viața și activitatea Sfântului Ierarh Dosoftei, Mitropolitul Moldovei, disponibil gratuit online
Portalul Doxologia.ro a publicat recent, pe canalul de YouTube, un film documentar despre viața și activitatea Sfântului Ierarh Dosoftei, Mitropolitul Moldovei, de la nașterea căruia s-au împlinit anul acesta 400 de ani.
Intitulat „Un Sfânt al cuvintelor. Mitropolitul Dosoftei al Moldovei”, filmul documentar explorează, printre altele, aspecte referitoare la activitatea tipografică a ierarhului și la moștenirea culturală lăsată în urmă.
La realizarea materialului au contribuit: pr. prof. Ioan Vicovan, de la Facultatea de Teologie din Iași, prof. Petronel Zahariuc, de la Facultatea de Istorie din Iași, și profesorii Bogdan Crețu și Eugen Munteanu, de la Facultatea de Litere din Iași.
„Poate mai mult decât nimeni altul, Sf. Ierarh Dosoftei a fost legat de cunoașterea istoriei Moldovei, de cunoașterea formării poporului român și a limbii române. El este reprezentat în iconografie ca având Psaltirea sau, după unele variante, Dumnezeiasca Liturghie, pe care le-a tradus, le-a prelucrat și le-a publicat. Dumnezeiasca Liturghie este importantă pentru că ea constituie prima liturghie sau primul Liturghier, în care se regăsesc cele trei liturghii din tradiția ortodoxă, traduse de către un ierarh”, a declarat pr. prof. Ioan Vicovan.
Sfântul Ierarh Dosoftei s-a născut în anul 1624, la Suceava.
A urmat studiile la colegiul fondat în 1640 la Mănăstirea Sfinții Trei Ierarhi din Iași, continuându-și educația la Școala Frăției Ortodoxe din Liov.
Acolo s-a specializat în studii umaniste și în limbi străine, dobândind cunoștințe în elenă, latină, slavonă și polonă.
A fost unul dintre cei mai mari cărturari din istoria românească, unul dintre primii cunoscători și traducători din literatura patristică și post-patristică, și a contribuit semnificativ la formarea limbii literare românești.
Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureştilor (ale cărui moaşte se află în Catedrala Patriarhală)
Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou din Basarabi (sau Dimitrie Basarabov) a trăit în secolul al XIII-lea, în vremea țaratului vlaho-bulgar.
S-a născut într-o familie română, în satul Basarabi (în Bulgaria de azi) și s-a nevoit într-o peșteră în apropiere.
Moaștele sale se găsesc în Catedrala Patriarhală din București, drept pentru care, datorită evlaviei credincioșilor de aici, Sfântul a primit și numele de Ocrotitor al Bucureștilor.
Sf. Cuv. Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureştilor (ale cărui moaşte se află în Catedrala Patriarhală) – foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro
Sfântul Dimitrie cel Nou a trăit în secolul al XIII-lea.
S-a născut în satul Basarabi, lângă Rusciuc (Ruse, în Bulgaria de azi) aflat pe marginea râului Lom, în vremea țaratului vlaho-bulgar al lui Petru și Ioniță Asan.
A fost o vreme păstor.
Îmbrățișând însă viața monahală, a intrat într-o mânăstire orânduită într-o peșteră din apropierea locului său de origine (mănăstirea mai există și în zilele noastre).
Nevoindu-se cu post, rugăciune și priveghere, s-a învrednicit de darul facerii de minuni.
Cunoscându-și dinainte ceasul morții, și-a ales ca mormânt un loc apropiat, între două pietre unde singur s-a dus și și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu.
Mai multe nu se cunosc despre viața Sfântului, care ar fi rămas necunoscut dacă nu ar fi fost descoperit din mila lui Dumnezeu.
Descoperirea Sfintelor sale Moaște și mutarea lor
După mai multă vreme, crescând apele râului Lom, s-a surpat malul de lângă peșteră și au căzut mai multe pietre din stâncă, între care cele între care se aflau moaștele Sfântului, care au căzut în apă.
Iar după o vreme, Sfântul s-a arătat unei fete bolnave, zicându-i să-l scoată din apă, iar el o va tămădui.
Copila a zis părinților ei, care au mers împreună cu preoți și cu o mulțime mare de oameni, au aflat moaștele oamenilor neputrezite și luminate.
Știrea despre aflarea moaștelor Sfântului s-a răspândit repede, astfel că domnitorul de atunci al Țării Românești a trimis mai mulți preoți și boieri ca să le ia și să le aducă la biserica de la Curtea domnească.
Însă nevoind atunci Sfântul să meargă la București, după ce au mers o vreme, în dreptul unei fântâni, moaștele s-au făcut foarte grele și nu au mai putut fi mutate.
Atunci, punând moaștele Sfântului într-un car la care au înjugat doi junci neînvățați, i-au lăsat să meargă unde vor voi, iar aceștia s-au întors în satul Basarabi.
Întorcându-se trimișii la București și povestind cele întâmplate, domnitorul Țării Românești a trimis atunci bani și s-a ridicat o biserică în cinstea Cuviosului Dimitrie acolo, unde au fost așezate și moaștele Sfântului, făcând multe minuni.
În vremea războiului între Imperiul Rus și cel Otoman, între 1769-1774, cucerind rușii întreaga zonă, au ajuns și în câteva sate de peste Dunăre, între care și Basarabi, de unde moaștele Sfântului au fost luate de generalul Piotr Saltîkov spre a fi duse în Rusia.
Însă un creștin din Țara Românească, Hagi Dimitrie, le-a cerut de la general ca răsplată și răscumpărare pentru cele suferite în timpul războiului.
Generalul a dăruit atunci moaștele Sfântului Țării Românești, fiind primite de mitropolitul de atunci, Grigorie al II-lea al Ungrovlahiei și de tot poporul cu mare cinste.
Moaștele Sfântului au fost așezate în Catedrala mitropolitană a Ungrovlahiei, la București, unde se găsesc până astăzi.
În vremea aceea, pentru rugăciunile Sfântului, a încetat nu doar războiul, ci și o epidemie de ciumă ce se pornise în acea vreme.
Mâna dreaptă a Sfântului a fost trimisă însă la Kiev.
În timpul Primului Război Mondial, în perioada ocupației germane, mai mulți soldați bulgari au încercat să ia moaștele Sfântului din catedrală, pentru a le duce în Bulgaria.
Dar aflând bucureștenii, s-a făcut tulburare mare în oraș, astfel încât chiar germanii au dat dispoziții ca aliații lor bulgari să înapoieze moaștele Sfântului.
Moaștele Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou de la București – foto preluat de pe doxologia.ro
Minunile
Mai multe din aceste minuni s-au petrecut și cu moaștele sale, încă de când erau încă la Basarabi.
Căci din prea multa evlavie către sfântul, mai mulți credincioși și credincioase au încercat să fure părticele din acestea, fie nu s-au putut mișca din loc, fie au rămas ca împietriți, pentru că sfântul nu voia să îngăduie asemenea lucruri, astfel că numai după ce și-au cerut iertare de la Sfântul Dimitrie au putut pleca vindecați.
Un episcop de Preslav, pe nume Ioanichie, îmbolnăvindu-se greu, a fost adus la biserica Sfântului și, adus fiind de cei care îl purtau în vremea Sfintei Liturghii, după trei ceasuri s-a ridicat sănătos, putând să umble singur.
De asemeni, de când moaștele Sfântului au fost aduse la București, Cuviosul Dimitrie a făcut multe minuni, aducând vindecări, ocrotind orașul și dăruind multe binecuvântări celor ce se închină cu credință la Sfintele sale Moaște.
Părintele Iustin Bulimar, slujitor la Catedrala Patriarhală din anul 1989, spune că:
“În 1989, în urma slujbei Sfântului Maslu, un credincios pe care eu l-am văzut de mai multe ori participând la această Sfântă Taină și la celelalte slujbe ale Bisericii, rămânea întotdeauna ultimul de se închina.
Și, într-una din zile, la fel procedând, a urcat la racla sfintelor moaște (dar de ce rămânea ultimul să se închine? – pentru că umbla cu cârje), și-a așezat cârjele, ca de obicei, ca să și le poată lua după rugăciune, după îngenuncherea pe care o putea face el acolo în felul lui, și minunea s-a întâmplat: s-a ridicat, s-a închinat, a coborât treptele, n-a realizat pe moment că el de fapt își uitase cârjele și de-abia după ce a coborât Dealul Patriarhiei și-a dat seama de miracolul, de minunea întâmplată.
S-a întors înapoi plângând și mulțumind cu lacrimi în ochi, lui Dumnezeu și Sfântului Dimitrie, povestindu-i preotului de pe vremea aceea – era un arhimandrit deosebit, un preot evlavios, iubit de credincioși, părintele Grichentie, care s-a retras după Revoluție, la pensie, la Mânăstirea Secu – și dânsul a rămas foarte impresionat, deși mai văzuse și alte minuni petrecute la racla Cuviosului Dimitrie cel Nou.”
Cinstirea Sfântului Dimitrie cel Nou în România
Sfântul Dimitrie a fost primit cu mare bucurie și evlavie în România.
Aducând multe binecuvântări orașului și țării, evlavia credincioșilor față de acesta a crescut mereu.
Se obișnuia a scoate moaștele sale în procesiune prin oraș sau pe câmpuri în vremea epidemiilor, a secetei sau ploilor.
Astfel, în 1815, din porunca domnitorului Caragea, pentru a se pune capăt epidemiei de ciumă, în 1831, la cererea generalului Paul Kiseleff, în speranța opririi epidemiei de holeră și în 1827, în timpul lui Grigore Ghica, pentru ploaie.
În ziua de prăznuire a Sfântului, uneori chiar dinainte, racla cu moaștele Sfântului este deschisă, spre a fi cinstită de credincioși.
În perioada comunistă, pelerinajele la moaștele Sfântului nu au mai putut avea aceeași amploare.
Totuși evlavia credincioșilor față de dânsul nu a scăzut, iar el a continuat să ocrotească orașul, țara și Patriarhia însăși.
După mărturia fericitului întru adormire patriarh Teoctist, ajutorul Sfântului Dimitrie s-a făcut simțit și în ultimii ani ai comunismului, când regimul Ceaușescu a încercat, fără succes, mutarea Patriarhiei de la locul său.
După căderea comunismului, pelerinajele s-au reluat, crescând în amploare an de an, spre a ajunge unul din cele mai importante din România, după cel al Sfintei Parascheva de la Iași.
Racla cu moaștele sfântului, deschisă, este scoasă în fiecare an spre cinstire de către credincioși, fiind așezată sub un baldachin, lângă Catedrala Patriarhală din București.
În anul 2005, o icoană cuprinzând părticele din moaștele Sfântului a fost dăruită de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române Bisericii Bulgariei, fiind așezată în mănăstirea de la Basarabovo, locul unde s-a nevoit sfântul.
Datorită numărului mare al credincioșilor veniți, care stau ore, uneori zeci de ore la rând spre a se închina Sfintelor Moaște la Catedrala patriarhală din București, numărul zilelor în care racla este așezată spre cinstire aici a crescut progresiv, ajungând în 2008 la șase zile (23-28 octombrie).
Cu ocazia pelerinajului din 2008, spre bucuria credincioșilor evlavioși, au fost aduse din Grecia, spre cinstire împreună cu moaștele Sfântului Dimitrie cel Nou, părticele din moaștele Sfântului Apostol Pavel.
Generalizarea cultului Sfântului Dimitrie cel Nou a avut loc în plin regim comunist
Generalizarea cultului Sfântului Dimitrie cel Nou a avut loc în plin regim comunist – foto preluat de pe basilica.ro
Sfântul Dimitrie cel Nou a fost proclamat drept „Ocrotitor al Bucureștilor” în anul 1792, în vremea Mitropolitului Filaret al II-lea.
Generalizarea cultului său însă, a avut loc într-o perioadă grea pentru creștinii ortodocși din România, în plin regim comunist ateu.
Datorită numeroaselor minuni și evlaviei credincioșilor, la propunerea Patriarhului Justinian Marina, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române hotăra, în data de 28 februarie 1950, generalizarea cultului Sfântului Dimitrie cel Nou.
Proclamarea festivă a canonizării sale urma să aibă loc cinci ani mai târziu.
„Această horărâre a fost transpusă în faptă în cadrul unor impresionante manifestări bisericești, la 27 octombrie 1955, în prezența multor ierarhi români și străini și a numeroși preoți, călugări și binecredincioși creștini din București și din alte localități din țară. De atunci, evlavia credincioșilor români față de acest sfânt odrăslit din neamul nostru a sporit și mai mult”, se arată în volumul „Sfinți daco-romani și români” semnat de Pr. Mircea Păcurariu.
Printre ierarhii străini, au fost prezenți la evenimentele din urmă cu 68 de ani Patriarhul Chiril al Bulgariei și Arhiepiscopul Atenagoras de Thyateira, Exarhul de atunci al Patriarhiei Ecumenice pentru Europa Occidentală.
„Sfântul Cuvios Dimitrie, al cărui cult Sfânta Biserică Ortodoxă Română l-a generalizat prin actul solemn de astăzi, este apărătorul comun al românilor și bulgarilor, care îl cinstesc deopotrivă, i se închină în același fel și îi cer ajutorul într-același fel. Astăzi, este ziua sfintei sale prăznuiri și noi, solii Bisericii Ortodoxe Bulgare, suntem îndeosebi de fericiți să-l întâlnim în această sfântă catedrală”, afirma la acea vreme Patriarhul Bulgariei.
Dincolo de evlavia pe care Patriarhul Justinian o avea față de Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou, inițiativa a fost și o dovadă de curaj din partea acestuia, explică Episcopul vicar patriarhal Paisie Sinaitul.
„Pelerinajele și procesiunile la care participa un număr impresionant de oameni, evlavia credincioșilor pentru un sfânt al Bisericii, toate acestea deveniseră o sursă de îngrijorare pentru autoritățile centrale și edilii orașului. În aceste condiții, dat fiind și contextul socio-politic comunist – unii dintre cei mai ofensivi ani ai săi, autoritățile orașului urmăreau să obțină mutarea moaștelor sfântului din catedrală, pentru a fi dus într-una dintre mănăstirile din împrejurimi”, explică Preasfinția Sa.
Pentru manifestarea festivă din ’55, Patriarhul Justinian Marina a pregătit o rugăciune special pe care a rostit-o în genunchi în fața raclei cu sfintele moaște:
„Iară tu, Prea Cuvioase Părinte Dimitrie, ca unul ce cu îndrăznirea ta către Cel Atotputernic te-ai arătat la noi totdeauna sprijinitor nebiruit al celor din nevoi, doctor iscusit și lesne vindecător al celor bolnavi, neîncetat și fierbinte rugător către Dumnezeu al celor ce te cheamă cu credință și neadormit ocrotitor față de țara și orașul acesta, între care cu dragoste se cinstesc prea slăvitele tale moaște, întinde, te rugăm, brațul tău cel plin de bunătate și îngrădește cu ocrotirea și rugăciunile tale toate părțile creștinești care, împreună cu noi, mărturisesc dreapta credință și cheamă numele tău în ajutor”.
Decizia din 1950 includea canonizarea sau generalizarea mai multor sfinți ale căror moaște se aflau pe teritoriul țării noastre.
Proclamarea festivă a tuturor celor 14 sfinți a avut loc tot în 1955, în contextul aniversării a 70 de ani de la obținerea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române.
*Informații preluate dintr-un articol semnat de Episcopul vicar patriarhal Paisie Sinaitul în anul 2020.
Sfântul Dimitrie Basarabov – ocrotitorul Bucureștilor
În secolul al XVI-lea ocrotitor spiritual al Bucureștilor a fost Maica Domnului.
În vechime, în biserica din “pazarul” (Bazarul sau târgul orașului) de lângă Curtea domnească se făcea alegerea membrilor Sfatului orășenesc.
Tot aici se păstra și sigiliul Bucureștilor.
Pentru că această biserică avea hramul închinat Fecioarei Maria, patronul orașului era Maica Domnului.
În secolul al XVII-lea, sărbătoarea orașului București era Buna Vestire.
După 1634, și mai ales din anul 1659, când Domnul țării își muta definitiv reședința de la Târgoviște la București, crește importanța Curții domnești (Curtea Veche).
Astfel, și biserica Curții domnești devine atât de prezentă în viața oamenilor încât “Buna Vestire“, hramul acestei biserici, este prezenta pe sigiliul orașului.
Sfinții Împărați Constantin și Elena erau ocrotitorii bisericii mânăstirii lui Constantin Vodă Șerban, devenită la 1668, catedrală și reședință a Mitropoliei Țării Românești.
Ziua de 21 mai era zi de mare sărbătoare.
Astfel, Sfinții Împărați au ajuns să fie cinstiți drept ocrotitori ai Bucureștilor.
Cu timpul, Sfântul Dimitrie Basarabov devine ocrotitorul Bucureștilor.
Este proclamat oficial ocrotitorul orașului București de către mitropolitul Filaret al II-lea (1792-1793).
Generalizarea cultului său s-a făcut în anul 1955, când, la propunerea patriarhului Justinian Marina, Sfântul Sinod a proclamat generalizarea cinstirii sale în întreaga Biserică Ortodoxă Română.
Viața Sfântului Dimitrie Basarabov este redată în imagini pe racla care adăpostește sfintele sale moaște.
Pe părțile laterale ale raclei sunt prezente opt scene din viața Sfântului Dimitrie, iar pe capacul raclei este redat chipul său.
Imnografie
Tropar (glasul al 8-lea):
Întru tine, Părinte, cu osârdie s-a mântuit cel după chip, căci luând crucea ai urmat lui Hristos și lucrând ai învățat să nu se uite la trup, că este trecător, ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta, și cu îngerii se bucură, Preacuvioase Părinte Dimitrie, duhul tău.
Condac (glasul al 8-lea):
Apărător al său, nebiruit și neînfrânt, ca cel ce prin tine din nevoi s-a izbăvit, te pune înaintea orașului tău, Dimitrie; și, ca cel ce ai îndrăznire către Dumnezeu, de toate nevoile izbăvește-l, ca să strigăm ție: Bucură-te, făcătorule de minuni, Dimitrie!”
Iconografie
Sfântul Dimitrie cel Nou se zugrăvește după chipul sfinților cuvioși, purtând mantie cu glugă, iar în mână ținând o cruce.
Datini, tradiții și obiceiuri populare românești de Sfântul Dimitrie cel Nou
Sfântul Dumitru cel Nou este frate cu Sâmedru, o divinitate invocată pentru lecuirea bolilor. [Azi este] a treia zi a sărbătorii Sf. Dumitru, poate cel mai important moment al sărbătorii; este ținută în principal pentru ca lupii să nu atace turmele.
Cunoscuți adesea și sub numele de Câinii Sumedrului, Câinii Sâm-Petrului, lupii se conturează și de această dată drept cele mai temute animale de pradă, care impun o serie de interdicții semnificative.
Într-o tradiție inedită, Câinii Sumedrului apar în postura unor ajutoare neobișnuite ale fratelui Sfântului Dumitru.
Viața Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureștilor, ale cărui moaște sunt la Patriarhia Română
Sf. Cuv. Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureştilor (ale cărui moaşte se află în Catedrala Patriarhală) – foto preluat de pe ziarullumina.ro
Acest cuvios părinte, Dimitrie cel Nou, a trăit în vremea drept-credincioșilor împărați româno-bulgari și era dintr-un sat care se numește Basarabov, sat așezat pe marginea apei Lomului. La început a fost păstor de vite în satul lui, apoi văzând că toate ale lumii sunt trecătoare, a ieșit din satul Basarabov și s-a sălășluit mai întâi într-o peșteră din apropierea acestui sat, iar apoi s-a făcut monah la mănăstirea care era înăuntrul peșterii. Dar cine poate spune ostenelile, postul, rugăciunea și privegherile pe care le făcea și prin care s-a învrednicit și de darul facerii de minuni? EI și-a cunoscut și vremea ieșirii sufletului din trup când, intrând în mijlocul a două pietre, și-a dat prealuminatul său suflet în mâna lui Dumnezeu.
După multă vreme apa Lomului a venit mare încât a luat și lemnele și pietrele dimprejurul ei și atunci au căzut în apă și cele două pietre, care erau în apropierea peșterii, împreună cu moaștele sfântului, și multă vreme au rămas acolo. Vrând Dumnezeu să-l descopere, s-a arătat îngerul Domnului în vis unei copile, fiica unui om drept-credincios, copilă care pătimea de duh necurat, și i-a zis: „Dacă părinții tăi mă vor scoate din apă – și i-a arătat locul – eu te voi tămădui pe tine”. Sculându-se dimineață copilă, a spus părinților săi visul pe care l-a avut.
Adunându-se mulți oameni și preoți, s-au dus toți împreună la locul cel arătat de copilă, unde de multe ori se arăta o lumină și cei care o vedeau socoteau că acolo este ascunsă o comoară de bani. Căutând cu tot dinadinsul, au aflat în apă sfintele moaște ale Cuviosului Dimitrie, care erau pline de mâl și de prundiș, și le-au scos întregi, strălucind ca aurul. Luându-le de acolo, le-au dus în satul Basarabov. Și străbătând vestea prin toate părțile dimprejur despre aflarea sfintelor moaște ale lui Dimitrie, a ajuns și la urechile domnului de la București, care îndată a trimis preoți și boieri ca să aducă moaștele Sfântului Dimitrie și să le așeze în biserica domnească. Deci, mergând trimișii Domnului în satul Basarabov, au luat moaștele sfântului și au purces cu ele ca să le aducă în Valahia. Ajungând cu dânsele până aproape de un sat care se cheamă Ruși, au stat sfintele moaște la o fântână și de acolo sfântul n-a mai vrut a merge mai departe. Văzând preoții și boierii acea minune și nedumerindu-se ce să fie, s-au sfătuit să facă ceea ce au făcut cei de altă seminție cu sicriul mărturiei Domnului. Și au înjugat doi juncani tineri neînvățați la carul cu moaștele sfântului și l-au lăsat să meargă unde vor voi ei, căci din aceasta se va ști și voia sfântului. Atunci juncanii s-au întors îndată la Basarabov cu moaștele sfântului și au stat în mijlocul satului. Iar preoții și boierii, întorcându-se fără nici o ispravă, au spus celui care i-a trimis despre toate acestea. Domnul Valahiei a trimis boieri cu bani și au făcut o biserică cu numele cuviosului Dimitrie în satul Basarabov, în care au așezat moaștele sfântului. Și multe minuni făceau acele moaște celor ce cu credință năzuiau la el, dintre care vom consemna câteva de la oameni vrednici de credință, care le-au văzut cu ochii lor și care le-au scris pentru popor, spre încredințarea și adeverirea celorlalte minuni.
Două femei surori, Aspra șa Ecaterina, din satul care se numește Cernavodă, au făcut o preafrumoasă biserică, punându-i hramul Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, și s-au sfătuit între ele cum ar putea face ca să poată lua o părticică din moaștele Sfântului Dimitrie și s-o aducă în biserica lor, căci a le lua cu totul socoteau că nu va voi sfântul, precum a și fost. Deci, venind cu smerenie și cu evlavie și închinându-se sfântului, au luat în taină o mică părticică din moaștele lui și vrând să plece cu căruțele lor, caii nicidecum nu s-au putut mișca din locul acela, cu toate că vizitiii îi băteau mereu. Iar ele, cunoscând pricina, s-au coborât din căruțe și cu lacrimi au alergat și au căzut la moaștele sfântului și punând părticica la locul ei, s-au rugat sfântului să le ierte greșeala. Astfel, izbăvindu-se de nevăzuta oprire, s-au întors cu pace în satul lor.
Altădată a venit prea sfințitul mitropolit Nichifor al Tîrnovului, împreună cu sinodul lui, ca să se închine sfintelor moaște ale cuviosului Dimitrie. Închinându-se mai întâi mitropolitul și sărutând sfintele moaște, s-a depărtat puțin și s-a așezat pe un scaun. După aceea, mergând pe rând toți ceilalți din sinodul său și sărutând sfintele moaște, un oarecare monah Lavrentie, în vreme ce săruta moaștele, s-a ispitit ca să rupă cu gură o mică parte din moaștele sfântului și a rămas cu gura căscată. Toți, uitându-se la dânsul și văzându-l cu gura căscată, nu pricepeau ce a pătimit. Iar mitropolitul i-a poruncit ca să se dea la o parte ca să se poată închina și ceilalți. Dar el, fiind fără glas, abia s-a depărtat puțin de la sicriul sfântului, cerându-și iertare, și astfel i s-a dezlegat limba și a grăit ca mai înainte. După aceea au mers cu mitropolitul la gazdă și atunci i-a povestit toate cele ce a pătimit. Iar mitropolitul i-a zis: „O, păcătosule, cum de n-ai socotit că de-ar fi fost să se împartă sfintele moaște la toți cei care vin să se închine, până acum n-ar mai fi rămas nimic? Deci de acum pocăiește-te, că ai greșit lui Dumnezeu și sfântului”.
Un iubitor de Dumnezeu, episcopul Ioanichie al Preslaviei, cazând într-o boală foarte grea și neputându-se vindeca, l-au purtat patru oameni la biserica Sfântului Dimitrie. Acolo l-au pus cu așternutul în biserică și, slujindu-se Sfânta Liturghie, după trei ceasuri s-a sculat sănătos și umbla pe picioarele sale, mulțumind lui Dumnezeu și lăudându-l pe sfânt.
Acestea și multe alte minuni a făcut Sfântul Dimitrie, care însă n-au fost scrise.
Între anii 1769 și 1774, fiind război între Rusia și Poarta otomană și cuprinzând și pe ofițerii țării noastre, generalul Petru Salticov a trecut Dunărea și a pornit război împotriva Rusciucului și a trecut și prin satul Basarabov, unde se aflau moaștele sfântului. Generalul a luat aceste moaște pe care voia să le trimită în Rusia. Iar creștinul Hagi Dimitrie, fiind în acea vreme lângă general, s-a rugat ca să nu înstrăineze sfintele moaște, ci să le dăruiască țării noastre pentru prăzile și jafurile ce le-a pătimit din pricina războiului și s-o mângâie cu acest dar, adică cu sfintele moaște. Generalul, înduplecîndu-se, le-a dăruit Țării Românești. Și primindu-le tot poporul, cu mare cinste le-a așezat în biserica cea mare a Mitropoliei Ungrovlahiei, în zilele preasfințitului mitropolit Grigorie. Și îndată a simțit tot poporul ocrotirea și sprijinul sfântului, căci nu numai că a încetat războiul dintre muscali și turci, ci a contenit și ciumă cea înfricoșată. Mult ajutor și mare folos câștiga toți cei ce cu credință năzuiesc către moaștele sfântului. Pentru ale cărui rugăciuni, Dumnezeule, miluiește-ne și ne mântuiește pe noi toți, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Sfântul Preot Mucenic Constantin Sârbu (1905 – 1975)
Sfântul Preot Mucenic Constantin Sârbu (1905 – 1975) – foto preluat de pe ziarullumina.ro
Sfântul Preot Mucenic Constantin Sârbu s-a născut în 10 ianuarie 1905, la Cavadinești, județul Galați, într-o familie de țărani foarte săraci.
Mama lui a trecut la Domnul pe când avea un an, în timp ce încerca să dea naștere celui de-al doilea copil.
Tatăl, în urma unui accident, nu a mai fost în stare să aibă grijă nici de el, nici de copil.
Atunci, micul Constantin a fost luat și crescut de bunica lui, Ioana.
La vârsta de șase ani a aflat adevărul despre mama sa, fiind foarte întristat.
Bunica, cu multă dragoste, i-a spus că mama lui trăiește, dar în cer, la Dumnezeu, de unde îl veghează și îl ajută.
Când mergeau la biserică, bunica îi arăta icoana Maicii Domnului, spunându-i:
„Aceasta este Mama ta cea mai adevărată, ea îți va purta de grijă, ei să te rogi!”.
După moartea bunicului, tânărul Constantin s-a mutat împreună cu bunica sa la Galați.
La școală finalizat ciclul primar cu rezultate foarte bune.
Toată copilăria a suferit întrucât nu avea ce să mănânce.
La vârsta de aproape 12 ani a fost înscris la Școala de cântăreți bisericești.
Deși învăța bine, s-a retras după primul trimestru, întrucât nu avea cu ce plăti taxele școlare.
Atunci bunica a hotărât să-l prezinte pe copil celuilalt fiu al ei, preot într-un sat aproape de Galați, rugându-l să-l ia cântăreț la biserica lui, ca, astfel, băiatul să nu fie înstrăinat de cele sfinte și să-și facă un rost.
Tânărul Constantin a ajuns, însă, argat fără simbrie, fiind nevoit să pască vitele, să curețe grajdul și să facă toate treburile gospodăriei, vreme de doi ani, fără a cârti, deși sufletul lui tânjea după carte și după rugăciune.
Bunica, văzând situația, cu multă durere în suflet, l-a luat pe băiat la Galați și l-a rugat pe fostul lui învățător să o ajute și să-l pregătească pe nepot pentru admiterea la Seminarul Teologic.
Întrucât meditatorul trebuia plătit, bunica a vândut vițeaua pe care o avea, ca să-și achite obligațiile.
În 1919, la vârsta de 15 ani, Sfântul Constantin a fost admis la Seminarul Teologic din Galați, unde a intrat ca bursier, fiind al treilea între cei 500 de candidați.
Atâta sete de carte avea, încât la seminar a absolvit câte doi ani într-unul singur, cu toate că muncea noaptea la o fabrică de cherestea.
În anul 1925 a devenit student la București, la Facultatea de Teologie și la Academia de Muzică.
La fel de sărac, doi ani a dormit pe jos, într-o mansardă din Piața Amzei, iar apoi în sala de așteptare a Gării de Nord.
Nici mâncarea nu-i prisosea, întrucât mânca de la cantină resturile lăsate de ceilalți studenți.
După obținerea licenței în teologie, între 1929 și 1934, a fost cântăreț la Biserica Lucaci din Capitală.
Dumnezeu i-a rânduit o soție credincioasă, pe Maria Constantinescu, licențiată în litere și filosofie.
Familia ei nu l-a vrut pe Constantin.
Era prea sărman, prea dedicat slujirii.
Au lăsat-o să se mărite doar după ce patru ani a luptat pentru aceasta, iar de durere, s-a îmbolnăvit de ficat.
S-au căsătorit și au plecat la Catedrala Episcopală din Huși, pentru că, în București, tânărul teolog Constantin nu și-a găsit nicio parohie.
Sfântul Preot Mucenic Constantin Sârbu (1905 – 1975) – foto preluat de pe ziarullumina.ro
A fost hirotonit preot pe seama Catedralei Episcopale din Huși, la Mănăstirea Adam, de Episcopul Nifon Criveanu al Hușilor, apoi, în același an, a fost numit director și profesor al Școlii de cântăreți, ulterior fiind desemnat protoiereu de Fălciu.
La Huși, Sfântul Constantin a stat până la 1 noiembrie 1938, când s-a transferat la București, la parohia nou înființată „Parcul Călărași”, pentru că soția sa primise un post de profesor de limba germană și franceză la Liceul „Nicolae Bălcescu”.
Noua parohie din cartierul Vergului nu avea biserică, nici casă parohială, nici venit lunar pentru preotul paroh, fiind poziționată într-un cartier de muncitori foarte săraci.
Pentru început, prin bunăvoința doctorului Victor Gomoiu, ctitorul și directorul Așezămintelor „Regina Elena”, Sfântul Constantin a organizat în subsolul spitalului un mic paraclis.
După ce a obținut de la autorități locul pentru biserică, în șapte ani, între 1942 și 1949, a zidit-o, având dimensiunile unei catedrale.
În paralel, i-a mobilizat pe credincioși să nu rămână indiferenți la problemele celor din jur și să-i ajute pe cei aflați în suferință.
Totul în vreme de război și într-un timp în care își pierduse soția, pentru că preoteasa Maria a plecat la Domnul, bolnavă de cancer, în anul 1941, lăsându-l văduv, cu două fetițe mici.
Odată cu instaurarea regimului comunist în România, s-a declanșat o mare prigoană, atât asupra slujitorilor Sfântului Altar, cât și asupra credincioșilor ortodocși.
Sfântul Constantin a primit și el această cruce grea a mărturisirii lui Hristos în temnițele comuniste.
În ziua de 12 ianuarie 1954 a fost arestat, trecând prin penitenciarele de la Jilava (1954-1955), Gherla (1956-1962) și Dej (1955) și prin lagărele de muncă de la Poarta Albă (1955-1956) și Salcia (1959).
Multe sunt chinurile pe care le-a îndurat în temniță mucenicul lui Hristos.
A fost ars cu fierul roșu la tălpi, i s-a smuls barba, a fost bătut și umilit ca să se lepede de Hristos.
Însă, fericitul Constantin cu bărbăție duhovnicească le răspundea:
„Puteți să mă chinuiți cât vreți, dar nu mă lepăd de Hristos.”
Eliberat pe 10 ianuarie 1962, a primit doi ani de domiciliu obligatoriu în Bărăgan, în satul Viișoara.
Sfântul Preot Mucenic Constantin Sârbu (1905 – 1975) – foto preluat de pe doxologia.ro
S-a întors în București în 1964 și Patriarhul Justinian Marina i-a încredințat Biserica Sapienței.
Singur, bolnav, flămând, în zdrențe, cu încălțămintea ruptă, dar plin de încredere, Sfântul Constantin a ajuns, pe 1 iunie 1965, în curtea Bisericii Sapienței, care era în paragină.
Sfântul a refăcut biserica și a adunat în jurul său o comunitate euharistică foarte implicată în activități filantropice.
Biserica a devenit neîncăpătoare pentru numărul mare de credincioși veniți din toate colțurile Bucureștiului și chiar din provincie, iar acest fapt era îngrijorător în ochii Securității.
După nenumărate presiuni pentru a colabora cu necredincioșii și a trăda Taina Sfintei Spovedanii, Sfântul Constantin, care era greu bolnav și necesita o intervenție chirurgicală, a fost amenințat că, dacă nu se sinucide, oricum va fi victima unei operații nereușite, care îi va provoca moartea.
Atunci slujitorul lui Hristos și-a asumat cu mult curaj operația.
Și-a pregătit totul din timp, a slujit Dumnezeiasca Liturghie la sărbătoarea Sfintei Parascheva, apoi și-a luat rămas bun de la credincioși, mergând de bună voie la spital.
După operație, doctorul care l-a operat, unealtă a regimului comunist criminal, i-a spus:
„Cum, n-ai murit încă?!”.
Sfântul Constantin, adunându-și ultimele puteri, a cerut să fie spovedit și împărtășit, apoi și-a încredințat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, în 23 octombrie 1975, la vârsta de 70 de ani, fiind împodobit cu slăvită cunună mucenicească.
Sfintele sale moaște au fost descoperite în octombrie 2023, răspândind bună mireasmă. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a canonizat în luna iulie 2024.
Tropar, glas 5
Din pruncie, Părinte, în sărăcie trăind, te-ai curăţit spre slujirea cea rânduită de sus, ca să poți purta și sarcina aproapelui. Astfel, Sfinţite Constantin, Mucenic al lui Hristos, a tuturor mângâiere te-a arătat Cel ce lumea a mântuit prin răstignirea Sa.
Sfânta Cuvioasă Parascheva cea Nouă sau Parascheva de la Iași este o sfântă cuvioasă cinstită în întreaga Biserică Ortodoxă și îndeosebi în România, Serbia, Grecia și Bulgaria.
În România este considerată ocrotitoarea Moldovei, și este cea mai populară dintre toți sfinții ale căror moaște se află pe teritoriul României.
Sute de biserici de parohie din România sunt închinate ei pentru a le ocroti.
În popor, mai este cunoscută și ca Sfânta Vineri.
Prăznuirea ei se face la 14 octombrie, când zeci de mii de oameni vin în fiecare an la Iași, ca să se închine la sfintele sale moaște.
Nu trebuie confundată cu Sf. Muceniță Parascheva Romana.
Sfânta Cuvioasă Parascheva de la Iași – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
Viața pământească
Sfânta Cuvioasă Parascheva s-a născut în Tracia, într-un sat numit Epivata, lângă Constantinopol, din părinți creștini greci, de neam bun și bogați, având multe averi. Ei au botezat-o și au crescut-o pe Parascheva în credința creștină. Evlavioasă fiind, mergea mereu cu maica ei la biserica Preacuratei Născătoare de Dumnezeu.
Într-o zi, după ce trecuse de vârsta de zece ani, mergând la biserică, a auzit acest cuvânt al Evangheliei: “Cel ce voiește să vină după Mine, să se lepede de sine și să ridice Crucea sa și să urmeze Mie” (Luca 9, 23 ). Auzind acestea, s-a aprins inima ei, dorind să împlinească pe dată cuvântul Evangheliei și, ieșind din biserică și întâlnind un sărac, s-a ascuns de maica sa și, dezbrăcându-se de hainele bogate pe care le purta, le-a dat lui, iar ea a îmbrăcat hainele săracului.
Iar când a venit acasă și au văzut-o părinții într-un astfel de chip, s-au îngrozit și au bătut-o, ca să nu mai facă așa ceva. Ea însă a făcut acestea de mai multe ori, neluând în seamă ocările, amenințările și bătaia pe care o lua de la părinți. Iar cele pe care le îndura acasă erau ca niște prevestiri ale roadelor duhovnicești de mai târziu, mai presus de firea omenească.
Sufletul ei ardea însă de dorința de a sluji lui Dumnezeu, după cuvântul auzit. Drept care, într-o bună zi a fugit de acasă fără știrea părinților, plecând la Constantinopol, unde s-a închinat în bisericile lui Dumnezeu, la moaștele Sfinților de acolo și a ascultat povățuirile duhovnicești ale sfinților bărbați de acolo. Întărindu-se cu rugăciunile lor, a plecat din cetate, a trecut în Calcedon și în cele din urmă s-a așezat în Heracleea Pontului, mergând pe jos până acolo.
Iar părinții ei, după ce au căutat-o ei înșiși și cu ajutorul altora multă vreme, negăsind-o, s-au întors acasă. Iar preafericita fecioară, ajungând la Heracleea Pontului, a ajuns la o biserică a Născătoarei de Dumnezeu, s-a așezat la pământ și l-a udat cu lacrimi; apoi s-a sculat și, prin rugăciune umplându-se de har, cinci ani întregi a petrecut cu răbdare, nevoindu-se în acest sfânt locaș, sporind duhovnicește în multe chipuri.
Ea nopțile și le petrecea în rugăciuni neîncetate, iar zilele în ajunări fără număr, în rugăciune cu lacrimi și tânguiri neîncetate; iar pentru puținul somn pe care și-l îngăduia, se culca jos pe pământul gol. Iar ea în toate era smerită, având cugetul cumpătat, inima curată și plină de evlavie către Dumnezeu.
După trecerea celor cinci ani în aceste nevoințe, i-a trimis Dumnezeu pe cei ce aveau să o ducă la Ierusalim; căci ea își dorea să meargă acolo și ruga pe Dumnezeu și pe Maica Lui pentru aceasta. Astfel pregatită, ea a ieșit din biserică și, îngrădită cu ajutorul de sus, a ajuns la Ierusalim, închinându-se la toate Locurile Sfinte, mergând pe acolo “unde și blândele picioare ale Mântuitorului meu Hristos au călcat“.
Împlinind acestea, a mers în pustiul Iordanului și a ajuns la niște călugărițe pustnice, alăturându-se lor. Mult s-a nevoit și aici, până l-a biruit pe vrajmasul diavol, care mai înainte năvălise asupra ei cu ispite multe și de tot felul, neputând a le lăsa în scris pe toate. Băutura ei era apa de izvor, și de aceasta foarte puțină; iar în loc de așternut folosea o rogojină; îmbrăcămintea ei era o haină, și aceasta foarte zdrențăroasă; iar cântarea pe buzele sale era neîncetată, lacrimile de-a pururea. Peste toate acestea înflorea dragostea, iar vârful îmbunătățirilor, smerita cugetare, le cuprindea pe toate acestea.
Ea a răbdat ani la rând în această mănăstire de călugărițe. Și nevoindu-se prin foarte multe fapte bune, ajungând la vârsta de 25 de ani, a plecat de acolo și s-a dus la Iope. Și mergând de acolo pe o corabie, a pornit către patria sa, ajungând acolo după o călătorie plină de primejdii pe mare.
Apoi pururea pomenita a venit iarăși la Constantinopol, și după ce a cercetat dumnezeieștile locașuri și pe sfinții bărbați, a plecat și s-a așezat într-un sat numit Calicratia, în biserica Sfinților Apostoli, nesocotind petrecerea părinților săi de bun neam și batjocorind înțelepțește uneltirile vicleanului înșelător.
Doi ani a petrecut acolo, după care a adormit întru Domnul, încredințându-și sfântul său suflet în mâinile îngerești, spre sălășluirea în locașurile cele veșnice și dumnezeiești; iar trupul său, înfrumusețat cu dumnezeiești îmbunătățiri, l-a ascuns în pământ.
Minuni după moarte
Multă vreme după aceasta, a trecut din această viață un om care își petrecuse viața în răutăți, iar trupul său a fost îngropat aproape de cel al cuvioasei. Dar ea n-a vrut să rabde aceasta, ci, arătându-se în vis unui sfânt bărbat, i-a zis: „Ridică trupul acesta și-l aruncă; că soare fiind și lumină, nu pot suferi întunericul și murdăria”.
Însă zăbovind acel dumnezeiesc bărbat, pentru că socotise arătarea cuvioasei drept un vis obișnuit, ea i s-a arătat și a doua, și a treia oară, strigându-i aceleași lucruri și mustrându-l cu asprime. Atunci călugărul și-a venit în sine după cum se cuvena și, după cuvântul cuvioasei, care îi arăta cu degetul locul, degrabă s-a sculat și cu sârguință a descoperit poporului vedenia sa.
Atunci au alergat cu toată cetatea să împlinească porunca Sfintei. Și săpând, când s-au apropiat de sicriul ei, i-au aflat trupul cu totul nestricat și plin de bună mireasmă. Atunci i-au luat trupul și cu evlavie l-au adus în biserica Sfinților Apostoli, umplând aerul de miresme și tămâieri, cântând psalmi.
Și este cu neputință a povesti în scris toate minunile care s-au săvârșit după așezarea moaștelor ei aici, din pricina mulțimii lor: șchiopi, surzi, ciungi, ologi și tot felul de bolnavi au fost vindecați; doar atingându-se cei suferinzi de racla ei, pe dată se depărta de la ei toate bolile fără leac și toate neputințele. Iar minunile care se fac prin sfintele sale moaște nu încetează până în ziua de azi a da îmbelșugate tămăduiri, cu harul lui Iisus Hristos, Cel ce a preamărit-o.
După spusele lui Eftimie și Rafail, precum și ale lui Meletie al Atenei și Dositei, patriarhul Ierusalimului, Sfintele sale Moaște au fost mutate de acolo în cetatea Târnovo, vechea capitală țarilor bulgari; iar de acolo s-au strămutat la Belgrad, apoi la Constantinopol. Iar de la Constantinopol, Sfintele Moaște ale Cuvioasei Parascheva au fost strămutate la Iași pe vremea voievodului Vasile Lupu al Moldovei.
Acesta, plătind datoriile pe care Patriarhia de Constantinopol le avea către turci, a primit de la Patriarhul Ecumenic Partenie (și cu îngăduința sultanului Murad al IV-lea), drept mulțumire, moaștele Cuvioasei, pe care le-a adus cu mare cheltuială la Iași. Întreaga poveste a strămutării moaștelor Cuvioasei la Iași este zugrăvită pe peretele de sud al bisericii Sfinții Trei Ierarhi din Iași.
Această strămutare de atunci este scrisă și în marmură, în locul unde sunt așezate sfintele moaște, astfel: „Cu voința Tatălui, cu bineplăcerea Fiului și cu conlucrarea Sfântului și de viață făcătorului Duh, a Dumnezeului celui mărit și închinat în Sfânta și cea de o ființă și nedesparțită Treime.
Binecinstitorul și de Hristos iubitorul Ioan Vasilie Voievod cu mila lui Dumnezeu domnitor a toată Moldavia, fiind râvnitor și apărător al sfintei credințe răsăritene, după dumnezeiască îngrijire, a strămutat din Constantinopol cu multă osârdie și prea multă dorință aceste cinstite moaște ale Cuvioasei Maicii noastre Parascheva cea din Târnova.
Această strămutare a fost a treia. Iar preasfințitul și fericitul a toată lumea patriarh Partenie, cu toată bunăvoința și sfatul Bisericii, a trimis aceste sfinte moaște ca pe o vistierie dumnezeiască, cu prea fericiții trei mitropoliți: Ioanichie al Iracliei, Partenie al Adrianupolei si Teofan al Paleon-Patronului, în zilele prea sfințitului Varlaam mitropolitul Sucevei și a toată Moldavia;
iar binecinstitorul și de Hristos iubitorul și cu mila lui Dumnezeu stăpân al nostru și domnitor a toată Moldavia Ioan Vasilie Voievod, de acasă ieșind cu evlavie și din tot sufletul primind această neprețuită vistierie, potrivit le-au pus și le-au păstrat în cea nouă zidită biserică a Sfinților Trei Ierarhi și ai lumii dascăli: Vasilie cel Mare, Grigorie de Dumnezeu cuvântătorul și Ioan Gură de Aur, spre cinstea și mărirea lui Dumnezeu Celui lăudat în Treime și spre veșnica solire a Preacuvioasei Maicii noastre Parascheva, pentru lăsarea păcatelor sale și a tot strălucit neamul lui.
În anul de la Adam 7149, iar al domniei lui al 8-lea, în 13 iunie; în același an s-a născut și preaiubit fiul lui, Ioan Ștefan Voievod, căuia să-i dea Domnul zile îndelungate și viață de mulți ani. Amin”.
În ziua de 13 iunie 1641, cinstitele moaște au fost așezate in minunata biserică a mănăstirii „Sfinții Trei Ierarhi”, ctitoria domnitorului. Cinstitele moaște au rămas aici până în anul 1884, când au început lucrările de restaurare a sfântului lăcaș, fiind mutate în paraclisul mănăstirii.
Dar în seara zilei de 26 decembrie 1888, după slujba Vecerniei, din neatenție a rămas aprinsă o lumânare din sfeșnicul de lângă racla din lemn în care erau așezate cinstitele moaște; peste noapte, lumânarea a ars, iar focul s-a extins la catafalcul pe care era așezata racla, arzând mocnit toata noaptea, fiind prefăcut totul într-un morman de jar. A doua zi dimineața, autoritățile de stat și bisericești, preoții și credincioșii au constatat că cinstitele moaște au rămas neatinse, încă o minune săvârșită prin puterea lui Dumnezeu.
Ridicate din mormanul de jar, moaștele Cuvioasei au fost adăpostite provizoriu în altarul paraclisului de la mănăstirea Sfinților Trei Ierarhi, iar la scurt timp după aceea au fost strămutate în noua catedrală mitropolitană din Iași (care fusese sfințită la 23 aprilie 1887). Aici se găsesc și astăzi, fiind cinstite de obștea dreptcredincioșilor moldoveni, care îi cer să mijlocească pentru ei înaintea tronului ceresc, fiind socotită ocrotitoarea Moldovei.
În ședința din 28 februarie 1950, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât canonizarea unor sfinți români, precum și generalizarea cultului unor sfinți ale caror moaște se găsesc în țara noastră. Hotărârea respectivă a fost pusă în aplicare în cadrul unor mari sărbători bisericesti în cursul lunii octombrie 1955. În cazul Cuvioasei Parascheva, proclamarea solemnă a generalizării cultului ei s-a făcut în catedrala mitropolitană din Iași, la 14 octombrie 1955, în prezența a numeroși ierarhi români și a unor reprezentanți ai Bisericilor Ortodoxe Rusă și Bulgară.
De altfel, Cuvioasa Parascheva a fost cinstită în Biserica noastră veacuri de-a rândul. Încă de la sfârșitul veacului al XIV-lea exista o biserică închinată Prea Cuvioasei Parascheva în Rășinari, lângă Sibiu, iar in anul 1408 este atestată existența unei biserici cu hramul „Sfânta Vineri” în Târgul Romanului. Multe alte biserici din Moldova sau din alte părți ale țării sunt închinate Sfintei.
Chipul ei sau scene din viața ei sunt zugrăvite în multe biserici românești. Dreptcredincioșii creștini de pretutindeni o venerează atât prin participarea la slujbele din 14 octombrie din fiecare an, cât și – mai ales cei din Iași și împrejurimi – prin închinarea de fiecare zi în fața cinstitelor ei moaște, toți cerându-i ocrotire și ajutor.
Din tradiție se cunosc foarte multe minuni săvârșite de cuvioasa; dar și în zilele noastre ea nu contenește a face minuni pentru aceia care aleargă la ea cu credință. Căci toți cei neputincioși care au evlavie la sfintele moaște, alergând cu credință la ele, sau chiar cei care poartă lucruri care au fost doar atinse de moaștele Cuvioasei, dobândesc vindecare.
Iar în vreme de secetă sau la altă nevoie mare, făcând creștinii rugăciune și ieșind cu sfintele moaște, îndată primesc răspuns rugăciunile lor. Și în patria ei, la Epivata, unde, se zice, casa ei părintească a fost transformată într-o biserică închinată ei, cuvioasa face multe minuni, cu harul Domnului, căruia I se cuvine mărirea în vecii vecilor.
Întru tine, Maică, cu osârdie s-a mântuit cel după chip. Căci luând crucea ai urmat lui Hristos, și lucrând ai învățat să nu se uite la trup, căci este trecător, ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta și cu îngerii, împreună se bucură, preacuvioasă Maică Parascheva, duhul tău.
Condacul Sfintei Cuvioase Parascheva
Glasul al 3-lea:
Pe sfânta folositoare a celor ce sunt în nevoi, toți cu dreaptă credință să o lăudăm, pe preacinstita Parascheva. Că aceasta lăsând viața cea stricăcioasă, pe cea nestricăcioasă a luat-o în veci. Pentru aceasta mărirea a aflat și dar de minuni, cu dumnezeiasca poruncă.
Din Acatistul Cuvioasei, condacul 3:
Spre tine pururea nădăjduind, de multe boli și primejdii s-a izbăvit țara aceasta, alinând și prefăcând mânia cea cu dreptate pornită asupra noastră de la Dumnezeu, în bună și milostivă îndurare, prin ale tale rugăciuni; dar și acum îngrozindu-ne marile nenorociri, la tine năzuim cu lacrimi, să ne ajuți să scăpăm din primejdie și să cântăm lui Dumnezeu: Aliluia.
Iconografie
Sfânta Cuvioasa Maica noastră Parascheva este reprezentată tânără, în veșmântul călugăresc al Sfintelor Cuvioase, purtând în mână o cruce, iar în unele reprezentări este reprezentată și cu un filacter cu zicerea: “Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu“.
Pelerinaj
Sfintele moaște ale sfintei Parascheva se află în orașul Iași, fiind adăpostite în Catedrala Mitropolitană și pot fi cinstite când biserica este deschisă (de obicei zilnic).
De ziua Sfintei Parascheva, coada ce se formează la cinstirea moaștelor sale poate dura în jur de 12 ore și se poate întinde pe 2,5 km. Este interesant cum un Sfânt poate ajuta atâția oameni, le poate îndeplini dorințele și rezolva problemele, însă cu Dumnezeu totul este posibil.
Despre puterea rugăciunii în fața sfintelor moaște ale unui sfânt sunt multe de spus, oricum nimic nu se compară cu experiența proprie deci pentru cei ce au probleme, acestea se pot rezolva și prin rugăciunea de ajutor făcută cu cuvintele proprii și adresată unui sfânt în fața moaștelor sale.
Viața Sfintei Cuvioase Parascheva de la Iași
Sf. Cuv. Parascheva de la Iași (sec X-XI) – foto preluat de pe doxologia.ro
În fiecare an, la 14 octombrie, Biserica Ortodoxă de pretutindeni prăznuiește pe Cuvioasa Maică Parascheva. În chip deosebit, ea este cinstită în Moldova, întrucât de mai bine de 350 de ani moaștele ei se găsesc la Iași, fiind izvor de binecuvântare și însănătoșire duhovnicească și trupească pentru toți cei care o cheamă în rugăciune să fie mijlocitoare către Preamilostivul Dumnezeu. Dacă Sfânta Muceniță Parascheva, prăznuită la 26 iulie în Calendarul Ortodox, este cunoscută în popor cu numele „Sfânta Vineri”, Cuvioasa Maică Parascheva a fost numită, mai cu seamă în Moldova, „Vinerea Mare”. Ca un simbol al unității Ortodoxiei de pretutindeni, viața de după moarte a Sfintei Parascheva arată că sfințenia ridică din neamul său pe omul ce s-a asemănat cu Dumnezeu, făcându-l lumină de iubire și apropiere între toți cei care mărturisesc și viază întru aceeași credință. Mărturie despre cinstirea adusă de strămoșii noștri Sfintei Parascheva sunt bisericile ctitorite cu hramul „Cuvioasa Parascheva” nu numai în Moldova, dar și în Transilvania și în Țara Românească.
Sfânta Cuvioasă Parascheva a trăit pe pământ în prima jumătate a veacului al XI-lea. Prima învățătură în limba română despre viața sfintei o găsim în „Cartea românească de învățătură” a Mitropolitului Varlaam al Moldovei, Iași, 1643.
S-a născut în Epivata (azi Boiados), pe țărmul Mării Marmara, în apropiere de Constantinopol (mai târziu, Istanbul), pe atunci capitala Imperiului bizantin. Părinții ei, oameni de neam bun și credincioși, râvnitori spre cele sfinte, au crescut-o în frica de Dumnezeu, îndemnând-o spre deprinderea faptelor bune, dar mai ales a postului, rugăciunii și milosteniei. Un frate al ei, după ce a învățat carte, s-a călugărit sub numele de Eftimie; a fost ales episcop în localitatea Madite pentru dragostea față de cele sfinte și pentru cultura sa deosebită.
Sfânta Parascheva și-a petrecut anii copilăriei în casa părinților, sub ocrotirea acestora. Se spune că pe când avea zece ani, „fiind într-o biserică a Precistei” a auzit citindu-se, la Sfânta Liturghie, cuvântul Evangheliei: „Oricine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea sa și să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34). Chemarea Mântuitorului a sădit în inima ei dorul de desăvârșire, încât și-a împărțit toate hainele săracilor. Același lucru l-a făcut și în alte împrejurări, fără să țină seama de mustrările părinților.
Moștenind o mare avere de la părinți, împreună cu fratele ei, tânăra Parascheva a dăruit săracilor partea ce i se cuvenea de moștenire și, „părăsind frumusețea acestei lumi”, s-a retras „în adâncul pustiei”. S-a oprit mai întâi la Constantinopol, unde a ascultat cuvinte de învățătură de la călugări și călugărițe cu aleasă viață duhovnicească. Urmând sfaturile acestora, a părăsit capitala, îndreptându-se spre ținutul Pontului. Vreme de cinci ani a rămas la Mănăstirea Maicii Domnului din Heracleea. De aici a plecat spre Țara Sfântă, în dorința de a-și petrece restul vieții în locurile binecuvântate de viața pământească a Mântuitorului Iisus Hristos și a Sfinților Apostoli. După ce a văzut Ierusalimul, s-a așezat într-o mănăstire de călugărițe în pustiul Iordanului, unde s-a nevoit cu postul și s-a înălțat duhovnicește în rugăciune, întocmai ca Sfântul Ioan Botezătorul, ca Sfânta Maria Egipteanca și ca atâția alți ostenitori ai pustiei roditoare de desăvârșire. Mitropolitul Varlaam al Moldovei, în Cazania sa, spune că acum Sfânta nu mai avea grijă „nici de veșminte și de așternuturi, nici de mâncări și de mese, nici de casă sau slujnice, ci numai de curăția sufletului și de răspuns județului (judecății n.n.) ce va să fie”. Ea „pururea suspina și nepărăsit tânjea cumu-și va înfrumuseța sufletul, cum se va logodi pe sine Mirelui ceresc, lui Iisus Hristos, cum se va îndulci la vederea Mirelui său, de slava și de lumina și de bucuria cea fericită. De aceasta… ochii de lacrimi îi erau întunecați pururea”.
Într-o noapte, însă, pe când avea ca la 25 de ani, un înger i-a spus, în vis, să se reîntoarcă în locurile părintești: „Să lași pustia și la moșia ta să te întorci, că acolo ți se cade să lași trupul pământului și să treci din această lume către Dumnezeu, pe Care L-ai iubit”. După ce a avut această vedenie, sfânta „fără de voie lăsă pustia și se întoarse în lume și la Țarigrad veni”. Și mereu în biserica Precistei ce este în Vlaherne și către icoana Sfinției Sale căzu și cu lacrimi se ruga așa și zicea: „N-am altă nădejde, n-am alt acoperământ. Tu-mi fii îndreptătoare, tu-mi fii folositoare… Că până am umblat în pustie pe tine te-am avut ajutor, iar acum, dacă m-am întors în lume, îndreptează-mă până la sfârșitul vieții mele, că altă nădejde nu am”.
Din Constantinopol s-a îndreptat spre Epivata, localitatea în care văzuse lumina zilei, fără să spună cuiva cine este și de unde vine. „Acolo”, continuă Mitropolitul Varlaam, „trudă cătră trudă și durere cătră durere adăugă, cu post și nedormire pe sine se înfrumuseța…, cu lacrimi pământul uda și se ruga: Doamne Iisuse Hristoase, caută din lăcașul Tău cel sfânt; am lăsat toate și după Tine am călătorit în toată viața mea. Și acum, îndură-Te Doamne, spune îngerului blând să ia cu pace sufletul meu”. Împăcată cu sine, cu oamenii și cu Dumnezeu, și-a dat astfel sufletul întru odihna Mirelui ceresc.
A fost îngropată ca o străină, fără ca nimeni să știe cine era. Dar Dumnezeu, voind să o proslăvească, a descoperit în chip minunat cine era acea străină. Se spune că un marinar a murit pe o corabie și trupul i-a fost aruncat în mare. Valurile l-au adus la țărm, iar un sihastru care trăia acolo a rugat pe niște creștini să-l îngroape după rânduiala creștinească. Săpând deci o groapă, „aflară trupul Prea Cuvioasei Parascheva neputred și plin de mireasmă”. Cu toate acestea, au pus alături de ea și trupul corăbierului, cel rău mirositor.
Dar, în noaptea următoare, unuia din creștinii care săpaseră groapa, cu numele Gheorghe, i s-a arătat în vis o împărăteasă, șezând pe un scaun luminat și înconjurată de mulțime de îngeri. Unul dintre îngeri l-a luat de mână, l-a ridicat și i-a zis: „Gheorghe, pentru ce n-ați socotit trupul Sfintei Parascheva? Nu știți că Dumnezeu a iubit frumusețea ei și a vrut să o proslăvească pe pământ?”. Iar împărăteasa pe care o văzuse în vis și care nu era alta decât Cuvioasa Parascheva i-a poruncit să ia degrabă trupul ei și să-l așeze undeva, într-un loc de cinste. Aceeași vedenie a avut-o și o femeie credincioasă, cu numele Eftimia, într-același chip și în aceeași noapte, și a doua zi amândoi au spus tuturor minunata întâmplare.
Credincioșii de acolo, auzind de visul celor doi, au înțeles că este un semn dumnezeiesc, drept care au luat trupul Cuvioasei din mormânt și l-au adus cu mare bucurie, „cu lumini și cu tămâie”, așezându-l în Biserica Sfinții Apostoli din Epivata. Îndată au avut loc vindecări minunate în urma rugăciunilor care se făceau lângă cinstitele sale moaște. Se spune că drept-credincioșii creștini din Epivata au zidit o biserică chiar pe locul în care au trăit părinții ei și unde ea însăși văzuse lumina zilei.
Vestea despre minunile care se săvârșeau în apropierea cinstitelor moaște s-a răspândit curând în Tracia și în Peninsula Balcanică. Este foarte probabil că Patriarhia ecumenică va fi procedat de timpuriu la canonizarea ei, adică la trecerea ei în rândul sfinților.
După trecerea ei la viața veșnică și după minunata descoperire a cinstitelor ei moaște s-au alcătuit unele scrieri despre scurta ei viață pământească și istoria strămutării moaștelor. Potrivit tradiției, cea mai veche lucrare aghiografică dedicată Sfintei Cuvioase Parascheva a fost scrisă de diaconul Vasilisc, la cererea patriarhului ecumenic Nicolae al IV-lea Muzelon (1145-1151), pe la mijlocul veacului al XII-lea. Alta a alcătuit marele patriarh Eftimie al Târnovei, în a doua jumătate a veacului al XIV-lea, care a folosit, ca și alți aghiografi de mai târziu, scrierea diaconului Vasilisc. Mitropolitul Matei al Mirelor, care a trăit în Mănăstirea Dealu, de lângă Târgoviște, a alcătuit, în grecește, o nouă „viață”, precum și slujba Cuvioasei Parascheva, pe la anul 1605. Câțiva ani mai târziu, viața ei a fost inclusă de Mitropolitul Varlaam al Moldovei, în Cazania lui, tipărită la Iași în 1643, fără îndoială folosind manuscrise grecești și slavonești, prelucrate după scrierea patriarhului Eftimie. Nevoințele ei au fost înfățișate pe scurt și de marele Mitropolit Dosoftei al Moldovei în lucrarea sa Viața și petrecerea sfinților (4 vol. Iași, 1682-1686), precum și în alte Vieți de sfinți și în edițiile Mineielor tipărite la noi în țară. Dintre străinii care i-au mai cercetat viața consemnăm pe cunoscutul aghiograf grec Nicodim Aghioritul (1749-1809). Spre sfârșitul secolului al XIX-lea învățatul episcop Melchisedec Ștefănescu al Romanului (1823-1892), a tipărit o lucrare specială, intitulată Viața și minunile Cuvioasei noastre Parascheva cea nouă și istoricul sfintelor ei moaște (București, 1889). Câțiva teologi români din secolul trecut de asemenea s-au ocupat cu viața și sfintele ei nevoințe: Pr. Gh. Păvăloiu (1935), Arhim. Varahil Jitaru (1942), D. Stănescu (1938), Pr. M. Țesan (1955), Pr. Scarlat Porcescu, Pr. Prof. Mircea Păcurariu ș.a.
După ce au stat în Biserica Sfinții Apostoli din Epivata vreme de vreo două sute de ani, săvârșindu-se multe semne și minuni în jurul lor, datorită evenimentelor politice care au adus multă durere în țările balcanice, cinstitele moaște ale Sfintei Parascheva au fost strămutate în mai multe locuri, fiind tuturor alinare în suferință, liman lin și neînviforat al celor care o cinstesc și o cheamă în rugăciune să mijlocească la Atotmilostivul Dumnezeu.
În anii 1185-1186, bulgarii și valahii din sudul Dunării, care de aproape două secole se găseau sub dominația Imperiului bizantin s-au răsculat împotriva asupritorilor, sub conducerea fraților Petru și Asan, români de neam, întemeind un stat nou, cunoscut sub numele de „Imperiul vlaho-bulgar”, având capitala la Târnovo. Peste câțiva ani, în 1204, cavalerii apuseni porniți în Cruciada a patra au ocupat Constantinopolul, întemeind aici un „imperiu latin de Constantinopol”, care a dăinuit până în anul 1261, condus de împărați veniți din Apusul Europei. În aceste împrejurări, bizantinii au creat două mici imperii, unul în Asia Mică, cu capitala la Niceea, nu departe de Constantinopol, altul în Tesalia, cu capitala la Tesalonic. Datorită relațiilor prietenești dintre împăratul Ioan Asan II din Târnovo (1218-1241) și împăratul de atunci din Constantinopol, în anul 1235 sau curând după aceea, moaștele Cuvioasei Parascheva au fost strămutate de la Epivata la Târnovo, capitala imperiului româno-bulgar, oraș care devenise între timp reședință patriarhală. Mutarea lor s-a făcut într-o impresionantă procesiune condusă de mitropolitul Marcu din Preslav, însoțit de numeroși clerici, fiind întâmpinate pretutindeni cu flori, lumânări și slujbe de către drept-credincioșii români și bulgari din sudul Dunării. La Târnovo au ieșit întru întâmpinarea lor împăratul Ioan Asan II, mama sa, Elena, și soția sa, Ana, precum și patriarhul de aici. Au fost așezate în Biserica Maicii Domnului. Se spune că împăratul ar fi zidit, în apropierea reședinței sale, o biserică având hramul Sfânta Parascheva.
La Târnovo moaștele Cuvioasei Parascheva au rămas timp de 160 de ani. Probabil acum s-a alcătuit slujba ei, care a intrat în Mineiul pe luna octombrie. Iar în a doua jumătate a veacului al XIV-lea, patriarhul Eftimie al Târnovei, „se pare un valah”, i-a scris viața, cu mai multe amănunte decât o făcuse diaconul Vasilisc.
Dar tot pe atunci turcii au pătruns în Europa. Rând pe rând au cucerit părți însemnate din Peninsula Balcanică. În 1393 au cucerit partea răsăriteană a imperiului vlaho-bulgar, împreună cu capitala Târnovo, iar peste trei ani și partea apuseană, încât acest stat și-a încetat existența.
În astfel de împrejurări dramatice pentru creștini, moștele Cuvioasei Parascheva au fost mutate la Belgrad. Acolo au stat până în anul 1521, când turcii au cucerit și acest oraș, iar Serbia a fost transformată în pașalâc. Acum moaștele au fost solicitate de patriarhul ecumenic Ieremia I sultanului, care a acceptat să i le dea în schimbul unor daruri. Patriarhul a hotărât ca ele să fie aduse în Constantinopol, fosta capitală a Imperiului bizantin (cucerit de turci în 1453, care i-au dat numele Istanbul). În drum spre marele oraș întemeiat de sfântul împărat Constantin cel Mare, cinstitele moaște ale Cuvioasei Parascheva au fost expuse din loc în loc pentru a fi văzute și sărutate de credincioșii ortodocși din Peninsula Balcanică aflați sub stăpânire turcească. Pentru început, au fost așezate în biserica Sfânta Maria Panmacaristos, pe atunci Catedrală patriarhală. După transformarea acesteia în geamie, au fost mutate în alte biserici: Vlahserai (1586), Sfântul Dumitru (1597) și Sfântul Gheorghe din cartierul Fanar (1601).
După 120 de ani, ele au cunoscut ultima strămutare, de data aceasta spre pământul românesc. În anul 1641, după ce binecredinciosul domn Vasile Lupu al Moldovei a plătit toate datoriile Patriarhiei din Constantinopol, cârmuitorii ei de atunci, patriarhul Partenie I, zis cel Bătrân (1639-1644), împreună cu membrii Sinodului său, au hotărât să-i ofere, drept recunoștință, moaștele Cuvioasei Parascheva „pentru sfințirea și binecuvântarea acelui loc al Bogdaniei (Țara Moldovei, n.n.)”, după cum se spune în „scrisoarea sinodicească”. Racla cu cinstitele moaște a fost transportată cu o corabie pe Marea Neagră, fiind însoțită de trei mitropoliți greci (Ioanichie al Heracleei, Partenie al Adrianopolului și Teofan al Paleopatrei). Ajungând la Galați, apoi la Iași, au fost întâmpinate de Vasile Vodă Lupu, de Mitropolitul Varlaam și de episcopii de Roman și Huși, de cler și credincioși. În ziua de 13 iunie 1641, cinstitele moaște au fost așezate în minunata biserică a Mănăstirii Sfinții Trei Ierarhi, ctitoria domnitorului. Cinstitele moaște au rămas aici până în anul 1884, când au început lucrările de restaurare a sfântului lăcaș, din acest motiv fiind mutate în paraclisul mănăstirii. Dar în seara zilei de 26 decembrie 1888, după slujba Vecerniei, din neatenție, a rămas aprinsă o lumânare din sfeșnicul de lângă racla din lemn în care erau așezate cinstitele moaște; peste noapte sfeșnicul a ars, iar focul s-a extins la catafalcul pe care era așezată racla, arzând mocnit toată noaptea și „prefăcându-l într-o grămadă de cărbun””. A doua zi dimineața, autoritățile de stat și bisericești, preoții și credincioșii au constatat că cinstitele moaște au rămas neatinse; încă o minune săvârșită prin puterea lui Dumnezeu. Fericitul întru pomenire, Mitropolitul Iosif Naniescu, a cercetat paraclisul, preaslăvind minunea dumnezeiască. Prefectul județului Iași, Leon Negruzzi, și procurorul general al orașului au consemnat în procese verbale cele întâmplate. Ridicate din mormanul de jar, moaștele Cuvioasei au fost adăpostite provizoriu în altarul paraclisului de la Mănăstirea Sfinții Trei Ierarhi și în curând strămutate în noua Catedrală mitropolitană din Iași, care fusese sfințită cu puțin timp mai înainte, la 23 aprilie 1887. Aici se găsesc și astăzi, fiind cinstite de obștea drept-credincioșilor moldoveni, care îi cer Sfintei Parascheva să mijlocească pentru ei înaintea tronului ceresc, venerând-o cu multă evlavie, ca pe o adevărată ocrotitoare a Moldovei.
În ședința din 28 februarie 1950, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât canonizarea unor sfinți din neamul nostru, precum și generalizarea cultului unor sfinți ale căror moaște se găsesc în țară la noi. Hotărârea respectivă a fost transpusă în fapte în cadrul unor mari festivități bisericești din cursul lunii octombrie 1955. În cazul Cuvioasei Parascheva, generalizarea cultului ei s-a făcut în Catedrala mitropolitană din Iași, la 14 octombrie 1955, în prezența a numeroși ierarhi români, precum și a unor reprezentanți ai Bisericii Ortodoxe Rusă și Bulgară.
Drept-credincioșii creștini de pretutindeni o cinstesc prin participarea lor la slujbele din 14 octombrie, în fiecare an, iar cei din Iași și din împrejurimi o cheamă în rugăciune, în orice clipă de cumpănă, cerându-i ocrotire și ajutor. Sfânta Cuvioasă Parascheva este considerată, pe drept cuvânt, ocrotitoarea orașului Iași și a întregii Moldove, pentru că de-a lungul anilor moldovenii au simțit în viața lor lucrarea minunată a harului dumnezeiesc prin mijlocirea Cuvioasei Parascheva cea mult folositoare.
De multe ori, vin oameni de pe tot cuprinsul țării să-și plece genunchii în fața raclei cu cinstitele ei moaște, ca să mulțumească pentru ajutorul și binecuvântarea ce luminează în viața lor.
Viața curată, împletită prin rugăciune și fapte bune, tinerețea care strălucește peste veacuri precum lumina din candelele fecioarelor înțelepte, sunt pentru noi un îndemn la mai multă rugăciune și priveghere, la căutarea bucuriei pe care o aduce în inimi prezența Duhului Sfânt. Simbol al frățietății ortodoxe, Sfânta Parascheva, luminătoarea casnică a Moldovei, ne aduce din acea primă jumătate a veacului al XI-lea în care a viețuit pe pământ, nădejdea biruinței asupra patimilor, dezbinărilor și necazurilor din lume, prin iubirea smerită și atotputernică a Domnului Hristos Care iubește și adună pe toți oamenii.
Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul, Mitropolitul Țării Românești
Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul s-a născut în Iviria (Georgia de astăzi), în anul 1650, dar activitatea sa în slujba bisericii și-a desfășurat-o în Țara Românească.
A fost, pe rând, egumen al mânăstirii Snagov, episcop de Vâlcea și mitropolit al Țării Românești.
În același timp, a fost și un mare om de cultură: tipograf, gravor, teolog și autor al celebrelor Didahii (o colecție de predici folosite la Marile Sărbători de peste an).
La insistențele Porții Otomane, a fost exilat în anul 1716.
Și-a dat viața ca un martir pentru credința creștină, fiind ucis de ostașii care îl escortau pe drumul exilului.
Biserica Ortodoxă Română îl prăznuiește pe data de 27 septembrie.
Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul, Mitropolitul Țării Românești (1650 – 1716) – foto preluat de pe www.facebook.com/basilica.ro
Sf. Antim a tipărit prima carte ortodoxă cu caractere arabe, a fost un îndrumător al activității unor noi tipografii, traducător de cărți liturgice în românește, îndrumător al clerului, ctitor de lăcașuri sfinte, chivernisitor al bunurilor Mitropoliei și patriot luminat, cu dragoste adâncă față de poporul român și de patria sa adoptivă.
De tipărirea cărților sale se leagă un alt mare merit al său, și anume desăvârșirea procesului de românizare a slujbelor bisericești și făurirea unei limbi liturgice românești, folosită până azi.
Prin cărțile sale de slujbă în românește, „datina străină a primit o lovitură de moarte” (Nicolae Iorga).
Totodată, Sf. Antim este apreciat pentru calitățile sale oratorice și literare, Pr. Mircea Păcurariu socotindu-l „drept cel mai de seamă făuritor al limbii liturgice românești” și unul dintre „cei mai de seamă cuvântători bisericești din toate timpurile”.
G. Ștrempel afirma că predicile mitropolitului „par ieșite de sub condeiul vreunui mare scriitor contemporan” fiind „primul mare orator bisericesc în limba română, care înnoiește Cazania… cu predica vie, legată de viața de toate zilele, menită să biciuiască și să îndrepte stările de lucruri ce contraveneau moralei creștine și eticii sociale”.
Mihail Sadoveanu spunea că mitropolitul Antim a ajuns să vorbească și să scrie o limbă, poate cea mai frumoasă dintre a tuturor cărturarilor epocii.
Astfel, Sf. Antim a avut un rol însemnat în introducerea completă și definitivă a limbii române în slujbele bisericești.
„Ca episcop și mitropolit, Antim a întruchipat pe adevăratul pastor, care-și pune sufletul pentru credincioșii săi. A dovedit aceasta prin cărțile sale de învățătură pentru preoți și credincioși, prin predicile sale, cu îndrumări pentru viața morală-religioasă a credincioșilor și cu osândirea păcatelor vremii, prin testamentul său, unul din cele mai frumoase și mai mișcătoare modele ale genului, prin care lasă întreaga agoniseală a vieții pentru opere de caritate, dar mai ales prin moartea sa cu adevărat mucenicească, îndurată pentru că îndrăznise să se ridice împotriva turcilor și a primului domn fanariot. Toate acestea ne fac să-l socotim pe Antim Ivireanul drept cel mai de seamă mitropolit al Ungrovlahiei din toate timpurile.”
(Pr. Mircea Păcurariu)
Context istoric
Domnia lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714) a fost una dintre cele mai înfloritoare pentru cultura românească. La curtea lui se încrucișau două curente culturale diferite:
- cel italian, venit din Occident;
- cel grecesc, venit din sud-estul ortodox.
Între reprezentanții celui dintâi pot fi consemnați Anton Maria del Chiaro din Florența, secretarul lui Brâncoveanu pentru limbile occidentale, autorul unei lucrări despre Țara Românească, tipărită la Veneția în 1718, doctorul grec Iacob Pylarino, autorul unor lucrări medicale, predicatorii greci Gheorghe Maiota, cu studii la Roma și Veneția, și Ioan Avramios, fostul paroh al coloniei grecești din Veneția.
Cel de-al doilea curent era reprezentat prin patriarhii Dositei și Hrisant Notaras ai Ierusalimului, Gherasim Paladas al Alexandriei, Atanasie Dabbas al Antiohiei, care au trăit ani de zile la curtea lui Brâncoveanu.
Se mai adaugă la aceștia și profesorii de la Academia domnească de la Sfântul Sava din București și alți cărturari, ca: renumitul Sevastos Chimenitul (sau Kiminitis) din Trapezunt, Ioan Cariofil, Ioan Comnen, cu studii la Padova, Marcu Porfiropol, Gheorghe Hrisogon, Panaiot Sinopeus și alții.
Dar pe lângă acești învățați de neam străin, în timpul lui Brâncoveanu și-au desfășurat activitatea și numeroși oameni de carte români, ca stolnicul Constantin Cantacuzino, frații Radu și Șerban Greceanu, cronicarul Radu Popescu, episcopii Mitrofan și Damaschin de la Buzău.
Într-un astfel de mediu propice pentru cultura românească și-a desfășurat activitatea Antim Ivireanul, care, din smerit călugăr-tipograf, a ajuns să dețină cele mai însemnate rosturi în viața culturală-bisericească a Țării Românești.
Viața de laic
„Și pricina iaste că cine are ascultare, acela are împreună și toate darurile și toate bunătățile; acela iaste întreg la minte, acela iaste răbdătoriu, acela iaste smerit, acela iaste blând, acela iaste ertătoriu, acela iaste iubitoriu de streini, cuciarnic, pacinic și, în scurte cuvinte, acela iaste lăcașul tuturor bunătăților și vasul tuturor darurilor. Și cum că iaste adevărul așa, o dovedéște dumnezeiasca Evanghelie.”
(Sf. Antim Ivireanul)
Sfântul Antim s-a născut în Iviria (de unde și numele de Ivireanul) – Georgia de astăzi – în 1650 din părinții Ioan și Maria, numit din botez Andrei.
Originea sa georgiană o arată el însuși în marea majoritate a cărților tipărite sau traduse de el, numindu-se fie Antim Ivireanul, fie Antim georgian de neam, fie Antim ieromonahul, tipograful din Iviria.
După informațiile florentinului Anton Maria del Chiaro, a căzut de tânăr rob, probabil la turci, care invadau adeseori Georgia, și a fost dus la Constantinopol.
Nu se cunoaște cât timp a stat în robie.
Eliberat fie datorită deosebitelor sale talente de care vorbesc contemporanii, fie prin răscumpărare din partea Patriarhiei ecumenice sau a unor georgieni aflați sub stăpânire turcească.
Așadar, a trăit în preajma Patriarhiei ecumenice, unde a învățat sculptura în lemn, caligrafia, pictura, broderia, precum și limbile greacă, arabă și turcă.
Pr. Mircea Păcurariu presupune că urmat și cursurile școlii grecești de pe lângă Patriarhie, căci lucrările sale originale îl arată ca pe un om cu multă învățătură, pe care nu și-o putea însuși ca autodidact.
A venit în Țara Românească, probabil prin anii 1689-1690, adus de Constantin Brâncoveanu, care avea nevoie de un om înzestrat cu însușiri atât de alese pentru realizarea planurilor sale culturale.
Deși există o ipoteză că Antim s-a călugărit în Constantinopol, conform Pr. Mircea Păcurariu, „cei mai mulți cercetători socotesc că Antim a venit la noi ca mirean și numai aici a fost călugărit și hirotonit preot”.
Activitatea tipografică din mănăstiri
Tipografia domnească din București
Venit pe tărâmurile românești, a învățat temeinic limba română, lucru ce poate fi desprins din tipăriturile sale românești, precum și limba slavonă, care se mai folosea încă în slujba bisericească românească.
Majoritatea cercetătorilor socotesc că ieromonahul Antim a învățat meșteșugul tiparului în Țara Românească, în tipografia domnească din București, aflată sub conducerea fostului episcop de Huși, Mitrofan.
Dar, la 10 iunie 1691, Mitrofan a fost ales în scaunul vlădicesc de la Buzău, astfel că s-a încredințat ieromonahului Antim conducerea tipografiei bucureștene.
În octombrie 1691, a scos de sub tipar prima sa carte, Învățăturile lui Vasile Macedoneanul către fiul său Leon, traduse în greaca modernă de Hrisant Notaras, pe atunci arhimandrit; în anul următor, Slujba Sfintei Paraschiva și a Sfântului Grigorie Decapolitul, în greacă; în 1693 Evanghelia greco-română, o realizare tipografică de seamă, cu gravuri, frontispicii și viniete lucrate cu o deosebită măiestrie, având și o „postfață” scrisă de el.
În 1694 a tipărit o Psaltire românească, cu o prefață (dedicație) către Constantin Brâncoveanu, căruia i-a închinat și câteva „versuri la stema țării”, semnate de „smeritul întru ieromonahi Antim Ivireanul”.
Egumen la Mănăstirea Snagov
În 1694 activitatea tipografică din București s-a întrerupt pentru o perioadă de timp.
Se pare că încă din acel an ieromonahul Antim a fost trimis la Snagov, cu o parte din utilajul tipografic de la București.
Documentele vremii îl arată și ca egumen al mănăstirii Snagov.
În această veche așezare monahală a luat naștere un nou centru de tipărire în mai multe limbi, în vederea răspândirii creștinismului ortodox aflați sub stăpânire turcească.
Astfel, în cei cinci ani (1696-1701), a imprimat 15 cărți: șapte grecești, cinci românești, una slavonă, una slavo-română și una greco-arabă.
În 1697, a apărut aici singura carte slavonă tipărită de Antim, Gramatica slavonă a lui Meletie Smotrițki, necesară elevilor care se pregăteau în școala de slavonie de la București.
În 1701, ieromonahul Antim a imprimat Liturghierul greco-arab, prima carte ortodoxă cu caractere arabe.
Tipărirea acesteia s-a făcut la rugămintea adresată lui Constantin Brâncoveanu de fostul patriarh al Antiohiei Atanasie III Dabbas.
Întregul utilaj tipografic, inclusiv turnarea literelor arabe, a fost lucrat de Antim.
Ucenicii de la Snagov
Nu poate fi trecut cu vederea nici faptul că la Snagov, Antim a deprins cu meșteșugul tiparului și o seamă de ucenici.
Printre aceștia, cel mai de seamă a fost, fără îndoială, ipodiaconul Mihail Ștefan sau Iștvanovici, care a fost trimis la Alba Iulia, unde a tipărit un Chiriacodromion și o Bucoavnă, în 1699, apoi a lucrat la Râmnic.
Prin 1708 a fost trimis de Brâncoveanu și de Antim tocmai în Georgia (Iviria), punând bazele unei tipografii cu caractere georgiene la Tiflis (Tbilisi), prima în acea țară, unde a imprimat un Evangheliar, un Liturghier și alte cărți.
A plecat apoi în Olanda, în vederea perfecționării în meșteșugul tiparului, de unde i s-a pierdut urma.
Alți ucenici tipografi au fost Gheorghe Radovici, care a lucrat la Snagov și la Târgoviște, ieromonahul Dionisie Flor, care a lucrat mai târziu la București.
De la acești trei mari meșteri au deprins meșteșugul numeroși alți tipografi, care vor fi întâlniți în secolul al XVIII-lea la București, Râmnic și Buzău.
Reîntoarcerea la București
În anul 1701 a încetat pentru totdeauna activitatea tipografică la Snagov, fiind reluată la București.
Nu se cunosc motivele pentru care tipografia a funcționat un număr de ani la Snagov, după care activitatea ei a trebuit să fie reluată la București.
În orice caz, Antim și-a păstrat mai departe egumenia mănăstirii.
Probabil a plecat de aici cu tipografia în urma unor intrigi, fapt pe care-l amintește el însuși în cunoscuta sa „apărare” trimisă lui Brâncoveanu la 13 ianuarie 1712.
Anii 1701-1705 constituie perioada cea mai fecundă din activitatea sa tipografică și artistică, imprimând 15 cărți, dintre care două în românește, una slavo-română, una greco-arabă și 11 în greacă.
Cele românești erau Noul Testament (prima ediție a acestei cărți în Țara Românească), având la bază textul ediției din 1648 de la Alba Iulia, și Acatistul Maicii Domnului, la care se adaugă un Ceaslov slavo-român, toate tipărite în 1703.
Tipografia arabă
În 1702, tipărise un Ceaslov greco-arab, tot la rugămintea patriarhului Atanasie Dabbas. Când patriarhul antiohian a părăsit Țara Românească, la rugămintea sa, Constantin Brâncoveanu i-a dăruit și utilajul tipografic cu caractere arabe.
Instalată la Alep în 1706, tipografia arabă lucrată în Țara Românească a imprimat numeroase cărți liturgice și de teologie până prin 1724, apoi, reorganizată și reutilată, a ajuns în alte localități, imprimând 76 de cărți până în 1899.
Episcop de Râmnic
„Fieștecare vânătoriu îș gătéște sculele și ciniile meșterșugului său, adecă cel ce prinde păsări zburătoare face lațuri, clucse și mreji; iar cel ce vânează hiară sălbatece își face pușcă, cursă de hier, gropi și altele ca acéstia. Așijderea și păscariul își face undițe, cârlige, plasă, sac și câte îl învață meșterșugul său, ca să dobândească și să câștige céia ce pohtéște; iar cel ce va vrea să vânéze oameni, cu ce scule socotiți că ar putea să-i vânéze? (…) Nu socotesc cu alt cu nimic ca să-i poată vâna, fără numai cu învățătura și cu cuvântul. Căci pentru om nu iaste nici undiță, nici vreun féliu de mreajă, ca învățătura cea împletită de cuvinte cu carele să vânează și să unéște cu Dumnezeu și să fericéște cu dânsul, în véci! Această mreajă a învățăturii, puindu-să din dreapta și din stânga, iaste foarte de folos și pentru céste de acum și pentru céle ce vor să fie.”
(Sf. Antim Ivireanul)
Hirotonia întru arhiereu
În anul 1705 s-a produs o nouă schimbare în viața lui Antim Ivireanul.
Fiind înlăturat în acel an episcopul Ilarion al Râmnicului, în locul său a fost ales, la 16 martie 1705, „egumenul chir Antim de la Snagov”, cum scria în actul de alegere din Condica Sfântă.
În ziua următoare a fost hirotonit întru arhiereu, desigur de mitropolitul Teodosie și de alți arhierei aflați la București.
Activitatea tipografică
Instalat în vechiul scaun de la Râmnic, vlădica Antim a dovedit și aici aceleași calități excepționale de bun organizator și om de carte.
Prima sa grijă a fost să înființeze și aici o tipografie, prima în acest oraș, cu o parte din utilajul românesc și grecesc folosit la Snagov (pe care-l numea „rodul muncii mele”).
În mai puțin de trei ani a tipărit la Râmnic 9 cărți, dintre care trei grecești, trei slavo-române și trei românești. Meșterul tipograf care i-a stat în ajutor a fost ucenicul său Mihail Ștefan.
Ceea ce trebuie reținut în chip deosebit este faptul că Antim a început acum seria unor tipărituri românești, menite să ducă la triumful deplin al limbii române în biserică.
Procesul de lungă durată al înlocuirii limbii slavone în cult cu limba română, început în urmă cu mai bine de un veac și jumătate, era amenințat acum să fie compromis, datorită influenței crescânde a culturii și a ierarhilor greci pe pământurile românești, ca și prin numeroasele cărți grecești tipărite în țările române, multe chiar de Antim.
În fața acestui pericol, conștient de rostul său de cârmuitor duhovnicesc al unor credincioși de neam român, Antim Ivireanul a început tipărirea unui șir de cărți de slujbă în românește.
Pentru început, a continuat vechea tradiție existentă încă din timpul mitropolitului Ștefan I al Țării Românești, adică imprimarea unor cărți bilingve, cu tipicul, lecturile biblice și sinaxarul în românește, fără cântările și rugăciunile în slavonește.
Așa au fost: „Antologhionul” (1705), „Octoihul mic” (1705) și „Slujba Adormirii Născătoarei de Dumnezeu cu paraclisul” (1706).
Paralel cu acestea, a început și tipărirea de cărți liturgice numai în românește. Astfel, în anul 1706 a tipărit o carte foarte interesantă, intitulată Evhologhion sau Molitvelnic, dar având două volume distincte: volumul întâi este un Liturghier, iar volumul doi Molitfelnicul propriu-zis. Este un caz neîntâlnit în istoria vechilor tipărituri bisericești.
De notat că aceasta este prima ediție românească a Liturghierului în Țara Românească. Traducerea (sau revizuirea traducerilor anterioare: Coresi, Dosoftei și cele în manuscris) a fost făcută de Antim Ivireanul.
În ceea ce privește Molitfelnicul, de asemenea reprezintă prima ediție românească în Muntenia, fiind tradus tot de el, după ediția greacă tipărită la Veneția de Nicolae Glykis (1691).
A tipărit și o mică lucrare originală, Învățătură pre scurt pentru taina pocăinței (1705), de care să se slujească preoții în lucrarea lor pastoral-liturgică.
Alte activități episcopale
În afară de aceste tipărituri, se mai pot urmări și alte aspecte ale activității sale ca episcop de Râmnic.
Ca și înaintașii săi, s-a îngrijit de sporirea bunurilor episcopiei, cumpărând sau primind în danie pământuri arabile, vii, păduri, mori etc. S-a îngrijit de restaurarea unor vechi lăcașuri de închinare din eparhie.
Un rol însemnat îi va fi revenit în restaurarea și zugrăvirea mănăstirilor Cozia și Govora, în care se păstrează și chipul său zugrăvit (pisania de la Cozia îl arată ca „ostenitoriu” la înfrumusețarea ei).
Înscăunarea ca mitropolit al Țării Românești
„De vréme ce acéste doao întemeiază și întăresc besérica, credința la Dumnezeu și buna ascultare la bisérică și măcar că eu am fost mai mic și mai netrébnic decât toți, precum au fost și David mai mic între frați în casa tătâne-său, dară Dumnezeu n-au căutat la micșorarea și netrebniciia mea, nu s-au uitat la sărăciia mea și streinătatea mea, n-au socotit prostiia și neștiința mea, ci au căutat la bogățiia și noianul bunătății sale și au acoperit de cătră oameni toate spurcăciunile și fărdelegile méle, carele sunt mai multe decât perii capului mieu și decât năsipul mării și m-au înălțat, nevrédnic fiind, la această stepenă și mare vrednicie a arhieriei.”
(Sf. Antim Ivireanul)
Activitatea sa la Râmnic a încetat însă în primele luni ale anului 1708. Murind bătrânul mitropolit Teodosie al Țării Românești, la 27 ianuarie 1708, vlădica Antim de la Râmnic a fost chemat să-i ia locul.
Din Istoria domniei lui Constantin Brâncoveanu, a lui Radu Greceanu, se află amănuntul interesant că răposatul mitropolit a lăsat prin „diiată” ca „să rămâie în urma lui păstoriu sfinția sa părintele Râmnicului chir Antim”.
Desigur, în fața soborului alegător n-a tras în cumpănă dorința din urmă a mitropolitului Teodosie, ci meritele pe care și le câștigase Antim în cei aproape douăzeci de ani petrecuți pe teritoriile românești și prestigiul de care se bucura în fața tuturor Bisericilor Ortodoxe din Balcani și din Orientul Apropiat, pe care le ajutase prin tipăriturile sale.
Drept aceea, la 28 ianuarie 1708, soborul vlădicilor, egumenilor și boierilor chemați să aleagă un nou mitropolit s-a pronunțat pentru Antim al Râmnicului.
Obținându-se aprobarea patriarhului ecumenic Ciprian, la 21 februarie 1708 i s-a făcut „strămutarea” canonică de la Episcopia Râmnicului în scaunul mitropolitan, iar în ziua următoare, fiind Duminica Ortodoxiei, a fost instalat sărbătorește în scaunul de întâistătător al Bisericii din Țara Românească.
Chemat la curte, unde Constantin Brâncoveanu i-a făcut „frumoasă orație dă păstoriia ce i s-au dat”, noul mitropolit a răspuns printr-o cuvântare, în românește, din care se desprinde dorința sa de a fi de folos noilor săi fii duhovnicești.
El arăta că Dumnezeu l-a trimis
să vă fiiu păstor, părinte sufletesc, rugător cătră Dumnezeu pentru bună sănătate și spășeniia dumneavoastră și a cinstitelor dumneavoastră case, purtător de grijă la cele ce ar fi spre folosul mântuiții și să vă fiiu de mângâiiare la scârbele robiei cei vavilonești a lumii aceștia… și dimpreună cu dumneavoastră să pătimesc la toate câte va aduce ceasul și vremia, pentru care lucru am datorie să priveghiez cu osârdie și făr de lene, zioa și noaptea și în tot ceasul, pentru folosul și spășenia tuturor de obște, învățându-vă și îndreptându-vă cu frica lui Dumnezeu pre calea cea dreaptă.
Îndată după înscăunare, a mutat tipografia de la Râmnic la Târgoviște. Se pare că el, ca și domnul, stătea o parte a anului în vechea capitală, la Târgoviște, altă parte, la București.
În Târgoviște, unde activitatea tipografică era întreruptă de peste o jumătate de secol, au văzut acum lumina 18 cărți, din care 5 grecești, una slavo-română (un Ceaslov, 1714), una slavo-româno-greacă (un Catavasier, 1713, cu tipicul în românește, iar cântările în slavonește și grecește, dar cu litere chirilice) și 11 românești.
În 1715, a mutat tipografia de la Târgoviște la București, unde a tipărit o lucrare în limba greacă, o culegere „din sentințele vechilor dascăli înțelepți”.
În același an a apărut la București lucrarea patriarhului Dositei, „Istoria patriarhilor Ierusalimului”, sub îngrijirea și cu cheltuielile patriarhului de atunci Hrisant Notaras, meșter tipograf fiind preotul Stoica Tacovici (Antim nici nu era amintit).
În 1716, în tipografia nouă pe care a înființat-o la mănăstirea Tuturor Sfinților (Antim), ctitoria sa, a apărut, tot în greacă, lucrarea „Istoria sfântă adică iudaică” a lui Alexandru Mavrocordat Exaporitul, tatăl primului domn fanariot de la noi, Nicolae Mavrocordat.
Sumar al tipăriturilor
Cu aceasta se încheie activitatea tipografică a lui Antim Ivireanul. În cursul unui sfert de veac (1691-1716), a tipărit sau a supravegheat tipărirea a 63 de cărți, dintre care 39 au fost lucrate de el însuși.
După locul de apariție, 21 au apărut la București (una la tipografia de la mănăstirea Antim), 15 la Snagov, 9 la Râmnic și 18 la Târgoviște.
După limba în care au apărut, 30 erau în greacă, 22 în românește, una în slavonește, 9 bilingve (6 slavo-române, 2 greco-arabe și una greco-română) și una trilingvă (greco-slavo-română).
Opt dintre tipăriturile sale aveau prefețe sau dedicații semnate de el, iar câteva aveau „versuri la stema țării”, scrise tot de el și închinate lui Brâncoveanu.
Cărțile tipărite de el, sau cu binecuvântarea sa, erau de o mare diversitate: cărți de slujbă, cărți ale Sfintei Scripturi (Psaltirea și Noul Testament), cărți de doctrină teologică ortodoxă, cuvântări bisericești, cărți de învățătură pentru preoți, lucrări de filozofie, cărți populare etc.
Înseamnă că Antim Ivireanul a slujit neamul românesc, în primul rând, pe calea tiparului, aducând cuvânt de învățătură, de îndreptare și de întărire duhovnicească pentru credincioșii săi.
Dintre multiplele lui activități, cea de tipograf se împletește aproape organic cu viața lui încât, pe drept cuvânt, putem spune că, alături de Coresi, Antim este cel mai mare tipograf din cultura românească.
Slujbele în română
Tot de activitatea sa tipografică se leagă și strădaniile depuse de el pentru introducerea completă și definitivă a limbii române în slujbele bisericești.
Pătrunderea limbii române în slujba bisericească se prezintă ca o dezvoltare firească, lentă și echilibrată.
Primele încercări de a prinde în slovă tipărită unele vechi traduceri care circulau în manuscris se datorează lui Filip Moldoveanul și lui Coresi în Transilvania.
În Țara Românească, însă, unde tradiția slavonă era mai puternică, lucrurile au evoluat mai încet.
Astfel, sub mitropolitul Ștefan, pe la mijlocul secolului al XVII-lea, se tipăresc în românește rânduielile tipiconale, sub Teodosie, în ultimele două decenii ale aceluiași secol se introduc lecturile biblice în românește (Apostolul, Evanghelia, paremiile, sinaxarul).
Mai rămâneau rugăciunea, adică slujba propriu-zisă a preotului, și cântarea, la traducerea și tipărirea cărora a avut un rol deosebit mitropolitul Antim.
După acest început, vlădica Antim a pășit și mai hotărât la românizarea slujbelor.
În calitate de episcop de Râmnic, a dat la lumină Liturghierul și Evhologhionul (Molitfelnicul) în 1706.
Prin acestea s-au pus în mâna preoților în românește cărțile de slujbă cu cea mai largă întrebuințare.
În mod firesc, trebuia să vină acum și în ajutorul cântăreților.
Drept aceea, după ce a urcat în scaunul mitropolitan, a tradus și a tipărit la Târgoviște Octoihul, Liturghierul și Molitfelnicul, în a doua ediție, apoi Catavasierul și Ceaslovul.
Desigur, dacă moartea silnică nu i-ar fi curmat firul vieții, ar fi pus sub tipar și celelalte cărți de slujbă în românește: Triodul, Penticostarul și Mineiele.
Cu toate acestea, prin cărțile sale de slujbă în românește, „datina străină a primit o lovitură de moarte”, după cuvântul lui Nicolae Iorga.
Influențele liturgice
Prin traducerea și tipărirea acestor cărți de slujbă în românește, mitropolitul Antim are meritul că a pus temelie nouă, modernă, limbii române bisericești, pe care a mlădiat-o în așa fel, încât este înțeleasă și folosită până astăzi.
După aproape trei veacuri, în slujbele române bisericești se mai pot auzi cântări și rugăciuni așa cum au fost tălmăcite de mitropolitul Antim.
- Troparul învierii glasului al treilea era tradusă așa: „Să se veselească cele cerești și să se bucure cele pământești, că au făcut biruință cu brațul său Domnul; călcat-au cu moartea prea moarte, începătoriu învierii morților s-au făcut; din pântecele iadului ne-au izbăvit pre noi și au dat lumii mare milă” (Octoihul din 1712)
- Rugăciunea de la parastas era tradusă așa: „Dumnezeul duhurilor și a tot trupul, carele ai călcat moartea și pre diavolul ai surpat și ai dăruit viiață lumii Tale, insuți Doamne odihnește sufletul răposatului robului Tâu (cutare), in loc luminat, în loc cu verdeață, în loc de odihnă, de unde au fugit durerea, întristarea și suspinarea…” (Liturghierul din 1713).
- Iar troparul învierii era tradus „Hristos au înviat din morți, cu moartea pre moarte călcând și celor din mormânturi viață dăruindu-le” (Catavasierul din 1715).
Observăm deci că textele folosite azi sunt aceleași.
Trăind mai bine de un sfert de veac între români, însușindu-și temeinic limba română, cunoscând însă tot așa de bine și limba greacă din care traducea, mitropolitul Antim a dat neamului românesc aceste izbutite tălmăciri ale cărților de slujbă bisericească ce vor sta apoi la baza tuturor edițiilor următoare.
Prin aceasta, „credem că nu greșim dacă socotim pe mitropolitul Antim drept cel mai de seamă făuritor al limbii liturgice românești”
Educarea clerului
„Pofta cea mare și dragostea cea curată, sau, mai vârtos să zic, datoriia cea părintească ce am cătră înțelepțiia voastră mă îndeamnă pururea ca să nu lenevesc a vă cerceta, după putință, cu învățăturile céle sufletești. Că de pe aceasta mă voiu cunoaște cu adevărat că vă sunt părinte sufletesc și păstoriu, când voiu pofti cinstea, folosul și spăseniia sufletelor voastre. Și dumneavoastră iară de pe aceasta vă veți arăta cum sunteți adevărații fii sufletești și turmă aleasă și sfântă, când veț priimi cu dragoste célia ce vă învăț și după putință fieștecarele dintru voi le va ținea și le va face.”
(Sf. Antim Ivireanul)
Tipărirea „Învățăturii bisericești”
Întristat de „atâta neînvățătură” ce o observa la preoții din timpul său, mitropolitul Antim a tipărit în 1710, la Târgoviște, o Învățătură bisericească la cele mai trebuincioase și mai de folos pentru învățătura preoților. Era un mic catehism în trei părți, cu 14 capitole, necesar preoților pentru catehizarea credincioșilor.
Broșura îndatoririlor preoților
Cu toate îndemnurile mitropolitului, preoții nu s-au prea ostenit să citească Învățătura sa. De aceea, în 1714 a tipărit, tot la Târgoviște, o nouă broșură cu titlul Capete de poruncă la toată ceata bisericească…
În cele 17 foi ale broșurii, mitropolitul fixa 12 îndatoriri de căpetenie pentru preoți, amenințându-i că în caz de nerespectare a lor, îi va trece „în rândul țăranilor”. Iată câteva dintre aceste îndatoriri:
1. Preoții să săvârșească sfintele slujbe „cu toată socotința și nevoința și făcând jertfa cea fără de sânge cu frică și cu inimă umilită…”;
4. Cei care voiau să primească taina preoției, trebuiau „să șază un an «încheiat» la arhiereul lor, iar cei cu oarecare învățătură numai o jumătate de an, ca să învețe toată rânduiala preoției după cum o poruncește dreptatea și poruncește sfânta Biserică”;
5. Preoții să nu se amestece „în lucruri mirenești”;
6. Cel care va căuta să fie hirotonit prin dare de bani sau prin mijlocirea vreunui boier, „se va pune la bir în rândul țăranilor”.
7 și 9. Preoților care vor umbla prin cârciumi sau celor care vor vinde vin la casa lor, li se va lua darul preoției.
8. Nu se vor mai face noi hirotonii decât pe baza mărturiei a cinci credincioși că nu este preot în satul respectiv.
12. Oferea preoților ca model câte o „diată” (testament) și o foaie de zestre.
Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul, Mitropolitul Țării Românești (1650 – 1716) – foto preluat de pe doxologia.ro
Predicator
„A povesti lucruri minunate, iaste dată oamenilor celor învățaț. A îndulci cu vorba auzurile ascultătorilor, iaste dată ritorilor. A descoperi taini mari și preste fire, iaste dată celor ce sunt desăvârșit întru bunătăți. Iar în mine, neaflându-se nici unele de acéstia, nu va putea nimeni să auză nimic de folos.”
(Sf. Antim Ivireanul)
Materiale păstrate
Pe lângă lucrările tipărite, de la Sf. Antim Ivireanul au rămas și câteva manuscrise:
- Chipurile Vechiului și Noului Testament, adică obrazele oamenilor celor vestiți ce se află în Sfânta Scriptură, în Biblie și în Evanghelie și adunare pe scurt a istoriilor celor ce s-au făcut pe vremea lor… , cu 22 file de text, la care se adaugă 503 portrete în medalion cu personaje biblice, datând din 1709.
- Cea mai valoroasă operă literară rămasă de la Antim (în manuscris) o formează predicile sau Didahiile sale (din grecescul ή διδαχή), rostite în cursul arhipăstoririi sale, în diferite duminici și sărbători, fie la București, fie la Târgoviște.
Se cunosc 28 de predici rostite de Antim și 7 cuvântări ocazionale.
Conținut
„Pentru căci iaste omul făcut de Dumnezeu, îndoit, de suflet cuvântătoriu și de trup simțitoriu are și bunătăț îndoite; sufletești și trupești. Și sunt bunătățile céle sufletești 4: vitejiia, înțelepciunea, dreptatea și curățeniia. Bunătățile céle trupești încă sunt 4: tăriia, întregimea, fromoséția și sănătatea. Și dintr-acéste bunătăț ale sufletului și ale trupului nasc alte 4 bunătăț de obște: credința, nădejdia, dragostea și smereniia.”
(Sf. Antim Ivireanul)
În predicile sale, se remarcă faptul că Antim avea o cultură deosebită, căci el citează nu numai din cărțile Sfintei Scripturi, ci și din numeroși Sfinți Părinți (Ioan Gură de Aur, Atanasie cel Mare, Vasile cel Mare, Grigorie Teologul, Efrem Sirul, Ioan Damaschinul), sau pomenește unii filozofi și poeți greci din antichitate.
Dar marele mitropolit face mereu apel și la realitățile vieții, la moravurile păstorilor săi, la nevoile și aspirațiile poporului român. Din cuprinsul didahiilor, reiese că el era alături de popor, spunând că le va fi „mângâiere la scârbele robiei cei vavilonești a lumii acesteia”, ca „dimpreună să pătimească cu dumneavoastră la toate câte va aduce ciasul și vremea…”
Amintea adeseori de asuprirea socială și națională pe care o îndura poporul de jos din partea marilor boieri și a turcilor.
Astfel, într-o predică la Sfântul Dumitru vorbea despre „neașteptatele pagube, înfricoșările vrăjmașilor, supărările, necazurile ce ne vin de la cei din afară, jafurile, robiile și dările cele grele și nesuferite…”, arătând apoi că „toți pătimesc, toți sunt în scârbe, toți suspină supt jugul cel greu al nevoii”.
Iar în cuvântarea la înscăunare spunea că „sântem încungiurați și îngrădiți între hotarele celor striini de fel și împresurați de atâta nevoi și scârbe ce vin totdeauna neîncetat de la cei ce stăpânesc pământul acesta…”. Iar într-o cuvântare la Schimbarea la Față, exclama cu durere: „Suntem supuși supt jugul păgânului și avem nevoi multe și supărări de toate părțile”.
El condamna cu asprime pe boieri pentru jafurile, nedreptățile și tratamentul inuman la care supuneau țărănimea, biciuia în repetate rânduri luxul boieroaicelor.
În același timp scotea în evidență și alte păcate ale tuturor păturilor sociale: necinstirea părinților de către copii, a fețelor bisericești de către păstoriți, frecventarea cârciumilor, nerespectarea zilelor de duminici și sărbători, mai ales de către negustori, înjurăturile ș.a.
Stilul
„Dragostea încă iaste, după cum zice fericitul Pavel, mai mare decât credința și decât nădéjdia, temeiul și vârful tuturor bunătăților, caré unéște pre mulți întru una și face cale cătră Dumnezeu tuturor celora ce o iubesc; caré dragoste singur Hristos o adeverează la 22 de capete ale lui Mathei, zicând că: Întru acéle 2 porunci, a iubi neștine pre Dumnezeu și pre aproapele său razimă toată légia și prorocii.”
(Sf. Antim Ivireanul)
În privința stilului și a limbii folosite, cercetătorul G. Ștrempel spunea: ”Stilul mitropolitului Antim Ivireanul este natural: cum a gândit, așa a și scris. El a știut să-și nuanțeze stilul cu imagini artistice în așa fel, încât să fie ascultat cu plăcere și cu interes. Unele din aceste imagini sunt atât de plastice și atât de frumoase, încât par ieșite de sub condeiul vreunui mare scriitor contemporan”.
Limba este „naturală, pe înțelesul tuturor, lipsită de frazeologie inutilă, fără tirade și exagerări. Frazele sunt construite de un om care mânuia perfect limba și nu trădează niciodată pe oratorul care a învățat atât de târziu românește. Limba vioaie a predicilor, cu bogăția de procedee artistice, face din opera lui Antim Ivireanul un prețios monument de limba românească, ce se citește cu plăcere și astăzi, după un sfert de mileniu de la data când a fost elaborată” (G. Ștrempel).
Mihail Sadoveanu spunea că mitropolitul Antim a ajuns să vorbească și să scrie o limbă, poate cea mai frumoasă dintre a tuturor cărturarilor epocii.
Concluzie
„Și nimeni să nu socotească, din voi, și să zică în inima lui: dară ce treabă are vlădica cu noi, nu-ș caută vlădiciia lui, ci să améstecă întru ale noastre? De n-aț știut până acum și de n-au fost nimeni să vă învéțe, iată că acum veț ști că am treabă cu toț oamenii câț sunt în Tara Rumânească, de la mic până la mare și până la un copil de țâță afară din păgâni și din ceia ce nu sunt de o lége cu noi; căci în seama mea v-au dat stăpânul Hristos să vă pasc sufletéște, ca pre niște oi cuvântătoare și de gâtul mieu spânzură sufletele voastre și de la mine va să vă ceară pre toț, iar nu de la alții, până când vă voiu fi păstoriu.”
(Sf. Antim Ivireanul)
Didahiile îl așază pe mitropolitul Antim între cei mai de seamă cuvântători bisericești din toate timpurile, nefiind cu nimic mai prejos decât marii predicatori din Apus: Bossuet, Bourdaloue, Massillon sau decât Ilie Miniat, fost preot la biserica grecească din Veneția, apoi episcop de Calavrita, în Grecia, considerat un Ioan Gură de Aur al secolului al XVIII-lea.
După cuvântul lui G. Ștrempel, Antim Ivireanul „este primul mare orator bisericesc în limba română, care înnoiește Cazania… cu predica vie, legată de viața de toate zilele, menită să biciuiască și să îndrepte stările de lucruri ce contraveneau moralei creștine și eticii sociale”.
Testamentul pentru Mănăstirea Antim
Mănăstirea Antim
Un alt aspect din multipla activitate a mitropolitului Antim Ivireanul este ctitoria sa din București, mănăstirea cu hramul Toți Sfinții, zidită pe locul unei biserici mai vechi, din lemn, cu hramul Sfântul Nicolae.
De-a lungul vremurilor, credincioșii bucureșteni i-au atribuit însă numele său, spunându-i „biserica sau mănăstirea Antim”, nume ce i-a rămas până azi.
A fost ridicată între anii 1713-1715.
Planurile ei au fost întocmite de însuși mitropolitul-ctitor, dovedind că avea și cunoștințe de arhitectură (se păstrează două planuri lucrate de el).
Biserica a fost împodobită în interior și în exterior și înzestrată cu veșminte, odoare, cărți și alte obiecte de cult, iar în jurul bisericii s-au zidit chilii pentru călugări.
Mănăstirea a fost înzestrată apoi cu moșii, vii, mori și alte venituri, necesare nu numai obștii monahale, ci și pentru ajutorarea celor lipsiți.
Toate acestea s-au făcut din agoniseala sa.
Această mănăstire este considerată unul dintre cele mai remarcabile monumente de arhitectură, pictură și sculptură din țara noastră.
Mănăstirea Antim – fațada bisericii – foto preluat de pe ro.orthodoxwiki.org
Testamentul
Dar mitropolitul nu s-a mulțumit numai să dea Bucureștiului unul dintre cele mai frumoase monumente de arhitectură, sculptură și pictură, ci a lăsat și unul din cele mai interesante testamente, prin care rânduia, în cele mai mici amănunte, cum să fie administrate bunurile mănăstirii și cum să se organizeze o frumoasă operă de asistență socială din veniturile ei.
Testamentul poartă titlul: Învățături pentru așezământul cinstitului mănăstirii a tuturor sfinților, adecă Capete 32, întru carele să cuprind toată chiverniseala mânăstirii si rânduiala milelor ce s-au hotarât să se facă pre an la săraci si la lipsiți din venitul casei.
Dispozițiile
Mai jos sunt redate, în rezumat, principalele dispoziții ale sfințitului.
- Prin capitolul 1 hotăra ca mănăstirea lui să nu fie supusă niciunei jurisdicții, „să fie slobodă, nesupusă și nestăpânită de nici un fel de obraz, nici de domnul țării, nici de arhiereul carele va fi după vremi, nici de vreunul din boieri”.
- Prin capitolul 6 venea în ajutorul copiilor săraci, dornici să învețe carte, rânduind ca tot din patru în patru ani să fie întreținuți câte trei copii săraci, între 10 și 15 ani, cărora să li se dea șase bani pe zi pentru mâncare și îmbrăcăminte la Paști. Unul din preoții mănăstirii era îndatorat „să-i învețe carte și alte rânduiale ale bisericii”, în românește și slavonește. Cei care doreau să se facă preoți trebuiau să stea în mănăstire patru ani, ceilalți doi. Rânduia, de asemenea, ca acești tineri, când vor dori să se însoare, să primească de la mănăstire un ajutor de 15 taleri, iar cei ce se vor preoți, alți 13 taleri.
- Prin capitolele 7-11 prevedea ca mănăstirea să dea 300 de taleri pentru îngroparea oamenilor săraci, să ajute cu bani în fiecare zi de sâmbătă și duminică, pe cei din temniță, să cumpere haine la câte trei oameni săraci și la trei fete sărace în fiecare an la Joia Paștilor, să dea câte 15 taleri în fiecare an, pentru măritatul unei fete sărace, să întrețină pe rând, câte trei zile, pe „trei străini dintr-altă țară când s-ar întâmpla să vie întâi aici în țară pentru milă”.
- În capitolul 22 îndatora pe egumen și pe preoții mănăstirii să cerceteze pe cei bolnavi, inclusiv pe țigani, „de vreme ce sunt și ei botezați în numele Sfintei Troițe și sunt creștini ca și noi”.
- Capitolul 31 prevedea ca în cazul înmulțirii veniturilor mănăstirii, „să se îndoiască” și „această rânduială a milosteniei ce s-au hotărât să se dea la săraci și la altele câte scriem într-aceste capete”.
- Capitolul 17 se ocupa de tipografia de la Antim, cu secțiile ei, românească și greacă. Tot aici era trecut și „blestemul” său asupra tipografului care nu și-ar pregăti ucenici, „pentru ca să nu piară acest meșteșug din țară, nici să se părăsească lucrul cărților pentru folosul țării și pentru ajutorul casei”.
- Din capitolul 18 aflăm de existența unei „vivlioteci”, formată din cărțile sale.
„Și iată, dară, că nici una din céle zéce porunci nu ținem, nici facem. Iar de va socoti cineva din noi cum că vorbele acestia nu sunt adevărat, îi las în seama cugetului său și de nu-l va bate cugetul în sine, atunce poate că acel om va fi au prea sfânt și drept înaintea lui Dumnezeu, au iaste nesimțitoriu.”
(Sf. Antim Ivireanul)
Sprijinitor al Bisericilor Ortodoxe
Antiohia
A fost discutat mai sus că purtarea de grijă a mitropolitului Antim s-a întins și asupra credincioșilor de neam arab din Patriarhia Antiohiei, pe seama cărora a pus bazele primei tipografii cu caractere arabe, precum și asupra conaționalilor săi, trimițând în Georgia pe cel mai destoinic ucenic al său, Mihail Ștefan, care a așezat la Tbilisi o tipografie, prima în țară sa de origine, cu caractere georgiene.
Constantinopol, Alexandria, Ierusalim
De același ajutor s-au bucurat și credincioșii de neam grec din Patriarhiile Constantinopolului, Alexandriei și Ierusalimului, tipărind pe seama lor cărți de slujbă și de teologie în limba greacă.
Prin toate acestea, Antim a creat Bisericii și poporului român un prestigiu deosebit în rândul popoarelor ortodoxe.
Transilvania
Un sprijin deosebit a acordat și credincioșilor români din Transilvania.
Se mai păstrează și azi în parohiile românești din Transilvania și Banat sute de cărți tipărite de Antim Ivireanul.
Una din ele, Carte sau lumină, o lucrare polemică în care erau combătute cele patru puncte „florentine”, s-a tipărit în chip special ca să vină în sprijinul credincioșilor români din Transilvania, care erau amenințați de acțiunea prozelitistă a catolicilor.
A trimis apoi la Alba Iulia pe ucenicul său Mihail Ștefan, care a tipărit aici o Bucoavnă și un Chiriacodromion, ambele în 1699.
Ca mitropolit, având și calitatea de „exarh al Plaiurilor” (sau al „Laturilor”, cum se intitula în foaia de titlu a Bibliei de la București), a luat asupra sa și cârmuirea duhovnicească a credincioșilor din Brașov și Țara Bârsei, care n-au mai recunoscut pe vlădica Atanasie Anghel după ce s-a rupt de Biserica Ortodoxă.
Vlădica Antim a trimis numeroase scrisori de încurajare credincioșilor șcheieni, hirotonindu-le și câțiva preoți.
Se păstrează și câteva antimise de la el, una tocmai în Borșa Maramureșului.
Patriot luminat
„Răul a să face iaste lesne, iar a să desface iaste cu nevoe.”
(Sf. Antim Ivireanul)
Păstrarea mănăstirilor închinate sub ascultare
Mitropolitul Antim s-a arătat și ca un dârz apărător al intereselor Bisericii și ale neamului românesc.
A dovedit acest lucru prin zelul cu care a apărat drepturile sale – ca mitropolit al Țării Românești – asupra mănăstirilor închinate Sfântului Mormânt, împotriva patriarhului Hrisant al Ierusalimului care poruncise călugărilor greci din acele mănăstiri să se considere legați direct de Sfântul Mormânt și să nu mai pomenească la slujbe pe ierarhul locului.
Activitatea antiotomană
Mitropolitul Antim a fost și un luptător hotărât împotriva opresiunii turcești, militând pentru apropierea de Rusia lui Petru cel Mare.
Această atitudine sa s-a vădit mai ales în cursul războiului ruso-turc din 1711, când, după Istoriile lui Radu Popescu, ar fi determinat pe spătarul Toma Cantacuzino și alți câțiva boieri să treacă la ruși.
În urma acestei „trădări”, situația lui Constantin Brâncoveanu a devenit foarte critică față de turci.
Spre a înlătura orice urmă de bănuială asupra sa, și-a propus să-l înlăture pe Antim din scaun, știind că este susținătorul principal al politicii de apropiere cu Rusia.
Desigur, domnul era îndemnat la aceasta și de unii dușmani personali ai mitropolitului, poate de patriarhul Hrisant, de mitropolitul Mitrofan de Nissa sau de unii boieri.
Când domnitorul i-a cerut demisia, prin Mitrofan de Nissa, Antim a întocmit două apărări, una la 13 ianuarie, alta la 3 februarie 1712.
Prima apărare avea 12 puncte, prin care mitropolitului respingea cu multă demnitate toate acuzațiile ce i se aduceau, arătând pe scurt și activitatea pe care a desfășurat-o la noi, ca egumen, ca episcop, și apoi ca mitropolit.
Între altele, scria că n-a „viclenit” niciodată pe domn și casa sa, că n-a venit în țară „de vreo sărăcie sau lipsă”, că nu s-a gândit niciodată că va ajunge arhiereu, iar în scaunul mitropolitan n-a ajuns „cu sila, nici cu mite, nici cu rugăciuni”.
În ce privește paretisisul, scria că nu îndrăznește să-l dea, „căci călcăm porunca și făgăduiala și Dumnezeu nu glumește”.
La învinuirea că este străin și că nu se cuvine să fie mitropolit, răspundea:
În Hristos suntem toț(i) una. Și apoi n-am fost numai eu episcop și mitropolit strein în Țara Românească, ci au fost și alții mulți, precum să văd în condice și precum să politicește în toată Biserica, precum și domni au stătut, și de țară și de streini, ca în toată lumea, că Dumnezeu au făcut lumea slobodă pentru toț(i).
A doua apărare era mai scurtă și în ea ruga din nou pe domn să examineze cu atenție cazul său:
Iară Măria Ta fă ca un domn creștin și milostiv și nu mă lăsa să es obidit și cu lăcrămile pe obraz, că va fi cu păcat. Și precum nu te pripești la cele politicești a face răsplătire pentru cinstea domniei, așa nu te pripești nici la cele bisericești, pentru cinstea lui Dumnezeu; că răul a să face iaste lesne, iar a să desface iaste cu nevoe….
Magistralele apărări ale mitropolitului, cât și o discuție „în taină” cu domnul, l-au determinat pe acesta să-și schimbe gândul și astfel a rămas și mai departe la cârma Mitropoliei.
Și-a continuat nestinjenit activitatea până la moartea lui Constantin Brâncoveanu (1714), apoi sub urmașul său Ștefan Cantacuzino (1714-1715), ucis la Constantinopol în 1716.
Sfârșitul
„Norii ce negresc văzduhul, fulgerile ce orbesc ochii, tunetile ce înfricoșază toată inima vitează sunt întâmplările céle de multe féliuri, neașteptatele pagube, înfricoșările vrăjmașilor, supărările, necazurile ce ne vin de la cei din afară, jafurile, robiile, dările céle gréle și nesuferite, carele le lasă Dumnezeu și ne încungiură, pentru ca să cunoască credința noastră și să ne vază răbdarea.”
(Sf. Antim Ivireanul)
Venirea lui Nicolae Mavrocordat
Abia după ce a ajuns la cârma tării primul domn fanariot, Nicolae Mavrocordat, au început zile grele și pentru bătrânul mitropolit.
În anul 1716, a început un nou război între turci și austrieci.
La vestea că armatele imperiale aflate în Transilvania ar fi trecut în Țara Românească pe valea Oltului și că se îndreaptă spre București, domnul impus de turci a fost nevoit să plece din capitală, îndreptându-se spre Dunăre.
A luat cu sine și pe mitropolitul Antim și pe câțiva boieri.
Ajunși la Călugăreni, mitropolitul Antim a avut o discuție aprinsă cu domnul, declarându-i că se întoarce la București întrucât nu-și poate părăsi turma.
Cu toate încercările aceluia, mitropolitul s-a reîntors la București, unde, după informațiile lui Radu Popescu și Mitrofan Grigoras, a continuat să uneltească împotriva domnului fanariot, împreună cu unii boieri, alegând ca domn pe Pătrașcu Brezoianu.
Între timp, s-a aflat că venirea nemților nu era decât un zvon, ceea ce l-a făcut pe Mavrocordat să se reîntoarcă la București, în prima jumătate a lunii septembrie 1716.
Întemnițarea și caterisirea lui Antim
Reașezat în scaun, a început de îndată pedepsirea potrivnicilor săi, între care se număra și mitropolitul Antim.
Fiind chemat la curte, imediat ce a sosit aici, soldații turci aflați de pază – după cum ne informează Mitrofan Grigoraș – „l-au dat jos din rădvan și smulgându-i barba și părul capului și târându-l jos, l-au închis într-o căsuță a curții, ca să-și aducă aminte de tot ceea ce făcuse”.
În timp ce era închis în temnița palatului, domnul a cerut patriarhului ecumenic Ieremia III caterisirea mitropolitului.
Acesta, împreună cu membrii sinodului său patriarhal, s-au și grăbit să o dea.
În sentința de caterisire, principala acuză care i se aducea era aceea că s-a făcut vinovat „față de puternica împărăție și de preaînălțatul domnitor a toată Țara Românească”.
Pe temeiul acestor acuze, era scos din rândul arhiereilor și caterisit.
Din actul de alegere al urmașului său Mitrofan de Nissa, consemnat în Condica Sfântă, se arăta că Antim a fost „condamnat de mânia împărătească la exil în Muntele Sinai pentru uneltirile lui în contra domnitorului Nicoale voievod și pentru alte vini politice”.
Se pot observa deci foarte limpede adevăratele cauze care au dus la caterisirea lui (sentința a fost ridicată de sinodul patriarhal, prezidat de patriarhul ecumenic Athenagoras, la 8 martie 1966).
Asasinarea lui Antim
Anton Maria del Chiaro scria că a fost ridicat într-o noapte și pornit spre locul de surghiun, escortat de câțiva ostași turci.
Pe drum, aceștia l-au omorât și i-au aruncat trupul fie în râul Marița, care străbate Bulgaria și se varsă în Marea Egee, fie în afluentul acestuia, Tungea, undeva în apropierea orașului Enos (dincolo de Adrianopol).
Nu se cunoaște data exactă a uciderii lui. În orice caz, a avut loc după 22 septembrie 1716, căci la această dată el semna un document privitor la diferite datorii ale sale.
În felul acesta, a pierit luminatul și vrednicul Antim al Ungrovlahiei, ucis din porunca turcilor, ca și marele său binefăcător, Constantin Vodă Brâncoveanu.
„Nu plângeț, că n-au murit, ci doarme. Așa au zis Fiiul lui Dumnezeu, când au văzut moartă în pat pre fata lui Iair, mai marele Sinagogului. Și așa zic și eu cătră înțelepțiia voastră, blagosloviților ascultători și cătră dumneata (curatele) și cătră célialalte iubite rudenii, carii cu tânguiri și cu lacrămi vă întristați împreună, pentru această de bun neam și de cinstită cocoană carea s-au odihnit în Domnul.
Nu plângeți, că n-au murit, ci doarme. Fericitul ei sfârșit iaste adormire, iar nu moarte.”
(Sf. Antim Ivireanul)
Proslăvirea ca sfânt
La câțiva ani după uciderea sa, Patriarhia Ecumenică a ridicat nedreapta caterisire a mitropolitului Antim Ivireanul, care a fost reabilitat.
Sfântul Antim Ivireanul a fost canonizat de către Sinodul Bisericii Ortodoxe Române în 1992 (actul sinodal din 20 iunie, proclamarea oficială a canonizării având loc la 21 iunie 1992).
Este prăznuit în fiecare an la 27 septembrie.
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a declarat anul 2016 ca „an omagial al Sfântului Antim Ivireanul”, tipograf și om de cultură din secolul al XVIII-lea.
De origine georgiană, Antim Ivireanul este cel care a introdus prin tipăriturile sale, limba română în cultul Bisericii.
PF Patriarh Daniel al Bisericii Ortodoxe Române a slujit, la 27 septembrie 2016, Sfânta Liturghie pe Dealul Patriarhiei împreună cu Patriarhul Ioan al Antiohiei, aflat în vizită în România pentru a participa la manifestările dedicate Sfântului Antim Ivireanul.
Scrieri
Dintre cărțile tipărite sub îndrumarea Sf. Antim Ivireanul, cele mai remarcabile sunt:
- Învățăturile lui Vasile Macedoneanul către fiul său Leon (1691, limba greacă)
- Slujba Sf. Paraschiva și a Sf. Grigorie Decapolitul (1692, limba română)
- Proschinitarul Sf. Munte Athos (1701, limba greacă),
- Liturghierul greco-arab (1701, prima carte tipărită cu caractere arabe din lume)
- Evanghelia (1697)
- Acatistul Născătoarei de Dumnezeu (1698)
- Carte sau lumină (1699)
- Învățături creștinești (1700)
- Floarea darurilor (1701)
- Noul Testament (1703)
- Tomul bucuriei, (1705, limba greacă)
- Liturghierul și Evhologhionul (1706)
- Învățătură pe scurt pentru taina pocăinței (1705, lucrare originală)
- Învățătură bisericească la cele mai trebuincioase și mai de folos pentru învățătura preoților (1710, lucrare originală)
- Capete de poruncă la toată ceata bisericească, pentru ca să păzească fieștecarele din preoți și din diaconi deplin și cu cinste datoria hotarului său (1714, lucrare originală)
- Psaltirea (1710)
- Octoihul (1712)
- Liturghierul (1713)
- Evhologhionul (1713)
- Catavasierul (1714)
Imnografie
Troparul Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul, Mitropolitul Țării Românești
Glasul al 3-lea:
Sfinte Părinte Ierarhe Antim, cu vrednicie ai rânduit păstori și învățători turmei tale și cu înțelepciune dumnezeiască ai revărsat râurile sfintelor tale cuvinte. Viața ai pus-o pentru păstoriții tăi și cununa muceniciei ai dobândit de la Hristos, pe care roagă-L, Sfinte Părinte ierarhe Antim, să dăruiască pace și mare milă celor ce săvârșesc sfântă pomenirea ta.
Condacul Sfântului Ierarh Martir Antim Ivireanul, Mitropolitul Țării Românești
Glasul al 3-lea:
Învățătorule al dreptei cinstiri de Dumnezeu, Părinte Ierarhe Antim, lauda arhiereilor Țării Românești, podoaba cărturarilor și dulce grăitor al înțelepciunii dumnezeiești în graiul românesc te-ai arătat. Lupta cea bună luptând și dreapta credință mărturisind, cu haină mucenicească preafrumos te-ai împodobit și împărăția lui Hristos ai dobândit. Pentru aceasta împreună cântăm, zicând: Bucură-te, Sfinte Preafericite Părinte Antim.
Sfântul Ierarh Mucenic Teodosie de la Mănăstirea Brazi, Mitropolitul Moldovei
Sfântul Sfințit Mucenic Teodosie de la Brazi (cunoscut și ca Teodosie al Moldovei) a fost un mitropolit al Moldovei din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, care a suferit mucenicia din mâinile tătarilor intrați pe teritoriul Moldovei într-o expediție de pradă.
Biserica Ortodoxă îl prăznuiește pe 22 septembrie.
Sf. Ierarh Mc. Teodosie de la Mănăstirea Brazi, mitropolitul Moldovei (Secolul al XVII-lea) – foto preluat de pe doxologia.ro
Sfântul Teodosie s-a născut în prima parte a secolului al XVII-lea, din părinți răzeși, în apropierea Mănăstirii Brazi (județul Vrancea).
Crescut cu evlavie și iubind slujbele bisericești, el intră ca frate la această mănăstire la vârsta de optsprezece ani.
Mai târziu fost tuns în monahism, cu metania la Mănăstirea Bogdana din Rădăuți (azi jud. Suceava).
Iubitor de învățătură și evlavios, a fost ales ca episcop de Rădăuți în anul 1669.
În anul 1671 a fost rânduit apoi ca episcop de Roman până în anul 1674.
Pentru vrednicia lui și ca urmare a situației politice tulburi din țară, după plecarea în Polonia a mitropolitului Dosoftei, el este ales Mitropolit al Moldovei, după venirea pe tron a lui Dumitrașcu-Vodă Cantacuzino (nov. 1673-nov. 1675 și 1684-1685).
Dumitrașcu-Vodă urcase pe tron datorită promisiunii de a plăti sultanului o sumă foarte mare de bani și este adus în țară cu sprijinul tătarilor.
Ion Neculce, în Cronica Moldovei, îl descrie din această cauză ca pe o figură decăzută, întrucât, pentru a-și plăti datoriile față de Poartă, crește birurile, confiscând chiar și o parte din averile mănăstirilor; pe de altă parte, acesta ține cetele tătare în țară pe toată durata iernii anului 1684-1685, de teama unei invazii polone, însă tătarii pornesc o serie de expediții de jaf care îngrozesc întreaga țară.
A doua lui domnie avea să fie marcată de o teribilă foamete.
Mitropolitul Teodosie îl înfruntă pe domnitor, cerându-i să pună capăt jafurilor, însă, ca răspuns, domnitorul îl înlătură din scaunul mitropolitan și îl trimite sub pază la mănăstirea Sfântul Sava din Iași (unde rămâne, sub ocrotirea Patriarhului Ierusalimului).
Este eliberat de aici de mitropolitul Dosoftei, revenit pe scaunul mitropolitan, care îi îngăduie să se retragă la mănăstirea Brazi.
Aici ierarhul înalță o nouă biserică, cu hramul Sf. Gheorghe, stabilind și o nouă rânduială a slujbelor.
De asemenea, se mai îngrijește și de mănăstirea lui de metanie, Bogdana, îndemnându-l pe logofătul Solomon Bârlădeanu să o reconstruiască.
Înzestrează ambele mănăstiri cu mai multe moșii, cărora le lasă și o parte din averile sale; pentru restul averilor sale, hotărăște printr-un testament datând din anul 1691 ca acestea să fie cheltuite pentru întemeierea altor două mănăstiri.
Incursiunile de jaf ale tătarilor în Moldova continuă în toată această perioadă, lucru relatat și în cronica lui Neculce.
În timpul unei astfel de expediții, hoardele tătarilor ajung până la mănăstirea Brazi.
Aflându-l aici pe mitropolitul Teodosie, îl chinuie cumplit, încercând să-l facă să le dea odoarele mănăstirii și banii.
Acesta însă nu se învoiește să le dea, astfel că tătarii i-au tăiat capul, sfântul Teodosie primind astfel cununa muceniciei, la scurt timp după praznicul Înălțării Sfintei Cruci (14 septembrie).
Trupul lui a fost îngropat în biserica Sf. Gheorghe, ctitoria lui, însă cu vremea, din cauza cutremurelor din zona Vrancei, biserica avea să cadă în ruină.
Trupul sfântului a fost descoperit însă în chip minunat în anul 1842, în vremea stăreției la mănăstirea Brazi a ieroschimonahului Dimitrie.
Trupul sfântului este descoperit atunci când noul stareț pune să fie săpat propriul lui mormânt în cimitirul mănăstirii, în locul unde fusese biserica Sf. Gheorghe.
Groapa se surpă însă în fiecare zi, până când starețul însuși se hotărăște să vină să cerceteze pricina și, săpând iarăși, află în acest loc trupul Sfântului Teodosie, după cum povestește și Cuviosul Antipa de la Calapodești, care a fost de față la această descoperire minunată și care spune că moaștele Sf. Teodosie răspândeau o mireasmă plăcută.
Starețul pune ca sfântul să fie reînhumat în Peștera de Jos, în subteranele paraclisului „Învierea lui Lazăr”, unde se slujea pe atunci și Sf. Liturghie.
Capul sfântului a fost păstrat în altarul paraclisului, spre cinstirea lui de către monahi și credincioși; a rămas aici până la închiderea și demolarea mănăstirii de către regimul comunist, în anul 1959, când a fost pus din nou în mormânt.
Există mărturii atât din secolul al XIX-lea, cât și din secolul al XX-lea care atestă evlavia credincioșilor față de sfântul mucenic Teodosie.
Proslăvirea
După căderea regimului comunist în decembrie 1989, mănăstirea Brazi a fost redeschisă, ca mănăstire de maici.
Tot atunci s-a reluat și cinstirea sfântului Teodosie pe plan local, în așteptarea unei hotărâri a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.
Sfântul Sinod a proclamat solemn canonizarea Sf. Ier. Mc. Teodosie de la Brazi pe 5 octombrie 2003, sfântul având ca zi de pomenire data de 22 septembrie.
Sfintele moaște
Cercetările făcute în anii 2000 pe locul fostului paraclis, prin grija episcopului locului, PS Epifanie al Buzăului au dus la descoperirea moaștelor sfântului Teodosie.
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a proclamat solemn canonizarea ca sfânt a sfințitului Teodosie, iar moaștele sale au fost așezate, spre cinstire, în biserica Mănăstirii Brazi.
O parte a moaștelor sfântului a fost trimisă și la mănăstirea de metanie a sfântului, Bogdana, iar din mai 2010, o părticică din moaștele sale a fost dăruită bisericii Sf. Nicolae din București (parohia Apărătorii Patriei 1), care a primit și hramul Sf. Teodosie de la Brazi.
Părți din moaștele Sf. Ierarh Teodosie de la Brazi se găsesc așadar astăzi:
-La Mănăstirea Brazi (jud. Vrancea)
- La mănăstirea Bogdana, împreună cu o parte din moaștele Sf. Leontie de la Rădăuți
- La biserica Sf. Nicolae din București (parohia Apărătorii Patriei I, str. Panselelor nr. 2).
Sfântul Sfințit Mucenic Teodosie este astăzi cinstit în întreaga țară, dar mai ales pe plan local, în episcopia Buzăului și Vrancei și în zona Moldovei, unde și-a petrecut viața și a primit moartea mucenicească.
El este iubit pentru smerenia și răbdarea lui în suferință, pentru râvna și grija lui pentru biserici și mănăstiri și față de toți păstoriții lui, precum și pentru jertfa lui mucenicească.
Imnografie
Troparul Sfântului Sfinţit Mucenic Teodosie de la Mănăstirea Brazi, Mitropolitul Moldovei
Glasul 1
Prea lăudaților mucenici…
Arătatu-te-ai, Ierarhe Teodosie, sfeșnic pururea luminos și mare apărător al Bisericii lui Hristos. Strălucit-ai prin slujire și mucenicie, ca o jertfă preacurată, aducându-te Stăpânului tuturor; slăvim pomenirea ta, rugând pe Dumnezeu să dăruiască sufletelor noastre pace și mare milă.
Condacul Sfântului Sfinţit Mucenic Teodosie de la Mănăstirea Brazi, Mitropolitul Moldovei
Glasulul al 8-lea
Glasul cuvântului vieții a răsunat în Biserica lui Hristos, căci Păstorul ei s-a arătat bun chivernisitor al Tainelor lui Dumnezeu. Drept aceea, soborul arhiereilor și cetele călugărilor cântă într-un glas: „Bucură-te, Sfinte Ierarhe Teodosie, mucenice nebiruit al lui Hristos!”
Sfântul Mucenic Teodosie s-a născut în prima jumătate a secolului al XVII-lea în aproprierea Mănăstirii Brazi din părinți răzeși urmași de la Sfântul Voievod Ștefan cel Mare.
Părinții săi l-au dus la slujbele care se oficiau aici. La vârsta de 18 ani el a intrat ca frate la această mănăstire, iar metania de călugăr a primit-o la Mănăstirea Bogdana (azi în județul Bacău).
Fiind un monah evlavios și având și o inteligență deosebită, cunoscând Sfânta Scriptura și o parte din Scrierile Sfinților Părinți, a fost ales Episcop în anul 1669 la Rădăuți, unde mergea deseori la mormântul lui Ștefan cel Mare de la Mănăstirea Putna, unde ardea permanent o candelă.
În anul 1671 a fost trimis să păstorească Episcopia Romanului, unde a activat până în anul 1674, când pentru activitatea sa pastorală și pentru înalta sa spiritualitate, a fost ales Mitropolitul Moldovei, unde scaunul era vacant prin plecarea lui Dosoftei în Polonia.
Cronicarul Ion Neculce scrie în Cronica Moldovei că domnul Moldovei era Dumitrașcu Cantacuzino, una dintre cele mai decăzute figuri din istoria noastră.
El a adus pe tătari în Moldova pentru a sta cât mai mult pe tron, plătind un bir mare provenit nu numai din impozitele mari asupra moldovenilor, dar și din banii mănăstirilor (de la Mănăstirea Rascău luând toți galbenii).
„Mitropolitul Teodosie s-a dus la Domnitorul Dumitrașcu Cantacuzino zicând: „Ce sunt acestea Măria Ta, au semeni lui Antihrist?”. Și domnul s-a mâniat și l-a scos din scaun cu necinste”, scrie cronicarul Ion Neculce și l-a închis la Mănăstirea Sfântul Sava din Iași.
Când s-a întors din Polonia Mitropolitul Dosoftei l-a scos din închisoare și Mitropolitul Teodosie s-a retras la Mănăstirea Brazi, de care era legat sufletește de când a intrat ca frate la această mănăstire.
Cum a ajuns aici a ridicat o biserică frumoasă cu hramul Sfântului Gheorghe, introducând reguli cu slujbe monahale de zi și de noapte. A avut grijă și de Mănăstirea Bogdana, determinând pe logofătul Solomon Bârlădeanu de a ridica din temelie o nouă mănăstire.
A înzestrat aceste mănăstiri cu terenuri arabile, vii, pomi fructiferi, păduri și mori de apă. În vremea aceea era vornic de Vrancea Cronicarul Miron Costin și împreună au semnat multe documente ale vrâncenilor, urmași ai celor 7 feciori ai „babei Vrâncioaia”, cărora Sfântul Voievod Ștefan cel Mare le-a dat „ocine”, fiindcă „l-au slujit cu credință”.
În anul 1691 Mitropolitul Teodosie face o Diată în care scrie că a ridicat mai multe locașuri pe care le știe Dumnezeu și lasă toate donațiile pe care le-a primit de la credincioși pentru mănăstiri, ucenicului său, Diaconul Laurențiu, ca să mai facă două mănăstiri.
Cronicarul Ion Neculce scrie că în vremea aceea veneau tătarii ca lăcustele și jefuiau pe moldoveni de tot avutul lor.
Astfel, în anul 1694 o hoardă de tătari răzleți au pătruns în Mănăstirea Brazi și l-au chinuit cumplit pe Mitropolitul Teodosie ca să le dea odoarele și banii și pentru că el nu a voit să le dea, l-au ucis tăindu-i cinstitul său cap. Era după „Ziua Crucii”.
Monahii împreună cu credincioșii de prin satele vecine l-au înmormântat în Biserica Sfântul Gheorghe, care era ridicată de Mitropolitul Teodosie.
Din cauza cutremurelor din regiunea Vrancei, biserica ridicată de Mitropolitul Teodosie s-a ruinat.
Atunci Ieroschimonahul Dimitrie, starețul Mănăstirii Brazi, a dezgropat, în anul 1842, osemintele Mitropolitului Teodosie și le-au dus să fie reînhumate în Peștera de jos, ridicata de primii pustnici ai Mănăstirii Brazi, Teofilact și Sava, unde era și Paraclisul „Învierea lui Lazăr”, în care se oficia și Sfânta Liturghie.
În timpul în care soborul de preoți slujeau osemintele Sfântului Ierarh Teodosie, era acolo și Cuviosul Antipa (de la Calapodești), pe care noi îl sărbătorim la 10 ianuarie și el mărturisește: „M-am învrednicit a vedea aceste moaște, eu le-am atins și erau binemirositoare”.
Un egumen al Mănăstirii Brazi, Anton Dumbravă, care a fost și ajutor de stareț la Mănăstirea Neamț, scria că în anul 1857 se găsea tivda (capul) Sfântului Mucenic Teodosie la mare cinste, scoasă din mormânt la Mănăstirea Brazi.
Starețul de la Mănăstirea Brazi – Teodosie Filimon, care după anul 1959, când Mănăstirea Brazi a fost demolata de comuniști, a dat o declarație la Mănăstirea Cernica semnată de Preacuviosul stareț și cu ștampila Mănăstirii Cernica, în care scrie că „atât în timpul meu, cât și înainte de mine, monahii și credincioșii veneau de aprindeau lumânări și se rugau pentru împlinirea cererii lor la mormântul Sfântului Ierarh Mucenic Teodosie de la Mănăstirea Brazi”.
Viața Sfințitului Mucenic Teodosie, râvna lui pentru ridicarea de sfinte lăcașuri, smerenia sa, dragostea pentru buna rânduială a obștilor monahale, grija părintească față de păstoriții săi, răbdarea tuturor suferințelor și prigonirilor nedrepte la care a fost supus, precum și lucrarea lui încununată de jertfă martirică, au făcut ca să fie întotdeauna cinstit cu evlavie de dreptmăritorii creștini.
Sfântul Teodosie de la Brazi a fost în mod solemn proclamat sfânt la data de 5 octombrie 2003.
Pomenirea sa a fost stabilită pentru ziua de 22 septembrie.
cititi mai mult despre Sf. Ierarh Mc. Teodosie de la Mănăstirea Brazi, mitropolitul Moldovei si pe: basilica.ro; doxologia.ro
Sfântul Preot Mucenic Ilarion Felea de la Arad (1903 – 1961)
Părintele Ilarion Felea (n. 21 martie 1903, în Valea Brad, jud. Hunedoara; decedat la 18 septembrie 1961) a fost preot și profesor de teologie, provenit dintr-o familie de preot.
A murit în închisoarea de la Aiud.
Sfântul Preot Mucenic Ilarion Felea (1903 – 1961) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org
Face studii secundare la Liceele „Avram Iancu” din Brad (1914-1920) și „Moise Nicoară” din Arad ( 1920-1922), apoi studii superioare la Academia teologică „Andreiană” din Sibiu (1922 – 1926), cu examene de licenţă (1932) și doctorat (1939) la Facultatea de Teologie din București, Facultatea de Litere și Filozofie din Cluj (absolvent în 1929).
Preot în Valea Brad (1927-1930), în Arad-Sega (1930-1939), unde a ridicat o biserică parohială, apoi la catedrala din Arad (1939-1958), profesor de Dogmatică și Apologetică la Academia teologică din Cluj (1937-1938) și la cea din Arad (1938-1948), rector (1947-1948), iconom stavrofor (1947).
A fost redactor al foilor „Biserica și Școala” (1939-1945) și „Calea Mântuirii” (5 septembrie 1943 – 3 iunie 1945 și 1 ianuarie – 22 decembrie 1946) din Arad.
Arestat și deţinut în timpul regimului comunist (6 ianuarie 1949 – 5 iannuarie 1950, septembrie 1958 – 8 septembrie 1961), fiind condamnat la 20 de ani muncă silnică „pentru uneltire contra ordinei sociale” și 20 ani temniţă grea pentru „activitate intensă contra clasei muncitoarei și a mișcării revoluţionare”.
Sfântul Preot Mucenic Ilarion Felea de la Arad (1903 – 1961) – foto preluat de pe basilica.ro (Marturisitorii.ro)
Scrieri
Lucrări
- Convertirea creștină, Sibiu, 1935, 104 p.
- Critica ereziei baptiste, Sibiu, 1937, 94 p.
- Dumnezeu și sufletul în poezia română contemporană, Cluj, 1937, 111 p.
- Pocăinţa. Studiu de documentare teologică și psihologică, Sibiu, 1939, VIII + 443 p. (teza de doctorat)
- Teologie și preoţie, Arad, 1939 (extras din “Anuarul Academiei Teologice din Arad pe 1938/1939″)
- Paisie și paisianismul, Cluj, 1940, 51 p.
- Catehism creștin ortodox, Arad, 1940, 111 p. (alte ediţii 1946, 1957 și 1958)
- Duhul adevărului. Predici, Arad, ed. I, 1942, ed. a II-a, 1943, 565 p. (premiată de Academia Română);
- Religia iubirii (predici apologetice), Arad, 1946, 568 p.
- Sfintele Taine, Sibiu, 1947, 189 p.
- Mântuirea, Arad, 1947, 61 p.
- Religia culturii, Arad, 1994, 367 p.
A scris și câteva broșuri de apărare a credinţei în colecţia „Biblioteca creștinului ortodox” de la Arad (de pildă: Icoane alese din viaţa Ortodoxiei, Arad, 1933, 114 p.).
Articole și predici
A scris și publicat sute de articole și predici în:
- „Telegraful Român” și „Revista Teologică” de la Sibiu;
- „Biserica și Școala” și „Calea Mântuirii” – Arad;
- „Duh și Adevăr” – Timișoara etc.;
- Șase volume rămase în manuscris.
O înmormântare la Aiud, 1961
„Era prin anii 1960-61, în celularul din Aiud. Într-o zi se anunţă, prin formele de mass-media din pușcărie, morse la perete și calorifer: „A murit Părintele Ilarion Felea!”
Cine nu-l cunostea pe parintele Felea in Aiud? Toti stiam, unul de la altul ca a fost profesor la Academia Teologica Ortodoxa din Arad, si mie mi-a fost profesor si mai ales pedagog. Il cunosteam noi bihorenii si aradenii, il cunosteau si bucurestenii si mai ales Academia Romana care i-a premiat cartile. A fost un predicator de performanta la catedrala din Arad si oriunde il chemau rosturile Bisericii. La catedrala credinciosii si studentii ar fi fost in stare sa reproduca predica lui din ziua aceea.
La Academia Teologica, catedra lui se transformase in amvon; avea si o voce baritonala care te cucerea. Douazeci de stilouri asterneau pe caiet toata lectia din ziua aceea. Fizic era o figura impunatoare de barbat, fata incadrata de barba, arata ca un cap de efigie, era generos si comunicativ, de aceea era simpatizat de toti.
Era mot, de la radacina, de pe valea Crisului Alb, poate ca si aceasta i-a dat destinul inalt pe care l-a avut. La manifestari si diferite ocazii, il invitau unii si altii:
- Parinte, canta-ne ceva din ale Iancului!
Si canta taraganat si duios si te ducea pe meleagurile Iancului si ale lui Horea in vremile de vrednicie ale motilor.
Scria cu duh deosebit despre cele sfinte a lui Dumnezeu si despre cele vrednice de istorie ale neamului nostru. Eu l-am luat ca mentor duhovnicesc in viata mea de preot si pastor de suflete, pe unde am trecut. De aceea era asa de cunoscut de multi si in lumea ortodoxa si la celelalte confesiuni. In Aiud si in cellelalte inchisori era cunoscut pentru expunerile si textele biblice pe care le transmitea pe banda mintii mai ales la cei tineri. In Aiud eru fete inalte din alte confesiuni dar nimeni nu avea popularitatea: parintelui Staniloae, a ieromonahului Anania si a parintelui Ilarion Felea, toti fiind in Aiud la ora aceea. Cand moare cineva afara, vin toti cei dragi si-l petrec dupa toata randuiala crestineasca. Pe parintele Felea l-am petrecut, cu sufletele noi “fratii si rudeniile lui” de idealuri si suferinta. N-a fost batran dar a murit pentru ca nu I s-a dat asistenta medicala, asa “se planifica” in puscariile comuniste.
Oamenii, respective noi detinutii, am urmarit mersul bolnavului pana a inchis ochii.
Afland vestea mutarii sale la Domnul, am sta de veghe doua seri, pana l-au dus la groapa la “trei plopi”, cimitirul detinutilor politici. A doua seara au si dat alarma cei de jos de langa morga, unde era mortul: – Acuma il duce la groapa pe parintele Felea!
Intr-adevar, se auzea o caruta, o drosca brasoveana, trasa de un cal cu doi gardieni pe capra ducandu-I sicriul. Erau trei porti pana la poarta principala si in linistea noptii se auzea mersul carului. Noi stateam sub patura, era dupa ora 10, ora stingerii, nu ne miscam. Acuma incepea “prohodul”. Toti cei 5000 de prizonieri politici din Aiud, asistati de cei 400 de preoti ortodocsi se rugau dupa randuiala: “Cu sfintii odihneste Doamne sufletul adormitului robului tau Ilarion preotul, unde nu este durere, nici intristare, nici suspin ci viata fara de sfarsit”. Acestea le rosteau toti chiar daca in celula nu era preot, daca era si preot se facea o randuiala mai dezvoltata, tot sub patura.
Cei de jos ne comunicau ca s-a ajuns la poarta principala, unde se petrecea scena cea mai sinistra: venea ofiterul de serviciu cu o bara ascutita de fier si o infigea in inima mortului sa se convinga “stapanirea” de moartea omului. Ce scena sinistra si lugubra, demna de evul mediu si ea se petrecea in evul modern in era comunista.
Carul funebru se ducea la „Trei plopi”, la cap I se punea un stalp de lemn pe care se batea o tinichea cu numarul matricol din dosarul detinutului. Dupa codurile comuniste, atata mai ramanea din viata omului. Cand se incheia prohodul cu cuvintele Amin!- se mai auzeau morsele la perete si calorifer:
- Dumnezeu sa-l ierte, in veci sa fie pomenirea lui!”
(„Telegraful român”, nr. 31-34/1994, p. 4 – Mărturie a pr. Ioan Bardas fost deţinut politic la Închisoarea din Aiud.)
Troparul Sfântului Preot Mucenic Ilarion Felea de la Arad
Glasulul 1:
Cuvântul Evangheliei ai mărturisit, vrednic slujitor fiind turmei tale și spre Taborul cel ceresc ai alergat, Pătimirii Domnului urmând. Pentru aceasta, te și veselești de slava Dumnezeirii, Părintele nostru Ilarion. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu să miluiască sufletele noastre.
Sfântul Preot Mucenic Ilarion Felea de la Arad (1903 – 1961) – foto preluat de pe basilica.ro
Părintele Ilarion Felea a fost un propovăduitor al Evangheliei foarte apreciat, atât de popor, cât și de intelectualitate, la jumătatea secolului trecut.
Profesor la Academia Teologică din Arad, părintele a scris multe lucrări teologice, cea mai importantă fiind Spre Tabor, lucrare pe care părintele Justin Pârvu o consideră „cea mai bună operă a Ortodoxiei românești de până acum”.
Părintele Ilarion Felea este un adevărat geniu liturgic al teologiei ortodoxe, al Bisericii Ortodoxe.
Preotul profesor Ilarion Virgil Felea s-a născut la 21 martie 1903, în comuna Valea Bradului, județul Hunedoara, unde tatăl său era preot.
A urmat școala primară în comuna natală (1910-1914), iar cursurile liceale la Liceul „Avram Iancu” din Brad (1914-1920) și la Liceul „Moise Nicoară” din Arad (1920-1922), unde și-a luat bacalaureatul.
Între anii 1922-1926, a studiat teologia la Academia „Andreiană” din Sibiu, unde și-a luat diploma de capacitate preoțească, la 22 iunie 1926. În anul școlar 1926-1927 a funcționat ca profesor suplinitor la Liceul „Avram Iancu” din Brad.
La 29 iulie 1927, a fost hirotonit preot în cadrul Arhiepiscopiei Sibiului, de la 6 august, același an, slujind ca preot paroh la Valea Bradului până la 30 august 1930, când a trecut în Eparhia Aradului, obținând prin concurs parohia Arad-Șega.
Între anii 1927-1929, a urmat și absolvit cursurile Facultății de Litere și Filosofie din Cluj.
În parohia Arad-Șega, desprinsă de curând din parohia Arad-Centru, tânărul și entuziastul preot a moștenit o biserică nouă, ridicată în roșu, o modestă casă parohială, o „Casă culturală”, fostă școală confesională, ce se cereau renovate și extinse, și o populație alcătuită în majoritate din români ortodocși, cei mai mulți fiind meseriași și muncitori la fabricile „Astra” și UTA, din apropiere.
Cu dârzenia sa de mare luptător și jertfitor pentru Biserică și Neam, cu zelul său misionar, slujitor evlavios la altar și păstor de vocație, „care își pune sufletul pentru oile sale” (Ioan 10, 11), „fără de prihană…, veghetor înțelept, cuviincios, iubitor de străini, destoinic să învețe pe alții…, neagonisitor de câștig urât, ci blând, pașnic, neiubitor de argint, binechivernisind casa lui…” (I Timotei 3, 2-4), îmbinând fericit altarul și amvonul bisericii cu catedra școlii și cu activitatea intensă de la Casa culturală, izbutește să câștige, în scurtă vreme, inimile și interesul credincioșilor.
În decursul celor nouă ani de slujire și păstorire în această parohie, n-a renunțat nici la strădaniile sale de cunoaștere și adâncire teologică, nici la harul scrisului, în care a debutat încă din anul 1924, la Revista Teologică din Sibiu, pe când era student.
La 20 decembrie 1932, și-a luat licența la Facultatea de Teologie din București, cu subiectul „Mântuirea după concepția ortodoxă, catolică, protestantă și sectantă”, iar la 30 octombrie 1939, doctoratul în Teologie cu valoroasa teză „Pocăința, studiu de documentare teologică și psihologică”, publicată în „Seria Teologică”.
Tot în acest timp, a colaborat la următoarele reviste și ziare: Revista Teologică și Telegraful Român din Sibiu, Biserica și Școala, Apărarea Națională, Aradul, Granița, din Arad, Renașterea din Cluj, Viața ilustrată din Sibiu-Cluj, Zărandul din Brad, Lumina satelor, Oastea Domnului, din Sibiu, și a scos de sub tipar studii teologice și lucrări de popularizare: „Convertirea creștină”, tipărită în Seria Teologică Sibiu 1935; „Critica ereziei baptiste”, tot în Seria Teologică, Sibiu 1937; „Dumnezeu și sufletul în poezia română contemporană”, în colecția „Cărțile vieții” din Cluj, 1937; „Beția din punct de vedere religios, științific și social”, în Biblioteca creștinului ortodox Arad, 1931; „Icoane alese din viața Ortodoxiei”, tot în Biblioteca creștinului ortodox Arad, 1935 și „Drumul crucii” (în colaborare), Arad, 1937.
În anul universitar 1937-38, a funcționat ca profesor suplinitor la Academia Teologică din Cluj, iar de la 1 ianuarie 1939, a fost numit preot la parohia Arad-Centru, unde a funcționat până la 30 septembrie 1942, fiind reintegrat la aceeași parohie la data de 1 iulie 1952, activând până la 25 septembrie 1958, când a fost ridicat de Securitate.
La 1 octombrie 1938, a fost numit profesor la Catedra de dogmatică și apologetică de la Academia Teologică din Arad, unde a funcționat până în 1948, deținând un anumit timp și funcția de Rector.
A predat cu competență și aleasă dăruire, studenților din anul III și IV, Teologia dogmatică, Teologia morală, Ascetica și mistica și Omiletica practică.
La 1 iunie 1939, i s-a încredințat și redactarea revistei „Biserica și Școala”, căreia i-a purtat de grijă până în anul 1945, și mai apoi, la 1 august 1943 până în 1945, „Calea mântuirii”, foaie religioasă pentru popor. În paginile lor publică o seamă de articole de teologie și viață bisericească, informații și recenzii despre cărți și reviste.
Perioada în care a slujit ca preot la parohia Arad-Centru și totodată redactor la revistele „Biserica și Școala” și „Calea mântuirii”, de asemenea, ca profesor la Academia Teologică din Arad, poate fi considerată cea mai prodigioasă din activitatea preotului profesor Ilarion V. Felea.
A continuat colaborarea la „Revista Teologică” din Sibiu până în anul 1943, a mai colaborat la revista „Duh și Adevăr”, la reviste oficiale ale Mitropoliei Banatului și la alte reviste și ziare din Arad, a rostit și publicat o seamă de conferințe religioase și de cultură.
Totdeauna bine documentat, aducea precizări, sensibiliza inimi și minți îndoielnice sau rezervate, îndreptându-le și aducându-le în albia Bisericii, statornicind la cunoaștere și mărturisire a lui Hristos.
Prin predicile și meditațiile sale rostite de la amvonul Catedralei și în alte biserici, totdeauna bine pregătite și de actualitate, a atras spre rugăciune și Biserică un număr însemnat de intelectuali, care veneau să-l asculte și cu care întreținea legături spirituale cât mai apropiate.
Îndrăzneț și pătrunzător, cuvântul preotului Ilarion V. Felea, rostit cu glas de tunet și cu duh de profet, dezbărat de orice dulcegărie și repețire, în care se simțea obișnuința dascălului de a vorbi, aducea lumina și determina transformări lăuntrice.
Au văzut lumina tiparului în acest timp: „Teologie și preoție”, în Anuarul Academiei Teologice din Arad pe anul 1938/1939; „Paisie și paisianismul”, în colecția „Cărțile Vieții”, – Cluj 1940; „Catehism creștin ortodox”, Arad, 1955, tipărit în patru ediții; „Sfintele Taine”, în Biblioteca „Veniți la Hristos”, Sibiu, 1946; „Mântuirea”, în Biblioteca „Calea Mântuirii”, Arad, 1947. A redactat Calendarul eparhial (Îndrumătorul tipiconal) pe anii 1948, 1952, 1956 și a tipărit un „Antologhion” pentru preoți, cântăreți și pentru folosul acestora și al altor credincioși, ca îndreptar de cântare bisericească.
Culmea cea mai înaltă a acestor tipărituri o atinge însă preotul profesor Ilarion V. Felea prin ciclul de cărți de predici, conferințe și meditații religioase, în care a încercat și a izbutit a defini esența, doctrina și apologia creștinismului, răspunzând, în același timp, unei întrebări potrivite oricărui volum, ce va apărea la vremea lui și cu voia cea sfântă a lui Dumnezeu: „Ce este creștinismul?”, din care au văzut lumina tiparului: „Duhul Adevărului”, de conținut dogmatic, apărută cu binecuvântarea Episcopului Andrei Magieru în Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Aradului, editată la Arad în 1942, ediția a II-a tot la Arad, în 1943, premiată de Academia Română, amândouă edițiile bucurându-se de o largă răspândire în rândul preoțimii și al credincioșilor, material folosit ca îndreptar în predicile de pe amvoanele bisericilor și nu o dată, în lipsa unui preot la altar, citite de cântărețul stranei la slujba Utreniei, drept hrană sporitoare în credință, în viața creștină, alături de sau în locul tradiționalei Cazanii.
Tot cu binecuvântarea PS Părinte Episcop Andrei al Aradului și a Veneratului Consiliu Eparhial, a văzut lumina tiparului Religia Iubirii, de cuprins apologetic, apărută la aceeași editură, la Arad, în 1946.
În viața preotului Ilarion V. Felea, ca și în a noastră, a tuturor, au intervenit apoi anii Joii Pătimirilor, datorate dictaturii materialist-ateiste, în decursul cărora a fost pusă la grea încercare viața și existența sa ca om.
La data de 3 martie 1945, a fost ridicat împreună cu o seamă de oameni de cultură și de trăire religioasă și deținut în lagărul de la Caracal, până în iulie 1945.
În dimineața Bobotezei, 6 ianuarie 1949, după ce a terminat cu sfințirea caselor, a fost ridicat și dus într-o pivniță insalubră și înghesuită, anchetat, deținut o vreme singur într-o celulă de la capătul etajului II, rezervată pe seama așa numiților deținuți politici.
A fost transferat apoi la Penitenciarul din Timișoara, iar la 28 octombrie 1949, a fost judecat și condamnat la un an închisoare corecțională pentru „omisiunea denunțării”, trecând și prin celulele vechi ale Aiudului, de unde a fost eliberat la data de 5 ianuarie 1950. După eliberare, a lucrat la Biblioteca Sfintei Episcopii, apoi, la data de 1 iulie 1952, a fost reintegrat ca preot la parohia Arad-Centru (Catedrală) din Arad, unde activează până la data arestării.
La data de 25 septembrie 1958, a fost ridicat și dus la Ministerul de Interne (Uranus) din București, și supus unei foarte severe și nedrepte anchete, transportat la Cluj, judecat în secret și, pe baza unor mărturii nejustificate, împreună cu alți șase preoți din Arad, condamnat, la data de 14 martie 1959, de Tribunalul Militar Cluj la 20 de ani de muncă silnică și 8 ani degradare civică, pentru infracțiunea de „uneltire contra ordinei sociale” și 20 de ani de temniță grea pentru „activitate intensă contra clasei muncitoare și mișcării revoluționare”.
Detenția a făcut-o la Penitenciarul din Gherla, apoi la cel din Aiud, unde a încetat din viață la 18 septembrie 1961.
Înmormântat fără cruce și fără a i se cunoaște locul unde odihnesc rămășițele pământești, preotul profesor Ilarion V. Felea s-a încununat, prin moartea sa, cu aureola de martir pentru Biserică și Neam, așa cum odinioară au făcut-o strămoșii săi, moții, de unde a provenit.
A izbutit să lase în urma sa o seamă de cărți și studii de mare valoare teologică și culturală, pe care le-a tipărit când era în viață, precum și o serie de studii, meditații, predici și conferințe de o înaltă spiritualitate creștină, cuprinse în șase volume în manuscris, salvate cu voia lui Dumnezeu de la distrugere și păstrate cu mare devoțiune și cu ferma convingere că și acestea vor ajunge să vadă lumina tiparului, spre slava lui Dumnezeu și vrednica cinstire a celui ce le-a scris tocmai în vremea când i se pregăteau lanțurile care l-au pogorât prea devreme într-o groapă comună, unde trupul său chinuit își doarme somnul de veci în așteptarea Învierii.
(Pr. Tudor Demian, Din temnițe spre sinaxare, Editura Egumenița, Galați, 2008)
Prăznuirea lui în Biserica Ortodoxă se face la 15 septembrie.
Tatăl său a murit de timpuriu, iar când băiatul avea 12 ani, mama sa l-a trimis la școală în orașul Ohrida.
La 15 ani intră în viața monahală, fiind închinoviat la Mănăstirea din Ohrida, unde rămâne timp de 5 ani, după care merge apoi la Muntele Athos, la mânăstirea Pantocrator, unde devine schimonah, cu numele Iosif.
Aici este foarte prețuit pentru viața sa aleasă, pentru darurile cu care fusese înzestrat (era vestit pentru darul vindecării), astfel că a fost hirotonit preot și pus duhovnic, apoi egumen în Mânăstirea Sfântul Ştefan din Adrianopol.
Apoi este ales egumen al mânăstirii Cutlumuș din Athos, din a cărei obște făceau parte mulți călugări români.
După moartea mitropolitului Timișoarei, românii bănățeni s-au gândit la Cuviosul Iosif, stabilit între timp în preajma mânăstirii Vatopedi, ca cel mai potrivit păstor al Bisericii locale.
Astfel, în anul 1650, în luna iulie, deși era în vârstă de 82 de ani, Cuviosul Iosif este hirotonit arhiereu și instalat Mitropolit al Timișoarei.
Se spune că în ziua în care a sosit în Timișoara, credincioșii i-au adus un olog bolnav de mulți ani, pe care Sfântul l-a vindecat cu rugăciunea.
Rămâne în scaunul mitropolitan timp de trei ani, după care datorită vârstei înaintate, după ce a pus totul în bună rânduială prin înnoirea vieții duhovnicești și prin înțeleapta chivernisire a treburilor bisericești, se retrage la mânăstirea Partoș.
Locul cârmuirii sale vlădicești, precum și al activității sale monahale de început s-au legat de numele său pentru totdeauna, fiind numit „de la Partoș” și „Mitropolitul Timișoarei”, într-un cuvânt, patronul sau ocrotitorul Mitropoliei Banatului.
Mânăstirea Partoșului era cunoscută ca un important centru bisericesc, cu o școală pentru preoți și care număra nu numai călugări din Banat, ci și din Ţara Românească, ceea ce se constituie într-un argument pentru dovedirea legăturilor permanente care existau între cele două provincii românești.
Viețuirea de aici a Sfântului, timp de 3 ani, a mărit importanța și rosturile așezământului, spre el îndreptându-se cu și mai mare zel, pasul credincioșilor.
În acest loc, la Praznicul Adormirii Maicii Domnului din anul 1656, Sfântul Iosif, în vârstă de 88 de ani și-a încredințat sufletul Celei sub al cărei acoperământ s-au aflat mânăstirile unde a ucenicit și s-a desăvârșit Sfântul.
Se spune că la moartea sa clopotele mânăstirii au început să bată singure.
Proslăvirea
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, întrunit pe data de 28 februarie 1950, a hotărât ca Mitropolitul Iosif cel Nou de la Partoș să fie trecut în rândul sfinților, cu data de prăznuire la 15 septembrie.
Proclamarea oficială a canonizării acestuia a avut loc la 21 octombrie 1955, în catedrala mitropolitană din Timișoara.
Mormântul său din biserica mânăstirii Partoș a fost străjuit cu devotament timp de trei secole, până în ziua de 7 octombrie 1956, când, după dreapta socotință, sfintele sale moaște au fost strămutate în catedrala mitropolitană din Timișoara.
Înaintea sfintelor sale moaște, credincioșii au îngenuncheat mereu cu credința rodirii rugăciunilor spre cele de folos întregii obști.
În invocarea numelui său, Biserica adaugă și darul facerii de minuni.
Viața întreagă i-a fost minunată prin faptele săvârșite din dragoste de Dumnezeu și de oameni.
Icoane din această viață, eternizate printr-o măiastră lucrare, împodobesc acea raclă în care Biserica din Banat își păstrează cu aleasă prețuire „comoara legii străbune”, cum este numit Sfântul în acatistul său.
Spiritul său ecumenic îl determina să nu facă deosebire între oamenii de diferite credințe, atunci când aceștia se aflau la strâmtorare.
Era recunoscut și prin jertfelnicia sa pentru obște, prin binecuvântarea muncii și roadelor câmpului și prin grija de ferirea de orice pagubă și primejdie a cetății păstorite.
Nu mai prejos erau respectul pentru dreptate, prin pedepsirea răufăcătorilor și mercenarilor nevolnici, de a căror silnicie mulți alergau, așa cum iarăși arată acatistul Sfântului Ierarh Iosif, la ajutorul său, ca la un scut tare.
De altfel, aceste neprețuite însușiri care exprimă cu adevărat sfințenia, trebuiau să se dovedească nestinse prin sufletele celor ce intrau în moștenirea sa duhovnicească, după cum iarăși pomenește rugăciunea înălțată :
„Şi așa virtuților tale urmând, Sfinte Iosif, neîncetat să sporim în credință, în dragostea de Dumnezeu și către aproapele și în toată fapta cea bună, ca să ajungem toți la limanul cel mult dorit al mântuirii”.
Imnografie
Troparul Sfântului Ierarh Iosif cel Nou de la Partoş, Mitropolitul Banatului
Glasul al 8-lea:
Din tinerețe cu totul te-ai supus Domnului, cu rugăciunile și cu ostenelile și cu postul. Pentru aceasta, văzând Dumnezeu nevoințele tale, arhiereu și păstor Bisericii Sale te-a rânduit; și după moarte în cetele sfinților te-a sălășluit; Sfinte Părinte Iosif, roagă-te lui Hristos Dumnezeu să ne dăruiască iertare de greșale nouă, celor ce cu credință și cu dragoste săvârșim sfântă pomenirea ta.
Condacul Sfântului Ierarh Iosif cel Nou de la Partoş, Mitropolitul Banatului
Glasul al 4-lea:
Apărătoare Doamnă…
Apărător nebiruit, ca cel ce prin tine din nevoi s-a mântuit, te are pământul Banatului, Iosif. Ci ca cel ce ai îndrăzneală către Dumnezeu apără-l pe el de toată nevoia, ca să strigăm ție: Bucură-te, Iosif, făcătorule de minuni.
Viața Sfântului Ierarh Iosif cel Nou de la Partoș, Mitropolitul Banatului
Sf. Ier. Iosif cel Nou de la Partoş, mitropolitul Banatului (1568 – 1656) – foto preluat de pe doxologia.ro
Sfântul Ierarh Iosif era tare în credință, înțelept la cuvânt, blând la inimă și neadormit în rugăciune.
A făcut și unele minuni spre lauda lui Dumnezeu și alinarea suferințelor unor credincioși, punând mâinile pe capul lor și rugându-se pentru ei.
Acest ierarh sfânt și purtător de Dumnezeu, Iosif cel Nou de la Partoș, s-a născut pe la anul 1568, în orașul Raguza Dalmației, dintr-o familie de creștini valahi.
Din botez se numea Iacob. Rămânând orfan de mic, mama sa i-a dat o creștere aleasă, iar la vârsta de 12 ani a fost trimis la Ohrida să învețe carte.
Când avea 15 ani, tânărul Iacob este chemat de Hristos la sfânta nevoință călugărească, în Mănăstirea Maicii Domnului din localitate.
După cinci ani se duce la Muntele Athos și intră în obștea Mănăstirii Pantocrator. Aici, după aspre osteneli duhovnicești, îmbracă schima marelui și îngerescului chip sub numele de Iosif.
La Pantocrator Cuviosul Schimonah Iosif „Valahul” s-a nevoit mulți ani de zile, împreună cu numeroși alți monahi greci, români și macedoneni.
Acolo a deprins meșteșugul luptei duhovnicești, postul desăvârșit, privegherea de toată noaptea, ascultarea și smerenia.
Apoi, făcându-se sihastru în pădurile din împrejurimi și mult ostenindu-se, a ajuns la măsura desăvârșirii, învrednicindu-se de la Dumnezeu de darul lacrimilor și al rugăciunii neadormite care se lucrează cu mintea în inimă.
Pentru sfințenia vieții sale avea încă și darul facerii de minuni, vindecând multe boli, îndeosebi pe cei ologi.
Pentru această era chemat în multe mănăstiri atonite și vindecă pe călugări de grele suferințe trupești.
Văzându-l umbrit de harul Duhului Sfânt, părinții au chemat în obște pe Cuviosul Iosif Valahul și, făcându-l preot, l-au rânduit duhovnic al călugărilor din Muntele Athos.
Și era atât de iscusit povățuitor de suflete, încât ajunsese vestit la patriarhul de la Constantinopol.
Pentru aceea a fost rânduit egumen la Mănăstirea Sfântului Ștefan din Adrianopol, pe care o conduce cu multă înțelepciune șase ani.
Apoi este numit egumen în Mănăstirea Cutlumuș din Athos, renumită ctitorie a domnilor Țării Românești, unde se nevoiau mulți călugări români și macedoneni.
După ce formează numeroși fii duhovnicești, se retrage în liniște în preajma Mănăstirii Vatoped.
Dar, răposând mitropolitul Timișoarei, românii din Banat, călăuziți de Duhul Sfânt, au ales păstor în locul lui pe Cuviosul Iosif Valahul, deși avea 80 de ani, fiind vestit în toate țările balcanice și cinstit ca sfânt încă din viață.
În anul 1650 este hirotonit arhiereu și așezat în scaunul de mitropolit al Timișoarei.
Aici bunul păstor s-a dovedit mare apărător al Ortodoxiei, mângâind și povățuind către Hristos timp de trei ani de zile Biserica Banatului.
Căci era tare în credință, înțelept la cuvânt, blând la inimă și neadormit în rugăciune.
A făcut și unele minuni spre lauda lui Dumnezeu și alinarea suferințelor unor credincioși, punând mâinile pe capul lor și rugându-se pentru ei. De asemenea, a stins cu rugăciunea sa focul ce cuprinsese partea de apus a Timișoarei.
Căci, ieșind din biserică cu Sfintele Taine în mâinile sale și rugându-se cu lacrimi, îndată a trimis Dumnezeu o ploaie puternică și s-a stins focul.
În anul 1653, Sfântul Ierarh Iosif cel Nou se retrage la Mănăstirea Partoș.
Aici, mai trăind încă trei ani, în toamna anului 1656 își dă sufletul în mâinile Marelui Arhiereu Iisus Hristos, fiind în vârstă de peste 85 de ani.
Biserica Ortodoxă Română l-a canonizat la 7 octombrie 1956 și se face pomenirea lui la 15 septembrie.
Minunat este Dumnezeu întru sfinții Săi, Dumnezeul părinților noștri!
cititi mai mult despre Sf. Ier. Iosif cel Nou de la Partoş, mitropolitul Banatului si pe: doxologia.ro; ro.wikipedia.org
